Professional Documents
Culture Documents
Ghid Pregătire Titularizare Și Grade Didactice Religie Ortodoxă 2
Ghid Pregătire Titularizare Și Grade Didactice Religie Ortodoxă 2
9 TITULARIZARE ȘI DEFINITIVAT ÎN
10 ÎNVĂȚĂMÂNT
11
12 DISCIPLINA
13 RELIGIE ORTODOXĂ
14
15
16
17
18 2019
2
1
1 CUPRINS
2Cuvânt înainte..........................................................................................................................6
3DOGMATICĂ..........................................................................................................................7
4 I. Revelația dumnezeiască....................................................................................................8
5 Generalități........................................................................................................................8
11 Generalități......................................................................................................................17
19 V. Dumnezeu Mântuitorul.................................................................................................30
1
2
1
2
2
1
2 1. Familia creștină.........................................................................................................106
7 1. Întemeierea Bisericii.................................................................................................120
22 V. Reforma Protestantă...................................................................................................140
3
2
1
17LITURGICĂ.........................................................................................................................195
22 Generalități....................................................................................................................209
4
2
1
10ANEXE..................................................................................................................................240
13 Subiecte titularizare.........................................................................................................259
14 Subiecte definitivat...........................................................................................................275
15BIBLIOGRAFIE..................................................................................................................289
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
5
2
1
2 CUVÂNT ÎNAINTE
6
2
1
5 DOGMATICĂ
6
7
10
11
12
13
14
15
16
17
7
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 I. REVELAȚIA DUMNEZEIASCĂ
2 Generalități
3 Revelația – este acțiunea prin care Dumnezeu descoperă oamenilor voința și planurile Sale în
4legătură cu lumea și cu oamenii (din latinescul Revelo, revelatio = a descoperi, descoperire).
5 Prin revelaţie, Dumnezeu se coboară la măsura omului, împărtăşindu-i acestuia, pe măsura
6înţelegerii lui, cunoştinţe despre Sine, despre voinţa şi planurile Sale.
7 Scopul revelaţiei este acela de a-l ajuta pe om să îndeplinească obiectivul ultim al vieţii sale,
8anume, dobândirea fericirii veşnice, aşa cum rezultă din textul de la Ioan17;3: „Şi aceasta este viaţa
9veşnică: Să Te cunoască pe Tine, singurul şi adevăratul Dumnezeu şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai
10trimis.”
12 Omul descoperă adevărurile despre Dumnezeu prin observarea vieţii interioare proprii, prin
13ceea ce vede că se petrece în societate, în istorie şi în lume, lucruri care dovedesc faptul că toate
14aceste realităţi nu pot fi produsul întâmplării, nu pot exista de la sine, nu se petrec oricum, ci, se
15desfăşoară după anumite legi, fiind opera unei Fiinţe superioare omului.
24 Sfântul Ioan Gură de Aur vede în creație „magistrul cunoașterii lui Dumnezeu”, iar Sfântul
25Atanasie cel Mare declară „că numai cei care și-au pierdut rațiunea neagă existența lui Dumnezeu,
26care ne-a adus la existență prin creație”.
8
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Cu toate acestea, Revelația naturală este incompletă și insuficientă, deoarece ea oferă date
2doar despre existenţa lui Dumnezeu, fără a preciza mesajul sau voia lui Dumnezeu referitoare la om
3și la modul în care acesta trebuie să răspundă chemării, pe care Dumnezeu i-o adresează. Pentru acest
4motiv, Dumnezeu explicitează revelația naturală prin revelația supranaturală.
13 1. externă – când vine direct de la Dumnezeu sau prin slujitorii Săi direcți (îngeri, prooroci
14etc.) şi este însoţită de semne externe (minuni sau profeţii);
15 2. internă – când se produce în sufletul celui căruia Dumnezeu i se adresează, luminându-i
16mintea şi împărtăşindu-i acestuia cunoştinţe, sentimente şi îndemnuri, pe care altfel nu le-ar fi avut.
24 1. Revelația primordială – dată omului în paradis și păstrată prin urmașii acestuia până la
25 Avraam;
26 2. Revelația specială – făcută în sânul poporului evreu, până la venirea Mântuitorului;
27 3. Revelația dumnezeiască, absolută și universală – dată prin Mântuitorul.
28 Deși s-a desfășurat în etape, revelația supranaturală este unitară și presupune o creștere și o
29dezvoltare în timp.
9
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Prin revelația supranaturală, Dumnezeu se face cunoscut în mod clar ca Persoană, sau mai
2bine spus, Treime de Persoane. El cheamă și trimite o persoană către o colectivitate umană. Revelația
3supranaturală își are apogeul în Hristos, căci în El a ajuns la împlinire planul de mântuire și
4îndumnezeire al creației. Dumnezeu nu vine mai aproape de om decât a facut-o în Hristos.
5 Revelaţia este posibilă deoarece nu contrazice nici fiinţa divină (pe Dumnezeu ca autor al ei)
6şi nici pe om (ca primitor al acesteia şi al adevărurilor descoperite).
7
8
9
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
10
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
4 Sfânta Scriptură – este o colecţie de cărţi sfinte, scrise de prooroci, apostoli şi alţi oameni cu
5viață sfântă, sub inspiraţia Duhului Sfânt, ce cuprinde adevăruri de credinţă, norme de purtare şi
6relatări istorice, pe care Dumnezeu le-a descoperit spre a fi scrise, păstrate şi transmise credincioşilor
7în scopul mântuirii.
14 Ambele testamente sunt normative. Totuși, Noul Testament are o valoare mai mare pentru
15că el cuprinde revelația făcută de Însuși Fiul lui Dumnezeu și transmisă de Sfinții Apostoli.
16 Vechiul Testament inițiază procesul de revelare al lui Dumnezeu, iar Noul Testament îl
17desăvârșește. Cele 2 Testamente sunt deci complementare.
18 Texte scripturistice şi patristice care prezintă raportul dintre cele două Testamente:
19 Matei 5;17 – „Să nu socotiţi că am venit să stric Legea sau proorocii; n-am venit să
20 stric, ci să împlinesc”.
21 Galateni 3;24 – „Astfel că Legea ne-a fost călăuză spre Hristos, ca să ne îndreptăm prin
22 credinţă”.
23 Fericitul Augustin – „Novum Testamentum in vetere latet, Vetus Testamentum in novo
24 patet” (Noul Testament în cel vechi se ascunde, Vechiul Testament în cel nou se
25 deschide).
26
27
11
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Temei: „Toată Scriptura este însuflată de Dumnezeu şi de folos spre învăţătură, spre
3mustrare, spre îndreptare, spre înţelepţirea cea întru dreptate, astfel ca omul lui Dumnezeu să fie
4desăvârșit, bine pregătit, pentru orice lucru bun”. (II Timotei 3;16-17). Din acest text reiese
5totodată și autoritatea absolută a Scripturii pentru învățătura de credință și pentru viața creștinului.
6 Definiție: Inspirația este acţiunea dumnezeiască asupra unui autor sfânt, prin care Dumnezeu
7îi luminează mintea acestuia, spre a cunoaşte şi înţelege cele descoperite, îl îndeamnă să scrie şi îl
8fereşte de greşeli în decursul scrisului. Inspirația este rezultatul conlucrării dintre factorul divin şi
9uman.
10 Inspirația:
15 Acesta este motivul pentru care Sfântul Apostol Petru spune: „Pentru că niciodată
16proorocia nu s-a facut din voia omului, ci, oamenii sfinți ai lui Dumnezeu au grăit, purtați fiind de
17Duhul Sfânt.” (II Petru 1;21).
20 Isaia 8;1 „Şi a zis Domnul către mine: „Ia o carte mare şi scrie deasupra ei cu slove
21omeneşti...”.
22 Ieremia 2;1 - „Fost-a cuvântul Domnului către mine şi a zis ...”.
23 Parinții și scriitorii bisericești vorbesc și ei pe larg despre inspirația Sfintei Scripturi. Astfel:
29
12
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Biserica Ortodoxă recomandă citirea Sfintei Scripturi de către fiecare credincios, fără ca
3aceasta să însemne că fiecare credincios o poate și interpreta (tâlcui) dupa priceperea sa. Sfântul
4Apostol Petru atrage atenția asupra dificultăților legate de interpretarea Scripturii: „… sunt unele
5lucruri cu anevoie de înțeles (este vorba de epistolele Sfântului Apostol Pavel), pe care cei neștiutori
6și neîntăriți le răstălmăcesc, ca și pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3;16).
7 Diaconul Filip, întâlnind pe famenul etiopian, care citea profeția lui Isaia, l-a întrebat:
8„Înțelegi cele ce citești?” iar acesta îi răspunde: „Cum voi putea înțelege dacă nu mă va povățui
9cineva?” (Fapte 7;27-31). Deci, credincioșii pot citi Sfânta Scriptură, dar nu se pot abate de la
10tâlcuirea pe care o face Biserica. Această interdicție nu are caracter formal, ci corespunde unor
11necesități logice. − „E nevoie de multă ştiinţă (duhovnicească) pentru ca, înlăturând mai întâi cu
12grijă vălurile literelor, care acoperă cuvântul, să putem privi cu mintea dezvăluită pe Cuvântul
13Însuşi, stând de Sine şi arătând în Sine limpede pe Tatăl, atât cât e cu putinţă oamenilor.” (Sf.
14Maxim Mărturisitorul – Capete gnostice).
15 Atunci când se face afirmația că Biserica este interpreta infailibilă a Sfintei Scripturi, prin
16„Biserică”, se înțelege clerul și credincioșii în comuniune cu Mântuitorul Hristos prin Duhul
17Sfânt. În oceanul de înţelesuri ale Duhului de dincolo de literă, nu se poate vâsli în chip rătăcitor, ci
18numai sub călăuzirea Duhului Sfânt, aceluiaşi Duh Care transmite înţelegerea lor în Biserică, din
19generație în generație.
21 Definiție: Sfânta Tradiţie este permanentizarea dialogului Bisericii cu Hristos; este cel de-al
22doilea izvor al revelaţiei dumnezeieşti, prin ea înţelegându-se totalitatea adevărurilor revelate, care
23nu se cuprind în Sfânta Scriptură, ci au fost predate prin viu grai de către Mântuitorul şi Sfinţii
24Apostoli, fiind consemnate ulterior în scris şi păstrate de către Biserică până în zilele noastre.
25 Sfânta Tradiție se deosebeşte de „tradiţia” în sensul profan al termenului, care reprezintă
26totalitatea învăţăturilor, datinilor, practicilor, creaţiilor spirituale şi materiale ale unui popor,
27moştenite din generație în generație.
13
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 » Mântuitorul nu a lăsat nimic scris, iar cât priveşte scrierile rămase de la apostolii care au
2scris, sau de la ucenicii acestora (scrieri ce constituie Noul Testament), acestea sunt scrise mai mult
3ocazional, spre a răspunde nevoilor celor cărora le-au fost adresate, majoritatea lor fiind legate de
4anumite situaţii şi împrejurări locale.
5
7 exemplu de elemente completitive ale Sfintei Tradiții – cele nouă cete îngereşti, numirile şi
8ordinea lor ierarhică, diverse ierurgii în legătură cu Sfintele Taine: împărtăşirea copiilor îndată după
9Botez, invocarea sfinţilor, cinstirea icoanelor şi a sfintelor moaşte;
10 exemplu de elemente explicative ale Sfintei Tradiții – colegialitatea apostolică, ierarhia
11bisericească sacramentală, naşii la botez şi la nuntă, ritualul săvârşirii Tainelor, înţelegerea Sfintei
12Scripturi în lumina învăţăturii Sf. Părinţi.
13 Aspectele Tradiţiei
22 Monumentele sau documentele Sfintei Tradiţii, care formează aspectul dinamic al Sfintei
23Tradiții sunt:
14
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Cărțile de slujbă;
2 Mărturiile arheologice și istorice, referitoare la credința creștină apostolică.
4 Alături de Sfânta Tradiție, au apărut și s-au dezvoltat și o serie de tradiții false. Criteriul de
5deosebire al Sfintei Tradiții de falsele tradiții a fost formulat de Vincențiu de Lerin astfel: „Tradiția
6adevărată constă în ceea ce s-a crezut întotdeauna, peste tot și de către toți.”
7 Prin urmare, ceea ce se găseşte în tradiţie trebuie:
8 să fi fost crezut totdeauna în Biserică, începând cu Biserica veche;
9 să fie crezut în toate bisericile creştine de pretutindeni;
10 să fie la fel consemnat de către cea mai mare parte a Părinţilor şi a scriitorilor
11 bisericeşti.
13 Ioan 21;25 – „…sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris
14cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris.”;
15 Ioan 20;30 – „…şi alte minuni a făcut Iisus înaintea ucenicilor Săi, care nu sunt scrise în
16cartea aceasta.”;
17 Matei 28;19-20 –„mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
18Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă...”;
19 II Ioan 1;12 – „Multe având a vă scrie, n-am voit să le scriu pe hârtie şi cu cerneală, ci
20nădăjduiesc să vin la voi şi să vorbesc gură către gură...”;
21 II Tesaloniceni 2;15 – „Deci, dar, fraţilor, staţi neclintiţi şi ţineţi predaniile pe care le-aţi
22învăţat, fie prin cuvânt, fie prin epistola noastră.”;
23 Faptele Apostolilor 20;31 – „Drept aceea, privegheaţi, aducându-vă aminte că, timp de
24trei ani, n-am încetat noaptea şi ziua să vă îndemn, cu lacrimi, pe fiecare dintre voi.”;
25 Sf. Vasile cel Mare – „Din dogmele şi practicile ţinute de Biserică, pe unele le avem în
26învăţătura scrisă, iar pe altele le-am primit din tradiţia Apostolilor. Şi unele şi altele au aceeaşi
27putere.”;
28 Sf. Ioan Hrisostom (Gură de Aur) – „Este evident că Apostolii n-au predat toate prin
29scrisori, ci multe fără scrisori, dar şi acestea sunt vrednice de credinţă.”
30
15
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
3 În Vechiul Testament Legea a fost încredințată de Moise unei comunități religioase; la fel și
4în Noul Testament, Sfinții Apostoli au predicat după Cincizecime unei comunități creștine
5constituite, căreia i-a fost încredințată Evanghelia sau Revelația desăvârșită prin Iisus Hristos. Prin
6urmare, atât Sfânta Sriptură cât și Sfânta Traditie constituie „bunuri” ale Bisericii, care le ferește de
7interpretări eronate și le fructifică prin Duhul Sfânt în folosul membrilor ei.
8 Despre relația interioară care există între Biserică, Scriptură și Tradiție, Părintele
9Stăniloae se exprima astfel: „Fără Biserică, în calitate de subiect al ei, Tradiția nu poate fi
10practicată și transmisă. Dar nici Biserica n-ar putea exista fără Tradiție. Scriptura se menține
11eficientă prin Tradiție, iar Tradiția există prin practicarea ei de către Biserică. În același timp,
12Biserica are nevoie de Scriptură, pentru a aprofunda cunoașterea și trăirea ei în Hristos”.
13 Biserica, Scriptura și Tradiția sunt indisolubil unite. Scriptura este absorbită în viața Bisericii
14prin Tradiție. Biserica explică și aplică Scriptura prin Tradiția apostolică. Tradiția a format și
15menține Biserica, iar Biserica e obligată să păzească conținutul Scripturii, pe care i l-a transmis
16Tradiția apostolică. În fine, fără Biserică n-ar fi existat Scriptura.
17
18
19
20
21
22
16
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Generalități
3 Cu toate că la actul creaţiei au participat toate cele trei Persoane ale Sfintei Treimi („Să
4facem om după chipul şi asemănarea noastră” (Facere 1;26), însuşirea specială de creator revine,
5prin apropriere, Tatălui.
6 Ca ansamblu unitar, lumea cuprinde în structura sa două părți care se intercondiționează:
7lumea materială și lumea spirituală. Această realitate este exprimată de Sfânta Scriptură astfel: „La
8început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1;1). Prin cuvântul „cer” este definită lumea
9nevăzută sau a îngerilor.
11 Chiar dacă referatul biblic nu vorbește în mod precis despre crearea îngerilor, totuși,
12învățătura Bisericii întelege prin „cerul” făcut „la început”, lumea spirituală, lumea îngerilor.
13 Cuvântul „înger” (grec. αγγελος = sol, crainic, vestitor), exprimă funcția pe care îngerii o
14îndeplinesc în iconomia mântuirii, anume aceea de a face cunoscută voia lui Dumnezeu.
15 Îngerii, în înțeles propriu, sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite, dar superioare omului,
16create de Dumnezeu spre a-i fi „duhuri slujitoare” (Evrei 1;14).
17 Originea îngerilor
18 Îngerii sunt creaturi ale lui Dumnezeu de natură spirituală, aduși din neființă la ființă din
19nimic, fără să fie însă emanaţii ale divinităţii și fără să fie creaţi de Dumnezeu dintr-o materie
20preexistentă (cum susţineau gnosticii).
21 Potrivit Sfinților Părinți Atanasie cel Mare și Teodoret al Ciprului, motivul pentru care nu
22este precizat în mod expres crearea îngerilor este acela de a feri pe poporul evreu de pericolul
23divinizării lor. Iar Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că „în cartea Facerii se urmărește numai
24descrierea începutului lumii văzute.”
25
26
17
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Majoritatea Sfinților Părinți susțin crearea lumii îngerești ca fiind anterioară creări lumii
3materiale.
4 ∎„Mai întâi, zice Sfântul Grigorie de Nazians, a cugetat Dumnezeu puterile îngerești și
5cerești și gândul a devenit faptă, implinită prin Cuvântul, și desăvârșită în Duhul Sfânt.”
6 ∎Sfântul Ioan Damaschin: „Se şi cădea să fie făcută mai întâi ființa spirituală, apoi cea
7sensibilă şi la urmă, din cele două, omul.”
8 În afara referatului creației („La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul.” Facere 1;1) –
9prin cer înţelegându-se lumea îngerilor – Scriptura afirmă cu claritate originea îngerilor:
10 ∎Numeri 9;6 „Numai Tu ești Domn și numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor și toată
11oștirea lor, pământul și toate cele de pe el.”;
12 ∎Iov 38;7: „Când s-au făcut stelele, lăudatu-M-au cu glas mare toţi îngerii Mei.”
14 Îngerii sunt ființe de natură spirituală, conform Psalmului 103;5: „Cel ce faci pe îngerii Tăi
15duhuri şi pe slugile Tale pară de foc” şi Epistolei către Evrei 1;14: „Au nu toţi sunt duhuri
16slujitoare, trimise ca să slujească, pentru cei ce vor fi moştenitorii mântuirii?”.
26 În comparație cu oamenii, îngerii sunt ființe superioare acestora, atât în putere, cât și în
27cunoștintă și virtute, numindu-i psalmistul „puternici în virtute”(Psalmul 102;20).
28 Deși sunt ființe superioare omului, ei sunt ființe mărginite, deoarece sunt creaturi. Marginirea
29lor se manifestă și în domeniul cunoașterii: „ Iar de ziua și ceasul Acela (al celei de-a doua veniri),
30nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri...” (Matei 24;36). De asemenea, puterea lor este limitată,
31pentru că nu pot face minuni decât din încredințarea lui Dumnezeu.
18
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Deși sunt existențe spirituale, nu pot fi omniprezenți. „Îngerii sunt circumscriși, căci atunci
2când sunt în cer, nu sunt pe pământ, iar, când sunt trimiși de Dumnezeu pe pământ, nu rămân și în
3cer” (Sf Ioan Damaschin).
5 Scopul creării îngerilor este preamărirea lui Dumnezeu, împlinirea voii Sale şi în acelaşi timp
6propria fericire, având să slujească în calitate de mijlocitori între Dumnezeu și oameni.
7 În raport cu oamenii, slujirea îngerilor este aceea de a le face cunoscută oamenilor voia lui
8Dumnezeu, de a le aduce mesaje din partea Lui, de a-i povățui spre bine, de a le fi oamenilor păzitori
9ferindu-i de rău, precum și aceea de a fi mijlocitori către Dumnezeu pentru oameni, ducând
10rugăciunile acestora înaintea tronului ceresc.
11 Biserica învață, de asemenea, că fiecare om are un înger păzitor, pe care îl primește la botez
12spre a-i fi ocrotitor, așa cum susțin Sfinții Vasile cel Mare, Ioan Gură de Aur și scriitorul bisericesc
13Origen.
14 Îngerii păzitori:
15 îi apără pe oameni de duhurile rele (Psalmul 90; 10-11);
16 mijlocesc pentru oamenii credincioși ( Apocalipsa 8;3);
17 însoțesc sufletele celor adormiți ( Luca 16;22);
18 ocrotesc biserici, cetăți, popoare (Daniil 3;38) și comunități creștine (Apocalipsa
19 1;20)
21 Sfânta Scriptură nu precizează numărul îngerilor. Dar din context putem deduce că el este
22foarte mare. Astfel, vorbindu-se despre:
23 tabere (Facere 32;1-2)
24 zeci de mii și milioane (Daniil 7;10)
25 mulțime de oaste cerească (Luca 2;13)
26 legiuni de îngeri (Matei 26;53).
19
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Cinstirea îngerilor
2 Potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Pavel: „Au nu toți sunt duhuri slujitoare, trimise spre
3slujire, pentru cei ce au să moștenească mântuirea?” (Evrei 1;14), îngerii sunt slujitori ai lui
4Dumnezeu trimiși să slujească oamenilor, pentru ca aceștia să dobândească mântuirea. Deci, ei sunt
5mijlocitori între Dumnezeu și oameni, și împreună rugători cu ei către Dumnezeu, în vederea
6dobândirii mântuirii. Această idee este bine reliefată în cult: „Îngeri ai pus oamenilor, ca un milostiv
7și slujitori mântuirii slugilor Tale, ai arătat Hristoase”; „Puterile îngerești, stând înaintea
8scaunului Tău, rugându-se pentru neamul omenesc” (Slujba Sfinților Arhangheli. Mihail și Gavriil).
9Pentru acest motiv, Biserica a stabilit că sfinților îngeri li se cuvine un cult de venerare, asemenea
10sfinţilor.
11 Sinodul VII ecumenic (787) stabilește în mod oficial venerarea sfinților și a îngerilor. De
12asemenea, Biserica a întocmit: rugăciuni, acatiste, imne speciale în cinstea îngerilor, a rânduit ziua
13de luni în cinstea și pomenirea lor și a așezat sărbătoarea Soborul Sfinților Arhangheli Mihail și
14Gavriil în data de 8 Noiembrie a fiecărui an, iar, în semn de prețuire și cinstire, numeroase biserici
15poartă hramul Sfinților Arhangheli Mihail și Gavriil.
26 fiind ființe spirituale, superioare omului, îngerilor le era mai ușor să nu păcătuiască,
27binele și răul prezentându-li-se cu mai multă evidență decât pentru om;
28 în calitate de ființe pur spirituale, păcatul lor este numai al răutății, nu și al
29 slabiciunii, deoarece ei neavând trup, n-au nici afecte.
30
31
20
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Folosindu-se rău de libertatea lor și răzvrătindu-se împotriva lui Dumnezeu din mândrie, o
3parte din îngeri au fost izgoniți din cer, ajungând astfel îngeri răi sau diavoli.
4 Numele de „îngeri răi” li s-a dat deoarece ei nu voiesc și nu fac niciodată binele, ci numai
5răul. Aceștia poartă diferite numiri :
6 demoni, (Matei 17;18)
7 diavoli (Matei 4;1)
8 duhuri necurate (Matei 10;1)
9 iar căpetenia lor se numește Satan (Matei 12;26)
10 Îngerii răi sau diavolii sunt fiinţe personale şi reale, ca şi îngerii buni. Diavolul are o existență
11reală și incontestabilă. Scriptura Noului Testament vorbește foarte des de acțiunea răufăcătoare a
12diavolilor asupra oamenilor, de aceea, Mântuitorul a dus o luptă înverșunată împotriva lor, izgonind
13duhurile necurate din nenumărați demonizați și făcându-i pe aceștia sănătoși.
14 Nu se știe când au căzut îngerii răi din starea lor originară, dar este de presupus că nu îndată
15după crearea lor. Se poate spune însă cu certitudine (pe temeiul cuvintelor Mântuitorului „Voi sunteți
16fii ai diavolului....acela de la început a fost ucigător de oameni și în adevăr n-a stătut.” Ioan 8;44),
17că ei au căzut înainte de crearea omului, deoarece diavolul i-a ispitit pe protopărinții noștrii, Adam și
18Eva.
19 Numărul diavolilor
20 Numărul diavolilor este foarte mare, Sfânta Scriptură vorbind de o împărăție a diavolului
21(Matei 12;26, Luca 11;18). La fel ca și în cazul îngerilor buni, între ei există deosebiri de trepte.
22 Diavolul se străduiește necontenit să-i îndemne pe oameni la săvârșirea de păcate, de aceea îi
23supune la tot felul de ispite. Dorința lui de a-i pierde pe oameni și de a-i câștiga pentru împărăția sa o
24arată Sfântul Apostol Petru: „…diavolul umblă ca un leu răcnind, căutând pe cine să înghită” ( 1
25Petru 5;8).
26 Deși poate ispiti pe orice om, fiind însă creatură, puterea lui este mărginită, fapt pentru care el
27nu poate sili sau constrânge pe om la păcat.
28 Dumnezeu îngăduie ispitele diavolului cu scopul de a ne încerca și fortifica credința în El.
29De aceea Sfântul Apostol Iacov zice: „Fericit bărbatul care rabdă ispita, căci lămurit făcându-se, va
30lua cununa vieții, pe care Domnul a făgăduit-o celor ce-l iubesc pe Dânsul.” (Iacov 1;12)
31
32
21
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Generalități
3 După crearea lumii nevăzute sau a îngerilor, Dumnezeu creează lumea văzută, cosmosul cu
4elementele lui componente și omul, în șase zile.
5 Lumea văzută este lumea care cade sub simţurile omului, ea cuprinzând întregul univers,
6inclusiv omul, care nu poate fi despărţit de natură.
7 Lumea văzută a fost creată din nimic, excepție făcând omul, aşa cum aflăm din textul
8Psalmului 148;5: „...El a zis şi s-au făcut, El a poruncit şi s-au zidit”; dar aceasta nu înseamnă că
9lumea văzută a apărut dintr-o dată, așa cum arăta ea la crearea omului, ci a fost creată în mod
10progresiv, într-o ordine deplină.
11 Lumea văzută are un început şi un sfârşit, asemenea omului; Cuvintele cu care începe Cartea
12Facerii: „La început a făcut Dumnezeu cerul și pământul” (Facere 1;1), arată că lumea a fost creată,
13deci a luat ființă în timp.
14 Scopul creaţiei este acela ca întreaga făptură să ajungă la o comuniune deplină cu Dumnezeu
15„Lumea a fost făcută pentru om, iar omul pentru Dumnezeu” (Sfântul Ioan Damaschin).
17 În prima zi a făcut Dumnezeu materia (pământul) şi lumina. „Și a zis Dumnezeu: Să fie
18lumină! Și a fost lumină! Și a văzut Dumnezeu că lumina e bună: și a despărțit Dumnezeu lumina de
19întuneric. Și Dumnezeu a numit lumina ziuă, iar întunericul noapte. Și a fost seară și a fost
20dimineață! Ziua întâi!” (Facere 1;3-5). Dacă prin „cer” înțelegem lumea nevăzută, prin „pământ”
21înțelegem lumea văzută, pământul având, în prima zi, formă nedefinită.
22 În ziua a doua (Facere 1;6-8), Dumnezeu creează bolta cerească (tăria), prin care a despărţit
23apele de sus de cele de jos, începând organizarea materiei, pentru a crea condiţiile necesare vieţii.
24 În ziua a treia (Facere 1;9-13), Dumnezeu separă apele de uscat; uscatul l-a numit
25Dumnezeu „pământ”, iar adunările apelor „mări”. În aceeași zi, Dumnezeu a poruncit pământului
26„Să dea pământul din sine verdeaţă: iarbă, cu sămânţă într-însa, după felul şi asemănarea ei, şi
27pomi roditori, care să dea rod cu sămânţă în sine, după fel, pe pământ!”.
28 În ziua a patra a creației (Facere 1;14-19), Dumnezeu creează „luminători care să lumineze
29pământul, să despartă ziua de noapte și ei sa fie spre semne și anotimpuri și spre zile și ani”.
22
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1Dumnezeu a făcut „luminătorul cel mare, soarele, spre stăpânirea zilei şi luminătorul cel mic, luna,
2spre stăpânirea nopții şi stelele”.
3 În ziua a cincea a creației (Facere 1;20-23), Dumnezeu aduce la existență vieţuitoarele din
4ape şi păsările cerului: „A făcut Dumnezeu animalele cele mari din ape și toate ființele vii, care
5mișună în ape, unde ele se prăsesc după felul lor, și toate păsările înaripate după felul lor.... Și le-a
6binecuvântat Dumnezeu și a zis: prăsiți-vă și vă înmulțiți și umpleți apele mărilor și păsările să se
7înmulțească pe pământ!”.
8 În ziua a șasea (Facere 1;24-31), Dumnezeu poruncește pământului „să scoată ființe vii,
9după felul lor. A făcut Dumnezeu fiarele sălbatice după felul lor și animale domestice după felul lor
10și toate târâtoarele pământului după felul lor”.
11 După aducerea la existență a viețuitoarelor terestre, Dumnezeu îl creează pe om: „Și a zis
12Dumnezeu: Să facem om după chipul și asemănarea Noastră, ca să stăpânească peștii mării,
13păsările cerului, animalele domestice, toate vietățile ce se târăsc pe pământ și tot pământul”
14(Facere 1;26).
15 Superioritatea omului, în raport cu restul creației, este evidențiată de faptul că numai omul
16este creat după chipul lui Dumnezeu. Acest „chip” al lui Dumnezeu în om, nu înseamnă
17asemănarea omului cu Dumnezeu după ființă, ci asemănarea cu El în ceea ce privește stăpânirea.
18Pentru acest motiv, Scriptura a adăugat „...ca să stăpânească peștii mării , păsările cerului...”
19 După ce a terminat lucrarea Sa în ziua a șasea, în ziua a șaptea (Facere 2;2-3), Dumnezeu
20„s-a odihnit de toate lucrările Sale pe care le-a făcut. Și a binecuvântat Dumnezeu ziua a șaptea și a
21sfințit-o.”
22 Sfântul Ioan Gură de Aur precizează că „odihna” lui Dumnezeu înseamnă că nu mai aduce
23ceva de la neființă la ființă, iar „sfintirea” zilei a șaptea înseamnă că a deosebit-o de celelalte, tocmai
24prin faptul că în ea S-a „odihnit.”
23
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1macrocosmos (o lume mare în cea mică Sfântul Ioan Damaschin) și mediator între lumea spirituală
2și cea materială (Sfântul Maxim Mărturisitorul).
3 Poziția distinctă a omului în lume este indicată și de modul în care a fost creat,
4manifestându-se o implicare specială a lui Dumnezeu: trupul lui a fost creat din pământ și i se dă
5suflare de viață prin insuflarea lui Dumnezeu, omul devenind astfel „ființă vie” (Facere 2;7), spre
6deosebire de restul creației care a fost adusă la existență doar prin Cuvântul lui Dumnezeu.
10 Originea omului
23 Natura omului
24 După învățătura creștină, omul este format din două elemente distincte:
25 trup material
26 și suflet spiritual, insuflat de Dumnezeu.
24
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Fericitul Augustin afirmă, de asemenea, că: „omul nu este definit de trupul singur sau de
2sufletul singur, ci de amândouă.”
3 Termenele tehnice, utilizate de teologie, în privița naturii compuse a omului din suflet și trup
4sunt dihotomism și dualism antropologic.
5 Pornind de la filosofia lui Platon și Plotin, privind ființa omului, apolinariștii au susținut o
6concepție antropologică trihotomică; potrivit lor, omul s-ar compune din: trup, suflet și spirit.
7Sufletul este nerațional sau animal, în timp ce spiritul reprezintă partea rațională a segmentului
8spiritual.
9 În Sfânta Scriptură, partea spirituală a omului este desemnată atât prin termenul „suflet”
10(psihi), cât și prin termenul „spirit” (pnevma sau nous) sau „duh”. Mântuitorul, de exemplu, spune
11că își pune viața (sufletul) pentru oile Sale sau că își dă duhul (Luca 23;46). În toate cazurile în
12Sfânta Scriptură acești termeni sunt sinonimi.
13 Omul ca protopărinte
22 Nemurirea sufletului
25
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
10 Texte scripturistice şi patristice care afirmă existenţa şi lucrarea sufletelor după moarte:
11 II Corinteni 5;6-8: „Ştiind că, petrecând în trup, suntem departe de Domnul, avem
12încredere şi voim mai bine să plecăm din trup şi să petrecem la Domnul.”;
13 Luca 16;19-31 – în pilda bogatului nemilostiv şi a săracului Lazăr, se vede că aceştia
14vieţuiesc după moarte cu sufletul, înainte de învierea trupurilor;
15 Atenagora Atenianul: „Dumnezeu nu ne-a făcut ca pe nişte oi sau ca pe nişte vite, ca să
16pierim şi să dispărem apoi fără urmă…”;
17 Sfântul Maxim Mărturisitorul: - spune că sufletul este raţional şi cugetător în sine, prin
18firea sa şi nu din pricina trupului, fiind de sine subzistent şi prin aceasta nemuritor; „Deci sufletul,
19existând pururea, cugetă şi raţionează şi prin sine, şi cu trupul, pentru sine şi pentru fiinţa sa.”
26
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Vorbind despre crearea lumii, Sfânta Scriptură spune că Dumnezeu l-a creat pe om „…după
3chipul și după asemanarea Sa” ( Facere 1;26), pentru ca în versetul următor să se precizeze: „ după
4chipul lui Dumnezeu l-a facut” (1;27). Pornind de aici, Părinții disting chipul de asemănare, cu
5toate că între ele există o intercondiționare desăvârșită. Prin această distincție, ei au precizat ce este
6chipul și în ce constă asemănarea.
7 Chipul lui Dumnezeu din om se referă în special la natura spirituală a acestuia, adică la
8rațiune, voință și sentiment, însușiri sau calități ale sufletului omenesc, orientate chiar prin creație
9spre Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu în om este sădit de Dumnezeu în vederea asemănării și a
10îndumnezeirii, ca aspirație a omului spre modelul său absolut, fără ca asemănarea să presupună și
11identitatea după natură cu Dumnezeu.
12 Omul este o creatură care a primit poruncă să devina dumnezeu, ne spune Sfântul Grigorie
13de Nazianz. Deci, chipul lui Dumnezeu aparține naturii umane prin creație sau este un dat
14ontologic.
15 Asemănarea presupune misiunea pe care omul trebuie s-o implinească, prin conlucrarea sa
16liberă cu harul dumnezeiesc sau cum spune Sfântul Vasile cel Mare, „chipul este asemanarea în
17potență, iar asemanrea chipul în actualitate.” Aceeași idee este evidențiată și de Sf Ioan
18Damaschin: „Cuvintele «după chipul» indică rațiunea și libertatea, iar cuvintele «după
19asemănare», arată asemănarea cu Dumnezeu în virtute, atât cât este cu putință”.
20 Comentând textele din Facere 1;26-27, Sfântul Grigorie de Nyssa precizează atât distincția
21cât și complementaritatea dintre chip și asemănare: „Suntem după chip prin creație, iar după
22asemănare ajungem prin noi înșine, prin voința noastră liberă...Dar, de fapt, prin creație noi am
23primit posibilitatea de a deveni asemenea lui Dumnezeu.”
24 În chip este dată posibilitatea asemănării sau îndumnezeirii. Prin păcat, chipul nu se mai
25angajează pe calea asemănării, dar rămâne în om ca un chip slăbit din cauza neexersării virtuților.
26Pentru acest motiv, se spune că Hristos a restabilit chipul sau a aflat chipul pierdut, fară a-l crea din
27nou.
28
27
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
3 Persoanele Sfintei Treimi, Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt, sunt Persoane reale şi deosebite
4(distincte) una de alta, având fiecare însușiri personale proprii prin care se disting, neputându-se
5confunda una cu alta. Deși ființa dumnezeiască nici nu se împarte, nici nu se desparte, fiind veșnic
6una și aceeași, fiecare Persoană dumnezeiască posedă în integralitate ființa dumnezeiască în chip
7propriu.
8 Persoanele Sfintei Treimi se disting sau se deosebesc după modul în care posedă ființa
9divină astfel:
10 Tatăl naşte din veşnicie pe Fiul şi purcede din veșnicie pe Sfântul Duh; Tatăl
11 fiind astfel nenăscut și nepurces;
12 Fiul este născut din veci din Tatăl;
13 Sfântul Duh este purces din veci din Tatăl.
14 Modul în care fiecare Persoană posedă ființa divină evidențiază însușirile proprii fiecărei
15Persoane, motiv pentru care mai sunt numite și proprietăți.
16 Deosebirea dintre persoanele Sfintei Treimi este una personală, nu ființială, deci fără a se
17altera în nici un fel unitatea ființială divină.
18 Pe lângă însușirile personale sau proprietățile personale, Persoanele Sfintei Treimi se mai
19disting între ele și prin ceea ce li se atribuie în lucrarea externă (în afara ființei): Tatălui creația,
20Fiului mântuirea lumii, Duhului Sfânt sfințirea lumii. Aceste lucrări externe sunt numite predicate
21pentru a nu fi confundate cu propriețătile. Astfel:
22 Tatăl este creator şi autor al planului de mântuire (Efeseni 1;4);
23 Fiul este mântuitor (I Corinteni 1;30);
24 Sfântul Duh este sfinţitorul şi desăvârşitorul (Ioan 14;26).
25 Pornindu-se de aici, nu trebuie înteles că fiecare Persoană divină lucrează în mod separat, ci
26lucrările lor sunt comune, fiecare Persoană având o contribuție proprie, pentru că „…același
27Dumnezeu lucrează toate în toți” (1 Corinteni 12; 6)
28
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
7 Aspectele providenței
29
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 V. DUMNEZEU MÂNTUITORUL
3 Hotărârea din veci a lui Dumnezeu, cu privire la mântuirea lumii, a fost împlinită de Fiul lui
4Dumnezeu, Care S-a întrupat „la plinirea vremii” (Galateni 4;4).
5 Fiul lui Dumnezeu „S-a făcut om pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire” (Crezul
6Art. 3). „Căci Fiul Omului a venit să caute şi să mântuiască pe cel pierdut” (Luca 19;10), „...Iisus
7Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Timotei
81;15).
9 Pe temeiul Revelației, Biserica învață că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, este Dumnezeu–
10Om, Dumnezeu adevarăt și Om adevarăt, afară de păcat. Astfel, în Persoana cea una a lui Iisus
11Hristos, se cuprind 2 firi: cea dumnezeiască și cea omenească, adevăr afirmat pe baza datelor din
12Sfânta Scriptură și Sfânta Tradiție.
15 Firea dumnezeiască este menționată în locurile în care se spune despre Mesia că este născut
16din Dumnezeu din veșnicie (Psalmul 2;7, Mihea 5;1) numit fiind Domn și Dumnezeu (Ps 109;1,
17Maleahi 3;1, Ieremia 23;6, 33;16).
18 Firea omenească este menționată în locurile în care Mântuitorul este numit sămânță a
19femeii, a lui Avraam, Isaac, Iacov, Iesei, odraslă a lui David, născut din fecioară, om. (Facere 3;15,
2012;3, 26;4, 28;3, Isaia 11;1, Ieremia 23;5, Isaia 7;14, 53; 3-9).
21 2) Mântuitorul Însuși își atribuie Sieși, atât firea dumnezeiască, cât și pe cea
22 omenească:
23 numindu-se Fiu al lui Dumnezeu și Fiul Omului, omniprezent, atotputernic,
24 existent în cer și pe pământ (Ioan 3;13-14, 3;16-17, Matei 28;18);
25 Mântuitorul lucrează ca și Tatăl (Ioan 5;17);
26 face minuni, are toată judecata, I se cuvine aceeași cinstire (adorare) și are viață
27 întru Sine ca Tatăl (Ioan 5; 21-27);
28 are aceleași atribute divine precum: veșnicie, atotputernicie, cunoaștere divină ca
29 și Tatăl (Ioan 8;12-14, 8;58, Matei 11;27);
30
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
5 3) Apostolii și Evangheliștii învață la fel despre cele 2 firi ale lui Iisus Hristos.
