Thomas GRAY

Elegy written in a Country Churchyard

THE Curfew tolls the knell of parting day,

The lowing herd wind slowly o'er the lea,
The plowman homeward plods his weary way,
And leaves the world to darkness and to me.

Now fades the glimmering landscape on the sight,

And all the air a solemn stillness holds,
Save where the beetle wheels his droning flight,
And drowsy tinklings lull the distant folds;

Save that from yonder ivy-mantled tow'r

The moping owl does to the moon complain
Of such as, wand'ring near her secret bow'r,
Molest her ancient solitary reign.

Beneath those rugged elms, that yew-tree's shade,

Where heaves the turf in many a mould'ring heap,
Each in his narrow cell for ever laid,
The rude Forefathers of the hamlet sleep.

The breezy call of incense-breathing Morn,

The swallow twitt'ring from the straw-built shed,
The cock's shrill clarion, or the echoing horn,
No more shall rouse them from their lowly bed.

For them no more the blazing hearth shall burn,

Or busy housewife ply her evening care:
No children run to lisp their sire's return,
Or climb his knees the envied kiss to share.

Oft did the harvest to their sickle yield,

Their furrow oft the stubborn glebe has broke:
How jocund did they drive their team afield!
How bow'd the woods beneath their sturdy stroke!

Let not Ambition mock their useful toil,

Their homely joys, and destiny obscure;
Nor Grandeur hear with a disdainful smile
The short and simple annals of the poor.

The boast of heraldry, the pomp of pow'r,

And all that beauty, all that wealth e'er gave,
Awaits alike th' inevitable hour:
The paths of glory lead but to the grave.

Nor you, ye Proud, impute to These the fault,

If Memory o'er their Tomb no Trophies raise,
Where through the long-drawn aisle and fretted vault
The pealing anthem swells the note of praise.

Can storied urn or animated bust

Back to its mansion call the fleeting breath?
Can Honour's voice provoke the silent dust,
Or Flatt'ry soothe the dull cold ear of death?

Perhaps in this neglected spot is laid

Some heart once pregnant with celestial fire;
Hands, that the rod of empire might have sway'd,
Or waked to ecstasy the living lyre.

But Knowledge to their eyes her ample page

Rich with the spoils of time did ne'er unroll;
Chill Penury repress'd their noble rage,
And froze the genial current of the soul.

Full many a gem of purest ray serene

The dark unfathom'd caves of ocean bear:
Full many a flower is born to blush unseen,
And waste its sweetness on the desert air.

Some village Hampden that with dauntless breast

The little tyrant of his fields withstood,
Some mute inglorious Milton here may rest,
Some Cromwell guiltless of his country's blood.

Th' applause of list'ning senates to command,

The threats of pain and ruin to despise,
To scatter plenty o'er a smiling land,
And read their history in a nation's eyes,

Their lot forbade: nor circumscribed alone

Their glowing virtues, but their crimes confined;
Forbade to wade through slaughter to a throne,
And shut the gates of mercy on mankind,

The struggling pangs of conscious truth to hide,

To quench the blushes of ingenuous shame,
Or heap the shrine of Luxury and Pride
With incense kindled at the Muse's flame.

Far from the madding crowd's ignoble strife,

Their sober wishes never learn'd to stray;
Along the cool sequester'd vale of life
They kept the noiseless tenor of their way.

Yet ev'n these bones from insult to protect

Some frail memorial still erected nigh,
With uncouth rhymes and shapeless sculpture deck'd,
Implores the passing tribute of a sigh.

Their name, their years, spelt by th' unletter'd muse,

The place of fame and elegy supply:
And many a holy text around she strews,
That teach the rustic moralist to die.

For who, to dumb Forgetfulness a prey,

This pleasing anxious being e'er resign'd,
Left the warm precincts of the cheerful day,
Nor cast one longing ling'ring look behind?

On some fond breast the parting soul relies,

Some pious drops the closing eye requires;
Ev'n from the tomb the voice of Nature cries,
Ev'n in our Ashes live their wonted Fires.

For thee, who, mindful of th' unhonour'd dead,

Dost in these lines their artless tale relate;
If chance, by lonely contemplation led,
Some kindred spirit shall inquire thy fate,

Haply some hoary-headed Swain may say,

'Oft have we seen him at the peep of dawn
Brushing with hasty steps the dews away
To meet the sun upon the upland lawn.

'There at the foot of yonder nodding beech

That wreathes its old fantastic roots so high,
His listless length at noontide would he stretch,
And pore upon the brook that babbles by.

'Hard by yon wood, now smiling as in scorn,

Mutt'ring his wayward fancies he would rove,
Now drooping, woeful wan, like one forlorn,
Or crazed with care, or cross'd in hopeless love.

