Prezumţia ca mijloc de probă în procesul civil, cu referire specială

la prezumţiile legale

dr. MARIA FODOR*

*
e-mail: rugina.iulia@gmail.com

Prof. univ. - Facultatea de Drept, Universitatea Ecologică din Bucureşti

dr. CLEOPATRA DRIMER**

**
e-mail: prof_drimer@yahoo.com

Lector univ. - Facultatea de Drept, Universitatea Ecologică din Bucureşti

dr. VICTOR MARCUSOHN***

***
e-mail: victor_marcusohn@yahoo.com

Lector univ. - Facultatea de Drept, Universitatea Ecologică din Bucureşti

ABSTRACT
Presumptions have been playing an important role in the civil trial, their necessity and utility being
recognized both in the doctrine and in the judicial practice. Recently, in order to remove any doubt
about the quality of means of evidence of the presumptions, the legislator of the Civil Procedure Code
enumerates them among the means of evidence and, at the same time, establishes their legal regime,
and the legislator of the Civil Code has extended the scope of the legal presumptions. The reason
behind these regulations is based precisely on the necessity to find out the truth also in the cases in
which the judge does not have available direct evidence.
Certainly, as we have stated on another occasion, the presumptions are indirect means of evidence, as
the conclusions drawn imply eo ipso the prior proof of a fact that is neighbouring and related to the
unknown fact.
As we shall further show, the Romanian legislator has understood to classify the presumptions into
legal (established by law) and judicial or simple (left to the enlightments and wisdom of the judge), with
the mention that, in this study, we shall refer in particular to the legal presumptions.
Keywords: legal presumptions; simple presumptions; legal nature; probative force; Civil Procedure
Code; Civil Code.

1. Noţiune, natură juridică şi clasificare

Termenul "prezumţie" provine din fr. "presomption", lat. "praesumtio" şi
semnifică părere întemeiată pe aparenţe, pe ipoteze, pe deducţii; presupunere,
supoziţie; recunoaştere a unui fapt ca autentic din punct de vedere juridic 1. Într-
o formă similară celei din limbajul comun, art. 327 C. pr. civ. defineşte
prezumţiile ca fiind "consecinţele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un
fapt cunoscut spre a stabili un fapt necunoscut" 2. Textul preia aproape identic
dispoziţiile art. 1199 C. civ. de la 1864, oficializând părerea (opinia) întemeiată
pe aparenţe, ipoteze, deducţii, cu efecte directe în aprecierea pretenţiilor deduse
judecăţii3. Probabil că legiuitorul român s-a inspirat din legislaţia franceză,
întrucât art. 327 C. pr. civ. (art. 1199 C. civ. de la 1864) reproduce aproape
fidel dispoziţiile art. 1349 C. civ. francez. Potrivit textului francez, "Les
presomptions sont des consequences que la loi ou le magistrat tire d’un fait
connu a un fait inconnu" (Prezumţiile sunt consecinţele pe care legea sau
magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut, n.n. - M.F.).
De asemenea, art. 2846 C. civ. Quebec prevede că: "La presomption est une
consequence que la loi ou le tribunal tire d’un fait connu a un fait inconnu"
(Prezumţia este o consecinţă pe care legea sau tribunalul o trage dintr-un fapt
cunoscut la un fapt necunoscut, n.n. În esenţă, aprecia autorul Gh. Beleiu,
"prezumţia este o presupunere făcută de legiuitor sau judecător" 4. Aşa fiind,
înseamnă că rezultatul sau concluziile la care ajunge legiuitorul sau judecătorul,
pe calea unor procedee logice, constituie prezumţia 5. De aceea, s-a spus că
"instrumentul de cercetare în cazul prezumţiilor este inteligenţa magistratului,
iar metoda ce trebuie folosită este inducţia şi deducţia" 6. Aşadar, prezumţiile se
fundamentează pe un raţionament inductiv şi deductiv, legiuitorul sau
judecătorul trebuind să ţină seama de existenţa miei conexităţi între faptul
cunoscut şi faptul generator de drepturi 7. Altfel spus, prezumţiile nu sunt probe
directe, întrucât raportul juridic dintre părţi va fi stabilit pe calea raţionamentelor
de la cunoscut la necunoscut, prin inducţia sau deducţia realităţilor împrejurărilor
speţei8. Practic, pe baza unor probe directe (cum sunt înscrisurile, depoziţiile de
martori etc.), judecătorul induce existenţa în trecut a unui fapt vecin şi conex cu
faptul generator de drepturi, iar apoi, din cunoaşterea faptului vecin şi conex,
deduce existenţa faptului principal, datorită legăturii de conexitate dintre aceste
două fapte9. Dar. aşa cum s-a spus, în cazul prezumţiilor legale, cel de-al doilea
raţionament nu reprezintă opera judecătorului, ci a legiuitorului 10. "pe baza
observării atente şi îndelungate a faptelor şi asimilarea critică şi selectivă a
datelor pe care le oferă ştiinţa şi praxisul"11. În orice caz, indiferent de categoria
din care fac parte, prezumţiile sunt întemeiate pe probabilitatea ca faptul
necunoscut să fie adevărat, probabilitate dedusă din conexitatea acestui fapt cu
faptul cunoscut12.
1
Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Academia Română - Institutul de
Lingvistică Jorgu Iordan", Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 847.

2
Definiţia legală a prezumţiei corespunde sensului etimologic latin al acesteia:
presumtio, adică proe şi sumere - prezumţia evocă considerarea unui lucru ca adevărat
- summit pro vero, habet pro vero - înainte de a se fi tăcut probarea lui - proe, id est
antequam aliunde probetur (I. Deleanu, Consideraţii cu privire la prezumţiile juridice, în
"Prolegomene juridice", Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 173: Idem, Tratat
de procedură civilă, vol. I, Editura Wolters Kluwer, 2010, p. 834). În legătură cu
semnificaţiile termenului "prezumţie", a se vedea: Dictionnaire encyclopedique de
theorie et de sociologie du droit, Librairie Generale de Droit et de Jurisprudence, E.
Story. Scientia, Paris-Bruxelles, 1988, p. 313-315: Fr. Geny, Science et technique en
droit prive positif, "Nouvelle contribution a la critique de la methode juridique", 4 vol., 2 e
ed, t. III, p. 268 şi urm.; A. Ionaşcu, Probele în procesul civil, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1969, p. 277 şi urm.; I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1981, p. 9 şi urm.; V. D. Zlătescu, Introducere in logistica formală,
Bucureşti, 1995, p. 140 şi urm.

3
În acest sens, a se vedea şi M. Dinu, Probele şi mijloacele de probă în noul Cod de
procedură civilă, pe site-ul www.juridice.ro la data 18 iulie 2013.

4
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti,
1992, p. 108.

5
M. Fodor, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 402.

6
P. Vasilescu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. III, Bucureşti, 1943, p.
706.

7
În legătură cu fundamentul prezumţiei, a se vedea: C. Aubry, C. Rau, Cours de droit
civil francais d'apres la methode de C. Zachariae, ed. IV, XII, paragr. 799; Fr. Geny, op.
cit., p. 268; M. Planiol, G. Ripert, Traite elementaire de droit civil, 11 e ed, t. Il, nr. 12; I.
Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 173-174.

8
În acest sens, a se vedea V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil, ediţia a 4-a,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 283.
 9
V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedură civilă, vol. II, Editura Naţional,
Bucureşti, 1997, p. 215.

Prezumţia "este un raţionament anticipativ - inductiv şi deductiv - care «urcă» de la un

fapt cunoscut spre unul necunoscut, iar apoi «coboară» spre faptul concret, determinat,
ce îşi aşteaptă evaluarea şi calificarea" (I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p.
173-174).

10
A. Ionaşcu, Probele, op. cit., p. 39-431 285-286.

11
I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 185.

12
În acest sens, a se vedea T. C. Briciu, în "Noul Cod de procedură civilă comentat şi
adnotat", coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2013, p. 782. Referitor la probabilitate ca element esenţial al teoriei
prezumţiilor, a se vedea: I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 174-177; D.
Alexandresco, Explicaţiune teoretică şi practică a dreptului civil în comparaţie cu legile
vechi şi cu principalele legislaţiuni străine, t. VIII, Tipografia Naţională, Iaşi, 1901, p.
305.

Praesumptio sumitur de eo quod plerumque fit, id est, pornind de la faptul

cunoscut, se va admite "cea mai probabilă ipoteză" 13 sau "La presomption se
fonde sur l’observation de ce qui arrive ordinairement" 14 (Prezumţia se
fundamentează pe observarea a ceea ce se întâmplă în mod obişnuit, n.n. -
M.F.).
13
Într-o astfel de textură semantică şi ştiinţifică, spunea prof. I. Deleanu (Tratat, op.
cit., p. 834, nota 2), "prezumţiile iuris et de iure, prezumţiile absolute, irefragabile, nu-şi
au locul sau, dacă, cu totul izolat, ele îşi pot găsi şi justifica un loc, acesta nu poate fi
decât în rândul ficţiunilor juridice".

14
J. Hilaire, Adages et maximes du droit francais. Editions Dalloz, 2013, p. 155.

Pornind de la faptul că prezumţiile sunt rezultatul unor raţionamente, în

doctrina contemporană vechilor coduri (respectiv Codul civil de la 1864 şi
Codul de procedură civilă 1865) s-a pus problema dacă ele (prezumţiile) sunt
sau nu cu adevărat mijloace de probă. Potrivit unei opinii, prezumţiile nu sunt
mijloace de probaţiune în sensul propriu al cuvântului; prezumţia "este un
indiciu, o ipoteză pe care judecătorul trebuie să o examineze cu toată
perspicacitatea, în raport cu celelalte probe" 15. Împărtăşind această opinie, un alt
autor sublinia că discuţia pune problema formei mijlocului de probă, întrucât:
"Dacă acceptăm că mijlocul de probă este un element în temeiul căruia instanţa
capătă anumite informaţii cu privire la aspectele litigioase, greu am putea califica
prezumţiile ca mijloace de probă. Astfel de mijloace sunt martorii, înscrisurile,
expertizele, probele materiale etc. Desigur că administrarea unei probe reclamă
un raţionament din partea instanţei, dar nu trebuie confundat mijlocul de probă
în sine cu raţionamentul pe care îl provoacă. Prezumţia intervine în însuşi
procesul de formare a acestui raţionament. Dacă este vorba despre o prezumţie
simplă, aceasta este în mod firesc un moment al raţionamentului. Dacă e vorba
de o prezumţie legală, raţionamentul este impus cu puterea legii. Nici într-un
caz, nici în altul nu putem vorbi, credem, de adevărate mijloace de probă." 16
15
I. Stoenescu, Gr. Porumb, Drept procesual civil român, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1966, p. 199; I. Stoenescu, S. Zilberstein, Tratat de drept
procesual civil. Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1973, p. 357. A se
vedea şi A. Hilsenrad, I. Stoenescu, Procesul civil în R.P.R., Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1957, p. 239-240.
 16
V. D. Zlătescu, Tratat elementar de drept civil. Teoria generală, vol. I, Casa Editorială
"Calistrat Hogaş", Bucureşti, 2000, p. 274.

Într-o altă opinie, s-a apreciat că, deşi prezumţiile legale nu sunt mijloace de
probă şi trebuie privite ca procedee tehnice speciale de creare a dreptului, ele
fac parte totuşi din sistemul probator prin funcţia lor de norme juridice care
reglementează deplasarea obiectului probei, pe când prezumţiile simple sunt
forme de manifestare a rolului activ al instanţei în materia probaţiunii 17.
Concluzionând, autorul defineşte prezumţia ca fiind o operaţiune de trecere de la
un fapt cunoscut la un fapt necunoscut prin mecanismul logic al unei inducţii,
urmată, într-o unitate dialectică, de o deducţie sintetică. Această operaţiune
poate constitui fie un procedeu tehnic de creare a dreptului (cazul "prezumţiilor
legale"), fie esenţa oricărui procedeu de probaţiune indirectă, impusă de
caracterul de ştiinţă reconstructivă al dreptului (cazul "prezumţiilor simple").
Potrivit acestei opinii prezumţia nu are niciodată valoare de mijloc de probă
distinct18.
17
L. Mihai, Natura juridică a prezumţiilor, în "S.CJ." nr. 1/1979, p. 46-52.

18
A se vedea şi I. Dogaru, D. C. Dănişor, Gh. Dănişor, Teoria generală a dreptului,
Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1999, p. 232-234 şi 428M29; N. Popa, Teoria generală a
dreptului, Editura Actami, Bucureşti, 1994, p. 221-222.

La o concluzie apropiată parţial de aceea menţionată anterior au ajuns şi alţi

autori19, conform cărora conceptul de "prezumţie" are două sensuri: unul de
procedeu tehnic de creare a dreptului şi altul de mijloc de probă, recunoscând
expres funcţia probatorie pe care o pot avea o parte din soluţiile legale stabilite
pe cale de prezumţie.
19
A. M. Naschitz, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei,
Bucureşti, 1967, p. 279-285; J. Dabin, Theorie generale du droit, Bruxelles, 1953, p. 243
şi urm.; Fr. Geny, Science et technique en droit prive positif, vol. III, Sirey, 1921, p.
282-283.

A fost exprimată şi opinia potrivit căreia doar prezumţiile simple constituie

mijloace de probă20.
20
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil român, ediţie
îngrijită de D. Rădescu, vol. I, Editura AII, Bucureşti, 1996, p. 127-128; E. Mihuleac,
Sistemul probator în procesul civil, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1970, p. 96 şi
340; E. Puşcariu, Sarcina probei şi dovada prin prezumţie în procesul civil, în "J.N." nr.
5/1966, p. 90-91.

În opinia majoritară, prezumţiile fac parte din sistemul probator, fiind mijloace
de probă indirectă, sau că, cel puţin prezumţiilor legale, trebuie să li se
recunoască caracterul de probă indirectă 21.
21
A. Ionaşcu, op. cit., p. 284-287; I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumţiile în drept, op.
cit., 1981, p. 30; V. M. Ciobanu, Tratat, op. cit., 1997, p. 214; G. Boroi, D. Rădescu,
Codul de procedură civilă comentat şi adnotat, Editura AII, Bucureşti, 1996, p. 265-266;
I. Leş, Tratat de drept procesual civil. Editura AII Beck, Bucureşti, 2001, p. 474-475; Şt.
Răuschi, Drept civil, Editura Fundaţiei "Chemarea", laşi, 1993, p. 150; Gh. Beleiu, Drept
civil. Teoria generală, Bucureşti, 1986, p. 152.

Însă, indiferent de opinia exprimată asupra naturii juridice a prezumţiilor, toţi

autorii au recunoscut necesitatea şi utilitatea prezumţiilor, valoarea acestora în
procesul civil22, faptul că ele, prezumţiile, permit stabilirea în mod indirect a mior
situaţii de fapt dificil sau imposibil de dovedit pe cale directă23.
22
Referitor la prezumţii, a se vedea şi: A. Hilsenrad, In legătură cu prezumţiile în
procesul civil, în "R.R.I)." nr. 6/1986, p. 16-28; FI. Măgureanu, V. Tudor, Consideraţii
 privind natura juridică a prezumţiilor, în "R.R.D." nr. 4/2002, p. 44-49: D. Rizeanu, Forţa
probantă a prezumţiilor simple cu referire la dobândirea în comun a unor bunuri, în
"R.R.D." nr. 4/1977, p. 28-30; P. Cosmovici, Consideraţii asupra fundamentului
prezumţiei în dreptul civil, în "S.C.J." nr. 1/1970, p. 106 şi urm.

23
T. C. Briciu, în "Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat", coordonatori V. M.
Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, op. cit., 2013, p. 782.

Prezumţiile au avut şi au un rol important în jurisprudenţă. fiind cunoscute

încă din dreptul roman, când judecătorul se putea convinge prin toate mijloacele
de dovadă, chiar şi prin simple indicii, dacă ele erau îndestulătoare "ca să dea
siguranţa cerută în cazul de care era vorba"24.
24
S. G. Longinescu, Elemente de drept roman. Curs pentru licenţa în drept, vol. I,
Tipografia Soc. Anonime "Curierul judiciar", str. Artei 5, Bucureşti, 1926, p. 438-439.

Prezumţiile însă nu trebuie confundate cu indiciile, "cu situaţiile în care semne

ostensibile fac ca lucrul să vorbească prin el însuşi" 25. Totuşi, indiciile constituie
"elementul primar şi fundamental" al prezumţiilor judiciare, forţa lor probantă
fiind "dependentă de intima convingere a judecătorului" 26. Totodată, "indiciile
constitutive de prezumţii judiciare trebuie delimitate de simplele alegaţii",
apreciindu-se că indicii obiective de natură să întemeieze prezumţii judiciare ar
putea fi: indiciile reunite prin tehnicile specifice probei prin prezumţii (cercetarea
la faţa locului, verificarea de scripte); elemente oferite de alte procedee de probă
(expertize, scrisori, registre) care nu au putut fi reţinute ca atare din cauza unor
vicii sau a unor lacune: elemente de fapt deduse dintr-o hotărâre anterioară, dar
care nu poate fi invocată sub atributul autorităţii lucrului judecat 27.
25
În principiu, orice element conex şi pertinent poate constitui un indiciu, chiar dacă el
a fost stabilit printr-o probă directă (I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 196 şi
181).

26
I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 181.

27
Idem, p. 183.

Dreptul roman, modificat prin influenţe barbare şi mai ales slave, a stat la
baza dreptului privat de la începutul Principatelor române 28. Pravilele împărăteşti
ale romanilor (Basilicalele, care conţin drept roman, aşa cum s-a dezvoltat în
Orient, în timp de trei secole, de la moartea lui Justinian) 29 au fost introduse ca
drept subsidiar în Principate, de către domnitorii moldoveni şi munteni. De aceea
s-a afirmat că apud Valachos leges romanae vigent - la Valachi sunt în vigoare
legile romane -, care au funcţionat până la introducerea Codului civil român 30.
28
A. Rîpeanu, Drept roman, Editura Preuniversitaria, Bucureşti, 2008, p. 13, citându-l
pe N. Iorga, potrivit căruia: "Cred că dreptul roman şi mai târziu dreptul bizantin dintr-
însul s-au coborât în adâncul conştiinţei tuturor popoarelor care au fost supuse acestui
regim; că precum cultura veche trăieşte şi în sufletul celui din urmă ţăran român..., tot
aşa ideile conducătoare ale dreptului roman s-au coborât în conştiinţa populară" (N.
Iorga, Istoricul Constituţiei româneşti, conferinţă publicată de Institutul Social Român).

29
A. Rîpeanu, op. cit., p. 13.

30
A se vedea A. Rîpeanu, op. cit., p. 13, inclusiv referinţele bibliografice.

În Moldova, Codul lui Scarlat Calimach din 1817 a consacrat unele dispoziţii
prezumţiilor legale (de pildă "chitanţă pentru plata capitalului întemeiază iuridica
prezumţie că s-au plătit şi dobânzile"), iar, în Muntenia, prin Codul lui Caragea
din 1818 prezumţiile erau denumite drept "probe cu meşteşug" 31.
 31
A se vedea E. Mihuleac, op. cit., p. 74.

Codul civil de la 1864 (care reprezintă aproape o traducere a Codului lui

Napoleon, întemeiat în mare parte pe dreptul roman) reglementa prezumţiile în
capitolul "Despre probaţiunea obligaţiilor şi a plăţii", la art. 1199-1203, iar la
art. 1170 stabilea că dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin
prezumţii, prin mărturisirea uneia din părţi. În schimb, Codul de procedură civilă
de la 1865 nu cuprindea nicio dispoziţie referitoare la prezumţii.
Împărtăşind opinia majoritară din doctrină, legiuitorul Codului de procedură
civilă din 2013 realizează o reglementare unitară a probelor în materie civilă,
cuprinzând în acelaşi act normativ atât prevederile referitoare la administrarea şi
aprecierea probelor, cât şi prevederile referitoare la admisibilitatea şi forţa
probantă a probelor, dispoziţii preluate în mare măsură din vechea legislaţie.
Astfel, printr-o enumerare aparent exhaustivă, legiuitorul stabileşte, la art. 250
C. pr. civ., mijloacele de dovadă a unui act juridic sau a unui fapt, fără ca
prezumţiile să fie excluse din rândul acestora. Apoi, la art. 327-329 C. pr. civ.,
sunt definite prezumţiile şi este reglementat regimul juridic al acestora "în
imediata vecinătate a probei testimoniale şi a expertizei". Aşa fiind, înseamnă
că, în pofida dezbaterilor doctrinare, orice dubiu cu privire la calitatea
prezumţiilor de mijloc de probă a fost înlăturat" 32. Desigur, aşa cum ne-am
exprimat şi cu altă ocazie, prezumţiile sunt mijloace de probă indirecte 33, întrucât
concluziile trase presupun eo ipso dovedirea anterioară a unui fapt vecin şi conex
cu faptul necunoscut. De altfel, calitatea prezumţiilor ca mijloc de probă indirectă
rezultă din art. 327-329 C. pr. civ., iar raţiunea acestor reglementări constă în
necesitatea de a descoperi adevărul şi în acele cazuri în care judecătorul nu are
la dispoziţie probe directe34.
32
M. Dinu, op. cit., www.juridice.ro.

33
M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 358-359.

34
În acest sens, a se vedea şi I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe
articole. Editura C.FI. Beck, Bucureşti, 2013, p. 461.

