1

Nu mai alimentați fricile! Opriți terorismul mediatic! Opriți jurnalul

funebru de la ora 13!

În general sunt o tipă curajoasă. Prietenii pretind că aș fi și optimistă. Îmi

plac mult drumețiile, aventurile, provocările, saltul spre necunoscut.

Mai bine spus ”îmi plăceau” până acum șase luni. De când a început
nebunia parcă nu mai sunt eu. Dintr-o dată am simțit că mi-e frică. Am
simțit-o profund, în tot corpul. O frică din aia teribilă de care încerci să te
lepezi în fiecare clipă și nu reușești nicicum. Se ține scai de tine, te
urmărește pas cu pas. Îți pătrunde în suflet și acolo rămâne pe veci, oricât
te-ai scutura. Oricât te-ai strădui să închizi ochii și să ștergi totul cu
buretele.

În ultimii ani am strâns niște bani. Nu mulți. Aș fi vrut să-mi iau mașină. Sau
să dau un mic avans la Prima casă. Dar mi-e frică. Dacă rămân fără job?

Mi-e frică să mă îndrăgostesc. Dacă are Covid?

Mi-e frică să merg la sală. Să ies la restaurant. Să mă plimb prin mall. Să

cumpăr absolut orice, la fel de destinsă ca înainte. Să văd o piesă de
teatru. Să trag o fugă la doctorul stomatolog, pentru un control de rutină.
Să plec în vacanță. S-o strâng în brațe pe mama (ultima dată am văzut-o
pe Skype, părea bine).

Mi-e frică să scriu pe Facebook. Mi-e milă de Cristi Puiu.

Mi-e frică să visez.

Dar cel mai tare mi-e frică de coșmaruri. Mi-e frică să nu-mi apară iarăși în
vis domnii Vela, Arafat și Tătaru. Știu, sunt doar niște politicieni. Dar mintea
 2

mea, conștientul și subconștientul meu fac o singură conexiune: Arafat-

Moarte-Vela-Moarte-Tătaru-Moarte. Și, de ce nu, Iohannis-Moarte.

Poate că am devenit puțin depresivă. Însă mi-e frică să merg la spital. Mi-e
frică să nu-mi dea psihiatrul două pastile de remdesivir și trei de
hidroxiclorochină.

La recomandarea unei prietene am încercat să fac abstracție. Am închis

televizorul și aparatul de radio. N-am intrat pe internet. Până spre seară am
fost complet deconectată. Apoi m-a sunat curierul să-mi aducă pizza. I-am
întins banii și m-a întrebat prin crăpătura ușii: ”Știți că nu mai au paturi la
ATI?”.

Bunicu' de la Tecuci m-a sfătuit să beau o țuică înainte de culcare. Sau să

trag un joint. Degeaba, nu funcționează!

Am urmat sfaturile unui astrolog: m-am apucat de yoga; am ținut post

negru trei zile; m-am rugat la trei mânăstiri din Bucovina; am aprins 33 de
lumânări, câte trei în fiecare zi.

Inutil! În continuare mi-e frică de mor! În continuare îi visez pe Vela, Arafat

și Tătaru! Imaginea lor îmi apare foarte clar, ca într-o proiecție
cinematografică 3D. Sunt palizi, au priviri fixe, rătăcite, gura întredeschisă
și ochii înfundați în orbite. Se mișcă greoi, le lipsește câte-o mână, un
maxilar sau chiar un sfert din cutia craniană. Arată ca niște zombi flămânzi
din The Walking Dead.

Mi-e frică și de propria-mi umbră. Trasar la cel mai mic zgomot. De multe
ori adorm cu masca pe față până mă sufoc și sar, speriată, în capul
oaselor.
 3

Gata, m-am hotărât! Mâine ies în Piața Victoriei. Mă veți recunoaște ușor.
Voi avea o pancartă albă cu inscripția ”Nu mai alimentați fricile! Opriți
terorismul mediatic! Opriți jurnalul funebru de la ora 13!”.

Mi-e frică, totuși. Dacă mă arestează?

Maria (București, 12 septembrie 2020)