INTRODUCERE

(20 iulie, 2021, Bistrița).

M-am născut la 10 ianuarie, 1951, în România, care fusese invadată și torturată deja de
Regimul Comunist, din 1944, și care va continua să mai fie torturată alți 24 de ani, cât eu am stat în
ea și alți 15 ani după fuga mea în Occidentul liber, la Roma. În mijlocul acestei grozăvii, eu m-am
strecurat ca Aladin cu lampa fermecată, ajutat de inelul divin, să nu ating pereții genunei și să nu
dispar în neant. Și iată cum:
Fiecărui moment de elevație duhovnicească și spirituală, care a culminat mai totdeauna cu o
viziune, cu o voce cerească, sau cu un răspuns peremptoriu, cu o minune clară prin care mi s-a
salvat viața, i-am dedicat o carte, fiecare rămasă în ciorne, multe cărți, deci, pe care numai Domnul
știe dacă le voi finaliza.
Aici fac lista lor din memorie, fără a-mi consulta notele. Ele sunt mult prea clare în mintea
mea, ca să poată fi uitate sau confundate. Din micimea mea ca persoană și din micimea lor ca
desfășurare, trag concluzia că fenomenele biblice sau din viața marilor sfinți sau sanctuare nu pot fi
nereale, nu au putut fi uitate, nici confundate de către autorii și protagoniștii lor. Experiența mea,
deci este un argument pentru mine în favoarea întregii Biblii. Cine spune altfel în această materie, e
ignorant, sau de rea credință.
Trebuie să spun de la început că toate cuceririle mele duhovnicești și culturale până în 1970
se datorează direct lui ”Bunicu”, Maestrul CC Popian și Măicuței Maria Popian, (adică Tati și
Mami) precum și lui Tăticu, Petru Dragu, Mămicii Dida și unor rude, amici ai lor, preoți și laici, a
căror listă parțială am pus-o în această carte. După Fugă, ei m-au îndrumat doar indirect, ca o
continuare, pe drumul arătat de ei.
Să încep cu minunea nașterii, cum am supraviețuit la 7 luni, datorită Măicuței Maria C.
Popian, doctorei Olga, Maică la Bistrița, și Maicilor Gologan care m-au ocrotit.
Să trec la viziunea piticilor în fereastră, care păreau păpuși ce se mișcau, eu neavând în casă
asemenea păpuși, la 3-4 ani, în dormitorul Măicuței Popian, la Bistrița.Zeci de ani mai târziu am
înțeles-o ca viziune cerească, semn al unei vocații secrete.
De la 2 ani la 7 ani am învățat zeci de poezii, cântece, povești, istorii, zeci de pagini din
Biblie și din Istoria universală povestite mie de Artistul bunic, Tăicuțul C.C. Popian și toată
geografia politică a planetei cum era până la 1940. Devorasem Larouss-ul din 1913, Atlasul din
1935, manualele din 1900-1938, și hărțile oprite și ascunse în biblioteca marelui CC Popian,
Tăicuțul meu, căci citeam corect la 4-5 ani, prinzând de la toți, fără școală. Prin minuni continue,
Domnul mi-a păzit gura, ca să nu-i pun la zid sau la canal pe cei mai scumpi ai mei, în ghiarele ne-
oamenilor comuniști.
 Și ajung la iluminarea de la vârsta de 7 ani, în vara lui 1958, în dormitorul locuinței
părinților mei de la Horez, când, stând în fața oglinzii, cu sufletul plin de fericire -că cei 4 luceferi ai
vieții mele, Mămica,Tăticu, Măicuța și Tăicuțu erau acolo, lângă mine, în camera cealaltă,- am
primit certitudinea că ”sunt” un savant în ale cerului, în conversația cu îngerii și cu sfinții, că știu tot
ce trebuie știut, (din literatura, muzica, istoria și geografia lumii, plus cele 4 operații) că nu degeaba
sunt premiant I la școală, în clasa I, și că așa voi fi toată viața, dacă voi voi.