Prezumţiile, ca orice mijloc de probă, cu excepţia probelor materiale, sunt

rezultatul unui raţionament, însă, spre deosebire de raţionamentul făcut în cazul
celorlalte mijloace de probă, prezumţiilor le este specific un dublu raţionament,
cu observaţia că, în cazul prezumţiilor legale, judecătorul nu trebuie să facă cel
de-al doilea raţionament, deoarece acesta îi este impus de lege 35. Astfel, printr-
un raţionament, se induce din cunoaşterea probelor directe (înscrisuri, depoziţii
de martori etc.) existenţa faptului vecin şi conex cu faptul generator de drepturi,
apoi, printr-un alt raţionament, din cunoaşterea faptului vecin şi conex se
deduce existenţa faptului principal, datorită conexităţii dintre acestea două. De
pildă, copilul născut sau conceput în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei
[art. 414 alin. (1) C. civ.]. Din acest text, se observă că legiuitorul stabileşte
legătura de vecinătate şi conexitate între cele două fapte, impunând concluzia că
soţul mamei este tatăl copilului, concluzie desprinsă din dovedirea faptului vecin
şi conex al naşterii sau conceperii copilului în timpul căsătoriei. Ca atare, temeiul
prezumţiei de paternitate instituite prin textul precitat îl reprezintă faptul naşterii
sau acela al concepţiunii copilului în timpul căsătoriei mamei, fiind fără relevanţă
dacă era sau nu valabilă căsătoria. Conform legii, tatăl prezumtiv este soţul
mamei; dar, deşi legea nu prevede, fostul soţ al mamei este de asemenea vizat
"întrucât se bucură de paternitate prezumată atât copilul născut în timpul
căsătoriei - tatăl său fiind soţul mamei -, cât şi cel conceput în cursul căsătoriei
şi născut ulterior stingerii acesteia, având ca tată pe fostul soţ al mamei" 36. Însă
prezumţia de paternitate poate fi răsturnată prin proba contrară, întrucât
paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputinţă ca soţul mamei să fie
tatăl copilului [art. 414 alin. (2) C. civ.].
35
M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 358-359, inclusiv referinţele bibliografice.

36
E. Florian, în "Noul Cod civil. Comentariu pe articole", coordonatori FI. A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2012, p. 452.

Aşa cum s-a apreciat, primul raţionament este comun tuturor probelor şi "se
întemeiază pe un fapt care se află într-o legătură de funcţie probatorie cu faptul
generator de drepturi, uneori fiind săvârşit tocmai spre a-l dovedi (a servi ca
probă), ceea ce face ca, odată ce mijlocul de probă a fost verificat ca fiind sincer,
raţionamentul judecătorului să fie simplu şi convingător. Cel de-al doilea
raţionament, specific prezumţiilor, se întemeiază pe un fapt vecin şi conex cu
faptul generator de drepturi, care există independent de funcţia sa probatorie,
din care cauză este nevoie, de multe ori, de o deosebită atenţie pentru a stabili
dacă legătura dintre faptul vecin şi conex şi faptul generator de drepturi este
suficient de strânsă pentru a se putea trage concluzia existenţei celui de-al
doilea din cunoaşterea existenţei celui dintâi" 37. În cel de-al doilea raţionament
există o doză de probabilitate, de îndoială38, însă, cu toate acestea, remarca un
alt autor39, sunt destule cazuri în care proba prin prezumţii este mai sigură decât
proba prin martori sau decât unele probe scrise echivoce, subliniindu-se că în loc
de probe propriu-zise, care să conducă la o certitudine cel puţin relativă, precum
este dovada scrisă, legea se mulţumeşte cu prezumţii care conduc numai la o
probabilitate.
37
A. Ionaşcu, op. cit., p. 286.

38
I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 199.

39
A. Ionaşcu, op. cit., p. 286. În acelaşi sens, a se vedea şi D. Alexandresco, op. cit., p.
472.

Art. 327-329 C. pr. civ. fac distincţie între două categorii de prezumţii:
prezumţii legale şi prezumţii judiciare sau simple, după cum acestea sunt
stabilite de lege sau sunt determinate de judecător. Însă, indiferent cărei
categorii îi aparţine, prezumţia are la bază, aşa cum am mai spus 40,
probabilitatea ca faptul necunoscut să fie adevărat, probabilitate dedusă din
legătura acestui fapt cu faptul cunoscut, cu deosebirea că, în cazul prezumţiilor
legale, probabilitatea este consacrată de lege în urma evaluării legiuitorului, pe
când în cazul prezumţiilor judiciare "probabilitatea ca faptul necunoscut să fie
adevărat este extrasă de judecător în funcţie de situaţia concretă pe care acesta
o descoperă în speţa respectivă" 41. În fond, spunea prof. I. Deleanu, prezumţiile
legale nu sunt decât prezumţii de fapt, generalizate, sistematizate şi consacrate
de legiuitor. Caracteristica lor de a fi prevăzute de lege este o calitate, pentru că
raţionamentul ce constituie esenţa lor fiind făcut de legiuitor, pe baza observării
atente şi îndelungate a faptelor sociale, "rigoarea ştiinţifică a acestora este cu
mai largă şi mai profundă motivaţie asigurată" 42. În acelaşi timp, caracteristica
de a fi consacrate prin lege reprezintă şi un neajuns al lor. Întrucât "nu există
certitudinea că ceea ce s-a generalizat şi sistematizat prin prezumţii reprezintă
trăsăturile dominatoare ale unui număr suficient de fapte observate" 43.
40
M. Fodor, Drept procesual civil, op. cit., p. 403.
 41
T. C. Briciu, în "Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole", coordonatori
V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, op. cit., 2013, p. 782.

42
I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 185.

43
Ibidem.

2. Prezumţiile legale
Art. 1200 C. civ. de la 1864 prevedea că "sunt prezumţii legale acelea care
sunt determinate special prin lege (...)", dispoziţie care nu a mai fost preluată în
noua reglementare. Dar, din definiţia dată prezumţiilor în art. 327 C. pr. civ.,
precum şi din regimul juridic al celor două categorii de prezumţii, stabilit la art.
328-329 C. pr. civ., rezultă că prezumţiile legale nu pot exista decât în temeiul
unui text de lege, text care este de strictă interpretare, nefiind susceptibil de a fi
extins prin asemănare la cazuri neprevăzute 44. Dispoziţiile precitate confirmă
dictonul latin "Nulla praesumptio sine lege", potrivit căruia nu poate exista nicio
prezumţie în afara legii45. Deşi, stricto sensu, doar art. 327-328 C. pr. civ.
evocă rolul legiuitorului în construcţia raţionamentului, lato sensu, toate normele
relative la prezumţii reprezintă expresia legalităţii acestora ca mijloc de probă.
44
M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 359.

45
A se vedea L. Săuleanu, S. Răduleţu, Dicţionar de expresii juridice latine. Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2007, p. 230.

Despre prezumţiile stabilite de lege, Codul civil de la 1864 cuprindea trei

articole (art. 1200-1202), ale căror dispoziţii erau inspirate din Codul civil
francez (art. 1350-1352). Astfel, art. 1200 C. civ. de la 1864 se referea, cu titlu
exemplificativ, la patru categorii de prezumţii legale 46, iar art. 1201 din acelaşi
act normativ, pe modelul art. 1351 C. civ. fr., stabilea elementele constitutive
ale autorităţii lucrului judecat 47, reglementată ca prezumţie absolută irefragabilă
de conformitate a hotărârii cu adevărul - res iudicata pro veritate habetur 48, în
fine, art. 1202 distingea prezumţiile legale care pot fi combătute de prezumţiile
legale care nu pot fi combătute49.
46
Şi anume: prezumţia de nulitate a actelor "pentru că le priveşte făcute în frauda
dispoziţiilor legale"; prezumţia de dobândire a proprietăţii în împrejurări determinate:
prezumţia de liberare a debitorului în anumite împrejurări determinate; prezumţia puterii
lucrului judecat. În afara acestor categorii, exista un număr însemnat de prezumţii
legale, prevăzute de Codul civil, fostul Cod al familiei, Codul muncii, Codul de
procedură civilă, precum şi în diferite legi speciale (Pentru dezvoltări, a se vedea în
doctrina anterioară noilor coduri: M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 359, 363-368: I.
Deleanu, V. Mărgineanu, op. cit., p. 122 şi urm.). Potrivit art. 1350 din C. civ. fr.
(modelul art. 1200 C. civ. român de la 1864), "La presomption legale est celle qui est
attachee par une loi speciale a certains actes ou a certains faits; tels sont: 1. Les actes
que la loi declare nuis, comme presumes faits en fraude de ses dispositions, d’apres
leur seule qualite; 2. Les cas dans lesquels la loi declare la propriete ou la liberation
resulter de certaines circonstances determinees; 3. L’autorite que la loi attribue a la
chose jugee; 4. La force que la loi attache a l’aveu de la partie ou a son serment."
[Prezumţia legală este aceea care este ataşată printr-o lege specială la anumite acte
sau anumite fapte; acestea sunt: 1. Actele pe care legea le declară nule, pentru că le
prezumă făcute în frauda dispoziţiilor sale, conform singurei lor calităţi: 2. Cazurile în
care legea declară că proprietatea sau liberaţiunea rezultă din anumite circumstanţe
(împrejurări) determinate; 3. Autoritatea pe care legea o atribuie lucrului judecat; 4.
Puterea (forţa) pe care legea o ataşează (atribuie) mărturisirii părţii sau jurământului
său.].

47
Potrivit art. 1201 C. civ. 1864, este lucru judecat atunci când a doua cerere în
judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi
părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate. Acest text a avut ca model art.
 1351 din C. civ.fr., conform căruia: "L’autorite de la chose jugee n’a lieu qu'a l'egard de
ce qui a fait l’objet du jugement. Il faut que la chose demandee soit la meme; que la
demande soit fondee sur la meme cause; que la demande soit entre les memes parties,
et formee par elles et contre elles en la meme qualite." O dispoziţie similară cuprinde şi
art. 2848 C. civ. Quebec: "L’autorite de la chose jugee est une presomption absolue;
elle n’a lieu qu’a l'egard de ce qui a fait l’objet du jugement, lorsque la demande est
fondee sur la meme cause et mue entre les memes parties, agissant dans les memes
qualites, et que la chose demandee est la meme. Cependant, le jugement qui dispose
d’un recours collectif a l’autorite de la chose jugee a l’egard des parties et des membres
du groupe qui ne s’en sont pas exclus." [Autoritatea lucrului judecat este o prezumţie
absolută; ea nu operează (nu are loc) decât referitor la ceea ce face obiectul judecăţii,
atunci când cererea de chemare în judecată este fondată pe aceeaşi cauză şi este între
aceleaşi părţi, având aceleaşi calităţi, iar lucrul cerut este acelaşi. În acelaşi timp,
hotărârea (soluţia) care se referă la acţiunea colectivă (acţiune în care există
coparticipare procesuală) are autoritate de lucru judecat faţă de părţi şi de membrii
grupului ce nu s-au exclus din aceasta.].

48
Corelativ, art. 166 C. pr. civ. de la 1865 consacra excepţia puterii lucrului judecat ca
o excepţie de fond, peremptorie şi absolută.

49
Art. 1202 C. civ. de la 1864 reprezintă o reproducere aproape fidelă a art. 1352 din C.
civ. fr., în conformitate cu care: "La presomption legale dispense de toute preuve celui
au profit duquel elle existe. Nulle preuve n’est admise contre la presomption de la loi,
lorsque, sur le fondement de cette presomption, elle annule certains actes ou denie
l’action en justice, a moins qu’elle n’ait reserve la preuve contraire et sauf ce qui sera
dit sur le serment et l’aveu judiciaires." [Prezumţia legală scuteşte de orice probă pe
acela în favoarea căruia ea există. Nicio probă nu este admisă împotriva prezumţiei
legale, atunci când, pe baza acestei prezumţii, ea (legea) anulează anumite acte sau nu
dă drept de a se acţiona (reclama) injustiţie (sau neagă acţiunea în justiţie), cu excepţia
cazului ca ea (legea) să nu fi permis proba contrară şi în afară de ceea ce se va spune
sub jurământ şi mărturisire judiciară.].

Criticându-se clasificarea făcută de legiuitor în art. 1200, ca fiind incompletă

şi, în acelaşi timp, nesubordonându-se unui criteriu explicit de diviziune, în
doctrina contemporană Codului civil de la 1864 s-au propus alte clasificări ale
prezumţiilor legale. Astfel, potrivit scopului care justifică prezumţiile legale, s-a
propus50 clasificarea lor în patru categorii:
50
E. Puşcariu, op. cit., în "J.N." nr. 5/1966, p. 89-90.

- prezumţii legale care suplinesc imposibilitatea sau dificultatea dovedirii

anumitor fapte, cum ar fi prezumţia de paternitate, prezumţia de proprietate
dobândită prin uzucapiune etc.;
- prezumţii legale care uşurează proba anumitor fapte (probă nerealizabilă în
mod eficace prin dovezile directe şi indirecte), cum ar fi prezumţia de culpă a
comitentului;
- prezumţii legale destinate să evite eludarea unei interdicţii legale, dându-se
exemplu prezumţia de interpunere de persoane în cazul prevăzut de art. 812 C.
civ. de la 1864;
- prezumţia puterii lucrului judecat.
Această clasificare a fost criticată în doctrină51, pe considerentele că primele
două categorii de prezumţii se apropie prin scopul comun al prezumţiilor
corespunzătoare (acela de a înlocui o probă mai grea, sau chiar imposibilă, cu
una mai uşoară) şi că ultimele două categorii cuprind şi ele prezumţii care
urmăresc un scop comun (acela de a asigura respectarea unor dispoziţii legale
imperative sau prohibitive care interesează ordinea publică), astfel că cele patru
categorii reţinute mai sus s-ar reduce la două. În orice caz, aşa cum s-a spus,
criteriul de clasificare după scopul prezumţiilor de a uşura proba este
caracteristic tuturor prezumţiilor legale, şi nu numai celor din primele două
categorii.
51
A. Ionaşcu, op. cit., p. 293-294, inclusiv referinţele bibliografice.

Un alt autor52 clasifica prezumţiile legale în două categorii:

52
M. Eliescu, Curs de drept civil. Teoria generală a probelor (litografiat), Bucureşti,
1947, p. 95.

- prezumţii legale întemeiate pe o observaţie mai mult sau mai puţin exactă a
faptelor sociale, cum ar fi prezumţia de stingere a obligaţiei rezultând din
remiterea voluntară a titlului;
- prezumţii legale stabilite pentru a apăra o normă imperativă sau prohibitivă,
adică pentru a ocroti ordinea publică, cum ar fi prezumţia instituită de art. 812
C. civ. de la 1864.
Pe bună dreptate s-a spus că nu poate fi un criteriu de clasificare a
prezumţiilor legale criteriul întemeierii acestora pe observaţia faptelor sociale,
deoarece toate prezumţiile, inclusiv cele simple, se întemeiază pe observarea
faptelor sociale53. În schimb, aprecia acelaşi autor, criteriul ocrotirii ordinii
publice poate fi un criteriu de clasificare a prezumţiilor legale, potrivit căruia
acestea s-ar împărţi în două categorii:
53
A. Ionaşcu, op. cit., p. 294.

- prezumţii legale care urmăresc în mod precumpănitor ocrotirea unor

interese individuale, cu precizarea că ele ocrotesc implicit şi interese generale;
- prezumţii legale care urmăresc apărarea normelor legale imperative şi
prohibitive şi ocrotirea ordinii publice.
Aşa cum ne-am exprimat sub imperiul legislaţiei anterioare 54, aceste încercări
de clasificare a prezumţiilor nu prezintă un interes deosebit; implicaţii
considerabile prezintă însă clasificarea prezumţiilor legale în funcţie de puterea
doveditoare a acestora, în prezumţii absolute şi prezumţii relative 55, clasificare
dedusă din formularea folosită de legiuitor în art. 1202 alin. 2 C. civ. de la 1864,
precum şi în modelul său, art. 1352 alin. (2) din C. civ. fr. 56. Prezumţiile legale
absolute (numite şi iuris et de iure) erau caracterizate prin faptul că nu puteau fi
combătute prin niciun mijloc de probă, pe când prezumţiile legale relative
(numite şi iuris tantum) puteau fi combătute prin orice mijloc de dovadă.
Legiuitorul nu menţiona direct că o prezumţie este absolută 57, însă caracterul ei
se deducea din împrejurarea că legea, în puterea unei asemenea prezumţii,
"anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama injustiţie", expresie
folosită în art. 1202 alin. 2 C. civ. 1864 şi care nu a mai fost reţinută în noua
reglementare, pentru considerente la care ne vom referi mai jos. Când nu exista
o astfel de menţiune, prezumţia era calificată ca fiind relativă. De altfel,
caracterul relativ al unei prezumţii rezulta din formule de genul "până la proba
contrară" sau "dovada se poate face prin orice mijloc de probă", formule folosite
şi în noua reglementare. Ca o excepţie, prezumţiile legale absolute puteau fi
răsturnate prin mărturisire judiciară, dacă era vorba de un litigiu asupra unor
drepturi ce puteau forma obiectul unei tranzacţii şi nu se încălca ordinea
publică58, aserţiuni bazate pe expresia "afară de aceea ce se va zice în privinţa
jurământului şi mărturisirii ce ar face o parte în judecată" 59. De aceea, în
doctrină60, se făcea distincţie între prezumţii legale absolute, numite şi
irefragabile, care nu puteau fi răsturnate prin niciun mijloc de probă şi care
corespund unui interes general (precum incapacităţile de a primi prin
testamente, reglementate la art. 810 şi art. 883 C. civ. de la 1864, care
implicau o prezumţie irefragabilă de captaţie şi sugestie sau, după caz, o
prezumţie absolută de abuz de influenţă, ori prezumţia calităţii de persoană
interpusă în materie de liberalităţi, reglementată la art. 812 C. civ. 1864,
prezumţia puterii de lucru judecat - art. 1202 alin. 2 C. civ. de la 1864) 61, şi
prezumţii legale absolute, care corespund unui interes personal şi care puteau fi
răsturnate numai prin mărturisirea judiciară a celui în folosul căruia era
consacrată respectiva prezumţie62. Doctrina susţinea63 că ar exista şi o categorie
intermediară sau mixtă de prezumţii legale, prezentată uneori ca o subdiviziune
a prezumţiilor legale relative, care puteau fi combătute, dar numai în anumite
condiţii sau numai prin anumite mijloace de probă ori numai de către anumite
persoane64. În sensul susţinerii acestei categorii de prezumţii, se ofereau
exemple precum prezumţiile legale de coproprietate stabilite la art. 590, 602 şi
606 C. civ. de la 1864. care puteau fi combătute doar prin anumite mijloace de
probă, prezumţia de comercialitate stabilită la art. 4 din fostul Cod comercial,
care putea fi combătută numai în condiţiile acestui text.
54
M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 360.

55
Pentru clasificarea prezumţiilor, a se vedea V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, 1997, p.
215.

56
De asemenea, art. 2847 C. civ. Quebec prevede că "La presomption legale est celle
qui est specialement attachee par la loi a certains faits: elle dispense de toute autre
preuve celui en faveur de qui elle existe. Celle qui concerne des faits presumes est
simple et peut etre repoussee par une preuve contraire: celle qui concerne des faits
reputes est absolue et aucune preuve ne peut lui etre opposee." [Prezumţia legală este
aceea special ataşată de către lege anumitor fapte; ea scuteşte de orice altă probă pe
cel în favoarea căruia există (este făcută). Cea care priveşte fapte prezumate este
simplă şi poate fi desfiinţată prin proba contrară; cea care priveşte fapte reputate este
absolută şi nicio probă nu i se poate opune].

57
Aşa cum, de pildă, art. 2848 C. civ. Quebec prevede expres că "L’autorite de la chose
jugee est une presomption absolue (...)".

58
I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 201; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1973,
p. 399; A. Hilsenrad, I. Stoenescu, op. cit., p. 242; V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept
procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2002, p. 259-
260. S-a apreciat că, în acest caz, ar fi admisibilă şi mărturisirea extrajudiciară,
deoarece, indiferent de felul mărturisirii, această probă este lăsată la aprecierea
judecătorului (V. D. Zlătescu, op. cit., 2000, p. 278-279; M. Eliescu, op. cit., p. 98; A.
Ionaşcu, op. cit., p. 297-298). Menţionăm că, în prezent, legea (art. 349 -350 C. pr. civ.)
face distincţie între mărturisirea judiciară şi mărturisirea extrajudiciară, cât priveşte
forţa probantă a mărturisirii, în sensul că mărturisirea judiciară face deplină dovadă
împotriva aceluia care a făcut-o, în schimb mărturisirea extrajudiciară este un fapt
supus aprecierii judecătorului. Această distincţie se face şi în art. 1356 din C. civ.fr.
Totuşi, trebuie avute în vedere şi prevederile art. 436 alin. (1) şi ale art. 22 alin. (2) C.
pr. civ.