6 Despre firea dumnezeiască se relatează că:
7 Tatăl Îl declară pe Hristos la Botez și la Schimbarea la Față „Fiul Său cel iubit”
8 (Marcu 1;11, Matei 17;5);
9 Evanghelia este a lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu (Marcu 1;1);
10 El este Dumnezeu Cuvântul: „…și Cuvântul Trup s-a facut”, adică s-a întrupat
11 (Ioan1;14);
12 Sfântul Evanghelist Ioan spune: „Iar acestea s-au scris, ca să credeți că Iisus este
13 Hristosul, Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 20;31);
14 Iisus Hristos este „Dumnezeu arătat în trup” (1 Timotei 3;16);
15 „Domnul măririi” (1 Corinteni 2;8);
16 „Marele Dumnezeu” (Tit 2;13);
17 „Chipul lui Dumnezeu, egal cu Dumnezeu” (Filipeni 2;6),
18 Toate acestea fiind rezumate în mărturisirea Sfântului Apostol Petru: „Tu esti Hristos, Fiul
19lui Dumnezeu, Celui viu” (Matei 16;16), și în cea a Sfântului Apostol Toma: „Domnul meu și
20Dumnezeul meu!” (Ioan 20;28).
21 Cu aceeași claritate se mărturisește și firea omenească a lui Iisus Hristos, anume în:
28 Biserica a învățat totdeauna pe temeiul Revelației, adevărul despre cele două firi ale
29Mântuitorului, atât în Simbolul de Credință, cât și în definițiile dogmatice ale Sinoadelor Ecumenice,
30privitoare la Persoana Mântuitorului, El fiind mărturisit Dumnezeu desăvârșit și Om desăvârșit.
31
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Tot astfel, și Sfinții Părinți, mai ales, combătând ereziile hristologice, au accentuat cu putere
2și fără nici o excepție, credința referitoare la cele două firi ale Mântuitorului, atât pe temeiul
3dovezilor creștine, cât și al argumentelor raționale.
4 Acestea se pot vedea din următoarele:
5 ca mijlocitor între Dumnezeu și oameni, Mântuitorul trebuia să fie și Dumnezeu și om.
6Fără să fie Dumnezeu adevărat și om adevărat, adică, fără o întrupare adevărată, Mântuitorul n-ar fi
7readus cu adevărat pe oameni la Dumnezeu, refăcând legatura harică dintre oameni și Părintele
8Ceresc.
9 în calitate de învățător desăvârșit, ca binevestitor (Luca 4;18), ca lumină a lumii (Ioan
108;12), Mântuitorul trebuia să fie Dumnezeu-Om. Numai prin Cuvântul lui Dumnezeu făcut om, se
11poate cunoaște deplin Dumnezeu. Numai Cuvântul Ipostatic putea să ne facă cunoscut pe Tatăl, ale
12Cărui judecăți rămân nepătrunse (Romani 11;33).
13 ca răscumpărător (Galateni 3;13), restaurator și „mijlocitor al noului așezământ” (Evrei
1412;24), Mântuitorul trebuia să aparțină și dumnezeirii și umanității. Numai uniți cu Cel nestricăcios
15și nemuritor, oamenii pot ajunge la nestricăciune și nemurire.
16 În cultul ei, Biserica are numeroase cântări, care cuprind o adevarată teologie a întrupării
17Fiului lui Dumnezeu care a devenit și om adevarat. Una dintre acestea este „dogmatica” de la
18vecernia de sâmbătă seara, de la glasul al VIII-lea din perioada Octoihului: „Împaratul Cerurilor,
19pentru Iubirea de oameni pe pământ s-a arătat și cu oameni a viețuit. Că din Fecioară Curată trup
20luând și din trânsa ieșind cu adăugarea firii omenești, Unul este Fiul, îndoit în fire iar nu în fețe.
21Pentru aceasta, propovăduindu-L pe Dânsul Dumnezeu desăvârșit și om desăvârșit, mărturisim pe
22Hristos Dumnezeul nostru….”
24 Hristos, deși om adevărat, posedă totuși 2 prerogative sau privilegii față de ceilalți oameni
25și anume: nașterea Sa supranaturală și impecabilitatea sau neputința de a păcătui.
26 Întruparea și nașterea lui Iisus Hristos din Fecioara Maria, nu s-au petrecut după
27rânduiala firii omenești, ci în chip mai presus de legile firii. Zămislirea s-a făcut prin lucrarea divină
28a Tatălui și a Duhului Sfant (Luca 1;35, Matei 1;20), fără atingerea fecioriei, iar nașterea n-a stricat
29pecețile fecioriei Maicii Domnului, ea rămânând fecioară și după naștere, pentru totdeauna, adică
30Pururea Fecioară.
31 Impecabilitatea lui Iisus Hristos Omul, înseamnă libertate desăvârșită față de orice păcat,
32atât cel originar cât și personal. Lipsa păcatului strămoșesc o mărturisește Revelația divină prin
32
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1cuvintele îngerului spuse Fecioarei Maria, anume: „...Sfântul care Se va naște din tine, Fiul lui
2Dumnezeu se va chema” (Luca 1;35), Cel ce „...în trup a osândit păcatul” (Rom. 8;3).
3 Părinții Bisericii, în unanimitate, învată că Iisus Hristos este sfânt încă de la naștere,
4deoarece, pe de o parte, zămislirea și nașterea Lui din Sfânta Fecioară se săvârșesc pe cale
5supranaturală, iar pe de altă parte, fiindcă Cel ce se naște din Fecioara Maria nu este o persoană
6nouă, ci o Persoană Divină.
8 Potrivit Sinoadelor Ecumenice, Biserica învață că, Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat și
9om adevărat, Dumnezeu-Om, cu 2 firi (dumnezeiască și omenească), unite într-o singură Persoană
10sau Ipostas, Persoana lui Dumnezeu Cuvântul.
11 Această unire între Fiul, sau Cuvântul lui Dumnezeu, și firea omenească în Iisus Hristos,
12poartă numele de unire ipostatică sau personală.
13 Unirea celor două firi, în Persoana Cuvântului lui Dumnezeu întrupat, se face prin
14întrepătrundere reciprocă, numită perihoreză.
15 În Iisus Hristos sunt două firi sau naturi, cu două voinţe şi lucrări corespunzătoare celor două
16firi, unite într-o singură Persoană sau Ipostas – „unite fără împărţire, fără despărţire, fără
17amestecare şi fără schimbare” (Sinodul IV Ecumenic de la Calcedon – 451).
19 Ø despre întrupare „…și Cuvântul trup s-a făcut şi s-a sălășluit între noi” (Ioan 1;14, în
20 completare cu Filipeni 2;6-8, Gal 4;4, Rom 1;3, 9;5);
21 Ø despre însușirile divine și umane, însușiri care se referă în mod concomitent la
22 dumnezeirea și umanitatea Mâmtuitorului: „Eu și Tatăl una suntem” (Ioan10;30, în
23 completare cu Matei 26;63-64, Ioan 10;15, 2;19, 3;13, Matei 16;16) „Vulpile au vizuini
24 și păsările cerului cuiburi, iar Fiul Omului n-are unde să-și plece capul” (Matei 8;20);
25 Ø despre însușirile divine ale omului Iisus Hristos și însușiri umane ale lui Dumnezeu
26 Iisus Hristos: „Iar când a venit plinirea vremii, a trimis Dumnezeu pe Fiul Său cel
27 născut din femeie” (Gal, 4;4; în completare cu 1 Cor. 2;8, Rom 8;32);
28 Ø despre unicitatea Persoanei lui Iisus Hristos (și a Tatălui): „Nu avem decât un singur
29 Dumnezeu, Tatăl, și un singur Domn, Iisus Hristos”( 1 Cor. 8;6 în completare cu Efes 4;
30 5-6);
31
33
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
3 Coexistența celor 2 firi, în Persoana Mântuitorului Hristos, implică o serie de consecințe care
4evidențiază efectele întrupării îndreptate, atât spre firea Sa umană asumată, cât și spre firea
5omenească în general.
7 În Persoana Mântuitorului, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri și lucrări omeneşti, iar firii
8omenești i se atribuie însușiri și lucrări dumnezeiești, fără ca prin aceasta să se schimbe firile.
9 Temeiuri scripturistice:
10 Matei 16;13-16 „Cine zic oamenii că sunt, Eu, Fiul Omului?... Răspunzând Petru a zis: Tu
11esti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu”
12 Ioan 5;27 „…Și nimeni nu s-a suit la cer, decât Cel care s-a coborât din cer, Fiul Omului
13care este în cer”.
14 Pe baza comunicării însușirilor, lucrările lui Iisus Hristos sunt în acelasi timp și dumnezeiești
15și omenești, adică teandrice.
17 Prin unirea ipostatică, firea omenească primește daruri și puteri, care duc la asemănarea cu
18Dumnezeu, scop cuprins în planul creației (Facere 1;26).
19 Sfântul Apostol Petru precizează că, întrupându-se Hristos, „ne-a dăruit toate cele ce sunt
20spre viață și spre bună cucernicie; ...cu aceasta El ne-a hărăzit făgăduințe mari și de mare preț, ca
21prin ele să vă faceți părtași îndumnezeirii firii și să scăpați de stricăciunea poftei celei din lume” (2
22Petru 1;3-4).
24 Lipsa de păcat în Iisus Hristos este o consecință a faptului că firea Sa omenească este asumată
25de ipostasul divin, care nu poate greși. Impecabilitatea absolută a Mântuitorului este justificată și de
26faptul că se naște fără păcatul strămosesc, întrucât este Dumnezeu întrupat.
27 Întruparea face posibilă comunicarea energiilor firilor prin intermediul Persoanei. Prin unirea
28ipostatică, și voința omenească voiește numai binele ca și voința firii dumnezeiești, de aici rezultând
29lipsa absolută de păcat și desăvârșita sfințenie a lui Iisus Hristos.
34
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Sfânta Scriptură dă mărturie despre faptul că Iisus Hristos este Sfânt încă de la naștere,
2fără păcatul strămoșesc, fiind conceput prin lucrare dumnezeiască (Luca1;35) și fără păcat
3personal (Ioan 8;46, Evrei 4;15, 1 Petru 2;22).
5 Mântuitorului Iisus Hristos I se cuvine o singură închinare, atât după natura Sa dumnezeiască,
6cât şi după cea omenească, și anume adorare. Unitatea Persoanei lămurește de ce lui Hristos I se
7cuvine o singură închinare, ca lui Dumnezeu: închinarea se adresează Persoanei, iar Persoana lui
8Hristos este Una: Fiul lui Dumnezeu întrupat.
9 Un al doilea aspect al acestei consecințe îl reprezintă faptul că, după unirea ipostatică, firea
10umană a lui Iisus Hristos, nu mai este niciodată despărțită de Persoana Sa, și, respectiv, de firea Sa
11dumnezeiască. Aceasta înseamnă că, unde este trupul lui Hristos, este prezent, în chip nedestărțit,
12Hristos Însuși cu toată dumnezeirea. De aici rezultă că, dacă Sfânta Împărtășanie este trupul lui
13Hristos, față de aceasta, creștinii trebuie să aibă cinstirea datorată lui Hristos Însuși, și anume
14adorare.
15 Sfânta Scriptură mărturisește egalitatea de cinstire a Fiului întrupat cu Tatăl: „ Toți să
16cinstească pe Fiul cum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinstește pe Fiul, nu cinstește nici pe Tatăl care
17L-a trimis” (Ioan 5;23).
19 Dacă cel ce S-a născut din Fecioara Maria este Dumnezeu adevărat, respectând principiile
20logicii, Cea care Îl naște, este Născătoare de Dumnezeu.
21 Calitatea de „Născătoare de Dumnezeu” este anticipată de profetul Isaia 7;14: „Iată
22Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele lui «Emanuel», care se tâlcuiește:
23Dumnezeu este cu noi”.
24 Îngerul explică Fecioarei modalitatea zămislirii: „Duhul Sfânt Se va pogori peste Tine și
25puterea Celui Preaînalt te va umbri; pentru aceea și Sfântul care se va naște din Tine, Fiul lui
26Dumnezeu se va chema” (Luca 1;35).
27 Elisabeta îsi manifestă bucuria exaclamând: „ …și de unde mie cinstea aceasta, ca să vină la
28mine Maica Domnului meu?” (Luca 1;43).
29 Sfântul Apostol Pavel afirmă și el: „Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe
30Fiul Său, născut din femeie, sub lege, ca pe cei de sub lege să-i răscumpere, ca să dobândim
31infierea” ( Gal 4;4-5).
35
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
12 CONCLUZIE
13 În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări corespunzatoare celor două firi ale Sale:
14dumnezeiască și omenească.
15 Datorită perihorezei firilor, firea dumnezeiască este cea care lucrează şi împărtăşeşte, iar firea
16omenească cea care primeşte putere de la firea dumnezeiască. În acest sens, avem exemplul
17momentului când Mântuitorul se roagă în gradina Ghețimani Părintelui Ceresc, adresându-I-se astfel:
18„Părintele Meu, de voiești să treacă de la Mine paharul acesta, însă nu voia Mea, ci voia Ta să se
19facă!” (Luca 22;42). Voința omenească a Mântuitorului, în acest caz se supune celei dumnezeiești.
20 În același sens, Sfântul Ioan Damaschin afirmă următoarele: „Iisus Hristos nu făcea numai
21omenește cele omenești, căci nu era numai om ci și Dumnezeu, dar nici nu lucra numai
22dumnezeiește cele dumnezeiești, căci nu era numai Dumnezeu ci și om.”
23
24
25
26
27
28
29
30
36
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
9 a) Slujirea profetică
25 b) Slujirea arhierească
26 Slujirea arhierească se află în centrul operei mântuitoare deoarece, prin ea, Iisus Hristos l-a
27împăcat pe om cu Dumnezeu, refăcând legătura harică dintre om şi Dumnezeu.
28 Slujirea Arhierească constă în chenoză, suferințele îndurate de-a lungul vieții pe pământ, dar
29mai ales în jertfa de pe cruce pentru păcatele omenirii prin care a restabilit comuniunea dintre
30oameni și Dumnezeu.
37
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Despre calitatea Sa de jertfă, vorbește Mântuitorul Însusi: „Fiul Omului n-a venit ca să I se
2slujească, ci ca El să slujească şi să-Şi dea sufletul Său preţ de răscumpărare pentru mulţi.” (Matei
320;28).
4 Calitatea de arhiereu a Mântuitorului este ilustrată și de Sfântul Apostolul Pavel în Epistola
5sa către Evrei 2;17: „Pentru aceea dator era întru toate să se asemene fraților, ca să fie milostiv și
6credincios arhiereu în cele către Dumnezeu, pentru ispășirea păcatelor poporului”.
7 Ca om, Hristos a murit pe cruce „potrivit sorții trupurilor noastre asemănătoare”, dar trupul
8Lui nu a suferit procesul natural de descompunere datorită „sălășluirii Cuvântului în el” (Pr. D.
9Stăniloae). Moartea pe cruce a Mântuitorului, devine mijlocul de biruire a morții pentru toți oamenii.
10Conform Sfântului Chiril al Alexandriei, El slujește ca preot (Arhiereu), pentru că și-a asumat
11umanitatea.
12 Hristos este nu numai Arhiereu jertfitor ci și jertfa însăși; El este și Cel care aduce și care Se
13aduce jertfă și cel care primește ca Dumnezeu: „Acesta este Trupul Meu care se frânge pentru voi
14spre iertarea păcatelor!... Acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi care pentru voi și pentru mulți
15se varsă spre iertarea păcatelor” (Matei 26;26-28).
16 Spre deosebire de preoția lui Aron, Hristos este Arhiereu după rânduiala lui Melchisedec
17(Evrei 6;20), adică fără predecesor și fără succesor, preoția lui fiind eternă și universală.
18 Pe lângă scopul principal, opera mântuitoare a Domnului, are și unele consecințe, printre
19care:
20 adeverirea misiunii Sale și a adevărului propovăduit;
21 sfințirea Legii celei noi, prin jertfa divino-umană;
22 învederarea prin fapte a nemărginitei iubiri a lui Dumnezeu față de lume: „ Atât
23 de mult a iubit Dumnezeu lumea, încât pe Fiul Său, Cel unul născut, L-a dat ca
24 oricine crede în El , să nu piară ci să aibă viață vesnică” (Ioan 3;16);
25 înlăturarea părerii greșite a iudeilor despre un Mesia lumesc: „Împărăția Mea nu
26 este din lumea aceasta” (Ioan 18;36);
27 arătarea unui exemplu de smerenie, răbdare și lepădare de sine.
28 Jertfa Mântuitorului de pe cruce se actualizează permanent, până la sfârşitul veacurilor, în
29jertfa euharistică, după porunca Lui: „aceasta să o faceți spre pomenirea Mea” (Luca22:19).
30 a) Demnitatea împărătească
31 Chemarea profetică și slujirea arhierească ale Mântuitorului s-au împlinit în starea chenotică,
32de smerenie a Lui. Pentru desăvârșirea operei mântuitoare, trebuia să arate și slava divină, trebuia
33să aibă și demnitatea împărătească.
38
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
8 În Noul Testament,
9 îngerul Gavriil, Îl vestește pe Hristos ca Împărat Veșnic (Luca 1;33);
10 magii de la răsărit caută pe „Împăratul iudeilor” și îi aduc daruri ca unui
11 Împărat (Matei 2;2);
12 la intrarea în Ierusalim este aclamat ca împărat (Matei 21;7-9);
13 iar în fața lui Pilat, Iisus recunoaște demnitatea de împărat (Matei 27;11) de
14 asemenea o și proclamă (Matei 28;18), El fiind „Împăratul împăraţilor şi
15 Domnul domnilor” (I Timotei 6;15).
16 Nu în ultimul rând, Mântuitorul Însuși afirmă demnitatea Sa împărătească atunci când, intră
17în Ierusalim: „Spuneți fiicei Sionului: Iată, Împăratul vine la tine, blând și șezând pe asină”(Matei
1821;5).
19 Mântuitorul îsi exercită demnitatea împărătescă într-o anumită măsură în viața pământească,
20dar în mod desăvârșit după moartea Sa.
21 În prima parte își arată puterea prin minuni, în special cele săvârșite asupra morții (înviind pe
22fiica lui Iair, pe fiul văduvei din Nain și pe Lazar din Betania) ca și prin stabilirea principiilor după
23care se conduce Biserica.
24 În a doua parte, își manifestă puterea de Împărat prin coborârea la iad și prin înviere,
25sfărâmând puterea și stăpânirea diavolului, prin înălțarea și șederea de-a dreapta Tatălui și prin
26prezența Sa continuă în Biserică, în calitatea de Cap al ei.
27 Ultima manifestare în timp a puterii (demnității) împărătești va fi la Parusie, prin învierea
28generală, judecata universală, înoirea cerului și a pământului, după care va urma împărăția veșnică
29împreună cu cei drepți.
39
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
3 Biserica Ortodoxă învaţă că există un singur Dumnezeu, întreit în persoane: Tatăl, Fiul şi
4Sfântul Duh, Acestea fiind egale şi consubstanţiale, ele deosebindu-se prin însuşirile personale.
5 Persoana Duhului Sfânt îşi ia Fiinţa din veşnicie, din Tatăl prin purcedere.
6 Divinitatea Sa a fost negată în secolul al IV-lea de către pnevmatomahi, care au fost
7condamnați la Sinodul al doilea Ecumenic de la Constantinopol din anul 381. Acest Sinod a formulat
8învățătura despre Duhul Sfânt astfel: „...[credem] și întru Duhul Sfânt, Domnul de viață făcătorul,
9Care de la Tatăl purcede, Cel ce, împreună cu Tatăl și cu Fiul, este închinat și mărit, care a grăit
10prin prooroci” (Art 8. din Simbolul Credinței).
11 În timpurile de după Reforma protestantă, dumnezeirea Duhului Sfânt a fost din nou negată,
12de data aceasta de unitarieni și raționaliști, susținând că nu este o Persoană Treimică, ci o însușire
13sau o putere a lui Dumnezeu, care sfințește pe om.
14 Rugăciunea „Împărate ceresc”, din canonul zilnic al Bisericii, adresată Duhului Sfânt,
15reflectă teologia despre Persoana și lucrarea Sfântului Duh în Biserică și în lume, în modul cel mai
16desăvârşit, fiind numit astfel:
22 Duhul adevărului – pentru că va mărturisi despre dumnezeirea Fiului, (cf. Ioan 15;26),
23după cum afirmă Biserica prin troparul Botezului: „…și Duhul în chip de porumbel a adeverit
24întărirea Cuvântului”;
25 Vistierul bunătăţilor – deoarece, prin El, oamenii primesc de la „Părintele luminilor toată
26darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit” (Iacov 1;7);
27 Dătătorule de viaţă – pentru că prin El viază întreaga creatură, precum spune psalmistul
28(Psalm 103; 31);
40
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 şi toate le împlineşti – Duhul Sfânt este trimis în lume de Mântuitorul, spre a împlini
2lucrarea de mântuire a neamului omenesc. Prin lucrarea Sa, El, este Desăvârşitorul operei de
3mântuire realizată de Fiul, şi, de asemenea, El este Sfinţitorul oamenilor şi al lumii.
4 Prin Duhul Sfânt s-au făcut descoperiri proorocilor. El s-a pogorât asupra Apostolilor la
5Cincizecime, sub chipul limbilor de foc, iar prin pogorârea Lui s-a întemeiat în chip văzut Biserica,
6întemeiată în chip nevăzut de Hristos, prin jertfa de pe cruce (Fapte 20;28).
7 Duhul Sfânt rămâne permanent prezent şi activ în Biserică şi prin El sporeşte şi creşte însăşi
8Biserica; El este „Duhul lui Hristos” și prin El, Hristos este prezent în Biserică, pâna la sfârșitul
9veacurilor ( Matei 28;20).
10 Sfântul Duh îşi realizează lucrarea Sa mântuitoare şi sfinţitoare în Biserică prin harul
11divin.
12 Harul divin este energia (puterea sau lucrarea) dumnezeiască necreată, care izvorăște din
13Ființa divină comună a celor trei Persoane, și, care se revarsă prin Duhul Sfânt asupra oamenilor,
14în scopul mântuirii și sfințirii lor.
16 1. Necesitatea – harul divin este necesar pentru mântuire, deoarece omul nu se poate mântui
17prin propriile puteri. Caracterul necesar al harului pentru mântuire a fost tăgăduit de pelagieni şi
18semipelagieni în vechime, iar în timpurile moderne de raţionalişti şi socinieni.
27 2. Gratuitatea harului – harul divin nu se dă omului pentru vreun merit personal, ci numai
28din dragostea şi bunătatea lui Dumnezeu, „...care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să
29ajungă la cunoştinţa adevărului” (I Timotei 2;4).
41
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
6 I Timotei 2;6: „... S-a dat pe Sine preţ de răscumpărare pentru toţi”;
7 Sf. Ioan Gura de Aur: „... Dumnezeu nu constrânge pe nimeni, dar, dacă Dumnezeu
8voieşte şi noi nu voim, mântuirea noastră este cu neputinţă. Aceasta însă nu din cauză că voinţa Sa
9ar fi neputincioasă, ci pentru că nu voieşte să facă silă nimănui”;
10 Sf Macarie cel Mare: „... Firea omenească este capabilă să primească şi binele şi răul şi
11harul dumnezeiesc şi puterea vrăjmaşului, dar nu poate fi silită fără consimţirea voinţei omeneşti.
12Din cauza libertăţii, cu care este înzestrat omul, Dumnezeu nu produce nimic în om, cu toate că
13poate”.
14 Harismele
15 Definiție – Harismele sunt daruri care zidesc Biserica, într-o măsură mai mare decât darurile
16obișnuite, posesorii lor fiind aleși după necunoscuta și negrăita înțelepciune a lui Dumnezeu.
17 După Isaia 11;2-3, cele şapte daruri ale Duhului Sfânt sunt: al înţelepciunii, al înţelegerii, al
18sfatului, al puterii, al cunoştinţei, al bunei-credinţe (al evlaviei) şi al temerii de Dumnezeu.
19 Texte scripturistice:
20 I Corinteni 12;4-11: „Darurile sunt felurite, dar Duhul este acelaşi … Şi lucrările sunt
21felurite, dar e acelaşi Dumnezeu, care lucrează toate în toţi. Şi fiecăruia i se dă arătarea Duhului
22spre folos. Căci unuia i se dă prin Duhul cuvânt de înţelepciune şi altuia cuvântul cunoştinţei după
23acelaşi Duh. Şi unuia i se dă credinţa în acelaşi Duh, iar altuia darul tămăduirilor întru acelaşi
24Duh. Unuia darul facerii de minuni, iar altuia proorocie; unuia feluri de limbi, iar altuia tălmăcirea
25limbilor. Şi toate acestea le lucrează Unul şi acelaşi Duh, împărţind, îndeosebi, fiecăruia precum
26voieşte”.
27
28
29
30
42
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 1. Generalități
12 2. Întemeierea Bisericii
18 în mod nevăzut – Biserica a luat fiinţă prin jertfa de pe cruce a Mântuitorului – Faptele
19Apostolilor 20;28: „Drept aceea luaţi aminte de voi şi de toată turma, în care Duhul Sfânt v-a pus
20pe voi episcopi, ca să păstoriţi Biserica lui Dumnezeu, pe care a câştigat-o cu scump sângele Său”;
21Mântuitorul Însuși, a vorbit clar despre Biserica, pe care o va întemeia nevăzut prin jertfa de pe
22Cruce: „...pe această piatră voi zidi Biserica Mea și porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16;18).
23 în mod văzut Biserica a fost întemeiată la Cincizecime, când Duhul Sfânt S-a pogorât
24peste Apostoli şi a fost întemeiată, în urma predicii Sfântului Apostol Petru, prima comunitate
25creştină botezându-se „ca la trei mii de suflete” (Faptele Apostolilor 2;41).
43
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
10 3. Însuşirile Bisericii
13 a) Unitatea
14 Biserica este una şi unică, anume, Biserica lui Hristos, El Însuși, afirmând singularitatea
15temeliei ei în fața Apostolilor: „Pe această piatră voi zidi Biserica Mea” (Matei 16;18), ceea ce
16înseamnă că El va întemeia o singură și unică Biserică.
17 Sfântul Atanasie cel Mare spune că: „temelia sau «piatră cea din capul unghiului», nu
18poate fi alta decât cea pusă, adică Hristos”.
19 Biserica este una şi unică, întrucât Unul este Dumnezeu, Unul este Iisus Hristos, Capul şi
20întemeietorul ei, Unul este Duhul Sfânt sălăşluit în ea; Una este Treimea cea deofiinţă şi
21nedespărţită, de unde rezultă şi necesitatea păstrării unităţii de comuniune și de viaţă cu Dumnezeu.
22 Unitatea fiinţială a Bisericii este expresia extensiunii unităţii Persoanelor Sfintei Treimi:
23„Este un singur trup şi un singur Duh, precum şi chemaţi aţi fost, într-o singură nădejde; este un
24Domn, o credinţă, un botez, un Dumnezeu şi Tatăl tuturor, care este peste toate şi în voi toţi”
25(Efeseni 4;4-6); „...Au doară s-a împărţit Hristos?” (I Corinteni 1;13).
26 Unitatea Bisericii se exprimă în unitatea de credință, în comuniunea liturgică, precum și în
27conducerea ei. Unitatea în credinţă, constituie, pe de o parte, legătura care unește pe credincioși cu
28Mântuitorul, iar pe de altă parte, legătura care unește pe toți credincioșii între ei, indiferent de loc și
29timp.
44
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 b) Sfinţenia
2 Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos Însuşi, întrucât ea este trupul Lui tainic, trup
3nedespărţit niciodată de Capul său. Ea este Sfântă, pentru că este locaş al Duhului Sfânt; „Hristos
4a iubit Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească, curăţindu-o cu baia apei prin cuvânt
5şi ca să o înfăţişeze Sieşi Biserică sfinţită, neavând pată sau zbârcitură, ori altceva de acest fel, ci ca
6să fie sfântă şi fără de prihană” (Efeseni 5;25-27).
7 Dacă Biserica n-ar fi sfântă în ființa ei, ea n-ar putea sfinți.
8 În Noul Testament Biserica este definită drept „seminție aleasă, preoție împărătească și
9neam sfânt” (1 Petru 2;9).
10 Deci, Biserica este sfântă, pentru că Întemeietorul și Capul ei, Hristos, este Sfânt și Sfânt
11este Duhul care sălășluiește în ea. Biserica este sfântă, deoarece posedă mijloacele de mântuire și
12sfințire a credincioșilor: Sfintele Taine. Este sfântă, deoarece sfânt este scopul pe care îl urmează:
13sfințirea și mântuirea credincioșilor, prin sălășluirea lui Hristos în ei.
14 Membrii Bisericii nu sunt sfinţi de la început, ci se sfințesc prin participarea la sfințenia lui
15Hristos.
16 Dezvoltând datele Revelației, Sfinții Părinți afirmă frecvent faptul că izvorul sfințeniei
17Bisericii se află în întruparea și jertfa Mântuitorului Hristos, prin care firea Sa umană participă, în
18mod nemijlocit, la sfințenia Sfintei Treimi.
20 Este însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar, viu şi activ peste tot pământul unde s-a
21răspândit creştinismul.
22 Sobornicitatea Bisericii este implicată în unitatea ei; „Ea e o unitate realizată şi menţinută
23prin convergența, comuniunea şi complementaritatea unanimă a membrilor ei. Convergența,
24comuniunea şi complementaritatea ţin de calitatea Bisericii de trup al lui Hristos prin care se
25urmăreşte” (Pr. D. Stăniloae); „împlinirea Celui care plineşte toate întru toţi” (Efeseni 1;23).
26Pentru acest motiv, Sfântul Ignatie Teoforul afirmă că: „... acolo unde este Hristos, acolo este
27Biserica universală”. Deci, Hristos este prezent numai în Biserica Cea Una, din care face parte
28fiecare biserică locală şi chiar fiecare credincios.
29 Sobornicitatea Bisericii are două aspecte: extensiv şi intensiv:
30 · caracterul extensiv exprimă prezenţa spaţială a Bisericii pe întreaga întindere a
31 lumii;
32 · caracterul intensiv arată că în fiecare biserică locală e prezent Hristos întreg.
45
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Dacă prezenţa Mântuitorului şi a Duhului Sfânt asigură unitatea şi sfinţenia Bisericii, aceeaşi
2prezență asigură şi sobornicitatea ei.
3 După Sfântul Vasile cel Mare, organizarea Bisericii se săvârşeşte, în mod evident şi
4incontestabil, în Duhul Sfânt, în calitate de pincipiu, care însumează părţile în momentul împărţirii
5harismelor: „... Oare toţi sunt apostoli? Oare toţi sunt prooroci? Oare toţi învăţători? Oare toţi au
6putere să săvârșească minuni?” (1 Cor 12;29). Aşa cum în trup există mai multe mădulare cu lucrări
7proprii, şi noi, cei mulţi, suntem un trup în Hristos „şi fiecare suntem mădulare unii altora, dar avem
8felirite daruri, după harul ce ni s-a dat ”(Romani 12;5-6).
11 d) Apostolicitatea
12 Apostolicitatea este însuşirea prin care Biserica se afirmă, ca fiind întemeiată de Iisus
13Hristos şi aşezată „...pe temelia Apostolilor şi a proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind
14însuşi Iisus Hristos” (Efeseni 2;20); și „...nimeni nu poate să pună altă temelie, decât cea odată
15pusă, care este Iisus Hristos” (I Corinteni 3;11).
16 Apostolicitatea Bisericii decurge din faptul că, prin Apostoli, Hristos se face cunoscut şi de
17la ei s-a moştenit credinţa în El şi certitudinea învierii Lui.
18 Mântuitorul încredinţează misiunea de propovăduire universală a Evangheliei Apostolilor,
19după cum reiese din textul de la Marcu 16; 15: „Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia
20la toată făptura” şi Matei 28, 19-20: „Drept aceea, mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le
21în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă.”
22 Apostolicitatea se manifestă prin succesiunea apostolică a credinţei şi a harului, care nu pot
23fi separate. Prin succesiunea apostolică, credinţa şi învăţătura apostolilor ajung până la noi,
24păstrându-se în timp integritatea ei.
25 Sf Ioan Gură de Aur precizează că prin apostoli a vorbit Hristos Însuşi, pentru că învăţătura
26nu este a lor, ci a Celui ce i-a trimis. Dogmele Bisericii îşi au originea în cer, chiar dacă sunt
27transmise prin oameni.
28
29
30
46
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
4 În cadrul învățăturii ortodoxe despre cinstirea sfinților, un loc special îl ocupă preacinstirea
5sau supravenerarea Maicii Domnului, pe care Biserica o numește „Împărăteasă” și „Doamnă” și
6despre care se mărturisește în rugăciuni că e „mai cinstită decât heruvimii și mai mărită, fără de
7asemănare, decât serafimii”.
8 Deci, spre deosebire de cinstea dată sfinților, care se numește venerare, cinstea pe care
9Biserica o dă Maicii Domnului se numește supravenerare, preacinstire sau supracinstire.
10 Biserica îi duce o astfel de cinstire Sfintei Fecioare Maria, deoarece ea s-a învrednicit să fie
11aleasă de Dumnezeu a fi Maica Fiului Său, Care a luat trup omenesc.
13 Profețiile mesianice din Vechiul Testament vestesc rolul important care îi va reveni Sfintei
14Fecioare Maria în întruparea Fiului lui Dumnezeu, adică în mântuirea obiectivă a omenirii.
15 Facere 3;15: „Dușmănie voi pune între tine și femeie, între sămînța ta și sămînța
16 ei; Aceasta îți va zdrobi capul , iar tu îi vei înțepa călcâiul.”;
17 Isaia 7;14: „Iată, Fecioara va lua în pântece și va naște fiu și vor chema numele
18 lui Emanuel”.
47
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
11 B. Cinstirea sfinților
12 Definiție - Sfinții, potrivit învățăturii de credință ortodoxe, sunt creștinii, care au dus o viață
13de excepție în cadrul Bisericii, evidențiindu-se prin fapte morale deosebite, exemplare, și care s-au
14învrednicit de darul facerii de minuni, în timpul vieții sau după trecerea la cele veșnice.
18 Cinstirea adusă sfinților, numită venerare, se deosebește de cinstirea absolută, datorată doar
19lui Dumnezeu, numită adorare, sau cea acordată Fecioarei Maria, numită supravenerare.
25 Relația creștinilor cu sfinții este o relație de dragoste frățească; ei se roagă pentru creștini,
26cunosc trebuințele creștinilor, se bucură când se pocăiesc și se întristează când cad în păcate.
27Interesul și dorința îngerilor e să crească numărul celor ce vor locui „în corturile drepților”, în
28„sânul lui Avraam”, sporindu-se astfel comuniunea celor ce viețuiesc în dragostea cea fără de
29margini a Lui Hristos.
30
48
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
2 Pentru viața lor virtuoasă și suferințele îndurate pentru credința în Hristos, pentru dragostea
3lor față de Dumnezeu și față de semeni, în Sfânta Scriptură ei sunt numiți:
4 » „prieteni ai lui Dumnezeu” ( Ioan 15;14);
7 Încă din viața pământească, sfinții au fost înzestrați de Dumnezeu cu felurite daruri, fapt
8pentru care oamenii le-au dat o cinstire deosebită. Astfel:
9 când Apostolul Petru a intrat în casa sutașului Corneliu, acesta a căzut la
10 picioarele lui și i s-a închinat ( Fapte 10; 25);
11 Apostolul Pavel în insula Malta, după mai multe vindecări pe care le-a făcut, a
12 primit o cinstire deosebită de la locuitorii insulei ( Fapte 28; 10);
13 În Vechiul Testament, proorocul Elisei era venerat pentru minunile pe care le
14 făcea și pentru darul înainte-vederii (3 Regi 8;7).
15 Având în vedere că, atât în această viață, cât și după moarte, sfinții se roagă, atât pentru cei
16vii, cât și pentru cei adormiți (după încredințarea Sfântului Iacov 5; 16: „…că mult poate rugăciunea
17stăruitoare a celui drept”), avem credința că mijlocirile sfinților pentru noi către Dumnezeu nu
18rămân neascultate, Dumnezeu fiind milostiv.
19 În viața aceasta, sfinții s-au străduit să întrupeze în persoana lor sfințenia lui Hristos,
20devenind astfel următorii sau imitatorii Lui. Din acest motiv, ei sunt pentru noi exemple sau modele
21vrednice de urmat, după cum și Sfântul Apostol Pavel îi îndeamnă pe cei din Corint: „ Fiți următori
22mie, precum și eu sunt lui Hristos!” ( 1 Corinteni 11;1).
23
24
25
26
27
49
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
14 Cauza morții este păcatul, „în ziua în care vei mânca… vei muri negreșit" (Facere 2;17).
15Înainte de păcat moartea nu a existat. Ea a intrat în lume odată cu păcatul protopărinților noștrii și
16este plata pentru păcatul neascultării.
17 Deși Dumnezeu nu a făcut moartea, („nu a făcut pe om spre pieire”), în concepţia creştină,
18datorită păcatului neascultării lui Adam, totuși, pentru lumea căzută în păcat, moartea a devenit un
19eveniment firesc, universal şi necesar, prin care sufletele celor drepți trec la comuniunea cu
20Dumnezeu, moartea fiind considerată drept uşa de trecere spre o nouă viaţă.
26 Însemnătatea morții - prin moarte încetează orice activitate a omului de a spori în virtute sau
27de a cădea în păcate, de aceea grija oamenilor față de propria mântuire trebuie manifestată în fapte în
28viață, „căci vine noaptea, când nimeni nu poate să lucreze”(Ioan 9;4).
50
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Sf. Ioan Gură de Aur afirmă: „Viaţa de acum este timpul faptelor, iar după moarte vine
2judecata şi pedeapsa”; iar Clement Romanul: „Să ne pocăim cât timp trăim pe pământ […] căci,
3după trecerea din această lume, nu ne mai putem mărturisi sau pocăi”.
4 B. Judecata particulară
5 Noțiunea - Sufletul, după despărțirea de trup, fiind nemuritor, își continuă existența pe un alt
6plan. Această existență este precedată de judecata particulară.
7 Credința în judecata de după moarte comportă un caracter universal, întrucât toate popoarele
8vechi credeau că sufletul, după despărțirea de trup, va fi examinat și judecat de zei, care dacă îl aflau
9bun, îl faceau părtaș fericirii de dincolo de mormânt, iar dacă îl aflau rău îl pedepseau.
10 Biserica învață că sufletul omului, după despărțirea de trup, este supus dreptei judecăți a lui
11Dumnezeu, în fața căruia trebuie să dea socoteală de viața petrecută pe pământ, și în urma căreia va
12primi răsplata sau pedeapsa cuvenită pentru modul viețuirii sale. Întrucât această judecată se face
13asupra fiecărui suflet în particular, ea se numește judecata particulară.
22 scripturistic:
23 parabola bogatului nemilostiv și a săracului Lazăr (Luca 16;19-31);
24 „Este rânduit oamenilor o dată să moară, iar după aceea urmează judecata”
25 (Evrei 9;27);
26 „Căci noi toți trebuie să ne înfățișăm înaintea judecății lui Hristos, ca să ia
27 fiecare, după cele ce a făcut în trup, ori bine, ori rău” (2 Corinteni 5;10);
28 patristic: Sfinții Părinți afirmă, de asemenea, existența judecății particulare;
51
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Sf. Ioan Gură de Aur spune că: „sufletele păcătoșilor vor fi duse în fața
2 dreptului Judecător, precum sunt duși cei din închisori, legați cu lanțuri, în fața
3 tribunalului”.
4 logic: dacă nu ar exista judecata particulară, ar înseamna, ori că sufletele celor adormiți
5 așteaptă judecata universală într-o stare de somn, sau de așteptare chinuitoare, ori că
6 sufletele dezvoltă și dincolo de mormânt o activitate morală (învățătură condamnată odată
7 cu apocatastaza, și care, în plus, l-ar determina pe om să nu se mai îngrijească de viața sa
8 morală pe pământ).
10 „Căci Tatăl nu judecă pe nimeni, ci toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5;22);
11 „Şi putere i-a dat (Tatăl) să facă judecată, pentru că este Fiul Omului” (Ioan 5;27).
12 Criteriul, după care se face judecata, este străduinţa sau dezinteresul pe care l-a manifestat
13în viaţă cel judecat, de a se apropia de Hristos şi de a intra în comuniune cu El prin intermediul
14iubirii milostive față de aproapele.
15 Martorii prezenți la judecata particulară sunt: conştiinţa, îngerii, sfinţii, Maica Domnului.
16 Acuzatorii celui judecat sunt: demonii (duhurile necurate), care urmăresc să agraveze starea
17celui judecat.
18 Unii Părinţi şi Scriitori Bisericeşti (Efrem Sirul, Chiril al Alexandriei, ş.a.) au formulat și
19învăţătura despre vămile văzduhului, însă această învăţătură nu are caracter de dogmă.
26 Timpul Parusiei nu este precizat, omul având datoria de a fi pregătit, „căci atunci când nici
27gândiți Fiul Omului va veni” (Matei 24;44).
