Professional Documents
Culture Documents
Noţiunea Şi Importanţa Calificării Infracţiunilor
Noţiunea Şi Importanţa Calificării Infracţiunilor
Răspunderii penale este supusă numai persoana care a comis o faptă prejudiciabilă, prevăzută expres de
un articol din Partea specială a Codului penal.
De exemplu, dacă în procesul calificării unei fapte comise se va stabili că persoana: a) a săvârşit un
atentat, la viaţa victimei; b) atentatul consta dintr-o acţiune ilegală îndreptată nemijlocit la.lipsirea ei de
viaţă şi a cauzat decesul victimei; c) persoana a acţionat cu intenţie directă de a lipsi victima de viaţă din
motive de gelozie; d) ea era responsabilă şi a atins vârsta de 14 ani - cele comise constituie componenţa
de infracţiune de omor intenţionat şi vor fi calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP.
Pentru calificarea justă a. infracţiunii trebuie respectate următoarele condiţii:7
1. Stabilirea grupului de relaţii sociale de aceeaşi natură, asupra cărora a fost îndreptată
infracţiunea, adică să stabilim obiectul generic şi nemijlocit al atentării. De exemplu, obiectul generic al
omorului este persoana ca ansamblu de relaţii sociale, iar obiectul nemijlocit al acestuia este viaţa
persoanei. Determinarea obiectului generic şi nemijlocit, al infracţiunii permite elucidarea în linii
generale a caracterului şi gradului prejudiciabil al faptei comise. Aceasta ne dă şi posibilitatea de a
răspunde la întrebarea în care capitol al Părţii speciale a Codului penal trebuie căutată norma ce prevede
fapta săvârşită. Obiectul nemijlocit al infracţiunii permite aplicarea nonnei penale necesare din categoria
celora care prevăd atentarea la acest obiect. Astfel, în funcţie de faptul care este obiectul nemijlocit al
atentatului -viaţa sau sănătatea victimei, se va apela la art, 145-150 CP sau la art. 151- 154, 156 şi 157 CP,
iar dacă se va constata că atentatul pune în pericol atât viaţa, cât şi sănătatea victimei, se va recurge la art.
155,158-163 CP.
2. A se preciza dacă semnele faptei săvârşite corespund în întregime semnelor descrise în articolul
invocat din Partea specială. Coincidenţa deplină presupune identitatea acţiunii sau inacţiunii comise cu
cea descrisă în legea penală. De exemplu, legea (art. 186 CP) defineşte furtul ca sustragere pe ascuns a
bunurilor altei persoane. Aici trebuie să fim foarte, atenţi ce fel de sustragere avem, fiindcă nu orişice
sustragere poate fi calificată drept furt. Astfel, sustragerea care este săvârşită în mod deschis şi aceasta e
vădit şi pentru făptuitor, şi pentru persoanele prezente nu poate fi calificată ca furt, fiindcă ea cuprinde
semnele jafului. Sau art. 188 CP defineşte tâlhăria ca atac săvârşit asupra unei persoane în scopul
sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate ori de
ameninţarea cu aplicarea unei asemenea violenţe. De aceea, dacă sustragerea averii cu aplicarea violenţei
sau ameninţării nu prezintă pericol pentru viaţa sau sănătatea persoanei, fapta nu poate fi calificată ca
tâlhărie, pentru că aceasta conţine unul dintre semnele distinctive ale jafului.
Corespundere exactă şi deplină mai înseamnă că toate semnele elementelor infracţiunii (obiectul,
latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă) comise coincid cu semnele descrise de norma penală.
3. Stabilirea coincidenţei exacte a tuturor semnelor fapteiprejudiciabile, fară nici o excepţie,
descrise în articolul concret din Partea specială a Codului penal. Cu alte cuvinte necorespunderea fie doar
a unei circumstanţe prezente în situaţia dată celei stipulate de lege atrage după sine o calificare incorectă.
De exemplu, art. 366 CP indică în calitate de semn obligatoriu al laturii obiective a insultării militarului
faptul că insulta tretmie să fie adusă în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar. Deci, în
acest caz, e insuficientă doar stabilirea semnelor actului insultei ca lezare intenţionată a onoarei şi
demnităţii unei persoane prin diferite acţiuni, verbal sau în scris. Trebuie neapărat să stabilim că ea a fost
adusă anume-în timpul îndeplinirii obligaţiilor legate de serviciul militar, dar nu, de exemplu, în timpul
îndeplinirii sau neîndeplinirii unor rugăminţi personale ale şefului.
4. Stabilirea dacă a fost comisă o faptă consumată sau o activitate in- fracţională neconsumată.
In cazul în care se va conchide că făptuitorul a comis numai o pregătire sau o tentativă de infracţiune,
calificarea justă cere invocarea obligatorie nu numai a articolului respectiv din Partea specială, dar şi a art.
26 sau 27 din Partea gqnerală a Codului penal.
5. Trebuie ţinut cont de faptul că, potrivit alin. (2) art. 26 CP, răspunderea penală pentru pregătirea
unei infracţiuni uşoare se exclude şi deci în aceste cazuri nu poate fi vorba de calificarea unei infracţiuni,
ci a unei fapte ilicite.
6. Precizarea dacă fapta prejudiciabilă este comisă de o singură persoană sau de o pluralitate
de infractori. Dacă infracţiunea este comisă de un grup de infractori, calificarea justă cere, pe lângă
articolul respectiv din Partea specială, să fie invocat şi art. 42 din Partea generală a Codului penal.
7. Verificarea dacă la comiterea faptei infracţionale există cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei, prevăzute în art. 35 CP, deoarece prezenţa lor exclude calificarea juridico-penală a
faptelor comise.
8. în procesul calificării infracţiunilor, organele de drept de fiecare dată trebuie să hotărască dacă
acţiunea sau sistemul de acţiuni comise alcătuiesc o infracţiune unică sau o pluralitate de infracţiuni.
în funcţie de aceasta, faptele infracţionale trebuie calificate conform unuia sau mai multor articole
din legea penală. De obicei, pluralitate de infracţiuni există atunci când acţiunea^sau sistemul de acţiuni
comise încalcă dispoziţiile a două sau mai multor articole din Partea specială şi nici unul dintre aceste
articole nu este suficient pentru încadrarea juridică deplină a celor comise. De exemplu, o persoană a dat
foc casei vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Acestei acţiuni infracţionale i se poate aplica o
calificare juridico-penală justă numai prin aplicarea conjugată a art. 145 CP (Omor intenţionat) cu art. 197
CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor).
