Ovidiu Ţichindeleanu

ALAIN BADIOU: ÎNTRE IDEALISM, ADEVĂR ŞI INSPIRAŢIE

Postfaţă la Alain Badiou, Manifest pentru filosofie, traducere de Andreea Raţiu, Cluj, IDEA, 2008

MĂI INOPORTUNULE

Filosofia e din nou posibilă, anunţa Alain Badiou provocator în primăvara anului 1989,
vădit în contra direcţiilor ce anunţau la acea vreme moartea Filosofiei, moartea Autorului
şi multe alte decese socio-culturale. În toiul evenimentelor politice pe care industria
mediatică le-a botezat “sfîrşitul comunismului” est-european, teoria despre epuizarea
sensului marilor naraţiuni fondatoare ale modernităţii occidentale părea a fi o profeţie, o
judecată culturală adeverită de evenimentul politic – unul care părea, culmea, să dea
dreptate dreptei.

Desigur, teoria critică a lui Jean-François Lyotard şi-a dovedit utilitatea pragmatică ca
orice teorie bună, a posteriori, după revoluţie (ori catastrofă), ocazie cu care a devenit
însă un mod de a produce discurs teoretic aproape pe deplin integrat în industria culturală
capitalistă. În contrapondere, în special după auto-desfiinţarea Uniunii Sovietice,
ideologii neoconservatori ai unicei superputeri rămase în picioare au dat un contra-sens
politic cu totul neaşteptat postmodernismului: nu aveam de a face cu o epocă a teoriei
relativităţii, ci cu sfîrşitul istoriei, sfîrşitul stîngii şi începutul păcii liberale universale1 - o
reîntoarcere la "valorile occidentale", un nou esenţialism eurocentrist, o mistică ce avea
să furnizeze materia primă a recolonizării industriilor culturale ale fostului bloc socialist.
Destinul postmodernismului în istoria culturală recentă nu e singular: o teorie îşi
demonstrează utilitatea în industria culturală doar prin sacrificiu, printr-o epuizare a
sensului său critic, prin trecerea valorii de utilizare în fundal, în favoarea valorii de
schimb. Astfel, fundamentul critic al postmodernismului, plasarea gîndirii la marginile
sensului, a lăsat loc utilităţii imediate, un fel de hedonism disciplinat; concomitent, se
poate spune că descentrarea a devenit principiul central al producţiei discursive, iar
moartea marilor idealisme a fost recuperată de aparatele de captură şi producţie ale

1
...pace care a început factual cu Primul Război din Golf.
industriilor culturale şi deturnată în anii 1990 ca absolutizare a relativismului sub forma
consumismului egocentrist. Postmodernismul non-critic a devenit astfel mijlocul
principal al decuplării teoriei critice şi practicii culturale de miza politică. Arta ca
ornament, filosofia ca şi contemplare, teoria ca joc sînt rezultatele acestei purificări a
spaţiului discursiv de dimensiunea sa politică şi performativă.

În lumea teoriei, în mijlocul dezbaterilor dintre postmoderni, neoconservatori, neo-

pozitivişti ori şcoala de la Frankfurt, vocea solitară a lui Badiou semnala însă nici mai
mult nici mai puţin decît posibilitatea şi totodată necesitatea păstrării raportului filosofiei
cu adevăruri universale, ori cu alte cuvinte reîntemeierea filosofiei ca disciplină
fundamentală şi sistematică. Şi totuşi, departe de a pleda pentru o reîntoarcere la
metafizică şi contemplarea esenţelor eterne, Badiou demonstra posibilitatea reafirmării
riguroase a idealismului într-un sistem filosofic, o filosofie seculară a finitudinii şi
imanenţei pătrunsă de o dimensiune politică revoluţionară. Într-un context socio-politic
dominat de voci ce pretindeau ritos abandonarea idealismului şi întoarcerea la
pragmatism, ori cu alte cuvinte, abandonarea teoriei critice în favoarea expertizei
tehnocraţilor, Badiou conferea pozitivitate epistemică unui mod de a produce cunoaştere
ce devine condiţie a modului de a "face politică." Dincolo de uzurile imediate şi de
recuperarea mai recentă a numelui său, Alain Badiou se înscrie astfel într-o importantă
tradiţie filosofică, rămînînd unul dintre cei mai remarcabili autori de consideraţii
inoportune, şi o referinţă în momente criză. Deranjînd la stînga şi la dreapta, greu de
situat chiar în poststructuralismul francez, Alain Badiou este unul dintre gînditorii ce au
marcat istoria contemporană a filosofiei, dincolo de bine şi de rău, şi dincolo de opţiunile
politice ale fiecăruia.

