EDUCATIA TIMPURIE, O SANSA

PENTRU VIITORUL COPIILOR

Cătălina Haros

Educaţia timpurie reprezintă totalitatea experienţelor individual realizate şi social existente

sau organizate, de care beneficiază copilul în primii ani de viaţă, cu rol de a proteja, creşte şi
dezvolta fiinţa umană cu capacităţi şi achiziţii fizice, psihice, culturale specifice, cu identitate şi
demnitate proprie. Aceasta reprezintă începutul educaţiei şi autoeducaţiei continue. Ea asigură
fundamentele dezvoltării fizice şi psihice sănătoase, ale dezvoltării sociale, spirituale şi culturale
complexe. Ceea ce învaţă copiii în primii ani reprezintă mai mult de jumătate decât vor învăţa tot
restul vieţii.
Educaţia timpurie se realizează ca educaţie informală în familie, în relaţii de vecinătate şi în
relaţii comunitare, prin mass-media – ca educaţie formală în creşe, grădiniţe şi alte instituţii de
ocrotire şi educaţie; şi sub forma educaţiei nonformale în cluburi sportive, cluburi ale copiilor şi
elevilor, dar se poate şi prin biblioteci, muzee, activităţi ale unor organizaţii nonguvernamentale ş.a.
Educaţia timpurie pentru valori reprezintă un tip de educaţie care îşi asumă misiunea şi
responsabilitatea de a promova valori în mod explicit şi eficient prin finalităţi clare.
În pedagogia românească educaţia timpurie reprezintă un concept nou. În mod tradiţional,
problematica pedagogică a copilului de 0-6/7 ani a fost considerată ca educaţie preşcolară. Actuala
politică educaţională nu include o secţiune specifică privind educaţia timpurie a copilului în perioada
0-3 ani. Focalizarea în domeniul educaţiei timpurii din cadrul actualei politici educaţionale se face
pe educaţia preşcolară. Atât priorităţile pe plan naţional, cât şi cele pe plan internaţional impun cu
stringenţă stabilirea unei politici şi a unui sistem de educaţie timpurie în interiorul cadrului mare al
programului de Dezvoltare Timpurie a Copilului. De asemenea, este important ca sistemul naţional
de educaţie timpurie să se dezvolte în contextul dat de Convenţia pentru Drepturile Copilului, de
Ţintele Mileniului pentru Dezvoltare, care trebuie atinse până în 2015 şi de precondiţiie pentru
integrare europeană a României, ca membru cu drepturi depline.
Scopul Strategiei în domeniul educaţiei timpurii a copilului este de a-i asigura fiecărui copil
dreptul la educaţie şi la dezvoltare deplină pentru a-i da posibilitatea să-şi atingă potenţialul maxim
şi pentru a atinge standardele europene şi internaţionale.
Obiectivul programelor de Dezvoltare Timpurie este acela de a ajuta dezvoltarea psihică,
emoţională şi socială a copiilor şi, pe termen lung, de a promova supravieţuirea copilului.
Focalizarea pe educaţia timpurie şi anii preşcolarităţii este importantă deoarece aceasta este perioada
când copiii se dezvoltă rapid şi, dacă procesul de dezvoltare este neglijat în acest stadiu, este mult
mai dificil şi mai costisitor să compensezi aceste pierderi mai târziu. Este bine cunoscut şi evident
faptul că alegerile făcute acum şi acţiunile întreprinse de părinţi şi de societate în copilăria timpurie
au o puternică şi mai de durată influenţă asupra progresului individual al copilului şi asupra
progresului naţiunilor în sens larg.
Calitatea îngrijirii şi a protecţiei în această perioadă sunt cheile care înlătură moartea, boala,
întârzierea în creştere, trauma, proasta alimentaţie, întârzierile de dezvoltare atâta timp cât ele
asigură o creştere sănătoasă, stima de sine şi abilitatea de a învăţa, lucruri care, în schimb, sunt
cruciale pentru pregătirea pentru şcoală, învăţarea continuă, eficacitatea programelor şcolare şi
abilitatea viitoare a copiilor de a contribui ca părinţi, actori economici şi cetăţeni. Astfel, investiţia în
copii cât mai de timpuriu ne conduce, pe termen lung, la dezvoltare socială şi la realizarea susţinută
a drepturilor copilului.
Pe plan internaţional, perioada de timp pentru educaţie timpurie este definită ca o perioadă a
vieţii copilului de la concepţie până la vârsta de 8 ani; şi asta pentru că, în primul rând, acum are loc
cea mai rapidă dezvoltare a creierului. Cei mai importanţi sunt primii doi ani din viaţă, când apar
cele mai semnificative schimbări din punct de vedere intelectual, emoţional, pshihologic şi social.
Un program eficient educativ este un program care îşi propune să ia în seamă copilul de la
primele momente ale existenţei sale şi care implică toţi agenţii educaţionali care contribuie la
creşterea şi dezvoltarea lui.