9. Soluţionarea problemei privind concurenţa normelor juridico-penale. Ca şi în cazul
concursului de infracţiuni, această situaţie apare atunci când cele comise cad sub incidenţa a două
sau mai multor articole din Partea specială a Codului penal, dar cele comise pot fi cuprinse pe deplin doar
de una dintre aceste nonne. Deci este vorba de o singură infracţiune şi calificarea acesteia se efectuează
doar în baza unei singure norme penale. Potrivit alin. (2) art. 115 CP, alegerea uneia dintre normele
concurente care reflectă cel mai exact natura juridică a. faptei prejudiciabile comise se efectuează în
condiţiile art. 116-118 CP. De exemplu, primirea de către o persoană cu funcţie de răspundere a unei
retribuţii ilicite cu folosirea intenţionată a situaţiei de serviciu conţine semnele abuzului de putere sau
abuzului de serviciu (art. 327 CP), precum şi semnele coruperii pasive (art. 324 CP). Potrivit art. 116 CP,
în acest caz trebuie aplicat numai art. 324 CP, care prevede un caz special de abuz de serviciu.
10. La calificarea faptelor prejudiciabile de verificat dacă există circumstanţe ce exclud urmărirea
penală, prevăzute de art. 275 CPP. De exemplu, conform art. 276 CPP, urmărirea penală se porneşte în
baza plângerii prealabile prevăzute în articolele: 152 alin, (1), 153,155,157 alin. (1), 161,170, 177,179
alin. (1) şi (2), 193,194, 197 alin. (.1), 198 alin. (1), 200,202,203, 204 alin. (1), 274 din Codul penal,
p r e c u m î n cazul furtului avutului proprietarului săvârşit de soţ, rude în paguba tutorelui, ori de
persoana care locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu
bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate urmărirea penală încetează.
11. Calificarea juridico-penală în cazurile prezenţei temeiurilor liberării de răspundere penală,
fixate în art. 53 CP, deoarece modalităţile liberării de răspundere penală, cu excepţia prescripţiei de
tragere la răspundere penală, pot fi aplicate numai la decizia instanţei de judecaţă.
12. Calificarea infracţiunilor în cauzele ce înlătură răspunderea penală, stipulate în art. 107-108
CP: amnistia, graţierea şi împăcarea.
Respectarea rigidă a tuturor regulilor generale şi speciale de calificare a infracţiunilor, analizate mai
sus, precum şi a condiţiilor specifice modalităţilor de calificare, pe care le vom analiza ulterior, ne va
permite să efectuăm o calificare justă a tuturor faptelor prejudiciabile comise.
Elaborarea şi adoptarea actului de aplicare a normei juridice penale, sau pronunţarea unei soluţii,
înseamnă stabilirea firească a circumstanţelor reale şi alegerea normei corespunzătoare de executare. In
aceasta fază de aplicare a legii penale, hotărârea judecătorească prevede şi pedeapsa penală ce va fi
executată de cel care a săvârşit infracţiunea.
Activitatea organelor penitenciare în vederea executării pedepsei penale constituie faza finală a
procesului de aplicare a normei juridice penale, cu respectarea cerinţelor Codului execuţional.
Primele trei faze ale aplicării normei juridice se mai numesc şi calificarea infracţiunii ca instituţie
specifică a dreptului penal, utilizată pe larg în activitatea practică a organelor de drept.
Existenţa acestor faze nu înseamnă, în nici un caz, o ordine strictă a desfăşurării lor. în activitatea
organelor de drept aceste faze se împletesc strâns, uneori se produc simultan ori se repetă, iar câteodată se
prelungesc un timp îndelungat.
în literatura de specialitate a fost înaintată opinia, potrivit căreia "procesul calificării infracţiunii
comise de către condamnat reprezintă aplicarea legii penale la un caz concret",8 adică noţiunile
"calificarea infracţiunilor" şi "aplicarea legii penale" sunt identice. Însă această opinie a fost, pe bună
dreptate, combătută de majoritatea criminaliştilor. Conform afirmaţiilor lui V. Kud- reavţev, I. Farber, P.
Nedbailov ş. a.9, calificarea infracţiunilor cuprinde numai acea parte a procesului de aplicare a normelor
juridice, care constă în alegerea normei juridice penale ce prevede fapta prejudiciabilă dată şi fixarea
acestei alegeri în actul de aplicare (hotărâre, decizie, ordonanţă, sentinţă etc.).
Deci calificarea infracţiunii cuprinde în întregime prima şi a doua fază ale aplicării normei penale,
analizate mai sus şi parţial faza a treia — fixarea în actul de aplicare a normei penale selectate, ce
cuprinde fapta prejudiciabilă comisă. Astfel, calificarea infracţiunii nu cuprinde procesul stabilirii şi
fixării în actul de aplicare a pedepsei penale din faza a treia şi executarea pedepsei penale din faza a patra
ale procesului de aplicare a normei juridice penale.
Nu trebuie confundate fazele aplicării normelor juridice, precum nici cele ale calificării infracţiunii cu
etapele procedurii penale. în practica organelor de drept fazele aplicării normelor juridice reprezintă un
proces îndelungat, pe parcursul căruia trebuie să apelăm când la una, când la alta. Totodată, în fiecare
etapă a procedurii penale, (pornirea urmăririi penale, desfăşurarea urmăririi penale, terminarea urmăririi
penale şi trimiterea cauzei în judecată, cercetarea judecătorească şi pronunţarea sentinţei etc.) se rezolvă
chestiuni privind aplicarea normelor juridice, mai ales a tuturor fazelor analizate mai sus, a calificării
infracţiunilor. Desigur, cel mai important act al aplicării normei juridice şi al calificării infracţiunii este
sentinţa instanţelor de judecată, care apreciază definitiv fapta comisă.
3. Bazele metodologice ale calificării infracţiunilor
Calificarea infracţiunilor se bazează pe principiile formulate în lege, elaborate de doctrina penală, pe
care le vom analiza în capitolul următor, care, la rândul lor, se întemeiază pe metodologia filozofiei, ca o
concepţie generală despre lume şi viaţă, în special pe aşa categorii ale dialecticii ca singularul şi
generalul, concretul şi abstractul, adevărul obiectiv. La calificarea infracţiunilor pe larg se utilizează, de
asemenea, legile şi categoriile logicii formale.
Potrivit filozofiei, singularul şi generalul reprezintă categorii care reflectă realitatea obiectivă.
Singularul prezintă obiectul, fenomenul sau procesul cu toate însuşirile ce îi sunt proprii;
deosebindu-1 de celelalte lucruri, fenomene sau procese din aceeaşi clasă. Cu fenomene singulare - fapte
concrete în domeniul dreptului - ne confruntăm permanent. De exemplu, un oarecare A., pe data de 6
aprilie 2006, în Soroca, a furat automobilul cetăţeanului B. Această faptă a realităţii obiective constituie
un fenomen singular. In dreptul penal astfel de fenomen, de obicei, se consideră infracţiune concretă.