Din păcate, industria culturală postcomunistă s-a dovedit a fi preocupată mai degrabă de
importul teoriilor liberale elaborate în spaţiul supraputerii rămase în picioare la sfîrşitul
Războiului Rece, decît cu examinarea modelelor de gîndire critică. Orizontul de eliberare
şi emancipare al Revoluţiei din 1989 a evoluat în direcţia relegitimării gîndirii metafizice
şi misticoide. Unul dintre efectele de-a dreptul ridicole ale hegemoniei anticomunismului
în spaţiul cultural românesc a fost delegitimarea în bloc a uneia dintre cele mai
importante mişcări teoretice contemporane, poststructuralismul francez, pentru simplul
motiv al simpatiilor politice de stînga a autorilor săi. În contextul recuperării canonului
liberal-conservator al filosofiei occidentale, de la Platon la Popper şi Leo Strauss, teoriile
poststructuralismului francez au fost adeseori asimilate literaturii – “scriitori buni, filosofi
irelevanţi” – repetînd astfel gestul de delegitimare practicat de cenzura totalitară
predecembristă împotriva lui Mircea Dinescu (“poet nebun”). Traducerea şi publicarea
Manifestului lui Alain Badiou este de aceea un gest salutar, răspunzînd unei exigenţe
elementare a muncii teoretice, crearea rezistenţei împotriva confuziei puterii – politice
sau de piaţă - cu calitatea.

Manifest pentru filosofie este un admirabil rezumat al sistemului filosofic elaborat de

Badiou în Fiinţă şi Eveniment, şi dincolo de recepţia mai mult sau mai puţin critică a
sistemului său, e un model de concizie şi claritate pentru orice discurs teoretic. De aceea,
mai degrabă decît să întocmesc ceea ce ar fi sumarul unui sumar, aş vrea să propun la
capătul acestei traduceri un alt capăt de pod, o cale deschisă cititorului român, facilitînd
receptarea dimensiunii politice a textului, în contextul operei lui Badiou, şi deschizînd
totodată către ceea ce se poate numi o "critică constructivă," cu toată cacofonia de
rigoare. Una dintre ideile lui Althusser păstrate de Badiou este că filosofia operează în
"vidul acţiunii," doar practica poate produce evenimente. Cred că motivele pentru care
filosofia lui Alain Badiou e relevantă pentru spaţiul cultural românesc se articulează în
jurul a două chestiuni centrale, destul de dureroase: relegitimarea riguroasă a
idealismului, şi reaproprierea comunismului ca orizont al gîndirii (ceea ce nu înseamnă a-
fi-comunist).

CEEA CE APASĂ: RELEGITIMAREA RIGUROASĂ A IDEALISMULUI

Filosof şi romancier, Alain Badiou s-a născut în 1937 la Rabat (Maroc). A studiat între
1951-1956 filosofia la École Normale Supérieure, sub îndrumarea lui Louis Althusser.
Badiou face parte dintr-un grup remarcabil al studenţilor lui Althusser ce îi numără şi pe
Étienne Balibar, Jacques Rancière şi Pierre Macherey. Activ politic din perioada
studenţiei, Badiou s-a implicat în mişcarea pentru decolonizarea Algeriei şi în rebeliunea
pariziană din 1968, moment în care a adoptat poziţii maoiste. În 1975 publică un mic
tratat de revizionism maoist al teoriei dialectice, Theorie de la contradiction. În anii 1980
se dedică elaborării sistemului său filosofic, expus în L'Être et l'Événement (1988), volum
a cărui continuare a fost publicată cu un an în urmă. Un impact deosebit l-au avut micile
sale tratate despre etică şi rău (1993), lucrarea despre Sfîntul Paul ca fondator al
universalismului (1997),2 precum şi controversata sa monografie dedicată lui Gilles
Deleuze (1997).3 Badiou este şi autorul a cîteva romane, dintre care aş recomanda în
special Calme bloc ici-bas (1997), pentru lectura în diagonală a scenei filosofice
pariziene din care provine el însuşi, inclusiv în ceea ce îl priveşte pe Louis Althusser, cel
al cărui rol fundamental în explozia filosofiei franceze contemporane este astăzi pe
nedrept trecut sub tăcere – deşi din motive uşor de înţeles.4