59
Referirea la jurământ a fost înlăturată din legislaţia română, în urma desfiinţării
acestui mijloc de probă prin Decretul nr. 205 din 12 august 1950. Însă art. 1350 din C.
civ.fr. exemplifică, printre prezumţiile legale (la punctul 4 al textului), şi forţa pe care
legea o atribuie mărturisirii părţii sau jurământului acesteia, iar art. 1352 alin. (2) C. civ.
fr. se referă şi la jurământ, întrucât acest mijloc de probă nu a fost înlăturat din
legislaţia civilă franceză. În schimb, art. 2847 C. civ. Quebec nu face nicio referire la
mărturisire şi nici la jurământ, ceea ce înseamnă că împotriva prezumţiilor absolute nu
este admisă nicio dovadă.

60
I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 201; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1973,
p. 399: G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., 1996, p. 268; A. Ionaşcu, op. cit., p. 296; V. M.
Ciobanu, op. cit., vol. II, 1997, p. 215.
 61
În legătură cu aceste prezumţii legale absolute, care se încadrează în primele două
ipoteze ale art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864, s-a spus că "interzicându-se proba
contrară" este pusă în discuţie "probabilitatea" - ca fundament al prezumţiei, că "dintre
cele două elemente ale prezumţiei - voinţa legiuitorului şi probabilitatea care motivează
această voinţă - rămâne de fapt numai voinţa (...)". Suntem în prezenţa unei "voinţe
arbitrare, ignorând realitatea (...), ceea ce repudiază ideea de prezumţie, pentru a
justifica însă ideea de ficţiune". De vreme ce "prezumţia legală scuteşte de orice dovadă
pe acela în favoarea căruia este făcută, nu există consecvenţă logică pentru a se
interzice proba contrară aceluia în defavoarea căruia este făcută. Inadmisibilitatea
probei contrare anulează ideea de prezumţie şi situează mecanismul judiciar în afara
sistemului probator". Acestea fiind spuse, autorul concluzionează, arătând că "unele
dintre prezumţiile legale irefragabile (cum sunt cele menţionate în text) simt de fapt
reguli de fond (...), iar unele dintre asemenea reguli de fond, cu totul străine de criteriul
probabilităţii, exprimând doar voinţa legiuitorului, sunt ficţiuni juridice" (I. Deleanu,
Prolegomene juridice, op. cit. p. 195-196).

62
De pildă, art. 1138 alin. (1) C. civ. de la 1864 instituia prezumţia legală absolută,
conform căreia remiterea voluntară a înscrisului sub semnătură privată făcută de
creditor debitorului dă proba liberaţiunii. Dacă debitorul dorea respingerea cererii de
plată a creditorului, el trebuia să dovedească faptul vecin şi conex că se află în posesia
titlului de creanţă. Din momentul probării acestui fapt, se considera fie că debitorul a
plătit datoria, fie că a fost iertat de plata ei, prezumţie legală care putea fi combătută
numai prin mărturisire judiciară. A se vedea V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, 1997, p. 215;
M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 362-363.

63
I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 201; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., 1973,
p. 399; V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, 1997, p. 215; A. Ionaşcu, op. cit., p. 296; M.
Eliescu, op. cit., p. 98; G. Boroi, D. Rădescu, op. cit., 1996, p. 268; M. Fodor, op. cit.,
2006, p. 361-362. A se vedea şi I. Deleanu, V. Mărgineanu, op. cit., p. 45.

64
S-a apreciat şi că "ar fi de discutat dacă suntem în prezenţa unei a treia categorii de
prezumţii sau dacă aceste aşa-numite «prezumţii mixte» sunt numai câteva excepţii de
la regimul stabilit fie pentru prezumţiile absolute, fie pentru cele relative". Problema nu
are însă o mare semnificaţie teoretică (V. D. Zlătescu, op. cit., 2000, p. 279).

Teoria dezvoltată sub imperiul legislaţiei anterioare în legătură cu natura

juridică a prezumţiei (instrument de tehnică legislativă, regulă de drept sau
mijloc de probă), cu categoriile acesteia, a determinat legiuitorul să
reglementeze prezumţiile într-un mod mai suplu, limpede, prin eliminarea
textelor de tip exemplu sau incomplete ori superflue, pe fondul preluării unor
dispoziţii din vechea reglementare65. Ca atare, noua reglementare nu se mai
raportează la "categorii concrete de prezumţii legale", ci stabileşte doar modul
de determinare şi identificare a acestora, astfel că "pe structura prezumţiilor
trebuie realizată analiza în fiecare caz în parte, în funcţie de prevederea concretă
a legii"66. Aşa se face că dispoziţiile art. 1202 alin. 2 C. civ. de la 1864 nu se
regăsesc în noua reglementare a prezumţiilor 67. De aceea s-a spus că "ar părea
că noţiunea de prezumţie absolută irefragabilă nu mai are acoperire în legislaţia
actuală"68.
65
În acest sens, a se vedea şi A. Tabacu, R. Duminică, Prezumţia ca mijloc de probă,
potrivit noului Cod de procedură civilă şi noului Cod civil, în "Revista română de drept
privat" nr. 6/2011 , p. 175.

66
A. Tabacu, R. Duminică, cit. supra, p. 166 şi 169.

67
De altfel, dispoziţiile Codului civil actual permit dovada contrară împotriva
prezumţiilor ce conduc la anularea unui act şi care se înscriu în sfera probaţiunii. De
pildă, art. 812 C. civ. de la 1864 stabilea că "dispoziţiile în favoarea unui incapabil sunt
nule, fie ele deghizate sub forma unui contract oneros, fie tăcute în numele unor
persoane interpuse; sunt reputate ca persoane interpuse tatăl şi mama, copiii şi
descendenţă şi soţul persoanei incapabile". În schimb, art. 992 din C. civ. actual
dispune că "sancţiunea nulităţii relative prevăzute la art. 988 alin. (2), art. 990 şi 991 se
 aplică şi liberalităţilor deghizate sub forma unui contract cu titlu oneros sau tăcute unei
persoane interpuse; sunt prezumate până la proba contrară ca fiind persoane interpuse
ascendenţii, descendenţă şi soţul persoanei incapabile de a primi liberalităţi, precum şi
ascendenţii şi descendenţă soţului acestei persoane".

68
T. C. Briciu, în "Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat", coordonatori V. M.
Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., vol. I, 2013, p. 784. În acelaşi sens, a se vedea M.
Stancu, G. Boroi, Drept procesual civil, ediţia a 2-a, revizuită şi adăugită, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2015, p. 504, nota 1.

Soluţia legiuitorului este bine-venită, întrucât textul art. 1202 alin. 2 C. civ.
de la 1864 a îndemnat la diverse interpretări şi, pe bună dreptate, s-a spus că
"referirile la incapacităţile legale care ar conduce la anularea unui act nu se
înscriu în sfera sistemului probator", fiind mai degrabă reguli de drept edictate
de legiuitor69. Pe de altă parte, aşa cum era şi firesc, autoritatea lucrului judecat
nu mai este consacrată sub forma prezumţiei legale absolute irefragabile, ci este
reglementată ca un efect al hotărârii judecătoreşti (art. 430-431 C. pr. civ.),
care poate fi invocată pe cale de excepţie, în condiţiile art. 432 C. pr. civ.
Soluţie raţională, întrucât nu probabilitatea de adevăr, pe care ar trebui să îl
conţină o hotărâre judecătorească, era fundamentul fostei prezumţii a autorităţii
lucrului judecat, ci imutabilitatea actului jurisdicţional 70, precum "şi nevoia
statului de a nu rămâne deschise conflicte juridice, adică mai puţin o deducţie
logică, ci mai mult o voinţă a legiuitorului"71.
69
T. C. Briciu, în "Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat", coordonatori V. M.
Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., vol. I, 2013, p. 784. Anularea actului este consecinţa
nerespectării unei reguli de fond pentru validitatea acestuia. Dacă şi în măsura în care
la fundamentul unei asemenea reguli se află o prezumţie - prezumţia de fraudă la lege -,
aceasta nu este decât "motivul" regulii de fond (I. Deleanu, Prolegomene juridice, op.
cit., p. 193).

70
I. Deleanu, Prolegomene juridice, op. cit., p. 189.

71
T. C. Briciu, în "Noul Cod de procedură civilă comentat şi adnotat", coordonatori V. M.
Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., vol. I, 2013, p. 785.

Pentru a simplifica situaţia justiţiabilului care, în anumite împrejurări, nu are

posibilitatea efectivă de a face dovada susţinerilor sale, legiuitorul a extins sfera
prezumţiilor legale, reglementând un număr însemnat de prezumţii în Codul civil
din anul 2011, dar şi în Codul de procedură civilă din anul 2013, precum şi în
alte acte normative - izvoare de drept procesual civil. Totodată, alături de
clasificarea prezumţiilor în funcţie de autorul care le stabileşte sau le determină,
legiuitorul noului Cod de procedură civilă realizează indirect şi distincţia
prezumţiilor în funcţie de puterea doveditoare a acestora, în prezumţii absolute
şi prezumţii relative. Astfel, după ce stabileşte că "prezumţia legală poate fi
înlăturată prin proba contrară (...)", adaugă sintagma "(...) dacă legea nu
dispune altfel" [art. 328 alin. (2) C. pr. civ.]. Textul stabileşte, pe de o parte,
regula că prezumţiile legale sunt relative (iuris tantum) şi pot fi înlăturate prin
proba contrarie, probă care, în lipsa unei prevederi contrare, poate fi făcută prin
orice mijloc de dovadă. Aşa fiind, înseamnă că, şi atunci când legiuitorul nu
califică în niciun fel prezumţia ori nu spune nimic despre dovada contrară (în
sensul că nu foloseşte formule de genul "prezumţia nu poate fi înlăturată";
"dovada contrară nu este admisibilă" etc.), aceasta are caracter relativ. Pe de
altă parte, de la regula menţionată textul admite şi excepţii, fapt ce rezultă din
expresia finală "dacă legea nu prevede altfel". Prin urmare, ori de câte ori legea
prevede altfel, în sensul că foloseşte expresii precum "prezumţia nu poate fi
înlăturată" ori "dovada contrară nu este admisibilă" sau alte formule de acest
gen, prezumţia legală nu va putea fi răsturnată prin niciun mijloc de probă şi, ca
atare, spunem că prezumţia este absolută (iuris et de iure) ori că are caracter
absolut. Dacă legea stabileşte că proba contrară poate fi făcută numai prin
anumite mijloace de probă, numai în anumite condiţii sau numai de către
anumite persoane, prezumţia are caracter mixt, deci aparţine aşa-numitei
categorii intermediare de prezumţii legale, prezentată uneori ca o subdiviziune a
prezumţiilor relative72.
72
I. Stoenescu, Gr. Porumb, op. cit., p. 201; I. Stoenescu, S. Zilberstein, op. cit., p.
399; V. M. Ciobanu, op. cit., vol. II, 1997, p. 215-216; A. Ionaşcu, op. cit., p. 296; M.
Eliescu, op. cit., p. 98; I. Deleanu, V. Mărgineanu, op. cit., p. 45; V. M. Ciobanu, G.
Boroi, op. cit., 2002, p. 260; M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 361-362 (Prezumţiile
intermediare sau mixte îşi vor regăsi recunoaşterea în funcţie de norma concretă care le
stabileşte.) (A. Tabacu, R. Duminică, cit. supra, p. 171).

În general, legea stabileşte prezumţii legale în cazurile în care proba directă a

faptelor este greu sau chiar imposibil de făcut şi când situaţia prezumată este
conformă, în marea majoritate a cazurilor, cu realitatea faptelor. Se poate
întâmpla ca prezumţia să fie contrară adevărului, de aceea legea lasă
adversarului posibilitatea să dovedească inexactitatea prezumţiei şi să
restabilească adevărul. În aceste condiţii se spune că prezumţia admite proba
contrară sau că este adevărată numai până la dovada contrară. Acestea sunt
prezumţiile legale relative, care reprezintă majoritatea prezumţiilor stabilite de
legiuitor, enunţate în textul legii ca prezumţii propriu-zise, ca dispensă de
dovadă, ca presupunere sau prin orice formulă echivalentă de natură să
stabilească faptele considerate de lege ca dovedite.
Ca o excepţie, legiuitorul atribuie unor anumite prezumţii legale un efect
absolut, interzicând dovada contrară, caz în care cel căruia i se opune prezumţia
"este silit să se încline"73, fără a avea dreptul să dovedească faptul că prezumţia
nu corespunde adevărului. Putem spune că, în acest caz, prezumţia constituie nu
numai o scutire de probă în favoarea uneia dintre părţi, ci şi o interdicţie de
probă impusă celeilalte părţi. Astfel de prezumţii există într-un număr limitat,
deoarece raţiunea instituirii prezumţiilor este de a ajuta la aflarea adevărului, şi
nu de a-l ascunde şi nici de a impune un adevăr convenţional. De aceea,
legiuitorul prevede numai în câteva cazuri că proba contrară nu este admisibilă
ori nu permite a se contesta injustiţie ceea ce a concluzionat ca fiind adevărat
sau, altfel spus, nu permite a se dovedi faptul că ceea ce a prezumat nu
corespunde adevărului. Bunăoară, art. 2415 C. civ., intitulat "Efectul înscrierii",
stabileşte că "Creditorul care înscrie o ipotecă asupra unui bun este prezumat că
are cunoştinţă despre existenţa tuturor ipotecilor care au fost înscrise mai
înainte cu privire la acelaşi bun. Dovada contrară nu este admisibilă." Înseamnă
că textul conferă caracter absolut concluziei trase de legiuitor, creditorul fiind
prezumat că are cunoştinţă de toate ipotecile anterioare. Aşadar, prezumţia este
absolută doar în ceea ce priveşte cunoaşterea înscrierii, a rangului ipotecii; ea nu
are consecinţe asupra existenţei dreptului 74. Cu excepţia publicităţii
constitutive75, de regulă publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus
ori admis la publicitate [art. 20 alin. (3) teza întâi C. civ.] 76, ci asigură
opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum şi a oricărui alt raport juridic
supus publicităţii, stabileşte rangul acestora [art. 20 alin. (1) C. civ.]77, în sensul
că terţii sunt prezumaţi a cunoaşte situaţia înscrisă în respectivul registru 78,
prezumţie cu caracter absolut, astfel cum rezultă din art. 19 alin. (4) C. civ.,
conform căruia "nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul
sau faptul supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal
îndeplinită".
73
I. Deleanu, V. Mărgineanu, op. cit., p. 144; M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 363.

74
Prin raportare la art. 2414 C. civ. (potrivit căruia înscrierea în arhivă nu conferă
validitate unei ipoteci lovite de nulitate) s-a spus că "va fi totuşi permisă proba
cunoaşterii viciului care afectează ipoteca, deoarece conţinutul prezumţiei va fi mărginit
de datele cuprinse în avizul de garanţie reală depus la Arhivă, şi nicidecum de
conţinutul contractului de ipotecă" (B. Vişinoiu, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A.
Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit.,2012, p. 2392).

75
Art. 885 alin. (1) C. civ. consacră efectul constitutiv al înscrierilor în cartea funciară a
drepturilor reale imobiliare. Potrivit textului "drepturile reale asupra imobilelor cuprinse
în cartea funciară se dobândesc, atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai prin
înscrierea lor în cartea funciară, pe baza actului sau faptului care a justificat
înscrierea". Aceste dispoziţii se aplică însă numai după finalizarea lucrărilor de cadastru
pentru fiecare unitate administrativ-teritorială şi deschiderea, la cerere sau din oficiu, a
cărţilor funciare pentru imobilele respective, în conformitate cu prevederile Legii nr.
7/1996. Până la data sus-menţionată, înscrierea în cartea funciară a dreptului de
proprietate şi a altor drepturi reale, pe baza actelor prin care s-au transmis, constituit
ori modificat în mod valabil, se face numai în scop de opozabilitate faţă de terţi (art. 56
din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul
civil). De la regula dobândirii drepturilor reale imobiliare numai prin înscriere în cartea
funciară, art. 887 alin. (1) C. civ. stabileşte unele cazuri în care astfel de drepturi iau
naştere fără înscrierea lor în cartea funciară: când provin din moştenire, accesiune
naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte
cazuri expres prevăzute de lege.

76
Cu toate acestea, în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege, ea poate
produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de bună-credinţă [art. 20 alin.
(3) teza a doua C. civ.].

77
Publicitatea este formalitatea de aducere la cunoştinţa terţilor a unor drepturi, acte şi
fapte juridice sau a altor raporturi juridice prin înscrierea acestora într-un registru sau
alt document înfiinţat în acest scop şi care este accesibil oricărei persoane interesate
(A. Trăilescu, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 18-19). În sens restrâns, publicitatea
juridică se referă la mijloacele de publicitate adresate unor persoane nedeterminate,
publicului în general, cum sunt publicaţiile şi toate înregistrările făcute ori consemnate
în registrele publice (M. Nicolae, Tratat de publicitate imobiliară, vol. I, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 131-132).

78
Publicitatea se realizează prin cartea funciară, Arhiva Electronică de Garanţii Reale
Mobiliare, denumită în cuprinsul prezentului cod şi arhivă, prin registrul comerţului,
precum şi prin alte forme de publicitate prevăzute de lege [art. 18 alin. (2) C. civ.].

Art. 21 C. civ. stabileşte că: "dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un
registru public, se prezumă că el există, cât timp el nu a fost radiat sau modificat
în condiţiile legii" [alin. (1)]; "în cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat,
se prezumă că el nu există" [alin. (2)]. Din acest text rezultă că efectuarea
înscrierii unui drept, act sau fapt într-un registru public creează prezumţia
pozitivă a faptului că acel drept, act sau fapt există pe toată perioada de timp
cât nu a fost radiat sau modificat, tot astfel cum radierea dreptului, actului sau
faptului din registrul public prezumă stingerea dreptului, încetarea actului sau a
faptului.
Aşadar, publicitatea creează prezumţia exactităţii înscrierii drepturilor, actelor
sau faptelor juridice în registrele publice, prezumţie care, în privinţa terţilor de
bună-credinţă, are caracter absolut79. Dar prezumţia existenţei sau inexistenţei
unui drept tabular nu are caracter absolut, de vreme ce art. 900 C. civ. permite
dovada contrară. Astfel, după ce legiuitorul stabileşte în primele două alineate
ale textului că, "dacă în cartea funciară s-a înscris un drept real în folosul unei
persoane, se prezumă că dreptul există în folosul ei", iar, "dacă un drept real s-a
radiat din cartea funciară, se prezumă că acel drept nu există", la alineatul final
prevede că "dovada contrară se poate face numai în cazurile prevăzute la art.
887, precum şi pe calea acţiunii în rectificare". Aşa fiind, înseamnă că dovada
contrară se poate face numai în cazurile de dobândire a drepturilor reale, fără
înscriere în cartea funciară (când provin din moştenire, accesiune naturală,
vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte
cazuri expres prevăzute de lege), precum şi pe calea acţiunii în rectificare, dacă
sunt îndeplinite condiţiile art. 907 şi urm. C. civ.80
79
În acest sens, a se vedea A. Trăilescu, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit.,2012, p. 22.

80
Când o înscriere tăcută în cartea funciară nu corespunde cu situaţia juridică reală, se
poate cere rectificarea acesteia de către orice persoană interesată. Situaţia juridică
reală trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere tăcută de titularul înscrierii a cărei
rectificare se solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială, ori dintr-o
hotărâre judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis
acţiunea de fond. Acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune,
reducţiune sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic
(art. 907 C. civ.). A se vedea, cât priveşte condiţiile, termenele de exercitare şi efectele
admiterii acţiunii în rectificare, art. 908 -910 C. civ. Rectificarea înscrierii inexacte în
cartea funciară se va face de biroul teritorial de cadastru şi publicitate imobiliară, pe
baza declaraţiei date în formă autentică notarială sau a hotărârii judecătoreşti definitive.

Însă, având în vedere că înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza

unui înscris din cele precizate la art. 888 C. civ.81, dovada contrară nu se va
putea face prin orice mijloc de probă [art. 309 alin. (5) C. pr. civ.]. Acestea fiind
spuse, considerăm că prezumţia nu face parte nici din categoria prezumţiilor
relative care pot fi combătute prin orice mijloc de probă, fiind mai degrabă o
prezumţie intermediară sau mixtă. Totuşi, prezumţia exactităţii înscrierilor în
cartea funciară nu poate fi răsturnată în cazul dobânditorului cu titlu oneros care
a fost de bună-credinţă la data înregistrării cererii de înscriere a dreptului său în
cartea funciară (art. 901 C. civ.)82.
81
Potrivit textului, înscrierea în cartea funciară se efectuează în baza înscrisului
autentic notarial, a hotărârii judecătoreşti rămase definitivă, a certificatului de
moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile în care
legea prevede aceasta.

82
A. Trăilescu, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 927. Sub rezerva unor dispoziţii legale
contrare, oricine a dobândit cu bună-credinţă vreun drept real înscris în cartea funciară,
în temeiul unui act juridic cu titlu oneros, va fi socotit titularul dreptului înscris în folosul
său, chiar dacă, la cererea adevăratului titular, dreptul autorului său este radiat din
cartea funciară [art. 901 alin. (1) C. civ.].