52
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Semnele Parusiei - Deși timpul exact al Parusiei este știut doar de Dumnezeu, totuși aceasta
2va fi prevestită de câteva semne și anume:
3 propovăduirea Evangheliei la toate neamurile, indiferent dacă ea va fi primită sau
4nu: „Şi se va propovădui această Evanghelie a Împărăţiei în toată lumea, spre mântuire la toate
5neamurile, şi atunci va veni sfârşitul” (Matei 24;14);
6 ivirea de prooroci mincinoşi şi căderea multora de la credinţă, precum şi
7înmulţirea fărădelegilor între oameni: „Şi mulţi prooroci se vor scula şi vor amăgi pe mulţi şi din
8pricina înmulțirii fărădelegii iubirea multora se va răci” (Matei 24;11-12);
9 venirea lui Antihrist – numirea de Antihrist înseamnă adversar sau duşman al lui
10Hristos şi se referă fie la duşmanii lui Hristos în general, fie la o persoană anume, diavolul sau o
11unealtă a sa, un trimis al Satanei; puterea lui va înceta la venirea Domnului. „Copii, este ceasul de pe
12urmă, şi precum aţi auzit că vine antihrist, iar acum mulţi antihrişti s-au arătat – de aici cunoaştem
13că este ceasul cel de pe urmă” (I Ioan 2;18); „Să nu vă amăgească nimeni în nici un chip […] că va
14veni întâi lepădarea de credinţă şi se va arăta omul păcatului, fiul pierzării, potrivnicul […]. Iar
15venirea aceluia va fi lucrarea lui Satan, însoţit de tot felul de puteri şi de semne şi de minuni
16mincinoase” (II Tesaloniceni 2;2-3,9);
17 venirea pe pământ a lui Enoh şi Ilie (Apocalipsa 11;3-7);
18 multe şi mari catastrofe în natură şi între oameni;
19 convertirea poporului evreu la creştinism; „Fiii lui Israel se vor întoarce la
20 credinţă şi-L vor căuta pe Domnul Dumnezeul lor” (Osea 3;5);
21 arătarea pe cer a semnului Fiului Omului, crucea: „Atunci se va arăta pe cer
22semnul Fiului Omului… şi vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere şi cu slavă
23multă”. (Matei 24;30).
25 Învierea morţilor - este unul din adevărurile fundamentale ale învăţăturii creştine. Prin
26înviere, se înţelege revenirea la viaţă a unui trup omenesc, după ce nu a mai rămas nici o îndoială că
27acesta a murit cu adevărat; iar dacă se întâmplă, după ce trupul a putrezit, prin înviere, se înţelege
28reconstituirea trupului din elementele care l-au compus şi revenirea lui la viaţă.
29 Învierea morţilor este revenirea la viaţă a tuturor oamenilor, care au trăit de la Adam, până
30în vremurile din urmă şi au murit înainte de Parusia Domnului.
31
32
53
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
1 Temei scripturistic
2 „Adevărat, adevărat, zic vouă, că vine ceasul şi acum este, când morţii vor auzi glasul
3 Fiului lui Dumnezeu, şi care vor auzi vor învia... Căci vine ceasul, în care toţi cei din
4 morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce au făcut cele bune, întru învierea vieţii, iar
5 cei ce au făcut cele rele, întru învierea osândirii.” ( Ioan 5;25,28-29);
6 „Dacă nu este înviere a morţilor, nici Hristos n-a înviat.” (I Corinteni 15;13)
21 Trupurile păcătoşilor vor fi numai nestricăcioase şi nemuritoare, iar celelalte calităţi vor fi
22întâlnite numai la trupurile celor drepţi, care le vor avea şi pe primele două, însă le vor primi potrivit
23gradului de desăvârşire morală atinsă în viaţă – conform I Corinteni 15;41-42: „Alta este strălucirea
24soarelui, alta a lunii şi alta a stelelor, căci stea de stea se deosebeşte în strălucire. Aşa este şi cu
25învierea morţilor”.
26 Trupurile păcătoşilor vor învia, pentru că posedă natura general-umană, pe care Hristos a
27ridicat-o la nemurire şi vor avea imprimat în natura lor sensibilitatea pentru chinuri şi suferinţe.
29 În ziua Parusiei Domnului, numită și ziua de apoi, îndată după învierea morților, va avea loc
30și Judecata universală numită „ziua de apoi” sau „ziua Domnului”.
54
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
10 Toate acestea mărturisesc o dată limită, când trebuie să fie judecați toți oamenii de către
11Dumnezeu, prin Fiul Său.
13 Procedura va fi deosebită de cea a judecăţilor omeneşti, cei judecaţi văzând întreg trecutul
14ca într-o oglindă sau ca într-o carte deschisă.
15 Odată cu această judecată, începe împărăţia măririi Fiului lui Dumnezeu (Apocalipsă 11;15).
55
2
1 Titularizare – Dogmatică - Definitivat
56
2
1
5 TEOLOGIE BIBLICĂ
6 VECHIUL TESTAMENT
7
10
11
12
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
1 I. PENTATEUHUL
2 STRUCTURĂ ȘI PREZENTARE GENERALĂ
3 Denumirea. Primul grup de cărți al canonului Vechiului Testament (cel mai vechi și baza
4celorlalte) este Pentateuhul sau cele cinci cărți ale lui Moise. Acestea sunt: Facerea (sau Geneza),
5Ieșirea (sau Exodul), Leviticul, Numerii și Deuteronomul.
6 După cuprins, Pentateuhul a fost numit „Legea” sau „Tora”, după originea lui
7dumnezeiască a fost numit „Legea Domnului”.
8 Importanța Pentateuhului.
9 Pentateuhul este temeiul istoric al întregii religii revelate, întreaga ordine dogmatică și
10morală, atât a Vechiului cât și a Noului Testament, neputându-se explica fără Pentateuh. Pe el se
11reazămă frățietatea popoarelor, născute din același strămoș comun, Adam. Fără căderea în păcatul
12strămoșesc nu există răscumpărarea, iar fără originea unică a întregului neam omenesc,
13răscumpărarea prin Mesia nu este universală.
23 Centrul și fondul lucrării este, prin urmare, „Legea”. Pe Muntele Sinai se face un legământ
24între Dumnezeu și poporul lui Israel, care a fost prevestit în făgăduința făcută lui Avraam. De aceea,
25autorul insistă mai puțin pe anumite lucruri (istoria de după Noe, până la risipirea neamurilor,
26petrecerea în Egipt, cei 40 de ani din pustie, etc.), în schimb redă amănunțit întâmplările din
27iconomia mântuirii (căderea în păcat, potopul, ieșirea din Egipt și mai ales legislația sinaitică).
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
12 după mărturiile interne ale cărții, acesta a fost compus în timpul dintre ieșirea
13 din Egipt și ocuparea Canaanului de către evrei;
14 după mărturiile externe, Pentateuhul a fost compus înainte de ocuparea
15 Canaanului, când toate cărțile erau adunate într-un întreg.
16 Cuprinsul Pentateuhului
23 2. Ieșirea își are denumirea de la evenimentul istoric cu care începe: ieșirea poporului din
24robia Egiptului. Cuprinsul cărții este împărțit în trei părți, precedate de o scurtă introducere:
25 Introducerea ( cap. 1;1-7) arată pe scurt că urmașii lui Iacov în Egipt s-au înmulțit și au
26devenit un popor;
27 Prima parte (capitolele 1 – 13) cuprinde istoria ieșirii poporului din Egipt, sub conducerea lui
28 Moise (cele 10 pedepse, instituirea serbării Paștelui).
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
1 A doua parte (capitolele 13 – 18) cuprinde călătoria evreilor spre muntele Sinai și pregătirea
2lor pentru primirea Legii (trecerea prin Marea Roșie, Dumnezeu conduce poporul Său ziua prin stâlp
3de nor și noaptea prin stâlp de foc, îl hrănește cu mană din cer, cu prepelițe, cu apă izvorâtă din
4stâncă, biruirea amaleciților prin puterea rugăciunii);
5 A treia parte (capitolele 19 – 40) istorisește descoperirea Legii pe muntele Sinai. După
6încheierea legământului între Dumnezeu și popor, consfințit prin jertfe și stropirea poporului cu
7sânge. Moise, în singurătate timp de 40 de zile pe muntele Sinai, primește noi descoperiri și
8instrucțiuni, între altele și cele referitoare la construirea cortului sfânt și la obiectele de cult. Între
9timp poporul se închină vițelului de aur; la întoarcere, Moise, supărat, izbește cu tablele Legii în
10vițelul de aur, care se sfărâmă, și pedepsește pe cei fără de lege. Reînnoiește legământul și primește
11noi table ale Legii. Se construiește Cortul Sfânt.
12 3. Leviticul, numită de evrei „Legea preoților” sau „Legea jertfelor”, cuprinde dispoziții
13referitoare la cultul sacru.
14 Prima parte (capitolele 1 – 10) vorbește despre felurile jertfelor, despre îndatoririle și
15drepturile preoților, și istorisește consacrarea lor solemnă;
16 A doua parte (capitolele 11 – 27) cuprinde dispoziții referitoare la curățirea levitică. Poporul
17trebuie curățit prin curățire externă rituală, pe lângă cea internă. Preoții au norme speciale de curățire.
18Observarea sau călcarea Legii cauzează stări speciale, pentru care există dispoziții aparte, atât pentru
19preoțime cât și pentru popor.
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
2 AVRAAM este primul din cei trei patriarhi. Etimologia onomasticului Avraam, nume
3semitic timpuriu, pare să însemne „tatăl este înălțat” (Abram). Istoria lui plină de detalii este narată
4în cartea Facerii, capitolul 11; 26, 25;11.
5 Figura lui Avraam este prezentă (și nu oricum) în toate cele trei tradiții religioase monoteiste:
6iudaism, creștinism și islam.
7 Avraam, fiul lui Terah, locuia în oraşul Ur din sudul Mesopotamiei, la gurile fluviilor Tigru şi
8Eufrat, cu aproape două mii de ani înainte de Hristos. Deşi trăia într-o lume idolatră, el ajunge la
9convingerea că nu este decât un singur Dumnezeu, creator al universului şi părinte unic al tuturor
10oamenilor. Pe când avea şaptezeci şi cinci de ani, Domnul i-a cerut să părăsească ţinutul natal şi să
11pornească spre o ţintă pe care i-o va arăta pe parcurs: „Ieşi din ţara ta, dintre rudeniile tale şi din
12casa tatălui tău, şi vino în ţara pe care ţi-o voi arăta Eu„ (Facere 12; 1). Atât de mare a fost credinţa
13lui Avraam, încât a acceptat imensul sacrificiu de a se rupe de locurile natale şi a pornit într-o
14direcţie necunoscută, sigur fiind că Cel care l-a chemat este vrednic de crezare. De acum, viaţa lui
15Avraam va fi un lung şir de încercări ale încrederii sale în cuvântul lui Dumnezeu.
16 După o călătorie îndelungată, împreună cu soţia, servitorii şi turmele sale, şi cu nepotul său
17Lot, au ajuns în ţara Canaanului şi s-au stabilit la Sichem, localitate aflată lângă actualul oraş
18Napluza din Iordania, „unde a zidit un altar Domnului Celui ce i se arătase” (Facere 12;7). Aici
19Dumnezeu i-a promis că îi va da în stăpânire, lui şi urmaşilor, întreg ţinutul. Avraam era totuşi
20mâhnit deoarece atât el cât şi soţia sa erau înaintaţi în vârstă, şi nu avea copii. Urmând obiceiul văzut
21la popoarele înconjurătoare, Sara i-a propus lui Avraam să se apropie de servitoarea lor Agar, poate
22că ea le va da un moştenitor. Agar a născut un copil pe care l-au numit Ismail.
23 Dar planul lui Dumnezeu a fost altul. Prin descoperire, i-a arătat lui Avraam că soţia lui va
24avea un copil căruia i se va da moştenirea promisă. Cu prilejul acestei prevestiri, Dumnezeu i-a
25schimbat numele în «Avraam», ceea ce înseamnă «tatăl multor neamuri», deoarece mai înainte se
26numise «Avram». În acest moment al vieţii sale, a avut loc dialogul dintre el şi Dumnezeu, privitor la
27soarta oraşelor Sodoma şi Gomora (Facere 18), dialog în care Avraam îşi expune părerile şi dorinţa
28de a salva ce se poate salva, iar Atotputernicul acceptă propunerile slujitorului său, arătând că
29adevărata credinţă nu înseamnă o supunere oarbă, ci o comuniune între Creator şi făptura sa, în
30vederea cunoaşterii şi realizării dreptăţii şi adevărului.
31 După naşterea copilului promis, Isaac, în casa bătrânului Patriarh s-a produs o furtună: soţia
32lui, Sara, nu o mai putea suferi pe mama primului copil, roaba Agar. Dumnezeu i-a spus lui Avraam:
62
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
1„Numai din Isaac va ieşi o sămînţă care va purta numele tău; dar şi pe fiul roabei tale îl voi face un
2neam„ (Facere 21; 12-13). Roaba şi fiul ei Ismail au fost trimişi în pustiu, unde Dumnezeu le-a venit
3în ajutor în chip minunat. Ismail va deveni părintele poporului arab, iar Isaac părintele poporului
4evreu.
5 Este cunoscută încercarea grea la care Dumnezeu a supus credinţa lui Avraam, atunci când i-
6a cerut să-l aducă jertfă prin ardere de tot pe fiul său Isaac (Facere 22); şi în acest caz, el a rămas
7statornic în încrederea faţă de Cel care l-a scos din pământul părinţilor săi; drept răsplată, i s-a
8destăinuit chemarea lui la înfăptuirea operei de răscumpărare a întregului neam omenesc: „Toate
9neamurile pământului vor fi binecuvântate în sămânţa ta, pentru că ai ascultat glasul Meu” (Facere
1022;18).
11 Pentru înmormântarea soţiei sale Sarra, Avraam a cumpărat de la Efron hetitul, peştera
12Macpela, cu pământul înconjurător, în ţinutul Hebron, la sud de Ierusalim; aici va fi înmormântat el
13însuşi, când „după o bătrâneţe fericită, înaintat în vârstă - o sută şaptezeci şi cinci ani - şi sătul de
14zile, a fost adăugat la poporul său” (Facere 25;8). Mormântul patriarhului Avraam este venerat şi
15astăzi cu pietate de credincioşii religiei mozaice, creştine şi musulmane.
16 Binecuvântarea dată de Dumnezeu lui Avraam a trecut la fiul său Isaac, de la acesta la Iacov,
17fiul lui Isaac, şi de la el, din generaţie în generaţie, până s-a realizat deplin în Iisus Hristos, „fiul lui
18David, fiul lui Avraam” (Matei 1;1), pe care Patriarhul Iacov, deşi cu ochii îngreuiaţi de bătrâneţe,
19l-a întrezărit înainte de a muri, şi l-a numit „împăciuitorul, căruia i se vor supune popoarele”
20(Facere 49;10).
21 IACOV (tâlcuit ,,cel ce ţine de călcâi”, denumit ulterior „Israel”) a fost fiul lui Isaac şi al
22Rebecăi, şi fratele geamăn al lui Esau.
23 Este al treilea dintre patriarhi, după bunicul său Avraam şi tatăl său Isaac. Încă de la naştere,
24deşi s-a născut după fratele său Esau, pierzând astfel dreptul de întâi născut, s-a ţinut cu mâna de
25călcâiul fratelui, născându-se astfel, tocmai pentru a-i lua acestuia dreptul care i se cuvenea prin
26ordinea nașterii, fiind proorocit ca stăpân asupra fratelui său mai mare, Esau. Iacov îi fură lui Esau
27binecuvântarea înainte de moartea tatălui lor, la sfatul mamei sale, Rebeca. Întâmplarea îl supără
28foarte mult pe Esau, iar Iacov, fuge din casa tatălui său datorită mâniei fratelui său, la unchiul său
29Laban. Aici le va întâlni pe viitoarele sale soţii.
30 Pentru a arăta că binecuvântarea transmisă de Isaac lui Iacov este valabilă, în drum spre
31unchiul său Laban, Iacov are o viziune. Obosit de drum, îşi pune o piatră sub cap şi adoarme. În vis
32vede o scară sprijinită pe pământ care cu vârful atingea cerul pe care îngerii urcau şi coborau fără
33încetare. La capătul scării i se arătase Dumnezeu, care îi vorbeşte. I se descoperă ca fiind Dumnezeul
63
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
1lui Avraam şi al lui Isaac. Îi dă pământul pe care se odihneşte ca moştenire lui şi urmaşilor lui, care
2vor fi numeroşi ca pulberea pământului. În acelaşi timp îi promite că va fi în orice moment cu el.
3 Uimit, după ce se trezeşte, încearcă să înţeleagă visul pe care şi-l aminteşte în cele mai mici
4detalii şi hotărăşte să facă în acel loc un altar al Domnului. Locul va fi numit Betel, ceea ce înseamnă
5„casă a lui Dumnezeu” sau „poartă a cerului” (Facere 28;10-22).
6 După această întâmplare, Iacov îşi continuă drumul spre unchiul său Laban şi, ajuns la o
7fântână, o întâlneşte chiar pe Rahela, viitoarea lui soţie, care venise să-şi adape turmele. După ce o
8ajută, i se descoperă, spunându-i cine este, iar ea aleargă la tatăl său şi-i duce vestea. Iacov este
9primit cu bucurie de unchiul său. După şapte ani de slujire, Laban i-o dă în căsătorie pe Lia, fiica mai
10mare, iar după alţi şapte ani i-o dă şi pe Rahela, fiica mai mică, îndrăgită de Iacob încă de când o
11ajutase să adape turmele.
12 Iacov va avea doisprezece fii, unsprezece în Mesopotamia, unde locuise cu unchiul său,
13Laban şi unul în Canaan. Din Rahela îl va avea pe Iosif, cel care va juca un rol important în salvarea
14vieţii lor, în urma foametei din Canaan. Din cei doisprezece fii, provin cele douăsprezece triburi ale
15lui Israel, triburi care vor duce mai mult sau mai puţin o viaţă comună, viaţă de unire şi de dezbinare,
16de înţelegere şi de conflicte. După întoarcerea în Canaan, se împacă cu fratele său Esau, luptă cu
17îngerul lui Dumnezeu, luptă în urma căreia Iacov este rănit la un picior, primeşte binecuvântarea din
18partea lui Dumnezeu şi i se schimbă numele din „Iacov” în „Israel”. Din cauza foametei din Canaan
19merge în Egipt la fiul său, Iosif. După un timp moare acolo, este înmormântat şi readus în Canaan
20mult mai târziu, după eliberarea din robia Egiptului. Iacov a trăit 147 ani. (Facere 47;28).
21
22
23
24
25
26
27
64
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
4 1) Întâia veste bună: „Vrăjmășie voi pune între tine şi între femeie, între sămânţa ta şi
5sămânţa ei; Acela îţi va zdrobi capul, iar tu îi vei înţepa călcâiul.” (Facere 3;15).
6 2) Binecuvântarea lui Noe: „A zis: Blestemat să fie Canaan! Robul robilor să fie fraţilor
7săi! Apoi a zis: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Sem; iar Canaan să-i fie rob! Să
8înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să se sălăşluiască acesta în corturile lui Sem, iar Canaan să-i fie
9slugă” (Facere 9;25-27)
11 lui Avraam:
12 . 3.1. – prima făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Avraam atunci când îl cheamă din
13Haran: „După aceea a zis Domnul către Avraam: Ieşi din pământul tău, din neamul tău şi din casa
14tatălui tău şi vino în pământul pe care ţi-l voi arăta Eu. Şi Eu voi ridica din tine un popor mare, te
15voi binecuvânta, voi mări numele tău şi vei fi izvor de binecuvântare. Binecuvânta-voi pe cei ce te
16vor binecuvânta, iar pe cei ce te vor blestema îi voi blestema; şi se vor binecuvânta întru tine toate
17neamurile pământului” (Facere 12;1-3);
27 lui Isaac:
28 3.4. – a patra făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Isaac atunci când îi spune să nu
29se ducă în Egipt, din cauza foametei ivită în Canaan, ci să locuiască în Gherara, la Abimelec, regele
65
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
3 lui Iacov:
4 3.5. – a cincea făgăduință e făcută de Dumnezeu lui Iacov la Betel, atunci când
5Iacov, de frica fratelui său Esau, fuge în Haran; pe drum, într-o noapte, vede o scară ce leagă
6pământul de cer, iar Dumnezeu, arătându-i-se în capul scării, îi promite că pământul pe care doarme
7i-l va da lui și urmașilor săi: „Urmaşii tăi vor fi mulţi ca pulberea pământului şi tu te vei întinde la
8apus şi la răsărit, la miazănoapte şi la miazăzi, şi se vor binecuvânta întru tine şi întru urmaşii tăi
9toate neamurile pământului” (Facere 28;14);
10 3.6. – întorcându-se din Mesopotamia cu soțiile și cu fiii săi, Iacov, în rugăciunea lui
11către Dumnezeu, pentru a-l salva de mânia fratelui său Esau, reproduce din nou conținutul
12făgăduinței lui Dumnezeu (Facere 32;12);
13 3.7. – Profeția lui Iacov despre Împăciuitorul (Șiloh): „Nu va lipsi sceptru din Iuda,
14 nici toiag de cârmuitor din coapsele sale, până ce va veni Împăciuitorul, Căruia se vor
15 supune popoarele”. (Facere 49: 10).
16 4) Steaua din Iacov: - „Îl văd, dar acum încă nu este; îl privesc, dar nu de aproape; o stea
17răsare din Iacov; un toiag se ridică din Israel şi va lovi pe căpeteniile Moabului şi pe toţi fiii lui Set
18îi va zdrobi” (Numeri 24;17).
19 5)Profetul cel Mare: „Prooroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica
20Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-L ascultaţi” (Deuteronom 18;15). și „...Și voi pune cuvintele
21Mele în gura Lui și El le va grăi lor tot ce-i voi porunci Eu”. (Deuteronom 18;18).
31
66
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
12 ►„Zis-a Domnul Domnului Meu: Şezi de-a dreapta Mea, până ce voi pune pe vrăjmaşii Tăi
13aşternut picioarelor Tale” (Psalm 109;1);
14 ► Arhieria veșnică a Mântuitorului Hristos, așa cum afirmă și apostolul Pavel (Evrei 5);
15„Juratu-S-a Domnul şi nu-I va părea rău: Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec”.
16(Psalm 109;4);
17 ► Egalitatea și consubstanțialitatea Fiului cu Tatăl, deoarece Fiul este numit Domn, ca și
18Tatăl, și stă de-a dreapta Tatălui (Evrei 1;3-13); Hristos Însuși amintește acest verset vrând să arate
19existența Sa înaintea lui David, al cărui fiu este.
67
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
8 6) divinitatea Lui:
9 ►„Duhul Domnului este peste Mine, că Domnul M-a uns să binevestesc săracilor, M-
10a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să propovăduiesc celor robiţi slobozire şi celor prinşi în
11război libertate”. (Isaia 61;1);
68
2
1 Titularizare – Teologie Biblică Vechiul Testament - Definitivat
69
2
1
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10 TEOLOGIE BIBLICĂ
11 NOUL TESTAMENT
12
13
14
15
16
17
2 70
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
2 Pildă (parabola) = exemplu (comparaţie) prezentat sub formă de scurtă istorioară cu conținut
3religios-moral.
6 Cuvinte simbol
7 Semănătorul – Dumnezeu;
8 Sămânţa – Cuvântul lui Dumnezeu;
9 Păsările care au mâncat seminţele – îngerii răi, diavolii;
10 Locurile în care au căzut seminţele – tipologii umane sau dispoziții sufletești ale
11 unuia și aceluiași suflet;
12 locul de lângă drum – oamenii indiferenţi, dezinteresaţi;
13 locul pietros – oamenii superficiali;
14 locul dintre spini – oamenii copleşiţi de griji;
15 pământul bun – oamenii buni.
21 „…una a căzut lângă drum şi a fost călcată cu picioarele şi păsările cerului au mâncat-o”.
22[…] „cea de lângă drum sunt cei care aud, apoi vine diavolul şi ia cuvântul din inima lor,ca nu
23cumva, crezând, să se mântuiască”– sămânţa căzută pe drum (pe pământ nearat), simbolizează inima
24„nearată”, adică oamenii pripiți şi grăbiţi ce umblă mereu după câștigurile mărunte ale vieţii, nu se
25opresc să cugete la înţelesul învăţăturilor auzite în Biserică. Vorba le intră pe o ureche, le iese pe
26alta, ei rămân cu sufletul gol ca înainte. E ca şi cum ai semăna grâu în mijlocul drumului .
71
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1 „…alta a căzut pe piatră, şi, răsărind, s-a uscat, pentru că nu avea umezeală”. […] „cea de
2pe piatră sunt aceia care, auzind cuvântul, îl primesc cu bucurie, dar aceştia nu au rădăcină; ei cred
3până la o vreme, iar la vreme de încercare se leapădă”. Sămânța căzută pe piatră, îi reprezintă pe
4oamenii cu inima împietrită, cei care uită repede. Învăţătura auzită de ei se prinde o clipă, iar la
5ispită, se leapădă de Cuvântul Evangheliei.
6 „…alta a căzut între spini şi spinii, crescând cu ea, au înăbuşit-o”. […] „Cea căzută între
7spini sunt cei ce aud cuvântul, dar umblând cu grijile şi cu bogăţia şi cu plăcerile vieţii, se înăbuşă
8şi nu rodesc”. Sămânța căzută între spini este asemenea sfaturilor spuse unui om cu prea multe
9griji/plăceri/preocupări. Întâi le primeşte cu bucurie, dar goana după avere şi alte ambiţii, înăbuşă cu
10totul sfaturile cele după Dumnezeu, după cum ghimpii nu lasă să crească pomul răsărit la umbra
11spinului.
12 „…alta a căzut pe pământul cel bun şi, crescând, a făcut rod însutit”. […] „Iar cea de pe
13pământ bun sunt cei ce, cu inimă curată şi bună, aud cuvântul, îl păstrează şi rodesc întru răbdare”.
14Sămânța căzută în pământul cel bun reprezintă cuvântul auzit de oamenii cu inima bună. După cum
15sămânţa aceea dă rădăcini multe, care pătrund bine în pământ şi hrănesc bine planta, făcând-o să
16rodească, tot aşa şi vorba auzită de un om evlavios, se înrădăcinează în sufletul lui şi-i arată calea
17spre fapta bună.
26
27
28
72
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
5 Vameșii = erau oameni urâți de popor, deoarece erau colaboratori ai stăpânirii romane
6cotropitoare, considerați trădători de conaționalii lor, întrucât strângeau biruri de la oameni pentru
7stăpânirea romană.
8 Cei doi despre care vorbeşte pilda, s-au urcat la Templu ca să se roage. Nu se spune dacă era
9vorba de rugăciunea de dimineaţă sau de seară.
10 Rugăciunea fariseului, deşi în prima parte, dădea impresia unei rugăciuni de mulţumire
11adusă lui Dumnezeu („Dumnezeule, Îţi mulţumesc...” v. 11), pe parcurs, ea se transformă într-o
12rugăciune de elogiere a propriilor virtuţi, expunându-I lui Dumnezeu, spre informare, ca şi cum
13Dumnezeu nu ar fi ştiut, propriile „performanțe duhovnicești”. Din păcate, o astfel de rugăciune nu
14apropie de Dumnezeu, ci înstrăinează și izolează de Dumnezeu; este o rugăciune care închide în
15propriul egoism; Este rugăciunea omului trufaş, semeţ, mândru, care nu caută cu prioritate ceea ce
16foloseşte sau ajută sufletul, ci, dimpotrivă, îl strică. O astfel de rugăciune nu atrage ajutorul lui
17Dumnezeu, ci îl respinge.
24 În această pildă :
25 Vameșul este modelul celui care se roagă curat, modelul vrednic de imitat; este modelul
26omului smerit, care așteaptă de la Dumnezeu iertare și mântuire.
73
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1 Reperul, la care se raportează fariseul, este vameșul de alături, el văzându-se superior lui
2doar pentru faptul că îndeplinește niște prescripții ale Legii, pe când reperul la care se raportează
3vameșul este Dumnezeu.
4 Mesajul parabolei poate fi sintetizat astfel: „Dacă mândria l-a coborat pe om din cer,
5smerenia l-a înălțat”!
74
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
3 Cuvinte simbol:
4 Tatăl - Dumnezeu;
5 Fiul mic - oamenii care petrec în păcate, risipind darurile lui Dumnezeu;
6 Fiul mare - oamenii credincioși, care-L ascultă pe Dumnezeu şi Îi implinesc
7 poruncile;
8 Averea - darurile lui Dumnezeu (talanții);
9 Ţara îndepărtată - păcatul;
10 Slugile - îngerii;
11 Roşcovele – hrană a porcilor, animale considerate de evrei necurate. Roșcovele,
12 asemenea păcatului, la început sunt dulci, apoi pline de amar.
13 Darurile Tatălui
75
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
3 Simbolurile pildei:
4 Omul căzut între tâlhari – primii oameni înșelați de diavol, omul pradă patimilor;
5 Preotul și levitul – Legea Vechiului Testament și slujitorii ei, care n-au reușit sa-i
6 vindece pe oameni de urmările păcatului strămoșesc și să le deschidă din nou porțile
7 raiului;
8 Samarineanul milostiv – Hristos;
9 Undelemnul – darurile Duhului Sfânt primite după Botez prin Taina Mirungerii; harul
10 iertarii, primit în Taina Mărturisirii păcatelor;
11 Vinul – sângele lui Hristos vărsat, pe Cruce pentru vindecarea și mântuirea omului;
12 Sfânta Euharistie;
13 Casa de oaspeți – Biserica unde păcătoșii primesc iertare și îngrijire adecvată pentru
14 vindecarea rănilor produse de păcate, gazde fiind preoții Noului Testament.
16 Aproapele nostru:
17 este omul de lângă noi, orice om cu care venim în contact;
18 reprezintă provocarea imediată a relației și a spațiului, în care suntem
19 chemați să împlinim poruncile lui Dumnezeu;
20 este orice om, care are nevoie de ajutor, indiferent de etnie, religie,
21 naționalitate.
22 Ajutându-ne aproapele, împlinim Legea Noului Testament!
23 Binele nu se poate face fără jertfă! Iar jertfa înseamnă renunțare la interesul propriu,
24 imediat, în favoarea nevoii aproapelui!
25 Prin fapte ne arătăm iubirea față de aproapele și lucrăm la mântuirea noastră!
26 Dacă-l iubim pe aproapele, îl iubim pe Dumnezeu!
27
28
29
76
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
3 Cuvinte simbol
13 Învățături morale
19
20
21
22
23
24
25
26
77
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
3 Simbolurle pildei
27
28
78
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1 Pilda neghinei
2 (Matei 13;24-30; 36-43)
3 Cuvinte simbol:
25
26
27
28
29
79
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
2 A. Patimile Domnului
3 Patimile şi Moartea Domnului nostru Iisus Hristos, constituie actul prin care, Fiul lui
4Dumnezeu cel întrupat, răscumpără omenirea din osânda păcatului, împăcându-i pe oameni cu
5Dumnezeu şi deschizându-le calea spre mântuire.
80
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1va fi răstignit. La această Cină, ei nu consumă azime, ci pâine dospită, căci nu sărbătoresc Paștile
2iudaic, ci iau o masă, la care Mântuitorul instituie Cina cea de Taină (Sfânta Euharistie).
81
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1 În acest răstimp, are loc lepădarea lui Petru, care se afla în curtea arhiereului (Matei 26;69-
275). Fiind întrebat dacă nu cumva face parte dintre ucenicii lui Iisus,. el neagă şi se leapădă de trei ori
3de Domnul Hristos. Auzind îndată cocoşul cântând, Petru îşi aminteşte de prevestirea Mântuitorului,
4şi, ieşind afară, a plâns cu amar.
82
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1 Înainte de înmormântare, Domnul Hristos este spălat de Iosif, uns cu miresme, înfăşurat în
2giulgiu, conform obiceiului, şi aşezat în mormânt, fără sicriu. Pe mormânt, Iosif și Nicodim,
3prăvălesc o lespede de piatră.
4 A doua zi, arhiereii şi fariseii intervin la Pilat să li se dea strajă pentru a păzi mormântul,
5motivând că s-ar putea ca ucenicii să fure trupul mort al lui Iisus şi să spună că a înviat. Dorinţa le
6este satisfăcută, groapa fiind pecetluită şi străjuită de ostași.
7 Biserica învaţă că Domnul, pe când zăcea cu trupul în Mormânt, s-a coborât la iad cu sufletul,
8ca să binevestească şi acolo împlinirea profeţiilor mesianice şi începutul prăbuşirii puterii diavolului
9şi a morţii. Sfintele şi mântuitoarele Patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se încheie cu învierea
10Sa din morţi, dogma fundamentală a credinţei creştine şi temeiul nădejdii noastre în învierea morţilor
11(I Cor. 15;13-17).
12 B. Învierea Domnului
13 Învierea lui Hristos este evenimentul unic şi universal care dă sens la tot ceea ce îl precede şi
14la tot ceea ce îi urmează, care cu adevărat învesteşte cu valoare viaţa umană (Apoc. 1;17-18),
15devenind faptul central al credinţei şi existenţei creştine: „Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este
16atunci propovăduirea noastră, zadarnică şi credinţa voastră” (I Cor. 15;14).
17 Împrejurările învierii sunt redate de Sfântul Evanghelist Matei. Duminică dimineața, „… s-a
18făcut cutremur mare pe pământ, căci un înger al Domnului s-a pogorît din cer, a venit şi a prăvălit
19piatra de la uşa mormântului şi a şezut pe ea.., Şi de frica lui s-au cutremurat străjerii şi s-au făcut
20ca morţi (Matei 28;2-4). Revenindu-şi, au venit în cetate şi au dat de ştire preoţilor celor mai de
21seamă despre toate cele întâmplate. Aceştia s-au adunat împreună cu bătrânii, au ţinut sfat, au dat
22ostaşilor bani mulţi şi le-au zis: „Spuneţi că ucenicii Lui venind noaptea, l-au furat pe când noi
23dormeam” (Matei 28;13)
24 Învierea lui Hristos s-a petrecut însă în taină, fără zgomot şi fără martori. Iisus a ieşit din
25mormânt în chip minunat, la fel cum în zilele de după Înviere, când a venit la ucenici, a intrat la ei
26prin uşile încuiate şi a stat în mijlocul lor. Peceţile mormântului au rămas neştirbite, giulgiurile şi
27mahrama, cu care fusese înfăşurat în grabă trupul fără viaţă, au rămas în mormânt. Peceţile şi piatra
28care slujea drept uşă, au fost înlăturate abia după Înviere, de către îngerul lui Dumnezeu, spre marea
29spaimă a soldaţilor străjeri.
30 Învierea lui Hristos n-a fost sesizată nici măcar de către ostaşii care păzeau mormântul, ceea
31ce nu înseamnă că aceia adormiseră, cum au fost plătiți să spună, pentru dacă se întâmpla aceasta,
32aveau să fie decapitați imediat. Ei nu L-au văzut pe Iisus înviind, ci doar pe îngerul Domnului care a
33coborât din cer şi a prăvălit piatra de pe mormânt. Au alergat la arhiereii şi la bătrânii poporului,
83
2
1 Titularizare –Teologie Biblică Noul Testament- Definitivat
1cărora le-au spus că s-a făcut cutremur mare, pe când un înger cu înfăţişare de fulger, înveşmântat în
2haină albă ca zăpada, a coborât şi a îndepărtat piatra de la intrarea în mormânt. Ei s-au înspăimântat,
3fiind paralizați de spaimă. Au auzit însă cum îngerul a spus unor femei care veniseră acolo, că Iisus
4Cel răstignit, pe Care ele Îl căutau ca pe un mort, nu mai este în mormânt, căci a înviat. Ca ele să
5creadă cuvintelor lui, le-a îndemnat să intre în mormântul gol, să vadă locul unde zăcuse trupul Lui.
6 Arhiereii şi bătrânii poporului au dat ostaşilor mulţi arginţi şi i-au învăţat să spună că, pe când
7ei dormeau, ucenicii lui Iisus au venit noaptea şi L-au furat. Ostaşii au povestit așa, cum fuseseră
8plătiți să spună, astfel că minciuna lor s-a răspândit în toată lumea (Matei 28;15) şi este crezută de
9către mulţi, chiar şi în zilele noastre.
10 Învierea lui Hristos n-a fost observată de nimeni, a fost însă constatată de foarte mulţi, care au
11descris împrejurările în care L-au întâlnit pe Hristos cel Înviat. Mărturiile lor au fost credibile şi
12convingătoare, astfel că ea a fost crezută, nu numai de către cei care au văzut şi au crezut, ci şi de cei
13care n-au văzut, dar în baza mărturiei lor, au crezut (Ioan 20;29).
14
15
16
18
19
20
84
2
1
4 MORALĂ ȘI
5 SPIRITUALITATE
6 CREȘTINĂ
7
10
11
2
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
3 Legea morală a Vechiului Testament face parte din legea pozitivă dumnezeiască.
13 Valoarea Decalogului este dată de explicarea lui în spiritul învăţăturilor evanghelice (cf.
14Matei 5;21-48).
15 Porunca I. „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău. Să nu ai alţi dumnezei în afară de mine”
16(Ieșire 20;2-3). Această poruncă cere creştinilor să-L cinstească pe Dumnezeu, atât în interior cât şi
17în exterior. Cinstirea lăuntrică se face prin virtuţile credinţei, nădejdii şi iubirii, iar cinstirea
18exterioară se manifestă prin diferite acte de cult. Din cinstirea divinităţii se conturează datoria de a
19mărturisi credinţa în Dumnezeu, ori de câte ori este nevoie, precum şi datoria de a ne manifesta ca
20fii ai lui Dumnezeu, aşa cum desprindem din textul de la Matei 5;16: „Aşa să lumineze lumina
21voastră înaintea oamenilor, aşa încât să vadă faptele voastre cele bune şi să slăvească pe Tatăl
22vostru Cel din ceruri”.
23 Porunca a II-a „Să nu-ţi faci chip cioplit, şi nici vreo asemănare a vreunui lucru din câte
24sunt în cer, ori din câte sunt pe pământ, ori din câte sunt în apele de sub pământ. Să nu te
25închini lor şi nici să le slujeşti” (Ieșire 20;4-5)
26 În această poruncă este vorba de cinstirea lui Dumnezeu, ea oprind închinarea la orice altă
27făptură închipuită sub formă de idoli (idol = născocire omenească, produs al imaginației fără
2 86
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
5 Porunca a III -a „Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert!” (Ieșire 20;7)
6 Datoria de a cinsti pe Dumnezeu este extinsă prin această poruncă şi la numele lui
7Dumnezeu, care e Sfânt, credinciosul având astfel datoria de a nu huli, a nu-L rosti fără cinstea
8cuvenită, a nu înjura sau blestema pe Dumnezeu.
9 Porunca a IV-a . „Adu-ţi aminte de ziua odihnei, ca s-o sfinţeşti!” (Ieșire 20;8)
10 Prin această poruncă, ne este impusă cinstirea zilei de odihnă, (a Sabatului – în Vechiul
11Testament, a Duminicii – în Noul Testament precum și a altor sărbători instituite de Biserică),
12înţelegându-se nu numai o reţinere de la lucrările fizice, ci şi un prilej de examinare a vieţii, de
13aducere aminte a binefacerilor primite de la Dumnezeu, de a-I mulțumi pentru ele și de a intra în
14comuniune cu Dumnezeu.
15 Porunca aceasta îl înalţă pe om, din punct de vedere moral şi îi dă prilejul de a cultiva cele
16mai alese virtuţi religioase şi morale.
17 Motivele pentru care în Noul Testament s-a înlocuit serbarea sâmbetei cu a Duminicii, sunt
18numeroase, însă amintim doar că, Mântuitorul a înviat într-o zi de Duminică şi tot Duminica, Duhul
19Sfânt S-a pogorât asupra Apostolilor. Prin urmare, înlocuirea sâmbetei cu Duminica, drept zi de
20odihnă, nu înseamnă călcarea poruncii a IV-a, deoarece sâmbăta, a fost zi de odihnă în Vechiul
21Testament.
22 Porunca a V-a. „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie bine şi să trăieşti ani
23mulţi!” (Ieșire 20;12)
24 Recunoscând familia ca temelie a orânduirii sociale, această poruncă precizează cea mai
25însemnată datorie a copiilor în sânul familiei: cinstirea părinţilor, de la care au primit nu numai
26viaţa, ci şi creşterea şi educaţia.
27 Raportul dintre copii şi părinți este asemănător cu raportul dintre om şi Dumnezeu, de aceea
28datoriile copiilor faţă de părinţi sunt o consecinţă a datoriilor oamenilor faţă de Dumnezeu. Într-un
29sens lărgit, această poruncă se referă şi la cinstirea părinţilor spirituali: naşi, învăţători, profesori.