Spre deosebire de ingineri, filosofii încearcă să actualizeze o anumită problemă, mai

degrabă decît să ofere soluţii. Dacă pentru Deleuze şi Guattari, într-o epocă a dezvrăjirii
de marxismul ştiinţific, dar şi a eliberării sexualităţii, problema fusese reconectarea
politicului cu dorinţa, reintroducerea dorinţei în politic, pentru Badiou chestiunea zilei e
reconectarea epistemologiei şi a politicului cu idealismul, sau reintroducerea
idealismului în epistemologie şi politic. Sistemul lui Badiou poate fi prefaţat dealtfel cu
un citat din Lenin: "orice adevăr ştiinţific, în ciuda relativităţii sale, conţine un element de
adevăr absolut." Impotriva proastei înţelegeri a “postmodernismului” în particular şi a
criticii metafizicii în general ca abandon al oricăror principii fundamentale, filosofia lui
Alain Badiou e un bun loc de pornire în explorarea filosofiilor seculare ale finitudinii prin
care a excelat de fapt gîndirea secolului XX.

Contextul în care se actualizează politicul la Badiou e retragerea sa aparentă din spaţiul

epistemic al veridicităţii: după ororile experienţelor totalitare ale secolului XX e
imposibilă susţinerea unei teze politice universale. Politicul nu poate fi refundamentat ca
2
Alain Badiou, Sfântul Pavel. Întemeierea universalismului (Cluj: TACT 2008), traducere de Andreea
Lazăr.
3
Logiques des mondes. L'Être et l'Événement 2 (Paris: Broché 2006); Saint Paul. La fondation de
l'universalisme (Paris: PUF 1997); Deleuze (Paris: Hachette 1997); L'Être et l'Événement (Paris: Seuil
1988); L'Ethique (Paris: Hatier 1993).
4
Atît în Calme bloc ici-bas (Paris: POL 1997) cît şi în Ahmed le philosophe (Paris: Actes du Sud 1994),
unul din principalele personaje e bazat în mod evident pe Louis Althusser.
principiu transcendent, în afara situaţiei noastre; şi-a epuizat condiţia transcendentă
statuată odată atît de monarhiile absolute feudale cît şi de dictaturile moderne. Să
însemne însă aceasta şi decuplarea politicului de idealism, ori cu alte cuvinte articularea
politicului într-un spaţiu al cinismului şi compromisului, dominat de tehnocraţie,
tehnicitate parlamentară şi dreptatea celui care strigă mai tare? Sistemul filosofic al lui
Badiou promite cu seninătate reintroducerea adevărului în politică, şi totodată împlinirea
dorinţelor oricărui dialectician, articulînd de o manieră coerentă şi riguroasă
fundamentele teoretice ale unei practici politice atît idealistă, cît şi materialistă.

Ca axiomă de pornire, Badiou consideră că necesitatea unei politici a emancipării bazată

pe principiul universal al egalităţii şi justiţiei e resimţită mai puternic ca niciodată după
căderea Uniunii Sovietice. Toate proiectele politice importante ale ultimelor două secole
au fost mînate de dorinţa de emancipare, şi în ciuda căderii comunismului, politicul
trebuie să recîştige relaţia sa cu adevărul, justiţia şi egalitatea, însă pe baza unor
fundamente cu totul diferite, pornind de la ireductibilitatea singularităţii la orice principii
abstracte ori voinţe subiective. Adevărul universal nu e rezultatul unor legităţi obiective
ale naturii, limbajului ori istoriei, şi nici afirmarea auto-suficientă a voinţei unui subiect,
ci constă în singularităţi infinite şi universale.

