Psihologia învățământului universitar, 2020

MOTIVAȚIA DE ÎNVĂȚARE

Este indiscutabil rolul pe care îl are şcoala, inclusiv cea superioară, în devenirea și formarea fiecărei
persoane. În acest context, cum pot şcoala şi toţi actorii implicaţi în procesul educaţional să-l
motiveze pe student pentru învăţarea autentică, acel tip de învăţare care să-i formeze competenţe
prin intermediul cărora să înregistreze succes personal, social, profesional?
Atât pentru cei care se află la catedră, pentru părinţi sau pentru experţii în domeniul ştiinţelor
(educaţiei), motivaţia este cheia succesului în învăţare. De la Piaget la Gardner, teoreticienii
mecanismelor învăţării au subliniat faptul că motivaţia este fundamentul pe care se construieşte
succesul educaţional. Implicit, se poate afirma că lipsa motivaţiei pentru învăţare poate să conducă
nu numai la performanţe şcolare scăzute, ci şi la alte acumulări negative care pot sta la baza unor
abateri sau devianţe comportamentale.
Conform definiției generale oferite de Schunk (2008), motivația este procesul prin intermediul căruia
este inițiată și susținută activitatea orientată spre scop; un scop precis, clar şi chiar cuantificat, o
conştiinţă clară a faptului că scopul poate fi atins prin mijloace adecvate, aflate la îndemâna
persoanei şi, nu în ultimul rând, o voinţă fermă şi deliberată, matură, prin care convingerea că va
trebui de acționat pentru a atinge scopul şi că reuşita depinde de propriile acţiuni şi nu de fenomene
exterioare, aleatorii.
Iar în context şcolar „motivaţia se referă la nevoia și dorinţa unui student de a participa şi a avea
succes în procesul învăţării” (Yunus și Wan Ali, apud Moenikia şi Zahed-Babelan, 2010). Motivaţia
pentru învăţare este axa primordială a succesului universitar şi înglobează un ansamblu de factori
interni ai personalităţii studentului, care-i orientează, organizează şi susţin eforturile în învăţare,
corelând pe cele patru dimensiuni: comportamentală, personală, socioculturală şi cognitivă.
În procesul de învăţare lucrurile care contribuie cel mai mult la motivarea studenților sunt:

 Relevanța materialului;
 Entuziasmul profesorului;
 Organizarea cursului/seminarului diferit de modul tradițional;
 Nivelul potrivit de dificultate al materialului;
 Diversitatea metodelor de predare;
 Relația adecvată între profesori și elevi;
 Folosirea de exemple concrete, lesne de înțeles și cu corespondențe în viața cotidiană;
 Stilul didactic;
 Crearea atmosferei/climatului optim de învățare – cooperant, respectuos, cum încă?;
 Claritatea scopului şi a obiectivelor activităţii didactice;
 Perspectiva rezultatului şi a aplicării în practică a celor însuşite;
 Oferirea unor tipare la care ar putea apela în situaţii concrete de viaţă etc.
 Cultura organizaţională a instituției de învățământ;
 Implicarea celui care învaţă în fixarea scopurilor învăţării;
 Construirea unor expectaţii pozitive;
 Conştientizarea valorii sarcinii;
 Dezvoltarea sentimentului eficacităţii;
 Dvs. ce ați mai adăuga?

1
 Psihologia învățământului universitar, 2020

Formele motivaţiei
Există mai multe feluri ale motivaţiei care de obicei se clasifică în perechi opuse, contrare:
 Motivaţia pozitivă  Motivaţia negativă
1. Motivaţia pozitivă este produsă de stimulările premiale (lauda, încurajarea, premierea etc.) şi
se soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane cum ar fi apropierea
activităţilor, angajarea în ele, preferarea persoanelor etc.
2. Motivaţia negativă este produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţarea, blamarea,
pedepsirea etc.) şi se asociază cu efecte de abţinere, evitare, refuz.
 Motivaţia intrinsecă  Motivaţia extrinsecă
1. Motivaţia intrinsecă, sursa generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui
personale, este solidară cu activitatea desfăşurartă de subiect.
2. Motivaţia extrinsecă, sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i
sugerată acestuia sau chiar impusă de o altă persoană, ea nu izvorăşte din specificul activităţii
desfăşurate. (Exemplu: un copil care învaţă pentru notă sau de teama părinţilor).
 Motivaţia cognitivă  Motivaţia de afiliere
1. Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de a şti, de a
cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea pentru nou, complex,
pentru schimbare.
2. Motivaţia de afiliere este determinată de nevoia omului de a obţine aprobarea din partea
altor persoane, de a se simţi bine în compania altora.
Motivaţie şi personalitate
Motivaţia este o componentă importantă în procesul autoreglajulul psihic, un factor ce stimulează
activitatea şi comportamentul omului. Pot fi evidențiate următoarele motive ce influenţează
personalitatea.
Motivele obţinerii succesului  motivele evitării eşecului: se caracterizează printr-un nivel înalt al
aspiraţiilor şi autoaprecierii adecvate. Persoanele orientate spre succes au un nivel de aspiraţii real,
cele orientate spre eşec vădesc un nivel de aspiraţii şi autoapreciere neadecvate.
Motivele afilierii  motivele de prestigiu: pot fi satisfăcute în comunicarea cu alte persoane. Ele
reflectă atitudinea pozitivă a persoanei faţă de alţi oameni, colaborarea şi solidaritatea, relaţiile de
prietenie şi ajutor reciproc.
Motivele ignorării: generează anxietate, frica de a fi abandonat de persoanele importante pentru
sine.
Motivele de dominare: se definesc ca o dorinţă de a-şi supune oamenii, societatea, de a influenţa
conduita altor oameni, inclusiv convingerile şi ideologia.
Motivele prosociale: conduita acestor persoane este caracterizată prin acţiuni altruiste, orientate spre
bunăstarea altor oameni.
Motivele agresivităţii: caracterizează persoanele orientate duşmănos faţă de aproapele lor, care nu
ezită să pricinuiască daune morale, materiale sau fizice celor din jur.
Motivaţie şi performanţă. Optimum motivaţional.
Relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi nivelul performanţei este dependentă de complexitatea
activităţii pe care subiectul o are de îndeplinit. Intensitatea exprimă încărcătura energetică a

