Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

Proiecte politice şi statul român modern

Înainte de a deveni o realitate, statul român modern a fost imaginat ca proiect politic de
generaţii întregi de gânditori şi politicieni. Acest proiect a început să se contureze în secolul al
XVIII-lea şi s-a raportat întotdeauna, pe de o parte, la realităţile autohtone ce corespund regimului
fanariot, pe de altă parte, la raportul de forţe între marile puteri ce se confruntau în cadrul „crizei
orientale”.
PROIECTE POLITICE ÎN SECOLUL FANARIOT (XVIII-XIX)
O primă sursă a modernităţii sunt chiar unii domni fanarioţi, între care se remarcă Constantin
Mavrocordat (proiect de modernizare) care aplică o serie de reforme de natură să contribuie la
modernizarea Ţărilor Române, între care amintim eliberarea ţăranilor, desfiinţarea impozitelor directe,
reformarea administraţiei etc.
În egală măsură, boierimea autohtonă, grupată în „partida naţională”, este preocupată atât de
modernizarea societăţii, cât şi de schimbarea statutului internaţional al celor două ţări, atitudine
manifestată prin elaborarea unor proiecte de reformă (209 în perioada 1769-1830), adresate Rusiei,
Austriei, Franţei, dar şi puterii suzerane, Imperiul otoman. De remarcat că în afară de revenirea la
monarhia specifică românilor, respectiv domnia, au fost propuse diferite forme de guvernământ, precum
în 1769, când mitropolitul Gavril Callimachi (proiect de modernizare) al Moldovei, solicita
instaurarea unei republici aristocratice condusă de 12 mari boieri.
În condiţiile afirmării Rusiei şi Austriei s-a solicitat, sub protecţia acestora, independenţa şi
unirea. Pentru prima dată, ideea statului tampon, pus sub protecţia Rusiei, Austriei şi Prusiei, a fost
exprimată de divanul muntean, în timpul tratativelor de la Focşani (1772), când s-a cerut revenirea la
domniile pământene, unirea Ţării Româneşti cu Moldova într-un stat sub garanţia Austriei, Rusiei şi
Prusiei.
La Şistov în 1791 s-a cerut desfiinţarea raialelor, domn pământean, neutralitatea şi independenţa
sub protectoratul Austriei şi Rusiei. (proiecte de constituire a statului)

PROIECTE POLITICE DIN SECOLUL XIX

Astfel, la 1822 în Moldova, Ionică Tăutu a elaborat „Constituţia cărvunarilor” (proiect de
modernizare) prin care cerea: egalitatea în faţa legii, libertatea comerţului, a presei, drepturi cetăţeneşti,
limitarea puterii domnului.
Puternică afirmare a naţiunii române, revoluţia de la 1848 s-a centrat pe ideile de libertate,
naţiune şi modernizare a societăţii. Practic, nu există program politic elaborat în cele trei ţări române care
să nu urmărească introducerea unui tip de guvernare fundamentată pe principiile suveranităţii poporului,
separării puterilor în stat, egalităţii în faţa legii etc. Se remarcă, prin coerenţa sa, Proclamaţia de la Islaz
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