'One morn I miss'd him on the custom'd hill,

Along the heath and near his fav'rite tree;
Another came; nor yet beside the rill,
Nor up the lawn, nor at the wood was he;

'The next with dirges due in sad array

Slow through the church-way path we saw him borne.
Approach and read (for thou canst read) the lay
Graved on the stone beneath yon aged thorn:'

THE EPITAPH.

Here rests his head upon the lap of Earth

A Youth to Fortune and to Fame unknown.
Fair Science frown'd not on his humble birth,
And Melancholy mark'd him for her own.

Large was his bounty, and his soul sincere,

Heav'n did a recompense as largely send:
He gave to Mis'ry all he had, a tear,
He gain'd from Heav'n ('twas all he wish'd) a friend.

No farther seek his merits to disclose,

Or draw his frailties from their dread abode,
(There they alike in trembling hope repose,)
The bosom of his Father and his God.

***************************************************************************************************
****************************************************************************************************
***************************************************************************************************

Gheorghe Asachi Elegie scrisă pe ținterimul unui sat

(traducerea liberă a ”Elegiei scrise într-un cimitir de țară” de Thomas Gray)

Al aramei sunetoare aud tristul semn și sânt

Menind soarelui repaos în a lui zilnic mormânt;
Obosit acum săteanul lucrul câmpului său curmă.
Fluierând păstorul vine la cotun cu a sa turmă.
Au pierdut a lor frumˇsețe înfloritele câmpii,
În negură misterioasă ascunzând a ei mândrii;
Firea-n inimă-mi insuflă o adâncă întristare,
Lumea-o părăsește-n umbră și-ntru a mea cugetare,
Ca-n paragină câmpie un greu gemăt amorțit
La auzul meu răsună de pe turnul învechit;
Bufa cea posomorâtă, când natura să-ntristează,
Pe a nopții înturnare prin un bocet crud serbează.
Câtu-i dulce a ta soartă, în sat, o, locuitor,
Lângă soața credincioasă, în îngustul foișor!
Nimic lin cursul tulbură de-o viață fericită,
Ziua este ostenelei, noapte-amorului menită.
Mușchiul, care anii repezi în țărână-a prefăcut,
Pe părinții voștri-ascunde în mormântul cel tăcut;
Acolo, pe cea movilă, unde sălcile umbrează,
Ale inimei duioase lacrimile rourează;
Dulcea boare-a dimineței, buciumarea de păstor,
A cocoșului cântare, nici plăcerea de amor,
Pe-adormiți n-or să-i trezască din tunericul mormânt;
A lor seceri în tot anul adunând de pe pământ
Aurite spici în jerbii, prin sudori și osteneală.
Aduceau nutrețul casei și a ei chivernisală,
Sara de-acum n-or să vie la duioasele soții,
Nici lua-vor sărutare de la tinerii copii;
N-or să guste împreună simplă cină sănătoasă,
Ce se face mai dereasă de zicerea cea duioasă.
O, voi care n-aveți stimă pentru omul umilit,
Nobili plini de fantazie mândri-n titlul ruginit,
De ce-n ură-aveți săteanul, când a fruntei lui sudoare
A produs mărirea voastră ș-avuțiilor odoare?
Cruță timpul vreodată dritul unei evghenis,
Ori frumˇseța, avuția, nu trec ca al nopții vis?
A săteanului vro faptă încă nu s-a lăudat
Și al său mormânt de pompă nicicum s-a-ncungiurat;
Dar în locul unei pompe, din a lui soți fiecare,
Nu de-afară, ci în cuget poartă semn de întristare.
Oare mirosul de smirnă, oare cântecul cel sfânt,
Pulberea ce este stânsă pot să-nvie din mormânt,
Dacă fapte de virtute, care legea ne învață,
N-or meni și după moarte celui drept o altă viață?
Lacrimile ipocrite, mincinosu-acel suspin,
Decretările nu schimbă care de la Pronie vin.
Preț nu are nici o pompă ce prin aur se adună,
Tânguirea-adevărată pe mormânt de nu răsună;
Precum când un unchi răpune, clironomul însătat
Binecuvintează ziua întru care-a răposat.
Poate că sub astă țărnă este-o inimă-ngropată
Care-avea în cursul vieței fantazie înfocată,
Suflet bun, cu dreptate, ce prin sfatul înțelept
Patriei ar fi fost razim prin cuvinte și cu piept.
Îns, aleu, lui nu-i lucise a științelor făclie
Și talantul de preț mare i s-a stâns din sărăcie!
Chiar asemene-adamantul, ce din stâncă este scos,
Păn-a nu avea lumină mai întăi de fier s-a ros;
Și asemene în tufă se ascunde-o mândră floare,
Ce, de nime mirosită, vegetează, crește, moare.
Poate-aice dormitează a cotunului Franclin,
Ce a patriei ș-a științei purta-amorul sfânt în sin.
Cufundat în astă groapă poate zace vrun Milton,
Cu asemene ambiție poate vreun Napoleon!
Dacă fulgerul și schiptrul prin ei nu sunt înfrânate,
De n-a cântat a lui Adam fericirea și pacate,
Dac-al morței fioros înger, de la nord păn la apus,
Domnitorii și popoare la un crunt jug n-a supus,
Înduratul ce nu vrut-au ca a lor modestul nume
După moartea lor să fie spaimă sau mirare-n lume.
Căci virtutea, ca și răul, cumpenite-s la sătean;
El nu surpă, nici rădică, tronul crunt a lui tiran,
Niciodată Poeziei armonia cea vândută.
La ambițios nevrednic n-a da laudă necăzută.
Sub aceste mici movile țărna lor s-a mormântat;
Pe o piatră, fără lustru, un vers simplu însemnat
De la duios trecătoriul un suspin, lacrimă cere;
Muza n-a avut prin versuri să deștepte-a sa durere.
A lor nume, anii vieței, poate piatra a vădi
Ș-oarecare vers ce-nvață pe săteni de a muri.
Oare cine dintre oameni căutătura sa duioasă,
Păn să plece, nu aruncă peste lumea cea frumoasă?
Sfărâmând a sale-obeze, sufletul, la loc menit,
Pasă mângâiet de plânsul duioșiei însoțit.
Firea a sa limbă are, ce-n mormânt nu este mută,
A ei foc tot arde încă, deși viața ni-i trecută;
Și la vadul cel eternic, în o inimă dorim,
Care-n viață ni-a fost dulce, după moarte să trăim.