Conceptul de educaţie timpurie se referă aşadar la două dimensiuni:

 începerea preocupărilor educaţionale de la vârstele mici;
 implicarea familiei şi comunităţii în educarea copilului mic şi preşcolar.

Instituţiile de educaţie nu se pot substitui familiei, ci o sprijină şi contribuie la dezvoltarea

relaţiilor intra şi extra familiale. Nici o instituţie, oricât de bună ar fi ea, nu poate înlocui familia.
Educaţia timpurie se preocupă de extinderea strategiilor de stimulare şi dezvoltare a copilului şi în
familie. Aceasta prevede parteneriate active cu părinţii copiilor, în aşa fel încât aceştia să continue
acasă ceea ce se realizează la creşă sau la grădiniţă şi chiar să-şi îmbunătăţească practicile parentale.
Familia şi comunitatea trebuie să participle activ şi eficient încă din primul an de viaţă a copilului la
creşterea, îngrijirea, sănătatea şi educaţia copilului şi până la intrarea lui la şcoală.
Beneficiarii primari ai educaţiei timpurii sunt copiii, iar beneficiarii secundari sunt părinţii,
educatorii şi toţi agenţii educaţionali din comunitate.

2
 Premisele educaţiei timpurii sunt următoare:
 vârsta timpurie este cea mai importantă perioadă pentru dezvoltarea personalităţii
copilului;
 perioada de la naştere până la intrarea în şcoală cere stimulare;
 pentru dezvoltarea optimă a copilului este necesar parteneriatul educaţional în
familie, între familii, în comunitate, între instituţii care au rol în creşterea, îngrijirea şi
educaţia copilului;
 şi părinţii şi educatorii au nevoie de sprijin în educarea copiilor.

Educaţia timpurie presupune:

 un început bun;
 un parteneriat educaţional (Copii – famile – grădiniţă – comunitate );
 învăţarea şi dezvoltarea conform nevoilor individuale.

Educaţia timpurie în grădiniţă se referă la:

 învăţarea prin joc;
 participarea copiilor la alegerea activităţilor, jocurilor, jucăriilor;
 organizarea adecvată a mediului ambient;
 parteneriatul educaţional (grădiniţă-famile-comunitate)
 flexibilitatea strategiilor de predare-învăţare-evaluare.