Cuvîntul cheie pentru Alain Badiou este aşadar 'adevărul.' Există patru moduri ale
adevărului ce survin ca evenimente fondatoare ce schimbă din temelii o situaţie dată,
conferindu-i un nou sens al universalităţii: în ştiinţă e vorba de ruptura epistemologică, în
artă performanţa, în amor eliberarea sexuală, în politic revoluţia. Recîştigarea relaţiei cu
adevărul e un proces care începe cu un eveniment, printr-o răsturnare de situaţie - o nouă
descoperire ştiinţifică, un vers poetic, o întîlnire amoroasă, o revoluţie politică - care
devine universală, adică ceva ce e în măsură să intereseze fiecare individ. La originea
oricărui adevăr stă ceva de ordinul evenimentului.5 De pildă, revoluţia din Chiapas:

5
Diferenţa principală dintre Badiou şi Deleuze e trasată de orizontul conceptelor de eveniment şi
multiplicitate, altfel centrale ambelor filosofii. Pentru Badiou, Deleuze supune încă evenimentul categoriei
Unului, prin referinţa la un Virtual care e mereu prezent, în forma temporală non-liniară şi nelimitată a
Aion-ului. Badiou protestează virulent împotriva confuziei dintre eveniment şi esenţă, dar şi împotriva
reducerii empiriste a evenimentului la accident. Maoist în căutarea contradicţiei principale, Badiou doreşte
să rupă cu "tendinţa dogmatică" din Deleuze şi empirismul său declarat, pentru a gîndi evenimentul ca ceea
aproape nimeni nu i-a dat cea mai mică şansă la momentul apariţiei; după orice analiză
generală a situaţiei, revoluţia era sortită eşecului imediat. Iată însă că a supravieţuit şi s-a
impus ca exemplu singular, aducînd politicul într-o nouă relaţie cu adevărul şi justiţia.
Mişcarea zapatistă a generat un eveniment ce a schimbat radical modul de a înţelege
"revoluţia" pentru o lume întreagă, şi totodată idealul politic actual de emancipare şi
egalitate. Mişcarea politică din Chiapas se adresează în termeni non-esenţialişti şi
universali întregii lumi, şi totuşi e ireproductibilă, specifică istoriei statului Mexico şi a
populaţiilor indigene. Astfel de adevăruri generice sînt universale, infinite, şi cu toate
acestea singulare; ideale şi cu toate acestea adînc înscrise în viscerele unei situaţii. În
cuvintele lui Badiou, politica emancipării este o “urmă singulară în care adevărul unei
situaţii colective iese la lumină.”6

Pentru Badiou, miza gîndirii filosofice este aşadar cea de a studia consecinţele universale
ale unui eveniment survenit într-o anumită situaţie, proliferarea universalităţii din toiul
multitudinii. Cu alte cuvinte, reinstituirea valorilor generice, în sensul condiţiilor de
posibilitate a producerii adevărurilor imanente unei situaţii şi în exces acesteia, capabile
de distincţii universale, dar nu categorice. Dacă sună teribil de aproape de o simplă
încercare de a mitiza evenimentul, aceasta nu e întîmplător – deşi proiectul său nu se
reduce la aceasta: Badiou încearcă să plaseze gîndirea la rădăcina lui mythos şi logos, în
situaţia de exces a limitei raţionalităţii, ori de revărsare a crizei politice. Convingerea lui
Badiou asupra relevanţei şi oportunităţii excesului este de sorginte matematică mai
degrabă decît mistică ori hedonistă, fiind bazată pe teorema Cohen-Easton: mulţimea
părţilor unei mulţimi p(α) e întotdeauna în exces faţă de mulţimea α însăşi, există
întotdeauna o excrescenţă ce e riguros non-determinată, o extensiune generică.7 Excesul -
sau riguros extensiunea generică - este diferenţa fără măsură între situaţie şi starea de
fapt. Conceptul ontologic al unei situaţii ori stări de fapt este aşadar un multiplu oarecare

ce se sustrage oricărei experienţe. Alain Badiou, Logiques des mondes. L'être et l'événement 2 (Paris: Seuil
2006), 404ff.
6
Alain Badiou, Conditions (Paris, 1992), 234.
7
L'Être et l'Événement (Paris: Seuil 1988), 559. Teorema lui Cantor asupra cardinalităţii (cardinalitatea
mulţimii părţilor unei mulţimi e mai mare decît cardinalitatea mulţimii înseşi) stă desigur la baza teoriei
ulterioare a extensiunilor generice a lui Paul Cohen, pe care se bazează Badiou. Într-un tipic paragraf
anterior, Badiou proclamă cu maximă sentenţiozitate că între lucrările acestor cercetători, între 1880 şi
1930, teoria mulţimii "concentrează cel mai mare efort al gîndirii realizat pînă astăzi de umanitate." Id, 536.
(şi nu o clasă socială, de exemplu). Rezumînd, procedura generică este procesul ontologic
de constituire a adevărului pornind de la cea mai puţin determinată mulţime posibilă, o
mulţime generică, o masă protestatară.