Fenomenul singularului are o mulţime#de însuşiri. Fiecare infracţiune concretă poate fi caracterizată
printr-o totalitate de semne ce se referă atât la persoana care a comis-o (de exemplu, datele biografice,
aspectul exterior, trăsăturile de caracter etc.), cât şi la însăşi fapta săvârşită (metoda, locul, timpul,
împrejurările săvârşirii acţiunii, consecinţele etc.).
în procesul urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale pe noi ne interesează doar acele semne care au
importanţă juridico-penală, criminologică, procesuală sau altă importanţă juridică. Pentru calificarea
infracţiunii menţionate, de exemplu, nu este necesară cunoaşterea unor caracteristici ale persoanei care a
săvârşit-o (de pildă, culoarea părului etc.), timpul producerii ei sau particularităţile îmbrăcămintei rutiere
pe care a mers făptuitorul cu automobilul etc. Insă e posibil totuşi ca aceste circumstanţe să aibă im-
portanţă în cazul în care făptuitorul este declarat persoană căutată, adică trebuie să fie găsită şi
identificată.
Deci, referitor la infracţiunea concretă, putem evidenţia cel puţin cinci varietăţi de semne de
importanţă diferită: 1) semnele faptei date care atât teoretic, cât şi practic sunt incalculabile; 2) de
importanţă juridică; 3) de importanţă criminologică; 4) de importanţă procesuală; 5) importante pentru
calificarea infracţiunii.
Însă pentru calificarea infracţiunii nu e de ajuns stabilirea semnelor ei. Trebuie, de asemenea, să se
determine, dacă actul comis e prevăzut de legea penală, adică de un articol din Partea specială a Codului
penal, fapt ce reclamă compararea semnelor acestuia cu semnele care sunt descrise în norma juridică
penală.
Norma juridică penală, analizată din punctul de vedere al categoriilor filozofice, constituie o noţiune
a generalului.
Generalul în filozofie reflectă proprietăţi comune, repetabile pentru toate obiectele, fenomenele,
procesele din aceeaşi clasă sau pentru un grup întreg de obiecte, fenomene, procese omogene, evidenţiind
astfel esenţialul şi caracteristicile lor. îmbinarea dialectică a singularului cu generalul în procesul
cunoaşterii face posibilă pătrunderea în esenţa obiectelor, fenomenelor, proceselor, şi generalizarea lor
justă.
Generalul nu există de sine stătător sau independent, dar real şi anume în fenomene, fapte singulare
concrete. Fiecare general este o parte sau esenţa singularului. Când se formulează o normă penală, care
prevede semnele unei infracţiuni (de exemplu, furtul), în ea se fixează într-o formă generalizată cele mai
esenţiale semne ale tuturor faptelor prejudiciabile din această clasă. Ca rezultat, definiţia furtului ca
"sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane" se extinde şi asupra oricărei fapte prejudiciabile ce
poseda semnele furtului, prevăzute în art, 186 CP.
Dacă din acest punct de vedere examinăm norma penală, constatăm că semnele fixate în ea sunt reale,
dar în viaţă ele nu se manifestă de sine stătător, independent, ci numai ca semne ale unor infracţiuni
concrete. Nu există, de exemplu, furt ca atare, dar există diverse cazuri de furt, comise în diferite condiţii,
locuri etc.
Corelaţia dintre infracţiunea concretă şi norma penală poate fi caracterizată şi cu ajutorul altor
categorii filozofice, bunăoară concretul şi abstractul.
Concretul, în calitate de categorie filozofică opusă abstractului, desemnează latura palpabilă, vizibilă a
fenomenelor sau ansamblul desfăşurării lor în timp şi în spaţiu. în dreptul penal astfel de fenomen se
consideră infracţiunea concretă.
Abstracţia constă în înlăturarea mintală a însuşirilor sau legăturilor secundare ale obiectului sau
fenomenului în studiu şi în evidenţierea proprietăţilor şi a relaţiilor lui esenţiale.
Abstracţia redă esenţa lucrurilor prin noţiuni generale (de exemplu, în dreptul penal - normă penală),
ajutând la pătrunderea în "adâncul" lor şi la însuşirea legilor generale ale dezvoltării. Fără abstracţie
ştiinţifică sunt de neconceput gândirea logică, cunoaşterea legilor de dezvoltare a naturii şi societăţii.
Norma juridică penală nu poate să conţină (şi nici nu conţine) toata multitudinea de semne, caracteristice
fiecărei infracţiuni concrete. Ea prevede numai unele semne ale infracţiunii corespunzătoare, obligatorii
pentru calificare, făcând abstracţie, debarasîndu-se de alte semne şi însuşiri. De exemplu, art. 186 CP nu
vorbeşte nici de caracteristicile infractorului, nici chiar de unele circumstanţe, care au importanţă juridică
(personalitatea infractorului, locul, timpul săvârşirii infracţiunii etc.). Insă aceasta nicidecum nu înseamnă
că noţiunea generală este mai superficială decât cea singulară, concretă. Problema constă în aceea că ea
conţine nu o selectare întâmplătoare de semne, ci le evidenţiază numai pe acelea care dezvăluie esenţa
fenomenului, făcând posibilă depistarea legităţii realităţii obiective.
Studierea profundă a practicii judiciare, a fiecărei infracţiuni concrete ne oferă posibilitatea să
scoatem la iveală procesele şi fenomenele prejudiciabile, să prevedem măsuri de combatere a lor, printre
care şi prin fondarea normelor legislaţiei penale.
Axioma conform căreia generalul există în singular, abstractul există în concret constituie baza
metodologică pentru determinarea coincidenţei semnelor corespunzătoare la aplicarea legii penale în
fiecare caz concret. Astfel se explică conţinutul procesului calificării, ce constă în compararea singu-
larului cu generalul, concretului cu abstractul, adică circumstanţele reale ale faptei, prejudiciabile comise
şi norma juridică penală, astfel stabilind care normă penală prevede cazul concret.
Activitatea organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti la cercetarea şi soluţionarea
cauzei penale presupune stabilirea adevărului obiectiv, or, aprecierea juridică (calificarea) trebuie să fie
singura hotărâre corectă ce exclude orice alternativă.
Adevărul obiectiv reprezintă conţinutul real al reprezentărilor omului, care corespunde realităţii, lumii
obiective, independent de subiectul cunoscător. Adevărul obiectiv constituie un postulat de bază al
filozofiei, care oglindeşte cunoştinţele al căror conţinut nu depinde nici de om, nici de omenire şi apare în
procesul cunoaşterii sub formă de adevăr relativ sau adevăr absolut
Adevărul absolut reflectă complet realitatea obiectivă, este confirmat de practică şi nu poate fi negat.