Educaţia timpurie oferă şanse egale de creştere, dezvoltare, îngrijire, educaţie, fără
discriminare pentru copiii care provin din familii instabile, fără părinţi, cu sănătate precară, cu
deficienţe sau cu posibilităţi materiale financiare scăzute.
Principiile cele mai importante ale educaţiei timpurii sunt:
 fiecare copil este unic, cu nevoile, trebuinţele, particularităţile sale specifice. Educaţia
trebuie să ţină cont de particularităţile individuale ale fiecărui copil;
 educaţia timpurie se referă la fiecare copil în parte, şi nu la educaţia “copiilor”;
 este imperativă respectarea nevoilor copiilor:
a) de bază: îngrijire, cunoaştere, hrană;
b) afective: dragoste, securitate afectivă, întărire pozitivă a acţiunilor;
c) de acţiune: joc liber ales.
3
 educaţia este continuă, ea începe din primele momente ale vieţii şi durează cât
aceasta;
 în centrul actului educativ trebuie să stea copilul cu cerinţele sale individuale;
 se impune cunoaşterea, observarea copilului;
 să existe un echilibru permanent între activităţile intelectuale-activ-sociale şi afective
şi activităţile de dezvoltare psiho-motorie şi a limbajului;
 dezvoltarea copilului începe din momentul concepţiei în dependenţă cu mediul şi se
află în strânsă legătură cu mediul înconjurător şi cu sine însuşi;
 dezvoltarea copilului este dependentă de ocaziile pe care le oferă jocul;
 copiii se nasc cu potenţialităţi virtuale de dezvoltare, învăţare, comunicare, pe care
numai stimularea şi orientarea pozitivă le vor transforma în capacităţi;
 învăţarea este fundamentală în dezvoltarea socială, fizică, intelectuală, emoţională,
spirituală etc;
 cerinţele copilului faţă de educaţie pot fi satisfăcute dacă activitatea educativă începe
cu cunoaşterea lor;
 în educaţia timpurie forma specifică de activitate a copilului este jocul, de aceea
învăţarea depinde la această vârstă de joc;
 jocul care asigură dezvoltarea este jocul liber ales, în concordanţă cu nevoile şi
cerinţele educative ale copilului;
 oferind copiilor ocazii de joc şi dându-le posibilitatea de a alege liber jocurile şi
jucăriile, se deschide motivaţia intrinsecă pentru activitate şi asumarea deciziilor şi
responsabilităţilor;
 amenajarea mediului educaţional prin arii sau domenii de activitate şi joc constituie o
formă optimă de realizare a alegerilor timpurii şi a ocaziilor de experimentare;
 ariile de stimulare sunt o expresie de curriculum creativ; o nouă manieră de
organizare a spaţiului educativ în care se petrece jocul şi deci învăţarea. Ele nu se
confundă cu activităţile liber alese, organizate în momentele de “pauză” a procesului
educativ
 grădiniţa este mediul ideal de conducere indirectă a dezvoltării personalităţii copiilor
prin oferirea ocaziilor de explorare şi relaţionare prin joc şi astfel de dezvoltare a
personalităţii ca parte componentă a educaţiei timpurii;

4
 În termeni de strategie didactică, programele de educaţie timpurie din perspective educaţiei
pentru toţi au la bază:
 reconsiderarea jocului, ca instrument principal personal de învăţare şi devenire la
copiii mici;
 libertatea de alegere a jocului corespunzător cerinţelor de învăţare şi dezvoltare, prin
orientare indirectă din partea adultului-educator;
 cunoaşterea şi evaluarea continuă a nivelului de dezvoltare a copilului, ca şi a
abaterilor în dezvoltare;
 organizarea mediului de învăţare/joc în cele mai adecvate şi eficiente modalităţi, pe
principiul învăţării active şi participative, ca bază a motivaţiei ulterioare;
 stimularea vieţii de relaţie a copilului, ca formă a comunicării sale cu lumea (relaţia
cu ceilalţi copii şi cu adulţii, cu obiectele, cu sine, cu activităţile sale de joc) şi ca
nucleu al formării personalităţii sale;
 individualizarea şi tratarea adecvată a copilului în actul educaţional se
completează prin învăţarea în cooperare şi prin metode de antrenare a grupului în
activităţile de învăţare. Se oferă astfel posibilitatea sprijinirii unor momente cheie în
dezvoltarea şi integrarea socială, prin formarea conduitelor de cooperare şi colaborare
necesare;
 implicarea familiei (părinţii ca parteneri în educaţie) şi a comunităţii (ca resursă şi
sprijin permanent) în dezvoltarea şi educarea copiilor. Părinţii sunt încurajaţi să ia
parte la planificarea şi derularea programelor educative pentru copiii de vârste mici,
ceea ce incumbă o responsabilizare şi o eficienţă sporită.

Copilul vine în grădiniţă cu o experienţă importantă. Studiile demonstrează că există

posibilitatea influenţării educative chiar din perioada intrauterină (experimentele efectuate cu audiţie
muzicală). Pe de altă parte, influenţele educative din grădiniţă trebuie să fie în consens cu toate
celelalte influenţe educative permanente sau temporare care acţionează asupra copilului.
Copilul nu este o materie de modelat, ci o personalitate în devenire care se poate constitui ca
partener a propriei sale formări. Depinde de educatoare să ofere ocazii de dezvoltare şi să
construiască împreună cu familia condiţiile experimentării acţionale şi motivate şi condiţiile
socializării copilului.