Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

AUTONOMIILE LOCALE ŞI ROLUL LOR

LA APARIŢIA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Apariţia statelor medievale româneşti a fost un proces îndelungat şi complex, ce poate fi

sintetizat în formula „de la sat la stat”.
Astfel, pentru secolele III-VIII, izvoarele istorice atestă în spaţiul românesc existenţa unei
vechi forme de organizare, obştea sătească. După secolul al VIII-lea, în condiţiile ultimelor
migraţii, din considerente, mai ales militare, obştile săteşti s-au unificat în uniuni de obşti
cunoscute în secolele IX-XIII sub diferite denumiri: cnezate, voievodate, ducate, ţări etc. Denumite
de Nicolae Iorga „romanii populare”, aceste uniuni de obşti erau autonomiile locale din care se vor
forma viitoarele state medievale. Unificarea lor sub o autoritate centrală a fost grăbită şi de
politica expansionistă a statelor medievale din vecinătate: Imperiul bizantin, Ungaria, Polonia,
Rusia kieveană. (INTRODUCERE LA TOATE)

ŢARA ROMÂNEASCĂ

În cazul Ţării Româneşti sunt menţionate astfel de autonomii locale în contextul încercării
regalităţii maghiare de a-şi extinde dominaţia la sud de Carpaţi. Astfel, „Diploma Cavalerilor Ioaniţi”
din 2 iunie 1247 acordată de regele Bela al IV-lea cavalerilor ioaniţi atestă existenţa unor formaţiuni
politice în zonă: Ţara Severinului dăruită cavalerilor sus-menţionaţi, voievodatul lui Seneslau,
voievodatul lui Litovoi, cnezatul lui Ioan şi cnezatul lui Farcaş. Cu excepţia voievodatului lui
Seneslau, celelalte formaţiuni erau controlate de regalitatea maghiară.
Diploma oferă şi informaţii asupra stratificării sociale, care este întotdeauna legată de apariţia
statului, menţionând pe „mai marii pământului” (nobilii) şi „rustici” (ţăranii). De asemenea, aceste
autonomii locale aveau propriile forţe militare, întrucât se specifica obligaţia lor de a da ajutor militar
ioaniţilor.
Ulterior, în 1277 sau 1279, voievodul Litovoi (cel de la 1247 sau un urmaş cu acelaşi nume)
încearcă să se desprindă de suzeranitatea maghiară dar a fost ucis în luptă, iar fratele său, Bărbat, luat
prizonier. Acesta se răscumpără cu o mare sumă de bani şi nevoit să recunoască suzeranitatea maghiară.
Următorul pas a fost „descălecatul” (termen folosit de cronicari pentru a desemna întemeierea
unui stat) la Câmpulung a voievodului legendar Radu Negru sau Negru Vodă în jurul anului 1291, când
acesta, forţat de anihilarea autonomiei româneşti din Făgăraş de către regele maghiar Andrei al III-lea,
trece la sud de Carpaţi şi pune bazele nucleului viitoarei Ţări Româneşti.
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Cel care va unifica autonomiile locale, punând bazele primul stat românesc, a fost Basarab I
Întemeietorul (1310-1352). Deşi, aşa cum rezultă dintr-un document datat în anul 1324, Basarab
recunoştea suzeranitatea maghiară, totuşi, în toamna anului 1330, regele Carol Robert de Anjou
declanşa o campanie de cucerire a Ţării Româneşti, considerând că domnul muntean şi-a nesocotit
obligaţiile vasalice. Însă, în bătălia de la Posada (9-12 noiembrie 1330) Basarab obţinea o mare
victorie asupra regelui maghiar. Victoria consfinţea, totodată, independenţa şi demonstra forţa tânărului
stat.
Sub urmașii săi, tânărul stat se va consolida: Nicolae Alexandru întemeiază Mitropolia Țării
Românești în 1359, cu sediul la Curtea de Argeș, iar Vladislav Vlaicu ridică în 1370, la Severin, o a doua
Mitropolie, bate primele monede și respinge în 1368 o nouă încercare a regalității maghiare de a aduce
statul muntean sub dominația sa.
Aşadar, autonomiile locale au constituit baza viitoarelor state medievale, apariţia acestora
realizându-se în mai multe etape de evoluţie: unificarea teritorială, formarea principalelor instituţii laice
şi religioase şi obţinerea independenţei faţă de marile puteri vecine.
CARACTERISTICI ŞI PRACTICI POLITICE DEMOCRATICE

VARIANTA 1
După primul război mondial, majoritatea statelor Europei a optat pentru formula regimului
democratic, fie în sisteme de guvernare monarhice parlamentare (Marea Britanie, România), fie
republicane (Franţa, Cehoslovacia). Caracteristica fundamentală a democraţiei după 1918 a fost
introducerea votului universal (Marea Britanie, Franţa, Suedia etc.) Consecinţele acestui fapt au fost
creşterea numărului de alegători şi interesului acestora pentru viaţa politică, creşterea numărului de
partide politice şi a ideologiilor, altfel spus, dezvoltarea democraţiei.
Din anul 1918, votul universal a fost introdus şi în România Mare, însă, numai pentru bărbaţii de
peste 21 de ani, cu excepţia magistraţilor şi militarilor de carieră. Votul era egal, direct, secret şi
obligatoriu. Consecinţele au fost multiple: sporirea numărului de partide politice, implicarea cetăţenilor
la luarea deciziilor publice, diversificarea curentelor politice (ţărănismul, neoliberalismul, socialismul
etc.).
Însă, votul universal şi sistemul alegerilor libere nu au împiedicat ascensiunea la putere a unor
partide extremiste, precum cel nazist în Germania, iar în România interbelică a Mişcării Legionare care,
la alegerile din 1937, s-a clasat pe locul al treilea.
Cu toate acestea, votul universal constituie una dintre caracteristicile de bază ale democraţiei,
fiind o garanţie a respectării voinţei cetăţenilor.