Adevărul relativ cuprinde cunoştinţe aproximativ exacte,'limitate ale realităţii, care în procesul
cunoaşterii se completează, se precizează şi se corectează mereu.
Adevărul absolut se formează prin acumularea adevărului relativ. Fiecare adevăr relativ conţine un
grăunte de adevăr absolut şi constituie o treaptă a cunoaşterii lui.
Din acest punct de vedere, calificarea infracţiunii la etapa pornirii urmăririi penale poartă un caracter
de adevăr relativ. Către etapa consumării urmăririi penale şi soluţionării cauzei penale de către instanţa de
judecată, completând mereu, precizând şi corectând datele reale acumulate, stabilim deja adevărul
absolut, ce exclude orice alternativă. Aceste teze sunt unanim acceptate în literatura juridică.
Pe de altă parte, există divergenţe de păreri în privinţa conţinutului noţiunii de adevăr obiectiv, care
se stabileşte de cauza penală. Profesorul rus M. Strogovici menţiona că noţiunea de adevăr obiectiv se
referă numai la stabilirea faptelor, circumstanţelor cauzei penale, dar nu şi la aprecierea juridică, la
calificarea lor.10 E greu de susţinut această opinie, cel puţin din cauza caracterului ei contradictoriu.
Aceasta ar însemna că una şi aceeaşi faptă poate fi calificată diferit de doi judecători, şi ambele hotărâri să
fie corecte. După cum s-a menţionat mai sus, stabilirea adevărului obiectiv al cauzei penale se finalizează
anume în procesul calificării infracţiunii.
în ceea ce ne priveşte, susţinem părerea academicianului rus V. Kudreavţev, potrivit căreia adevărul
obiectiv în procesul calificării infracţiunii se formează din trei elemente: 1) informaţiile (imaginaţiile)
despre circumstanţele faptei comise; 2) informaţiile despre conţinutul normei juridice penale şi 3)
informaţiile despre raportul dintre circumstanţele faptei comise şi semnele prevăzute de norma juridică
penală.11
Primele două elemente reflectă condiţiile necesare pentru calificarea infracţiunii. Fără îndoială, legea nu
poate fi aplicată corect dacă circumstanţele faptei nu sunt stabilite sau sunt evaluate eronat. Concluzia juristului
despre circumstanţele cauzei este adevărată dacă ea reflectă exact fapta
comisă. La această concluzie se ajunge cu ajutorul aşa-zisei teze descriptive, de exemplu: "A. a sustras pe
ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei".
Tot aşa şi concluzia juristului dezvăluie conţinutul normei juridice penale, doar că în acest caz ne
interesează nu veridicitatea normei, dar concepţia juristului despre conţinutul ei. Această concluzie, care
este şi ea o teză descriptiva, poate fi exprimată astfel: "Articolul 186 CP al RM prevede că prin furt se
înţelege sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane".
Insă elucidarea conţinutului normei juridice încă nu constituie calificarea infracţiunii, dar numai a
doua premisă a ei. Calificarea infracţiunii se reflectă în concepţia juristului despre caracterul legăturii
dintre circumstanţele faptei şi semnele normei juridice penale. Din punct de vedere filozofic această
legătură nu este altceva decât raportul dintre singular şi general sau concret şi abstract. Dacă raportul
dintre faptă şi normă este conceput corect, putem conchide că la calificarea infracţiunii s-a stabilit
adevărul obiectiv, care în exemplul nostru poate fi exprimat prin următoarea teză descriptivă: "A. a
sustras pe ascuns bunurile statului în valoare de o mie de lei, prin urmare, el a comis un furt, prevăzut în
alin. (1) art. 186 CP".
Deci dacă noţiunea de adevăr obiectiv nu s-ar referi şi la calificarea infracţiunii, atunci fiecare
judecător ar judeca persoanele samavolnic, iar concluziile sale nu ar putea fi controlate, nici corectate, pe
când în fiecare cauză penală poate exista doar o singură hotărâre exactă, toate celelalte fiind greşite.
în sfârşit, deoarece norma juridică penală reflectă, de obicei, etapa infracţiunii consumate, adică
evoluţia faptei prejudiciabile într-o perioadă de timp determinată (static), în afară de legile şi categoriile
dialecticii, la calificarea infracţiunii pe larg sunt folosite şi legile, şi categoriile logicii formale.
Logica formală este ştiinţa demonstraţiei, al cărei obiect reprezintă stabilirea condiţiilor corectitudinii
gândirii, a formelor şi a legilor generale ale raţionării corecte.
Prin raţionamente se înţelege un şir de argumente de care se serveşte cineva în judecarea unei
chestiuni sau pentru a-şi susţine punctul de vedere. Raţionamentele logice, respectarea strictă a legilor
cugetării juste la cercetarea şi soluţionarea cauzei penale (calificarea infracţiunii) constituie o cerinţă
elementară şi necesară pentru fiecare jurist. în jurisprudenţă logica formală permite legarea noţiunilor în
judecăţi şi a judecăţilor în raţionamente pentru a obţine cunoştinţe adevărate.
Forma tipică a raţionamentului deductiv, folosit la calificarea infracţiunilor, este silogismul simplu.
Silogismul simplu constituie un raţionament deductiv format din trei judecăţi legate între ele astfel
încât cea de-a treia judecată, care reprezintă o concluzie, să decurgă din cea dintâi prin intermediul celei
de-a doua.12
Ştiind, de exemplu, că orice sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale
constituie un furt, prevăzut în alin. (1) art. 186 CP şi că A. pe data de 10 aprilie 2006 a sustras pe ascuns
bunurile statului în valoare de o mie de lei, adică în proporţii esenţiale, putem construi următorul
silogism: Alin. (1) art 186 CP stipulează că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei
persoane în proporţii esenţiale (deşi proporţia esenţială nu este direct nominalizată în acest alineat, ea se
deduce prin interpretarea sistematică).
A,. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de o mie de lei, ce constituie furt în proporţii
esenţiale.
Deci A. a comis un furt prevăzut în alin, (1) art 186 CP, Această concluzie este adevărată, fiindcă
se bazează pe două judecăţi adevărate, fiecare construită cu respectarea celor şapte reguli ale silogismului
categoric simplu, determinate de logica formală, pe care nicicând nu trebuie să le uităm.
De aceea nu orice îmbinare de judecăţi adevărate permite tragerea unei concluzii juste. Pentru ca ea
să fie justă, trebuie să se respecte regulile silogismului de îmbinare a lor. De exemplu, din judecăţile
adevărate:
Art, 186 CP prevede că prin furt înţelegem sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane.