O prezumţie absolută este consacrată şi la art. 2556 C. civ., chiar dacă

legiuitorul nu o califică în niciun fel, în sensul că prezumţia nu poate fi înlăturată
cu nicio altă probă. Intitulat marginal "Prezumţia efectuării în termen a actelor'’,
art. 2556 C. civ. prevede că "actele de orice fel se socotesc făcute în termen,
dacă înscrisurile care le constată au fost predate oficiului poştal sau telegrafic cel
mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când încetează în mod obişnuit
activitatea la acel oficiu". Dispoziţiile acestui text se aplică (deci prezumţia
operează - n.n.) conform art. 2052 din Legea nr. 71/2011 de punere în aplicare
a noului Cod civil, în cazul în care înscrisurile au fost predate prin scrisoare
recomandată la oficiul poştal sau telegrafic ori la un serviciu de curierat rapid
sau la un serviciu specializat de comunicare, înfiinţate potrivit legii 83. Ca atare,
odată dovedit faptul vecin şi conex al predării înscrisurilor (care constată actele)
la oficiul poştal sau telegrafic ori la serviciul de curierat rapid sau la serviciul
specializat de comunicare, în condiţiile menţionate, se presupune efectuarea în
termen a actelor (indiferent că termenul este stabilit pe ani, pe luni, pe
săptămâni, pe zile sau pe ore), nefiind posibilă dovada contrară a faptului că, în
realitate, actele nu ar fi fost efectuate în termen84.
83
În acelaşi sens, în materie procesual-civilă, art. 183 alin. (1) C. pr. civ. stabileşte că
"actul de procedură depus înăuntrul termenului prevăzut de lege prin scrisoare
recomandată la oficiul poştal sau depus la un serviciu de curierat rapid ori la un serviciu
specializat de comunicare este socotit a fi făcut în termen". De asemenea, este
considerat ca tăcut în termen, potrivit alin. (2) al art. 183 C. pr. civ., actul depus de
partea interesată înăuntrul termenului prevăzut de lege la unitatea militară ori la
administraţia locului de deţinere unde se află această parte. Acest text se referă numai
la termenele imperative (peremptorii), termene în care, sub sancţiunea decăderii, partea
interesată trebuie să facă un act de procedură. Dovada datei depunerii actului de către
partea interesată se face, în cazurile menţionate, cu recipisa oficiului poştal ori prin
înregistrarea sau atestarea tăcută, după caz, de serviciul de curierat rapid, de serviciul
specializat de comunicare, de unitatea militară sau de administraţia locului de deţinere,
pe actul depus [art. 183 alin. (3) C. pr. civ.]. Rezultă că orice alte mijloace de probă, în
afara celor precizate de legiuitor, pentru dovedirea depunerii actului de procedură, sunt
inadmisibile.

În practica judiciară s-a decis că, dacă din înscrisurile privind preluarea de către poştă
a unei recomandate nu rezultă ce act de procedură s-a transmis, acel act trebuie
respins ca tardiv (Î.C.C.. T., S. cont. adm. fisc. Dec. nr. 2188/2014, pe www.juridice.ro,
7 iulie 2015).

84
În acest sens, a se vedea A. Tabacu, R. Duminică, op. cir., p. 173. În practica
judiciară s-a decis: "Constatarea că respectiva plângere s-a înregistrat la o dată
ulterioară expirării termenului devine inoperantă, din moment ce s-a făcut dovada
predării la poştă în termen legal." (C.S.J., S. cont, adm., Dec. nr. 1434/2000, în "Indaco
Lege 4.4").

Dovada faptului vecin şi conex al predării înscrisurilor în termen se face cu

recipisa oficiului poştal sau, după caz, cu înregistrarea ori atestarea făcută de
serviciul de transmitere, predare şi confirmare, prin verificarea datei de pe
acestea, de pildă ştampila poştei aplicată în momentul depunerii/primirii
corespondenţei.
Prezumţia filiaţiei faţă de mamă 85 rezultând din posesia de stat conformă cu
actul de naştere este o prezumţie absolută, de vreme ce art. 411 C. civ.
prevede, pe de o parte, că "nicio persoană nu poate reclama o altă filiaţie faţă de
mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naştere şi posesia de stat
conformă cu acesta" [alin. (1)]. iar, pe de altă parte, că "nimeni nu poate
contesta filiaţia faţă de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă
cu actul său de naştere" [alin. (2)] 86. Posesia de stat (folosinţa stării civile) este
starea de fapt care indică legăturile de filiaţie şi rudenie dintre copil şi familia din
care se pretinde că face parte, stare ce rezultă, în principal, din oricare dintre
împrejurările enumerate la art. 410 alin. (1) C. civ. şi care pot fi dovedite prin
orice mijloace de probă87. În schimb, starea civilă a unei persoane este fixată de
lege, astfel că cele două noţiuni nu trebuie confundate 88: posesia de stat
reprezintă dinamica, iar starea civilă are în vedere statica atributului de
identificare în discuţie. Ca atare, simpla folosire în fapt a stării civile nu duce la
dobândirea acestui atribut de identificare a persoanei fizice 89, dar prezumă
relativ că starea civilă corespunde realităţii. Dacă posesia de stat este
concordantă cu actul de stare civilă (actul de naştere) al persoanei, prezumţia de
existenţă a acelei stări civile este o prezumţie legală absolută90.
85
Termenul "filiaţie" provine din francezul "filiation" şi semnifică legătura de rudenie
între copii şi părinţi, descendenţă, legătură de rudenie în linie dreaptă (Dicţionarul
explicativ al limbii române, op. cit., Bucureşti, 1998, p. 379). Din punct de vedere
juridic, filiaţia este legătura care se stabileşte de lege între părinţi şi copii. În ceea ce
priveşte filiaţia faţă de mamă, legiuitorul român a avut în vedere adagiul peremptoriu
"mater semper certa est", adagiu fondat pe însuşi faptul naşterii. De aceea, art. 408
alin. (1) C. civ. stabileşte regula că filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii. Deci
maternitatea este dată de faptul că femeia naşte copilul, textul nefăcând referire la
legătura de sânge. Practic, aşa cum s-a observat într-un interesant studiu (L. Tec,
Filiaţia - intre adevăr (biologic) şi minciună (legală) sau între ştiinţă şi ficţiune, pe
www.juridice.ro, 12 martie 2014), este posibil ca "o femeie să nască un copil fără să
aibă vreo legătură de sânge sau genetică cu el şi să aibă statutul de mamă prin faptul
naşterii".

86
În sensul că prezumţia privind realitatea stării civile evidenţiate de actul de naştere
concordant cu posesia de stat are caracter relativ, a se vedea D. Lupaşcu, C.-M.
Crăciunescu, în "Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul I. Cartea I şi Cartea a II-a
(art. 1-534)" (coordonator M. Uliescu), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.
807-808.

87
În doctrina şi în practica judiciară contemporane fostului Cod al familiei s-a precizat
că prin "folosirea stării civile" (sintagmă prin care se denumea "posesia de stat") se
înţelege starea de fapt din care rezultă că un copil este al unei anumite femei, din
întrunirea următoarelor elemente: nomen (acel copil poartă în mod constant numele
mamei); tractatus (acel copil este considerat ca atare de către mama lui şi de familia
acesteia); fama (acel copil este considerat în această calitate şi de către celelalte
persoane). Aceste elemente trebuie să aibă caracter de continuitate, să nu fie izolate,
distanţate în timp nefiresc, şi să existe, în mod concordant, faţă de mamă, familie şi
societate, fiind fapte materiale, ele pot fi dovedite sau combătute prin orice mijloc de
probă (I. P. Filipescu, V. M. Ciobanu, Aspecte ale contestării maternităţii, în "RRD" nr.
3/1986, p. 20; M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 375, nota 1810; Tribunalul Suprem,
S. civ., Dec. nr. 731/1970, în "C.D. 1970", vol. II, p. 185-186). Codul civil 2011 defineşte
posesia de stat, la art. 410 alin. (1) teza întâi, redat în text, iar în teza a doua a
aceluiaşi text precizează că: "Ea (i.e. posesia de stat, n.n. - M.F.) constă, în principal,
în oricare dintre următoarele împrejurări: a) o persoană se comportă faţă de un copil ca
fiind al său, îngrijindu-se de creşterea şi educarea sa, iar copilul se comportă faţă de
această persoană ca fiind părintele său; b) copilul este recunoscut de către familie, în
societate şi, când este cazul, de către autorităţile publice, ca fiind al persoanei despre
care se pretinde că este părintele său; c) copilul poartă numele persoanei despre care
se pretinde că este părintele său." Rezultă că, spre deosebire de soluţia promovată
anterior în doctrina şi practica judiciară relativ la conţinutul posesiei de stat
(interpretare orientată de art. 294 C. civ. de la 1864 - text abrogat prin art. 49 din
Decretul nr. 32/1954), potrivit căreia raportul de filiaţie şi de rudenie trebuie să rezulte
din "întrunirea de fapte", noul Cod civil precizează că posesia de stat constă, în
principal, "în oricare dintre următoarele împrejurări" (...). Totodată art. 410 alin. (2) C.
civ. prevede că posesia de stat trebuie să fie continuă, paşnică, publică şi neechivocă.

88
Noţiunea de "stare civilă" nu este sinonimă cu noţiunea de "statut civil", deoarece
această din urmă noţiune are, încă de la origini, un sens mai larg decât noţiunea de
"stare civilă"; "statut civil" reprezintă întregul (genul proxim), iar "starea civilă" este
numai o parte (diferenţa specifică) din statutul civil. De fapt, conţinutul stării civile este
format prin delimitarea unei părţi din elementele statutului civil (statutul individual,
statutul social şi statutul familial), astfel că din cele trei componente se va reţine
statutul familial şi, în parte, statutul individual şi se va exclude statutul social [Pentru
dezvoltări, a se vedea T. Ţiclea, în "Noul Cod civil. Studii şi comentarii. Volumul I.
Cartea I şi Cartea a II-a (art. 1-534)" (coordonator M. Uliescu), Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2012, p. 331-333]. Art. 98 C. civ. defineşte starea civilă ca fiind
"dreptul persoanei de a se individualiza, în familie şi societate, prin calităţile strict
personale care decurg din actele şi faptele de stare civilă", deşi starea civilă nu este un
drept, ci formează obiectul unui drept. De aceea s-a spus că, în realitate, art. 98 C. civ.
nu defineşte starea civilă, ci dreptul la starea civilă (T. Ţiclea, cit. supra, p. 324). În
schimb, din art. 59 C. civ. rezultă că starea civilă este un atribut de identificare a
persoanei fizice.

89
În acest sens, a se vedea G.-A. Ilie, în Drept civil. Persoanele" (coordonator M.
Nicolae), Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 114.
 90
În sensul că prezumţia are caracter absolut şi irefragabil, a se vedea G.-A. Ilie, cit.
supra, p. 114; L. Tec, cit. supra; E. Florian, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A.
Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 450.

Aşadar, posesia de stat conformă cu actul de naştere creează prezumţia

absolută că maternitatea arătată în acest mod corespunde realităţii şi nu poate fi
pusă în discuţie nici de către copil (beneficiarul maternităţii), care ar reclama o
altă stare civilă (o filiaţie maternă diferită), nici de către o altă persoană care ar
contesta-o. Altfel spus, filiaţia faţă de mamă a unei persoane nu poate fi pusă în
discuţie dacă atât actul de naştere întocmit în registrul de stare civilă (certificatul
de naştere eliberat pe baza acestuia), cât şi folosinţa stării civile arată ca mamă
a copilului pe aceeaşi femeie. Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii
[art. 408 alin. (1) teza întâi C. civ.], "deşi ştiinţa a demonstrat că femeia care
naşte poate să nu aibă niciun aport genetic la concepţia copilului născut" 91. Deci
prezumţia de maternitate ar putea fi înlăturată prin proba ştiinţifică, însă
caracterul absolut nu îngăduie răsturnarea ei.
91
L. Tec, cit. supra.

Filiaţia faţă de mamă poate fi contestată numai în ipoteza în care o persoană

are o posesie de stat neconformă cu actul său de naştere, nu şi în ipoteza în care
femeia care a născut nu este aceeaşi cu cea biologică. Deci "adevărul biologic cu
privire la mamă va fi învins de minciuna legii, prezumţia legală absolută de
maternitate"92. Cazurile în care această prezumţie nu ar corespunde cu realitatea
sunt rare şi ele au fost precizate în doctrina contemporană fostului Cod al
familiei93, iar legiuitorul actualului Cod civil le-a încorporat în dispoziţiile art. 411
alin. (3). Conform textului, dacă printr-o hotărâre judecătorească s-a stabilit că
a avut loc o substituire de copil ori că a fost înregistrată ca mamă a unui copil o
altă femeie decât aceea care l-a născut, se poate face dovada adevăratei filiaţii
cu orice mijloc de probă. Rezultă că prezumţia maternităţii poate fi înlăturată
prin efectul hotărârii judecătoreşti care constată neconformitatea ei cu realitatea
din cauza uneia dintre situaţiile prevăzute la art. 411 alin. (3) C. civ. Deci faptul
substituirii copilului sau, după caz, al substituirii mamei 94, constatat de către
instanţă, duce la admisibilitatea acţiunii în stabilirea adevăratei filiaţii materne a
copilului respectiv, care poate fi probată cu orice mijloc de dovadă permis de
lege95. În consecinţă, am putea spune că prezumţia de maternitate are caracter
absolut, dacă posesia de stat este conformă cu actul de naştere, şi caracter
relativ (mai exact mixt), dacă posesia de stat nu este conformă cu actul de
naştere din cauza substituirii copilului sau, după caz, a mamei.
92
Prin urmare, în planul dreptului, în concursul dintre mama Juridică" sau "legală" şi
cea "genetică" sau "biologică" va câştiga prima. (L. Tec, cit. supra).

93
I. Deleanu, V. Mărgineanu, op. cit., p. 233-234; I. P. Filipescu, V. M. Ciobanu, cit.
supra, în "RRD" nr. 3/1986, p. 19-25.

94
Substituirea de copil poate avea loc în ipoteza în care naşterea a doi copii are loc în
acelaşi timp şi în acelaşi loc şi, de regulă din eroare, copilul unei femei este atribuit
celeilalte femei şi invers, în schimb, substituirea mamei presupune că o altă femeie
decât aceea care a născut copilul a fost înregistrată ca mamă a acestuia.

95
"Împrejurarea că un astfel de «procedeu» deschide calea contestării maternităţii
rezultând din actul de stare civilă al copilului relevă refuzul legiuitorului român de a
conferi recunoaştere convenţiei având ca obiect gestaţia pentru altul", precum şi că din
punct de vedere al efectelor civile nu prezintă relevanţă dacă substituirea a avut loc din
eroare sau prin fraudă (E. Florian, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 450).
 Legiuitorul operează cu o ficţiune şi în cazul reproducerii umane asistate
medical cu terţ donator96, stabilind la art. 443 alin. (1) C. civ. că "nimeni nu
poate contesta filiaţia copilului pentru motive ce ţin de reproducerea asistată
medical şi nici copilul astfel născut nu poate contesta filiaţia sa" 97. Cu toate
acestea, soţul mamei poate tăgădui paternitatea copilului. În condiţiile legii, dacă
nu a consimţit la reproducerea asistată medical realizată cu ajutorul unui terţ
donator [art. 443 alin. (2) C. civ.]98. Din conţinutul acestor dispoziţii rezultă că şi
în cazul reproducerii umane cu terţ donator prezumţia de maternitate are
caracter absolut, de vreme ce nu poate fi înlăturată pe calea acţiunii în
contestaţia filiaţiei, nici chiar de către copil, pentru motive ce ţin de această
tehnică de reproducere umană. În schimb, prezumţia de paternitate poate fi
tăgăduită de soţul mamei, dacă acesta nu a consimţit la reproducerea asistată
medical realizată cu ajutorul unui terţ donator.
96
În cazul reproducerii umane asistate medical cu terţ donator, filiaţia este dobândită în
baza consimţământului persoanelor care doresc să dobândească statutul de părinte şi
are la bază prezumţia că părinţii de intenţie sunt şi părinţi biologici. Consimţământul se
dă în condiţii care să asigure deplina confidenţialitate (art. 442 C. civ.), iar părinţi, în
sensul dat de art. 441 -14" C. civ., nu pot fi decât un bărbat şi o femeie sau o femeie
singură. Conform art. 441 alin. (1) C. civ., reproducerea umană asistată medical cu terţ
donator nu determină nicio legătură de filiaţie între copil şi donator. Înseamnă că
parentalitatea se dobândeşte în baza contractului încheiat între un cuplu format dintr-un
bărbat şi o femeie, căsătoriţi sau nu, ori o femeie singură şi instituţia publică sau
societatea de servicii medicale. Ca atare, realitatea biologică cu privire la mamă va fi
învinsă de prezumţia legală absolută de maternitate (în acest sens, a se vedea L. Tec,
cit. supra).

97
Reproducerea umană cu terţ donator este reglementată şi în alte sisteme de drept,
precum Franţa, Marea Britanie, Spania, Austria, Olanda, Japonia, Elveţia ş.a., cu
observaţia că în Spania, Marea Britanie sau Austria această modalitate de procreare nu
este condiţionată de starea civilă a persoanei. În schimb, în Franţa, cei care doresc să
dobândească statutul de părinte trebuie să fie un bărbat şi o femeie care formează un
cuplu sau pot face dovada unei vieţi comune de cel puţin doi ani, sunt în viaţă, la o
vârstă aptă pentru a procrea şi consimt în prealabil la transferul embrionilor sau la
inseminare, astfel cum rezultă din art. L. 2141-2 Code de la sante publique, în "Code
civil", 103e edition, Dalloz, Paris, 2004, p. 348. Conform textului "assistance medicale a
la procreation est destinee a repondre a la demnade parentale d’un couple. Elle a pour
objet de remedier a l’infertilite dont le caractere pathologique a ete medicalemet
diagnostique. Elle peut aussi avoir pour objet d'eviter la transmission a l’enfant d’une
maladie d'une particuliere gravite. L’homme et la femme formant le couple doivent etre
vivants, en âge de procreer, maries ou en mesure d’apporter la preuve d'une vie
commune d'au moins deux ans et consentants prealablement au transfert des embryons
ou a l'insemination."

98
În cazul gestaţiei pentru altul şi al maternităţii de substituţie, parentalitatea se
dobândeşte prin contract, fiind o inversare a intenţiilor faţă de reproducerea cu terţ
donator. Practic, cei implicaţi urmăresc stabilirea filiaţiei pornind de la identitatea
genetică a copilului (L. Tec, cit. supra). Însă convenţiile cu un astfel de obiect nu sunt
reglementate expres de lege, deşi gestaţia pentru altul şi maternitatea de substituţie
sunt posibile prin folosirea tehnicilor de reproducere umană asistată. În dreptul
provinciei canadiene Quebec este reglementată, prin Legea privind procreaţia asistată
medical din 2004, posibilitatea donării de ovule, de spermă sau maternitatea de
substituţie, dar nu este permisă cumpărarea de gârneţi şi remunerarea mamei
purtătoare şi a intermediarilor acesteia (A se vedea şi D. Lupaşcu, C.-M Crăciunescu,
op. cit., p. 834, citând-o pe M. Pratte, La tension entre la filiation legale, biologique et
sociale dans le droit quebecois de la filiation, în Ingeborg Schwenzes", Editura
Intersentia. Antwerpen-Oxford, 2007, p. 101).

După o analiză atentă a modului de reglementare a filiaţiei în dreptul

românesc, în doctrină s-a apreciat că mater non semper certa est. astfel că
prezumţia maternităţii ar trebui să fie relativă. Totodată s-a apreciat că "această
reconstrucţie a filiaţiei ar trebui să se centreze în primul rând pe identitatea
genetică a copilului şi adevărul biologic" 99. Împărtăşim această opinie întrucât,
aşa cum s-a spus100, realitatea demonstrează incoerenţa reglementării actuale a
filiaţiei, faptul că prezumţiile prevalează faţă de adevărul biologic, iar în cazul
reproducerii umane asistate (inclusiv al gestaţiei pentru altul şi al maternităţii de
substituţie, care, deşi rămase în afara reglementării, dreptul nu poate ignora
realitatea copiilor născuţi prin astfel de tehnici de reproducere umană asistată)
are loc o dedublare a maternităţii sau, după caz, a paternităţii prin intervenţia
medicului, sens în care copilul are o identitate juridică, construită de legiuitor
prin ficţiuni, şi una genetică sau biologică, care, din punct de vedere ştiinţific,
conferă unicitate fiecărei persoane. Ca atare, în soluţionarea pricinilor referitoare
la filiaţie, ceea ce ar trebui să primeze este interesul superior al copilului,
consacrat la nivel de principiu, atât în legislaţia internaţională şi europeană, cât
şi în legislaţia românească (art. 263 C. civ., art. 2 din Legea nr. 272/2004
privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, art. 2 din Convenţia
internaţională privind drepturile copilului, ratificată de România).
99
L. Tec, cit. supra.