Cele patru moduri ale adevărului iau naştere ca tot atîtea proceduri generice ori condiţii
ale filosofiei înseşi: matema, poezia, iubirea, şi invenţia politică. Blocajul uneia dintre
cele patru condiţii, erijată în principiu epistemic superior celorlalte, e echivalent cu
negarea stării de fapt, şi antrenează în mod necesar disiparea adevărului, destrămarea
condiţiilor de posibilitate a apariţiei unui eveniment fondator. Sarcina filosofiei, în acest
context, este aşadar cea de a desluşi conjunctura în care poate fi recîştigat genericul ca
eliberare a filosofiei şi a gîndirii de sutura ori filtrul unei condiţii hegemonice.

Fidel distincţiei dintre etică şi moralitate – păstrarea relaţiei cu adevărul, contra aderenţei
la un set de coduri, la rîndul lor definite prin clasă socială, rasă etc - Badiou concepe răul
ca întrerupere a adevărului prin intervenţia intereselor individuale. Răul apare atunci cînd
egoismul duce la renunţarea la adevăr, la abandonul idealismului şi al universalităţii şi
legarea procedurilor generice de un cod. În politică, răul e inegalitatea absolută a
bogăţiei, puterii şi vieţii, în cunoaştere e servitudinea în slujba profitului capitalist, în
amor e sexualitatea ca simplă tehnică a plăcerii.

Reconectarea epistemologiei şi a politicului cu idealismul, cu universalitatea, e aşadar la

capăt de linie o sarcină etică, fiindcă ceea ce nu e gîndit, ceea ce rămîne negîndit, apasă.

COMUNISMUL CA ORIZONT AL GÎNDIRII

Pentru generaţiile dezabuzate post-socialiste, căderea regimurilor totalitare a însemnat

sfîrşitul "utopianismului de stînga" şi întoarcerea către singurul "adevăr" rămas în
picioare, puterea pragmatismului nord-american. După cum am argumentat altundeva,
"comunismul" a devenit simbolul non-gîndirii, şi totodată locusul non-gîndirii în
practicile culturale postdecembriste, un fel de ghenă de acumulare a resentimentelor şi
spaimelor. Condiţia esenţială a emancipării faţă de propria istorie este însă munca cu
mitul, re-deschiderea relaţiei cu comunismul ca pozitivitate epistemică, şi nu constituirea
de aparate de distanţare ("procesul") care nu fac decît să întărească prezenţa sa spectrală.
Reflecţia lui Badiou se bazează pe respingerea principială şi nu de conjunctură a
autoritarismului. Dacă proiectul politic nazist a fost legitimat de puterea voinţei
subiective, cel stalinist s-a bazat pe dezvoltarea obiectivă necesară; singularitatea
individului nu a fost luată în considerare de nici unul din aceste proiecte prometeice, în
care subiectul uman a fost redus pînă la urmă la număr şi materie. Crearea Omului Nou
presupune întotdeauna distrugerea Omului Vechi, aşa cum afirmarea umanităţii ca
principiu politic presupune în practica politică excluderea a ceea ce e identificat ca fiind
non-uman8 - o practică pe care anticomunismul industriei culturale postdecembriste, cu
tot discursul său despre elite, bădărani şi experimente umane anterioare a întărit-o. Astăzi
nimeni nu mai vrea să creeze Omul Nou, însă şi proiectele politice de emancipare se află
într-o criză de legitimitate: adevărul dispare din practica politică, redusă la relativismul şi
scepticismul democraţiilor parlamentare occidentale.9