2 87
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Mântuitorul ne învaţă că mai de temut este uciderea sufletească, decât cea trupească; prin
2ucidere sufletească înţelegând faptele prin care aproapele este atras pe calea păcatului; „Nu vă
3temeţi de cei ce ucid trupul, iar sufletul nu pot să-l ucidă, temeţi-vă, mai curând, de acela care
4poate şi sufletul şi trupul să le piardă în gheenă.” (Matei 10;28)
5 Porunca aceasta opreşte deopotrivă ambele feluri de ucidere, precum şi avortul.
30 Porunca a IX-a. „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău!” (Ieșire 20;16)
31 Prin această poruncă, este oprită mărturia mincinoasă împotriva aproapelui, cu scopul de a-i
32face rău, precum şi orice minciună, ca un fapt opus în mod direct adevărului.
2 88
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Prin firea sa, omul este obligat să trăiască în legătură cu alţi oameni, el trebuind astfel să
2aibă relaţii şi raporturi de încredere; minciuna roade şi distruge relaţiile de bună credință. De aceea,
3ea este urâciune înaintea lui Dumnezeu.
4 Porunca a X-a . „Să nu râvneşti la nimic din câte sunt ale aproapelui tău!” (Ieșire 20;17)
5 În timp ce porunca a opta opreşte însuşirea reală şi efectivă a bunurilor aproapelui, această
6poruncă opreşte chiar şi dorinţa şi pofta după bunurile ce aparțin, de drept, altora. Astfel, ea ne arată
7că Decalogul reglementează, nu numai faptele externe ale omului, ci şi pornirea internă a inimilor
8credincioșilor. În ceea ce priveşte poftirea femeii altuia, calificată de Mântuitorul, drept desfrânare,
9precum şi poftele ce vin din lume: pofta trupului, a ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2;16), acestea
10trebuie, cu atât mai mult înfrânate, cu cât ele stau la temelia tuturor păcatelor grele, prin care ne
11înstrăinam de Dumnezeu.
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
2 89
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
3 Legea Noului Testament este cuprinsă în Evanghelia lui Hristos, fiind dedusă din adevăruri
4morale generale, idei, îndemnuri, sfaturi, exemple, porunci, cuprinse în întreg Noul Testament.
5Însuşirile acesteia sunt:
6 Ø interioritatea – se referă la necesitatea de a o interioriza într-un mod profund,
7 interiorizare care să producă o transformare, o viaţă într-un duh nou, Duhul lui
8 Hristos (Ioan 6;63, Filipeni 2;5);
9 Ø universalitatea – este destinată pentru întreg neamul omenesc;
10 Ø necesitatea – este o condiție necesară pentru mântuirea tuturor oamenilor
11 (Galateni 3;26-29);
12 Ø neschimbabilitatea – fiind desăvârşită, nu se poate schimba.
14 a) Explicarea fericirilor
15 Fericirea I. „Fericiţi cei săraci cu duhul, că a lor este împărăţia cerurilor!” (Matei 5;3)
16 Cea dintâi însuşire, pe care trebuie să o aibă creştinul pentru dobândirea împărăţiei cerurilor,
17este sărăcia cu duhul.
18 Potrivit explicației pe care o dau numeroşi Sfinţi Părinţi, printre care şi Sfântul Ioan Gură de
19Aur şi Sfântul Chiril al Alexandriei, prin „săraci cu duhul” nu trebuie să-i înţelegem pe cei lipsiţi de
20inteligenţă, ci pe cei care, străduindu-se spre desăvârşire, se leapădă de păcatul mândriei şi al
21îngâmfării, fiind conştienţi de lipsurile şi imperfecţiunile de care suferă, adică, pe cei smeriţi.
22Astfel, „săraci cu duhul” pot fi şi cei bogaţi, dacă sunt gata să renunţe la averile lor pentru
23câştigarea desăvârşirii morale, dar pot fi şi cei săraci sau lipsiţi de averi lumeşti, pe care însă nu le
24râvnesc.
25 În concluzie, Mântuitorul, în prima fericire, îi fericeşte pe cei smeriţi, fie că sunt bogaţi, fie
26că sunt săraci, dar care sunt dornici să ajungă la desăvârşirea morală.
27 Fericirea a II-a „Fericiţi cei ce plâng, că aceia se vor mângâia!” (Matei 5;4)
2 90
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Plânsul este expresia exterioară a tristeţii, sau a durerii. Cei smeriţi, care sunt conştienţi de
2lipsurile şi păcatele lor, se întristează şi plâng după o viaţă desăvârşită, după o viaţă de dragoste, de
3adevăr şi dreptate, viaţă la care pot ajunge doar cu ajutorul harului divin. Așadar, această fericire îi
4vizează pe cei care își plâng păcatele, iar răsplata pe care aceştia o vor primi este mângâierea în
5Împărăţia Cerurilor unde cel rău va fi biruit, iar binele după care au râvnit atât de mult în viaţa
6pământească va triumfa.
7 Fericirea a III- a „Fericiţi cei blânzi, că aceia vor moşteni pământul” (Matei 5;5)
8 Această fericire ne arată că blândeţea poate constitui o virtute de preţ pentru dobândirea
9„pământului” (fericirii veşnice), iar omul blând este cel ce dă cinstea cuvenită superiorilor săi şi îi
10preţuieşte pe cei mai mici, care nu batjocoreşte, nu cleveteşte şi nu osândeşte pe aproapele său,
11nelăsându-se pradă mâniei, atunci când lucrurile nu merg după voia lui.
12 Mântuitorul recomandă blândeţea drept atitudinea cea mai potrivită în relațiie sociale chiar
13şi atunci când e vorba de înlăturarea răului şi instaurarea binelui.
14 Celor blânzi li se dă răsplata „de a moşteni pământul”. Acest pământ va fi unul nou, un
15pământ refăcut, de unde vor fi înlăturaţi cei răi, pământ care e tipul adevărat al Împărăţiei cereşti şi
16a moştenirii celei veşnice. „Iar noi aşteptăm, potrivit făgăduinţei Lui, ceruri noi şi pământ nou în
17care locuieşte dreptatea.” (2 Petru 3;13).
29 Fericirea a V-a. „Fericiţi cei milostivi, că aceia se vor milui!” (Matei 5;7)
30 Milostenia cerută de Mântuitorul este exteriorizarea prin fapte a iubirii faţă de aproapele.
31Această exteriorizare se face prin faptele milei trupeşti şi sufleteşti.
32 Ea este necesară, pe de o parte, pentru a-l ajuta pe aproapele, iar pe de altă parte, spre a da
33prilej de îndreptare celor avuţi și evlavioși, dar zgârciţi, cât şi celor nedrepţi.
2 91
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Milostenia este o condiție necesară pentru mântuire, deoarece însăşi Împărăţia Cerurilor este
2un dar al milostivirii divine faţă de oameni . Răsplata celor milostivi va fi milostivirea Părintelui
3ceresc faţă de ei la judecata obştească.
4 Fericirea a VI –a. „Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu!” (Matei
55;8)
6 Prin „curat cu inima” înţelegem, în primul rând pe cel nevinovat şi lipsit de vicleşug, cel ce
7are o inimă curată şi nepătată, asemenea pruncilor, o inimă iertătoare, plină de toată bunătatea şi
8răbdarea. Curăţia inimii este identică cu cea a sufletului, iar cei ce o au, Îl pot vedea şi simţi pe
9Dumnezeu chiar în viaţa aceasta pământească.
10 Starea de supremă fericire şi anume, vederea lui Dumnezeu faţă către faţă, nu este dată
11decât celor ce sunt „curaţi cu inima”.
12 Mântuitorul preţuieşte curăţia inimii, cu atât mai mult, cu cât ea este nu numai cea mai înaltă
13treaptă a desăvârşiri morale care îl apropie pe credincios de Dumnezeu, ci este şi condiţia internă
14esenţială pentru împlinirea oricărei fapte bune, deoarece „...din inimă ies: gânduri rele, adultere,
15desfrânări, hoţii, mărturii mincinoase, defăimări” (cf Matei 15;19).
16 Fericirea a VII- a. „Fericiţi făcătorii de pace, că aceia fiii lui Dumnezeu se vor chema!”
17(Matei 5;9) Pacea este unul din bunurile cele mai însemnate, nu numai în viaţa socială, dar
18deopotrivă şi pentru viaţa individuală a oamenilor. De aceea, proorocii Vechiului Testament vestesc
19Împărăţia Cerurilor ca pe o împărăţie a dreptăţii şi a păcii (cf Înțel. Sirah. 9;6, 11;6-13), iar îngerii
20în noaptea Naşterii Domnului, cântau: „…și pe pământ pace între oameni bunăvoire”(Luca 2;14).
21 Făcători de pace sunt creştinii, care prin viaţa şi faptele lor, vor căuta să împlinească o
22întreită pace, respectiv:
23 împăcarea cu Dumnezeu prin pocăinţă şi ferirea de păcate grele;
24 împăcarea cu propriile gânduri;
25 împăcarea cu semenii lor.
26 Cei ce reuşesc să dobândească această virtute, se vor putea numi fii ai lui Dumnezeu,
27împărtășindu-se de toate binefacerile Tatălui ceresc.
28 Fericirea a VIII-a. „Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate, că a lor este împărăţia
29cerurilor!” (Matei 5;10)
30 Prin aceasta, Mântuitorul îi fericeşte pe cei care, peste toate veacurile, vor fi prigoniţi din
31pricina străduinţei lor pentru dreptate şi sfinţenie, căci, instaurarea dreptăţii ca virtute socială în
32lume, cât şi strădania de a duce o viaţă virtuoasă, precum şi râvna de a-i face pe alţii să se lepede de
2 92
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1păcate şi să se îndrepteze, atrage după sine o împotrivire din partea celor care nu iubesc dreptatea şi
2sfinţenia.
3 Însuşi Mântuitorul şi-a atras ura conducătorilor poporului evreu care, în cele din urmă, au
4cerut și au obţinut răstignirea Lui.
5 Cât priveşte prigonirea Apostolilor pentru dreptate, ea a fost profeţită de Învăţătorul lor: „…
6dacă vă urăşte pe voi lumea, să ştiţi că pe Mine mai înainte decât voi m-a urât. Dacă aţi fi din
7lume, lumea ar iubi ce este al său; dar, pentru că voi nu sunteţi din lume, ci Eu v-am ales din lume,
8de aceea lumea vă urăşte.”( Ioan 15; 18-19)
9 Răsplată făgăduită acestora este Împărăţia Cerurilor, răsplată de care se vor bucura
10predicatorii Evangheliei, învăţătorii Bisericii și mărturisitorii dreptei credințe.
11 Fericirea a IX- a. „Fericiţi veţi fi când, din pricina Mea, vă vor ocărî şi vă vor prigoni şi
12minţind vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră
13multă este în ceruri” (Matei 5;11-12)
14 Prin această ultimă fericire sunt vizați cei ce au suferit şi vor suferi defăimări, chinuri şi
15moarte din pricina credinţei în Hristos şi a Evangheliei Sale, suferinţe ce au fost prevăzute de
16Mântuitorul Hristos. Acestea nu sunt ceva de neaşteptat, deoarece pentru credinţa în Dumnezeu şi
17pentru nădejdea venirii Mântuitorului au suferit prigoane şi proorocii Ilie, Isaia, Ieremia şi drepţii
18Vechiului Testament.
20 Legea Vechiului Testament a avut rolul de „pedagog spre Hristos” (Galateni 3;24) pentru
21poporul evreu, de aici rezultând că ea este inferioară Legii Noului Testament, deoarece legea veche
22nu-l putea mântui pe om (cf. Galateni 2;16, Romani 3;20). Cu toate acestea, Iisus Hristos afirmă:
23„...nu am venit să stric Legea sau Prorocii; n-am venit să stric, ci să împlinesc.” (Matei 5;17).
24 Arătând strânsa legătură dintre cele două Legi, Fericitul Augustin precizează: „Noul
25Testament în cel Vechi se ascunde, iar Vechiul Testament în cel Nou se deschide” şi astfel e necesar
26să vedem raportul dintre cele două legi:
2 93
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Legea Noului Testament, ca lege a libertăţii, înlătură sarcină grea a poruncilor legii
2Vechiului Testament;
3 Numai legea nouă îl îndreptează pe om înaintea lui Dumnezeu şi dă posibilitatea
4mântuirii, prin mijloacele harului divin;
5 Legea Noului Testament este o lege universală şi veşnică, în timp ce Legea Vechiului
6Testament a fost o lege cu caracter particular şi temporar.
8 Milostenia, rugăciunea și postul erau considerate de către evrei, faptele cele mai de cinste
9şi erau respectate cu stricteţe; fariseii le practicau însă într-un chip făţarnic, ostentativ, şi nu
10urmăreau decât să fie văzuţi şi apreciaţi de cei din jur. Astfel, ei se lăudau cu milosteniile, se rugau
11stând în picioare în sinagogi şi pe străzi, îşi „smoleau feţele” şi îşi manifestau tristeţea pentru a arăta
12tuturor că postesc, ţineau cu stricteţe toate datinile, se credeau drepţi dar îi dispreţuiau pe ceilalţi.
13 Mântuitorul îi critică pe farisei (Matei cap 23) şi arată că practicarea autentică a virtuţilor se
14face în taină, din dragoste faţă de Dumnezeu şi față de aproapele, fără a aştepta laude din partea
15altora, şi fără a se urmări interesul propriu, având încredințarea că toate faptele bune vor fi răsplătite
16de Dumnezeu, numai în măsura în care acestea sunt practicate discret.
2 94
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
3 Rugăciunea: „Iar când vă rugaţi, nu fiţi ca făţarnicii cărora le place, prin sinagogi şi prin
4colţurile uliţelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă:
5şi-au luat plata lor. Tu, însă, când te rogi, intră în cămara ta şi, închizând uşa, roagă-te Tatălui,
6Care este în ascuns, şi Tatăl tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie. Când vă rugaţi, nu spuneţi
7multe ca neamurile, că ele cred că în multa lor vorbărie vor fi ascultate. Deci, nu vă asemănaţi lor,
8că ştie Tatăl vostru de cele ce aveţi trebuinţă, mai înainte ca să cereţi voi de la El” (Matei 6; 5-8.
9În contrast cu maniera fariseică de rugăciune, Mântuitorul prezintă Rugăciunea Domnească, Tatăl
10nostru, drept cea mai frumoasă și mai cuprinzătoare rugăciune (Matei 6;9-13).
11 Postul este al treilea exemplu, după rugăciune şi milostenie, prin care Mântuitorul arată
12deosebirea între modul în care fariseii îşi exprimau evlavia lor, şi modul în care trebuia să fie arătată
13evlavia cea adevărată: Când postiţi, nu fiți triști (să nu luaţi o înfăţişare posomorâtă), ca făţarnicii,
14care îşi smolesc fețele ca să se arate oamenilor că postesc. Adevărat vă spun, că şi-au luat plata
15lor. Tu însă, când posteşti, unge-ţi capul şi faţa ta o spală, ca să te arăţi că posteşti, nu oamenilor,
16ci Tatălui Tău, care este în ascuns; iar Tatăl Tău, care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie.(Matei
176;16-18)
18 Iudeii respectau posturile impuse de Lege (la Sărbătoarea ispăşirii, la Ziua împăcării). Unii,
19îndeosebi fariseii, mai posteau şi de două ori pe săptămână, lunea şi joia, în semn de pocăinţă.
20Posturile din săptămână fuseseră impuse de bătrânii poporului, în decursul veacurilor. După natura
21postului, era reglementată hrana, îmbrăcămintea şi îngrijirea exterioară a corpului; în cazul
22posturilor grele, iudeii se îmbrăcau neglijent, nu-şi spălau faţa, nu-şi îngrijeau părul şi era anulat
23salutul.
24 Sfântul Epifanie spune că în vremea postului, aceştia afişau o faţă palidă şi morocănoasă.
25Dar postul acestor oameni nu era însoţit de pocăinţă. Atât rugăciunea, cât şi milostenia fariseilor
26erau pornite dintr-o conştiinţă formalistă faţă de Dumnezeu şi de gândul că vor fi văzuţi şi lăudaţi de
27semenii lor. Un astfel de post a fost combătut şi în epoca veche (Isaia 58). Nu postul, ca atare, este
28combătut de Mântuitorul. El Însuşi a postit (Matei 4) şi vorbeşte despre rostul postului în progresul
29spiritual („...acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post” (Matei 17;21). El
30combate numai ipocrizia, care însoţea postul fariseilor, ipocrizie care nimicea valoarea postului.
31„Iar tu, când postești, unge capul tău și fața ta o spală” (Matei 6;17). Acest verset nu trebuie să fie
32interpretat literar. Mântuitorul vrea să spună că nu trebuie să difere cu nimic comportamentul
33omului în timpul postului, de cel din afara postului.
2 95
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
2 96
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
24 Necesitatea credinţei. Ca virtute teologică, credinţa este absolut necesară creştinului din
25două motive şi anume:
26 este cea mai înaltă formă de cunoaştere a celor supranaturale – deşi mintea
27omenească poate ajunge la ideea de Dumnezeu, numai prin observarea lucrurilor din natură,
28adevărata cunoaştere a lui Dumnezeu ne-o dă însă numai credinţa;
2 97
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 este absolut necesară pentru mântuire – deoarece este condiţia, care menţine
2creştinul în starea harică şi în parcursul spre desăvârşirea lui morală, prin care îşi câştigă mântuirea;
3„…cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va osândi”(Marcu 16;16).
5 Credința, fiind o virtute dinamică, este amenințată de pericole și devieri. Așa cum poate să
6crească și să se dezvolte, tinzând spre desăvârșire, la fel, poate să cadă pradă diverselor ispite
7dinăuntru sau din afară, sau să se abată de la dreapta învățătură. Cel ce nu luptă împotriva ispitelor,
8care primejduiesc nădejdea, poate cădea în următoarele păcate:
9 scepticismul – este îndoiala voită în raport cu
10 adevărurile dumnezeieşti revelate;
11 erezia – este susţinerea unor puncte de vedere greşite
12 cu privire la o învăţătură de credinţă;
13 schisma – reprezintă ruperea de comuniunea,
14 disciplina şi ordinea bisericii;
15 superstiţia – este credinţa deşartă care se îndreaptă
16 spre lucruri sau fiinţe, cărora li se atribuie puteri miraculoase şi este contrară adevărului
17 de credinţă;
18 ocultismul – este o falsă explicare a misterelor, cu
19 pretenţia de cunoaştere, prin intermediul unor practici, planurile lui Dumnezeu în lume
20 pentru a ajunge la descoperirea viitorului;
21 fanatismul religios – reprezintă credinţa violentă,
22 lipsită de iubire, manifestată în special faţă de alte credinţe şi religii;
23 bigotismul – reprezintă reducerea credinţei la forme,
24 acte de cult simple, preocuparea pentru actele externe;
25 apostazia – este lepădarea credinţei, fiind unul din
26 păcatele grele;
27 necredinţa – reprezintă lipsa totală a credinţei şi este
28 un păcat împotriva Sfântului Duh;
29 indiferentismul religios – nepăsarea față de cele
30 religioase și socotirea tuturor religiilor ca deopotrivă false.
2 98
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
6 Implicaţiile credinţei
12
13
14
15
16
17
18
19
2 99
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
3 Definiţie: Nădejdea este virtutea teologică prin care, pe baza făgăduinţei lui Dumnezeu,
4omul are încredere că va ajunge la fericirea veşnică şi că în viaţa de aici nu va fi lipsit de cele
5necesare atingerii acestei ţinte.
14 Ø să fie luminată – adică să fie orientată numai spre bunurile veşnice şi spirituale,
15 iar spre bunurile vremelnice numai în măsura în care întreţin şi potenţează
16 orientarea omului spre fericirea veşnică;
17 Ø să fie tare şi neclintită – adică să se sprijine pe Dumnezeu (II Timotei 2;12);
18 Ø să fie vie – adică să fie totdeauna însufleţită de iubire (I Petru 1;3).
2 100
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
6 Păcatele împotriva nădejdii. După cum poate fi cultivată, la fel nădejdea poate să și
7dispară sau să se dezvolte greșit. Astfel, iau naștere păcate împotriva nădejdii datorită diverșilor
8factori interni sau externi și anume:
2 101
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
2 Definiţie: Iubirea sau dragostea este virtutea, prin care creştinul intră în cea mai strânsă
3unire cu Dumnezeu, considerându-L drept Binele cel mai înalt spre care poate tinde, cautând din
4toate puterile sufletului său să împlinească voia Sa cea sfântă.
5 Descriere. Iubirea sau dragostea creştină, spre deosebire de cea firească, este puterea
6harică revărsată în sufletul creştinului, prin Taina Sfântului Botez, prin care simţirea şi voinţa
7acestuia se îndreaptă spre Dumnezeu ca spre Binele cel mai mare, dorind şi căutând să se unească
8cu El.
9 Iubirea ca virtute teologică este mai cuprinzătoare decât credinţa şi nădejdea. De aceea este
10cea mai mare virtute (I Corinteni Cap. 13), cum spune Sfântul Apostol Pavel, şi nu cade, ci îl
11însoţeşte pe om și în viaţa viitoare.
13 Dumnezeu – care merită iubit, deoarece El ne-a iubit mai întâi pe noi (I Ioan
14 4;19);
15 aproapele – care este în acelaşi timp fiu al lui Dumnezeu şi frate al nostru;
16 propria persoană – deoarece faţă de noi înșine avem cea mai importantă datorie,
17 respectiv, mântuirea sufletului.
19 să fie mai presus de orice – trebuie făcută distincţia între iubirea datorată lui
20Dumnezeu, şi iubirea dată semenilor; Mântuitorul spune: „Cine iubeşte pe tată ori pe mamă mai
21mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe
22Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10;37);
23 să fie intensă şi lucrătoare – adică să pornească din interior şi să se exteriorizeze,
24cuprinzând tot sufletul; în afară, iubirea internă şi lucrătoare se manifestă prin împlinirea poruncilor:
25„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea” (Ioan 15;10); „Să nu iubim cu
26cuvântul sau cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul” (I Ioan 3;18);
27 să fie statornică – „Rămâneţi întru dragostea Mea” (Ioan 15;9) este porunca
28Mântuitorului; aceasta fiind o poruncă şi o condiţie a virtuţii iubirii.
29
30
2 102
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
2 numai prin ea se realizează cel mai înalt scop al său – unirea deplină cu
3 Dumnezeu;
4 este cea mai mare poruncă din legea dumnezeiască: „Să iubești pe Domnul
5 Dumnezeul Tău cu toată inima ta, cu tot cugetul tău, cu tot sufletul tău. Aceasta
6 este întâia și marea poruncă, […] iar pe aproapele tău, ca pe tine însuți”( Matei
7 22;37-39);
8 este cea mai înaltă cale ce ne poate duce la desăvârşire „Râvniți însă la darurile
9 cele mai bune, însă, eu vă arăt încă o cale care le întrece pe toate:” dragostea și
10 bucuriile ei. ( I Corinteni 12;31).
11 Roadele iubirii. Iubirea are roade multiple, cele mai importante sunt:
18 Acestea sunt rezultatul lucrării virtuţilor în fiinţa şi viaţa creștinului (1 Corinteni 13;4-7).
19 Păcatele împotriva iubirii. Iubirea poate crește, poate spori, dar tot așa ea se poate și
20micșora prin păcatele săvârșite împotriva ei, dintre acestea amintim:
2 103
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
16
17
18
19
20
21
2 104
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
2 105
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
3 1. Familia creștină
2 106
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
14 unitatea şi egalitatea soţilor – familia trebuie să fie întemeiată prin legătura dintre
15un singur bărbat şi o singură femeie. „Fiecare (bărbat) să-şi aibă femeia sa şi fiecare femeie să-şi
16aibă bărbatul său” (I Cor. 7;2). Biserica nu îngăduie legătură dintre bărbat şi mai multe femei, căci
17aceasta înjoseşte femeia; în familia creştină femeia este soţie, adică tovarăşă de viaţă şi împreună-
18lucrătoare cu bărbatul în toate, adică egală cu bărbatul;
19 dragostea şi bună voire dintre soţi – când sila, sau alte pricini, ca de exemplu
20dorința de înavuțire, duc la întemeierea unei familii, atunci rareori traiul între soţi este fericit;
21 curăţia – un alt aspect al curăției îl reprezintă castitatea sau fecioria până la
22căsătorie criteriu pe care cei doi ar trebui să-l îndeplinească și fidelitatea după căsătorie;
23 sfinţenia – familia trebuie să fie binecuvântată prin Taina Sfintei Cununii; Sfântul
24Apostol Pavel numeşte căsătoria, prin care se întemeiază familia, „Taină mare”, dar nu altfel, ci
25numai dacă ea este întemeiată „în Hristos şi în Biserică” (Efes. 5;32). Pentru însemnătatea pe care
26familia o are în viaţa de obşte, binecuvântarea dumnezeiască este de neapărată trebuinţă;
27 trăinicia – căsătoria trebuie să fie o alegere pentru toată viaţa, căci, „ce a
28împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă" (Matei 19;6); iar Sfântul Apostol Pavel spune: "Celor
29ce sunt căsătoriţi le poruncesc, nu eu, ci Domnul: Femeia să nu se despartă de bărbat. Iar dacă s-
30a despărţit, să rămână nemăritată sau să se împace cu bărbatul său; tot aşa, bărbatul să nu-şi lase
31femeia" (I Cor. 7;10-11). În afară de moartea trupească, Sfânta Biserică îngăduie desfacerea
32legăturii dintre soţi (divorţul) numai din pricini morale asemănătoare morţii trupeşti, cum sunt:
33infidelitatea (adulterul), sau alte legături trupeşti neîngăduite (Matei 19;9).
2 107
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Scopul căsătoriei.
2 Interpretând cuvintele Sfintei Scripturi de la Facere 2;18, Sfântul Ioan Gură de Aur spune
3că la început scopul general al căsătoriei era:
4 înmulţirea neamului omenesc (Facere 1;28);
5 înfrânarea sau împlinirea dorinţelor de natură trupească ( I Corinteni 7;2)
2 108
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 În al doilea rând, părinţii sunt datori să dea copiilor instrucţia şi educaţia necesară atât
2trupească cât şi sufletească. Mai întâi, acestea se dau în familie, în „cei şapte ani de acasă”.
3Deprinderile câştigate de copii în acest timp stau la temelia întregii educaţii morale şi intelectuale de
4mai târziu.
5 În mod deosebit, părinţii trebuie să se îngrijească de educaţia copiilor, după îndemnul
6Sfântului Apostol Pavel: „Şi voi, părinţilor, nu-i întărâtaţi pe copii vostrii spre mânie, dimpotrivă,
7cresteți-i întru învăţătura şi certarea Domnului” (Efeseni 6;4).
8 Părinţii, apoi, au datoria de a-şi da copiii la şcoală, pentru a-şi câştiga, pe de o parte
9instrucţia şi educaţia necesare, iar pe de altă parte, pentru a se putea pregăti pentru o profesiune şi a
10fi utili societăţii. În buna creştere a copiilor un rol esenţial îl are exemplul personal, pe care părinţii
11îl oferă acestora.
13 Cea dintâi datorie a copiilor faţă de părinţi este de a le da acestora cinstea, iubirea şi
14respectul cuvenit. Porunca cinstirii părinţilor se cuprinde în Decalog. Iubirea copiilor faţă de părinţi
15trebuie să se manifeste în devotamentul şi recunoştinţa faţă de cei ce le-au dat viaţă ca şi în
16participarea la diferite activități, pentru a-i ajuta.
17 În al doilea rând, copiii au datoria să asculte de sfaturile şi învăţăturile primite din partea
18părinţilor precum îndeamnă Sfânta Scriptură: „Fiule, păzeşte legile tatălui tău şi nu lepăda
19rânduielile maicii tale” (Proverbe 6;20); „Copii, ascultaţi întru Domnul de părinţii voştri că
20aceasta este cu dreptate” (Efeseni 6;1).
21 În al treilea rând, copiii au datoria de purta de grijă părinţilor, atunci când aceştia nu mai
22sunt în stare să-şi câştige cele necesare ale traiului, iar la bătrâneţe să-i întreţină, dându-le toate cele
23de care au nevoie, atât cât le este în putere.
24 Neascultarea faţă de părinţi, necinstirea lor, ca şi purtarea necuviincioasă faţă de ei sunt
25socotite ca păcate stricătoare la cer.
26 În sfârşit, copiii au datoria, ca atât timp cât părinţii lor sunt în viaţă, să se roage pentru
27sănătatea şi bunăstarea lor, iar după ce au adormit, să se roage pentru odihna sufletelor lor.
28Asemenea datoriilor faţă de părinţii trupeşti, copiii trebuie să arate recunoştinţă şi faţă de părinţii lor
29sufleteşti: naşii, învăţătorii și profesorii lor.
31 Frații trebuie să trăiască în armonie şi bună înţelegere, iar atunci când e nevoie, ei trebuie să
32se apere şi să se ajute între ei. Buna convieţuire dintre fraţi e socotită în Sf. Scriptură ca una din
33binefacerile cele mai mari de care se pot învrednici oamenii pe pământ (Ps. 132;1-3).
2 109
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
2 Familia este cel dintâi aşezământ de creştere morală a omului, indispensabil pentru
3bunăstarea societăţii. Ea este mediul cel mai prielnic pentru nașterea, dezvoltarea și desăvârșirea
4ființei umane. Dintre toate vietuitoarele, omul se naște cel mai plăpând și cel mai neputincios în a-și
5satisface nevoile vitale; total dezarmat, singurul lui mijloc de conservare fiind lacrimile. De aceea,
6el are neaparată nevoie de ajutorul neîncetat al părinților săi, care, în această lucrare, nu pot fi
7întrecuți de nimeni.
8 Familia este, de asemenea, răsadniţă de virtuţi şi izvor de întărire morală; în sânul ei îşi
9primeşte copilul primele îndrumări de viaţă, care îi rămân întipărite în suflet pentru totdeauna.
10 Numai părinţii au dragoste faţă de copiii lor, în măsura cea mai mare şi numai ei au prilej
11potrivit şi îndelungat să înţeleagă deplin firea fiecărui copil în parte.
12 Pentru a-şi putea îndeplini cum se cuvine lucrarea ei de a creşte oameni cinstiţi în orice
13privinţă, familia creştină trebuie să se călăuzească după îndrumările morale sănătoase, care se
14găsesc în învăţătura Bisericii Ortodoxe, păstrătoarea adevărurilor veşnice.
15 Importanţa familiei rezultă din faptul că poate oferi numeroase prilejuri şi mijloace de
16desăvârşire morală. De asemenea, ea promovează, deopotrivă, creşterea şi întărirea societăţii. În
17viața copilului și în pregătirea lui ca om, familia îndeplinește un rol hotărâtor. Familia acționează
18cel mai temeinic asupra copilului, întrucât îi formează deprinderile și caracterul din cea mai fragedă
19vârstă și face aceasta prin puterea dragostei, a exemplului, a conduitei morale a părinților care sunt
20modelele educative cele mai rodnice.
21 Familia, după morala creştină, este vatra bunei creşteri a copiilor şi altarul vieţii domestice,
22iar când este trăită după principiile evanghelice, devine izvor de evlavie şi sfinţenie.
23 Nu în ultimul rând, importanța familiei reiese și din atenția deosebită pe care i-a acordat-o
24Mântuitorul Hristos. Astfel, deși s-a născut din Fecioara Maria pe cale supranaturală, în calitate de
25Dumnezeu, s-ar fi putut dispensa de asistența familiei, totuși, ca om, ne oferă exemplul unei vieți
26depline: S-a născut și a trăit viața până la 30 de ani în sânul familiei părinților Săi, în supunere și
27ascultare față de Iosif și Fecioara Maria (Luca 2;51).
28
2 110
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
3 Problemele cu care se confruntă familia creştină astăzi sunt, atât expresia secularizării
4actuale tot mai accentuate a societăţii contemporane, cât şi consecinţa educaţiei ateiste din timpul
5regimului comunist.
6 „Cauzele care conduc la slăbirea şi destrămarea vieţii de familie sunt multiple şi complexe.
7Cea mai frecventă dintre ele o constituie egoismul (iubirea exagerată de sine), din cauza căruia
8membrii familiei nu-şi mai îndeplinesc, total sau parţial, obligaţiile, pe care le au faţă de cei
9apropiaţi” (P.F. Patriarh Daniel).
10 Pricipalele probleme cu care se confruntă familia creştin-ortodoxă la începutul mileniului al
11III-lea sunt:
12 a) Adulterul. Multă vreme adulterul a fost singura cauză care făcea posibil divorţul. Despre
13adulter găsim referinţe atât în Vechiul Testament, unde vedem că gravitatea acestui fapt este atât de
14mare şi dăunătoare familiei, încât Dumnezeu a reglementat acest lucru în porunca a-VII-a: „Să nu
15fii desfrânat!” (Ieșire 20;14), cât şi în Noul Testament, unde Mântuitorul condamnă adulterul şi-l
16consideră ca pe un motiv canonic de divorţ: „oricine va lăsa pe femeia sa, în afară de pricină de
17desfrânare, o va face să săvârşească adulter, şi cine va lua pe cea lăsată, săvârşeşte adulter”
18(Matei 5;38).
19 b) Noile tipuri de familii şi deviaţiile sexuale actuale. O altă cauză a destrămării familiei
20tradiţionale şi a slăbirii coeziunii ei interioare o constituie noile modele de familie care nu sunt
21altceva decât forme denaturate ale modului de convieţuire firească dintre bărbat şi femeie. Aceste
22modele de, aşa zise „noi familii”, încearcă să ofere un model „alternativ”, faţă de ceea ce înseamnă
23familia serioasă şi adevărată.
24 b1) Concubinajul, astăzi, este considerat un nou tip de familie. Sociologia defineşte
25concubinajul ca „un mod de a trăi împreună al cuplurilor moderne, în afara contractului de
26căsătorie”. Deşi, în cadrul acestei coabitări, cei doi realizază majoritatea funcţiilor familiei, trăirea
27în concubinaj este o percepţie falsă şi dăunătoare, atât pentru societate cât și pentru sufletele celor
28ce se găsesc într-o astfel de situație.
29 Pentru societate, concubinajul este dăunător prin aceea că, prin concubinaj se urmăreşte
30satisfacţia sexuală și fuga de responsabilităţi, crescânt totodată dezinteresul pentru funcţia
31reproductivă.
2 111
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Pentru sufletele celor ce trăiesc în concubinaj, acesta este dăunător, prin aceea că cei doi se
2găsesc în afara Tainei Căsătoriei, vieţuind în păcat.
3 b2) Familia monoparentală – este o structură tot mai des întâlnită în societatea zilelor
4noastre. În societatea tradiţională, ce avea la bază familia extinsă, familia monoparentală era
5dezaprobată, însă, în societatea modernă, viziunea asupra familiei s-a schimbat, şi atunci când
6problemele apar în sânul unei familii, în loc să se caute soluţii viabile pentru familia în cauză, de
7multe ori instanţele judecătoreşti, neţinând cont de integritatea familiei şi de statutul acesteia ca
8mică biserică, consideră că este mai bine pentru copii ca părinţii să se despartă, decât să fie supuşi
9unui climat conflictual, care oricum va exista şi după despărţire, în încercarea fiecărui părinte de a-i
10atrage pe copii de partea lui. Familia monoparentală are legătură şi cu concubinajul, în sensul că
11acesta poate duce la apariţia acestui tip de familie, de exemplu: în urma naşterii unui copil unul din
12părinţi acceptă să-l crească, fără a-l obliga pe celălalt să participe activ la creşterea copilului.
13 b3) Devianţele sexuale. Prin devianţă sexuală, se înţelege orice formă de comportament
14sexual ilicit sau forme total denaturate, de relaţii nefirești, dintre persoane de acelaşi sex, prin
15practicarea păcatelor împotriva firii, respectiv, homosexualitatea şi lesbianismul, acestea atacând
16direct scopul căsătoriei: naşterea de prunci şi mântuirea. Aceste devianţe au existat dintotdeauna,
17fiind menționate şi în Sfânta Scriptură, însă ceea ce ne pune în gardă astăzi, e modul cum sunt
18privite acestea, şi anume, ca fiind comportamente absolut normale, perfect capabile de fi
19integrabile în societate. Ele, însă, nu sunt decât forme bolnavicioase ale instinctului de procreare, pe
20care Biserica nu le poate accepta niciodată.
2 112
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
4 e) Prostituţia este o formă denaturată a actului intim dintre bărbat şi femeie, a legăturii
5 fireşti puse de Dumnezeu în prima pereche de oameni, în vederea naşterii de prunci şi a perpetuării
6 neamului omenesc.
7 Este considerată păcat, fiind contrară poruncii lui Dumnezeu, ea neurmărind naşterea de
8prunci, ci numai plăcerea împreunării trupeşti, lipsită de dragostea şi responsabilităţile vieţii de
9familie, de aceea Biserica nu poate accepta legalizarea ei; este păcat împotriva trupului, pe care
10creștinul are datoria de a-l preţui, ca pe un templu al Duhului Sfânt şi nu de a-l batjocorin prin
11desfrâu; acest păcat închide porţile împărăţiei lui Dumnezeu.
12 Prostituția reprezintă o formă de degradare a femeii şi a demnităţii ei, transformându-o în
13obiect de satisfacere a plăcerii, plasând-o mai jos decât condiţia necuvântătoarelor, ceea ce
14învăţătura creştină nu admite, socotind femeia egală cu bărbatul înaintea lui Dumnezeu şi a
15societăţii: „Nu mai este iudeu, nici elin; nu mai este nici rob, nici liber; nu mai este parte
16bărbătească şi parte femeiască, pentru că voi toţi una sunteţi în Hristos Iisus” (Galateni 3;28).
17 Prostituția este cea mai grea şi cea mai amară sclavie, în contextul în care femeile, care se
18prostituează, sunt supuse, de proxeneţi sau de clienţi, la tot felul de umilinţe, la obligativitatea de a
19întreţine raporturi intime cu oricine şi oricând şi de a accepta o serie nesfârşită de perversiuni
20sexuale.
21 Prostituția nu poate fi niciodată un „drept al omului”, fiindcă este păcat, iar dreptul la
22fărădelege sau păcat nu poate fi recunoscut, aşa cum nu poate fi recunoscută nici homosexualitatea,
23nici uciderea, nici furtul, nici mărturia mincinoasă, nici sinuciderea ca drepturi ale omului.
2 113
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1personale, deziluzii, depresii sau exemplul negativ oferit de părinţi. Astfel, majoritatea persoanelor
2dependente de droguri, au început să consume aceste substanţe la vârsta adolescenței, sub presiunea
3acceptării într-un anumit cerc social sau pur şi simplu au ales să ignore avertismentele,
4considerându-se invincibili.
5 Îngrijorător este faptul că, indiferent pe ce cale, odată ajunşi la consumul de droguri, drumul
6de întoarcere nu este lesne de găsit. Chiar medicii care lucrează în centrele de toxicologie, recunosc
7faptul că: „noi îi salvăm pe moment, dar ajunşi în libertate, cei mai mulți dintre ei o iau de la
8capăt”.
9 Efectele drogurilor asupra consumatorilor sunt stări false de beatitudine, sunt scenarii
10subtile şi periculoase create de diavoli, cu multă minuţiozitate, până la un punct, duhurile
11întunericului oferind stări asemănătoare cu cele de la rugăciune, oferindu-i posibilitatea de a
12escalada treptele falsului rai, după care victima se prăbuşeşte în adâncul întunericului, unde îl
13aşteaptă stări cumplite de depresie, anxietate, confuzie, delir, asociate cu dureri fizice greu de
14suportat. Din această stare se iese prin încă o doză, până când organismul cedează şi sufletul se
15pierde, în cazul în care decesul survine în urma administrării unei supradoze.
16 Consecințele nefaste ale consumului unor astfel de substanțe ori produse sunt diferite
17afecțiuni organice și psihice grave, depersonalizarea și degradarea omului, asociate frecvent cu
18săvârșirea unor infracțiuni grave – omoruri, tâlhării, violuri, ș.a., fapte care fac din „beția albă”,
19unul din principalii factori de mortalitate.
20 Dependenţii de droguri își pierd libertatea. Odată ce au cedat ispitei, consumatorii devin robi
21ai păcatului. Pentru această situaţie numai ei sunt răspunzători, nimeni altcineva. Dumnezeu a lăsat
22omului raţiune şi puterea de a alege. Graniţa dintre refugiu şi patimă este atât de imperceptibilă,
23încât cu greu poate fi sesizată trecerea ei. Ajuns la patimă, omul nu prea mai poate luptă. De ce?
24Pentru că patima devine o a două fire. Tocmai de aceea omul împătimit devine rob al păcatului.