A. a sustras pe ascuns bunuri ale statului în valoare de unsprezece mii de leu Ar rezulta:
A. a comis un furt prevăzut în art. 186 CP.
Această concluzie este incorectă, deoarece în silogismul dat se încalcă legea identităţii. Art. 186 CP
presupune sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane numai în proporţii esenţiale şi considerabile, a
căror valoare nu depăşeşte zece mii de lei, iar A. a sustras averea statului în valoare de unsprezece mii de
lei, ceea ce corespunde noţiunii de furt în proporţii mari, prevăzute în alin. (1) art. 195 CP. De fiecare dată
trebuie respectate toate regulile silogismului categoric simplu, fiind necesară atât elucidarea aprofundată a
conţinutului normei juridice, cât şi determinarea corectă a circumstanţelor faptei prejudiciabile. Principala
dificultate la calificarea infracţiunii constă nu în faptul ca din două judecăţi adevărate să deducem o
concluzie justă, ci în faptul care anume raţionament trebuie găsit pentru construirea silogismului.
Sa ne imaginăm că organul de urmărire penală a constatat vinovăţia lui A. în aplicarea unor acte
intenţionate de violenţă cetăţeanului B. într-un loc public. Toate circumstanţele faptei prejudiciabile sunt
clare, ofiţerul de urmărire penală, procurorul şi judecătorul cunosc bine legislaţia penală în vigoare şi
totuşi construirea "silogismului calificării" poate prezenta dificultăţi.
Astfel, în funcţie de circumstanţele faptei prejudiciabile, fapta descrisă poate cădea'sub incidenţa
diferitelor articole din Codul penal: maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP),
vătămarea intenţionată uşoară'a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 153 CP), vătămarea intenţionată
medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 152 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii (art. 151 CP), huliganism (art. 287 CP), ameninţarea sau violenţa săvârşită asupra
unei persoane cu funcţie de răspundere sau a unei persoane care îşi îndeplineşte datoria obştească (art.
349 CP), atentarea la viaţa colaboratorului poliţiei (art. 350 CP) etc.
Pentru construirea silogismului calificării infracţiunea comisă se divizează imaginar în semne aparte,
care apoi se compară într-o anumită consecutivitate cu semnele generalizate conţinute în una sau mai
multe norme penale. Stabilind identitatea semnelor confruntate, putem conchide care normă penală poate
fi aplicată în fiecare caz concret.
Bineînţeles, juriştii, la calificarea infracţiunii, nu întotdeauna conştientizează faptul că procesul de
gândire decurge cu utilizarea unor procedee juridico-logice cunoscute (categoriile filozofiei şi legile
logicii, analizate mai sus), ceea ce este normal şi explicabil, deoarece aceasta, într-o oarecare măsuţă,
depinde de pregătirea profesională, în cadrul căreia ele au fost studiate, şi de experienţa lor de lucru.
Procesul de formare a gândirii juristului calificat se realizează treptat în baza studierii disciplinelor
socioumane şi juridice speciale, experienţei de viaţă şi profesionale. O anumită importanţă în acest sens are,
după părerea noastră, şi prezentul curs special "Calificarea infracţiunilor".
4. Importanţa calificării corecte a infracţiunilor
Potrivit art. 114 din Constituţia Republicii Moldova şi art. 8 CPP, nimeni nu poate fi declarat vinovat
de săvârşirea unei infracţiuni şi supus unei pedepse penale decât în baza unei sentinţe judecătoreşti şi în
conformitate cu legea. Cerinţa invocării articolului din legea penală în care se încadrează infracţiunea o
conţine un şir de articole din codul de procedură penală (vezi, de exemplu, art. 274, 281, 393 ş.a.).
în conformitate cu dispoziţiile menţionate, persoana acuzată de săvârşirea unei infracţiuni este
prezumată nevinovată atâta timp cât vinovăţia sa nu este dovedită. Faptul săvârşirii unei infracţiuni este
posibil numai printr-o calificare corectă a acesteia.
Calificarea corectă a infracţiunii înseamnă a stabili că fapta prejudicia- bilă examinată conţine toate
semnele prevăzute de legislator, de un anumit articol, alineat ori punct al unui articol sau de un cumul de
articole, în care se încadrează infracţiunea comisă. Ea constituie unica variantă posibilă de apreciere
juridico-penală a faptei prejudiciabile, reprezintă aplicarea deplină, completă a legii penale ce o cuprinde.
;
Promulgând legea penală, legiuitorul apreciază multilateral caracterul şi gradul prejudiciabil al tuturor
faptelor infracţionale, alege măsurile de pedeapsă penală corespunzătoare. Legea penală în vigoare
conţine aprecierea socială negativă corespunzătoare a tuturor infracţiunilor. Numai calificând-o corect,
organul de urmărire penală şi instanţa de judecată realizează aprecierea social-juridică negativă
consfinţită de stat, chemându-i şi pe cetăţeni să aibă o asemenea atitudine fată de infracţiuni. Iată de ce
calificarea corectă a infracţiunii are o mare importanţă atât juridică, cât şi socială.
Calificarea corectă a infracţiunii:
— asigură realizarea principiilor dreptului penal şi mai întâi de toate a principiului legalităţii
Calificarea incorectă încalcă atât principiul legalităţii, cât şi principiul caracterului personal al răspunderii
penale, precum şi al individualizării răspunderii penale şi pedepsei penale. Eroarea în calificare atrage
după sine o pedeapsă neechitabilă, de exemplu, aplicarea unei măsuri neîntemeiate aspre de pedeapsă.
Astfel, dacă persoana din motive personale ostile a cauzat victimei o vătămare uşoară integrităţii
corporale sau sănătăţii cu aplicarea unui cuţit, iar acţiunile ei au fost greşit calificate drept huliganism
agravat potrivit alin. (3) art. 287 CP, atunci făptuitorul poate fi pedepsit cu închisoare pe un termen de la 4 pînă la 8 ani, în timp ce
sancţiunea pentru fapta real comisă (art. 153 CP) este pedeapsa închisorii de până la un an sau aplicarea altor pedepse neprivative de
libertate.