În 1958-59 am avut parte de două revelații sufletești care au funcționat perfect și prin care
trăiesc până azi și, cred, cât voi mai fi: aceea a Covorului Harului pe care-l avem cu toții în jurul
nostru ca o aureolă de protecție și pe care, cerându-l, îl îmbogățești și prin care treci prin foc prin
spăngi, prin glonți, prin fum, prin mii de baionete; și urcăm, luptăm, ajungem sus, sus la parapete,
nevăzuți de dușman. (Care, în acei ani era Securitatea regimului pervers, Comunismul cotropitor).
Acest Covor m-a salvat de zeci de ori și mă salvează încă. Îl consider maximul de dar ceresc dat
mie de Însuși Cristos, care probabil va fi simțit că-L iubesc și că-l merit, așa cum eu însumi nu simt.
Revelația Covorului am avut-o la 7 ani, în timp ce fugăream găina care scăpa spre pădure. Am prins
găina; am devenit invizibil în fața turnătorilor și a securității; a spiritualului Institutului Teologic,
Alexe, care pedepsea pe cei ce fuseseră în oraș; și cel mai mare dar, Covorul la frontiera poloneză,
înainte de a zbura peste ea, la Cortina de fier, pe 5 sept. 1975, apărând și pe tovarășul meu de
aventură și îndumnezeire, Gigi Picu.
Al doilea Har, imens, care-mi dă viață și acum, este revelația listei nevoilor, transformată
în rugăciune. Ea a venit în seara focului care ardea fânarul de lângă casa noastră, spre groaza
întregului sat, în 1959. Aveam 8 ani.
M-am pus în genunchi în mijlocul curții, ferindu-mă să mă vadă cineva și am zis: ”Doamne,
stinge acest foc”. Și l-a stins. După care, m-a inspirat să compilez lista dorințelor mele, care azi a
ajuns la 10-18 pagini: să fim feriți de foc, cutremur, război, ploi, vânturi, inundații, accidente, hoți,
boli, închisoare, securitate, comunism, etc.....”. Am înțeles precis că, dacă o reciți cu insistență, tot
ce ai scris pe acea pagină a dorințelor și a necesităților tale, se împlinește; e Domnul care răsplătește
fidelitatea încrederii tale în El. Am pus-o în cartea mea de rugăciuni și teste mistice, tipărită în
Italia, ca s-o învețe toți, dar cred că numai o mână de prieteni m-a luat în serios. Păcat.
De la 7 la 70 de ani am dobândit și continuat un defect care în 2007 putea să mă ucidă. S-a
dus, să nu vorbim de el. Dar nu am decât amintiri stranii și rele despre el.
Am primit în schimb acel dar al purității absolute, pentru care eu n-am știut până târziu de
existența membrelor sexuale, pe care le credeam simple membre pentru nevoile trupului, în urma
mâncării și a băuturii.N-am pronunțat niciodată vorbe în această materie, așa precum nu am
pronunțat înjurături cu numele sfinte sau cu diavolul: Niciodată, chiar niciodată, decât în teatru sau
de glumă. Eu credeam că noi toți am apărut ca-n basme, dintr-o lacrimă sau cu barza, sau în mod
misterios. Nici în 1987 eu nu bănuiam că Mozart nu era fecior și cast. Sau că marii genii sau sfinți
sunt capabili de ceea ce auzeam din gurile destrăbălaților.Când, în 1968, pentru prima oară am
simțit atracție fizică, am înțeles-o cu greu, am evitat-o, m-am luptat cu ea și mă lupt și azi.
În schimb iubesc enorm pe câte cineva, femei, bărbați, copii, bătrâni, până la nebunie,
uneori. O iubire care exclude fantezii trupești.
O slăbiciune cu care însă mă laud este faptul că am plâns foarte mult în viață, în hohote, fără
deosebire de vârstă, loc, motiv sau altceva. Nu pun la socoteală plânsul zgomotos de copil, pe care
și eu l-am practicat, desigur. Ci doar plânsul pentru motive care m-au lovit adânc. De Mami și Tati
am plâns mereu, toată viața, și când erau vii și eram luat de lângă ei și acum că sunt în alte lumi mai
bune. Mai am câteva persoane vii după care plâng de dor, și am plâns după și pentru Gigi, așa cum
povestesc și aici. De fericire, am plâns pentru părintele Marin Diaconescu,când l-am revăzut.Și
pentru căderea Comunismului, la 22 decembrie, 1989.