25 Un duhovnic bun, o aspră pocăinţă şi o voinţă de fier pot trezi un suflet din moarte la viaţă şi
26pot spune definitiv un NU drogurilor. Dumnezeu, Doctorul Ceresc, oferă această şansă tuturor, însă
27nu obligă pe nimeni.
28 Caracterizată prin nerăbdare, civilizației din care facem astăzi parte, îi curge timpul altfel.
29Aceasta este copleșită de dorință și satisfacere. Pe acest fond, drogul aduce cu sine iluzia de a avea
30totul, dintr-o data.
2 114
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 Această metodă nu este etică, nici dacă donatorul materialului seminal este soţul. Problema
2procreării asistate devine și mai delicată, atunci când intervine o a treia persoană donatoare. În acest
3caz, consimţământul cuplului trebuie să fie dat în mod expres. Cea de a treia persoană, donatoare,
4nu poate avea nici un drept în familie şi nici asupra copilului nou-născut. Donatorul rămâne anonim
5pentru primitor, dar şi primitorul pentru donator. Anonimatul donatorului poate avea însă consecinţe
6morale dezastruoase, putând conduce la situații incestuoase, în situaţia când, la un moment dat, o
7femeie poate primi material seminal din partea propriului tată, sau a propriului frate, fără a bănui
8măcar, fapt datorat anonimatului. Ca procedeu tehnic, embrionii concepuţi prin fecundarea in vitro
9se donează unui cuplu steril. În această situaţie, mama legală nu este mama biologică, iar tatăl legal
10nu este tatăl biologic. Femeia, care acceptă să poarte sarcina în locul altei femei şi să aibă copil
11pentru aceasta, se numeşte „mamă surogat”, iar jurnalistica a dat acestui fenomen denumirea de
12„închiriere de uter”.
13 Pe lângă aceste aspecte, trebuie amintit faptul că fecundarea in vitro presupune crearea mai
14multor embrioni umani pentru a crește șansele de implantare a lor cu succes. Acești embrioni sunt
15mai apoi analizați pentru a se identifica posibile disfuncții genetice, handicapuri și, uneori, chiar și
16un anume sex. Embrionii „nedoriți″ sunt eliminați, adică omorâți. De obicei, în uterul unei femei,
17sunt transplantați aproximativ patru dintre embrionii selectați. Dacă implantul a reușit pentru mai
18mult de unul (sau doi) embrioni, medicul va elimina selectiv o parte din embrionii rămași. Însă,
19selectarea embrionilor duce la moartea micilor ființe umane pe criteriul sexului, handicapului fizic
20și mental, precum și în funcție de numărul acestora. Toate acestea conduc la următorul aspect:
21Procedura FIV promovează ideea că putem avea orice ne dorim, oricând și oricum!!!!
22 h) Eutanasia. Prin eutanasie, care înseamnă moarte frumoasă sau uşoară, se subînţelege
23ajutorul medicului în curmarea vieţii bolnavului ce suferă de o boală incurabilă. Oricât de strictă ar
24fi legea eutanasiei, în privinţa „apărării” drepturilor bolnavilor, viaţa, fiind un dar de la Dumnezeu,
25trebuie apărată şi nu distrusă. În locul dreptului de a-şi decide propria moarte, ar trebui să i se dea
26bolnavului dreptul de a apela la mila lui Dumnezeu, fiindcă orice suferinţă pentru om, este o
27posibilitate de a-şi ispăşi păcatele prin pocăinţă.
2 115
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
2 116
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1prelungirea vieţii fizice, fiind încredinţată că prelungirea vieţii fizice va oferi acestora şansa
2apropierii de Dumnezeu şi a progresului duhovnicesc.
3 Binecuvântând medicii pentru eforturile depuse în vederea reducerii suferinţei din lume şi
4prin transplantul de organe, precum şi jertfa celor dispuşi să le ofere, Biserica, nu încurajează
5negativismul nejustificat al altora; dacă viața aproapelui, cea fizică şi cea duhovnicească, este
6garantată, nici un sacrificiu nu este prea mare, cu următoarea condiţie: să nu ucizi un om spre a
7promite sau a da viaţă altuia.
8 Creştinii, fie personal medical, donatori, beneficiari sau intermediari, nu trebuie să
9promoveze ştiinţa fără conştiinţă etică şi responsabilitate faţă de demnitatea umană, motiv pentru
10care se impune o permanentă priveghere spirituală şi pastorală, un discernământ spiritual activ,
11privind scopurile declarate şi nedeclarate ale transplantului de organe.
2 117
1 Titularizare – Morală și spiritualitate - Definitivat
1 În zilele noastre prosperitatea unei familii, comunităţi, naţiuni etc, depinde de cât de bine îşi
2gestionează problemele financiare, producţia şi mai ales profitul. Banii, care astăzi au devenit o
3prioritate în orice structură socială sau instituţie, sunt un factor de instabilitate, tocmai datorită
4rolului important pe care-l joacă, generând conflicte la nivel individual, familial, social, și chiar
5inter-statal.
2 118
1
4 ISTORIA BISERICEASCĂ
5 UNIVERSALĂ
6
10
11
2 119
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
3 1. Întemeierea Bisericii
21 Iacob cel Mic (fratele Domnului) – nu a fost unul din cei 12 apostoli, ci făcea parte din ceata
22celor 70 de ucenici. A fost în fruntea bisericii din Ierusalim, fiind primul episcop al cetăţii. A
23prezidat Sinodul de la Ierusalim (49-50) şi ne-a lăsat o epistolă ce-i poartă numele.
24 În anul 62, a fost aruncat de pe aripa Templului şi ucis cu pietre, de către iudei. Este prăznuit
25pe 23 octombrie.
26 Apostolul Iacob al lui Zevedeu (Iacob cel Bătrân sau cel Mare) – a rămas la Ierusalim,
27predicând cuvântul Domnului, până la moartea să martirică, fiind ucis cu sabia în anul 44, din
28porunca lui Irod Agripa; el este primul apostol martir, fiind prăznuit pe 30 aprilie.
2 120
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 Sfântul Apostol Ioan, fiul lui Zevedeu, fratele lui Iacob cel Bătrân şi „ucenicul cel iubit al
2Mântuitorului”– a rămas la Ierusalim, până la moartea Fecioarei Maria (care fusese încredințată de
3către Mântuitorul spre grija lui), sau poate până la începutul războiului iudaic, anul 66.
4 El este autorul celei de-a patra Evanghelii, a trei epistole şi a Apocalipsei.
5 Tradiţia bisericească ne spune că a predicat la Efes, înfiinţând aici şi în mai multe oraşe,
6biserici importante, ce le întâlnim menţionate în Apocalipsă, capitolele 1 şi 2.
7 În anul 96 este exilat pe insula Patmos, din Marea Egee, acest lucru fiind confirmat de
8scrierea sa, Apocalipsa (1,9). Moare de moarte naturală în timpul împăratului Traian (98-117) la
9vârsta de 100 de ani.
10 Fiind ultimul Apostol adormit în Domnul, epoca de după el s-a numit post-apostolică, a
11bărbaţilor apostolici.
12 Acum se produce separarea Bisericii creştine de Sinagogă. Sfântul Apostol Ioan ia atitudine
13contra unor erezii, care apar în vremea sa, precum cea a iudeului gnostic, Cerint din Asia Mică.
14 Despre ceilalţi apostoli avem ştiri sporadice, de la scriitori creştini din secolele II-IV, astfel,
15cel mai important izvor fiind scrierile lui Eusebiu de Cezareea (†340). Potrivit acestuia, activitatea
16apostolică a fost următoarea:
17 Sfântul Apostol Andrei – cel dintâi chemat la apostolat, a predicat, mai întâi în provinciile
18Asiei Mici, Capadocia, Galatia, Pont, Bitinia, Tracia, Sciţia Mică (Dobrogea de azi), Bizanţ şi apoi în
19oraşul Patras din Grecia unde a fost răstignit pe o cruce în formă de X în jurul anului 60. Este socotit
20Apostolul românilor, fiind prăznuit la 30 Noiembrie.
21 Sfântul Apostol Toma – a predicat în Parția, apoi în India, unde a murit ca martir, fiind
22străpuns cu lancea în anul 72 (Eusebiu, Istoria bisericească, III,1). Este prăznuit la 6 Octombrie.
23 Sfântul Apostol şi Evanghelist Matei – a predicat mai întâi iudeilor din Palestina, pentru
24care a scris Evanghelia, în limba aramaică, iar mai apoi în ţările din jurul Palestinei, Arabia, Siria,
25ajungând până în Persia, către sfârșitul vieții, ajungând în Etiopia, unde a murit ca martir, fiind tăiat
26cu fierăstrăul. Este prăznuit 16 Noiembrie
29 Sfântul Apostol Tadeu – cunoscut sub numele de Iuda al lui Iacov sau Levi, se crede, că a
30predicat în Palestina şi Persia, unde a murit muceniceşte. Este prăznuit la 19 Iunie
2 121
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 Sfântul Apostol Filip – a predicat cuvântul Domnului în Frigia (şi Scitia Minor după mai
2noile opinii), murind ca martir la Herapolis, prin răstignire în vârstă de 80 de ani. Este prăznuit la 14
3Noiembrie .
7 Sfântul Apostol Matia – ales în locul lui Iuda Iscarioteanul ,a predicat, mai întâi în Iudeea,
8apoi în Etiopia, unde a primit moarte martirică prin secure. Este prăznuit la 30 Iunie.
9 Sfântul Apostol Petru – până în anul 50 şi-a desfăşurat activitatea la Ierusalim, în Iudeea,
10Samaria şi Galileea (cf. Fapte 9;31); după sinodul apostolic a predicat în Antiohia.
11 Eusebiu de Cezareea precizează: „Când Sf. Apostoli şi ucenici ai Mântuitorului nostru s-au
12împrăştiat peste tot pământul locuit, Petru a predicat evreilor din împrăştiere, în Pont, Galatia,
13Bitinia, Capadocia şi Asia, pentru ca, la sfârşit, ajungând la Roma, să fie răstignit cu capul în jos,
14cum el singur a dorit să pătimească ” (Eusebiu, Istoria bisericească, III ,1).
15 Din întâia sa epistolă, reiese că a predicat şi în Babilon (cf. I Petru 3;13).
16 După tradiţia consemnată de Origen şi citată de Eusebiu, se crede. că a predicat şi în
17Macedonia; iar din Epistola I către Corinteni, reiese că a stat un timp şi la Corint.
18 Spre sfârşitul vieţii sale ajunge la Roma, unde a murit ca martir, la 29 Iunie anul 67, după unii
19istorici în anul 66. Este prăznuit la 29 Iunie, împreună cu Sfântul Apostol Pavel.
20 Apostolul „neamurilor”, Sfântul Apostol Pavel a întreprins trei călătorii misionare astfel:
2 122
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 Vizitează comunităţile înfiinţate în prima călătorie, apoi trec prin Galatia, și Frigia ajungând
2în oraşul Troa, unde convertesc pe doctorul Luca. Din Troa, cei trei misionari, luând cu ei şi pe
3doctorul Luca, trec prin insula Samotrace şi ajung la Neapolis, în Macedonia, predicând cu succes la
4Filipi, înfiinţând aici prima comunitate europeană. La Filipi, Pavel şi Sila sunt bătuţi cu bice şi duşi
5la închisoare, de unde au scăpat în mod minunat. De la Filipi, trec prin oraşele Macedoniei,
6Amfipolis, Apolonia şi ajung la Tesalonic, unde au convertit un număr mare de prozeliţi greci şi
7romani şi pe unii dintre iudei. Făcându-se mare tulburare printre iudei contra misionarilor, Pavel cu
8însoţitorii săi a plecat la Bereea, apoi el singur merge pe mare, ajungând la Atena.
9 Din Atena, merge în Corint, unde a stat un an şi şase luni la Acvila şi Priscila, venind aici
10între timp şi Sila şi Timotei; din cauza agitaţiei iudeilor, a luat cu sine pe soţii Acvila şi Priscila şi a
11plecat la Efes, unde îi va lăsa pe cei doi.
12 De la Efes, pe mare, Sfântul Apostol Pavel, s-a dus la Cezareea Palestinei, apoi la Ierusalim,
13de unde s-a întors la Antiohia (cf. Fapte 18;1-22).
2 123
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
30
2 124
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
2 Politica religioasă a Sfântului Constantin este caracterizată, mai ales, prin câteva fapte de
3importanţă majoră:
7 Prin edictul de la Milan din 313, asigură libertate creştinismului în imperiu. Din tolerant,
8faţă de toate religiile, Constantin devine protector al creştinismului. Împăratul acordă creştinismului
9o serie de măsuri favorabile printre care:
10 scuteşte pe clericii creştini de obligaţia grea şi costisitoare a funcţiunilor municipale;
11 acordă subvenţii importante pentru întreţinerea clerului;
12 înlătură din legile penale dispoziţiile şi pedepsele contrare spiritului creştinismului
13 cum ar fi: răstignirea, zdrobirea picioarelor, stigmatizarea (arderea cu fierul roşu);
14 generalizează, ca zi de odihnă în Imperiu, în 321, Duminica - sărbătoarea
15 săptămânală a creştinilor;
16 încă din 317, împăratul a început să bată şi monede cu monograma creştină.
27 Convocarea Sinodului I Ecumenic de la Niceea, din 325, constituie unul din meritele
28deosebite ale Împăratului Constantin. Văzând tulburarea crescândă provocată de erezia lui Arie din
29Alexandria, Constantin s-a decis să convoace pe episcopii Imperiului într-un sinod general sau
30ecumenic (a toată lumea), spre a defini împreună adevărurile de credinţă şi a asigura unitatea
31creştinismului.
2 125
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
10 Constantin, la câteva luni după victoria asupra lui Maxenţiu, la Pons Milvius (Podul
11Vulturului, loc în care Constantin avusese celebra viziune), se întâlneşte cu Licinius „în chip fericit”
12în palatul imperial din Mediolanum, cu prilejul pecetluirii alianţei dintre ei, prin căsătoria lui
13Licinius, cu sora vitregă a lui Constantin I, Constanția .
14 Aici au semnat Edictul de la Mediolanum, azi Milano, prin care se acorda libertate religioasă
15deplină creştinismului, care devine „religio licita” = religie permisă în Imperiu. Totodată, se anulau
16toate hotărârile anterioare, luate împotriva creştinilor şi se retrocedau Bisericii lăcaşurile de cult şi
17posesiunile confiscate de împărăţii precedenţi.
19 Împăratul Constantin cel Mare a fost bine intenţionat în actele sale şi a ocrotit, apărat şi
20promovat creştinismul. În calitatea de prim împărat creştin, cel mai mare serviciu adus a fost
21acordarea libertații de manifestare, prin edictul de la Milano din anul 313.
22 Convertirea sa la creştinism a dat un nou curs istoriei universale, prin încercarea de a
23armoniza interesele Imperiului Roman cu interesele Bisericii.
24 Pentru meritele sale deosebite şi mai ales pentru marile servicii aduse creştinismului,
25după lunga perioadă de persecuţii, Biserica îl cinsteşte, în chip deosebit, trecându-l în rândul
26Sfinţilor şi numindu-l „Cel întocmai cu Apostolii.”
27
28
2 126
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
2 Definiţie:
3 Sinodul Ecumenic – este adunarea episcopilor întregii biserici drept credincioase, care se
4convoacă, pentru a lua hotărâri în privința formulărilor dogmatice, în special, atunci când Biserica se
5confruntă cu erezii. Sinoadele Ecumenice, pe langă hotărârile dogmatice, au stabilit și alte norme
6(canoane), care reglementează modul de administrare al Bisericii.
7 Erezie – este învăţătura greşită sau concepţie particulară în materie de probleme dogmatice a
8unor persoane, care şi-au organizat crezul lor aparte, distinct de cel al Bisericii, pe care au părăsit-o.
11 A fost convocat de Împăratul Constantin cel Mare, fiind deschis oficial chiar de el.
13 Arianismul nega divinitatea lui Iisus Hristos, susţinând că cea de-a doua Persoană a Sfintei
14Treimi, Fiul, n-ar fi de aceeaşi ființă cu Dumnezeu Tatăl, fiind creat în timp, nu născut mai înainte
15de veci, ci mai mic decât Tatăl, dar deosebit de celelalte creaturi. Erezia s-a numit arianism, după
16numele lui Arie, un preot originar din Alexandria (cca. 256-336).
17 Participanţi - Conform tradiţiei, la primul Sinod Ecumenic au luat parte 318 Părinţi, dintre
18care s-au remarcat:
19 Alexandru, episcopul Alexandriei şi diaconul său Atanasie;
20 Nicolae, arhiepiscop de Mira Lichiei;
21 Spiridon, episcopul Trimitundei;
22 Eustațiu, patriarhul Antiohiei;
23 Iacov, episcopul Migdoniei;
24 Macarie, al Ierusalimului;
25 istoricul Eusebiu al Cezareei Palestinei;
26 2 preoţi ca reprezentanţi ai Papei Silvestru al Romei, care n-a putut participa;
2 127
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 „Nici scitul nu lipsea” după cum spune Eusebiu de Cezareea, considerat de istorici
2 drept Episcopul Tomisului.
20 au fost condamnate Schismele lui Novat şi Meletie şi erezia lui Pavel de Samsota, hotărând
21totodată rebotezarea ereticilor anti-trinitari, care se întorc la Biserică.
22 s-a hotărât ca, în întreaga lume Paştile să se serbeze în întâia Duminică cu lună plină, care
23urmează echinocţiului de primăvară, iar dacă aceasta va coincide cu Paştele iudeilor, să se
24sărbătorească cu o săptămână mai târziu.
2 128
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
14 Participanţi – La acest sinod au luat parte 150 de episcopi, sub preşedinţia episcopului
15Meletie al Antiohiei. În fruntea apărătorilor credinţei ortodoxe s-au situat:
16 Sfântul Grigorie de Nazianz, supranumit „Teologul”;
17 Sfântul Amfilohie, episcopul Iconiei;
18 Otrie, episcopul Melitiniei (Armeniei);
19 Asholius al Tesalonicului;
20 de remarcat că, între semnatarii documentelor sinodale, s-a numărat şi episcopul
21 Terentius (Gherontie) al Tomisului (Constanţa).
2 129
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
2 130
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1
2
3 III.3. SINODUL III ECUMENIC - NESTORIANISMUL
7 Nestorie susţinea că în Iisus Hristos există două persoane - persoana divină a Fiului lui
8Dumnezeu, născut din Tatăl mai înainte de toţi vecii şi persoana umană sau istorică a lui Iisus
9Hristos, care s-a născut din Fecioara Maria. De aceea, erezia lui Nestorie, s-a numit dioprosopism
10sau nestorianism.
11 Această concepţie eretică, despre existenţa a două persoane în Iisus Hristos, ducea la
12concluzia că Dumnezeul-Tatăl a avut doi fii. Consecinţa acestei erezii era că Fecioara Maria n-a
13născut pe Fiul lui Dumnezeu, ca să merite a fi numită „Născătoare de Dumnezeu”, ci a născut pe
14omul Hristos şi de aceea trebuie numită „Născătoare de om”, sau cel mult „Născătoare de Hristos”.
15 Participanţi: – La acest sinod au participat 198 de episcopi din Răsărit și a fost deschis de
16Sfântul Chiril al Alexandriei, la 22 iunie 431, în Catedrala Maicii Domnului din Efes.
2 131
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 Alte hotărâri sinodale: Părinţii au luat în dezbatere şi rătăcirile eretice ale călugărului ascet
2Pelagius, care a propovăduit la Roma între ani 400-411, că omul se poate mântui prin propriile
3eforturi şi capacităţi morale, neavând nevoie neapărat de harul divin, însă, cu ajutorul harului,
4mântuirea se poate realiza mai uşor.
5 Erezia pelagiană a fost condamnată de câteva sinoade locale şi de Fericitul Augustin.
6Sinodalii de la Efes au condamnat şi ei pelagianismul şi i-au excomunicat pe susţinătorii ereziei.
2 132
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
4 Erezia combătută – Monofizitismul (de la cuvintele greceşti mono-fisis = o singură fire) sau
5eutihianismul (după numele întemeietorului ei, Eutihie).
6 Eutihie susţinea că, la Întrupare, firea omenească a Mântuitorului a fost absorbită de firea
7dumnezeiască; în Hristos existând numai o Persoană, cea divină, Trupul său a fost dumnezeiesc nu şi
8omenesc, având numai o singură fire.
9 Participanţi – numărul episcopilor participanți variază între 520 și 630, îndeosebi din
10Răsărit.
16 Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, fiind în toate asemenea nouă , afară
17de păcat;
18 Fiul lui Dumnezeu s-a născut din veci din Tatăl, iar ca om în zilele mai de pe urmă din
19Fecioara Maria, Născătoarea de Dumnezeu, pentru noi şi a noastră mântuire;
20 Hristos este cunoscut în 2 firi, în mod neschimbat şi neamestecat, neîmpărţit şi
21nedespărţit, deosebirea firilor nefiind, nicidecum, distrusă prin unirea ipostatică.
22 Canoane: Sinodul a emis 30 de canoane, care reglementează diferite aspecte ale lucrării şi
23disciplinei clerului de mir şi a monahilor. Dintre ele amintim:
24 Canonul 1: Confirmă canoanele întocmite de Sfinții Părinţi în cadrul Sinoadelor
25 Ecumenice anterioare;
26 Canonul 2: Condamnă simonia;
27 Canonul 10: Precizeză obligația clericilor de a locui în sânul comunității unde slujesc;
28 Canonul 16: Oprește căsătoria fecioarelor afierosite și a călugărilor;
29 Canonul 24: Oprește transformarea mănăstirilor în localuri publice.
2 133
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
10 Principalul subiect al acestui sinod era să rezolve Controversa celor Trei Capitole, adică
11trei chestiuni teologice legate de scrierile lui Teodor de Mopsuestia (+428), ale prietenului său,
12strălucitul Teodoret din Cir și ale discipolului lor, Ibas din Edesa. Acuzaţia adusă acestora era că
13scrierile lor conțineau elemente afectate de nestorianism, fiind condamnate de al treilea Sinod
14Ecumenic.
19 au condamnat „cele trei capitole” adică persoana şi opera lui Teodor de Mopsuestia,
20Scrierile lui Teodoret de Cir contra Sfântului Chiril al Alexandriei şi contra Sinodului de la Efes
21431 şi Scrisoarea lui Ibas de Edesa;
22 au confirmat învăţătura Bisericii, privind cele doua firi coexistente în Hristos şi a
23reafirmat că El este Dumnezeu desăvârşit şi Om desăvârşit;
24 Însuşi Împăratul Iustinian şi-a mărturisit credinţa ortodoxă în forma cunoscutului imn
25bisericesc „Fiul unul-născut şi Cuvânt al lui Dumnezeu”, care se cântă la Sfânta Liturghie (Antifonul
26al II-lea).
2 134
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
4 Erezia combătută: Monotelismul – care susţinea că în Hristos este o singură voie: cea
5divină.
6 Participanţi: după unele surse au fost prezenţi 170 de episcopi, după altele 174 părinţi,
7dintre care amintim:
11 Hotărârea dogmatică: În Hristos există 2 voinţe şi 2 lucrări, într-o singură Persoană, care
12sunt unite între ele în chip neamestecat şi neschimbat, neîmpărţit şi nedespărţit, fiecare lucrând ceea
13ce îi este propriu, cu participarea celeilalte.
2 135
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
5 Etimologic, cuvântul iconoclasm vine de la cuvintele greceşti: (icon) - care înseamnă:
6icoană, chip înfățisare - și (clasmos) - care înseamnă: distrugere, sfărâmare.
7 Această condamnare a icoanelor a mai rămas cunoscută în istorie și sub numele de
8iconomahie, de la cuvintele: (icon)= icoana și (mahi), care înseamnă luptă, deci luptă
9contra icoanelor.
10 Participanţi: La acest Sinod au luat parte 367 de episcopi, conduşi de Patriarhul Tarasie; Papa
11Adrian I, fiind reprezentat de 2 delegaţi.
14 Icoanele trebuie cinstite, dar nu adorate, închinare care se cuvine numai lui Dumnezeu;
15 Cinstirea nu se adresează materiei icoanei, ci persoanei reale reprezentată în icoană şi
16 astfel cinstirea icoanelor nu este idolatrie.
2 136
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
6 1. Cauzele Politice
7 împărţirea Imperiului Roman de către Diocleţian (284-305), în anul 286, în
8 Imperiul de Răsărit, cu capitala la Nicomidia şi Imperiul de Apus, cu capitala la Roma;
9 mutarea capitalei de la Roma la Constantinopol, de către Constantin cel Mare (306-
10 337), la 11 mai 330;
11 împărţirea Imperiului Roman în 395, de către Teodosie cel Mare (379-395), între fii
12 săi, Arcadiu (395-408, care primeşte Orientul) şi Honoriu (395-423, care primește Occidentul);
13 măsura luată în 731, de împăratul Leon al III-lea Isaurul, de a trece provinciile
14 Iliricului oriental, Italia de sud (Calabria), Sicilia şi Creta sub jurisdicţia patriarhiei de
15 Constantinopol, confiscând totodată şi veniturile Romei din aceste provincii;
16 înfiinţarea Statului Papal, prin dăruirea, de către Pepin cel Scurt în 754-755, Papei
17 Ştefan al II-lea, a teritoriului cucerit de la longobarzi;
18 încoronarea împăratului Carol cel Mare (768-814), în anul 800, de către Papa
19 Leon al III-lea (795-816), ca „Împărat Roman al Apusului”;
20 procesul, început din secolul al VII-lea, de elenizare a imperiului de răsărit şi de
21 latinizare a Occidentului;
22 2. Cauzele Religioase:
2 137
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
9 Aceste inovaţii sunt enumerate în „Enciclica” patriarhului Fotie către scaunele arhiereşti din
10 Răsărit, din 867.
22 Prima etapă a avut loc între 863 şi 867, între Papa Nicolae I (858-867) şi Patriarhul Fotie
23(858-867; 877-886).
24 În 858 Patriarhul Ignatie al Constantinopolului este înlocuit cu Fotie, om de stat, foarte cult.
25Necunoscând împrejurimile și cauzele reale ale acestei înlocuiri, Papa Nicolae I, îl excomunică în
26863, pe patriarhul Fotie şi pe tot clerul său, considerând, în mod eronat, alegerea sa necanonică.
27 Fotie nu reacționează imediat, ci abia după trimiterea de către Papă a clerului latin în
28Bulgaria, Bulgaria fiind recent încreștinată de Bizanț. Astfel, în 867, în cadrul unui sinod, Patriarhul
29Fotie îl excomunică pe Papa Nicolae I, după ce mai întâi trimisese o enciclică patriarhilor din
2 138
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1Răsărit, conținând erorile latinilor, îndeosebi de ordin liturgic, dar și de natură dogmatică, în special
2Filioque.
3 Prin moartea Papei Nicolae I şi alungarea Patriarhului Fotie, de către împăratul Vasile I
4Macedoneanul, s-a pus capăt acestei schisme.
5 A doua etapă s-a desfăşurat, la 16 şi 24 iulie 1054, între Papa Leon al IX-lea (1048-1058) şi
6Patriarhul Mihail Cerularie (1043-1054).
7 Conflictul a pornit de la faptul că, în Sicilia şi Italia de sud, interesele Bizanţului Ortodox
8asupra nomazilor veniţi din Scandinavia, se ciocneau cu cele ale Papei şi ale monarhilor apuseni.
9 Împăratul Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1054), dorind împăcarea lucrurilor,
10hotărăşte convocarea unui sinod, la Constantinopol, în care să se discute şi inovaţiile imputate
11latinilor, sinod la care Papa Leon al IX-lea trimite o delegaţie, condusă de Humbert, cardinal de Silva
12Candida, un om mândru, violent şi îngâmfat, care nu era foarte apreciativ la adresa răsăritenilor.
13 Fără anunţarea prealabilă a Papei, (care oricum murise pe 19 aprilie 1054), Cardinalul
14Humbert aruncă sâmbătă, 16 iulie 1054, pe masa Sfântului Altar din Biserica Sfânta Sofia, în timpul
15Sfintei Liturghii, actul de excomunicare, prin care anatematiza pe patriarhul Mihail Cerularie, pe
16clericii şi credincioşii Bisericii Ortodoxe, scuturându-şi praful de pe picioare, dupa care delegaţia
17romană pleacă pe mare, la Roma.
18 La 24 iulie 1054, duminică, într-un sinod din catedrala Sfânta Sofia, Patriarhul Mihail
19Cerularie rosteşte anatema contra papei Leon al IX-lea, a cardinalului Humbert şi a delegaţilor
20papali ai Bisericii Romane.
22 Cele două anateme au însemnat dezbinarea Bisericii până în ziua de astăzi; anatemele au
23fost ridicate la 7 decembrie 1965, prin citirea concomitentă a declaraţiei comune, în Biserica
24Sfântul Petru, din Roma şi Biserica Sfântul Gheorghe, din Constantinopol, de Papa Paul al VI-lea
25(1963-1978) şi Patriarhul Ecumenic Atenagora I (1949-1972), urmând ca deosebirile dogmatice,
26cultice şi disciplinar-canonice, să se discute în „dialogul teologic”.
27
28
29
2 139
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 V. REFORMA PROTESTANTĂ
3 Pornind din interiorul Bisericii Romano-Catolice, curentul reformator a avut ca primă cauză o
4motivaţie religioasă. În acelaşi timp, situaţia social-politică a Europei veacurilor XV-XVI a generat
5şi motivaţii extra religioase: de ordin politic, social-economic și cultural.
6 a) Cauze Religioase:
18 pe la mijlocul secolului al VIII-lea (756), Papa Ștefan al II-lea reuşeşte, cu ajutorul regelui
19Pepin cel Scurt, să întemeieze un stat papal, sub numele de Republica Romanorum. Devenind
20astfel şi şef de stat, Papa a fost suspectat (pe drept) că nu se mai poate ocupa exclusiv de problemele
21spirituale;
22 în anul 962, Otto este încoronat rege al Sfântului Imperiu Roman; conflictul dintre
23partizanii papei şi cei ai regelui pentru cucerirea de noi teritorii, generând puternice proteste din
24partea credincioşilor germani;
25 apariţia statelor naţionale şi emanciparea regilor de sub tutela Bisericii Universale au
26creat cadrul declanşării curentului reformator din sec XV-XVI.
27 c) Cauze economico-sociale:
2 140
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
3 d) Cauze culturale:
8 Dincolo de aceste cauze, Reforma a fost la origini o mişcare teologică pentru reevaluarea
9doctrinei şi a vieţii creştine.
10 Reforma Protestantă nu s-ar fi produs dacă nu ar fi apărut omul care i-a dat curs şi a realizat-
11o, și anume Martin Luther.
14 Reforma iniţiată şi realizată de Martin Luther constituie unul dintre cele mai mari şi mai
15 importante evenimente din istoria bisericească universală.
16 Activitatea, atitudinea şi lucrările sale l-au propulsat ca promotor al Reformei şi părintele
17 celei de-a treia mare confesiune creştină – Protestantismul.
18 S-a născut la 10 noiembrie 1483, la Lutherstadt Eisleben, în Saxonia, ca fiu al unei familii de
19mineri. Îşi începe educaţia în sânul familiei, îndrumat de mama sa, iar mai apoi urmează cursurile
20universităţii din Erfurt între 1501-1504, unde învaţă filosofia şi teologia, obţinând în 1505 titlul de
21licențiat.
22 La 17 iulie, 1505, se călugăreşte, „sub presiunea fricii”, la Mănăstirea Augustinilor din
23Erfurt, iar în 1507 este hirotonit preot catolic; în 1512 obține titlul de doctor în teologie.
24 Frământările lui Martin Luther cu privire la credință şi mântuire duc la o interpretare proprie
25a Scripturii – omul se mântuieşte numai prin credinţă ( sola fide), iar singura autoritate spirituală
26este Scriptura ( sola Scriptura).
27 Momentul declanșator al revoltei lui Luther împotriva Bisericii Catolice l-a constituit
28întâlnirea cu călugărul Tetzel în 1514, al cărui slogan, utilizat pentru vinderea indulgenţelor, era:
29„îndată ce moneda va zornăi în cutie, sufletul va zbura din purgatoriu spre cer”. Acest episod l-a
2 141
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1marcat profund, într-un sens negativ pe Luther, determinându-l la luarea unei poziții extrem de
2critice.
3 La 31 octombrie, 1517, trimite protestul său, alcătuit din 95 de teze, Arhiepiscopului
4Magdeburg, Arhiepiscopului de Mainz şi altora, în care combate indulgenţele şi atacă violent
5papalitatea; iar mai târziu, cele 95 de teze au fost afişate şi pe uşile bisericilor, în special pe uşa
6catedralei din Wittenberg.
7 Papa Leon al X - lea n-a acordat importanţă acestui eveniment şi a trimis pe cardinalul
8Cajetan din Augsburg să-l întoarcă pe Luther la credinţa catolică, însă acesta nu a reuşit să facă
9nimic.
10 La 15 iunie, 1520, prin bula „Exurge Domine” („Ridică-te Doamne”), Papa Leon al X-lea
11a condamnat 41 de teze din scrierile lui Luther, și îl amenință cu excomunicarea.
12 Luther nu renunţă la învăţăturile sale şi arde în public bula papală la 10 decembrie, 1520,
13astfel, pe 3 ianuarie, 1521, este excomunicat de Papă.
14 În 1520 Luther adresează poporului german 3 scrisori și anume:
15 1. Către nobilimea creştină de naţiune germană despre reforma stării creştine, la 1 august,
16prin care atacă papalitatea şi afirmă preoţia universală şi libertatea pentru toţi creştinii de a citi şi a
17înţelege Sfânta Scriptură, cu ajutorul Sfântului Duh, ca singurul izvor al revelaţiei.
18 2. Despre captivitatea babiloniană a Bisericii , în octombrie, prin care atacă violent pe papă,
19numindu-l antihrist și admițând numai trei taine: Botezul, Euharistia şi într-o oarecare măsură şi
20Pocăinţa, iar restul le consideră doar ceremonii pioase.
21 3. Despre libertatea omului creştin, în noiembrie, prin care afirmă că „un creştin adevărat este
22stăpân prin credinţă peste toate şi nesupus nimănui”.
23 Dieta de la Worms, prin decretul din 8 mai, 1521, îl declară eretic, de aceea este dus, sub
24escortă la Wittenberg, de unde urma să fie alungat din ţară, însă, este răpit de Frederic cel Înţelept
25(1485-1535), prinţul elector al Saxoniei, şi adăpostit la castelul din Wartburg, unde a tradus, în
261522, Noul Testament.
27 Între timp, se căsătorește cu o călugăriță, susținând că a intrat în monahism „sub presiunea
28fricii”.
29 În 1534 a tradus Vechiul Testament, pentru că la 1 august, 1535, întreaga Biblie să apară în
30limba germană.
31 Tot în timpul şederii la castelul Wartburg, scrie şi lucrarea Despre jurămintele monastice, prin
32care îndemna pe călugări şi călugăriţe să lase mănăstirea şi să se căsătorească.
33 A murit la 18 februarie, 1546.
2 142
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
1 Deşi dorise să reformeze în interior Biserica Romano-Catolică, împrejurările l-au împins către
2o reformă împotriva acesteia.
4 Ø Mântuirea este dobândită prin credinţa omului şi prin harul dăruit omului, în mod
5 gratuit de Dumnezeu; exclude rolul faptelor bune în dobândirea mântuirii.
6 Ø Izvor al adevărurilor de credinţă este numai Sfânta Scriptură, (sola Scriptura) pe
7 care o poate explica oricine aşa cum crede de cuviință. Respinge Sfânta Tradiţie.
8 Ø Recunoşte doar trei Sfinte Taine: Botezul, Euharistia şi Pocăinţa.
9 Ø Nu admite ierarhia bisericească harică, ci susţine „preoţia universală"; comunitatea de
10 credincioşi îşi alege păstorul.
11 Ø Cultul divin este simplificat - elementele principale sunt: rugăciunea, cântarea, predica,
12 oficierea slujbelor în limbile naţionale.
13 Ø Nu acceptă cultul Maicii Domnului, al sfinţilor, al icoanelor, al moaştelor şi nici
14 monahismul.
15 Ø Refuză celibatul preoţilor.
16 Din Germania reforma s-a răspândit repede în nordul Europei şi în ţările scandinave.
18 S-a născut la 10 iulie, 1509 la Noyon. Tatăl său, care era secretar episcopal, l-a ajutat să facă
19studii de teologie, filozofie şi drept la Paris.
20 În jurul anului 1533 se convertește la protestantism. Urmărit ca eretic, de autorităţile
21franceze, peregrinează prin diferite localităţi din sudul Franţei, până în 1534, când, se refugiază în
22Elveţia, stabilindu-se în cele din urmă la Geneva.
23 În martie 1536, a compus şi a tipărit, în limba latină, „Instituţio religionis cristianae”
24(Doctrina credinţei creştine) – ca o justificare a noii credinţe, tradusă în franceză în 1541.
25 În 1538, s-a refugiat la Strasbourg; se întoarce la Geneva în 1540 şi va începe opera sa
26reformatoare, rămânând aici până la sfârşitul vieţii. Datorită vieţii austere impusă de el, Geneva, a
27ajuns metropolă glorioasă a lumii reformate, „un Vatican protestant”.
28 Alcătuieşte un proiect de statut ecleziastic , ce va fi acceptat şi aplicat de Consistoriu –
29autoritatea supremă – care avea dreptul să excomunice şi să judece problemele matrimoniale.
30 Ø oraşul va fi condus prin Ordonanţe bisericeşti;
31 Ø prezenţa la slujbe şi orele de cateheză era obligatorie;
2 143
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
23 Reforma protestantă a produs o serie de efecte, atât în spațiul bisericesc, cât și în societate:
24 ►a slăbit considerabil autoritatea şi unitatea Bisericii Romano-Catolice.
25 ► în secolul al XVII-lea, a produs alte scindări în sânul Bisericii Creştine, scindări,
26care au dus la apariţia multor culte neoprotestante.
27 ►a contribuit la creşterea puterilor unor monarhi europeni (precum cei ai Angliei și
28ai Franţei), și a condus la dezvoltarea unui nou tip de economie, respectiv, capitalismul, în cele din
29urmă, determinând o schimare cu privire la libertatea de gândire și de exprimare.
2 144
1 Titularizare – Istoria Bisericească Universală- Definitivat
2 145
1
2
3
7 ISTORIA BISERICII
8 ORTODOXE ROMÂNE
9
10
11
12
13
1 146
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
4 „Noi suntem români fiindcă suntem creştini, şi suntem creştini fiindcă suntem români”
5 (Radu Vulpe)
6 A. Dovezi arheologice
7 După retragerea aureliană, dar mai ales după promulgarea Edictului de la Milan din 313, de
8către Constantin cel Mare, creştinismul s-a putut răspândi liber și în Dacia, câştigând tot mai mulţi
9adepţi daco-romani pentru noua învăţătura a lui Hristos.
10 Răspândirea creştinismului pe teritoriul de azi al ţării noastre este confirmată între altele şi de
11numeroase mărturii arheologice între care amintim:
13 a) Tăbliţa votivă de la Biertan, descoperită în 1775 la Biertan (jud. Sibiu), formată dintr-un
14donarium şi un disc, ambele din bronz. Donarium-ul e format dintr-o tăbliţă dreptunghiulară, pe care
15sunt inscripţionate cuvintele: „Ego Zenovius votum posui” (Eu Zenovius am pus ofrandă). Limba
16latină ne duce la concluzia că acest donarium aparţinea unei comunităţi daco-romane. Faptul că, el se
17putea folosi doar agăţat (probabil de un policandru), ne determină să conchidem că în secolul IV
18exista o viaţă cultică bine definită, cu biserici creştine şi limbă proprie.
19 b) Gema de la Potaissa (Turda), sec. IV; descoperită prin 1830, a dispărut în 1848, aşa că
20astăzi se cunoaşte numai dintr-o descriere. Gema era din onix, de formă ovală (1,1 – 1,3 cm) şi avea
21sculptată pe ea scena „Bunului Păstor” – Iisus Hristos cu un miel pe umeri şi cu un altul lângă el, la
22picioare, un pom (al vieţii), pe ale cărui ramuri odihneşte o pasăre (simbol al Duhului Sfânt), o
23corabie, din care cade un om în apă, în gura unui monstru marin, în jurul corabiei fiind criptograma
24creştină ΙΧΘΥΣ.
25 c) O altă gemă, fără a se şti în ce loc a fost descoperită, este păstrată în Muzeul Naţional de la
26Budapesta; este de dimensiuni mici (1x 0,8 cm), pe un mic postament stă Bunul Păstor îmbrăcat în
27tunică, având pe umeri un miel, ţinându-i picioarele cu mâna dreaptă, iar jos, la dreapta şi la stanga
2 147
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1câte un miel în picioare. Deasupra celor doi miei se află câte un peşte aşezat vertical. În stânga
2Păstorului se află un copac cu crengi.