— constituie garanţia respectării drepturilor persoanei, care a comis o infracţiune. Aplicarea
incorectă a articolelor din Partea specială a Codului penal atrage după sine nu numai aplicarea unei
pedepse neechitabile, ci şi alte consecinţe negative. Evaluarea greşită a acţiunii făptuitorului ca huli-
ganism agravat (alin. (3) art. 287 CP), care potrivit alin. (4) art. 16 CP reprezintă o infracţiune gravă,
înseamnă, de obicei, neaplicarea unor modalităţi de liberare de răspundere penală (art. 54-59 CP), de
condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin. (4) art. 90 CP), sporirea termenelor
după care poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen (lit. b) alin. (4) art, 91
CP), termenelor prescripţiei tragerii la răspundere penală (lit. c) alin. (1) art. 60 CP) etc;
— dă naştere unor anumite raporturi juridico-penale, în temeiul cărora statul obţine dreptul
de a-1 trage pe vinovat la răspunderea penală respectivă, de a aplica cu stricteţe forma de procedură
penală prevăzute de lege etc. Raporturile juridico-penale pot fi fapte juridice incontestabile pentru
apariţia altor raporturi juridice: administrative, disciplinare, civile, penitenciare, familiale, financiare
etc. De exemplu, conform Codului muncii, dacă paguba a fost cauzată de către muncitori şi funcţionari,
prin acţiuni pasibile de pedeapsă penală, aceştia poartă răspundere materială în mărimea deplină a
pagubei, cauzate întreprinderii din vina lor;
— constituie temeiul statisticii judiciare obiective şi precise. Ea permite aprecierea corectă a
stării, structurii şi dinamicii infracţionalităţii. Calificarea eronată denaturează situaţia reală a
infracţionalităţii şi influenţează elaborarea măsurilor preventive şi de combatere a infracţiunilor;
— are o mare importanţă pentru aplicarea, unui şir de acţiuni procesuale penale: jurisdicţia
dosarului penal, măsurile procesuale de constrângere, măsurile preventive etc.;
de calificarea corectă a infracţiunii depinde momentul apariţiei antecedentelor penale şi termenul
stingerii lor. De exemplu, potrivit lit. a)-f) alin. (1) art. 111 CP, persoana care a săvârşit infracţiunea în
condiţiile circumstanţelor indicate aici, se consideră că nu au antecedente penale, iar în lit. g)-j) alin. (1) al
aceluiaşi articol sunt stabilite diferite termene de stingere a antecedentelor penale.
Deşi calificarea infracţiunilor se efectuează conform prevederilor legislaţiei, totuşi se comit
anumite greşeli. După datele mai multor cercetători, anual, aproximativ 10-15% de sentinţe sunt supuse
modificării sau anulate din cauza calificării incorecte a infracţiunilor. De aceea pentru alegerea normei
juridico-penale adecvate în fiecare caz concret este necesară publicarea sistematică a actelor noi
legislative, ridicarea nivelului de calificare profesională a juriştilor, promovarea ofiţerilor de urmărire
penală, procurorilor şi judecătorilor competenţi, cu un înalt nivel profesional şi cu simţul dreptăţii, care să
respecte cerinţele legii, să poată rezolva din punctul de vedere al ştiinţei problemele dreptului penal.
Aceasta necesită nu numai recomandări concrete privitor la aplicarea unei sau altei norme penale, dar şi
elaborarea deciziilor pe fiecare dosar penal. Se cere clarificarea unui şir de probleme ce ţin de teoria
generală a calificării infracţiunilor, crearea unor anumite condiţii social-politice care să asigure
independenţa organelor judiciare, de urmărire penală şi procuraturii, care în activitatea lor să se conducă
doar de buchea legii.
5. Modul de calificare a infracţiunilor
Doctrina dreptului penal cunoaşte două temeiuri de clasificare a modalităţilor de calificare a
infracţiunilor:
1) după subiectul calificării;
2) după obiectul calificări.
In funcţie de subiectul care efectuează calificarea, deosebim două modalităţi de calificare a infracţiunilor:
1) oficială (legală);
2) doctrinală (neoficială).
Calificarea oficială reprezintă evaluarea juridico-penală a infracţiunii efectuate asupra fiecărui dosar
penal aparte de reprezentanţii autorităţilor anume împuterniciţi. Conform alin. (2) art. 113 CP, calificarea
oficială a infracţiunii se efectuează în toate fazele procedurii penale de către persoanele care înfăptuiesc
urmărirea penală şi de către judecători. Potrivit art. 253 CPP, urmărirea penală se efectuează de către
procuror şi de către ofiţerii de urmărire penală ai Ministerului Afacerilor Interne, ai Serviciului de
Informaţii şi Securitate, ai Departamentului Vamal şi Centrului pentru Combaterea Crimelor Economice
şi Corupţiei.
Calificarea doctinală este aprecierea juridică corespunzătoare a faptei prejudiciabile efectuate de diferite
persoane: savanţi, autori de manuale, studii monografice, articole şi materiale didactice, de studenţii care
cercetează unele dosare penale în cadrul instruirii lor etc.
Unii savanţi-jurişti consideră că întrucât calificarea juridico-penală constituie o modalitate a activităţii de
aplicare a legislaţiei penale, orice calificare a infracţiunii poate fi efectuată numai de organele statale
împuternicite special. Noi considerăm că această afirmaţie e justă doar în privinţa calificării oficiale, într-
adevăr, astfel de calificare are o deosebită importanţă juridică, se fixează în anumite acte publice şi produce anumite
consecinţe juridice: serveşte temei pentru urmărirea penală, punerea sub acuzaţie, trimiterea în judecată,
pronunţarea sentinţei etc.
Calificarea neoficială nu are importanţă juridică şi, bineînţeles, nu produce consecinţele juridice ale
calificării legale, reflectând numai opiniile juridice ale unor cetăţeni, astfel neavând putere obligatorie
pentru organele ce aplică legea penală. Cu toate acestea, ea are o însemnătate deosebită pentru
dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, studierea jurisprudenţei, elaborarea proiectelor de lege. dezvoltarea
conştiinţei juridice a cetăţenilor etc.
Însă atât calificarea legală, cât şi cea neoficială se desting prin anumite particularităţi. De exemplu, la
calificarea ambelor se efectuează selectarea şi compararea semnelor normei juridice penale cu un caz
concret din viaţă. Anume de aceea în unele hotărâri, ale Curţii Supreme de Justiţie nu este utilizat just
termenul "calificarea infracţiunilor", fiindcă ele nu conţin procesul calificării faptei prejudiciabile, adică
nu stabilesc coincidenţa dintre circumstanţele unei fapte concrete din viaţă cu o normă juridico-penală, cu
excepţia când Plenul Curţii acţionează în calitate de instanţă de judecată pe un caz concret. Utilizarea
incorectă a termenului "calificarea infracţiunilor" este posibilă şi în cazul interpretării legii penale de către
savanţi, practicieni, studenti etc. j
În funcţie de obiect, teoria dreptului penal evidenţiază calificările:
1) activităţii infracţionale neconsumate;
2) participaţiei penale;
3) unei pluralităţi de infracţiuni;
4) concurenţei normelor penale;
5) implicării la infracţiune;
6) unui grup de infracţiuni;
7) unui sub grup de infracţiuni;
8) infracţiunii unice concrete.
Calificarea activităţii infracţionale neconsumate reflectă gradul neconsumat al activităţii infracţionale,
adică al unei pregătiri sau tentative de infracţiune.
Calificarea participaţiei penale se efectuează în cazul în care infracţiunea este comisă de doi sau mai
mulţi infractori prin evaluarea naturii juridice a activităţii infracţionale a fiecărui participant la săvârşirea
infracţiunii.