Chiar în acest context mai degrabă dezolant, Badiou susţine că politica revoluţionară sau
emancipatoare e posibilă. Ceea ce lipseşte, aşa cum şi Jean-Luc Nancy argumentase
odată, e mai degrabă capacitatea de a prinde ocazia, evenimentul. Fidel sistemului său,
dar şi materialismului aleator al lui Althusser, Badiou deconstruieşte teleologia dialecticii
materialiste, văzînd evenimentele politice emancipatoare din istorie ca o succesiune
aleatoare de evenimente mai degrabă decît ca încarnarea unei Idei cu destin progresiv.
Scînteile emancipării sînt sporadice şi neconcludente, chiar în interiorul istoriei
comunismului: Marx 1848–71, Lenin 1902–17, Mao 1928–49, Revoluţia Culturală 1965–
7.10 Aşa cum insistase Althusser, nu există un "subiect" al istoriei – o clasă privilegiată
ori un profet al poporului. Desigur, idealismul lui Badiou, deşi explicit de stînga, este
non-marxist,11 sau mai degrabă ataşat de istoria marxismului prin evenimente şi nu prin
analiză structurală, prin "invariabila comunistă", dialectica dintre clasă şi masă.
Proletariatul a produs într-adevar prima "logică a revoluţiei", iar abolirea ideală a actualei

8
Badiou, Conditions, 242.
9
Alain Badiou, Le Siècle (Paris, 2005), 20.
10
Badiou urmează aici studiile bunului său prieten şi mentor Sylvain Lazarus. Badiou, Conditions.
11
Bruno Bosteels, "The Speculative Left," The South Atlantic Quarterly 104:4 / 2005.
stări de injustiţie poate deveni realitate doar dacă e legată istoric de diferitele stadii ale
marxismului. Marxismul este pentru Badiou mai degrabă înţelepciunea acumulată a
revoluţiilor populare, iar sarcina filosofiei postmarxiste e analiza şi cunoaşterea
problemelor nerezolvate în succesiunea revoluţionară de la Comuna din Paris la
Revoluţia Culturală.

Pentru a reface valoarea generică a politicului – condiţie necesară unei noi "scîntei" -
Badiou reia însă sloganul primei revoluţii moderne a emancipării: libertate, egalitate,
fraternitate. Astăzi însă, conceptul de "libertate" e capturat de liberalism şi de doctrina
libertăţilor parlamentare şi comerciale. "Libere" sînt dintîi piaţa şi opiniile ridicate în
acelaşi cadru al sferei publice. În aceeaşi situaţie e "fraternitatea" – al cărui sens a fost
epuizat, susţine Badiou, de folosirea sa în relaţie cu concepte esenţialiste de comunitate.
(Iar Statul este primul, dealtfel, care defineşte şi parcelează "comunităţi.") Badiou
propune în consecinţă "egalitatea" ca principiu şi sarcină politică, fundament al unui nou
internaţionalism, o solidaritate dincolo şi împotriva frontierelor naţionale, o condiţie
necesară pentru eliberarea subiectivităţii celor exploataţi sistematic şi emanciparea
condiţiei muncii. Viziunea politică a lui Badiou e aşadar egalitaristă şi non-umanistă, un
"comunism al singularităţilor"12 împotriva ierarhiilor democraţiei reprezentative. În
aşteptarea marelui pas înainte, Badiou face apel la mici tactici de rezistenţă împotriva
conceperii spaţiului politic în termenii oferiţi de puterea statală, pentru care individul e o
unitate algebrică şi nu o multiplicitate infinită în sine.

Spre deosebire de stînga blanşistă sau pur speculativă, Badiou susţine necesitatea pornirii
de la situaţia dată –– fiindcă există o mişcare muncitorească independentă de orice teorie,
există o mişcare decolonială, există demonstraţii de masă cu o dimensiune internaţională
fără precedent. În acelaşi timp, Badiou insistă asupra faptului că îmbrăţişarea cauzei celor
exploataţi şi reprimaţi nu e suficientă pentru elaborarea unei politici generice. Mai mult, a
solicita aceleaşi drepturi pe care le are clasa dominantă pentru cei defavorizaţi (femei,
gay, imigranţi, proletari etc) este "ilogic şi utopic." Rezonabil, cerinţele ar trebui să
vizeze "ocuparea locului neocupat," după cum spunea un slogan din 1968. Mişcările

12
Alain Badiou, Manifest pentru filosofie.
politice iniţiate de comunităţile defavorizate au o şansă de a deveni bazele unei politici a
emancipării doar dacă cerinţele şi termenii lor satisfac condiţiile de bază ale oricărui
adevăr: să fie universal şi să se adreseze tuturor oamenilor dintr-un polis dat, fiindcă în
final, "nu diferenţele contează, ci adevărurile."13