Dar când prin a mele versuri voi să trag din tunecime

Pe morți ce zac făr de laudă în această țânterime,
Un nepot al meu vreodată, întru duiosul său rost,
Văzând un mormânt mai proaspăt va să-ntrebe:
cine-am fost?
Va răspunde-atuncea poate un păstor cu veche frunte:
L-am văzut în multe rânduri, când se lumina, la munte,
Cum pe iarba-nrourată mergea-n pas înaripat,
Ca Ființei rugi s-aducă care lumea a creat.
Alteori sub acel frasin cu întinsa rădăcină,
Care-umbrează cu mii ramuri ce de zefir se închină,
A căzut pe la amiază, întristat și singurel,
Țintind ochii plini de lacrimi în plăcutul râurel,
Și trezit apoi din visuri murmura niște cuvinte.
Uneori fugea la codru, sămănând smintit de minte;
Plecând capul câteodată, ca un om făr-ajiutori,
Se părea cuprins de patimi sau de un fatal amor.
Într-o zi, pe culmea ceea, cand-era a lui venire,
Așteptatu-l-am, căutându-l, dar nu-l găsii nicăire.
A trecut și ziua a doua, din nou iar l-am cercetat,
Dar pe munte, nici în codru, nici la râu nu l-am aflat.
Amar mie,-n ziua a treia, în adâncă duioșime
Cufundat, poporul nostru îl ducea la ținterime.
Vezi în piatră epitaful, coperit d-umbrosul spin,
Vezi... că modul a scripturei ție nu este străin!
Epitaf

Călătorule a vieții, care dintre văi-nflorite

Aici între-a morții colnici întâmplarea te-a condus,
Al tău pas un pic frânează, vezi ființe înmiite,
Ce cu steaua dimineței răsărit-au ș-au apus.
Sub această piatră zace om dorit de-nvățătură,
Ce norocului și vântei a fost purure străin.
Din familie-umilă, nobil muzele-l făcură,
Însă firea-i hultuise melancolie în sân.

Curat cuget, cu simțire, bunătatea-i era mare,

Încât, pentru mângâiere, ceriul cel îndurător
I-au trimis prin un alt suflet o duioasă vindecare,
Dăruindu-i în grea cale un soț bun și simțitor.
Nu-ntreba să afli mai multe de-a virtutei sale faptă,
Dar nici cerca mai departe care-a fost și răul său!
Cu speranța acum tremurând de faț-așteaptă
Lângă Cela ce ne este Părinte și Dumnezeu.

*************************************************************************************
*************************************************************************************
*************************************************************************************

День отпевая, колокол гудит,

В село плетутся овцы по стерне,
Усталый пахарь к очагу спешит,
Мир оставляя тишине и мне.

Картины дня заметно отцвели,

Недвижен воздух в предвещенье тьмы.
Всё смолкло, лишь последние шмели
Гуденьем крыл баюкают холмы.

Да с колокольни, обвитой плющом,

Вздохнёт сова, уставясь на луну,
Что поздний путник, не в ладах со сном,
Её гнезда тревожит тишину.

Чу! Как безмерно царственный покой

Велит уняться суетным страстям,
И шёпотом поднявшись над землёй,
Блаженный вечный мир пророчит нам.