Calificarea pluralităţii de infracţiune se efectuează în cazul în care acţiunile unui sau mai multor
infractori conţin un concurs de infracţiuni sau o recidivă.
Calificarea concurenţei normelor penale presupune aprecierea juridico-penală a săvârşirii de către o
persoană sau de către un grup de persoane a unei fapte prejudiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile
a două sau mai multor norme penale, care constituie o singură infracţiune.
Calificarea implicării la infracţiune reprezintă aprecierea juridică a activităţii infracţionale care n-a
contribuit la săvârşirea unei infracţiuni, dar este legată de comiterea ei.
Calificarea unui grup de infracţiuni presupune calificarea infracţiunilor prevăzute de un singur capitol din
Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea infracţiunilor economice.
Calificarea unui subgrup de infracţiuni înseamnă calificarea unui subgrup de infracţiuni omogene,
prevăzute într-un capitol din Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea infracţiunilor contra
vieţii.
Calificarea unei infracţiuni unice concrete presupune calificarea unei infracţiuni concrete descrise într-un
singur articol din Partea specială a Codului penal, de exemplu, calificarea huliganismului'.
Ţinând cont de faptul că la calificarea infracţiunilor se efectuează confruntarea circumstanţelor faptei
reale comise cu circumstanţele tipice cuprinse |
În norma juridică penală, despre calificarea modalităţilor de calificare după obiect va fi vorba numai în
cazul în care se vor analiza metodele şi procedeele de stabilire a acestor circumstanţe cu demostrarea unor
exemple concrete din practica judiciară. Dacă la analiza acestor activităţi infracţionale se va vorbi numai
de interpretarea unor term.eni juridici ai normelor penale, atunci aceste analize vor constitui numai un
comentariu al legii penale.
§ 6. Teoria calificării infracţiunilor în sistemul doctrinei penale
Pentru ca doctrina juridică să contribuie cu succes la rezolvarea chestiunilor ce stau în faţa organelor
justiţiei, să acorde un ajutor real în lupta cu infracţionalitatea, e necesară cercetarea atât a problemelor cu
caracter individual, cât şi ale celor generale ale dreptului şi ramurilor sale, fiindcă anume în baza
ultimelor pot fi soluţionate corect problemele concrete ale practicii judiciare.
Elaborările multilaterale ale principiilor generale ale dreptului asigură uniformitatea şi stabilitatea
aplicării legilor, invariabilitatea practicii judiciare. De problemele generale ale dreptului penal ţine şi cea
a calificării infracţiunilor.
In doctrina noastră penală, problemele calificării infracţiunilor se elaborează doar pentru unele categorii
de infracţiuni. De exemplu, unele probleme ce ţin de calificarea infracţiunilor contra proprietăţii şi a
infracţiunilor contra vieţii şi sănătătii au devenit obiect de studiu monografic al lui S. Brânza,
calificarea escrocheriei - I. Larii, a huliganismului - A. Borodac şi M. Gherman, a unor infracţiuni
economice-V. Berliba etc. Deşi unele aspecte ale calificării infracţiunilor se examinează pe larg în
manualele de drept penal editate de A. Borodac, I. Macari şi S. Brânza, totuşi chestiunea calificării în
ansamblu depăşeşte limitele acestor investigaţii.
O contribuţie deosebită la studierea şi cercetarea principiilor generale ale calificării infracţiunii au
adus-o profesorii ruşi A. Gherţenzon, V. Kud- reavţev, B. Kurinov, ale căror idei au fost utilizate de noi la
elaborarea primei ediţii a acestei lucrări din 1996. După aceasta în baza practicii predării acestui curs la
Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare", a noilor investigaţii ştiinţifice ale profesorilor ucraineni M.I.
Korjanslci şi S.A. Tararuhin, recent editate, pe care le-am menţionat anterior, precum şi a noii legislaţii
penale şi procesual penale, am hotărât să elaborăm a doua ediţie pe problemele calificării infracţiunilor.
Absenţa unui număr suficient de investigaţii generalizate în problemele calificării infracţiunilor, mai
ales la noi în ţară, se răsfrânge negativ asupra practicii judiciare, cauzează anumite divergenţe la
calificarea infracţiunilor asemănătoare după construcţia lor juridică, iar uneori chiar şi la aplicarea
incorectă a legii penale. Această lacună este caracteristică şi pentru unele hotărâri ale Plenului Curţii
Supreme de Justiţie. Aducem doar un exemplu. Potrivit pct. 25 al Hotărârii nr. 23 din 28 iunie 2004 Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor, "săvârşirea sustragerii de
către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai. multe
persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante de două sau mai
multe persoane Această interpretare contravine dispoziţiei din alin. (6) art. 42 CP, potrivit căreia
participaţia poate exista doar în cazul când participanţii întrunesc semnele subiectului infracţiunii. Dacă
din două sau mai multe persoane care au săvârşit infracţiunea numai una întruneşte semnele subiectului
nu poate exista circumstanţa agravantă indicată de Plen.
Unii practicieni susţin că nu există şi nu pot exista reguli generale de aplicare a legii penale, fiindcă
pentru orice faptă individuală, în fiecare caz concret legea trebuie aplicată altfel. Poate prin aceasta şi se
explică absenţa literaturii juridice penale despre bazele ştiinţifice ale calificării infracţiunilor. Considerăm
că este necesară atât elaborarea principiilor teoretice generale ale calificării infracţiunilor, cât şi ale
calificării unor categorii aparte de infracţiuni. De aceea susţinem opinia potrivit căreia cursul „Calificarea
infracţiunilor" trebuie să fie structurat în două părţi; Partea generală şi Partea specială, care să reflecte
problemele indicate13, ceea ce am şi încercat să facem în ediţia de faţă a acestei lucrări.
Teoria generală a calificării infracţiunii, după conţinutul său, fără îndoială, este o problemă a Părţii
generale a doctrinei penale.
Calificarea unor categorii aparte de infracţiuni, evident, trebuie făcută în Partea specială a dreptului
penal odată cu analiza juridică a fiecărei componenţe concrete de infracţiune. însă problemele calificării
infracţiunilor nu pot fi complet studiate şi examinate numai în Partea generală şi Partea specială ale
doctrinei penale, de aceea considerăm că dreptul penal trebuie studiat în trei etape:
— Drept penal. Partea generală.
— Drept penal. Partea specială.
— Calificarea infracţiunilor.
Primele două etape vor reprezenta cursurile de bază, iar a treia - un curs special Pentru aprofundarea
cunoştinţelor studenţilor în cadrul specializării lor, Academia de Poliţie „Ştefan cel Mare" a introdus şi a
patra etapă de studiere a dreptului penal - un sistem de seminare speciale în problemele calificării
categoriilor concrete de infracţiuni mai des întâlnite ulterior în practica lor de lucru.