100
Idem.

În doctrină s-a apreciat, într-o opinie, că prezumţia de consimţământ

instituită la art. 76 C. civ. are caracter absolut101, iar într-o altă opinie că această
prezumţie este relativă102. Textul stabileşte: "Când însuşi cel la care se referă o
informaţie sau un material le pune la dispoziţia unei persoane fizice ori persoane
juridice despre care are cunoştinţă că îşi desfăşoară activitatea în domeniul
informării publicului, consimţământul pentru utilizarea acestora este prezumat,
nefiind necesar un acord scris." 103 Având în vedere şi secţiunea în care este
aşezat textul precitat (şi anume "Respectul vieţii private şi al demnităţii
persoanei umane"), precum şi enumerarea de fapte (ce pot fi considerate delicte
civile) făcută de legiuitor la art. 74 C. civ.104, putem spune că este vorba de
informaţii sau materiale despre acţiuni sau inacţiuni, despre viaţa intimă,
personală sau de familie, a celui la care se referă acestea şi care le pune la
dispoziţia unei persoane fizice ori persoane juridice 105. Pe de altă parte,
observăm că persoana fizică ori juridică căreia i-au fost puse la dispoziţie
informaţiile sau materialele respective le poate utiliza fără acordul scris al
persoanei în cauză, întrucât consimţământul este prezumat de lege 106. Dar,
pentru a opera prezumţia de consimţământ, prezumţie care se aplică atât cu
privire la viaţa privată, cât şi cu privire la dreptul la propria imagine, trebuie ca
persoana care a pus informaţia sau materialul la dispoziţia persoanei care l-a
făcut public să aibă cunoştinţă că aceasta din urmă îşi desfăşoară activitatea în
domeniul informării publicului. Sarcina de a proba acest fapt revine celui care
face această susţinere. Odată făcută dovada respectivei împrejurări,
consimţământul este prezumat107. Acestea fiind spuse, considerăm că prezumţia
de consimţământ instituită la art. 76 C. civ. nu are caracter absolut, de vreme
ce în unele circumstanţe titularul dreptului poate face dovada lipsei
consimţământului. De pildă, titularul dreptului la imagine nu se va putea opune
difuzării unei imagini dacă şi-a dat consimţământul în acest sens 108. El se va
putea opune însă în măsura în care consimţământul a fost dat cu privire la un tip
de difuzare şi, în realitate, difuzarea s-a realizat în alte circumstanţe. Difuzarea
unui clişeu în afara contextului în care a fost dat acordul, ca şi difuzarea
repetată, fără un consimţământ în acest sens, poate constitui o afectare a
dreptului la propria imagine109.
101
E. Chelaru, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 88.

102
V. Bîcu, în "Drept civil, Persoanele", coordonator M. Nicolae, op. cit., 2016, p. 55. În
aceeaşi operă, la p. 63, autorul precizează că prezumţia este absolută.

103
Într-adevăr, aşa cum s-a spus, locul acestui text ar fi fost ca alineat în cadrul art. 71 ,
întrucât face referire la modalitatea de exteriorizare a consimţământului, avut în vedere
de legiuitor la art. 71 alin. (2) C. civ. (R. Dimitriu, în "Noul Cod civil", coordonator M.
Uliescu, op. cit., 2012, p. 275).

104
Potrivit art. 74 C. civ., sub rezerva aplicării dispoziţiilor art. 75 din acelaşi act
normativ, pot fi considerate ca atingeri aduse vieţii private:

a) intrarea sau rămânerea tară drept în locuinţă sau luarea din aceasta a oricărui obiect
fără acordul celui care o ocupă în mod legal;

b) interceptarea tară drept a unei convorbiri private, săvârşită prin orice mijloace
tehnice, sau utilizarea, în cunoştinţă de cauză, a unei asemenea interceptări;

c) captarea ori utilizarea imaginii sau a vocii unei persoane aflate într-un spaţiu privat,
fără acordul acesteia;

d) difuzarea de imagini care prezintă interioare ale unui spaţiu privat, fără acordul celui
care îl ocupă în mod legal;

e) ţinerea vieţii private sub observaţie, prin orice mijloace, în afară de cazurile
prevăzute expres de lege;

f) difuzarea de ştiri, dezbateri, anchete sau de reportaje scrise ori audiovizuale privind
viaţa intimă, personală sau de familie, fără acordul persoanei în cauză;

g) difuzarea de materiale conţinând imagini privind o persoană aflată la tratament în

unităţile de asistenţă medicală, precum şi a datelor cu caracter personal privind starea
de sănătate, problemele de diagnostic, prognostic, tratament, circumstanţe în legătură
cu boala şi cu alte diverse fapte, inclusiv rezultatul autopsiei, fără acordul persoanei în
cauză, iar în cazul în care aceasta este decedată, fără acordul familiei sau al
persoanelor îndreptăţite;

h) utilizarea cu rea-credinţă, a numelui, imaginii, vocii sau asemănării cu o altă

persoană;

i) difuzarea sau utilizarea corespondenţei, manuscriselor ori a altor documente

personale, inclusiv a datelor privind domiciliul, reşedinţa, precum şi numerele de telefon
ale unei persoane sau ale membrilor familiei sale, fără acordul persoanei căreia acestea
îi aparţin sau care, după caz, are dreptul de a dispune de ele.

De regulă, astfel de fapte constituie delicte civile numai dacă au fost săvârşite fără
consimţământul scris al persoanei în cauză. A se vedea şi art. 75 C. civ., care stabileşte
limitele drepturilor personalităţii.

105
În acest sens E. Chelaru, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru,
R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 87; V. Bîcu, în "Drept civil, Persoanele",
coordonator M. Nicolae, op. cit., 2016, p. 63.

106
Potrivit art. 14 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009
privind Codul civil, dispoziţiile art. 76 C. civ. nu se aplică în cazul în care punerea la
dispoziţie a informaţiei sau a materialului s-a făcut anterior datei intrării în vigoare a
Codului civil, chiar dacă utilizarea informaţiei ori a materialului se realizează după
această dată.
 107
Însă, până la momentul publicării informaţiei sau materialului respectiv,
consimţământul poate fi revocat de persoana în cauză.

108
R. Dimitriu, în "Noul Cod civil", coordonator M. Uliescu, op. cit., 2012, p. 275.

109
A se vedea: R. Dimitriu, în "Noul Cod civil", coordonator M. Uliescu, op. cit., 2012, p.
275; O. Ungureanu, C. Munteanu, Dreptul la propria imagine - componentă a drepturilor
personalităţii, în "Dreptul" nr. 10/2010, p. 75.

Prezumţia timpului legal al concepţiunii unui copil (reglementată anterior

actualului Cod civil, în art. 61 din fostul Cod al familiei) nu mai are caracter
absolut, de vreme ce art. 412 alin. (2) C. civ. permite dovada contrară, dar, aşa
cum se va observa din cele care urmează, numai prin "mijloace de probă
ştiinţifice".
Astfel, preluând aproape identic dispoziţiile art. 61 din fostul Cod al familiei,
art. 412 alin. (1) C. civ. stabileşte că "Intervalul de timp cuprins între a trei suta
şi a o sută optzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se calculează zi cu zi".
În legătură cu aceste prevederi, în doctrina contemporană fostului Cod al
familiei, s-a apreciat că art. 61 din acest act normativ instituie de fapt două
prezumţii110:
110
Gh. Beleiu, Drept civil român, Casa de Editură şi Presă "Şansa" S.R.L., Bucureşti,
1992, p. 255. În acelaşi sens, a se vedea şi M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 376-
377.

a) prezumţia celei mai lungi gestaţii (300 zile) şi a celei mai scurte gestaţii
(180 zile), prezumţie absolută irefragabilă, care nu poate fi răsturnată prin proba
contrară;
b) prezumţia că este posibilă concepţia în oricare dintre zilele intervalului
cuprins între a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii, prezumţie iuris tantum,
care admite proba ce tinde să stabilească, neîndoielnic, că era posibilă concepţia
numai într-o anumită parte a intervalului de 121 de zile 111, cu excluderea
celeilalte părţi a aceluiaşi interval legal112.
111
Legea a stabilit perioada de concepţie de 120 zile, având în vedere atât sarcinile la
termen, cât şi cele sub termen sau peste termen, perioadă care se calculează pe zile,
însă, în realitate, acest timp legal este de 121 de zile, deoarece legea face vorbire de
cea de-a 300-a zi şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului, ceea ce înseamnă că ziua
naşterii, care este ziua de plecare a termenului, nu se socoteşte, dar se socoteşte ziua
de împlinire (C. Surdu, Orientări noi în practica judiciară şi literatura de specialitate
privind expertiza medico-legală a filiaţiei, în "R.R.D." nr. 1/1983, p. 40; I. P. Filipescu,
Tratat de dreptul familiei, Editura AII, Bucureşti, 1993, p. 300; Gh. Beleiu, Drept civil
român, op. cit., 1992, p. 255; M. Fodor, Probele, op. cit., 2006, p. 377).

112
Stabilirea datei exacte a concepţiei este o problemă de fapt care se poate dovedi
prin probe ştiinţifice, coroborate cu celelalte probe (C. Ap. Bacău, S. civ" Dec. nr.
7/1997, pe site-ul: www.domino2.Kappa.ro/mj/superlex).

În ceea ce priveşte prima prezumţie, s-a admis unanim că aceasta are

caracter absolut şi că nu poate fi răsturnată prin proba contrară, deoarece s-ar
admite ca, prin hotărâre judecătorească, să se modifice legea, ceea ce nu este
permis113. În schimb, a doua prezumţie a format obiect de controversă sub
aspectul naturii sale114, fiind calificată în opinia dominantă 115 ca prezumţie iuris
tantum. Ca urmare, dacă data concepţiei copilului era anterioară datei de la care
au început relaţiile intime între mamă şi pretinsul tată, chiar dacă acestea se
situau în timpul legal de concepţie, acţiunea în stabilirea paternităţii nu era
admisibilă116. Opinia majoritară era în concordanţă şi cu practica judecătorească,
în care s-a statuat că, în acţiunea în stabilirea paternităţii, având ca scop
stabilirea cu certitudine a legăturii de filiaţie, este necesară nu numai dovedirea
raporturilor intime dintre mamă şi prezumtivul tată în epoca concepţiei, ci şi
faptul că bărbatul cu care a avut asemenea legături este tatăl copilului 117.
113
C.S.J., Dec. nr. 13/1991, în "Dreptul" nr. 1/1992, p. 111.

114
Referitor la această controversă, a se vedea: I. P. Filipescu, Tratat de dreptul
familiei, op. cit., 1993, p. 320-331; Gh. Beleiu, Drept civil. Persoanele, Bucureşti, 1987,
p. 48; D. Tiţian, A. Constantin, M. Cîrstea, Codul familiei adnotat. Doctrină,
jurisprudenţă, decizii ale Curţii Constituţionale, hotărâri C.E.D.O., ediţia a 2-a, p. 223-
224 şi autorii acolo citaţi.

115
I. P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, op. cit., 1993, p. 301; C. Surdu, Orientări
noi, cit. supra, p. 40; A. Bacaci, O. Ungureanu, Notă critică la Decizia civilă nr.
526/1982 a Tribunalului Judeţean Sibiu, în "R.R.D." nr. 10/1983, p. 54-55; M. Mayo,
Despre posibilitatea determinării prin probe ştiinţifice a datei concepţiei probabile a
copilului, în "R.R.D." nr. 7/1978, p. 18; R. Petrescu, Acţiunile privind statutul civil al
persoanei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1968, p. 103-104.

116
Potrivit opiniei minoritare acţiunea ar fi fost admisibilă, întrucât s-a susţinut că
sensul absolut ce se atribuie prezumţiei se referă la inadmisibilitatea dovedirii faptului
concepţiei stabilite de lege, cât şi la inadmisibilitatea dovedirii că zămislirea a avut loc
într-o anumită subperioadă din cea considerată timpul legal al concepţiei (T. R.
Popescu, Dreptul familiei, vol. II, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p.
45; I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 238).

117
Tribunalul Suprem, Col. civ., Dec. nr. 1333/1967, în "C.D. 1967", p. 166; Tribunalul
Suprem, S. civ., Dec. nr. 1166/1970 şi Dec. nr. 2519/1973, în Repertoriu de practică
judiciară în materie civilă a Tribunalului Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti 1969--
1975, de I. Mihuţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 39 şi 41; Trib.
Maramureş, Dec. civ. nr. 912/1976, în "R.R.D." nr. 2/1978, p. 37, cu notă de P. Anca, în
care se apreciază că dovada concepţiei copilului într-o anumită perioadă sau în anumite
zile din cele care alcătuiesc timpul legal al concepţiei este admisibilă.

Preluând soluţia dominantă din doctrină şi din practica judiciară, noua

reglementare a prezumţiei în discuţie a pus capăt controverselor anterioare,
stabilind şi un element de noutate.
Astfel, pornind de la un fapt cunoscut, acela al datei naşterii copilului, pe baza
datelor ştiinţifice, legiuitorul prezumă faptul concepţiunii copilului într-un interval
de 121 de zile, care reprezintă diferenţa dintre cele două intervale, respectiv 300
de zile şi 180 de zile. Timpul legal al concepţiei se calculează zi cu zi; el este un
termen regresiv, în sensul că are ca punct de plecare ziua naşterii, zi care nu se
va include în termen, deoarece legiuitorul face vorbire despre timpul "dinaintea
naşterii", dar se va socoti (include) în calcul ziua împlinirii 118.
118
S-a precizat că, în măsura în care cavitatea uterină prezintă unele malformaţii (de
pildă este dublă), timpul legal al concepţiei trebuie determinat separat pentru fiecare
copil, conceput şi dezvoltat în utere diferite (D. Lupaşcu, Dreptul familiei, ediţia a IV-a,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 220).

În alin. (2) al art. 412 C. civ., legiuitorul consacră o noutate legislativă, în

sensul că permite dovada concepţiunii copilului într-o anumită perioadă din
intervalul de 121 de zile "sau chiar în afara acestui interval". Conform textului,
prin mijloace de probă ştiinţifice, se poate face dovada concepţiunii copilului într-
o anumită perioadă din intervalul de timp prevăzut la alin. (1) sau chiar în afara
acestui interval. Înseamnă că prezumţia timpului legal al concepţiunii este o
prezumţie relativă, mai exact o prezumţie legală intermediară sau mixtă 119,
întrucât proba faptului procreaţiei într-o anumită subperioadă din cele la care se
referă textul se poate face numai prin mijloace de probă ştiinţifice 120.
119
În acest sens, a se vedea şi E. Florian, în "Noul Cod civil", coordonatori Fl. A. Baias,
E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 451.

120
În dreptul francez, art. 311 C. civ. nu permite dovada concepţiunii în afara limitelor
termenului pe care îl stabileşte. Conform textului "La loi presume que l’enfant a ete
concu pendant la periode qui s’etend du trois centieme au cent quatre-vingtieme jour,
inclusivement, avant la date de la naissance. La conception est presumee avoir eu lieu
a un moment quelconque de cette periode, suivant ce qui est demande dans l’interet de
l'enfant. La preuve contraire est recevable pour combattre ces presomptions."

În caz de eroare ori în celelalte cauze de anulare (lipsa discernământului, lipsa

capacităţii de exerciţiu a persoanei fizice etc.), alta decât violenţa şi dolul,
prescripţia dreptului la acţiunea în anularea unui act juridic începe să curgă din
ziua când cel îndreptăţit, reprezentantul său legal ori cel chemat de lege să îi
încuviinţeze sau să îi autorizeze actele a cunoscut cauza anulării, însă nu mai
târziu de împlinirea a 18 luni din ziua încheierii actului juridic [art. 2529 alin. (1)
lit. c) C. civ.]. Termenul de 18 luni stabilit de acest text este un termen legal în
care se prezumă că trebuie să fie cunoscută cauza de anulare şi, dacă nu va fi
cunoscută, la momentul împlinirii acestui termen va începe sa curgă prescripţia
extinctivă121.
121
"Se poate spune că legea a instituit o prezumţie absolută conform căreia cauza de
nulitate relativă (alta decât violenţa şi dolul) a fost cunoscută ori trebuia să fie
cunoscută de cel interesat să invoce nulitatea relativă cel mai târziu la expirarea
termenului de 18 luni de la data încheierii actului juridic." (G. Boroi, C. A. Anghelescu,
op. cit., p. 303).

În categoria prezumţiilor relative pot fi încadrate majoritatea prezumţiilor

reglementate de Codul civil, în afara celor calificate de legiuitor sau de doctrină
ca fiind absolute. Din ansamblul dispoziţiilor Codului civil rezultă că, în raport de
modul în care legea permite înlăturarea concluziei trase de legiuitor, prezumţiile
relative pot fi grupate în prezumţii relative care pot fi combătute prin orice mijloc
de probă şi prezumţii relative care pot fi înlăturate numai prin anumite mijloace
de probă sau numai de anumite persoane ori numai în anumite condiţii.
- Din categoria prezumţiilor relative, care pot fi combătute prin orice mijloc de
probă fac parte majoritatea prezumţiilor stabilite în Codul civil. Însă, având în
vedere multitudinea de prezumţii reglementate, aici vom reţine, cu titlu
exemplificativ, următoarele prezumţii:
-- prezumţia exercitării drepturilor şi executării obligaţiilor cu bună-credinţă
[art. 14 alin. (2) C. civ.]122, prezumţie consacrată încă din dreptul roman (bona
fides presumitur) şi care este în concordanţă cu prevederile art. 57 din
Constituţie; prezumţia valorează până la proba contrară, astfel că cel care invocă
reaua-credinţă trebuie să facă dovada acesteia 123;
122
A se vedea M. Uliescu, Buna-credinţă în noul Cod civil, în "Noul Cod civil",
coordonator M. Uliescu, op. cit., 2012, p. 90-102; P. Perju, în "Noul Cod civil.
Comentariu pe articole", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei, op. cit.,2012, p. 14-15.

123
Aplicaţii particulare ale criteriului bunei-credinţe găsim, de pildă, în art. 586 , 931 ,
1300 , 1170 , 2079 C. civ.

-- prezumţia de domiciliu al minorului la părintele la care locuieşte în mod

statornic - art. 92 C. civ.124;
 124
În cazul în care părinţii au domicilii separate şi nu se înţeleg la care dintre ei va avea
domiciliul copilul, instanţa de tutelă va decide în condiţiile art. 92 alin. (2) teza întâi C.
civ., ţinând seama de interesele copilului. Până la rămânerea definitivă a hotărârii
judecătoreşti, va opera prezumţia instituită în teza a doua a textului precitat, potrivit
căreia minorul are domiciliul la părintele la care locuieşte în mod statornic.

-- prezumţia de comunitate a bunului dobândit de oricare dintre soţi - art.

343 alin. (1) C. civ. [text care reproduce fidel dispoziţiile art. 30 alin. (3) din
fostul Cod al familiei]125 - în timpul comunităţii legale (art. 339 C. civ.)126,
prezumţie conform căreia orice bun dobândit de oricare dintre soţi în timpul
comunităţii legale este bun comun, fără a fi necesar să se facă dovada acestei
calităţi, adică dovada că bunul a fost dobândit prin contribuţia ambilor soţi.
Întrucât legiuitorul prezumă acest lucru. Dar prezumţia că bunul este comun
poate fi înlăturată prin dovada contrară, adică probând că bunul este propriu, în
sensul că face parte din una din categoriile de bunuri expres şi limitativ stabilite
la art. 340 C. civ.127. Dovada calităţii de bunuri proprii ale soţilor se va putea
face între soţi prin orice mijloc de probă [art. 343 alin. (2) teza întâi C. civ.], cu
excepţia bunurilor prevăzute la art. 340 lit. a) C. civ., pentru care legiuitorul
prevede că dovada se va face "în condiţiile legii"128;
125
Potrivit art. 343 alin. (1) C. civ., calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

126
Bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de oricare dintre soţi sunt,
de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor (art. 339 C. civ.). În
cazul în care soţii s-au căsătorit sub un regim matrimonial şi în timpul căsătoriei au
schimbat regimul matrimonial aplicabil, se prezumă a fi comune doar bunurile dobândite
de oricare dintre soţi în perioada aplicării regimului comunităţii legale (C.-M.
Crăciunescu, în "Noul Cod civil", coordonator M. Uliescu, op. cit., 2012, p. 757).
Veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în cadrul asigurărilor
sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui drept de
proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă numai
în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii (art.
341 C. civ.). Per a contrario, în cazul în care creanţa privind încasarea veniturilor
menţionate mai sus nu devine scadentă în timpul comunităţii, bunurile respective rămân
bunuri proprii ale soţului care le-a obţinut.

127
Conform textului, nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui soţ:

a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului în
care dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor li comune;

b) bunurile de uz personal;

c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale
unui fond de comerţ care lăce parte din comunitatea de bunuri;

d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra

semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;

e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau

literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de investiţii şi alte asemenea bunuri;

f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral

adus unuia dintre soţi;

g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi
bunul dobândit în schimbul acestora;

h) fructele bunurilor proprii.

 Trebuie să menţionăm că, potrivit art. 33 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în
aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, dispoziţiile art. 340 şi 341 din Codul
civil (redate în notele anterioare) simt aplicabile şi căsătoriilor în fiinţă la data intrării în
vigoare a Codului civil, ori de câte ori actul juridic sau faptul juridic în temeiul căruia a
fost dobândit bunul intervine după această dată.

