Enigma Otiliei

de George Călinescu
-roman realist, interbelic-

1. Călinescu
Drumul lui G. Călinescu spre spațiul ficțional vine inițial din intenția de a aplica un
principiu: necesitatea criticului literar de a scrie literatură pentru a intra în intimitatea actului
creator. El consideră următoarele: *criticul care n-a facut în viața lui un vers, ba chiar își face o
mândrie din asta, care n-a încercat să facă o nuvelă sau un roman, acela e un fals critic*.
2. Enigma+Geneză
*Enigma Otiliei* este un roman realist, interbelic publicat în anul 1938 de George
Călinescu. Geneza acestui roman poate fi găsită în biografia autorului care nota într-un
fragment de jurnal o amintire impresionantă: în casa unor soți proaspăt decedați au năvălit
rudele căutând, cu lăcomie, bani și alte lucruri de valoare. Un alt element biografic este
admirația lui G.Călinescu pentru o fată din familie, cu mulți ani mai în vârstă decât el. Criticul
notează că *ori de câte ori admirația mea a înregistrat o ființă fenomenală, în ea era un minim
de Otilia*.
3. Tema+Titlu
În sens larg, tema romanului este prezentarea vieții burgheziei bucureștene de la
începutul secolului al XX-lea. În sens restrâns, tema este moștenirea. Viziunea lui George
Călinescu este una critică, el surprinde decăderea morală a societății urbane, de la începutul
anilor 1900, perioadă în care dorința de parvenire cuprindea toate păturile sociale. Titlul inițial
al cărții *Părinții Otiliei* ilustra motivul balzacian al paternității și strânsa legătură dintre
personajul eponim și tatăl său vitreg. *Enigma Otiliei* sugerează imprevizibilul eroinei, de altfel,
*nu numai Otilia era o enigmă, ci și destinul însuși*.
4. Planuri narative
Din punct de vedere structural, opera este construită din două planuri narative, puternic
individualizate: un plan îl are ca personaj principal pe Felix Sima, care, înainte de a își face o
carieră, se îndrăgostește fără speranță de Otilia, verișoara sa vitregă; alt plan expune istoria
moștenirii averii lui Costache Giurgiuveanu. Conflictul central al operei se bazează pe relațiile a
două familii înrudite, care se întrec în goana pentru bani: prima este formată din Costache
Giurgiuveanu și fiica celei de a doua soții, Otilia Mărculescu; a doua familie este constituită din
Aglae, Simion și copiii lor: Olimpia, Aurica și Titi. În universul acestora intră trei personaje: Felix,
Stănică și Pascalopol. Tânărul Sima rămâne orfan, termină liceul la Iași, apoi vine la București
pentru a urma facultatea de Medicină. Costache Giurgiuveanu este cumnatul tatălui său și,
totodată, tutorele lui legal. Stănică Rațiu, *avocat fără procese*, se căsătorește cu Olimpia,
gravitând, pe rând, în jurul averii lui mos Costache și a zestrei socrilor. Leonida Pascalopol este
atras în acest fir epic de dorința de a avea o familie care să îi umple singurătatea și de
afecțiunea pentru Otilia. În plan secundar, se conturează un conflict interior sub forma
dilemelor Otiliei, care oscilează tacit între un viitor nesigur alături de ambițiosul Felix, căruia îi
mărturisește vag iubirea, și protecția delicată și generoasă a moșierului Pascalopol, ale cărui
sentimente, deși difuze (ceva între paternitate, mondenitate și romanță), sunt statornice.
5. Balzacianism
Ca formulă narativă, George Călinescu optează pentru tehnica balzaciană. Istoria unei
moșteniri cât și relațiile nefaste ale familiei, se află sub dominația banului, *acel zeu la care se
închină toți*, potrivit lui Balzac. Expozițiunea romanului, prin prezentarea barocă (detaliată) a
timpului și a spațiului acțiunii, este, de asemenea, de tip balzacian. Descrierea are funcție
decorativă, dar mai ales simbolică, fiecare detaliu are importanță și va juca un rol semnificativ în
întregul operei. Scriitorul francez spunea: *Dați-mi o mănușă și voi reconstrui tot personajul*.
Casele lui Costache si a lui Pascalopol ilustrează diferite tipologii, contrare. Cea dintâi, deși cu o
arhitectură prestigioasă, este neîngrijită de posesor. Proprietatea lui Leonida Pascalopol
trădează caracterul său generos, dar și risipitor. De-a lungul romanului se pot observa
următoarele tipologii: tipul avarului (Costache Giurgiuveanu), tipul parvenitului (Stănică), *baba
absolută, fără cusur în rău* (Aglae), tipul domnișoarei bătrâne (Aurica), senilul (Simion). Prin
intermediul lor Călinescu critică societatea urbană, după cum spunea Nicolae Manolescu: *Dacă
Balzac are vocația de a crea viață, Călinescu o are pe aceea de a o comenta*.
6. Realism
*Enigma Otiliei* se încadrează în curentul literar realist, prin detaliile care conturează
societatea vremii, a Bucureștiului de început de secol XX (arhitectură, mentalități). Caracterul
veridic al romanului este demonstrat și prin numeroșii indici spațiali și temporali: Paris, Strada
Lăpușneanu, iulie 1909. Caracterul simetric al compoziției stă sub semnul jocului românesc prin
care autorul pare să *recicleze* savant clișeele romanului clasic. Opera se deschide și se încheie
cu prezentarea casei bătrânului Giurgiuveanu. Prima replică a lui Costache *Nu-nu-nu știu...nu-
nu stă nimeni aici, nu cunosc* pare a fi desprinsă din teatrul absurd, bulversându-l complet pe
Felix. Universul ficțiunii este părăsit prin medierea aceluiași personaj, tânărul Sima, care, într-o
duminică, trece pe strada Antim, amintindu-și replica *Aici nu stă nimeni*, stând în fața casei
părăsite .