Dar pentru cei morți e o grozăvie, plâng de îngheț apele. Cel mai mult, după Tati și Mami;
apoi am plâns pentru Mămica Dida, aveam 20 de ani când am început; pentru Pater Lacko, , pentru
tăticu, în 1996, iar azi, în 2021, din mai încoace, acum e iulie, 2022, pentru copilul meu, adoptat,
Uchechukwu James Ogbonna, pentru care cred că nu mă voi opri vreodată. Am amintit aici numai
cei pentru care am plâns și mai plâng în hohote disperate, minute lungi, zilnic, poate ore, poate
veacuri. Dar pe toți ceilalți nu-i iubesc mai puțin; îmi lipsesc enorm când sunt departe, pe pământ
sau în cer. Dar nu plâng în hohote după ei. În ce privește un loc, singurul loc pentru care am plâns în
hohote de mic copil până în 1990, a fost Bistrița, casa, grădina, lucrurile, biblioteca, amintirile; care,
după fugă s-a extins uneori la toată România, la toate țările ocupate de Lagărul Comunist. În
Germania, la Augsburg tânjeam cu dor nebun după Roma și după Gigi și cei dragi de acolo, dar rar
am plâns cu lacrimi, căci știam că mă voi întoarce repede acolo.Să nu uit, în lista aceasta, plânsul de
neoprit de la vârsta de 5-6 ani, când Tăicuțu Popian a tăiat o găină pe care o adoram. Cred că m-am
oprit numai când Mami mi-a reproșat: ”păi atunci, când va muri Mama ta, (adică ea) ce vei mai
face?”
Nu știu exact ce adânc sufletesc sau trupesc este atins, când îți vine să plângi în hohote
pentru cineva sau pentru ceva. Dar e sigur că ai impresia că poți și muri de durere și de dor, în acele
clipe. Unii doctori îmi spun că sufăr cu glandele endocrine și că să mă tratez. Poate.(O verișoară-
Anca- a scris Securității că eu de mic am avut o anumită dereglare psihică. Poate. Ea nu avea, ca
turnătoare la criminali, ea era normală). Oricum, mă voi și trata. Dar dacă li se pare că eu trec peste
limita normală în materie de plâns, dor și suferință, eu am siguranța că nu fac destul, că nu sufăr
destul, că nu plâng destul, așa cum trebuie să simtă un om adevărat. Nu judec pe nimeni, dar dacă
eu aș suferi ”normal”, ”ca alții” sau deloc, nu m-aș suporta, căci m-aș vedea ca un ne-om. Boala,
slăbiciunea, dacă există, o iau ca un dar al Domnului, prin care El mă ridică nu numai la
sensibilitate de om, dar și la luciditate de Om. Nu vreau să cad de la această înălțime cu
medicamente și terapii de normalizare.....Și totuși, la 70 de ani și 7 luni, am decis să rup cu acest
mod de a fi. Deci, vreau să isprăvesc cu copilăria.
Între 3 și 14 ani am învățat Muzică: note, vioară, compoziție, inventare de melodii,
înțelegerea și venerarea Marii muzici, precum și a muzicii populare a tuturor popoarelor, mai ales
cea germană, franceză, italiană, spaniolă, maghiară, rusească, și în paralel romanța și tangoul, opera
și operetta, trecând imediat, la vârsta de 10 ani, la simfonii, concerte, sonate, etc... dorind să aud,
dar neavând unde, marile Missae despre care știam că se cântă în catedrala Sf. Iosif din București
și-n marile catedrale ale Apusului știute, toate, din reviste secrete. Ce am învățat de atunci până azi
sunt doar amănunte: valoarea, treptele cunoașterii Muzicii, le-am prins de atunci. La vioară n-am
avut vocație la exercițiu, de aceea a rămas să cânt doar bucăți ușoare sau compoziții de-ale mele,
grele, cu care am încântat lumea până mai ieri.Am reluat-o de curând, după metoda lui Paganini și
încerc să-l maimuțăresc, în timpul rugăciunii.