De asemenea, precizăm că legiuitorul noului Cod civil a renunţat la prezumţia de

mandat tacit reciproc între soţi, respectiv la sistemul cogestiunii, instituit prin art. 35
alin. (1) C. fam., şi a consacrat mecanismul gestiunii paralele (concurente), inspirat de
prevederile Codului civil belgian, care presupune că fiecare soţ are, în principiu, puterea
de a gestiona singur comunitatea de bunuri, în sensul că este suficient, pentru
valabilitatea actului, consimţământul soţului care încheie actul, iar nu consimţământul
ambilor (A se vedea, pentru dezvoltări: M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 229, şi urm.; G. C. Frenţiu, Comentariile Codului
civil. Familia, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012, p. 218; C.-M. Crăciunescu, în "Noul
Cod civil", coordonator M. Uliescu, op. cit., p. 762 şi urm.). Domeniul de aplicare a
sistemului gestiunii paralele rezultă din dispoziţiile art. 345 şi 346 C. civ. Astfel, potrivit
art. 345 C. civ., fiecare soţ are dreptul de a folosi bunul comun fără consimţământul
expres al celuilalt soţ. Cu toate acestea, schimbarea destinaţiei bunului comun nu se
poate face decât prin acordul soţilor [alin. (1)]. De asemenea, fiecare soţ poate încheia
singur acte de conservare, acte de administrare cu privire la oricare dintre bunurile
comune, precum şi acte de dobândire a bunurilor comune [alin. (2)]. Dispoziţiile art. 322
rămân aplicabile [alin. (3)]. În măsura în care interesele sale legate de comunitatea de
bunuri au fost prejudiciate printr-un act juridic, soţul care nu a participat la încheierea
actului nu poate pretinde decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate
drepturile dobândite de terţii de bună-credinţă [alin. (4)]. Actele de înstrăinare sau de
grevare cu drepturi reale având ca obiect bunurile comune nu pot fi încheiate decât cu
acordul ambilor soţi. Cu toate acestea, oricare dintre soţi poate dispune singur, cu titlu
oneros, de bunurile comune a căror înstrăinare nu este supusă, potrivit legii, anumitor
formalităţi de publicitate. Dispoziţiile art. 345 alin. (4) rămân aplicabile. Sunt, de
asemenea, exceptate de la prevederile alin. (1) darurile obişnuite (art. 346 C. civ.). Prin
urmare, fiecare dintre soţi poate să încheie singur actele de conservare, de folosinţă, de
administrare, de dobândire a bunurilor comune, actele de înstrăinare cu titlu oneros sau
de grevare a bunurilor mobile a căror înstrăinare nu este supusă, conform legii,
anumitor formalităţi de publicitate şi darurile manuale. În sfera de aplicare a acestei
reguli intră şi acţiunile în justiţie corespunzătoare, exercitate de oricare dintre soţi sau
introduse împotriva oricăruia dintre soţi (C. M. Nicolescu, în "Noul Cod civil",
coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p.
369). Dacă actele juridice/materiale poartă asupra locuinţei familiei ori asupra bunurilor
ce mobilează sau decorează locuinţa familiei, vor fi aplicabile prevederile art. 322 C.
civ., care stabileşte că încheierea valabilă a acestor acte se face cu consimţământul
scris al celuilalt soţ.

128
Legiuitorul exceptează bunurile proprii dobândite prin moştenire, legat sau donaţie, a
căror dovadă se face în condiţiile dreptului comun, chiar şi între soţi. Menţionăm că, pe
temeiul art. 340 lit. a) C. civ., bunurile astfel dobândite sunt bunuri comune, dacă
dispunătorul a prevăzut acest lucru, în mod expres. Faţă de terţi, pentru dovada calităţii
de bunuri proprii ale soţilor se aplică dreptul comun.

-- prezumţia că bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei, pentru care nu

s-a întocmit un inventar, sunt bunuri comune [art. 343 alin. (3) C. civ.]129;
129
Potrivit art. 343 alin. (3) C. civ., pentru bunurile mobile dobândite anterior căsătoriei,
înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către notarul public sau sub
semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului, se prezumă, până la
proba contrară, că bunurile simt comune.

-- prezumţia că soţii au avut o contribuţie egală la dobândirea bunurilor

comune şi la îndeplinirea obligaţiilor comune [art. 357 alin. (2) teza a doua C.
civ.] reprezintă o noutate legislativă, dar statuată anterior noului Cod civil în
practica judiciară; prezumţia este aplicabilă în ipoteza în care nu se dovedeşte o
contribuţie diferită a soţilor, dovadă care se poate face, în lipsă de prevedere
contrară, prin orice mijloc de probă;
 -- prezumţia de mandat tacit reciproc între părinţi [art. 503 alin. (2) C. civ.]
reprezintă o noutate legislativă şi se aplică în cazul actelor curente încheiate de
unul dintre părinţi, după intrarea în vigoare a Codului civil (art. 50 din Legea nr.
71/2011)130.
130
Faţă de regula exercitării autorităţii părinteşti de către ambii părinţi inclusiv după
divorţul acestora (art. 397 C. civ.), prezumţia funcţionează şi în acest caz (C. Irimia, în
"Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei,
op. cit., 2012, p. 550).

Pentru a opera această prezumţie este necesar: să se fi încheiat de către unul

dintre părinţi un act curent, uzual pentru viaţa şi activitatea copilului; actul să se
fi făcut în realizarea unui drept sau în exercitarea unei obligaţii părinteşti cu
privire la bunurile sau la persoana copilului. Prezumţia nu poate fi invocată de
către celălalt părinte, ci numai de un terţ de bună-credinţă 131;
131
Terţul a fost de bună-credinţă, în sensul că nu a ştiut pe altă cale despre dezacordul
părinţilor cu privire la acel act (C. Irimia, cit. supra, p. 550).

-- prezumţia caracterului determinant al clauzei de inalienabilitate în

contractele cu titlu oneros [art. 627 alin. (3) C. civ.];
-- prezumţia de coproprietate (art. 633 C. civ.)132;
132
Art. 633 C. civ. instituie prezumţia relativă de coproprietate, dacă bunul este stăpânit
în comun de două sau mai multe persoane. Textul îşi găseşte fundamentul în dispoziţiile
art. 919 alin. (3) C. civ., potrivit căruia, până la proba contrară, posesorul este
considerat proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară.

Prin "stăpânirea" unui bun legiuitorul are în vedere numai "posesia", astfel cum această
noţiune este descrisă la art. 916 alin. (1) C. civ., şi nu orice folosire a bunului. De
aceea, prezumţia de coproprietate nu va funcţiona în cazurile care nu constituie posesie
(art. 918 C. civ.) şi nici în cazul stăpânirii unui bun imobil înscris în cartea funciară [art.
919 alin. (3) C. civ., partea finală]. De asemenea, prezumţia de coproprietate nu va
opera în ipoteza stăpânirii bunului comun de către unul dintre coproprietari (A se vedea,
pentru dezvoltări, E. Chelaru, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru,
R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 695).

-- prezumţia de posesie 133, prezumţia de continuitate a detenţiei precare 134 şi

prezumţia de proprietate (art. 919 C. civ.)135;
133
Art. 919 alin. (1) C. civ. prezumă până la proba contrară că persoana care
stăpâneşte un bun exercită posesia asupra acestuia pentru sine, prezumţie dedusă din
existenţa elementului material al posesiei care, fiind un fapt material, poate fi dovedit
prin orice mijloc de probă. Prezumţia de posesie instituită la art. 919 alin. (1) C. civ.
poate fi înlăturată de către reclamant prin dovedirea precarităţii stăpânirii bunului de
pârât.

134
Conform art. 919 alin. (2) C. civ., detenţia precară, odată dovedită, este prezumată
că se menţine până la proba intervertirii sale. Ca atare, detentorul precar poate înlătura
această prezumţie, dacă face dovada intervertirii detenţiei în posesie. Intervertirea
precarităţii în posesie se poate face în cazurile limitativ prevăzute la art. 920 C. civ.,
text aplicabil numai cazurilor de intervertire apărute ulterior intrării în vigoare a Codului
civil (art. 81 LPA). În situaţia în care precaritatea rezultă dintr-un act juridic intervenit
între reclamant şi detentorul precar, se vor aplica regulile de probă a actelor juridice. În
schimb, dacă reclamantul este terţ faţă de actul juridic, el va putea face dovada
precarităţii pârâtului prin orice mijloc de probă (V. Stoica, Drept civil. Drepturile reale
principale, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 56).

135
În art. 919 alin. (3) C. civ., legiuitorul prezumă, până la proba contrară, că posesorul
este proprietar, cu excepţia imobilelor înscrise în cartea funciară. În materia bunurilor
mobile, având în vedere regula instituită la art. 937 alin. (1) C. civ., prezumţia de
proprietate este mai puternică (I.O. Călinescu, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A.
Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 951), însă, în
materia bunurilor imobile, prezumţia are caracter relativ. Prezumţia de proprietate nu
 este incidenţă în cazul imobilelor înscrise în cartea funciară, de vreme ce legiuitorul le
exceptează [art. 919 alin. (3) partea finală C. civ.]. De altfel, art. 565 C. civ. stabileşte
că proba dreptului de proprietate asupra imobilelor înscrise în cartea funciară se face cu
extrasul de carte funciară.

-- prezumţia de posesie utilă [art. 922 alin. (2) C. civ.]136;

136
Până la proba contrară, posesia este prezumată a fi utilă [art. 922 alin. (2) teza a
doua C. civ.]. Ca atare, cel care invocă vicierea posesiei trebuie să facă dovada, prin
orice mijloc de probă, că posesia este discontinuă, tulburată sau clandestină [art. 922
alin. (2) teza întâi C. civ.].

-- prezumţia de interpunere de persoane în cazul liberalităţilor făcute

ascendenţilor, descendenţilor şi soţului persoanei incapabile de a primi
liberalităţi. precum şi ascendenţilor şi descendenţilor soţului acestei persoane, în
cazurile stabilite la art. 988 alin. (2). art. 990 şi 991 C. civ. (art. 992 C.
civ.)137:
137
Prezumţia înlătură necesitatea dovedirii simulaţiei prin interpunere de persoane, în
sensul că este suficient să fie tăcută simpla dovadă a liberalităţii în favoarea celor
prezumaţi de lege ca persoane interpuse. Inspirat de art. 911 alin. (2) C. civ. francez,
art. 992 alin. (2) C. civ. consacră, spre deosebire de Codul civil 1864, o prezumţie
relativă, astfel că persoanele considerate de legiuitor ca interpuse vor putea face proba
contrară prezumţiei, înlăturând şi consecinţele incapacităţii în ceea ce le priveşte (C.
Macovei, M. C. Dobrilă, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R.
Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 1042).

-- prezumţia de interpunere de persoane în cazul donaţiilor făcute unei mde a

donatarului la a cărei moştenire acesta ar avea vocaţie în momentul donaţiei şi
care nu a rezultat din căsătoria donatarului cu donatorul (art. 1033 C. civ.)138;
138
Cercul persoanelor interpuse cuprinde copiii din altă căsătorie, din afara căsătoriei,
adoptaţi numai de donatar şi rudele donatarului în linie directă şi colaterală până la
clasa a patra - art. 964 C. civ. (R. Constantinovici, în "Noul Cod civil", coordonatori FI.
A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit., 2012, p. 1071). De vreme
ce textul cuprinde sintagma "până la proba contrară", înseamnă că prezumţia are
caracter relativ, şi nu absolut.

-- prezumţia de existenţă şi de valabilitate a cauzei actului juridic civil [art.

1239 alin. (2) C. civ.]139;
139
Potrivit art. 1236 alin. (1) C. civ., cauza trebuie să existe, să fie licită şi morală.
Lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului (...). Cauza ilicită sau imorală atrage
nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă
parte a cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască [art. 1238 alin. (1) şi (2)
C. civ.]. Cu toate acestea, existenţa unei cauze valabile se prezumă până la proba
contrară [art. 1239 alin. (2) C. civ.]. Aşa fiind, înseamnă că cel care invocă un raport
obligaţional nu trebuie să dovedească existenţa cauzei morale şi licite. Sarcina probei
revine celui care pretinde lipsa cauzei sau caracterul ei ilicit ori imoral, operaţiune care
poate tî tăcută, în principiu, prin orice mijloc de probă. A se vedea, pentru dezvoltări, C.
Zamsa, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I.
Macovei, op. cit., 2012, p. 1299-1300. Autoarea precizează că în vederea răsturnării
prezumţiei de valabilitate a cauzei se poate recurge fie la termenii contractuali, fie la
diferite indicii întemeiate pe circumstanţele care au dus la încheierea contractului.

-- prezumţia de nulitate relativă a contractului (art. 1252 C. civ.)140;

140
Art. 1252 C. civ. instituie, ca o noutate legislativă în materie, prezumţia de nulitate
relativă, stabilind că, "În cazurile în care natura nulităţii nu este determinată ori nu
reiese in chip neîndoielnic din lege, contractul este anulabil." Prin urmare, dacă din
textul de lege care prevede nulitatea nu rezultă felul acesteia ori dacă legiuitorul
stabileşte doar condiţia de validitate pentru încheierea actului juridic, fără a preciza şi
sancţiunea incidenţă, stabilirea felului nulităţii se face în funcţie de natura interesului
ocrotit prin norma juridică nerespectată la încheierea actului juridic, iar dacă nici prin
acest criteriu nu se poate determina felul nulităţii, se va aplica prezumţia de nulitate
relativă consacrată la art. 1252 C. civ. Prezumţia este operantă în materia nulităţilor
 virtuale, întrucât numai în cazul acestora natura nulităţii nu este determinată, în
accepţiunea art. 1252 C. civ. Aşadar, cel care invocă în favoarea sa prezumţia de
nulitate relativă va sublinia că legea este neîndestulătoare sub aspectul precizării felului
nulităţii şi a naturii interesului ocrotit prin norma juridică încălcată. Fiind o prezumţie
legală iuris tantum, ea poate fi răsturnată prin proba contrarie de cel care are interesul
să se prevaleze de sancţiunea nulităţii absolute, prin dovedirea caracterului general al
interesului ocrotit prin norma juridică nesocotită, cu observarea alin. (1) al art. 1247 C.
civ., conform căruia "Este nul contractul încheiat cu încălcarea unei dispoziţii legale
instituite pentru ocrotirea unui interes general." (În acest sens, a se vedea C. Zamsa, în
"Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei,
op. cit., 2012, p. 1311-1312). Împărtăşind opinia autoarei, subliniem că la baza
interpretării de mai sus se află dispoziţiile art. 1250 şi 1253 C. civ. Astfel, art. 1250 C.
civ. prevede că un contract este lovit de nulitate absolută în cazurile prevăzute de lege,
precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul
general, iar art. 1253 C. civ., intitulat "Nulitatea virtuală", stabileşte incidenţa acestei
sancţiuni inclusiv în materia nulităţii absolute, pentru ca scopul dispoziţiei legale
încălcate să fie atins.

-- prezumţia că plata s-a făcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie [art.

1341 alin. (3) C. civ.]141;
141
Consacrat în materia "plata nedatorată", art. 1341 alin. (3) C. civ. instituie prezumţia
relativă că "plata s-a tăcut cu intenţia de a stinge o datorie proprie". Dacă accipiensul
dovedeşte că plata s-a făcut pentru stingerea obligaţiei unui terţ, el nu va putea fi
obligat la restituire.

-- până la proba contrară, condiţia se prezumă a fi rezolutorie ori de câte ori

scadenţa obligaţiilor principale precedă momentul la care condiţia s-ar putea
îndeplini [art. 1401 alin. (2) C. civ.];
-- prezumţia de solidaritate a codebitorilor unei obligaţii contractate în
exerciţiul activităţii unei întreprinderi (art. 1446 C. civ.)142;
142
Solidaritatea se prezumă între debitorii unei obligaţii contractate în exerciţiul
activităţii unei întreprinderi, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 1446 C. civ.).

--prezumţia de executare a prestaţiilor accesorii (art. 1501 C. civ.)143;

143
Potrivit art. 1501 C. civ., chitanţa în care se consemnează primirea prestaţiei
principale face să se prezume. până la proba contrară, executarea prestaţiilor accesorii.
Această prezumţie poate fi înlăturată de către creditor, dacă dovedeşte neexecutarea
prestaţiilor accesorii, dovadă care se va face după cum este vorba de o obligaţie de "a
da", de "a face" sau de "a nu face". De aceea, apreciem că, uneori, prezumţia are
caracter mixt.

-- prezumţia de executare a prestaţiilor periodice [art. 1502 C. civ.]144;

144
Chitanţa dată pentru primirea uneia dintre prestaţiile periodice care fac obiectul
obligaţiei face să se prezume, până la proba contrară, executarea prestaţiilor devenite
scadente anterior (art. 1502 C. civ.). În ipoteza în care creditorul invocă neexecutarea
prestaţiilor cu scadenţă mai veche, el trebuie să facă dovada în acest sens. Art. 1499 C.
civ. are ca obiect de reglementare proba plăţii datoriei şi stabileşte că, dacă prin lege
nu se prevede altfel, dovada plăţii se face cu orice mijloc de probă. În cazul în care
plata are ca obiect predarea unei sume mai mari de 250 de lei, apreciem că sunt
incidente prevederile art. 309 C. pr. civ., iar, în privinţa obligaţiilor de a face, proba
executării se poate face prin orice mijloc de probă. În acelaşi mod, considerăm că
trebuie tăcută dovada şi pentru răsturnarea prezumţiei instituite de art. 1502 C. civ. Ca
atare, în unele cazuri, prezumţia are caracter mixt.

-- prezumţia că intrarea debitorului, a codebitorului sau a fideiusorului în

posesia înscrisului original al creanţei s-a făcut printr-o remitere voluntară din
partea creditorului [art. 1503 alin. (3) C. civ.]145;
145
Persoana interesată va putea face dovada că remiterea înscrisului de către creditor
nu a fost voluntară, împrejurare care poate fi dovedită prin orice mijloc de probă,
întrucât este vorba de un fapt juridic lato sensu. De asemenea, persoana interesată va
putea dovedi că intrarea debitorului în posesia înscrisului constatator al creanţei nu s-a
 realizat prin remiterea sa de către creditor, ci prin altă modalitate, de pildă predarea
înscrisului de către o altă persoană fără cunoştinţa creditorului.

-- prezumţia de culpă în neexecutarea obligaţiilor contractuale (art. 1548 C.

civ.)146;
146
În materie contractuală, art. 1548 C. civ. instituie o prezumţie de vinovăţie (culpă) a
debitorului, astfel că, pentru a opera această prezumţie, creditorul trebuie să
dovedească neexecutarea obligaţiei, dovadă care se face după cum obligaţia este de
mijloace sau de rezultat. Pentru a răsturna prezumţia de culpă ce decurge din dovada
neexecutării obligaţiei, debitorul trebuie să invoce cauze justificate de neexecutare (art.
1555 -1557 C. civ.). Pentru a nu fi angajată răspunderea debitorului, acesta trebuie să
facă dovada unei cauze care îl exonerează de răspundere (forţă majoră, caz fortuit,
neexecutarea obligaţiei este imputabilă exclusiv creditorului, prejudiciul ar fi putut fi
evitat de creditor cu o minimă diligenţă din partea acestuia).

-- prezumţia că locatarul a primit bunul în stare corespunzătoare de

întreţinere potrivit destinaţiei stabilite [art. 1821 alin. (2) C. civ.]147;
147
Locatarul poate răsturna această prezumţie iuris tantum prin orice mijloc de probă.

-- prezumţia că mandatul dintre două persoane fizice este cu titlu gratuit [art.
2010 alin. (1) teza a doua C. civ.]148;
148
Prezumţia gratuităţii mandatului poate fi răsturnată dacă se dovedeşte că mandatul a
fost dat pentru exercitarea unei activităţi profesionale. După cum am arătat cu altă
ocazie, această prezumţie poate li răsturnată prin orice mijloc de probă, caracterul
gratuit nefiind de esenţa, ci doar de natura contractului de mandat. Prin urmare, atâta
timp cât prin procura conferită mandatarului sunt enumerate numai actele juridice ce
urmează a fi îndeplinite de către acesta, fără a rezulta remuneraţia convenită de părţi,
mandatul nu poate fi calificat ca fiind cu titlu oneros. Pe de altă parte, în cazul
profesioniştilor, prezumţia este inversă, contractul astfel încheiat prezumându-se a fi cu
titlu oneros (V. Marcusohn, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2016, p. 270).

-- prezumţia că mandatul dat pentru acte de exercitare a unei activităţi

profesionale este cu titlu oneros [art. 2010 alin. (1) teza a treia C. civ.]149.
149
Prezumţia de onerozitate a mandatului dat pentru acte de exercitare a unei activităţi
profesionale este relativă, putând fi răsturnată printr-o prevedere contractuală expresă
că mandatul este gratuit.

- Prezumţii intermediare sau mixte (prezumţii care pot fi înlăturate numai cu

anumite mijloace de probă, numai de anumite persoane sau numai în anumite
situaţii)
În principiu, aşa cum am arătat mai sus, prezumţiile legale sunt relative şi pot
fi răsturnate prin orice mijloc de probă, dacă legea nu prevede în mod expres
altfel. Dar trebuie să se ţină seama de natura actului sau faptului de dovedit,
întrucât fiecare în parte este susceptibil de reguli proprii 150. Ca atare, şi proba
contrară se poate face numai cu respectarea dispoziţiilor legale.
150
A. Tabacu, R. Duminică, op. cit., p. 174.