din 9 iunie 1848 (Țara Românească) (proiect de modernizare): domn responsabil ales pe 5 ani din
toate categoriile sociale, responsabilitate ministerială, adunare reprezentativă, împroprietărirea
ţăranilor prin despăgubire, independenţă administrativă şi legislativă etc.
Partida Naţională din Ţara Românească, condusă de Ion Câmpineanu, a elaborat, în 1838,
proiectul intitulat „Actul de unire şi independenţă” (proiect de constituire a statului) prin care solicita
înlăturarea suzeranităţii otomane şi a protectoratului ţarist, unirea principatelor într-un Regat al
Daciei.
Deşi făcea parte din proiectul politic paşoptist, obiectivul unităţii şi al independenţei naţionale, de
teama intervenției marilor puteri, nu a fost cuprins în programele de la Iaşi, Blaj şi Islaz (adică la
începutul revoluției). El a fost exprimat, pe măsura radicalizării revoluției, doar de către participanţii la
cea de a doua adunare de la Blaj (3-5 mai 1848), de revoluţionarii moldoveni reuniţi la Braşov
(Principiile noastre pentru reformarea patriei din 24 mai 1848), de proiectul de constituţie de la
Cernăuţi redactat de Mihail Kogălniceanu intitulat „Dorințele partidei naționale în Moldova” (august
1848) (proiecte de constituire a statului).
Unirea Principatelor
Unirea Principatelor a fost, din punct de vedere politic, ideea centrală a perioadei ce a urmat
revoluției de la 1848. Apariția statului național român modern s-a datorat unei conjuncturi externe
favorabile, între 1853-1856 desfășurându-se o nouă etapă a „crizei orientale”, războiul Crimeii între
Rusia și Turcia, ultima sprijinită de Franța și Marea Britanie. Încheiat cu înfrângerea rușilor, acest război
a deschis drumul către realizarea statului român modern.
Astfel, în cadrul Congresului de Pace de la Paris (februarie-martie 1856), s-a discutat
problema celor două principate, reprezentantul Franței, ministrul de externe Alexandru Walewski,
propunând unirea lor sub un prinț străin. Deoarece Austria și Turcia se opuneau realizării acesteia, iar
Marea Britanie avea o atitudine rezervată, ulterior fiind împotriva unirii, s-a hotărât ca statutul
principatelor să fie stabilit prin consultarea locuitorilor din cele două țări, prin intermediul unor Adunări
ad-hoc. Aceste adunări erau consultative, fiind formate din reprezentanții tuturor categoriilor sociale. Cu
același prilej era înlăturat protectoratul rusesc asupra celor două principate, care rămâneau sub
suzeranitate otomană, dar intrau, totodată, sub garanția colectivă a celor șapte puteri semnatare ale
tratatului de la Paris (18/30 martie 1856).
Întrunite în septembrie-octombrie 1857, Adunările ad-hoc ale Moldovei și Țării Românești au
votat rezoluții asemănătoare, prin care cereau unirea sub numele de România, noul stat urmând să fie
condus de un prinț străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei, autonomie, neutralitate, adunare
reprezentativă. Cele două rezoluții au fost înaintate Marilor Puteri întrunite, în 1858, în cadrul unei
conferințe la Paris, unde s-a adoptat Convenția de la Paris (7/19 august 1858), ce cuprindea statutul
internațional și principiile de organizare internă a Principatelor. Fără a ține seama de dorințele exprimate
în rezoluțiile Adunărilor ad-hoc, acest document oferea românilor o unire formală: cele două țări urmau
Apophis Caustic Apophis Caustic Apophis Caustic

să se numească Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei, dar cu excepția a două instituții
comune, Comisia Centrală și Înalta Curte de Justiție și Casație, în cele două țări trebuiau să
funcționeze domni, guverne și adunări separate.
Clasa politică românească, profitând de unele neclarități ale textului Convenției, care nu
impunea obligativitatea alegerii a două persoane diferite ca domni în Principate, a recurs la alegerea
aceleași persoane, Alexandru Ioan Cuza, ca domn atât în Moldova (5 ianuarie 1859), cât și în Țara
Românească (24 ianuarie 1859), înfăptuind o adevărată unire și punând Marile Puteri în fața faptului
împlinit.
Sinteza: Apariția statului național român modern s-a datorat unei conjuncturi externe
favorabile, între 1853-1856 desfășurându-se războiul Crimeii între Rusia și Turcia, încheiat cu
înfrângerea ruşilor. Deoarece în cadrul Congresului de pace de la Paris din 1856, marile puteri nu au
luat nicio decizie, s-a hotărât consultarea locuitorilor din cele două principate prin intermediul unor
adunări ad-hoc. Deşi în 1857 acestea au cerut unirea, marile puteri prin Convenţia de la Paris din
1858 ofereau o unire formală. Însă, românii au profitat de ambiguitatea prevederilor Convenţiei şi la
5 ianuarie, respectiv 24 ianuarie 1859 au ales acelaşi domn, Al. Ioan Cuza, înfăptuind o adevărată
unire și punând Marile Puteri în fața faptului împlinit.