Între 8 ani și 12-13 ani, am devenit specialist în spiritism, case cu stafii și reîncarnare, în
sensul că citisem texte esențiale și precise în materie, tremuram noaptea de frica morților, îmi
imaginam vieți dinainte și de după, dar nu am crezut în ele.
La 11 ani, pe 9 septembrie, 1962, preotul din Corbii Mari-Vlașca, mă binecuvintează să
citesc psalmii și alte rugăciuni la strană, plus cazania. Deci să predic norodului. I-am lăsat uimiți de
cum am realizat aceasta. A fost prima ieșire a preoției mele efective.
Din 1961 în 1966 a fost epoca în care am văzut, devorat, studiat cel mai mare număr de
filme, în general, bune, care mi-au format capitole întregi de viață, mi-au dat impuls la tot ce am și
sunt azi: de la filmele spaniole ale Saritei Montiel și cele franco- italiene ale lui Jean Marais,
până la cele americane, engleze și rusești, ecranizări după clasici, am crescut în cunoașterea
Occidentului, a Libertății, a Demnității, a Frumuseții, a Religiei creștine, a marii Muzici, a
gesturilor elevate... în ciuda comunismului distrugător, care era înșelat prin acestea, ca și prin marea
dramaturgie, operă sau operetă, pe care nu o putea înăbuși cu totul.
Din iunie, 1962, până în 1975, am dat teatru, la micul teatru de cartoane, imagini și desene,
creat de mine, personajele având cca 10 cm. , iar scena avea garderoba pentru toate tipurile de piese.
Eu interpretam toate personajele, schimbându-mi vocea, tonul, sunetul, corectat uneori de marele
artist și regizor, profesor și maestru, CC Popian, care nu pierdea un spectacol alături de Mami.
Sakontala de Kalidasa a durat 9 ore, au privit-o toată, fără semne de oboseală. Nu mai spun de
Hamlet, Lear, Brand, Edip sau Miles gloriosus. Pe Hamlet l-am interpretat admirabil, în aprilie
1963, la 12 ani, învățând tonuri și priviri de la Laurence Olivier și de la Tati; l-am repetat în 1971, și
75, ultima dată, mai puțin admirabil. A fost o epocă ultrafericită, în care am jucat la acest teatru al
meu, secret și micuț, întreaga dramaturgie universală, nescăpându-mi nici un nume serios dintre
români și neromâni, controlat și admirat de Tati, cu care am realizat, cred, toate studiile necesare de
Conservator de artă dramatică.
În vacanțele mari sau mici,aceasta era preocuparea mea principală, mai presus de studii
teologice, slujbe și alte activități, pe care nu le neglijam. Spectatori, Tati și Mami Popian; câteodată
familia de la vale, tanti Magda, Gaby Stoian, fratele meu, Nicușor, colegul Puiu Constantinescu și
odată, Gigi, înainte de fugă. Am lăsat totul în camera de jos a casei, de unde totul a fost scos și ars,
pe drept cuvânt, ca să nu intre pe mâinile dușmanului de clasă.