Astfel, în unele cazuri, legiuitorul nu permite înlăturarea prezumţiei legale

decât în anumite condiţii sau, altfel spus, legiuitorul pretinde ca proba contrară
să fie făcută numai cu anumite mijloace de probă, numai de anumite persoane
sau numai în anumite situaţii. Este vorba de aşa-numitele prezumţii legale
intermediare sau mixte, pe care le vom prezenta, cu titlu exemplificativ, în cele
ce urmează:
- prezumţia de existenţă a uzanţelor publicate în culegeri elaborate de către
entităţile sau organismele autorizate în domeniu [art. 1 alin. (5) C. civ.] 151;
 151
Textul consacră doar o prezumţie de existenţă (nu şi de conţinut) a uzanţelor
publicate în culegeri elaborate de către entităţile sau organismele autorizate în
domeniu; proba contrară acestei prezumţii se va face ţinând seama de modul în care se
va face dovada dreptului. A se vedea: M. Fodor, în "Noul Cod de procedură civilă
comentat şi adnotat", coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2016, p. 864-866; M. Uliescu, Uzanţele ca izvor al dreptului civil, în
"Noul Cod civil. Studii şi comentarii", vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2012,
p. 56-60.

- prezumţia că cel dispărut este socotit a fi în viaţă, dacă nu a intervenit o

hotărâre declarativă de moarte rămasă definitivă (art. 53 C. civ.)152; prin
urmare, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti declarative de
moarte, persoana fizică dispărută este considerată a fi în viaţă; indiferent că
există doar nişte indicii sau există împrejurări în raport de care se poate
presupune că a avut loc decesul celui dispărut, instanţa este ţinută de această
prezumţie, până la momentul la care este răsturnată 153, dar numai printr-o
hotărâre judecătorească de declarare (constatare) a morţii; însă condiţiile
declarării morţii pot fi dovedite cu orice mijloc de probă permis de lege, întrucât
acestea sunt fapte juridice154;
152
A se vedea şi M. Fodor, I. C. Drimer, Declararea judecătorească a morţii în
reglementarea noului Cod civil şi a noului Cod de procedură civilă, în "Dreptul" nr.
4/2013, p. 65-81.

153
P. Filip, în "Noul Cod civil", coordonator M. Uliescu, op. cit., 2012, p. 233.

154
În acest sens G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2016, p. 797.

Într-o speţă s-a reţinut că: "Ceea ce s-a conturat este împrejurarea că de mai bine de 2
ani nu s-a primit nicio ştire sau informaţie de la numitul T.L. (presupusul defunct - n.n.),
dar nu s-a reliefat, din probele administrate, niciun semn sau dovadă că acesta ar fi
încetat din viaţă. Simpla presupunere a membrilor familiei că este decedat, dedusă din
împrejurarea că nu l-au mai văzut, fără alte probe (o scrisoare, un eventual accident sau
o implicare într-o altercaţie verbală violentă, un document de la o unitate spitalicească
etc.) din care să se deducă ideea că ar fi posibil să fi încetat din viaţă, nu poate justifica
cererea de declarare a morţii." [Trib. Cluj, S. civ., Dec. nr. 159/2013, irevocabilă prin
Dec. nr. 4270/2013 a C. de Ap. Cluj, S. I. civ., apud V. Terzea, Noul Cod de procedură
civilă. Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 1091],

- prezumţia de domiciliu instituită la art. 90 C. civ., conform căruia reşedinţa

este considerată domiciliu când acesta nu este cunoscut, iar, în lipsă de
reşedinţă, persoana fizică este considerată că domiciliază la locul ultimului
domiciliu, iar dacă acesta nu se cunoaşte la locul unde acea persoană se
găseşte; textul nu se referă la proba contrară, dar din corelarea sa pe art. 21,
22 şi 91 C. civ., ţinând seama şi de art. 328 alin. (2) C. pr. civ., rezultă că
dovada contrară este permisă, dovadă care se va putea face doar în condiţiile
art. 91 C. civ.155;
155
Conform art. 91 alin. (1) C. civ., dovada domiciliului şi a reşedinţei se face cu
menţiunile cuprinse în cartea de identitate. Cât priveşte reşedinţa, art. 33 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 prevede că aceasta se dovedeşte cu menţiunea
înscrisă pe eticheta autocolantă aplicată pe versoul cărţii de identitate, dar fără să fie
exclusă, de principiu, dovada prin alte mijloace de probă. Art. 28 alin. (1) din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 97/2005 prevede şi alte documente prin care se poate face
dovada adresei de domiciliu, şi anume: a) acte încheiate în condiţiile de validitate
prevăzute de legislaţia română în vigoare, privind titlul locativ; b) declaraţia scrisă a
găzduitorului, persoană fizică sau juridică, de primire în spaţiu, însoţită de unul dintre
documentele prevăzute la lit. a); c) declaraţia pe proprie răspundere a solicitantului,
însoţită de nota de verificare a poliţistului de ordine publică, prin care se certifică
existenţa unui imobil, faptul că solicitantul locuieşte efectiv la adresa declarată, pentru
persoana fizică ce nu poate prezenta documentele prevăzute la lit. a) şi b); pentru
minori şi persoanele fizice puse sub interdicţie, declaraţia se dă şi se semnează de
 către părinţi sau de către reprezentanţii lor legali; d) documentul eliberat de primării, din
care să rezulte că solicitantul sau, după caz, găzduitorul acestuia figurează înscris în
Registrul agricol.

Stabilirea sau schimbarea domiciliului ori a reşedinţei nu va putea fi opusă terţilor de

bună-credinţă, atunci când lipsesc menţiunile din cartea de identitate referitoare la
domiciliu şi reşedinţă ori atunci când acestea nu corespund realităţii [art. 91 alin. (2) C.
civ.]. Acest text instituie o prezumţie legală relativă, al cărei efect constă în
inopozabilitatea unui eventual domiciliu sau unei eventuale reşedinţe clandestine faţă
de terţii de bună-credinţă. Prezumţia poate fi înlăturată dacă se dovedeşte că domiciliul
sau reşedinţa reală a fost cunoscută prin alte mijloace de cel căruia i se opune [art. 91
alin. (3) C. civ.]. Fundamentul acestui ultim text se găseşte în împrejurarea că
menţiunile din cartea de identitate referitoare la domiciliul şi reşedinţa persoanei au
caracter de evidenţă a persoanei respective, ci nu caracter constitutiv în determinarea
reşedinţei şi domiciliului (Gh. Beleiu, Drept civil român, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2007, p. 412). De aceea, domiciliul sau reşedinţa vor putea fi dovedite prin
orice mijloc de probă, chiar şi în ipoteza în care prin aceasta se combat menţiunile
corespunzătoare tăcute în actul de identitate. "Totuşi, pentru a putea opune terţilor
domiciliul sau reşedinţa astfel dovedite, este necesar ca persoana în cauză să facă şi
proba faptului că cel căruia i se opune le cunoscuse prin alte mijloace". (E. Chelaru, în
"Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei,
op. cit., 2012, p. 102).

- prezumţia de coproprietate reglementată la art. 633 C. civ., dacă dreptul

poartă asupra unui imobil; proba contrară se poate face în condiţiile art. 565 C.
civ.; altfel spus, dovada dreptului de proprietate în acest caz se face cu extrasul
de carte funciară;
- prezumţia de proprietate comună asupra despărţiturilor (art. 660 C. civ.)156
poate fi înlăturată numai dacă rezultă contrariul din titlul de proprietate (în
sensul că despărţitura este proprietate exclusivă, şi nu un bun comun), dintr-un
semn de necomunitate ori dacă proprietatea comună a devenit proprietate
exclusivă prin uzucapiune, în condiţiile legii; semnele de necomunitate sunt
prevăzute în art. 661 C. civ.; astfel, există semn de necomunitate a zidului
atunci când culmea acestuia este dreaptă şi perpendiculară spre un fond şi
înclinată spre celălalt fond [art. 661 alin. (1) teza întâi C. civ.]; teza a doua a
textului instituie o prezumţie de proprietate exclusivă în favoarea proprietarului
fondului către care este înclinată coama zidului; orice alte semne care fac să se
prezume că zidul a fost construit exclusiv de unul dintre proprietari vor fi
considerate semne de necomunitate [art. 661 alin. (3) C. civ.]157; în schimb,
există semn de necomunitate a şanţului atunci când pământul este aruncat ori
înălţat exclusiv pe o parte a şanţului; şanţul este prezumat a fi în proprietatea
exclusivă a proprietarului fondului pe care este aruncat pământul [art. 661 alin.
(2) C. civ.];
156
Potrivit textului, despărţiturile comune sunt zidul, şanţul, precum şi orice altă
despărţitură între două fonduri. Sunt despărţituri şi gardurile, indiferent de materialul din
care sunt confecţionate, inclusiv gardurile vii (a se vedea şi E. Chelaru, în "Noul Cod
civil", coordonatori FI. A. Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, op. cit.,
2012, p. 719). Deci despărţitura este comună dacă ea este situată chiar pe linia de
hotar dintre două proprietăţi vecine, iar dreptul proprietarilor vecini asupra
despărţiturilor comune este un drept de coproprietate forţată, deoarece despărţiturile
dintre fonduri sunt bunuri accesorii în raport cu bunurile pentru a căror bună utilizare
sunt destinate.

157
Aşadar, dispoziţiile art. 661 alin. (3) C. civ. sunt aplicabile numai în situaţia în care
despărţitura constă într-un zid.

- prezumţia de egalitate a cotelor-părţi aparţinând coproprietarilor unui bun

nu poate fi înlăturată decât prin înscrisuri, dacă bunul a fost dobândit prin act
juridic [art. 634 alin. (2) C. civ.]; deci, în ipoteza în care coproprietatea
izvorăşte dintr-un contract sau dintr-un legat, dovada inegalităţii cotelor se va
putea face numai prin înscrisuri. Prezumţia este operantă în ipoteza în care
întinderea cotelor-părţi nu este precizată chiar în cuprinsul actului de dobândire.
În cazul în care actul juridic conţine astfel de menţiuni, prezumţia este "inutilă şi
inoperantă" (E. Chelaru, în "Noul Cod civil", coordonatori FI. A. Baias, E.
Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei. op. cit., 2012, p. 696);
- prezumţia că orice lucrare este făcută de proprietarul imobilului, cu
cheltuiala sa. şi că este a lui poate fi răsturnată, prin proba contrară, când s-a
constituit un drept de superficie. când proprietarul nu şi-a intabulat dreptul de
proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege [art. 579 alin.
(2) C. civ. ]158;
158
Art. 579 alin. (1) C. civ. instituie, pe de o parte, prezumţia că orice lucrare
(construcţie, plantaţie sau altă lucrare) este proprietatea titularului dreptului de
proprietate al imobilului asupra căruia acestea au fost edificate, realizate, iar, pe de altă
parte, prezumţia că lucrarea a fost făcută de proprietar pe cheltuiala sa.

Prima prezumţie poate fi înlăturată dacă se dovedeşte (aşa cum au reţinut doctrina şi
practica judiciară în aplicarea art. 492 C. civ. 1864) existenţa unei convenţii încheiate
între proprietarul terenului şi persoana care a efectuat lucrarea (construcţia, plantaţia),
prin care i s-a recunoscut acesteia din urmă un drept de superficie, ceea ce exclude
aplicarea regulilor accesiunii. Această soluţie a fost preluată de legiuitor în art. 579 alin.
(2) C. civ.

Proba contrară poate fi făcută şi în ipoteza în care proprietarul imobilului nu şi-a

intabulat dreptul de proprietate asupra lucrării noi sau în alte cazuri prevăzute de lege.

A doua prezumţie poate fi înlăturată prin dovedirea situaţiei că proprietarul a efectuat

lucrarea cu materialele altuia, ipoteză în care devin incidente dispoziţiile art. 580 C.
civ., potrivit căruia proprietarul imobilului devine proprietarul lucrării, neputând fi obligat
la desfiinţarea acesteia şi nici la restituirea materialelor. Proprietarul materialelor are
dreptul numai la contravaloarea materialelor, precum şi la repararea, în condiţiile legii,
a oricăror alte prejudicii cauzate.

Prezumţia suportării cheltuielilor de către proprietarul imobilului poate fi răsturnată şi

dacă se dovedeşte că altă persoană decât proprietarul imobilului a efectuat lucrarea,
ipoteză în care vor fi aplicabile dispoziţiile art. 581 -582 ori ale art. 583 -585 C. civ.

- prezumţia existenţei sau inexistenţei unui drept tabular 159 poate fi răsturnată
numai în cazurile prevăzute la art. 887 C. civ.160, precum şi pe calea acţiunii în
rectificare [art. 900 alin. (3) C. civ.]161; la baza prezumţiei exactităţii înscrierilor
în cartea funciară stă principiul publicităţii materiale a cărţilor funciare;
înscrierea în cartea funciară se efectuează, conform art. 888 C. civ., în baza
înscrisului autentic notarial, al hotărârii judecătoreşti definitive, a certificatului de
moştenitor sau în baza unui alt act emis de autorităţile administrative, în cazurile
în care legea prevede aceasta (de pildă titlul de proprietate emis de comisia
judeţeană în temeiul Legii nr. 18/1991); de vreme ce înscrierea în cartea
funciară se face numai în temeiul unui anumit act, înseamnă că în combaterea
probelor folosite la înscriere nu se vor putea produce dovezi de altă natură;
159
Potrivit acestei prezumţii, titularul dreptului real imobiliar este persoana în folosul
căreia dreptul a fost înscris, iar radierea înscrierii dreptului echivalează cu inexistenţa
acestuia.

160
Adică atunci când se pretinde existenţa unor drepturi reale imobiliare care se
dobândesc fără înscriere în cartea funciară (când provin din moştenire, accesiune
naturală, vânzare silită, expropriere pentru cauză de utilitate publică, precum şi în alte
 cazuri expres prevăzute de lege). În aceste cazuri, constituirea drepturilor reale
imobiliare devine publică prin înseşi actele sau faptele juridice care le generează.

161
Acţiunea în rectificarea înscrierilor nevalabile în cartea funciară ori care au devenit
neconforme cu situaţia juridică reală a imobilelor este admisibilă dacă sunt întrunite
cerinţele art. 907 şi urm. C. civ. În sensul art. 907 alin. (3) C. civ., situaţia juridică reală
trebuie să rezulte dintr-o recunoaştere făcută de titularul înscrierii a cărei rectificare se
solicită, prin declaraţie dată în formă autentică notarială ori dintr-o hotărâre
judecătorească definitivă pronunţată împotriva acestuia, prin care s-a admis acţiunea de
fond; acţiunea de fond poate fi, după caz, o acţiune în anulare, rezoluţiune, reducţiune
sau orice altă acţiune întemeiată pe o cauză de ineficacitate a actului juridic. Totuşi, în
cazul dobânditorului cu titlu oneros care a fost de bună-credinţă la data înregistrării
cererii de înscriere a dreptului său în cartea funciară, prezumţia exactităţii înscrierilor în
cartea funciară nu poate fi combătută. A se vedea art. 901 C. civ.

- prezumţia că părţile ce revin codebitorilor solidari sunt egale poate fi

înlăturată numai dacă din convenţie, lege sau din împrejurări rezultă contrariul
[art. 1456 alin. (2) C. civ.];
- prezumţia stingerii obligaţiei prin plată în ipoteza remiterii voluntare a
înscrisului constatator al creanţei, făcută de creditor către debitor, unul dintre
codebitori sau fideiusor, poate fi înlăturată de către cel interesat să dovedească
stingerea obligaţiei pe altă cale [art. 1503 alin. (1) C. civ.]162;
162
Rezultă că, spre deosebire de reglementarea anterioară, proba contrară prezumţiei
poate fi făcută de cel interesat să dovedească stingerea obligaţiei pe altă cale, iar nu de
cel interesat să probeze că datoria nu este stinsă.

- prezumţia de renunţare la moştenire a succesibilului care nu şi-a exercitat

dreptul de opţiune succesorală în condiţiile art. 1112 C. civ.163.
163
Deşi renunţarea la moştenire are caracter expres [art. 1120 C. civ. stabileşte că
renunţarea la moştenire nu se presupune, cu excepţia cazurilor prevăzute la art. 1112 şi
art. 1113 alin. (2); declaraţia de renunţare se face în formă autentică şi, pentru
informarea terţilor, se va înscrie, pe cheltuiala renunţătorului, în registrul naţional
notarial, ţinut în format electronic], legiuitorul admite şi posibilitatea unei renunţări
tacite, de vreme ce instituie două excepţii de la regula renunţării exprese, în art. 1112 şi
1113 alin. (2) C. civ. Aceste texte instituie două prezumţii de renunţare la moştenire,
prezumţii care vor opera în condiţiile următoare. Astfel, conform art. 1112 C. civ.
(modificat prin art. V pct. 1 din Legea nr. 138/2014), "este prezumat, până la proba
contrară, că a renunţat la moştenire succesibilul care, deşi cunoştea deschiderea
moştenirii şi calitatea lui de succesibil, nu şi-a exercitat dreptul de opţiune succesorală,
prin acceptarea moştenirii sau renunţarea expresă la moştenire, în termenul prevăzut la
art. 1103 C. civ. (adică, în termen de un an de la data deschiderii moştenirii - n.n.).
Prezumţia de renunţare operează, după împlinirea termenului de un an de la
deschiderea moştenirii, dacă succesibilul, citat în condiţiile legii, nu face dovada
exercitării dreptului de opţiune succesorală. Citaţia trebuie să cuprindă, sub sancţiunea
nulităţii acesteia, pe lângă elementele prevăzute de Codul de procedură civilă, şi
precizarea că, dacă succesibilul nu şi-a exercitat dreptul de a accepta moştenirea în
termenul de decădere prevăzut la art. 1103 , este prezumat că renunţă la moştenire".
Prin urmare, prezumţia instituită de art. 1112 C. civ. are caracter mixt, de vreme ce
poate fi înlăturată de succesibil numai în condiţiile care rezultă din acest text. Acelaşi
caracter are şi prezumţia de renunţare în cazul neexercitării dreptului de opţiune
succesorală în termenul redus de instanţa judecătorească în condiţiile art. 1113 alin. (2)
C. civ.

Pe lângă prezumţiile instituite în Codul civil, pe care le-am menţionat cu titlu

exemplificativ, deosebit de importante sunt şi prezumţiile reglementate prin alte
acte normative, cum ar fi Codul de procedură civilă sau Codul muncii. Dintre
acestea menţionăm:
- prezumţia existenţei interesului direct sau indirect al judecătorului de a
judeca. În cazurile de incompatibilitate prevăzute de art. 42 alin. (1) pct. 5 şi 7
C. pr. civ., este o prezumţie absolută 164; lipsa de obiectivitate a judecătorului în
ipotezele stabilite de dispoziţiile precizate se poate "(...) datora, după caz.
tentaţiei de a crea o jurisprudenţă care să îi fie favorabilă în propriul litigiu,
speranţei că, dând câştig de cauză părţii ce este judecător, va obţine de la
aceasta acelaşi serviciu165, obligaţiei de a apăra interesele celui al cărui
reprezentant legal este"166. Pentru a se prezuma absolut interesul în cauză al
judecătorului [aflat în situaţia stabilită de art. 42 alin. (1) pct. 7 C. pr. civ.] este
suficientă calitatea acestuia de tutore sau curator al uneia dintre părţi, nefiind
necesară îndeplinirea vreunei alte cerinţe167;
164
Potrivit art. 42 alin. (1) C. pr. civ., judecătorul este incompatibil de a judeca, printre
alte situaţii: 5. dacă el, soţul sau rudele lor până la gradul al patrulea inclusiv ori afinii
lor, după caz, sunt părţi într-un proces care se judecă la instanţa la care una dintre părţi
este judecător; (...) 7. dacă este tutore sau curator al uneia dintre părţi.

165
În doctrina contemporană Codului de la 1865, s-a apreciat că procesele respective
trebuie să poarte asupra unor lucruri mai importante, "neputândui-se pune în discuţie
obiectivitatea judecătorului pentru lucru de nimic" (P. Vasilescu, Tratat teoretic şi
practic de procedură civilă, vol. III, Bucureşti, op. cit., 1943, p. 374). Dar, aşa cum s-a
subliniat (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2015, p. 70), legiuitorul nu face nicio distincţie în
acest sens, astfel că ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus.

166
G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2015, p. 70-71.

167
"Dacă însă soţul/concubinul judecătorului stă în judecată ca tutore, curator etc.,
acesta poate fi incompatibil, dar în temeiul art. 42 alin. (1) pct. 2 C. pr. civ., iar nu al
pct. 7, caz în care este necesară dovedirea interesului, întrucât nu mai este vorba
despre o prezumţie absolută" (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2015, p. 71).

- prezumţia de vătămare instituită de art. 175 alin. (2) C. pr. civ., text care
prevede că "în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este
prezumată, partea interesată putând face dovada contrară" 168.
168
S-a apreciat că art. 175 alin. (2) C. pr. civ. "ar trebui interpretat în sensul că, chiar şi
în situaţia în care s-ar invoca o nulitate expresă, aplicarea acesteia este condiţionată de
vătămare, ea nu intervine automat, însă partea care invocă nulitatea nu mai trebuie să
facă dovada vătămării pentru că aceasta este prezumată" (P. Pop, Sancţiuni
procedurale în procesul civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2016, p. 139-140),
opinie pe care o împărtăşim. De asemenea, în mod judicios a apreciat autorul că, în
situaţia nulităţii necondiţionate, nu prezintă nicio relevanţă caracterul prezumat sau nu
al vătămării, de vreme ce aceasta nu este o cerinţă obligatorie pentru incidenţa
sancţiunii.