2
 Psihologia învățământului universitar, 2020

motivului şi se concretizează în forţa de presiune a lor asupra mecanismelor de decizie şi execuţie.

Astfel motivele pot fi: puternice, moderate şi slabe.
În sarcinile simple (repetitive, rutiniere, cu puţine alternative de soluţionare) pe măsură ce creşte
intensitatea motivaţiei, creşte şi nivelul performanţei. În sarcinile complexe însă, creşterea intensităţii
motivaţiei se asociază, pînă la un punct, cu creşterea performanţei, după care aceasta din urmă
scade.
Eficienţa activităţii depinde şi de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi gradul de dificultate al sarcinii
cu care se confruntă individul. Cu cît între mărimea intensităţii motivaţiei şi gradul de dificultate al
sarcinii există o corespondenţă mai mare şi mai adecvată, cu atît eficienţa activităţii va fi mai sigură.
Între motivaţie şi gradul de dificultate trebuie realizată o asemenea adecvare încît să se ajungă la
optimum-ul motivaţional, adică a unei intensităţi optime a motivaţiei, care să permită obţinerea unor
performanţe înalte sau cel puţin scontate.
De optimum motivaţional putem vorbi în două situaţii:
1. cînd dificultatea sarcinii este percepută corect de către subiect;
2. cînd dificultatea sarcinii este percepută incorect de către subiect:
 subapreciază dificultatea: subiectul va fi submotivat, va activa în condiţiile unui deficit
energetic şi nu-şi va realiza sarcina;
 supraapreciază dificultatea: el va fi supramotivat, acţionînd cu surplus de energie,
care poate să-l dezorganizeze, streseze şi să-l conducă spre eşec.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri evidente poartă
denumirea de nivel de aspiraţie. Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile subiectului.
Totuşi, pentru a avea un efect pozitiv, este bine ca nivelul de aspiraţie să fie puţin peste posibilităţile
de moment.

Studiul motivației de învățare se desfășoară în cadrul mai multor abordări teoretice coexistente −
teoria autoeficacității (Bandura, 1997), teoria atribuirii (Weiner, 1985), teoria expectanță-valoare
(Eccles și Wigfield, 2002; Wigfield, 1994; Wigfield și Eccles, 1992), teoria scopurilor de realizare (Elliot
și McGregor, 2001), teoria autodeterminării (Deci și Ryan, 2000, 2008) și teoretizări legate de
motivația de realizare (Elliot și Church, 1997) − care pun accentul pe componente diferite ale
motivației, relevante în context școlar, ce apar, într-un fel sau altul, în teoriile menționate mai sus:
scopuri, motivaţie intrinsecă/extrinsecă, interes, autoeficacitate, convingeri ale controlului, atribuţii,
percepţii ale competenţei, nivel de valori/aprecierea studiilor, nevoia de realizare/autoapreciere,
autoreglare.
(cititi documentul Teorii motivaționale)

Bibliografie
1. Ausubel, D.P., Robinson, F.G. (1981), Învăţarea în şcoală. O introducere în psihologia
pedagogică, E.D.P., Bucureşti;
2. Cosmovici, A., Iacob, I. (1998), Psihologie şcolară, Editura Polirom, Iaşi
3. Golu, P. (2001), Psihologia învăţării şi dezvoltării, Editura Fundaţiei Humanitas, Bucureşti;
4. Neacşu, I. (1978), Motivaţie şi învăţare, E.D.P., Bucureşti
5. Negovan, V. (2006), Introducere în psihologia educaţiei, Editura Universitară, Bucureşti;
6. Popenci,Şt., Fartuşnic C. (2009), Motivaţia pentru învăţare: de ce ar trebui să le pese copiilor
de ea şi ce putem face pentru asta, DPH, Bucureşti
7. Potorac, E. (1978), Şcolarul între aspiraţii şi realizare, E.D.P., Bucureşti
8. Vintilescu, D. (1977), Motivaţia învăţării şcolare, Editura Facla, Timişoara
3
 Psihologia învățământului universitar, 2020