În mai, 1965, un gând de nedefinit a întors complet macazul vieții mele îndreptată spre
profesorat de geografie, spre teatru sau spre muzică, vioară și compoziție: am impus familiei, afară
de Tăticu, să mă trimită la Seminarul Teologic. Mi-au condiționat aprobarea, dacă iau cu brio
examenul de intrare la Liceu; ca să nu se spună cum că merg la seminar de slab și prost ce sunt, de
incapabil și redus mintal. Am luat al 17-lea, cu 8,50, la cel mai bun Liceu din R. Vâlcea; după care,
prost de mândru, am mers la Episcopie, am luat examenul primul, cu 9, 50 și cu aceeași medie, ba
chiar și 9, 80, 90, am continuat 5 ani de seminar plus 5 ani de facultate și curs la doctorat; adică
până am fugit. M-am dus însă, la Seminar, fără să vreau să devin preot ortodox, dar acesta era un
gând ascuns. Într-un an am devenit chiar prea ortodox, seminarul știind să-ți insufle vrute și nevrute,
ca inspirate de Duhul Sfânt. Dar m-a scos din această amorțeală a celorlalți un dor nespus, o voință
puternică de a mă împărtăși cât de des, măcar duminicile din post, cu Iisus Cristos euharistic, care
devenise un personaj important al vieții mele, după Tati și Mami.Comandam colive pentru unchii
mei prea iubiți și plânși neîncetat de Mami și mă împărtășeam discret la părintele Adrian Garștea,
pedagogul care mă înțelegea, culmea... deși el nu înțelegea pe alții...Atunci m-am plimbat prin
parcul mare al Craiovei; și pe potecile lui mi l-am imaginat pe Iisus Cristos cu diferiți sfinți și îngeri
împreună, care vorbeau cu mine, dându-mi o fericire negrăită. Zeci de ani mai târziu am înțeles că
acea imaginație a fost în realitate o elevație, aproape de viziune reală. În 1966, cred că am devenit
un mic, pe cât de precis specialist în Istoria religiunilor lumii, datorită cărții marelui Irineu
Mihălcescu, devorată în seminar în semisecret....Cărții acesteia și intuițiilor mele ulterioare,
bogatele pagini ale lui Mircea Eliade și ale altora nu au adus nimic esențial.Așa cum toate
manualele de teologie ortodoxă și catolică ulterioare nu au adăugat prea mult la ce știam de la
Vasile Suciu, Rafael Haag cu autorii lui preferați, Irineu Mihălcescu, Hristos Andrutsos și
desigur, Nicolae Chițescu, Stăniloae, Rezuș, etc. Dar cum am mai spus, ajungând la Roma, am
priceput totul din cu totul altă perspectivă, atât de înaltă, încât tot ce am învățat până atunci în
materie de Teologie și Biserici părea un aperitiv nepotrivit. De fapt, la Roma am identificat poziția
religioasă a Maestrului CC Popian și a unchiului meu, fiul lui cel mare, Nicolae, care alături de
Gogu Rudolf, cuscrul lui, parcă-și făcuseră studiile în ateneele Occidentului.
Pasul următor a fost devenirea mea, din ortodox, catolic pur, chiar mai catolic decât Papa.
La 15 ani, din creștin, cum intrasem în seminar, devenisem deja ortodox, adică creștin complicat, iar
la 19 ani, deveneam complicat în altfel. Citeam, devoram dogmaticile, dar ce m-a împins a fost
dorința absolută de Împărtășanie deasă, zilnică, iar mai târziu când am înțeles că se putea, și de mai
multe ori pe zi. Adorația Euharistică, privirea lui Cristos-Hostie în Ostensoriu a fost gestul decisiv
al confirmării pentru mine că ritul latin este cel mai nimerit pentru suflet, (prin Adorația Euharistică
plus Împărtășirea de multe ori pe zi și Marea Muzică a Misselor latine). Atunci, în 1967-68, s-a
întâmplat minunea Sf. Anton de Padova care mi-a întors inima de la fanatismul ortodox în care
căzusem la catolicismul luminat și ecumenic la care m-a adus marele sfânt, prin rugăciunile
doamnei Paulon. Din acel moment am devenit catolic și ortodox critic. Așteptând dreptul de a mă
împărtăși la catolicii latini, discret, secret, dar sigur, prin intervenția marelui savant iezuit și sfânt,
Pater Rafael Haag, SJ, la 24, 25 iunie, 1971.