5 e) Basilica de la Morisena (azi Cenad, jud. Timiş) – aici au fost descoperite fundaţiile unei
6biserici cu baptisteriu din secolele IV-VI.
7 f) Piatra funerară de la Cluj-Napoca – în 1927, s-a descoperit aici o piatră funerară romană,
8cu inscripţii latine păgâne. Mai târziu (în sec. IV), ea a fost folosită de un creştin ca bază a unui sicriu
9de piatră, adăugându-i-se însemne creştine.
10 g) Opaiţe de lut cu caracter creştin – au imprimate semnul crucii şi datează din secolele IV-
11V; Astfel de opaiţe se păstrează în Muzeul Brunkenthal de la Sibiu, Muzeul din Alba Iulia, în muzeul
12Ţării Crișurilor din Oradea şi în Muzeul Arheologic din Cluj Napoca.
18 b) Basilicile de la:
19 » Slăveni, jud. Olt - urmele unei biserici din sec. IV;
20 » Sucidava - azi Celei-Corabia - urmele unei basilici din sec.V-VI;
21 » Moigrad - sunt cele mai vechi lăcaşuri de cult creştine cunoscute în Nordul
22 Dunării.
2 148
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 d) tipare din os pentru confecţionarea unor obiecte creştine, mai ales cruciuliţe; aceste
2tipare presupun o producţie în serie, deci, în acest spaţiu trăia o numeroasă populaţie creştină.
3 4. Descoperiri arheologice în Dobrgea ce reprezintă dovezi paleocreştine în această
4regiune:
5 a) Inscripţii creştine – mai ales pe monumentele funerare - aproximativ 100, datând din
6secolele IV-VI; provin de la:
7 Tomis, aproape jumătate, iar celelalte din:
8 Histria,
9 Dinogeția,
10 Callatis, (o inscripţie aminteşte de mai mulţi episcopi, putându-se descifra
11 doar numele celui dintâi: Ştefan),
12 Axiopolis (o inscripţie aminteşte de martirii Chiril, Chineas şi Tasius, care
13 au pătimit aici), etc.;
14 Un sfert din aceste inscripţii sunt în limba latină, iar restul, în greacă; creştinii menţionaţi
15aparţin tuturor categoriilor sociale, etc.
16 Toate acestea sunt însoţite de:
17 semnul crucii,
18 monograma lui Hristos,
19 precum şi de unele reprezentări simbolice caracteristice artei paleocreştine:
20 porumbelul,
21 peştele,
22 frunza de palmier.
23 b) Obiecte paleocreştine:
2 149
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 la Tropaeum Traiani (Adamclisi) – 5 basilici din sec.V-VI; cea mai însemnată este
2cea de marmură şi cea în formă de T, care are şi o criptă pentru sfinte moaşte, fiind şi cea mai lungă
333,8 m.
4 la Histria – 7 basilici (sec.V-VI);
5 la Dinogeția – s-au descoperit ruinele unei bazilici, datând din sec IV –V, (refacută
6la începutul sec VI) cu câteva resturi de tencuială, purtând urme de pictură;
7 la Callatis – o basilică însoţită de un cimitir din sec V-VI;
8 la Beroe (azi Piatra Frecăţei, jud. Tulcea) – s-au descoperit fundaţiile unei basilici
9din timpul lui Constantin cel Mare, fiind considerată cea mai veche din sud-estul Europei;
10 la Troesmis (azi Iglia-Turcoaia, pe Dunăre), 3 bazilici ;
11 la Axiopolis – 2 bazilici; aici au fost îngropaţi martirii Chiril, Chindeas şi Tasius;
12 la Constantiana (azi Capul Dolojman), 3 bazilici;
13 la Noviodunum ( azi oraşul Isaccea), o bazilică;
14 la Ulmetum, o bazilică;
15 la Ibidia (azi Slava Rusă ), o bazilică cu 3 abside la răsărit, singura de acest fel;
16 la Izvoarele (fostă Pârjoaia), o bazilică, ce datează tot din secolele V-VI; aceasta
17este una din cele mai vechi și mai mari Basilici din ţara noastră, fiind formată dintr-o absidă
18semicirculară, naos şi pronaos;
19 la Quarsium ( azi Hârşova), o bazilică;
20 la Niculiţel – o biserică din sec. IV-V, cu moaştele martirilor Zotikos, Attalos,
21Kamasis şi Filipos;
22 la Halmyris, o bazilică descoperită în anii 2000-2001, în cadrul căreia s-au
23descoperit şi moaştele Sfinţilor Epictet şi Astion din secolul IV, care se găsesc expuse în catedrala
24arhiepiscopală din Constanţa;
25 la Basarabi (azi Murtfatlar), au fost descoperite 6 bisericuţe rupestre din sec IV-V
26săpate în carieră calcaroasă, unice de acest gen, la 20 km de Constanţa .
27 Concluzii
28 Din simpla enumerare a acestor mărturii, se poate desprinde constatarea că în secolele IV-VI,
29creştinismul prinsese rădăcini adânci în Dacia şi Sciţia Mică. Toate aceste monumente şi obiecte
30sunt, în acelaşi timp, mărturii grăitoare ale continuităţii populaţiei daco-romane pe teritoriul ţării
31noastre.
32
2 150
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 B. Dovezi lingvistice
2 151
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Lege – „lex” (avea sensul de religie, credinţă – vezi „legea românească”; limbile
2 romanice apusene folosesc derivate din „fides”);
3 cruce – crux;
4 înger – angellus (împrumutat din greacă);
5 păcat – peccatum;
6 a se ruga – rogo, -are;
7 sânt – sanctus;
8 părinte – parens, parentem;
9 a ajuna – adjunare.
2 152
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
3 După acordarea libertății creștinilor de către Sfântul Constantin cel Mare prin Edictul de la
4Milan din 313, viaţa creştină a cunoscut în general un vizibil progres, implicit şi pe teritoriul ţării
5noastre.
6 Aici, în provincia Sciția Minor, se cunoaşte şi o primă organizare a ierahiei bisericeşti,
7scaunul ierarhic de la Tomis, având o importanţă majoră în acest sens.
8 Chiar dacă primul episcop menţionat de documente este Vetranion (Betranion) în 369,
9aceasta nu înseamnă că nu au existat şi alţi episcopi înainte de el.
10 În actul martiric al Sfinților Epictet şi Astion, se face referire la episcopul Evangelicus, care
11devine astfel primul episcop de Tomis, cunoscut cu numele. Lui îi urmează Efrem, iar mai apoi Tit,
12ambii morţi ca martiri.
16 Urmaşul lui Bretanion a fost Gherontie (Terentius), care a participat la Sinodul II Ecumenic
17din 381.
18 În 392 este consemnat ca episcop Teotim I, un localnic daco-roman. În acest an, era trecut de
19Fericitul Ieronim în rândul bărbaţilor iluştri ai creştinătăţii, model de virtute şi trăire creştină (făcător
20de minuni). În cursul păstoririi lui, în Sciția şi-au făcut apariţia hunii, care au sădit teroare printre
21localnici. Teotim a încercat să-i îmblânzească pe năvălitori şi chiar a făcut misiune de evanghelizare
22printre ei.
23 Sozomen relatează două întâmplări miraculoase: la rugăciunea lui Teotim, acesta, împreună
24cu însoţitorii lui, s-au făcut nevăzuţi de ochii hunilor și încercarea unui hun de a-l face captiv pe
25Teotim, soldată cu paralizia barbarului. Aceste întâmplări i-au adus admiraţia hunilor, care l-au
26numit „(Dumne)zeul sciților”.
27 Teotim a fost prieten cu Sf. Ioan Gură de Aur, participând împreună în anul 400 la un sinod la
28Constantinopol. Teotim a participat şi la sinodul de la Stejar din 403, în care l-a apărat pe Sf. Ioan.
29Curăţia vieţii lui i-a adus de timpuriu cinstirea ca sfânt, fiind prăznuit la 20 aprilie.
2 153
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Un alt episcop tomitan este Timotei, care a participat la Sinodul III Ecumenic (431), semnând
2ca ortodox actele sinodale.
3 Urmaşul lui Timotei a fost Ioan (înainte de 448), „unul dintre cei mai buni teologi ai
4timpului”, care a participat activ la disputele teologice ale vremii.
8 În anul 458, împăratul Leon I adresa o scrisoare tuturor ierarhilor din imperiu, inclusiv lui
9Teotim II al Tomisului, care a răspuns declarându-se fără echivoc pentru Ortodoxie.
10 Despre un alt episcop avem ştiri abia în 518, când apare pe un disc de argint aurit numele lui
11Paternus. Acum au activat „călugării sciţi”, cu binecunoscuta formulă „unul din Sfânta Treime a
12pătimit în trup”, faţă de care Paternus a avut rezerve. Într-un act sinodal din 520, semnează ca
13„episcop-mitropolit al Sciției”, ceea ce înseamnă că existau şi alte scaune episcopale sufragane.
14 Ultimul episcop de Tomis cunoscut cu numele este Valentinian, care a purtat în 549
15corespondenţă cu papa Romei în legătură cu „cele trei capitole”.
17 Existenţa mai multor episcopii în Scythia Minor, în secolul al VI-lea este confirmată de
18mărturii istorice şi arheologice:
19 fragmente de inscripţii descoperite la Callatis și Histria, care oferă informaţii despre
20 mai multe episcopii;
21 semnătura episcopului-mitropolit Paternus;
22 scrierile călugărilor sciţi adresate împăratului Iustin;
23 o listă („notiţia”) a Patriarhiei Ecumenice cu episcopiile şi mitropoliile din secolul VI,
24 care consemnează 14 scaune episcopale în Sciția Minor (Axiopolis, Callatis,
25 Noviodunum, Halmyris, Histria etc).
26 Acestea au fost înfiinţate probabil în secolul VI. În fruntea lor era mitropolitul de Tomis
27(probabil primul mitropolit a fost Paternus), care avea jurisdicţie, nu numai asupra Dobrogei, ci şi
28asupra sudului Moldovei şi estului Munteniei.
29
30
31
32
2 154
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
6 Voievodul Basarab, pe care tradiţia populară îl cinsteşte sub numele de Negru Vodă, reuşeşte
7să aducă sub o singură conducere populațiile dintre Carpaţi şi Dunăre. El sesizează momentul când,
8la începutul secolului al XIV-lea, puterea tătară începuse să slăbească în părţile acestea, ceea ce însă
9îl face pe regele Ungariei să spere că a venit momentul extinderii regatului peste Carpaţi. La început,
10Basarab acceptă condiţia de vasal al regelui maghiar, dar, după unificarea ţării, el reuşeşte şi
11obţinerea independenţei faţă de coroana maghiară, după faimoasa bătălie de la Posada (1330), unde îl
12învinge pe regele Carol Robert de Anjou.
13 El rămâne în istoria românilor ca întemeietorul Ţării Româneşti. Domn credincios, el este şi
14ctitor de biserici, dintre care amintim Biserica Domnească de la Curtea de Argeş, a cărei construcție
15va fi finalizată de urmaşii săi.
16 Încă din vremea lui, unificarea Tării Româneşti a fost însoţită în mod firesc de unificarea
17Bisericii de pe teritoriul ţării.
2 155
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1îndemnând pe slujitorii Bisericii „să i se supună lui, ca un adevărat păstor, părinte şi dascăl al lor,
2şi să-l primească bucuroși şi să împlinească toate câte va spune, va sfătui şi va învăţa cu privire la
3folosul sufletesc, păstrând neschimbat în viitor, pururea, încredinţarea şi făgăduinţa faţă de sfânta,
4catolicească şi apostolească Biserică a lui Hristos, pe care a făcut-o acest voievod de prea bun
5neam”.
6 Nu se spune nimic de reşedinţa mitropolitului, dar aceasta nu putea să fie în altă parte decât
7acolo unde era şi scaunul domnesc, adică la Argeş. Jurisdicţia mitropoliei se întindea asupra întregii
8Ţări Româneşti.
9 Mitropolia Severinului
10 În 1370 Iachint este reclamat la Patriarhia Ecumenică pentru unele fapte, dovedite ulterior a fi
11nefondate, fapt pentru care a fost trimis în Ţara Românească, Daniil Critopol să cerceteze lucrurile.
12 La cererea domnului Ţării şi a boierilor săi, Sinodul Patriarhiei de Constantinopol îl alege pe
13Daniil Critopol mitropolit al unei părţi din Mitropolia Ungrovlahiei, cu numele de Antim, această
14mitropolie fiind cunoscută sub numele de „a Severinului”;
15 Ultimul mitropolit cunoscut al Severinului a fost Atanasie, care a participat la numeroase
16şedinţe ale sinodului din Constantinopol până prin 1403.
17 În 1419 ţinutul Severinului a fost cucerit de regii maghiari, iar la începutul secolului al XVI –
18lea, a fost cucerit de turci şi cu acest eveniment a luat sfârşit şi existenţa mitropoliei de aici.
19 Urmaşul lui Iachint a fost Hariton, egumenul Mânăstirii Cutlumuş şi protosul mânăstirilor
20din Muntele Athos, iar acestuia i-a urmat Antim, fostul mitropolit al Severinului.
21
22
23
24
25
2 156
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 B. Mitropolia Moldovei
3 Cnezatele şi voievodatele aflate în Moldova, au ajuns un timp sub stăpânirea cumanilor, iar în
41241 au căzut sub dominaţia tătarilor, ce făceau numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria.
5 În 1343 tătarii au fost alungaţi din teritoriul de la răsărit de Carpaţi, de către regele Ludovic
6cel Mare (1342-1382), care a luat sub suzeranitatea sa ţinuturile dintre Siret şi Carpaţi, iar în 1352
7sau 1353 a făcut aici, cu sprijinul populaţiei româneşti, o „marcă de apărare”, încredinţând
8cârmuirea ei lui Dragoş.
9 După domnia lui Saș, urmează fiul acestuia, Balc, în 1359. În acelaşi an, a venit din Cuhea
10Maramureşului Bogdan, care întemeiază statul independent Moldova; fiul său, Laţcu (c.1365-1375),
11a întins hotarele spre nord şi a aşezat scaunul domnesc la Şiret, unde va înfiinţa şi o episcopie
12catolică în 1370. Sub urmaşul lui Laţcu, Petru, (1375-1391) hotarele ţării s-au mai extins, iar
13domnitorul a stabilit scaunul domnesc la Suceava, unde a ridicat biserica „Mirăuţi”.
14 Organizarea bisericească
15 În timpul lui Petru Muşat s-au făcut primele încercări pentru recunoaşterea oficială a
16bisericii, de către patriarhia ecumenică. Petru Muşat a trimis mitropolitului ortodox al Haliciului pe
17Iosif, rudă cu el, şi pe Meletie, pentru a fi hirotoniţi, ca mitropolit al Moldovei (cu scaunul la
18Suceava), respectiv episcop, lucru ce s-a şi întâmplat.
19 Apoi domnitorul se adresează patriarhului ecumenic, Antonie, care vroia să impună un ierarh
20grec, fapt pentru care a şi hirotonit pe un anume Teodosie, prin 1391, şi mai apoi pe Ieremia, în 1392
21ca mitropolit al Moldovei; aceşti mitropoliţi nu au fost acceptaţi de către moldoveni, iar Ieremia
22aruncă anatema asupra întregii ţări, afurisind pe domn, pe cei doi ierarhi, pe boieri, pe preoţi şi pe
23credincioşi; conflictul a continuat şi sub al treilea Muşatin, Ştefan (1394-1399).
24 Recunoaşterea Mitropoliei
2 157
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
2 158
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
4 Viaţa
5 S-a născut într-o familie de răzeşi, ce purta numele de Moţoc, familie originară din părţile
6de sud ale Moldovei.
7 De tânăr, se îndreaptă spre „Schitul lui Zosim”, de pe Valea Secului, la Mânăstirea Secu,
8unde învaţă limbile greacă şi slavonă, sub îndrumarea călugărului Dositei.
9 Ajunge egumen al Mânăstirii Secu şi traduce în limba română „Leasviţa” (Scara) Sfântului
10Ioan Scărarul, începând şirul traducerilor în limba română, ce vor îmbogăţi literatura noastră
11teologică.
12 Datorită activităţii cărturăreşti, cât şi a vieţii sale curate este cinstit cu rangul de arhimandrit,
13iar domnitorul Miron Barnovschi îl va alege duhovnicul său.
14 În 1628, este trimis la Moscova de domnitor să cumpere icoane, iar în decembrie 1629, când
15se întoarce, găseşte totul schimbat, domnitorul Miron Barnovschi fiind înlăturat din scaun, fapt
16pentru care se retrage la Mânăstirea Secu.
17 La 23 septembrie 1632, este ales mitropolit al Moldovei.
18 În 1653, când Vasile Lupu pierde tronul, mitropolitul Varlaam se retrage la Mânăstirea
19Secu, unde va sta până la moartea sa din anul 1657, fiind înmormântat aici.
20 Activitatea cărturărească
21 La îndemnul său, Vasile Lupu înfiinţează prima tipografie din Moldova, ce s-a aflat sub
22conducerea ieromonahului kievean Sofronie Pociaţchi, la Mânăstirea Trei Ierarhi din Iaşi. Aici a
23început mitropolitul Varlaam tipărirea cărților în română dintre care amintim:
2 159
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
2 160
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
6 Viaţa
7 S-a născut în jurul anului 1624, într-o familie românească din Suceava, primind la botez
8numele Dimitrie; părinţii săi numindu-se Leonte şi Misira Barilă.
9 Tânărul Dimitrie a învăţat mai întâi la „Şcoala Superioară” de la Iaşi şi mai apoi la „Şcoala
10Frăţiei Ortodoxe” din Lvov, din Polonia.
11 În 1649, devine călugăr la Mănăstirea Probota, în 1658 ajunge episcop al Huşilor, pentru
12ca începutul anului 1660 să-l găsească în scaunul de episcop al Romanului, iar în 1671 este ales
13mitropolit al Moldovei.
14 Între 1673 şi 1675 se refugiază în Polonia de frica turcilor.
15 În 1686 Jan Sobieski, regele Polon, porneşte război împotriva turcilor şi intră în Moldova,
16crezând că va putea atrage de partea sa pe Constantin Cantemir (1685-1693), însă planurile nu-i
17reuşesc, iar la retragere îl ia ca ostatic în Polonia pe Dosoftei, care a luat cu el moaştele Sfântului
18Ioan cel Nou de la Suceava, odoarele de la racla sfântului şi documentele moşiilor mitropoliei.
19 În Polonia a locuit în cetatea Stryi, lângă oraşul Jolkiev. Datorită lipsurilor este nevoit să
20ceară ajutor de la ţarii Rusiei, Ioan şi Petru, şi de la patriarhul Ioachim, care i-au trimis diferite
21ajutoare.
22 La 13 decembrie 1693 se stinge din viaţă, în Polonia.
23 Activitatea literară
24 A fost preocupat mereu de probleme cărturăreşti, alcătuind sau traducând în limba română
25diferite cărţi de slujbă şi de învăţătură; astfel, încă de pe vremea când era călugăr la Probota,
26traduce, pentru prima dată în limba română, „Istoriile” lui Herodot, iar ca episcop al Romanului, a
27revizuit traducerea Vechiului Testament a lui Nicolae Milescu de la Constantinopol, traducere ce se
28va tipări în Biblia de la 1688.
29 Psaltirea în versuri
30 » tipărită în 1673 la Uniev, în Polonia, deoarece tipografia de la „Sfinții Trei
31 Ierarhi”, din Iaşi, nu mai funcționa;
2 161
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 » reprezintă rodul unei munci grele „cu multă trudă şi vreme îndelungată, cinci ani
2 cu osârdie mare”;
3 » este prima încercare de versificare în limba română;
4 » cele peste opt mii şase sute de versuri îl arată ca un poet talentat, iar lucrarea sa
5 are o mare valoare literară şi artistică.
7 În 1679, după ce se reîntoarce din Polonia, a încercat să refacă vechea tipografie a lui Vasile
8Lupu de la Iaşi şi a tipărit:
9 Dumnezeiasca Liturghie − tipărită în limba română în anul 1679, a doua traducere după
10 Coresi și prima făcută de un ierarh;
12 Nefiind însă mulţumit de aspectul grafic, cere sprijin patriarhului Ioachim al Moscovei,
13pentru înfiinţarea unei noi tipografii, tipografie ce va fi instalată la biserica „Sf. Nicolae Domnesc”,
14din Iaşi. Aici tipăreşte principalele cărţi de slujbă în limba română, el fiind primul ierarh din
15Moldova care a început munca grea pentru pătrunderea limbii român e în cult, în locul celei
16slavone. Dintre cărțile tipărite la noua tipografie amintim:
18 o nouă ediţie din Sfânta Liturghie și „Paremiile preste an”, tipărite în 1683, tot în limba
19 română;
2 162
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
2 163
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 III.3. Mitropolitul
2 Antim Ivireanul (1708-1716)
3 Viața
4 S-a născut în Iviria, Gruzia sau Georgia de azi, în jurul anului 1650, din părinţii Ioan şi
5Maria, primind la botez numele de Andrei.
6 De tânăr, cade rob la turci şi este dus la Istambul. După ce a fost eliberat din robie, se pare,
7că a trăit în preajma patriarhiei ecumenice, unde a învăţat sculptura în lemn, pictura şi broderia,
8precum şi limbile: greacă, arabă şi turcă şi probabil tot aici s-a şi călugărit.
9 Călugăr tipograf
21 Episcop al Râmnicului
22 Calitățile deosebite, cu care era înzestrat, împreună cu munca neobosită și rodnică pe care a
23depus-o, l-au făcut pe ieromonahul Antim vrednic de cinstea de a fi ales episcop al Râmnicului,
24fiind hirotonit pe 16 martie 1705.
25 Devenind episcop al Râmnicului, mută acolo tipografia de la Snagov, unde apar alte 9 cărți,
26dintre care 3 românești și 3 slavo-române, toate, cărți de slujbă, printre ele aflându-se
27„Liturghierul” și „Molitfelnicul”, primele ediții românești din Muntenia (1706).
28
29
2 164
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Mitropolit al Ungrovlahiei
2 Înainte de moartea sa din 1708, mitropolitul Teodosie, propune ca episcopul Antim să-i
3urmeze în scaun. Acesta este înscăunat pe 22 februarie 1708, fiind de față și patriarhii Alexandriei
4și Ierusalimului.
5 Noi tipografii
18 Mănăstirea Antim - Mitropolitul Antim este ctitorul mănăstirii Tuturor Sfinților din
19București, ridicată de el între 1713-1715, pentru care a întocmit un Așezământ de ajutorare a celor
20săraci și a străinilor, etc.
21 În total, în decursul activității sale în Țara Românească, s-au tipărit 63 de cărți, (38 de el
22însuşi iar celelalte de ucenicii săi) dintre care 22 erau în limba română. (21 la Bucureşti, 15 la
23Snagog, 9 la Râmnic, 18 la Târgovişte). Trebuie amintit faptul că patru cărți au fost scrise de el
24însuși și anume:
25 Ø „Învățătura pe scurt pentru taina pocăinței” (Râmnic, 1705);
26 Ø „Învățătură bisericească la cele trebuincioase și mai de folos pentru învățătura
27 preoților” (Târgoviște, 1710);
28 Ø „Capete de poruncă la toată ceata bisericească” (Târgoviște, 1714);
29 Ø „Sfătuiri creștine politice către domnitorul Ștefan Cantacuzino”, în grecește
30 (București, 1715).
31
165
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
6 Patriot luminat
7 A fost un luptător împotriva asupririi turcești, considerând că doar o alianță cu Rusia ar putea
8duce la înlăturarea jugului turcesc. Din această cauză, dar și în urma unor intrigi ale adversarilor săi,
9raporturile mitropolitului cu domnitorul Constantin Brâncoveanu s-au răcit, acesta cerându-i chiar să-
10și dea demisia din scaun, în 1712.
11 Antim își dovedește însă nevinovăția și rămâne mitropolit până la moartea lui Brâncoveanu
12(1714), și apoi sub urmașul său, Ștefan Cantacuzino.
13 În 1716 noul domnitor, Nicolae Mavrocordat, primul domn fanariot, îl acuză pe mitropolit
14de uneltire și îl închide, cerând apoi patriarhului ecumenic să-l caterisească; e ucis de turci în
15toamna anului 1716, în drum spre Muntele Sinai (unde trebuia să fie închis pe viață) și aruncat în
16râul Tundja, lângă Adrianopol.
17 După 250 de ani de la moartea sa Patriarhia ecumenică îi anulează caterisirea, iar în 1992 este
18canonizat, fiind pomenit la 27 septembrie.
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
166
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 III.4. Mitropolitul
2 Andrei Şaguna (1864 – 1873)
3 Viața
4 S-a născut în oraşul Mişcolţ, din Ungaria, la 20 decembrie 1808, ca fiu al negustorului
5aromân, Naum şi al soţiei sale, Anastasia, primind la botez numele de Anastasiu.
6 Şi-a început educaţia la şcoala elementară „greco-valahă” din Mişcolţ, apoi a continuat-o la
7gimnaziile din Mişcolţ şi Pesta (azi Budapesta).
8 În 1826 îl găsim studiind filosofia şi dreptul la Universitatea din Pesta, iar în 1829 pleacă la
9Vârşeţ (azi Yugoslavia), unde a făcut studii de teologie ortodoxă.
10 Este tuns în monahism, în octombrie 1833, sub numele de Andrei, în Mânăstirea Hopovo.
11 După terminarea studiilor mitropolitul Ştefan Stratimovici îl numeşte:
12 profesor de teologie, în 1834;
13 secretar al Consistoriului Mitropoliei Sârbe din Carloviţ, în 1835;
14 este hirotonit diacon în 1834;
15 este hirotonit preot, în 1837.
16 Un timp, a fost profesor la secţia românească a Seminarului Teologic din Vârşeţ, consilier al
17Episcopiei de acolo, arhimandrit şi egumen la Mânăstirile sârbeşti, Hopovo şi Covil.
19 Din 1846, îşi începe activitatea în Transilvania, mai întâi ca „vicar general” al Episcopiei
20Sibiului, timp de 2 ani.
21 În decembrie 1847, un sinod electoral, format din protopopii ortodocşi ai eparhiei, întrunit la
22Turda a ales pe vicarul Şaguna între cei 3 candidaţi, din care împăratul de la Viena urma să
23confirme pe unul ca episcop.
24 Fiind recunoscut episcop, este hirotonit la Carloviț în luna aprilie 1848, de către
25mitropolitul sârb Iosif Raiacici.
26 A trecut la cele veșnice în ziua de 16/28 iunie 1873, fiind înmormântat lângă „Biserica mare”
27din Răşinari, judeţul Sibiu, averea sa lăsându-o bisericii spre „scopuri bisericeşti, școlare şi
28filantropice”.
29
30
167
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Activitatea administrativ-bisericească
2 După înăbuşirea revoluţiei din 1848, începe să lucreze pentru realizarea marelui său vis, și
3anume reînfiinţarea vechii Mitropolii a Transilvaniei, desfiinţată în 1701, prin „Diploma a doua
4Leopoldină”. În acest scop:
5 a redactat trei memorii
6 şi a convocat câteva sinoade:
7 o în1850, la care a participat şi Avram Iancu;
8 o în 1860;
9 o şi 1864, prin care se cerea reînființarea mitropoliei.
10 La 24 decembrie 1864, după o luptă de cincisprezece ani, împăratul Franz Joseph a aprobat
11reînfiinţarea Mitropoliei ortodoxe a Transilvaniei, cu reşedinţa la Sibiu, cu eparhiile sufragane
12Aradul şi Caransebeşul, ultima episcopie nou înfiinţată, iar arhiepiscopul Andrei devine mitropolit.
13 În toamna anului 1868, a convocat un „Congres Naţional Bisericesc”, unde s-a discutat şi s-a
14aprobat proiectul prezentat de Şaguna, sub denumirea de „Statutul organic al BOR din
15Transilvania”.
16 Din acest statut se desprinde spiritul de organizator al lui Șaguna.
17 De asemenea, prin acest statut, s-a recunoscut autonomia Bisericii Ortodoxe din
18Transilvania, înlăturându-se amestecul Statului Habsburgic în treburile ei interne .
19 Activitatea culturală
20 A dus o muncă neobosită pentru slujirea poporului român prin cultură, mai ales prin Școlile
21elementare (populare) astfel:
22 înfiinţează în Transilvania peste patru sute de şcoli elementare, sub conducerea
23 Bisericii, în care erau obligaţi să se înscrie toţi copiii, iar dintre disciplinele predate, scrisul şi
24 socotitul erau de bază, ulterior introducându-se şi istoria;
25 s-a îngrijit de cele necesare acestor şcoli: clădiri, manuale, materiale didactice,
26 programe analitice, conferinţe cu profesorii. Numărul manualelor didactice scrise la îndemnul
27 lui Şaguna a ajuns la aproape 25;
28 iniţiază la sate Cursuri de alfabetizare serale, în care cei neştiutori de carte învățau
29 să scrie, să citească, și să socotească – învățătorii fiind absolvenți ai Institutului Pedagogic
30 din Sibiu, preoții parohi directori, iar protopopii inspectori;
31 înfiinţează un Gimnaziu Superior la Braşov, în 1850;
32 înfiinţează un Gimnaziu Inferior la Brad, în 1868;
168
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
9 Pentru studenții Institutuluii Teologic, dar și pentru preoți, Andrei Şaguna alcătuiește,
10traduce şi tipărește o serie de manuale dintre care amintim:
11 Istoria Bisericească Universală, în două volume;
12 Compendiu de Drept Canonic;
13 Elementele Dreptului Canonic;
14 Enhiridion de Canoane;
15 Biblia ilustrată; prima de acest fel tipărită la noi în țară;
16 Manual de Studiu Pastoral.
18 Activitatea național-politică
19 A condus, împreună cu episcopul unit de la Blaj, Lemeni, lucrările Marii Adunări Naţionale a
20românilor, de pe câmpia Libertăţii, de la Blaj, din 3/15 mai 1848;
21 În 1848, a plecat în fruntea unei delegaţii de treizeci de membrii să prezinte Curţii Imperiale
22din Viena hotărârile şi doleanţele acţiunii române din Transilvania;
23 În numeroasele pastorale, pe care le trimitea de Paşte, Crăciun sau cu alte ocazii, împărtăşea
24clerului şi credincioşilor felurite îndrumări şi ştiri despre luptele ce le purta pentru Biserica şi
25poporul său.
26
27
28
29
30
169
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
4 A. Autocefalia BOR
5 După domnia lui Cuza și încoronarea regelui Carol I (1866-1914), în anul 1872, s-a adoptat
6Legea organică pentru alegerea mitropoliților și episcopilor eparhioți, precum și a constituirii
7Sfântului Sinod al Sfintei Biserici autocefale Ortodoxe Române, sinod format din cei doi mitropoliți,
8de la București și Iași (dintre care cel de la București – Nifon al Munteniei – avea încă din 1865 titlul
9de primat), precum și din 6 episcopi: 3 de la Râmnic, Buzău, Argeș, sufragani ai Mitropoliei din
10București, și 3 de la Roman, Huși, Galați, sufragani ai Mitropoliei din Iași.
11 Mitropolitul Nifon a înștiințat pe patriarhul ecumenic Antim VI despre această lege,
12alăturându-i un exemplar, dar nu a primit niciun răspuns, ceea ce s-a interpretat ca o aprobare tacită a
13ei.
14 După obținerea independenței naționale, proclamate la 9 mai 1877, noul mitropolit primat
15Calinic Miclescu scrie patriarhului ecumenic Ioachim al III-lea în vederea recunoașterii
16autocefaliei, dar acesta se opune, nemulţumit şi de unele măsuri luate în Biserică fără aprobarea sa.
17 În martie 1882, s-a depus la Parlamentul României un proiect pentru reforma Legii sinodale,
18care cerea ridicarea mitropolitului primat la treapta de patriarh și ridicarea Episcopiei Râmnicului la
19rangul de Mitropolie a Olteniei și a Noului Severin, iar la 25 martie 1882, în Joia Mare, s-a sfințit
20pentru prima dată la București, Sfântul și Marele Mir. Ca urmare, patriarhul ecumenic, Ioachim al
21III-lea trimite ierarhilor români o scrisoare, semnată de 11 arhierei, plină de mustrări, invocând
22drepturile sale asupra Bisericii Ortodoxe Române.
23 Sinodul încredințează pe învățatul episcop Melchisedec al Romanului să întocmească un
24răspuns documentat, în care să se sublinieze, din nou, dreptul Bisericii Ortodoxe Române la
25autocefalie.
26Lucrurile au rămas însă în vechea stare până la venirea noului patriarh ecumenic, Ioachim al IV-lea.
27 În aprilie 1885, mitropolitul primat Calinic Miclescu trimite o scrisoare noului patriarh, prin
28care îi aduce la cunoștință proclamarea autocefaliei Bisericii noastre, cerând doar recunoașterea ei,
29potrivit rânduielilor canonice ale Bisericii Răsăritului.
170
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
171
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
3 S-a născut la 22 februarie 1901, în satul Suiești, Județul Vâlcea, în familia unor
4 credincioși țărani.
5 A urmat cursurile Seminarului Teologic „Sf. Nicolae” din Râmnicul Vâlcea, obținând la
6terminarea lor și diploma de învățător (1923). În toamna aceluiași an, a fost numit învățător la Școala
7Primară din satul Olteanca, jud. Vâlcea, transferat în anul următor la Școala Primară din comuna
8Băbeni, din același județ.
9 Căsătorindu-se, a fost hirotonit preot, pe seama parohiei Băbeni în 1924. Aici a funcționat
10ca învățător până în anul 1930, iar ca preot până la 1 noiembrie 1932 reușind să refacă trei biserici
11din parohie. În același timp, s-a înscris la Facultatea de Teologie din București, obținând titlul de
12licențiat în 1929.
13 La 1 noiembrie 1932, a fost numit director al Semninarului Teologic din Râmnicul Vâlcea
14și detașat ca preot la Catedrala Episcopală, pentru ca la 1 septembrie 1933 să fie transferat ca preot
15paroh la Biserica „Sf. Gheorghe” din Râmnicul Vâlcea. În cei 12 ani de preoție, a restaurat din
16temelie biserica și casa parohială. De asemenea, din dorința de a-i ajuta pe cei lipsiți, a înființat,
17împreună cu alți preoți vâlceni, o bancă populară, una de credit și o cooperativă.
18 În 1939, i s-a încredințat conducerea Tipografiei eparhiale, în calitate de director.
19 Rămas văduv, în primăvara anului 1945, este numit vicar eparhial la Iași, de către
20Mitropolitul Irineul Mihălcescu al Moldovei, iar la 30 iulie, același an, Sfântul Sinod (la propunerea
21aceluiași mitropolit) a aprobat numirea preotului Ioan Marina ca arhiereu vicar al Mitropoliei
22Moldovei și Sucevei , cu titlul de „Vasluianul”.
23 Este tuns în monahism la Mănăstirea Cetățuia, cu numele de Justiniain și hirotonit
24arhiereu în Catedrala Mitropolitană din Iași la 12 august 1945.
25 Ca arhiereu vicar:
172
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 în diferite orașe, s-au organizat cantine pentru copii, întreținute din colectele
2 organizate de parohii;
3 a organizat o bancă de credit la Iași cu câte o filială în fiecare județ;
4 s-a îngrijit de amenajarea unor cămine pentru copiii preoților care urmau studiile
5 universitare la Iași.
6 În august 1947, îi este încredințată conducerea Arhiepiscopiei Iașilor, ca locțiitor de
7 arhiepiscop și mitropolit, ca urmare a retragerii mitropolitului Irineu din scaun.
8 La 19 noiembrie 1947, Marele Colegiu Electoral Bisericesc l-a ales Arhiepiscop al
9 Iașilor și Mitropolit al Moldovei și Sucevei, fiind învestit la 22 decembrie și înscăunat la
10 28 decembrie 1947.
11 La 27 februarie 1948 trece la cele veșnice Patriarhul Nicodim și astfel Mitropolitul
12 Justinian al Moldovei a devenit locțiitor de patriarh, iar la 24 mai 1948, Marele Colegiu
13 Electoral Bisericesc a ales pe Mitropolitul Justinian în scaunul vacant de Arhiepiscop al
14 Bucureștilor, Mitropolit al Ungrovlahiei și Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, fiind
15 înscăunat la 6 iunie 1948.
16 Timp de 29 de ani, patriarhul Justinian a desfășurat o rodnică și multilaterală
17 activitate în slujba Bisericii și a Patriei , activitate ce-l așează printre figurile reprezentative
18 ale Ortodoxiei.
19 A trecut la cele veșnice la 26 martie 1977, fiind înmormântat la Biserica Mănăstirii
20 Radu-Vodă din București.
173
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 În toamna anului 1930, a fost trimis de Patriarhul Miron să-și desăvârșească studiile la
2Facultatea de Teologie din Atena, unde în anul 1934 a obținut titlul de licențiat.
3 Obține o bursă pentru studii de specialitate la Facultatea de Teologie Romano-Catolică
4din Strasbourg între anii 1934-1936 și din nou la Atena 1936-1937, unde a obținut titlul de Doctor
5în Teologie cu teza: „Evagrie din Pont – viața, scrierile și învățătura”, premiată de Academia de
6Științe din Atena.
7 Reîntors în țară, a fost profesor la Seminarul Nifon Mitropolitul pentru scurt timp.
8 În 1938 a fost recomandat de Sfântul Sinod ca profesor de Noul Testament la Facultatea de
9Teologie Ortodoxă de pe lângă Universitatea din Varșovia, de unde revine odată cu izbucnirea celui
10de-al doilea război mondial.
11 Între anii 1940-1946, a funcționat ca profesor de Noul Testament la Facultatea de Teologie
12din Cernăuți – Suceava, transferându-se apoi la Facultatea de Teologie din București.
174
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
175
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
11 Prin bogata sa activitate bisericească și patriotică, Prea Fericitul Părinte Patriarh Iustin
12 a continuat strădaniile marelui său înaintaș, Patriarhul Justinian Marina.
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
176
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
2 Activitatea culturală
3 1. Activitatea patriarhilor din această perioadă
4 a) Justinian Marina - 1948-1977
177
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
18 Școli de cântăreți
19 Seminarii
20 Institute teologice de grad universitar
178
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Teologice rămase în toată țara (cel din București, pentru Mitropoliile Ungrovlahiei,
2 Moldovei și Olteniei, și cel din Sibiu, pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului) .
3 La terminarea studiilor universitare, absolvenții prezentau o teză de licență și
4 susțineau un examen oral, în urma căruia li se acorda titlul de licențiați în teologie. Cei mai
5 buni licențiați se puteau înscrie la cursurile de doctorat care durau trei ani.
6 În cele două Institute teologice au activat numeroși profesori de o înaltă ținută
7 universitară și culturală, cu numeroase studii și lucrări publicate; astfel, la:
8 Vechiul Testament:
9 la București: Vladimir Prelipceanu, Mircea Chialda, și Emilian
10 Cornițescu;
11 la Sibiu: Nicolae Neaga și Dumitru Abrudan.
12 Noul Testament:
13 la București: Iustin Moisescu, Nicolae Nicolaescu, Constantin Cornițescu;
14 la Sibiu: Grigorie Marcu, Vasile Mihoc.
15 Istoria bisericească universală:
16 la București: Teodor M. Popescu, Ioan Rămureanu, Viorel Ioniță;
17 la Sibiu: Milan Șeșan.
18 Istoria Bisericii Ortodoxe Române:
19 la București: Gheorghe Moisescu, Alexandru Ciurea, Niculae Șerbănescu;
20 la Sibiu: Sofron Vlad, Mircea Păcurariu.
21 Bizantinologie:
22 la București: Alexandru Elian, Emilian Popescu;
23 la Sibiu: Teodor Bodogae.
24 Patrologie:
25 la București: Ioan G. Coman, Dumitru Fecioru, Ștefan Alexe;
26 Dogmatică:
27 la București: Dumitru Stăniloae, Nicolae Chițescu, Ion Bria, Dumitru
28 Popescu;
29 la Sibiu: Isidor Todoran, Ioan Ică.
30 Morală:
31 la București: Orest Bucevschi, Constantin Pavel, Dumitru Radu;
32 la Sibiu: Nicolae Mladin, Ioan Zăgrean, Ilie Moldovan.
33 Drept bisericesc:
34 la București: Liviu Stan;
179
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
14 3. Literatura teologică
15 După 1948, literatura teologică s-a îmbogățit cu un mare număr de lucrări. Pe lângă
16 lucrările publicate de cei trei patriarhi menționați, și ceilalți membri ai Sfântului Sinod au
17 publicat numeroase lucrări:
18 Mitropolitul Nicolae Mladin al Ardealului:
19 » B.O.R., una și aceeași în toate timpurile, 1968;
20 » Studii de Teologie Morală, 1969;
21 » Iisus Hristos, viața noastră, 1973; etc;
22 » coautor al manualului universitar de Teologie Morală.