Aşadar, în cazul nulităţilor exprese sau textuale ori explicite (indiferent că

sunt absolute sau relative)169, actele de procedură neregulat făcute se vor
declara nule, fără a fi necesară dovedirea vătămării. Deci partea interesată să
invoce nulitatea expresă nu va fi ţinută să dovedească faptul vătămării, existenţa
acesteia fiind prezumată relativ de către legiuitor. Însă partea adversă,
interesată în salvarea actului de procedură, poate răsturna această prezumţie,
probând inexistenţa vătămării părţii ce a invocat nulitatea, prin orice mijloc de
dovadă, făcând astfel inoperantă nulitatea170.
169
Cum ar fi, de pildă, nulităţile prevăzute de art. 56 alin. (3), art. 57 alin. (4), art. 82
alin. (1), art. 157 alin. (3), art. 196 , art. 197 C. pr. civ. În acord cu opinia deja exprimată
(G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2016, p. 303), precizăm că nu trebuie confundată
clasificarea nulităţilor în absolute şi relative cu clasificarea nulităţilor în nulităţi exprese
şi virtuale, deoarece, combinând cele două clasificări, rezultă că pot exista: nulităţi
absolute şi exprese [de pildă art. 401 alin. (2) C. pr. civ.]; nulităţi absolute şi virtuale
(de pildă art. 15 C. pr. civ.); nulităţi relative şi exprese (art. 674 C. pr. civ.); nulităţi
relative şi virtuale (de pildă în cazul ascultării ca martor a unei rude până la gradul al
treilea cu una dintre părţi, chiar dacă partea adversă celei care a propus proba s-a opus
[art. 315 alin. (1) pct. 1 şi alin. (2) C. pr. civ.]. Prin urmare, nerespectarea dispoziţiilor
care prevăd expres nulitatea va duce, după caz, la o nulitate absolută sau relativă, după
 cum norma juridică încălcată este de ordine publică sau de ordine privată. La fel şi în
cazul nulităţilor virtuale.

170
În anumite situaţii şi instanţa poate reţine, din oficiu, inexistenţa vătămării, chiar şi în
situaţia unei nulităţi exprese, cum ar fi, de pildă, situaţia în care procedura de citare a
unei părţi nu a fost legal îndeplinită, deoarece în citaţie nu a fost corect trecută adresa
sa, însă partea a primit personal citaţia şi a semnat dovada de înmânare a acesteia,
neexistând în această ipoteză o vătămare procesuală (P. Pop, citând pe D. N. Teohari,
Noul Cod de procedură civilă, coordonator G. Boroi, vol. I, Editura Hamangiu, Bucureşti,
2013, p. 412M13).

Dacă nulitatea nu este prevăzută expres de lege, ci este virtuală 171, prezumţia
de vătămare nu operează şi partea care solicită anularea actului trebuie să
dovedească şi existenţa unei vătămări [art. 175 alin. (1) C. pr. civ.], în situaţia
în care aceasta nu rezultă în mod clar din împrejurările cauzei şi din finalitatea
formei procedurale nesocotite172.
171
Majoritatea nulităţilor din Codul de procedură civilă sunt nulităţi virtuale sau tacite ori
implicite. Sunt astfel de nulităţi acelea care rezultă din împrejurarea că, deşi nu există
un text expres de lege care să prevadă sancţiunea nulităţii, totuşi, la efectuarea actului
de procedură, a fost nerespectată o normă juridică ce stabileşte o condiţie pentru
încheierea valabilă a actului respectiv (în acest sens, G. Boroi, M. Stancu, op. cit.,
2016, p. 303).

172
Aşadar, nu în toate cazurile partea care invocă nulitatea este obligată să
administreze dovezi pentru a proba existenţa vătămării, deoarece, în caz contrar, cursul
procesului s-ar complica la fiecare act de procedură contestat ca lovit de nulitate (G.
Boroi, M. Stancu, op. cit., 2016, p. 306).

Trebuie observat că, în concepţia legiuitorului noului Cod de procedură civilă,

nulitatea actului operează doar ca un ultim remediu, deoarece lipsirea de
eficienţă a unui act de procedură nu constituie un scop în sine 173. În acest sens,
art. 177 C. pr. civ. stabileşte că, "ori de câte ori este posibilă înlăturarea
vătămării fără anularea actului, judecătorul va dispune îndreptarea
neregularităţilor actului de procedură [alin. (1)] 174; cu toate acestea, nulitatea nu
poate fi acoperită dacă a intervenit decăderea ori o altă sancţiune procedurală
sau dacă se produce ori subzistă o vătămare [alin. (2)] 175; actul de procedură nu
va fi anulat dacă până la momentul pronunţării asupra excepţiei de nulitate a
dispărut cauza acesteia [alin. (3)]";
173
Gh. Florea, în "Noul Cod de procedură civilă", coordonatori V. M. Ciobanu, M.
Nicolae, op. cit., vol. I, 2016, p. 504.

174
Însă refacerea în întregime (totală) a actului de procedură nu înseamnă o îndreptare
a neregularităţilor actului prin înlăturarea vătămării fără anularea actului, deoarece, prin
ipoteză, actul de procedură refăcut este mai întâi sancţionat cu nulitatea totală (V. M.
Ciobanu, G. Boroi, Tr. C. Briciu, Drept procesual civil. Curs selectiv pentru licenţă,
Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p. 183; Gh. Florea, în "Noul Cod de procedură
civilă", coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., vol. I. 2016, p. 652).

175
De pildă, dacă s-a nesocotit termenul la care putea să fie îndreptată neregularitatea,
în sensul că acesta a fost depăşit, fără ca actul inform să fie regularizat, va interveni
decăderea din dreptul de a mai îndrepta acel act (a se vedea şi M. Tăbârcă, Drept
procesual civil, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2013, p. 770).

- prezumţia termenului în cunoştinţă instituită de art. 229 alin. (1) C. pr. civ.,
potrivit căruia "partea care a depus cererea personal sau prin mandatar şi a luat
termenul în cunoştinţă, precum şi partea care a fost prezentă la un termen de
judecată, personal sau printr-un reprezentant legal ori convenţional, chiar
neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul, nu va fi citată în tot cursul
judecării la acea instanţă, considerându-se că ea cunoaşte termenele de
judecată ulterioare. Aceste dispoziţii îi sunt aplicabile şi părţii căreia, personal ori
prin reprezentant legal sau convenţional ori prin funcţionarul sau persoana
însărcinată cu primirea corespondenţei, i s-a înmânat citaţia pentru un termen
de judecată, considerându-se că, în acest caz, ea cunoaşte şi termenele de
judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată". Tocmai de
aceea în citaţie trebuie să se facă menţiunea că, prin înmânarea citaţiei, sub
semnătură de primire, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori
prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei pentru un
termen de judecată, cel citat este considerat că are în cunoştinţă şi termenele de
judecată ulterioare aceluia pentru care citaţia i-a fost înmânată [art. 157 alin.
(1) lit. i) C. pr. civ.]. Prin urmare, în ipotezele strict determinate de art. 229
alin. (1) C. pr. civ., instanţa nu are obligaţia citării părţii, întrucât finalitatea
citării este realizată.
În toate cazurile prevăzute de art. 229 alin. (1) C. pr. civ. este vorba de o
prezumţie relativă de cunoaştere a termenului, care poate fi răsturnată prin
proba contrară.
Prezumţia de cunoaştere a termenului operează, în prima ipoteză stabilită de
art. 229 alin. (1) teza întâi C. pr. civ., atât în cazurile în care reclamantul ia
cunoştinţă de primul termen de judecată, cu ocazia depunerii cererii de chemare
în judecată176, cât şi în situaţia în care cererea este depusă între termene, de
orice parte, şi acesteia i s-a comunicat următorul termen.
176
Date fiind prevederile art. 201 C. pr. civ. referitoare la procedura ce precede fixarea
primului termen de judecată, situaţiile în care reclamantul ia în cunoştinţă primul termen
de judecată sunt rare (de pildă reclamantul ia în cunoştinţă primul termen de judecată în
procedura ordonanţei de plată, procedură în care nu se aplică dispoziţiile art. 201 C. pr.
civ.). A se vedea şi: G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2016, p. 282; M. Tăbârcă, în "Noul
Cod de procedură civilă", coordonatori V. M. Ciobanu, M. Nicolae, vol. I, 2013, p. 614.

În cea de a doua ipoteză prevăzută de art. 229 alin. (1) teza întâi C. pr. civ.,
prezumţia se aplică pentru partea care a fost prezentă ea însăşi sau prin
reprezentantul ei (chiar neîmputernicit cu dreptul de a cunoaşte termenul) la
unul dintre termenele de judecată, situaţie în care se prezumă că aceasta
cunoaşte termenele de judecată ulterioare şi nu va fi citată în tot cursul judecăţii
la acea instanţă.
În ipoteza reglementată de art. 229 alin. (1) teza a doua C. pr. civ.,
prezumţia de cunoaştere a termenului operează însă numai dacă citaţia cuprinde
menţiunea prevăzută de art. 157 alin. (1) lit. i) C. pr. civ. 177; altfel, nu se va
putea considera că partea are cunoştinţă şi de termenele de judecată ulterioare
aceluia pentru care i-a fost înmânată citaţia şi, pentru a nu-i fi încălcat dreptul la
apărare, trebuie citată în continuare178. Prezumţia nu operează însă dacă
destinatarul, reprezentantul acestuia ori funcţionarul sau persoana însărcinată cu
primirea corespondenţei refuză să primească citaţia. De asemenea, în ipoteza în
care dovada de înmânare a citaţiei este semnată de persoanele arătate la art.
162 alin. (1) teza a doua şi la art. 163 alin. (6) şi (7) C. pr. civ. (administratorul
clădirii, paznicul sau agentul de pază, persoanele majore din familie sau cu care
destinatarul citaţiei locuieşte), prezumţia nu este incidenţă, ci doar se va
considera că procedura de citare este legal îndeplinită la termenul pentru care a
fost emisă citaţia179.
177
Iar înmânarea citaţiei să se fi tăcut, în condiţiile art. 162 alin. (1) teza întâi şi art.
163 alin. (1) C. pr. civ., părţii, personal ori prin reprezentant legal sau convenţional ori
prin funcţionarul sau persoana însărcinată cu primirea corespondenţei, şi, în toate
situaţiile, să fi fost semnată dovada de înmânare a citaţiei. De asemenea, pentru a fi
 incidenţă teza a doua a art. 229 alin. (1) C. pr. civ., reprezentantul părţii care a semnat
dovada de primire a citaţiei trebuie să fi dovedit instanţei, în condiţiile art. 151 C. pr.
civ., că avea această calitate (de reprezentant) la momentul semnării, nefiind de natură
să suplinească această dovadă menţiunea tăcută de agentul procedural în acest sens în
procesul-verbal (M. Tăbârcă, în "Noul Cod de procedură civilă", coordonatori V. M.
Ciobanu, M. Nicolae, op. cit., vol. I, 2013, p. 795).

178
Această aserţiune este valabilă numai pentru situaţia în care partea nu se prezintă la
termenul de judecată pentru care i-a fost înmânată citaţia, deoarece, dacă partea se
prezintă la acest termen, ea va lua cunoştinţă de termenul de judecată ulterior şi nu va
mai fi citată, fapt ce rezultă şi din art. 229 alin. (1) teza întâi C. pr. civ. (M Fodor,
Citarea şi comunicarea actelor de procedură în reglementarea Codului de procedură
civilă, în "Dreptul" nr. 6/2013, p. 54).

179
M. Tăbârcă, în "Noul Cod de procedură civilă", coordonatori V. M. Ciobanu, M.
Nicolae, op. cit., vol. I, 2013, p. 615.

Prezumţia stabilită de art. 229 alin. (1) C. pr. civ. nu operează în situaţiile
expres şi limitativ stabilite la alin. (2) al textului, şi anume: a) în cazul reluării
judecăţii, după ce a fost suspendată; b) în cazul când procesul se repune pe rol;
c) când partea este chemată la interogatoriu, în afară de cazul în care a fost
prezentă la încuviinţarea lui, când s-a stabilit şi termenul pentru luarea acestuia;
d) când, pentru motive temeinice, instanţa a dispus ca partea să fie citată la
fiecare termen; e) în cazul în care instanţa de apel sau de recurs fixează termen
pentru rejudecarea fondului procesului după anularea hotărârii primei instanţe
sau după casarea cu reţinere. De asemenea, instituţia termenului în cunoştinţă
nu se aplică în cazul militarilor încazarmaţi şi al deţinuţilor; aceştia trebuie citaţi
la fiecare termen [art. 229 alin. (3) şi (4) C. pr. civ.]180.
180
Soluţie bazată pe faptul că militarii încazarmaţi şi deţinuţii se pot prezenta în
instanţă numai cu încuviinţarea autorităţilor sub a căror administrare sau subordonare
se află (I. Leş, Noul Cod de procedură civilă. Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2011, p.
365; M. Fodor, cit. supra, în "Dreptul" nr. 6/2013, p. 55).

Considerăm că termenul în cunoştinţă nu operează nici: în situaţia în care una

dintre părţi se înscrie în fals cu privire la un înscris depus la dosar, iar partea
care foloseşte înscrisul nu este prezentă la termenul de judecată respectiv [art.
304 alin. (2) C. pr. civ.]; în cazul în care partea a lipsit la termenul la care s-a
încuviinţat o cercetare la faţa locului [art. 346 alin. (1) C. pr. civ.]; atunci când
pentru efectuarea unei expertize este nevoie de o lucrare la faţa locului [art.
335 alin. (1) C. pr. civ.]; în ipoteza în care se dispune preschimbarea termenului
de judecată (art. 230 C. pr. civ.);
- prezumţia instituită de art. 275 alin. (2) C. pr. civ., conform căruia, atunci
când suma arătată în cuprinsul înscrisului sub semnătură privată este diferită de
cea arătată în formula "bun şi aprobat", se prezumă că obligaţia nu există decât
pentru suma cea mai mică, chiar dacă înscrisul şi formula "bun şi aprobat" sunt
scrise în întregime cu mâna sa de cel obligat, afară numai dacă se dovedeşte în
care parte este greşeală sau dacă prin lege se prevede altfel. Prin urmare, în caz
de nepotrivire între suma sau cantitatea menţionată în cuprinsul înscrisului şi
aceea arătată în formula "bun şi aprobat", textul prezumă că obligaţia există
doar pentru suma cea mai mică, soluţie care reprezintă o aplicaţie a prevederilor
art. 1269 alin. (1) C. civ.181. potrivit căruia, dacă, după aplicarea regulilor de
interpretare, contractul rămâne neclar, acesta se interpretează în favoarea celui
care se obligă. Totuşi, creditorul poate dovedi în care parte este greşeala sau
legea poate să prevadă altfel182. Dovada contrară prezumţiei stabilite la art. 275
alin. (2) C. pr. civ. se poate face prin orice mijloc de probă, inclusiv prin
martori183;
181
M. Fodor, în "Noul Cod de procedură civilă", coordonatori V. M. Ciobanii, M. Nicolae,
op. cri, vol. I, 2013, p. 716.

182
De pildă, în materie de cambie, cec sau bilet la ordin, se dă prioritate sumei scrise în
litere şi numai dacă suma a fost scrisă de mai multe ori, iar între acestea există
nepotriviri se ia în considerare suma cea mai mică [art. 6 şi art. 106 alin. (2) din Legea
nr. 58/1934, art. 9 din Legea nr. 59/1934],

183
Cas I, 309/oct. 3/80, apud M. Tăbârcă, Drept procesual civil, vol. II, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2013, p. 324, nota 499.

- prezumţia de acord tacit a pârâtului pentru renunţarea la judecată [art. 406

alin. (4) teza a treia C. pr. civ.].
Prezumţia operează în ipoteza în care reclamantul renunţă la judecată la
primul termen la care părţile sunt legal citate sau ulterior acestui moment, iar
pârâtul (care nu este prezent la termenul respectiv) nu îşi exprimă poziţia faţă
de cererea de renunţare, până la termenul acordat în acest scop de către
instanţă184;
184
Prin reglementarea acestei soluţii se tranşează o practică judiciară divergentă în
legătură cu modalitatea de exprimare a acceptului pârâtului (a se vedea G. Boroi, O.
Spineanu-Matei, Codul de procedură civilă adnotat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2011,
p. 413). De la regula stabilită în art. 406 alin. (4) teza a treia C. pr. civ., art. 924 C. pr.
civ. prevede o excepţie, în materia divorţului. Astfel, potrivit tezei întâi a textului,
reclamantul poate renunţa la judecată în tot cursul judecăţii, chiar dacă pârâtul se
împotriveşte.

- prezumţia de recunoaştere tacită a pretenţiilor creditorului, pe care

legiuitorul o recomandă instanţei [art. 1019 alin. (3) C. pr. civ.]. Astfel, în cazul
nedepunerii întâmpinării în condiţiile acestui text, instanţa poate considera
această atitudine, faţă de împrejurările cauzei, ca o recunoaştere a pretenţiilor
creditorului. Este vorba de o prezumţie de recunoaştere tacită pe care legea o
recomandă instanţei, deci de o posibilitate, şi nu de o obligaţie de a stabili din
atitudinea negativă a debitorului o prezumţie de recunoaştere tacită în favoarea
creditorului185. Aplicarea textului în discuţie presupune ca: partea (debitorul) să fi
fost legal citată cu menţiunea de a depune întâmpinare în termenul prevăzut de
lege şi că nedepunerea întâmpinării poate fi considerată de instanţă ca o
recunoaştere a pretenţiilor creditorului; faptul "nedepunerii" întâmpinării să nu
se datoreze unor motive mai presus de voinţa debitorului186.
185
Tocmai de aceea, depunerea tardivă a întâmpinării (spre exemplu la primul termen
de judecată), deşi atrage sancţiunea decăderii, poate înlătura totuşi prezumţia de
recunoaştere (G. Boroi, M. Stancu, op. cit., 2015, p. 862).

186
M. Fodor, Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 686.

Proba prin prezumţii legale se propune de către reclamant prin cererea de

chemare în judecată ori, dacă este cazul, în condiţiile art. 204 C. pr. civ. ori ale
art. 254 alin. (2) C. pr. civ. La rândul său, pârâtul poate invoca prezumţiile
legale prin întâmpinarea la cererea introductivă de instanţă ori în condiţiile art.
204 sau ale art. 254 alin. (2) C. pr. civ.187 Pârâtul poate propune această probă
prin cererea reconvenţională (art. 209 C. pr. civ.), dacă formulează o astfel de
cerere, ori chiar la primul termen de judecată, în cazurile în care întâmpinarea
nu este obligatorie [art. 157 alin. (2) teza a doua C. pr. civ.]. Prezumţiile legale
pot fi invocate şi prin cererea de intervenţie în cazurile în care se formulează o
astfel de cerere în condiţiile art. 61-79 C. pr. civ.
187
Atât reclamantul, cât şi pârâtul pot invoca în condiţiile art. 204 C. pr. civ. doar acele
prezumţii a căror necesitate a rezultat din modificarea cererii de chemare în judecată
sau din întâmpinarea la aceasta, şi nu prezumţii pe care, din diverse motive, nu le-au
indicat în cererea sau, după caz, întâmpinarea iniţială.

De asemenea, pe baza art. 254 alin. (5) C. pr. civ., instanţa poate dispune,
din oficiu, administrarea prezumţiilor legale incidente, chiar şi în ipoteza în care
părţile se împotrivesc, dacă necesitatea administrării acestora a fost pusă în
discuţia prealabilă a părţilor. Fiind în prezenţa unei probe indirecte, cu atât mai
mult prezumţia legală trebuie pusă în discuţia părţilor asemeni oricărui alt mijloc
de probă, pentru a oferi beneficiarului prezumţiei posibilitatea de a dovedi faptul
vecin şi conex, iar părţii adverse posibilitatea de a o înlătura printr-o probă
contrară, în condiţiile art. 328 alin. (2) C. pr. civ. 188, excluzând, bineînţeles,
prezumţiile legale absolute.
188
În acest sens, a se vedea M. Dinu, cit. supra, www.juridice.ro, 18 iulie 2013.

De vreme ce legiuitorul nu stabileşte un regim derogatoriu, înseamnă că

prezumţiile care nu au fost propuse în condiţiile menţionate nu vor mai putea fi
invocate şi încuviinţate în cursul procesului, iar instanţa trebuie, cu excepţia
ipotezelor prevăzute la art. 254 alin. (2) pct. 1-4 C. pr. civ., să dispună
decăderea, afară de cazul în care există acordul expres al tuturor părţilor în ceea
ce priveşte propunerea probelor cu nerespectarea cerinţelor legale - art. 254
alin. (2) pct. 5 C. pr. civ.
În loc de concluzii
Prezumţiile ca mijloc de probă au, în mod indubitabil, o importanţă
covârşitoare sub aspectul practicii judiciare, indiferent că sunt absolute sau
relative, legale sau simple.
Prezumţiile legale au la bază probabilitatea ca faptul necunoscut să fie
adevărat, probabilitate consacrată de lege în urma evaluării legiuitorului.
Prezumţiile legale nu pot exista decât în temeiul unui text de lege, text
nesusceptibil de a fi extins prin asemănare la cazuri neprevăzute, ceea ce
confirmă dictonul latin nulla praesumptio sine lege.
Publicat în "REVISTA DREPTUL" cu numărul 2 din data de 28 februarie 2018