”Devenirea mea” a fost științifică, savantă, pornind de la marea muzică a marilor Missae
solemnia la cunoașterea din ce în ce mai precisă și amănunțită a teologiilor, ortodoxă, catolică și
protestantă, în care, uitându-mă în jur și prin biblioteci și arhive, azi, nu mă întrece nimeni. De
aceea, a fi catolic pentru mine înseamnă a fi desăvârșit, fără dubii, căci poarta progresului, prin
spiritul gândirii catolice neconfesionale este deschisă în toate direcțiile.Dar în România ocupată și
înainte de fugă, desigur, cunoștința textelor, a muzicilor, a notelor muzicale, a capodoperelor, a
cărților de teologie, mi-era fragmentară, cât să-mi dea idea măreției lor, întrucât în Comunism nici
un text, nici un lucru serios nu era accessibil și totul se făurea sub imperiul groazei și al fricii. Mie
frica mi-a folosit ca să fiu atent, dar nu m-am dat înapoi de la nimic: tot ce am gândit și făcut era
anticomunist, era tot ce regimul pervers nu suporta, căci întârzia distrugerea sufletelor și a societății,
programată sistematic de Comunism.Mare lucru a fost că Jigodiile (vorba unchiului meu, Rudolf)au
trebuit să permită operele, operetele, multe texte de literatură, filme occidentale, care contrazicerau
vădit afirmațiile lor perverse și tragic ridicole.Cu toate limitările, până în 1970 eu reușisem să
transform Marea Muzică în breviar de rugăciune și de exerciții spirituale, știind eu, deja, care
compozitor sau poet pătrunde cu muzica și poezia lui până-n rărunchii sufletului ca să poarte acolo
icoana luminii divine; care pictor sau sculptor pătrunde în acele cotloane părăsite ale sufletului,
unde să lumineze cu penelul sau cu dalta locurile obscure și confuze ale spiritului și să permită
Harului divin să ne transforme. În România credeam că toți Marii cam reușesc, dar după zeci de ani
de experiențe duhovnicești și studiul tuturor muzeelor, arhivelor, bibliotecilor, anticăriilor,
teatrelor, catedralelor cele mai importante ale lumii, știu că tot Leonardo și Rembrandt reușesc cel
mai bine în pictură, Michelangelo și Fidias în sculptură și Mozart, Paganini și Johann Strauss Fiul în
muzică. Fără a neglija pe niciunul din marii genii care-i înconjoară.
Trebuie să spun că Occidentul, Libertatea și Exilul mi-a confirmat și îmbogățit cunoștințele,
atitudinile mele învățate acasă, dar nu mi-a schimbat perspectivele, nici gusturile culturale,
muzicale, artistice, politice; semn că ele erau corecte; propaganda comunistă a realizat în mine exact
opusul, ca în puțini, din păcate; și asta o văd acum, când românii povestesc trecutul lor, istoria,
cultura, religia cu sentimente, cu limbaj și cu confuzii tipic comuniste, adică perverse, de neșters.
Eu nu mi-am însușit Istoria scrisă de învingători, nici cei occidentali și cu atât mai puțin cea impusă
de mincinoșii comuniști. Dar nici pre cea gândită de cei învinși: ci la mijloc, cu luminile și umbrele
fiecăruia. Lumea serioasă ar fi trebuit să ție partea Aliaților Occidentali contra lui Hitler/ Mussolini,
numai dacă ei nu se aliau cu URSS, diavolul comunist, supremul dușman al universului; dar din
moment ce s-au aliat astfel, trebuia și trebuie să ție partea Germaniei, a Axei, care, dacă biruia, ne
salva de Comunism și azi China, de exemplu, era altceva, nu pericolul numărul 1 și țara sclaviei
întrupate, dusă la extrem. Dar n-a fost să fie, Dumnezeu trebuia să pedepsească și să purifice lumea
într-un fel; nu putea da victorie unei cruciade, chiar și aceea contra bolșevismului, cât timp nu a
accceptat nici pe cele vechi, care, toate, aveau mare dreptate: să alunge pe marele dușman al
Creștinătății, Islamul. Nu putea da victorie nemților aroganți, adică unei națiuni care a făcut război
direct Evreilor, popor ales, din fața căruia au dispărut în neant toate popoarele vechi care l-au
combătut: egipteni, asiro- babilonieni, perși, greci, romani, etc....Dar surpriza de a găsi un întreg
Occident liber și totuși creștin, cu sentimente ca cele ale guvernului URSS în această privință, a fost
cea mai rea surpriză sufletească avută de mine în exil, și în lumea liberă, până azi. Așa și cu
atitudinea față de teatru, de muzică, de sporturi, de microbiști, de propagandă, față de viață, în
general. Eu am continuat să fiu ce am fost de la naștere; și am găsit confirmarea în lumea nobilă și
cea țărănească a Occidentului; nu în Ierarhie, nu în mahalagiii orașelor. Nimic nu s-a schimbat în
mine datorită Exilului, decât atitudinea față de România devenită adorație, pentru cel puțin 30 de
ani,... și atitudinea față de Biserici și teologia lor. Profesorii de la Roma mi-au întors pe dos toate
concluziile teologice învățate acasă. La Roma am învățat adevărata față a Catolicismului, a
Ortodoxiei și a Protestanților, cu cele bune și rele spuse sincer și competent, nu după ureche și
prejudecăți, ca la București. Aceasta a fost suprema mea cucerire culturală și duhovnicească la
Roma.