23 Episcopul Antonie Plămădeală al Ardealului:
24 » Biserica slujitoare, 1972;
25 » Ca toți să fie una, 1979;
26 » Tradiție și libertate în spiritualitatea ortodoxă, 1983;
27 » Vocație și misiune în vremea noastră, 1984;
28 » Tâlcuri noi la texte vechi, 1989;
29 » Cuvinte la zile mari, 1989, etc.).
30
31
32 Mitropolitul Nestor Vornicescu al Olteniei:
180
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
10 Dumitru Stăniloae:
11 Teologia Dogmatică Ortodoxă, în 3 vol., 1978;
12 Teologia Morală Ortodoxă, 1981;
13 Spiritualitate și comuniune în Liturghia Ortodoxă, 1986;
14 Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, 1987;
15 Filocalia, 12 vol. (traducere).
16 Petre Vintilescu:
17 Liturghierul explicat, 1972.
18 Ene Braniște:
19 Liturgica, în 2 vol., 1980 și 1985).
20 Ioan Coman:
21 Patrologia, în 4 vol., 1984-1990;
22 Scriitori bisericești din epoca stră-română 1979.
23 Emilian Vasilescu:
24 Istoria religiilor, 1975 și 1981.
25 Dumitru Călugăr:
26 Catehetica, 1976 și 1985.
27 Ion Bria:
28 Dicționar de Teologie Ortodoxă, 1981;
29 Credința pe care o mărturisim, 1987.
30 Mircea Păcurariu:
31 Începuturile Mitropoliei Transilvaniei, 1980.
181
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 De asemenea, s-au tipărit mai multe teze de doctorat și manuale de teologie pentru
2 studenții teologi, redactate de profesorii de specialitate de la cele două Institute:
3 Studiul Noului Testament – 1954, ed. II, 1977;
4 Studiul Vechiului Testament – 1955;
5 Patrologia – 1956;
6 Istoria Bisericii Universale – 2 volume 1956, ed II, 1975;
7 Istoria Bisericii Române – 2 volume, 1957-1958;
8 Teologia Dogmatică și Simbolică – 2 volume, 1958;
9 Istoria Religilor – 1975;
10 Catehetica – 1976;
11 Tipicul – 1976;
12 Morala – 2 volume, 1979-1980;
13 Liturgica – 1980.
14 Au apărut noi ediții sinodale ale Bibliei (1968, 1975, 1982, 1988), alături de
15 traducerile anterioare ale lui Gala Galaction și Vasile Radu, dar cu îndreptările de limbă
16 necesare.
17 În 1972 și 1977 a reapărut Mica Biblie.
18 În 1988, au apărut ediții critice ale Noului Testament de la Alba Iulia – 1648, și a
19 Bibliei de la București –1688.
20 Apare colecția Părinți și scriitori bisericești.
21 În 1952, apare Cartea de învățătură ortodoxă, la care se adaugă diferite Catehisme,
22 Cărți de rugăciuni, almanahuri, etc.
23 În Tipografia Institutului Biblic din București s-au retipărit cărțile de cult, între care :
24 Liturghierul, în cinci ediții 1950, 1956, 1968, 1974 și 1980;
25 Molitfelnicul,
26 Aghiasmatarul,
27 Mineiele,
28 Psaltirea,
29 Apostolul,
30 Evanghelia,
31 Octoihul,
32 Triodul,
33 Penticostarul,
182
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
11 4. Presa bisericească
12 Întrucât revistele teologice-bisericești au constituit mijlocul cel mai accesibil de
13 informare pastorală și de orientare spirituală pentru preoți și credincioși, Biserica a editat opt
14 reviste bisericești, fiecare cu câte 4-6 apariții pe an:
15 reviste centrale:
16 „Biserica Ortodoxă Română”, din 1874;
17 „Studii Teologice”, din 1949 – revista celor două Institute Teologice
18 „Ortodoxia”, din 1949.
19 revistele celor cinci centre mitropolitane „Glasul Bisericii”pentru:
20 Mitropolia Ungrovlahiei;
21 Mitropolia Moldovei și Sucevei;
22 Mitropolia Ardealului;
23 Mitropolia Olteniei;
24 Mitropolia Banatului.
183
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
19 d) în multe mănăstiri sau centre eparhiale s-au amenajat aproximativ 100 de muzee
20 sau colecții de obiecte bisericești (la Putna, Dragomirna, Moldovița, Sucevița, Neamț, Secu,
21 Agapia, Văratec, Sinaia, Căldărușani, Cernica, Cozia, Hurezi, Tismana, Sâmbăta de Sus,
22 etc.).
23 e) s-au înființat:
24 un cămin
25 pentru preoții pensionari și călugării bătrâni la Mănăstirea Dealu;
26 pentru văduvele de preoți și călugărițele bătrâne la Mănăstirea
27 Vivorâta.
28 case de odihnă pentru angajații Bisericii la Mănăstirile Argeș, Cozia, Cheia.
184
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Nicolae Stoica, arhim. Sofian Boghiu, Gh. Vânătoru, Iosif Keber, Constantin Nițulescu,
2 Andrei Răileanu, Mihail și Gavriil Moroșan, etc.).
3 6. Muzica bisericească:
4 a) S-a început o acțiune de transcriere corectă a tuturor cântărilor psaltice bisericești
5 de către o comisie formată din Prof. Nicolae Lungu, Pr. Ene Braniște. Pr. Grigorie Costea și
6 Ion Croitoru: Gramatica muzicii psaltice – 1951.
7 b) S-au mai tipărit:
8 „Cântările Sfintei Liturghii” și „Cântări de Cateheze” –1951;
9 „Vecernierul uniformizat” – 1953;
10 „Utrenierul uniformizat” – 1954;
11 „Cântări la Sfintele Taine și ierurgii” – 1964;
30 Concluzii. Din toate cele expuse rezultă că presa și literatura, precum și arta
31 bisericească cu toate ramurile ei s-au dezvoltat după 1948. Prin toate aceste manifestări, a
185
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 sporit prestigiul Bisericii Ortodoxe Române, nu doar în fața credincioșilor români, ci și în fața
2 întregii creștinătăți.
3
4
5 IV. 4. Biserica Ortodoxă Română după 1990
6 Activitatea social filantropică,
7 Religia în școală, învățământul teologic, mass-media bisericească
8 A. Activitatea social-filantropică
9 La scurt timp după abolirea dictaturii atee, Biserica şi-a revendicat dreptul său
10 tradiţional, privind organizarea şi acordarea asistenţei religioase. Prin protocoale
11 bilaterale, ulterior, prin Legea Învăţământului, s-a reglementat asistenţa şi educaţia religioasă
12 în şcoală. Concomitent, a fost organizată asistenţa religioasă în cadrul armatei,
13 penitenciarelor, spitalelor, azilelor, orfelinatelor, căminelor de copii şi bătrâni, etc.
14 Activitatea social-filantropică este asigurată de asistenţi sociali teologi, preoţi
15 misionari şi lucrători sociali, care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Birourilor de Asistenţă
16 Socială. Dintre așezămintele de ocrotire socială menţionăm:
17 Centrul de Asistenţă Medicală Sfinţii Cosma şi Damian din Galaţi;
18 Cantinele Sociale Sfântul Fanurie, Sfânta Filofteia şi Sfinţii Împăraţi Constantin și Elena
19 din Eparhia Dunării de Jos;
20 Centrul de Ocrotire Socio-Medicală a vârstnicilor defavorizaţi din Caransebeş;
21 Centrul de zi pentru copiii cu risc de abandon şcolar Sfântul Mucenic Ciprian din Ocna
22 Mureş – jud. Alba.
186
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
187
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
8 B. Religia în școală
9 Prin Legea învățământului, din 1948, Religia a fost scoasă din școlile de stat, iar cele
10 confesionale au fost naționalizate.
11 Evenimentele din decembrie 1989 au oferit şansa reintroducerii religiei în cadrul
12 curriculumului, la toate gradele învăţământului preuniversitar.
13 Un prim pas a fost făcut în 1990, când, între Ministerul Învăţământului şi Secretariatul
14 de Stat pentru Culte, s-a încheiat un protocol cu privire la introducerea educaţiei moral-
15 religioase în învăţământul de stat, câte o oră la două săptămâni, cu statut de disciplină
16 opţională şi facultativă.
17 În Constituţia adoptată de Parlamentul României postdecembriste (1991 şi 2003), în
18 articolul 32, al. 7, găsim menţiunea: „...Învăţământul religios este organizat şi garantat de
19 stat”.
20 Actul legislativ, care a stabilit prezenţa Religiei ca disciplină curriculară de
21 învăţământ în şcolile publice, a fost Legea 84 / 1995. Potrivit acestei legi, Religia face parte
22 din trunchiul comun al disciplinelor de învăţământ.
23 În proiectul Legii, Religia se preda obligatoriu în ciclul primar, facultativ la gimnaziu
24 şi opţional la liceu. Asupra acestei menţiuni s-au ridicat 52 de parlamentari, considerând că
25 însuşirea „obligatorie” contravine art. 29 din Constituţie care indică libertatea convingerilor
26 religioase ale fiecărui cetăţean.
27 Legea învăţământului a fost îmbunătăţită, prin alte acte legislative:
28 • O. G. 36 / 1997;
29 • Legea 161 / 1999;
30 • Legea din 13 iunie 2003.
31 Aceste acte normative stipulau câteva aspecte legate de personalul didactic, de
32 introducerea disciplinei la ciclul profesional, în cadrul şcolilor de arte şi meserii.
188
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
189
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
1 Piatra Neamț, Suceava, Roman, Huși, Brașov, Făgăraș, Cluj Napoca, Alba-Iulia, Beiuș,
2 Zalău, Oradea, Baia Mare, Satu Mare, Craiova, Târgu Jiu;
3 Drobeta Turnu Severin, Râmnicu Vâlcea, Timișoara, Arad, Caransebeș.
4 2) Învățământul universitar: Prin Legea pentru regimul general al Cultelor din 1948
5 întreg învățământul teologic ortodox a trecut sub îndrumarea Bisericii (sub controlul
6 Departamentului Cultelor); au fost desființate majoritatea facultăților de teologie. Facultatea
7 de Teologie din București se reînființează ca Institut Teologic de grad universitar, iar
8 Academiile Teologice de la Sibiu și Cluj devin și ele Institute Teologice.
9 În 1952, Institutul de la Cluj se desființează, prin contopirea cu cel de la Sibiu.
10 Așadar, rămân doar două Institute Teologice în toată țara: în București (pentru Mitropoliile
11 Munteniei, Moldovei și Olteniei) și în Sibiu (pentru Mitropoliile Ardealului și Banatului).
12 Din 1990, învățământul teologic universitar s-a dezvoltat:
23 Astfel, în 1990 au fost reînființate Institutele Teologice din Cluj-Napoca și Iași, care
24 au fost integrate în cadrul universităților de stat în 1992, ca Facultăți de Teologie.
25 În 1991, au fost reînființate ca Facultăți de Teologie vechile Academii Teologice din
26 Oradea și Arad.
27 Tot în 1991, Institutele Teologice din București și Sibiu au fost integrate în cadrul
28 universităților de stat ca Facultăți de Teologie.
29 Au mai fost înființate Facultăți de Teologie la:
30 Alba-Iulia, Pitești, Baia-Mare – în anul 1991;
31 Craiova, Târgoviște – în anul 1992;
190
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
191
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
192
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
32 a) Cultivarea unei relații active și a unei colaborări fructuoase între cler și credincioși,
33între Biserică și societate;
193
1 Titularizare – Istoria Bisericii Ortodoxe Române- Definitivat
194
1
1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
12
13
14 LITURGICĂ
2 195
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 I. SFÂNTA LITURGHIE
2 Prezentare istorică, Rânduială
3 Generalități
12 Cele mai vechi numiri sunt: „Frângerea pâinii”, „Cina Domnului”, „Binecuvântare sau
13Paharul Binecuvântării”, „Pâine şi Paharul Domnului”. Toate aceste denumiri se referă la
14esenţialul ritualului săvârşit de Mântuitorul.
15 Alte numiri: După epoca apostolică, valoarea de jertfă a liturghiei sau caracterul ei
16supranatural şi scopul aducerii ei vor fi aspectele care vor prevala în atribuirea denumirii: Înălţare,
17Aducere / Ofrandă, Euharistie/ Mulţumire, Mister/ Taină.
18 Alte numiri se referă la caracterul ei de lucrare sfântă şi publică săvârşită, de sfințiţii slujitori
19în mijlocul şi spre folosul credincioşilor.
20 Cuvântul întrebuinţat azi în Biserica şi Teologia Ortodoxă este cel de „Liturghie”, termen de
21origine greacă ce însemna orice serviciu/slujbă publică, adică orice lucrare de interes obştesc.
25 În Biserica Apuseană, cuvântul „liturghie” a continuat să-şi păstreze până azi sensul vechi, de
26cult în general, sau orice slujbă bisericească, iar pentru slujba pe care noi o numim „liturghie”,
27apusenii întrebuințează termenul de „MISA” (din lat. missa).
28
29
196
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 Prezentare istorică
2 Sfânta Liturghia a fost instituită de Însuşi Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină:
3„Iar pe când mâncau ei, Iisus, luând pâinea şi binecuvântând, a frânt şi, dând ucenicilor, a zis:
4Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul şi mulţumind, le-a dat, zicând: Beţi dintru
5acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea
6păcatelor! (Matei 26;26-28); Şi luând pâinea, mulţumind, a frânt şi le-a dat lor, zicând: Acesta este
7Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea... (Luca 22;19-20), însă
8formele (riturile externe) au fost adăugate succesiv de Sfinţii Apostoli şi de urmaşii lor, adică de
9Biserică.
10 Până la forma actuală, rânduiala Liturghiei a suferit mai multe modificări, adăugiri sau
11dezvoltări, şi suprimări sau comprimări.
12 Originea celor trei Liturghii Ortodoxe este siriană (antiohiană), toate derivând din
13Liturghia Sfântului Iacob.
14 Liturghia ortodoxă face parte din ritul bizantin sau de Constantinopol, practicat în Răsărit,
15alături de ritul asiatic din Pont, de cel sirian şi de cel egiptean.
16 Ritul bizantin, care derivă, de fapt, din ritul de Antiohia și cel de Cezareea, s-a fixat în cele 3
17Liturghii clasice: a Sfântului Ioan Hrisostom, a Sfântului Vasile cel Mare și Liturghia Darurilor mai
18înainte sfințite – a Sfântului Grigorie Dialogul (Episcopul Romei).
19 Liturghia Sfântului Vasile cel Mare – varianta capadociană – este cea mai veche dintre
20Liturghiile bizantine; urmează întru totul rânduiala Liturghiei Sfântului Iacob, având însă unele
21rugăciuni mai scurte. În cursul anului bisericesc se oficiază de 10 ori după cum urmează:
26 Deşi era menţionată ca Liturghie zilnică, datorită anaforalei foarte dezvoltate, Liturghia
27Sfântului Vasile a fost înlocuită cu cea a Sfântului Ioan Gură de Aur.
28 Liturghia Sfântului Ioan Gură de Aur – varianta constantinopolitană – a devenit din secolul
29al VIII-lea, Liturghia obișnuită, săvârşindu-se, de cele mai multe ori, în duminicile şi sărbătorile în
30care nu se săvârşeşte una din celelalte două Liturghii.
197
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 Așadar, cele două liturghii bizantine sunt prelucrări ale uneia şi aceleiași liturghii mai vechi,
2adică aceea a Sfântului Iacob; ele au aceeaşi rânduială, deosebindu-se între ele prin textul diferit al
3anaforalei, mult mai scurt al Sfântul Ioan Gură de Aur decât cel al Sfântului Vasile cel Mare, şi prin
4alte câteva rugăciuni citite de preot în taină.
5 De la Sfântul Vasile cel Mare şi Sfântul Ioan Gură de Aur – sau din vremea lor – nu provine
6decât partea cuprinsă între lecturile biblice (Apostolul şi Evanghelia) şi rugăciunea amvonului.
7Partea de la început şi cea de la sfârşit, precum şi unele elemente din restul Liturghiei actuale (ca
8Heruvicul, Crezul, Axionul), sunt adaosuri posterioare epocii celor doi Sfinți Părinţi.
9 Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite - se oficiază numai în cursul Postului Mare, de luni
10până vineri. Această Liturghie nu comportă prefacerea euharistică, deoarece Sfintele Daruri au fost
11sfințite într-o Liturghie duminicală precedentă, fiind în realitate o slujbă de vecernie, urmată de
12împărtăşire.
13 Pentru Nicolae Cabasila, Liturghia este o reprezentare simbolică a iconomiei operei lui
14Hristos, pentru a face posibilă participarea reală la roadele jertfei Sale.
15 Adunarea liturgică retrăieşte toate momentele din viața și lucrarea răscumpărătoare a lui
16Iisus. Toate dimensiunile iconomiei mântuirii sunt reactualizate. Liturghia ortodoxă are un profund
17caracter mistagogic și eclezial. Liturghia este, în același timp, însăşi Biserica în actul ei de mulţumire
18comună.
25 A. Proscomidia
198
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1altarului (proscomidiar sau pastoforion), apoi le duceau la altar, unde episcopul le consacra sau le
2afierosea ca daruri de jertfă.
3 Deplasarea ritualului proscomidiei are loc în secoleleVI-VII, din cauza slăbirii și dispariției
4disciplinei penitențiale și a instituției catehumenatului, precum și din cauza dezvoltării ritualului
5proscomidiei.
6 Treptat, binecuvântarea și afierosirea Darurilor nu se mai săvârșesc la Sfânta Masă, ci pe o
7masă mai mică în stânga, adică proscomidiarul de astăzi.
8 Miezul Proscomidiei îl alcătuieşte alegerea şi pregătirea materiei de jertfă din darurile de
9pâine şi de vin aduse de credincioşi.
10 Rânduiala
11 Se săvârşeşte:
12 în timpul Ceasurilor I, III, şi VI , care se citesc între Utrenie şi Liturghie la
13 mănăstiri şi catedrale episcopale;
14 în timpul Utreniei, la bisericile de enorie;
15 în întregime de preot /episcop numai în sfântul altar, (în partea de nord-vest a
16 acestuia, la proscomidiar).
199
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 mirida pentru sine (din a patra prescură), şi dacă este cazul, miridele
2 speciale pentru diferite trebuinţe;
3 Ø Tămâierea acoperămintelor şi acoperirea Darurilor (așezarea steluței, acoperirea
4 discului, potirului, și a ambelor vase cu acoperământul cel mare, Aerul);
5 Ø Cădirea Darurilor și rugăciunea de binecuvântare a lor;
6 Ø Apolisul, cădirea finală a Darurilor, a Sfintei Mese, a scaunului celui de sus şi a
7 întregului Altar, cu rostirea troparului „În mormânt cu trupul...”
8 B. Liturghia Catehumenilor
9 1. Istoricul.
200
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
14 C. Liturghia credincioșilor
15 1. Istoricul.
16 Liturghia credincioșilor poartă acestă denumire deoarece în vechime nu puteau lua parte la
17săvârşirea ei decât credincioşii, adică numai cei care primiseră botezul şi care nu se făceau vinovaţi
18de păcate grele. Cei ce trebuiau să se pocăiască pentru păcate, ieşeau din biserică odată cu
19catehumenii. Această concediere era însoţită odinioară de închiderea uşilor bisericilor. Şi astăzi
20diaconul proclamă ca o reminiscenţă a acelui moment: „Uşile, uşile, cu înţelepciune să luăm
21aminte!" (înainte de rostirea simbolului de credință).
22 Liturghia credincioșilor este cea mai sfântă parte a Liturghiei, fiindcă în timpul ei se
23săvârşeşte Sfânta Taină a Euharistiei. De aceea se mai numeşte şi Liturghia Euharistică.
24 Liturghia credincioșilor începe cu ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace
25Domnului să ne rugăm!” şi se încheie la sfârşitul Liturghiei.
26 2. Rânduiala
27 Ectenia: „Câţi suntem credincioşi, iară şi iară cu pace Domnului să ne rugăm!”;
28 Ø Ectenia mică: „Iară şi iară cu pace, Domnului să ne rugăm!”;
29 Ø Heruvicul: „Noi care pe Heruvimi…”;
30 Ø Vohodul mare sau ieşirea cu Cinstitele Daruri – după terminarea Heruvicului,
31 preotul, precedat de un purtător de lumină, care ţine şi cădelniţa, iese pe uşa de
201
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 miazănoapte a altarului şi, păşind încet, rosteşte formula pentru pomenirea episcopului
2 locului; ajungând în mijlocul Bisericii, preotul rămâne pe loc, cu faţa spre credincioşi
3 şi face pomenirile înscrise în Liturghier;
4 Ø „Ca pe Împăratul...” – în acest timp preotul intră în altar, zicând cele 3 tropare de
5 îngropare, așează Cinstitele Daruri pe Sfânta Masă, descoperă Cinstitele Daruri de
6 acoperămintele lor, după care ia Sfântul Aer de pe spate, îl apropie de fumul cădelniței
7 (ținută de paracliser), sărută Sfântul Aer și acoperă cu el discul și potirul, tămâiază
8 Cinstitele Daruri de 3 ori rostind: „ Fă bine Doamne, întru bunăvoirea Ta, Sionului...”;
9 Ø Ectenia cererilor: „Să plinim rugăciunea noastră Domnului…” – în timpul căreia
10 preotul rosteste în taină rugăciunea punerii înainte a Cinstitelor Daruri;
11 Ø Răspunsurile mari:
12 § „Pace tuturor!” - „Și duhului tău!”
13 § „Să ne iubim unii pe alții ca într-un gând să mărturisim...”
14 „Pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh...” – în trecut, după aceste cuvinte, avea
15 loc sărutarea sfântă (a păcii) între credincioși; cu timpul, datorită
16 neorânduielii produse, nu s-a mai practicat, rămânând în uz numai sărutarea
17 păcii între preoți, la Liturghia în sobor;
18 „Uşile, uşile…”;
19 Crezul – în acest timp preotul ridică Sfântul Aer cu ambele mâini şi îl clătină
20 uşor deasupra cinstitelor daruri, rostind şi el cu cei din biserică, Simbolul
21 Credinţei;
22 „Să stăm bine să stăm cu frică…”;
23 „Harul Domnului și Dumnezeului și ...”;
24 „Sus să avem inimile!” – „Avem către Domnul!”;
25 „Să mulţumim Domnului!” –„Cu vrednicie şi cu dreptate…”– în acest timp
26 preotul începe citirea în taină şi fără grabă, rugăciunea anaforalei sau marea
27 rugăciune a Sfintei Jertfe;
28 Ecfonisul : „Cântarea de biruinţă...”;
29 „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot…”;
30 Ecfonisul: „ Luaţi mâncaţi... ”− „Amin”;
31 Ecfonisul: „Beţi dintru acesta toţi...”− „Amin”;
32 Ecfonisul:„ Ale Tale dintru ale Tale…”
33 „Pe Tine te lăudăm...”− în acest timp are loc EPICLEZA, adică sfinţirea
34 darurilor.
202
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 Axionul;
2 Ecfonisul pentru pomenirea ierarhului locului :„Întâi pomeneşte Doamne… ”;
3 Ecfonisul:„Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă...”;
4 Ectenia cererilor (a doua) după sfințirea darurilor;
5 Tatăl nostru...;
6 Unul Sfânt...;
7 Citirea catismei/ sinaxarului/ predică – în timpul cărora are loc înpărtășirea
8 clericilor;
9 „Bine este cuvântat...”;
10 Împărtăşirea credincioşilor;
11 „Am văzut lumina cea adevărată....”;
12 „Să se umple gurile noastre...”;
13 Ectenia de mulţumire : „Drepţi primind...”;
14 „Cu pace să ieşim!”;
15 Ø Rugăciunea amvonului;
16 Ø „Fie numele Domnului...” de trei ori;
17 Ø Otpustul;
18 Ø Miruitul şi împărţirea anafurei;
19 Ø Potrivirea sfintelor;
20 Ø Dezbrăcarea veşmintelor de către preot şi citirea rugăciunii de mulţumire din
21 rânduiala împărtăşirii;
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
33
34
203
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
3 Definiţie. Sfintele Taine sunt lucrări văzute, instituite de către Mântuitorul Iisus Hristos, prin
4care se împărtăşeşte harul nevăzut al Duhului Sfânt, scopul lor fiind mântuirea şi sfinţirea
5credincioșilor. „Căci legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul prin Iisus Hristos au venit”
6(Ioan 1; 17); Apostolii sunt: „iconomi ai tainelor lui Dumnezeu” (1 Cor 4; 1).
12 Importanța Sfintelor Taine: Prin Sfintele Taine se împărtăşeşte harul divin, har ce renaşte şi
13ridică la viaţa în Hristos pe cei ce se împărtășesc de ele; prin Sfintele Taine, Mântuitorul Hristos e
14prezent activ, prin Sfântul Duh, în Biserică; prin ele se lucrează mântuirea şi sfinţirea credincioşilor.
15Sfintele Taine reprezintă continuarea activității Mântuitorului Iisus Hristos în Biserica Sa.
21 Instituirea: Sfânta Taină a Botezului a fost instituită înainte de Înălţarea Mântuitorului la cer
22când le-a poruncit Apostolilor: „Mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui
23şi al Fiului şi al Sfântului Duh…” (Matei 28;19).
24 Importanța Tainei Sfântului Botez este aratată și de diferitele numiri care i se dau: „baia
25nașterii celei de a doua”, „ușă de intrare în creștinism și în Biserică”, etc., fiind în același timp și
26condiție necesară pentru primirea celorlalte Taine.
27 Prin Botez, se face începutul mântuirii subiective a creștinului, deoarece prin Botez, cel
28botezat primește și harul celor trei virtuți teologice: credința, nădejdea și dragostea, prin care
29creștinul se ridică la viața în Hristos. În același timp, însă, Botezul ne face și mădulare ale trupului
30tainic al lui Hristos, care este Biserica.
204
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 2. SFÂNTA TAINĂ A MIRUNGERII este Taina prin care se împărtășesc noilor botezați
2puterea și darurile Sfântului Duh necesare pentru creșterea, sporirea și întărirea credincioșilor în
3viața cea nouă, dobândită prin Botez.
25 Instituirea: a fost instituită de Mântuitorul Iisus Hristos la Cina cea de Taină, atunci când
26luând pâinea în mâinile Sale, a mulţumit şi binecuvântând, a frânt şi a dat Sfinţilor Săi Apostoli,
27zicând: „Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu…, apoi, luând paharul şi mulţumind, a zis: „...Beţi
28dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi...” (Matei 26;26-28, Marcu 14;22-24,
29Luca 22;19-20). Apoi le-a zis: „Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea!” .
30 Importanța: Este cea mai însemnată dintre toate Tainele, deoarece, în timp ce prin celelalte
31Taine creştinul primeşte numai harul divin, prin Sfânta Euharistie creștinul se împărtăşeşte cu Însuşi
32Izvorul harului, cu Domnul Iisus Hristos întreg.
205
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
8 Instituirea: Taina Pocăinței a fost anunțată prin cuvintele: „Oricâte veţi lega pe pământ, vor
9fi legate şi în cer, şi oricâte veţi dezlega pe pământ, vor fi dezlegate şi în cer” (Matei 18;18) și
10instituită în Duminica Învierii, când, arătându-Se Apostolilor, Mântuitorul a suflat asupra lor și le-a
11zis: „Luați Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate; şi cărora le veţi ţine, vor fi
12ţinute”(Ioan 20; 22-23).
13 Importanța: Pentru viața creștină, importanța Tainei Pocăinței e cu atât mai mare cu cât,
14Botezul, nemaiputându-se repeta, e necesară o altă taină prin care să i se ierte creștinului păcatele
15săvârșite după Botez.
16 Prin Taina Botezului i se iartă celui botezat numai vina și pedeapsa păcatului, dar urmările
17păcatului rămân: înclinarea spre păcat sau concupiscența. Astfel, creștinul păcătuiește și după Botez,
18făcând nu numai păcate ușoare, ci și păcate de moarte, prin care pierde harul dumnezeiesc. De aici
19necesitatea de a se folosi de această Taină ori de câte ori a săvârșit păcate grele datorită cărăra a rupt
20legătura cu Dumnezeu, decăzând din starea harică. De aceea Pocăinţă e Taina însănătoșirii sufletești
21a creștinului.
22 Pe de altă parte, din punct de vedere psihologic, orice mărturisire înseamnă o ușurare, căci o
23greutate sau suferință pe care o împărtășești altuia, prin însuși acest fapt, se micșorează. Dar, oricât
24de binefăcătoare ar fi efectele psihologice ale mărturisirii asupra sufletului omenesc, numai
25dezlegarea preotului dă mărturisirii caracterul de taină. De aceea, cel ce a făcut o mărturisire sinceră
26în fața preotului, s-a căit de păcatele sale și a făgăduit că nu le va repeta, după ce a primit dezlegarea
27de la duhovnic, se simte ușurat de povara acestora, eliberat din robia lor și capabil să pornească pe
28calea virtuții. Astfel, prin Taina Pocăinței se manifestă pedagogia divină pentru întoarcerea fiului
29rătăcit și primirea lui cu bucurie de către Părintele ceresc (Luca 15).
30 5. SFÂNTA TAINĂ A PREOŢIEI: este Taina în care, prin punerea mâinilor episcopului
31şi prin rugăciune, harul divin se pogoară asupra unui candidat anume pregătit, sfinţindu-l şi
32aşezându-l într-o treaptă a ierarhiei bisericeşti, împărtăşindu-i acestuia puterea de a învăţa
206
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1cuvântul lui Dumnezeu, de a săvârşi lucrările sfinte şi de a-i conduce pe credincioşi pe calea
2mântuirii.
3 Instituirea: Taina Preoției sau a Hirotoniei a fost instituită de Mântuitorul Hristos după
4Învierea Sa din morţi, atunci când, arătându-Se Apostolilor, le-a zis: „Precum M-a trimis pe Mine
5Tatăl, şi Eu vă trimit pe voi. Acestea zicând, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt...” (Ioan
620;21).
7 Importanța: Dacă prin celelalte Taine se împărtășește credincioșilor harul divin, prin Taina
8Hirotoniei, Hristos se leagă ca subiect de o anumită persoană, consacrând-o într-o treaptă ierarhică,
9pentru ca prin ea credincioșii să se poată împărtăși cu celelalte Taine.
10 Pentru cel ce este hirotonit, importanța ei stă în înalta chemare și demnitate pe care i-o
11conferă această taină, deosebindu-l de ceilalți creștini, făcând din el lumina lumii și sarea
12pământului, ceea ce implică din partea celui hirotonit o ținută și conduită morală cu totul deosebită.
13Pentru credincioși, importanța Tainei Hirotoniei stă în faptul că ei văd în cel hirotonit pe unsul
14Domnului, pe părintele lor duhovnicesc de care trebuie să asculte și să-l urmeze în calitate de iconom
15al tainelor lui Dumnezeu și slujitor al lui Iisus Hristos (1 Cor.4;1).
16 De aici rezultă nu numai înalta demnitate și chemare a Preoției, dar, în același timp, și
17greutatea sarcinii și responsabilitate a ei: „Ia seama la tine însuți și la învățătură, stăruie în aceasta,
18pentru că făcând aceasta, te vei mântui pe ţine și pe cei ce te ascultă (I Timotei 4; 16).
19 6. SFÂNTA TAINĂ A CUNUNIEI este Taina prin care un bărbat şi o femeie, care se
20iubesc și care s-au hotărât în mod liber să trăiască împreună întreaga lor viaţă, în scopul de a se
21ajuta reciproc, de a se feri de desfrânare și de a naşte copii, a-i creşte și a-i educa, primesc, prin
22rugăciunile preotului, harul divin care sfinţeşte legătura lor şi îi ajută la împlinirea scopului ei.
23 Instituirea: Taina Căsătoriei este instituită de Dumnezeu în Rai prin cuvintele: „Nu este bine
24să fie omul singur; să-i facem ajutor potrivit pentru el” (Facere 2;1), și reconfirmată, restaurată sau
25ridicată de Mântuitorul la rangul de Taină, prin participarea Sa la nunta din Cana Galileii şi prin
26săvârşirea celei dintâi minuni la această nuntă.
27 Importanța: Harul ce se împărtăşeşte prin această taină este necesar pentru transformarea
28dragostei fireşti dintre cei doi soţi, într-o dragoste spirituală desăvârşită, pentru menţinerea bunei
29înţelegeri dintre ei, pentru îngăduinţă şi ajutorare reciprocă, spre a putea suporta împreună, cu curaj
30şi răbdare, toate greutăţile vieţii de familie, dar şi pentru a se împărtăşi împreună de toate bucuriile
31acesteia.
207
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 Același har divin, care se revarsă asupra lor, va întări nu numai legătura și dragostea
2reciprocă dintre cei doi soți, ci și iubirea și grija față de copiii lor, în care vor vedea o binecuvântare
3de la Dumnezeu și pentru care vor simți o mare răspundere față de Dumnezeu, față de societate cu
4privire la modul în care îi vor crește și educa, spre a fi buni creștini.
5 7. TAINA SFÂNTULUI MASLU este Taina în care, prin rugăciunile preoţilor şi prin
6ungerea cu untdelemn sfinţit, se împărtăşeşte creştinilor bolnavi harul vindecării de bolile sufleteşti
7şi trupeşti, precum şi iertarea păcatelor.
8 Instituirea: Sfânta Scriptură nu arată când a fost instituită această taină, însă aduce
9numeroase dovezi despre practicarea ei de către Sfinții Apostoli. Astfel aflăm că : „... ieşind ei
10(Apostolii), au propovăduit tuturor să se pocăiască. Şi scoteau afară demoni mulţi şi ungeau cu
11untdelemn mulţi bolnavi şi-i făceau sănătoşi” (Marcu 6; 12-13); „De este cineva bolnav între voi,
12să cheme preoţii Bisericii şi să se roage pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele
13Domnului. Şi rugăciunea credinţei va mântui pe cel bolnav şi-l va ridica pe el Domnul, şi de va fi
14făcut păcate se vor ierta lui” (Iacov 5;14).
15 Importanța: Prin Taina Sfântului Maslu credinciosul dobândeşte vindecare de bolile trupeşti
16şi sufleteşti, precum şi iertarea păcatelor.
17 Dacă bolnavul nu se însănătoșește întotdeauna, Domnul, prin harul Său, aduce însă de fiecare
18dată iertarea păcatelor celui bolnav, mângâiere, ușurare și întărire în suportarea bolii.
19 Astfel, Taina Sfântului Maslu îi dă bolnavului puterea să facă din suferință și răbdare o
20adevărată scară ce duce la cer.
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
208
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
2 Generalități
3 Etimologic, ierurgia sau euhologia sunt cuvinte de origine grecească, având semnificația de
4lucrare sfântă, slujbă.
8 Temei scripturistic: „Să faceți rugăciuni, cereri, mijlociri, mulțumiri pentru toți oamenii,
9pentru conducători și pentru toți care sunt în înalte dregătorii, ca să petrecem viață pașnică și
10liniștită, întru toată cuvioșia și buna-cuviință, că acesta e lucru bun și primit înaintea lui
11Dumnezeu.” (I Timotei 2, 1-3).
12 Scopul lor este acela de a purifica, binecuvânta şi sfinţi pe om şi firea înconjurătoare, având
13în vedere că, prin păcatul săvârşit de protopărinţii Adam și Eva, toată firea a suferit o stricare a ei
14prin alterarea armoniei şi a sfinţeniei primordiale.
15 Scoaterea omului şi a firii înconjurătoare de sub această stare de stricăciune se face prin
16această categorie de slujbe. Dintre ele, unele îşi au originea chiar de la Mântuitorul Hristos, iar altele
17au fost rânduite mai târziu de biserică.
18 Aşa se face că prin ierurgii se binecuvântează şi se sfinţesc, nu numai lucrurile destinate
19serviciului divin public, cum ar fi: veşmintele şi vasele liturgice, materia folosită la slujbe, pâinea,
20vinul, untdelemnul, ci şi toate bunurile din firea înconjurătoare pe care omul urmează să le
21folosească în viaţa sa de toate zilele.
22 De asemenea, prin ierurgie se binecuvântează şi se sfinţesc: munca şi activităţile prin care
23omul îşi întreţine viaţa, opera de înfrumuseţare a naturii, începutul şi sfârşitul lucrărilor importante,
24momentele cele mai de seamă din viaţa omului, legate de naştere sau moarte, de bucurie şi tristeţe.
25Prin această largă şi aproape totală îmbrăţişare în sfera lor de acţiune a lucrurilor din natură,
26ierurgiile au un caracter atotcuprinzător, universal.
209
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1 Ø bolile se vindecă;
2 Ø oamenii se întăresc în dreapta credinţă şi primesc binecuvântare şi har.
3 Prin ce se aseamănă ierurgiile cu Sfintele Taine?
20 unele ierurgii sunt legate de anumite sărbători sau date din cursul anului
21 bisericesc, ca binecuvântarea salciei la Florii şi a ouălor roşii, la Paşti,
22 Aghiasma Mare, la Bobotează;
23 altele însă se săvârşesc oricând este de trebuinţă: sfeştaniile prin case, care se
24 săvârșesc de obicei miercurea şi vinerea, dezlegările şi rugăciunile la diferite
25 trebuinţe.
26
27
28
210
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
3 1) Rânduiala femeii după naştere - În prima zi, îndată ce femeia naşte un prunc viu, soţul
4acesteia sau o rudă, aduce la biserică o sticlă cu apă curată (plată) pentru sfinţire, iar preotul se roagă
5pentru iertarea păcatelor mamei şi pentru îndepărtarea tuturor răutăţilor şi pentru vindecare. Cu
6această apă sfinţită se stropeşte casa, lăuza, pruncul şi toţi ai casei. Apoi preotul citeşte trei molitfe
7pentru femeia lăuză, în care se roagă pentru grabnica ei ridicare din patul naşterii, pentru iertarea
8păcatelor ei, pentru ocrotirea ei şi a pruncului de bântuiala duhurilor necurate şi pentru curăţirea
9mamei de întinăciunea trupească pricinuită de naştere.
10 2) Rugăciunea de punere a numelui pruncului - La opt zile după naştere, este chemat
11preotul acasă unde se află pruncul născut şi face rugăciunea de punere a numelui copilului. Preotul îl
12binecuvântează, făcându-i semnul crucii la frunte, pentru luminarea minţii şi a gândurilor; la gură,
13pentru sfinţirea cuvântului şi a suflării, şi la piept, pentru ferirea inimii de poftele şi patimile trupeşti ,
14apoi îi citeşte o rugăciune pentru punerea numelui.
211
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1binecuvintează această veche datină printr-o slujbă scurtă, premergătoare nunţii sau cununiei; slujba
2logodnei de cele mai multe ori se săvârșește împreună cu slujba Cununiei, săvârşindu-se imediat
3înaintea acesteia.
6 6) Molitfele Sfântului Vasile cel Mare şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur - numite şi
7exorcisme, sunt cele mai puternice rugăciuni împotriva duhurilor necurate din oameni şi case. Ele se
8citesc numai de preoţi şi duhovnici cu multă experiență duhovnicească, ce duc o viaţă curată şi sunt
9mari postitori şi care au dezlegare de la duhovnicii lor să le citească.
12 8)Tedeumul – este o slujbă de mulțumire care se săvârșește la începutul anului școlar, pentru
13ca Dumnezeu să dea înțelepciune elevilor; la sărbători naționale, la sfințirea sediului unei instituții, la
14vizita episcopului în eparhie, la împlinirea a 25 sau 50 ani de căsnicie și cu alte ocazii importante. În
15cadrul slujbei se cântă imnul bisericesc „Pe Tine, Dumnezeule, Te lăudăm”.
26 3. Slujba înmormântării; Preotul merge la casa celui răposat, căruia îi citeşte aici rânduiala
27obişnuită. Merge apoi la biserică în fruntea unui convoi funerar format astfel: cel ce duce crucea, cel
28cu coliva şi vinul, cei cu steagurile, coroanele şi sfetnicul. Numărul opririlor (odihnelilor) diferă de
29obicei după numărul intersecțiilor (răspântiilor). În practică se fac trei opriri în numele Sfintei
212
1 Titularizare –Liturgică- Definitivat
1Treimi. Mortul este așezat în biserică cu fața spre Sfântul Altar, apoi se aprind lumânări în Sfetnice,
2special rânduite în jurul sicriului. După slujbă, cel adormit este condus la locul de odihnă veșnică
3unde preotul toarnă peste el vin amestecat cu ulei în semnul crucii. Sicriul este coborât în mormânt
4unde preotul aruncă pământ în formă de Cruce și pecetluiește groapa în chipul Crucii.