PATRU ADEVĂRURI, CINCI DEGETE, ŞI O MÎNĂ DE AJUTOR

Adevărurile fac diferenţa, sau diferenţa e condiţia ontologică a adevărului? Badiou însuşi
susţine că nu e un propovăduitor al adevărului, fiindcă adevărul e în mod riguros non-
determinat, o extensiune generică indiscernabilă, conţinut în enunţuri dar neseparabil ca
atare. Cu toate acestea, stilul său, materia scriiturii sale spune o altă istorie. Tonul ritos al
lui Badiou şi stilul său sentenţios i-au atras dealtfel nenumărate critici, mai mult sau mai
puţin fondate. Recent, Badiou a fost acuzat că practica sa pedagogică este cea a
universitarului care explică de sus ce şi cum; un alt comentator a comparat ordinea
formală riguroasă a sistemului său ...cu fascismul.14

Badiou produce, întocmai ca stînga heideggeriană pe care a criticat-o, o critică a

capitalismului care e lipsită de orice analiză structurală a acestuia. Să admitem că într-
adevăr, conjugarea marxismului cu heideggerianismul ţine de o contingenţă istorică, un
eveniment aleator, o "sutură" a filosofiei determinată de încercarea intelectualilor francezi
de stînga a scăpa de linia stalinistă a PCF, într-un context politico-cultural dominat de
dreapta. Heideggerianismul de stînga poate fi văzut astfel ca un eveniment minor in
istoria marxismului ori a gîndirii de stînga în general, însă mai importante sînt
dificultăţile teoretice ce nu pot fi demontate cu invocarea diferenţei dintre ontic şi
ontologic: gîndirea coexistenţei mai multor moduri de producţie, incapacitatea cronică de
a reflecta asupra condiţiei periferiei, incapacitatea de a introduce în propriul discurs
termenii teoretici ai periferiei. Nu pot fi întrevăzute însă aceleaşi probleme şi în teoria lui
Badiou? Spre deosebire de stînga heideggeriană, Badiou argumentează convingător

13
Badiou, Conditions, 279.
14
Geoffroy de Lagasnerie, " De quoi Badiou est-il le symptôme?," Libération, 10 Ianuarie 2008. Un alt
apropiat al Libération, Yves Michaud, a comparat de asemenea de curînd universalismul lui Badiou cu o
"miasmă fascistă."
împotriva “stîngii pure,” cu a sa reificare a opoziţiei externe (inclusiv a automatismului
capitalului) şi respingere a priori a formelor de rezistenţă ce transgresează opoziţia dintre
mase şi stat (partid, organizaţie, dar şi sex, rasă etc). În termenii lui Badiou, rezistenţa ca
exterioritate pură este cel mai păgubos sens al radicalismului, o determinare forţată a
indiscernabilului, lipsită de valoare politică generică.

Dincolo de respingerea analizei structurale şi ataşamentul său pentru demonstraţii

formale, dănuie aşadar pledoaria lui Badiou pentru o pedagogie a adevărurilor universale,
relegitimarea idealismului şi a necesităţii fundamentării unei politici a emancipării. Cred
însă că frumuseţea formală a filosofiei sale – care e concomitent motiv de respingere şi
resentiment - trebuie la rîndul ei supusă unei analize genealogice, pentru a aşeza
universalitatea sa într-un eveniment şi a-i reda starea generică de fapt.15 Sistemul lui
Badiou nu poate decît cîştiga prin deschiderea sa către generic, proces ce trebuie să
înceapă cu înţelegerea genealogiei celor patru modalităţi a adevărurilor ce constituie
cheia sa de boltă, şi a unei anumite deturnări logocentriste ce animă proiectul lui Badiou.
Evenimentul declanşator al pătrimii fundamentale este – evident – Platon, ori mai
degrabă o incantaţie a lui Stesichorus din Himera referitoare la cele patru tipuri de
inspiraţie divină.16 Pe scurt, argumentul se desfăşoară astfel: există două tipuri de
nebunie ori furie (pantiké), umană şi supranaturală, divină. La rîndul ei, sînt patru tipuri
de nebunie sau furoare divină: poetică, mistică, profetică (sau ştiinţifică), şi cea a
îndrăgostitului. Desigur, Democritus argumentase şi el asupra celor trei cauze ale poeziei
– geniul (natura), tehnica, şi inspiraţia divină. Deşi această tabelă a categoriilor nu a jucat
nici un rol în canonul filosofiei occidentale (cu excepţia lui Proclus, şi cu mult mai tîrziu
a lui Walter Benjamin şi Giorgio Agamben), problematica sa a ocupat un rol central în
discuţiile renascentiste asupra surselor inspiraţiei, în general în discuţiile asupra originii
discursului şi acţiunii,17 care au pregătit desprinderea ori emanciparea practicii artistice
de mimesis şi reprezentare. Astfel, Agnolo Segni distinge în 1581 trei furori ori surse ale
inspiraţiei: cea a iubirii (corespunzînd frumuseţii divine), a profeţiei (corespunzînd