Dar să mă întorc în România, sub Comunism.
Din 1969 până în 1975 am trăit o epocă de frumoasă și bogată viață ascetică și mistică,
bazată pe devorarea (secretă) a Tratatului bunului Tanquerey și al altora, dar mai ales pe exercițiile
spirituale secrete date de Pater Haag; totuși ea a început printr-o mare iluminare, aceea din 1-27
octombrie 1970, în care mi s-a descoperit funcția mea de general la Curtea Cerească, înconjurat de
Parlamentul cu Camera celor 133 de virtuți, la care până prin 1980 s-au adăugat senatul celor 7 voci
esențiale, cei 7 tribuni ai ființei, care-ți dau răspunsuri infailibile, dacă le întrebi cum să te comporți,
ce să faci, ce să nu faci...La ele se adaugă camerele celor 10 porunci, a celor 14 fericiri evanghelice,
a celor 12 semne zodiacale, a celor 10 calități ale Dragostei enumărate de sf. Pavel, și altele, care îți
arată mai degrabă, -dacă le întrebi-, starea, treapta ta sufletească din acel moment. Pe toate acestea
le-am pus în cartea mea, cu titlu italian: ”Rugăciuni și rituri solemne”, dar cred că puțini au deschis-
o, de deștepți ce sunt și plini de ei. Cred că aceste daruri mi-au fost date ca mângâiere în durerea
mea nemărginită după pierderea lui Tati, C.C. Popian, (10 aug.1969) și a mămicii Dida, (28 ian.
1971) din care nu m-am sculat nici azi.
Din 1970 până la sfârșitul lui 1974 m'am desăvârșit în cunoașterea zodiacului, învățat de la
muzicologul filosof și antroposof, George Bălan, în 1974, aplicându-l muzicii, meridianelor,
temperamentelor, ceasurilor zilei, notelor muzicale, etc....care m-au ajutat la cucerirea (sufletească
a) planetei, după Fugă.Tot atunci am devenit un quasi specialist în grafologie și în citirea în cafea,
aceste pseudo științe care de multe ori spun adevăruri precise, necunoscute științelor autentice.
Recunosc că acestea din urmă le-am piedut din vedere după Fugă. Dar zodiacul este infailibil, știi
totul despre temperamentul popoarelor, bazat pe meridiane și pe semnele zodiacale aplicate
acestora.
În februarie, 1972, o pagină ”întâmplătoare” de horoscop din ”Science et vie”, la semnul
Capricornului, mi-a descris întreaga mea viață viitoare, tragică, privitor la Mami și dramatică
privitor la mine, care s-a întâmplat întocmai.
În septembrie, 1972, la sfârșitul unui Rosariu de glorie, recitat secret într-o ”rată” de linie,
Bistrița-R.Vâlcii, mi s-a revelat că în doi- trei ani voi fugi la Roma și mi-a indicat și modul: zburând
peste nori, peste mări și țări. Am înțeles-o numai când s-a împlinit exact, la Roma, pe 5 sept. 1975.