6 5. Rânduiala pomenirii morţilor, la trei, la șase, la nouă şi la patruzeci de zile , apoi la trei,
7șase și nouă luni, la un an și în fiecare an la data morții, până la 7 ani.
9
10
213
1
6 MISIUNE CREȘTINĂ ȘI
7 CATEHETICĂ
8
10
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
3 1. Slujirea învățătorească
18 Chiar şi cei mai înverşunaţi dintre adversarii Săi au recunoscut cu sinceritate: „Niciodată n-a
19vorbit vreun om ca Omul acesta!” (Ioan 7;46). Care era, de fapt, „secretul” acestei supremaţii
20retorice incontestabile? Răspunsul ni-l dă Evanghelistul Matei, atunci când spune: „...Căci îi învăţa
21ca unul care are putere, iar nu cum îi învăţau cărturarii lor” (Matei 7;29). Această putere izvora din
22Persoana Sa dumnezeiască, fiindcă Omul-Hristos era, în acelaşi timp, întărit, împuternicit, de
23Dumnezeul-Hristos.
24 Hristos este Pedagogul prin excelenţă, paradigmă a oricărei pedagogii autentice. Părintele
25bisericesc Clement Alexandrinul a fost pe bună dreptate inspirat atunci când Lui, Pedagogului
26desăvârşit, I-a consacrat una dintre cele mai însemnate scrieri patristice, Pedagogul, în care spune la
27un moment dat: „Pedagogul nostru este Sfântul Dumnezeu Iisus, Cuvântul, Care conduce întreaga
28omenire. Însuşi iubitorul de oameni, Dumnezeu, ne este Pedagog”.
29
215
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
2 Conţinutul învăţăturilor Sale vizează realităţile veşnice: Dumnezeu, sufletul, nemurirea, viaţa
3viitoare etc. În principal, trei mari teme sunt conturate în slujirea Sa didactică: Dumnezeu (Sfânta
4Treime), lumea (ca operă a lui Dumnezeu), omul, ultimele două fiind abordate permanent în
5perspectiva veşniciei. De aceea, în esenţă, marea temă a predicii şi catehezei Sale o constituie
6vestirea Împărăţiei lui Dumnezeu: „S-a plinit vremea şi împărăţia lui Dumnezeu s-a apropiat.
7Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” (Marcu 1;15). Iar pentru dobândirea Împărăţiei Cereşti, a
8mântuirii propriu-zise, ascultătorii trebuiau să recunoască mesianitatea şi dumnezeirea Sa.
10 Metodele catehizării Sale anticipează, în sâmbure, cele mai eficiente principii şi mijloace pe
11care le-a promovat pedagogia ulterioară, inclusiv cea modernă, metode pe care le profesează de fapt
12şi astăzi. Modul desfăşurării învăţământului hristic, la fel cu traiul Său cotidian, a fost simplu,
13apropiat, plin de iubire şi compasiune pentru cei umili, în acelaşi timp, însă, plin de demnitate,
14măreţie şi forţă spirituală.
15 O simplă enumerare a principiilor şi metodelor pedagogice actuale va conduce la constatarea
16similitudinilor evidente în cateheza Mântuitorului. Selectăm câteva exemple și anume:
17 Principii:
216
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1 4. Principiul temeinic, durabil: „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor
2trece!” (Marcu 13;31). Învăţătura Sa, dublată de exemplul iubirii Sale jertfelnice aveau să
3cucerească definitiv inimile ucenicilor Săi, încât Sfântul Apostol Pavel se întreabă retoric şi
4mărturisitor, totodată: „Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Hristos? Necazul, sau
5strâmtorarea, sau prigoana, sau foametea, sau lipsa de îmbrăcăminte, sau primejdia, sau sabia? ...
6Căci sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici
7cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne
8despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru.” (Romani 8;35-
939).
16 inductivă – parabolele;
17 deductivă – predica de pe munte;
18 analitică – pilda semănătorului;
19 sintetică – „fiţi, dar, voi desăvârşiţi...”;
20 genetică – „Eu sunt uşa...”;
21 experimentală - pescuirea minunată, înmulţirea pâinilor, vindecări.
217
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
21
22
23
24
25
26
27
218
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
2 DREPTEI CREDINȚE.
219
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
220
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
221
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1religie trebuie să ajungă, prin viaţa sa și modelul său comportamental pe care îl oferă elevilor săi, să
2poată spune ca și Apostolul Pavel: „Cele ce aţi învăţat și aţi primit de la mine, cele ce aţi auzit și aţi
3văzut la mine, acestea să le faceţi, și Dumnezeul păcii va fi cu voi” (Filipeni 4;9).
4 Calităţile profesorului de religie:
5 intelectuale:
6 inteligență,
7 imaginaţie,
8 memorie, etc.
9 morale:
10 credinţă,
11 iubire,
12 nădejde,
13 altruism,
14 echilibru, etc.)
15 fizice
16 Un profesor de religie fără aceste calități, dar mai ales, un profesor de religie care nu trăiește
17în conformitate cu învățătura propovăduită, reprezintă, în primul rând, o contradicție în termeni
18întrucât, etimologic, profesor (pro+for, fari) înseamnă a spune ceva în faţa cuiva, a mărturisi, a fi
19martorul prin viaţă al unui crez (ortodox). Un profesor de religie care nu trăiește în conformitate cu
20învățătura propovăduită este pricină de sminteală și aduce un mare deserviciu atât Bisericii cât și
21educației în general.
22
23
24
25
26
27
28
29
30
222
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
3 Rolul cultului este acela de a crea sau a mijloci o stare de legătură, de comunicare, între
4Dumnezeu şi om.
5 Scopurile cultului:
19 Taina Mărturisirii este taina care are profunde implicaţii didactice, este taina care, pe lângă
20dimensiunile soteriologice, are şi unele dimensiuni educaţionale care vin să întregească actul
21pedagogic al instruirii, consilierii şi îndrumării elevilor.
22 Grija pentru deprinderea elevilor cu participarea regulată la Taina Mărturisirii îi revine
23părintelui paroh şi familiei, dar în egală măsură şi profesorului de religie. Prin participarea la Taina
24Mărturisirii misiunea Bisericii interferează cu misiunea Şcolii, ambele instituţii urmărind dezvoltarea
25şi împlinirea personalităţii şi caracterului elevilor.
26 Spovedania constituie o şansă atât pentru Şcoală (elevii devenind mai responsabili), cât şi
27pentru Biserică (elevii familiarizându-se cu practica mărturisirii). Prin faptul că elevii sunt aduşi în
28număr mare la mărturisire, preotul paroh îşi cunoaşte mai bine împlinirile şi neîmplinirile sale
29pastorale, dar și pe cele ale credincioşilor şi totodată poate contribui la îmbunătăţirea actului
30educaţional prin sugestiile şi recomandările date şcolii.
223
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
9 Cultul ortodox, folosind bogata comoară de învăţături ale Sfintei Scripturi și ale Sfintei
10Tradiţii, antrenează puterile sufletești ale tânărului credincios spre Dumnezeu, Învăţătorul Suprem.
11 Sfintele slujbe, prin simbolistica și puterea lor de sugestie, prin bogăţia învăţăturilor de
12credinţă și prin modelele pe care le înfăţişează, reprezintă o metodă de cunoaștere a realităţii
13religioase pentru elevii de toate vârstele. Cunoștintele dobândite prin ele luminează mintea elevilor,
14iar puterea exemplului, le mobilizează voinţa.
15 Sfânta Liturghie este cea mai înaltă formă de viaţa religioasă și de cunoaștere a realităţii
16religioase. Ea este o „școală” a educaţiei și desăvârșirii creștine. Prin ea, elevii află dogmatica
17ortodoxă expusă în imnuri, cântări și rugăciuni, dar mai ales își dezvoltă sentimental iubirii față de
18Dumnezeu și față de aproapele.
19 Valoarea educativă deosebită a Sfintei Liturghii este subliniată și de prezenţa reală a
20Mântuitorului Iisus Hristos în Sfânta Euharistie. La Sfânta Liturghie elevii își desăvârșesc imaginea
21pe care o au despre faptele și învăţăturile Mântuitorului Hristos, dar mai ales despre lucrarea Sa
22răscumpărătore, despre jertfa Sa și despre biruinţă asupra morţii, prin Învierea Sa.
23 Sfânta Liturghie îl pregătește pe elev și pentru viaţa în comunitate, trezindu-i simţul
24solidarităţii umane, prin faptul că toţi credincioșii se roagă unii pentru alţii (nu doar pentru cei
25prezenţi, ci și pentru cei din călătorie, pentru cei bolnavi, dar și pentru cei adormiţi), rostesc Crezul,
26rugăciunile și cântările în comun.
27 Sfintele Taine sunt foarte importante pentru dezvoltarea vieţii religioase prin funcţia lor
28educativă și prin darurile curăţitoare și mântuitoare pe care le revarsă asupra credincioșilor. Pentru ca
29Taina Spovedaniei să contribuie în mod eficient la educaţia religioasă a elevilor, profesorul de religie
30trebuie să-i determine pe elevi să conștientizeze importanţa ei, arătându-le care sunt etapele necesare
31ce se parcurg în săvârșirea acestei Taine și explicând rolul fiecăreia dintre ele.
224
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1 Astfel, pentru conștientizarea stării de păcat și pentru hotărârea de a pune început bun, având
2încrederea că Dumnezeu iartă pe orice păcătos care se pocăiește, profesorul poate prezenta elevilor
3anumite parabole (despre oaia cea pierdută, despre fiul risipitor), întâmplări biblice (pocăinţa regelui
4David mustrat de proorocul Natan, iertarea de către Iisus a femeii prinse în adulter), virtuţi sau păcate
5ale unor personaje biblice. De asemenea, pentru a-i ajuta pe elevi să facă o mărturisire completă,
6profesorul trebuie să-i îndemne ca în fiecare seară, după rugăciune, să-și facă un examen de
7conştiinţă, mulţumind lui Dumnezeu pentru faptele bune pe care le-au săvârșit și cerând lui
8Dumnezeu să fie iertați pentru faptele rele, pe care urmează să le mărturisească și la Taina
9Spovedaniei.
10 Și în privinţa Tainei Împărtășaniei, elevilor trebuie să li se facă cunoscute importanţa și
11folosul primirii acestei Sfinte Taine, conștientizându-i, pe de o parte, „că cel ce nu mănâncă trupul și
12nu bea sângele Domnului nu va avea viaţă veșnică”, și, pe de altă parte, că „cel ce mănâncă și bea
13cu nevrednicie, osândă își mănâncă și își bea”. Și aici se accentuează pregătirea, atât trupească, dar
14mai ales sufletească, necesară primirii acestei Taine, arătându-se totodată că prin împărtășirea
15credincioșilor din același potir se întărește comuniunea cu cei vii și cu cei adormiţi, participarea
16tainică la Trupul lui Hristos, ai cărui mădulare suntem.
20 Cântările religioase sunt însăși credinţa cântată și reprezintă o teologie practică. Scopul
21cântării este să dea textului o eficacitate mai mare, pentru ca, prin ea, credincioșii să fie mai ușor
22îndemnaţi spre pietate și mai bine dispuși a primi roadele harului prin Sfintele Taine.
23 În selecţionarea cântărilor religioase care, vor fi învăţate de către elevi, profesorul trebuie să
24respecte anumite criterii: vârsta elevilor, tematica programei școlare, capacităţile intelectuale și
25vocale ale elevilor, etc., să prezinte elevilor titlul cântării, categoria din care face parte (slujbă
26bisericească sau perioada din an în care se cântă, persoana în cinstea căreia este compusă acea
27cântare), să explice pe înţelesul textului cântării, structura cântării, importanța ei.
28
225
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
21 Între factorii direct responsabili pentru reuşita orei de religie se numără şi preoţii de la
22parohii. Ce pot face ei, practic? Pe lângă faptul că unii au predat religia până la numirea titularilor,
23iar alţii predau în continuare, fie şi doar cu statutul de suplinitori, au câteva pârghii speciale de
24înrâurire asupra elevilor, părinţilor şi chiar a profesorilor și anume:
25 ► pot, cu tactul necesar, desigur, să-i convingă pe părinţii şi elevii care refuză iniţial
26această disciplină, s-o accepte, arătându-le avantajele ei duhovniceşti atât pentru elevi, cât și pentru
27părinți;
28 ► pot avea o bună conlucrare cu profesorii de religie, în special cu cei din şcolile care
29se află în arealul parohiei; dacă profesorul îl solicită pentru sfeştanie în şcoală, sau pentru a primi
226
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1copiii la spovedanie şi împărtăşanie, preotul trebuie să manifeste întreaga disponibilitate, iar dacă
2profesorul de religie nu-l solicită, poate avea el aceste iniţiative;
3 ► îl poate ajuta pe tânărul profesor cu anumite materiale, ca de exemplu: icoane
4pentru clase, anumite cărţi şi reviste pentru o mai bună informare (fie şi sub formă de împrumut) etc;
5informarea poate fi, de altfel, reciproc-benefică: preotul îi lămureşte profesorului începător anumite
6neclarităţi, profesorul poate, la rândul său, să-l informeze pe preot asupra unor noi apariţii editoriale
7din domeniul său, care este comun în mare măsură;
8 ► în acelaşi timp, după cum profesorul de religie trebuie să-i îndemne la clasă pe
9copii să frecventeze biserica, aşa preotul poate în biserică să-i îndemne pe copii (direct, sau prin
10părinții şi bunicii lor) să nu lipsească de la ora de religie.
11 ► de mare utilitate, pentru ambele părți, pot fi convorbirile periodice dintre preot şi
12profesori, în vederea unei strategii comune de educaţie religioasă; cea mai fericită situaţie este aceea
13în care preotul este şi duhovnicul profesorului de religie.
28 Slujba de binecuvântare de la începutul anului școlar, săvârşită de preot în şcoala din arealul
29parohiei, poate constitui un bun început al conlucrării lui cu profesorul de religie, ca de altfel, cu
30toate cadrele didactice, cu elevii şi totodată, cu părinţii elevilor.
227
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
14 Avantaje:
15 deoarece nu i se impun restricţii şi rigori specifice unui manual care rebuie să se
16înscrie în politica dusă în domeniul învăţământului de ministerul de resort, ghidurile catehetice au o
17mai mare flexibilitate, fiind structurate în aşa fel încât să-i atragă pe copii, stârnindu-le interesul şi
18captându-le atenţia prin jocuri şi aplicaţii care nu pot fi incluse într-un manual;
19 faptul că se desfăşoară în biserică şi nu în şcoală, adică într-un spaţiu în care
20copilului i se mai predau biologia sau matematica, conferă orei de cateheză o atmosferă aparte,
21cadrul oferit de sfintele lăcaşuri sporind atenţia, receptivitatea şi evlavia copiilor; pictura bisericii şi
22structura sa arhitectonică, mobilierul bisericesc sau vasele liturgice constituie tot atâtea posibilităţi de
23a ilustra „pe viu” cele cuprinse în anumite lecţii, aspect care facilitează asimilarea de cunoştinte.
31
228
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
2 Din „Rânduiala slujbei de la începerea anului şcolar”, aflăm că preotul se roagă pentru ca
3Dumnezeu să trimită asupra elevilor „în inimi, în minte şi în grai duhul înţelepciunii, al ştiinţei, al
4evlaviei şi al fricii Sale; să-i lumineze cu lumina cunoştinţei Sale, să le dea putere şi tărie pentru
5înţelegerea Legii Lui celei dumnezeieşti şi a toată învăţătura cea bună şi folositoare”. Însă, pe lângă
6rugăciunile ce se fac la începutul anului şcolar, preotul trebuie să se implice şi mai mult în şcoală
7pentru ca rugăciunea să aibă o susţinere faptică.
8 Elevii care merg la Biserică în mod regulat, sunt de obicei mai cuminţi, învață mai bine, nu
9creează probleme. Peste 90% dintre cei care nu merg la Biserică şi nu se spovedesc, ridică probleme
10de comportament şi au probleme de sănătate, atât ei cât şi părinţii lor. În majoritatea acestor cazuri
11rezolvarea problemelor ar veni dacă părinţii acceptă să meargă la Biserică şi să se spovedească, dar şi
12copiii prin vieţuirea lor în Hristos, rugându-se lui Dumnezeu şi mergând la biserică pot să-i ajute pe
13părinţi să meargă pe drumul cel bun.
15 să-i solicite preotului oficierea slujbei la începutul anului şcolar, de comun acord cu
16 direcţiunea;
17 să mijlocească prezenţa preotului în şcoală, în cadrul parteneriatului privind implementarea
18 legii 272, inclusiv pentru deschiderea unui cabinet de consultanță duhovnicească;
19 să-i solicite din timp preotului programarea copiilor pentru spovedanie şi împărtăşanie;
20 să participe împreună cu elevii la slujbele bisericii, susţinând la nevoie strana şi cântarea în
21 comun;
22 să-şi ofere serviciile pentru sprijinirea programelor catehetice din biserică: Hristos împărtăşit
23 copiilor, cateheza şi dialogul pentru adulţi etc.;
24 să-l sprijine pe preot în alte activităţi pastoral-catehetice, cum ar fi: redactarea unui buletin
25 parohial, alcătuirea unui site al parohiei, amenajarea bibliotecii parohiale etc.;
26
27
28
29
30
31
32
229
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1 V. ORA DE RELIGIE,
2 MIJLOC DE CUNOAŞTERE A TAINELOR CREDINŢEI.
3 IMPLICAŢIILE EDUCAŢIEI RELIGIOASE ASUPRA MODELĂRII CARACTERULUI ŞI
4 PERSONALITĂŢII TINERILOR
7 informativ
8 formativ.
9 Ora de religie, realizată prin coparticiparea profesorului şi a elevilor, are o dimensiune care
10trece dincolo de spaţiul didactic, o dimensiune iniţiatică. Părintele Bria îndemna ca lecţia de religie
11să fie realizată în analogie cu istoria mântuirii.
12 Liturghia, ca formă de recapitulare a istoriei mântuirii, se constituie ca model pentru orice
13activitate catehetică.
14 Ora de religie poate fi privită ca;
15 » o introducere în tainele credinței,
16 » un curs de istoria religiilor (prezentarea unui bagaj de cunoştinte şi ritualuri
17 care pot determina adoptarea unor opţiuni),
18 » un curs de apologetică (prezentarea unor argumente).
19 Dar ora de religie îşi atinge finalitatea atunci când subiecţii (elevii) devin interesaţi şi
20practicanţi, atunci când ei conştientizează apartenenţa lor la Trupul mistic al lui Hristos care este
21Biserica.
22 Prin „ciclul credinţei”, părintele Bria definea procesul prin care istoria sfântă sau istoria
23mântuirii trece în istoria oamenilor şi o transformă, generând convertirea personală şi constituirea
24comunităţii creştine. Acest ciclu comportă trei etape principale:
25 iniţierea în tainele credinţei, mărturisirea credinţei sau fidelitatea față de Iisus Hristos şi
26 față de Evanghelia Sa.
27 lărgirea orizontului speranţei, celebrarea credinţei sau fidelitatea față de sine şi față de
28 Biserică.
230
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
19 A doua etapă a ciclului credinţei o constituie celebrarea credinţei prin participarea la cult,
20prin fidelitatea față de sine şi față de Biserică. Profesorul de religie îşi va învăţa elevii că „fiecare
21credincios îşi exprimă credinţa sub o formă de adorare a lui Dumnezeu, de mulţumire şi bucurie”.
22Sfânta Liturghie crează mediul pentru exprimarea bucuriei, a speranţei şi a credinţei unei comunităţi.
23 În cadrul cultului public, după mărturisirea credinţei (rostirea Crezului) urmează celebrarea
24credinţei (imnul Pe Tine Te lăudăm). În cadrul orei de religie, profesorul şi elevii purced la
25mărturisirea credinţei, dar şi la o formă de celebrare, de adorare, fiecare oră de religie începe şi se
26încheie cu o rugăciune.
231
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1 Într-o astfel de abordare, ora de religie devine o oră care îi face pe elevi să fie responsabili
2fată de viaţă şi faptele lor, fată de actul educaţional, fată de aproapele, după cuvintele Mântuitorului:
3„voi sunteţi lumina lumii..., aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât ei să vadă
4faptele voastre cele bune şi să-L slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri”(Matei 5;14-16).
232
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
23
24
25
26
27
21 BOLOCAN, C, Treptele formale sau momentele logico-psihologice ale lecţiei cu aplicare în învăţământul religios, în
3Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Ed. Episcopiei Dunării de jos, Galaţi, 2001, p 235
42 CĂLUGĂR, D., Catehetica, Ed. Institutului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Bucureşti, 1976, p. 68
53 BEL, V, Misiunea Bisericii în lumea contemporană, PUC, Cluj-Napoca, 2002, p. 121
233
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
4 COPILULUI
13 A. Familia este cea mai puternică instituţie umană. Întemeiată prin Sfânta Taină a Cununiei
14care obligă la responsabilitate şi care oferă harul dumnezeiesc, familia este mediul de formare şi
15dezvoltare al adevăratelor virtuţi şi totodată drum spre îndumnezeire împreună cu Hristos. În familie
16copii primesc primele lecţii despre Dumnezeu şi despre viaţă.
17 Faţă de rodul natural (copiii), soții au diferite obligaţii materiale. În acest sens Sfântul Ioan
18Gură de Aur spune: ,, Se cuvine dar, ca și părinti, tata și mama să nu se zbată să lase copiilor numai
19bani mulţi si avuţie multă, ci mai ales cum să-i poată să-i facă bogati în modestie, în bunatate şi în
20înţelepciune. Să-i facă să nu simtă lipsa de prea multe numai din ale trupului, ci mai ales să se
21doreasca după bunatate, după iubire si modestie”.
22 Pe lângă aceste obligaţii materiale, părinţii au obligaţii spirituale față de copiii lor. Patriarhul
23Teoctist sublinia: ,,Nu pot trece cu vederea rolul şi pilda părinţilor de familie în a veghea cu grijă la
24creştrea copilaşilor spre a-i înscrie la şcoală, spre a-i îngriji în familie pentru ca în societate să se
25comporte după tradiţia noastră creştină şi românească”. Sfântul Ioan Gură de Aur atrage și el
26părinţilor, zicându-le: ,,Purtaţi dar grijă mai ales de curăţenia sufletească a copiilor voştri şi de
27bunul lor simţ, căci acestea sunt cele mai preţioase podoabe ale lor”.
28 Educaţia religios-morală trebuie asigurată copilului din primii ani de viaţă: „Dacă nu plouă
29primăvara, degeaba va ploua mai târziu. Nu religia, ci lipsa acesteia este o viaţă artificială pentru
234
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1copil, deoarece sufletul copilului se înrudeşte structural cu realitatea religioasă: Adevărat zic vouă:
2Cine nu va primi împărăţia lui Dumnezeu ca un copil nu va intra în ea.”(Marcu 10;15), accentua
3Sfântul Ioan Hrisostom.
4 Familia reprezintă factorul cel mai important al educaţiei creştine, nu numai pentru copii, ci şi
5pentru toţi membrii familiei. Pentru ca o familie să fie într-adevăr factor esenţial al educaţiei
6creştine, trebuie să îndeplinească anumite condiţii și anume:
7 în familia creştină trebuie să se reflecte iubirea intra-trinitară dumnezeiască - educaţia
8 copiilor este optimă atunci când iubirea dintre membrii familiei imită iubirea dintre
9 Persoanele Sfintei Treimi. Familia creştină trebuie văzută ca icoană a iubirii lui
10 Dumnezeu pe pământ.
11 familia creştină trebuie să se caracterizeze prin următoarele însuşiri fiintiale: unitate,
12 trăinicie, sfinţenie şi egalitate între soţi; aceste însuşiri ființiale reprezintă tot o reflectare
13 a însuşirilor şi atributelor divine ale Sfintei Treimi.
14 familia trebuie să-şi propună ca scopuri prioritare înmulţirea neamului omenesc, şi
15 ajutorul reciproc între membrii ei, atât în cele materiale cât şi în cele spirituale în
16 vederea mântuirii - în acest sens, copiii trebuie ajutaţi să se descurce singuri, trebuie
17 deprinşi cu munca, răbdarea, ascultarea, ajutaţi să-şi aleagă o profesie corespunzătoare
18 vocaţiei şi aptitudinilor lor.
19 în familie, întotdeauna trebuie să se dea întâietate valorilor religioase, în raport cu cele
20 de ordin material - copiii trebuie învăţaţi să se poarte ca oameni duhovniceşti și nu
21 materialnici. Părinţii trebuie să îi înveţe pe copiii cu rugăciunea şi viaţa Bisericii.
22 comunicarea dintre părinţi şi copii constituie una din cheile reuşitei educaţiei creştine;
23 este necesară o asculatare reciprocă: copii să asculte de părinţi iar părinţii să asculte ce
24 spun şi doresc copiii.
25 părinţii să colaboreze armonios cu alţi educatori: preoţi, profesori - o atenţie specială
26 trebuie acordată duhovnicului copilului, pe care trebuie să îl aleagă mai întâi părinţii
27 pentru copiii de peste 7 ani.
28 B. Biserica - este instituţia divino-umană, fundamentală a societăţii, în țara noastră mai veche
29decât statul.
30 Biserica, spre deosebire de mica familie de acasă, este marea familie, în sânul căreia se intră
31cu ajutorul harului divin, primit prin Sfânta Taină a Botezului. Murind păcatului, cel botezat se ridică
32prin Hristos la o viaţă nouă , „Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi îmbrăcat” (Galateni
333;27), ca prin darul şi ajutorul lui Hristos, să poată ajunge, mai târziu, la statura Acestuia (Efeseni
235
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
14;13). Biserica însăşi este datoare să se îngrijească de fiecare mlădiţă a ei, pentru a o ajuta să crească
2în duh şi adevăr, spre desăvârşirea în Hristos. De aici însemnătatea Bisericii, ca factor determinant al
3educării caracterului moral-religios. Mântuitorul Hristos a avut grijă ca să lase Bisericii mijloacele
4necesare pentru atingerea acestui scop.
5 În primul rând, unul dintre aceste mijloace îl constituie Cuvântul Sfintelor Evanghelii, care
6reprezintă adevărul veşnic şi autoritatea duhovnicească supremă, după care creştinul îşi poate orienta
7toate gândurile, simţirile, acţiunile şi întreaga sa viaţă, după care îşi poate clădi caracterul şi
8personalitatea.
9 În al doilea rând, Sfintele Taine şi întregul cult divin sunt mijloace prin care Biserica lucrează
10în sens educativ-religios asupra credincioşilor ei. Împreună-participarea credincioşilor la rugăciunile
11Bisericii duce la dezvoltarea solidarităţii şi iubirii aproapelui, iar împărtăşirea din acelaşi potir,
12contribuie la realizarea unităţii de simţire, de voinţă, de acţiune în comunitatea creştină.
13 Educaţia copilului în Biserică începe înainte de a se naşte. Mamele însărcinate trebuie să
14participe mult mai des la slujbele Bisericii, să se spovedească și să se împărtășească periodic.
15Pruncul născut va primii Tainele iniţierii şi se va naşte a doua oară în împărăţia lui Hristos.
17 În dezvoltarea unei educaţii autentice pentru viaţă este esenţială cultivarea unei legături
18statornice şi a unei cooperări rodnice între Biserică și familie precum şi valorificarea contribuţiilor
19specifice acestora.
20 „Omul secularizat a pierdut practica rugăciunii ca izvor de bucurie şi de iubire statornică în
21familie, în prietenie şi în societate. El se hrăneşte adesea cu iluzia că sufletul omului poate fi umplut
22cu lucruri materiale limitate şi cu senzaţii efemere, sufocând astfel dorinţa acestuia de viaţă şi iubire
23eternă”, sublinia P.F. Patriarh Daniel.
24 De aceea, Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă pe părinţi zicând: „Învaţă-ţi copilul să nu pună
25preţ nici pe bani, nici pe slava omenească, nici numai pe viaţa de aici. Dacă va avea astfel de
26gânduri, va fi un înţelept“. Acelaşi Sfânt Părinte spune că „rostul vieţii pământeşti trecătoare este
27acela de-a ne pregăti pentru viaţa cerească netrecătoare: Ce câştig avem de pe urma vieţii acesteia
28dacă nu ne folosim de ea ca să o câştigăm pe cea viitoare?”
29 Credinţa în Dumnezeu este cea mai mare zestre spirituală pe care Familia și Biserica o pot
30transmite copiilor, pentru că ea îi ajută pe tineri să facă deosebire între valori eterne şi valori
31efemere şi le formează personalitatea, învăţându-i să cultive bunătatea şi omenia, iubirea de
32Dumnezeu şi de semeni, recunoştinţa faţă de generaţiile trecute şi responsabilitatea faţă de prezent şi
33de viitor.
236
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
1 Pentru Biserică şi Societate, Familia are un rol esenţial în stabilirea reperelor valorice ale
2copiilor. Influenţa familiei este mult mai importantă decât decizia unui aparat instituţional, birocratic
3şi impersonal. Familia creştină reprezintă spaţiul intim cel mai de preţ pentru cultivarea iubirii
4conjugale, a iubirii părinteşti, a iubirii filiale şi a iubirii frăţeşti. Lipsa de iubire şi comuniune în
5familie duce la înstrăinarea între membrii acesteia, la violenţă conjugală, la violenţă domestică, la
6divorţ, acte care au efecte dramatice asupra copiilor, ducându-i pe aceștia la abandonul şcolar, la
7alcoolism şi multe alte fapte rele.
8 În concluzie, putem afirma că reuşita educaţiei religioase a copilului constă în conlucarea
9armonioasă a Familiei şi a Bisericii. Copilul se va dezvolta normal şi va deveni un bun creştin, dacă
10îl va întâlni cu adevăratat pe Dumnezeu, nu numai în Biserică, ci şi în familie.
11
12
13
14
15
16
17
18
19
20
21
22
23
24
25
26
27
28
29
30
31
32
237
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
3 În aproape toate ţările, cu excepţia Franţei, statul consideră că prin susţinerea educaţiei
4religioase nu pierde nimic din laicitatea sa şi apreciază că acest tip de educaţie nu este un program de
5economie, ci o investiţie în viitor şi o dimensiune esenţială a umanităţii.
6 Părinţii doresc o educaţie religioasă care să asigure accesul la valorile autentice ale
7umanităţii, iar copiii sunt în căutarea unor elemente pentru înţelegerea mesajului religios conţinut
8inclusiv în creaţiile literar-artistice şi a unor modele care să-i conducă spre o mai bună înţelegere a
9persoanei umane şi a lumii în ansamblul său.
10 Majoritatea ţărilor europene alocă educaţiei religioase, în planurile de învăţământ, între una și
11trei ore pe săptămână, după cum urmează:
12 Anglia şi Ţara Galilor - 1 oră,
13 Austria - 2 ore,
14 Belgia - 2 ore,
15 Danemarca - 1 oră,
16 Grecia - 2 ore,
17 Islanda - 1 oră,
18 Italia - 1,5 ore,
19 Luxemburg - 3 ore,
20 Malta - 2 ore,
21 Portugalia - 1 oră,
22 Spania - 1,5 ore,
23 Suedia - 1 oră.
24 Irlanda - 92 ore (an),
25 Germania - 56-62 ore (an),
26 Norvegia - 78 ore (an)
238
1 Titularizare –Misiune Creștină și Catehetică - Definitivat
239
1
7 ANEXE
8
10
11
12
13
1 Titularizare - Programa - Definitivat
2
3
241
1 Titularizare - Programa - Definitivat
242
1 Titularizare - Programa - Definitivat
243
1 Titularizare - Programa - Definitivat
244
1 Titularizare - Programa - Definitivat
245
1 Titularizare - Programa - Definitivat
246
1 Titularizare - Programa - Definitivat
247
1 Titularizare - Programa - Definitivat
248
1 Titularizare - Programa - Definitivat
249
1 Titularizare - Programa - Definitivat
250
1 Titularizare - Programa - Definitivat
1
2
3
4
251
1 Titularizare - Programa - Definitivat
252
1 Titularizare - Programa - Definitivat
253
1 Titularizare - Programa - Definitivat
254
1 Titularizare - Programa - Definitivat
255
1 Titularizare - Programa - Definitivat
256
1 Titularizare - Programa - Definitivat
1
2
3
257
1 Titularizare - Programa - Definitivat
258
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
1 SUBIECTE TITULARIZARE
259
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
260
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
261
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
262
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
263
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
264
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
265
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
266
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
267
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
268
1 Titularizare - Subiecte - Definitivat
269
1 Titularizare –Subiecte - Definitivat
1
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
271
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
272
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
273
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
274
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
275
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
1
2
276
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
277
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
278
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
279
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
1
2
280
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
1 SUBIECTE DEFINITIVAT
281
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
282
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
283
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
284
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
285
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
286
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
287
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
288
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
289
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
1
2
290
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
291
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
292
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
293
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
1
2
294
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
295
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
296
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
297
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
298
1 Titularizare - Subiecte- Definitivat
299
1 Titularizare –Bibliografie - Definitivat
1
1 Titularizare -Bibliografie- Definitivat
1 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
2 1. *** BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURĂ, tipărită sub îndrumarea şi cu purtarea de grijă a
3 Preafericitului Părinte DANIEL, cu aprobarea Sfântului Sinod, EIBMBOR, Bucureşti, 2008;
4 2. *** Ghidul practic Centrul parohial pentru copii şi tineri, EIBMBOR, Bucureşti, 2008;
5 3. *** Credinţa Ortodoxă, tipărită cu binecuvântarea Î.P.S. Dr. DANIEL, Mitropolitul Moldovei
6 şi Bucovinei, Trinitas, Iaşi, 2007;
9 5. BEL, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastoraţie. Coordonate pentru o strategie
10 misionară, Renaşterea, Cluj Napoca, 2004;
13 7. BRANIŞTE, Pr. Prof. Dr. Ene, Liturgica specială, Editura Lumea Credinței, Bucureşti, 2005;
14 8. BRECK, John, Darul sacru al vieţii, Editura Patmos, Alba Iulia, 2001;
16 10. CIOBOTEA, P.F. Prof. Dr. DANIEL, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Comori ale
17 Ortodoxiei, Trinitas, Iaşi, 2007;
18 11. CIOBOTEA, P.F. Prof. Dr. DANIEL, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Dăruire şi
19 dăinuire. Raze şi chipuri de lumină în istoria şi spiritualitatea românilor, ediţia a II-a,
20 Trinitas, Iaşi, 2005;
21 12. CHIFĂR, Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. I-IV, Trinitas, Iaşi, 2001-2004;
22 13. CHIŢESCU, N., TODORAN, I., PETREUŢĂ, I., Teologia Dogmatică şi Simbolică, vol. I-II,
23 Editura Renaşterea, Cluj Napoca, 2005;
301
1 Titularizare -Bibliografie- Definitivat
1 14. CONSTANTINESCU, Pr. Prof. Ioan, Studiul Noului Testament, manual pentru seminariile
2 teologice, E.I.B.M.B.O.R.,Bucureşti, 2002;
5 16. GABOR, Pr. Prof. Dr. Adrian, Biserica şi Statul în primele patru secole, Editura Sophia,
6 Bucureşti, 2003;
7 17. GORDON, Pr. Prof. Dr. Vasile, Biserica şi Şcoala, Editura Christiana, Bucureşti, 2003;
8 18. HORGA, Dr. Irina, Educaţia religioasă în şcoală – abordări şi tendinţe europene, ediţie
9 îngrijită de lect. dr. Adrian Lemeni şi Bogdan Dedu, Editura Techno Media, Sibiu, 2006;
10 19. IEREMIAS Ioachim, Parabolele lui Iisus, trad. de P.S. Calinic Dumitriu, Pr. Vasile Mihoc şi
11 Dr. Ştefan Matei, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000;
12 20. KOULOMZIN, Sophie, Biserica şi copiii noştri, trad. din limba engleză de Doina Rogoti,
13 Editura Sophia, Bucureşti, 2010;
14 21. LARCHET, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Sophia, Bucureşti, 2001;
15 22. MEHEDIȚI, Simion, Scrieri despre educație și învățământ- Antologie, Ediție îngrijită de
16 Dumitru Muster, Academiei, București, 1992;
17 23. MIHOC Vasile, MIHOC Daniel, MIHOC Ioan, Introducere în Studiul Noului Testament,
18 Editura Teofania, Sibiu, 2001;
19 24. MLADIN, Mitr. Prof. Dr. Nicolae, BUCEVSCHI, Diac. Dr. Orest, Teologie morală
20 ortodoxă, vol. I-II, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003;
21 25. MOLDOVAN, Pr. Prof. Dr. Ilie, Iubirea – Taina căsătoriei, Editura Reîntregirea, Alba Iulia,
22 1996;
23 26. MORARU, Pr. Prof. Dr. Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000.
24 Biserică. Naţiune. Cultură, vol. III, tom. 1, EIBMBOR, Bucureşti, 2006;
25 27. NEAGA, Nicolae, Hristos în Vechiul Testament. Însemnări pe marginea textelor mesianice,
26 Sibiu, 1944; (reed. Renaşterea, Cluj-Napoca);
302
1 Titularizare -Bibliografie- Definitivat
1 28. NECULA, Pr. Prof. Dr. Nicolae, Tradiţie şi înnoire în slujirea liturgică, vol.I, Editura
2 Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, vol.II-III, EIBMBOR, Bucureşti, 2001- 2004;
5 30. PĂCURARIU, Pr. Prof. Dr. Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I-III,
6 EIBMBOR, Bucureşti 1991, 1994, 1997;
7 31. PREDA, Pr. Prof. Dr. Constantin, Învierea Mântuitorului în memoria narativă a
8 Evangheliilor, Ed. Basilica, 2010;
9 32. PRELIPCEAN, Vladimir, NEAGA, N., BARNA, Gh., CHIALDA, M., Studiul Vechiului
10 Testament, ediţia a III-a, Renaşterea, Cluj Napoca, 2003;
11 33. RĂMUREANU, I, BODOGAE, T., ŞESAN, M., Istoria bisericească universală, vol.I, ed.
12 III, EIBMBOR, Bucureşti, 1987, vol. II, EIBMBOR, Bucureşti, 1993;
13 34. RESCEANU, Ştefan, Atitudinea Bisericii faţă de avort, divorţ, abandonul de copii, droguri
14 etc. în vol. colectiv Pastoraţie şi misiune în Biserica Ortodoxă, Editura Episcopiei Dunării de
15 Jos, Galaţi, 2001;
16 35. SCHMEMANN, Pr. Prof. Dr. Alexander, Euharistia – Taina Împărăţiei, Anastasia, 2003;
17 36. Sfântul Ioan Gură de Aur, Despre slava deşartă şi despre creşterea copiilor, E.I.B.M.B.O.R.,
18 Bucureşti, 2001;
19 37. Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Matei, Omilia a XC-a, III, în colecţia „P.S.B.“, vol. 23,
20 E.I.B.M.B.O.R., 1994;
21 38. STREZA, Mitr. Prof. Dr Laurenţiu, Tainele de iniţiere creştină, Editura Trinitas, Iaşi, 2002;
22 39. STEREA, Pr. Prof. Dr. Tache, Teologie Dogmatică și Simbolică, Vol. 1, EIBMBOR,
23 București, 2003;
24 40. STEREA ,Pr. Prof. Dr. Tache, Mântuitorul Hristos și Biserica, Sigma, București , 2006;
303
1 Titularizare -Bibliografie- Definitivat
1 41. ȘEBU, Pr. Prof. Dr. Sebastian, OPRIȘ Prof. Monica, OPRIȘ Prof. Dorin, Metodica predării
2 Religiei, Reîntregirea, Alba Iulia, 2000;
3 42. TIMIŞ, Vasile, Religia în şcoală. Valenţe eclesiale, educaţionale şi sociale, Presa
4 Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, 2004;
5 43. ZĂGREAN, Arhid. Prof. Dr. Ioan, Morala Creștină , Manual pentru Seminariile Teologice,
6 ed. a III-a, Renașterea, Cluj-Napoca, 2002;
7 44. ZĂGREAN, Arhid, Prof. Dr. Ioan; TODORAN, Prof. Dr. Isidor, Dogmatica Ortodoxă,
8 Manual pentru seminariile teologice, EIBMBOR, București, 1991.
10Link-uri
11http://www.bibliaortodoxa.ro/
12http://definitivat.edu.ro/2018/
13http://titularizare.edu.ro/2018/
14http://peperonity.com/go/sites/mview/orthodoxia/24597508
15http://ziarullumina.ro/familia-crestina-si-provocarile-secolului-xxi-65651.html
16http://ziarullumina.ro/cooperare-benefica-intre-familie-coala-si-biserica-in-domeniul-educatiei-
17100378.html
18
19
20
21
22
23
24
304