15
Desigur, în cadrul acestei postfeţe nu pot să fac decît un gest, rezervînd analiza detaliată pentru alte
spaţii.
16
Platon, Phaedros, 244-245.
17
Baxter Hathaway, The Age of Criticism. The Late Renaissance in Italy (Ithaca: Cornell University Press
1962)
adevărului), şi a poetului (corespunzînd simetriei divine). Francesco Patrizi, unul dintre
principalii teoreticieni care au refuzat identificarea expresiei artistice cu imitarea naturii,
în Poetica (1586), dar şi în mult mai recenta La città felice (1553) argumenta că poetul
trebuie să se nască sub o anumită stea, pentru ca geniul său (sfera celestă ce guvernează
vieţile noastre pămînteşti) să asume gradual controlul în lupta cu corpul mundan. Pe
măsură ce geniul sau inteligenţa învinge corpul, poetul acţionează cu mai multă fervoare,
dincolo de capacităţile sale obişnuite, atingînd Iluminarea. Patrizi enumeră nu mai puţin
de şaisprezece cuvinte greceşti cu sensul de nebunie sau furoare, deducînd din relativa
sărăcie în astfel de sinonime a limbii latine decăderea marii culturi, ceea ce Badiou ar
numi disiparea condiţiilor de apariţie a adevărurilor. În compensaţie, Patrizi găseşte trei
surse ale entuziasmului: influenţa divină, acţiunea gazelor subterane, şi efectul umorilor
melancolice. Revenind la Phaedros, mai putem remarca faptul că Badiou a înlocuit
inspiraţia mistică cu cea politică – un gest care poate fi plasat, evident, în dubla
continuare a celei de unsprezecea teze asupra lui Feuerbach, şi a amurgului idolilor.

În mod analog, pentru a iniţia necesara turnură decolonială şi a deschide Badiou pentru
spaţiul cultural românesc, pentru a descentra condiţia gîndirii de sutura sa în
fantasmaticul "miracol grec," putem argumenta că cele patru proceduri generice pot fi
multiplicate într-o serie infinită - ele nu constituie defel un sistem închis. Badiou însuşi
susţine că filosofia trebuie să îşi afle propriile condiţii în care redevine posibilă enunţarea
adevărului, denunţînd în consecinţă sutura filosofiei de oricare dintre procedurile
generice ale adevărului – poezia, iubirea, politicul şi matematica. La rîndul nostru,
menţinînd exigenţa idealistă şi chiar termenii de lucru forjaţi de Badiou, putem avansa
următoarea teză critică, renunţînd la sutura filosofiei de acest tropism tetrapiloric: cele
patru proceduri generice ale adevărului îşi datorează existenţa unei problematici a
originii materiale a discursivităţii ce a fost abstractizată de Badiou în chestiunea
imaterială a "adevărului." Preluate ca atare, cele patru adevăruri constituie un canon ce
reproduce epistema reprezentativă a gîndirii (un tradiţional locus discursiv al
eurocentrismului şi logocentrismului), dînd naştere în filosofie unui mod axiomatic de
argumentare care epuizează tocmai acea zonă de indiscernabilitate şi expunere fragilă – o
extensiune generică - ce ar permite contactul şi infuzia cu un mod diferit de gîndire.
Nimic nu ne împiedică să utilizăm bogăţia teoriei lui Badiou pentru a gîndi pe cont
propriu condiţiile recîştigării valorii generice a propriei noastre situaţii, aici şi acum.
Spre exemplu: nu există un adevăr capitalist al acumulării? Ori un adevăr tehnologic al
funcţionării a-semnificante? Acestea ar constitui însă actele unei gîndiri ce e aşteptată, un
manifest pentru o altă filosofie.