În noaptea de Revelion spre 1975, (Anul Sfânt romano- catolic) pe la 1 noaptea, în sala de
teatru a Mânăstirii Bistrița, în timp ce cântam la vioară pe scenă, petrecăreților din Bistrița, Zaraza,
sau vreun alt tango acompaniat de taraful lui Iliuță și de nenea Victor Stoica, am auzit clar, prima
și ultima oară în viață, vocea lui Dumnezeu: ”Cătălin, uită-te bine la ei, pentru că îi vezi pentru
ultima oară. Anul acesta vei reuși să fugi!”. Și, bineînțeles că așa s-a întâmplat, deși eu nu am crezut
total în acea noapte, temându-mă de vreo iluzie a mea. Aud acea voce și acum, la 71 de ani, cu
aceeași intensitate și acelaș timbru: Cătălin ! Și plâng. Și înțeleg pe Pater Haag, care declara la fel:
”am auzit o singură dată vocea lui Dumnezeu care mi-a vorbit, (pe scările Nunțiaturii din București,
înainte de a fi arestat).Am auzit-o în timpul unui Tango și nu al unui Rozariu. Așa a fost.
 La 5 septembrie, 1975, orele 8 dimineața, profeția vocii lui Dumnezeu se realizează: mi se
întâmplă minunea supremă, mulțumită căreia acum sunt în viață, biruitor și tânăr: eu cu Gigi Picu
scăpăm din ghiarele zbirilor comuniști polonezi, la intrarea în avionul care zbura spre libertate, nu
numai prin Covorul Harului, ci datorită unei viziuni stranii care mi-a apărut în fața ochilor în clipa
finală (care putea fi fatală):viziunea palatului Zwinger, cu mirosul de flori și șuieratul unui vânt,
inexistente în realitate, care m-au făcut să răspund: ”Ghermania”, în loc de ”Polonia” sau
”România”. Și care nume a fost salvator, după cum am povestit. Pașapoartele nevalabile au devenit
valabile, iar noi, cei opriți ca pentru arest, să fim pofiți cu eleganță spre avion și trași pe sus de
amabilele stewardesse.....Domine Deus, cum rîzi tu de cine merită !
În 1974, Dumnezeu mi-a trimis pe Gigi ca discipol și prieten cultural. Era mai tânăr, mai
mic, ne despărțeau doi ani de studii și gradul însuși de student-doctorannd, deci eu nu puteam
apărea decât mentor. Dar din decembrie,74 a devenit prieten religios, teologic, iar de la 1 martie,
1975, tovarăș de pregătire a Fugii. Traiectoria lui a fost extrem de luminoasă, de la naștere până la
capăt. Ea este descrisă mai în amănunt în primele cărți ale acestei trilogii. Ne-a unit o minune și tot
minuni, mai multe, ne-au ținut nedespărțiți și biruitori ai pericolelor.Maxima minune a finalului
nostru e un secret pe care-l voi dezvălui la sfârșitul acestei cărți; acea minune eu încă o aștept.

XXX
Aici închei lista darurilor și căderilor mele, căci tot ce am dobândit după Fugă este descris
în cartea aceasta.
Aceasta este cartea a IIIa, pentru că prima este dedicată aventurii vieții mele, și a lui Gigi, pe
contul lui, de la naștere la fuga din robie; a doua este destinată celor 24 de zile cât a durat aventura
fugii noastre de la București la Roma; a treia este cea de față. A patra nu va mai fi.Decât dacă
Dumnezeu schimbă macazul vieții unuia din noi, așa cum l-a schimbat deja de două ori, prin fugă ,
exil și reîntoarcere la normal; dacă nu, voi continua să povestesc vrute și nevrute, ca o prelungire a
acestei cărți.
Și acum, vă rog să deschideți cartea care urmează și să o citiți cu idea să vă destindă, să vă
distreze, să vă confirme, să vă simțiți iubiți.