7. Modernism
Romanul are, însă, și un număr important de elemente moderne. Otilia, Felix și
Pascalopol manifestă complicații interioare, neconforme cu proza balzaciană. Personajul
eponim este portretizat prin intermediul reflectării poliendrice, imaginea ei cristalizându-se din
perspectivele pe care le au celelalte personaje aspura ei. Moș Costache o numește *o fe-fetiță
cuminte*, pentru Felix este copilăroasă și exuberantă. Aglae o caracterizează drept *zăpăcită și
dezmățată*. Moderne sunt și interesul autorului pentru procesele psihice (senilitatea lui
Simion), precum și introducerea unor secvențe specifice genului dramatic. O dovadă o
reprezintă capitolul al 18-lea, care este realizat după modelul teatrului absurd. După un prim
infarct, bătrânul Giurgiuveanu zace bolnav în camera lui, iar Felix apare ca un martor involuntar,
ascultând replicile celorlalți. Între ele nu se creează nicio legătură: Aglae vorbește despre
Pucioasa, lui Stănică îi e foame, Aurica se plânge de faptul că nu are noroc la bărbați. Finalul
este unul dublu, el cuprinde mai întâi deznodământul poveștii de iubire – după ce doarme o
noapte în camera lui Felix, Otilia pleacă la Paris cu Pascalopol, explicându-i decizia într-o carte
poștală *cine a fost în stare de atâta stăpânire e capabil să învingă și o dragoste nepotrivită
pentru marele lui viitor*. În epilog, cei doi bărbați se întâlnesc în mod neașteptat, după ceva
vreme, într-un tren. Pascalopol îi povestește faptul că i-a redat libertatea Otiliei atunci când a
simțit că se plictisește de el. Ea a ajuns *prin Spania, prin America...nevasta unui conte*. Felix
vede o fotografie recentă cu ea unde pare o *actriță întreținută*. Se sperie, *Femeia era
frumoasă, cu linii fine, dar nu era Otilia, nu era fata nebunatică.*
8. Subiect
Intrat în casa Giurgiuveanu, tânărul Sima descoperă o lume ciudată, măcinată de
răutate, vicii și ipocrizie. Observă treptat avariția bătrânului, oscilația sa între Otilia și bani, în
sensul că amână mereu adoptarea ei și transferul averii. Felix asistă la cele două atacuri ale bolii
bătrânului, care tensionează și mai mult lupta pentru avere dintre Aglae si Stănică Rațiu. În
final, cel din urmă fură banii lui Costache de sub saltea, provocându-i moartea. El vine ulterior la
înmormântare, sigur pe sine și profund *îndurerat*. În celălalt segment epic se consumă
delicata poveste de dragoste dintre Felix și Otilia, cu ezitări și cu dezamăgiri. Otilia intuiește
spiritul rațional și dorința de realizare profesională ale tânărului și îl alege pe Pascalopol, ceea
ce îl contrariază pe Felix. După ce ajunge un medic cunoscut, iar prin intermediul soției sale
pătrunde în cercurile aristocratice ale timpului, Felix se lasă asimilat tocmai de lumea pe care o
disprețuia atât de mult la începutul operei. Autorul sugerează faptul că lupta solitară cu
*spiritul* societății este sortită eșecului, chiar și în cazul oamenilor excepționali.
9. Personajul pivot
Personajul pivot al acestei opere, cel care ilustrează cel mai bine realismul fundamental
al romanului este, bineînțeles, Costache Giurgiuveanu. Caracterul lui este bine evidențiat prin
tehnica detaliului. Aspectul exterior și interior al locuinței creează impresia de decreptitudine.
Casa sugerează ramolirea, decăderea personajului, precum și portretul său fizic amănunțit
(*omuleț subțire și puțin încovoiat*, *fața părea aproape spână*).
Costache Giurgiuveanu este deținătorul averii râvnite de clanul Tulea, avarul imperfect
al romanului. Bătrânul este menținut de autor mai mult în zona maniilor, decât a patimii pentru
aur, fiind un amestec bizar între imaginea clasică a unui zgârcit și duioșia paternă. Umanizarea
personajului este produsă de slăbiciunea pentru fiica lui vitregă, pe care o iubește sincer
*Otilica mea, tu știi că numai pe tine te am*. Totuși, amână luarea unei decizii cu privire la
adopția Otiliei tocmai fiindă este sigur de condiția sa fizică. Moș Costache pendulează între
comic și tragic, rămânând adesea captiv în grotesc. O scenă comică reprezintă momentul când
Pascalopol scapă o monedă, care este căutată cu înfrigurare de bătrân, susținând că este a
acestuia. Găsirea ei îi oferă satisfacții de învingător. Tragicul personajului izvorăște din frica
apăsătoare de a fi jefuit. Firea lui îl motivează să schimbe permanent locul banilor, crezându-i
astfel la adăpostat de orice intrus. La sfârșit, actul lui Stănică Rațiu de a-i fura banii de sub saltea
îi cauzează un ultim atac de corp. Rudele sale sunt cinice, interesate nu de moartea bătrânului
ci de averea sa ascunsă *scotoceau în toate părțile, trăgeau sertare, desfăceau garderoba,
căutau în sobă*.