Растут здесь рядом скорбный тис и вяз,

И бугорками тощий дёрн подъят -
Навек по узким кельям затворясь,
Отцы селенья непробудно спят.

Ни утренний душистый ветерок,

Ни птичий гомон, ни метель, ни дождь,
Ни звонкий крик петуший, ни рожок
Уж не поднимут их с подземных лож.

Не будет их манить домашний дым,

А в доме ужин, чистота и честь,
Не станут дети с лепетом родным
За поцелуем на колени лезть.

Как кланялась пшеница их серпам!

Как плуг их твердь земную сокрушал!
Какую дань луга несли стадам!
Как лес от стука топоров стонал!

Не смеет честолюбец злой хулить

Их труд полезный и уклад веков,
Иль знатный лорд насмешливо судить
Недлинные анналы бедняков.

Вы, чванные от власти и богатств,

Вы, что в рубашке родились на свет -
И вам пробьёт сей неизбежный час:
Могилой завершится путь побед.

Так вам ли, гордецы, их упрекать,

Что их имён судьба не вознесла,
Что не в чести они, где славят знать
И, суесловя, бьют в колокола?

Увы, не может надмогильный бюст

Усопшему дыхание вернуть,
И славословья тысяч жарких уст
Смерть ни на миг не могут отпугнуть.

Как знать, забытый этот уголок

Того, быть может, упокоил прах,
Кто всей державой властвовать бы мог
Иль песнь сложить, бессмертную в веках?

Но книги знаний вещие листы

Недобрый рок пред ними не открыл,
И гасли страсти на ветрах беды,
И замерзал в душе стремлений пыл.

О, не один сверкающий алмаз

Скрыл океан в пучине чёрных вод;
О, не один цветок, не теша глаз,
В пустыне сиротливо отцветёт!

Здесь сельский Хэмпдон, может быть, лежит,

Что храбро отстоял участок свой,
И местный Кромвель, кровью не залит,
И Мильтон, неизвестный и немой.

Овации сенатов возбуждать,

Презрев войны смятение и страх,
Богатства и награды раздавать,
Читать восторг у нации в глазах

Им не случилось. Скромный их удел

От буйств и празденств смог их оградить,
Не дал взойти на трон по грудам тел
И мир благословеньем одарить.

Вдали от шумных и позорных сцен

Тропа их тихой жизни пролегла,
Без войн и буйств, обетов и измен
Они вершили скромные дела.

Но в полную безвестность кости их

Не канули. И памятник, хоть плох,
Им выстроен. С него нескладный стих
Молит у проходящих кроткий вздох.

Лишь имя, годы жизни. Слог простой -

Не здешней Музе в одах их воспеть -
Да изреченья Библии святой:
Как должно селянину умереть.

Кто на пороге пред небытиём,

Былым невзгодам и заботам рад,
Откажется дышать земным теплом
В ушедший день не кинет горький взгляд?

И жаждет взгляд сей слёз и скорбных лиц,

Дух исходящий к сердцу милых льнёт,
И вопиет природа из гробниц,
И прах наш непогасший пламень жжёт.

К тебе, кто скромных от забвенья спас,

Доверив камню их рассказ простой,
Скиталец горемычный в поздний час
Стремится бесприютною душой.

И, может, головою покачав,

Поведает ему седой пастух:
Видал я, как росу сметая с трав,
Во мгле он шёл зарю встречать на луг.

А там, где дуб склонившись на ручьём,

Тугие корни в дивный сплёл венок,
Лежал он, истомлённый жарким днём,
Следя воды сверкающий поток.

Я под вечер не раз его встречал,

Бредя за стадом. Жаворонок пел
Виясь у леса. Песне он внимал
И на закат задумчиво смотрел.

Всегда мечтаньям преданный своим

Он забывал о мире, и порой
То сам с собой, смеясь, он говорил,
То замолкал, охваченный тоской.

Однажды на излюбленном холме

В рассветный час его не встретил я.
День проходил: он не встречался мне
Ни в поле, ни в лесу, ни у ручья.
Прошло два дня; и вот его в гробу
Нам с пеньем в церковь довелось нести.
Ты грамотный, ты сам его судьбу
На камне у терновника прочти.

ЭПИТАФИЯ

Здесь юноша в объятьях у земли,

Кого ни Счастье, ни Почёт не знали,
Но знания под скудный кров пришли,
И был весь век он осенён печалью.

Талантом наделён и чист душою,

Всё отдал он и всё он приобрёл,
Несчастного он оделил слезою,
И верный друг с ним рядом путь прошёл.

Прохожий пусть ревниво не пытает,

Каков заслуг и слабостей итог -
Душа трепещет ада, жаждет рая,
А где ей пребывать - рассудит Бог.