Interpretarea judiciară (cauzală) se realizează de către organele judiciare la examinarea cauzelor penale şi
este de două tipuri. La primul tip se referă
interpretarea cauzală reflectată în sentinţe, decizii şi ordonanţe semnate de toate judecătoriile, inclusiv
Plenul CSJ vizând cazurile concrete. Al doilea tip îl constituie explicaţiile călăuzitoare (îndrumătoare)
ale Plenului CSJ adoptate în urma studierii şi sistematizării practicii judiciare în vederea unificării
aplicării legii penale.
Problema interpretării cauzale cel mai frecvent apare în faţa instanţei de judecată, când aceasta
trebuie să aplice legea la cazuri concrete. Normele juridice au un caracter general, referindu-se la cazuri
ipotetice, posedă o serie de semne (termeni, noţiuni, sintagme) variabile şi definitorii (de exemplu,
proporţia avutului sustras depinde de valoarea unităţii convenţionale de amendă, care mereu se poate
schimba), ceea ce îl obligă pe judecător întotdeauna să analizeze faptele sub toate aspectele, pentru a
realiza o corectă încadrare a acestora în lege.
Necesitatea interpretării legii penale pentru cazuri concrete este impusă din'următoarele considerente:
1) legiuitorul nu poate să prevadă, în cadrul normelor penale, toate situaţiile ce pot apărea la
aplicarea acestora, el fiind obligat să se menţină la un nivel de generalitate;
2) nivelul de generalizare al normelor penale îl impune pe legiuitor să concentreze la maximum
ideile pe care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina organelor judiciare de a dezvălui, în procesul
calificării infracţiunilor, conţinutul real al normei penale, întreaga gamă de situaţii pe care le-a avut în
vedere la redactarea ei;
3) în perioada valabilităţii normei penale se pot schimba normele juridice din alte ramuri ale
dreptului la care legea penală face trimitere. De exemplu, regulile de exploatare a obiectivelor energetice,
la care ne trimite dispoziţia art. 298 CP, pot fi permanent modificate. în fiecare caz concret, aplicând
normele penale cu dispoziţii de blanchetă, persoana care efectuează calificarea infracţiunii este obligată să
interpreteze norma juridică la care face trimitere legea penală, indicând atât denumirea, cât şi punctul,
alineatul sau articolul ei. Nu este acceptabilă trimiterea formală doar la denumirea actului normativ.
în textul legii penale deseori sunt utilizaţi anumiţi termeni al căror sens diferă de cel obişnuit. De
exemplu, în Dicţionarul explicativ al limbii române şi în dicţionarele ruse, cuvântul intenţie semnifică
dorinţa de a înfăptui o acţiune. Această interpretare i-a determinat chiar pe unii savanţi cu renume6 să
susţină că dorinţa conducătorilor de autovehicule de a încălca
! 5
regulile de circulaţie rutieră, bunăoară, prin intenţia de a trece pe roşu se caracterizează prin vinovăţie intenţionată.
Dar intenţie, utilizat ca termen juridic, conform art, 17 CP, arată că persoana care a săvârşit infracţiunea
îşi dădea seama de caracterul prejudiciaţii al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile pentru societate şi le-a dorit sau admis, în mod conştient survenirea lor Numai unitatea
acestor trei elemente, evidenţiate de noi, ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau
inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, dezvăluie noţiunea penal-ju- ridică a intenţiei interpretate
chiar de legiuitor. Aşadar, dorinţa de a trece pe semnalul roşu, alături de consideraţia uşuratică a
vinovatului că va evita consecinţele prejudiciabile, care, de obicei, survin în asemenea cazuri, poate fi
numită o activitate infracţională conştientă, dar care corespunde noţiunii de imprudenţă, prevăzută în art.
18 CP şi nicidecum nu este activitate intenţionată. Prin urmare, trebuie să se ţină cont şi de faptul că
uneori cuvintele utilizate ca termeni juridici pot avea şi sensuri diferite de cele obişnuite.
Este de observat că în Codul penal chiar unul şi acelaşi termen poate avea sensuri diferite. De
exemplu, o circumstanţă' calificativă a multor infracţiuni poate fi numită urmări grave. înseamnă oare că
semnificaţia acestui termen juridic este adecvată pentru toate infracţiunile, la a căror descriere el se
utilizează? Trebuie avut în vedere că noţiunea definitorie a termenului juridic urmări grave reiese din
urmările prejudiciabile care le precedă pe acestea, în special, din cele ale componenţei de bază. De aceea,
pornind de la cele menţionate, prin urmări grave se înţelege distrugerea sau deteriorarea intenţionată a
bunurilor (alin. (1) art, 197 CP), dar şi aceleaşi acţiuni soldate cu decesul persoanei (alin. (2) art. 197 CP),
lăsarea fără locuinţe a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari
etc.; prin urmări grave ale proxenetismului (lit. c) alin. (2) art. 220 CP) se mai înţelege molipsirea
victimelor de o boală venerică, de maladia SIDA sau de alte boli contagioase etc.
4) în ceea ce priveşte forţa juridică, interpretarea cauzală este obligatorie numai pentru speţa care se
judecă. Aceasta înseamnă că alte instanţe, nici chiar cele inferioare, nu sunt obligate să exprime acelaşi
punct de vedere.
înţelesul dispoziţiilor legale poate fi descoperit şi prin analiza morfologică a textului, adică prin
cercetarea modului de folosire a cuvintelor în textul respectiv. Acest proces se va realiza în baza
următoarelor reguli: dacă substantivele se utilizează împreună cu adj ectivele, iar verbele - cu adverbele,
atunci acestea trebuie să fie examinate şi interpretate împreună. De exemplu, "sustragerea deschisă", art.
187 CP; "rea-voinţă", art. 202 CP; "arestarea ilegală", art. 308 CP etc.
De obicei, folosirea singularului unui cuvânt sugerează pluralul acestuia, dacă în alineatele ulterioare
nu se determină calificativul acestuia - grup de persoane. De exemplu, textul "divulgarea informaţiilor ce
constituie secret de stat de către o persoană căreia aceste informaţii i-au fost încredinţate" din alin. (1) art.
344 CP, fiind folosit la singular, poate fi interpretat pentru plural (un grup de persoane). Şi numai în art.
286 CP e stipulată o excepţie "persoanele care, executând pedeapsa cu închisoare...", potrivit căreia
pluralul poate fi interpretat şi pentru singular, fapt ce decurge din textul de mai departe al dispoziţiei
acestui articol, pe când, de regulă, pluralul nu poate fi interpretat şi ca singular.
Folosirea unui cuvânt la genul masculin presupune, de regulă, şi femininul. De exemplu, minor, art.
145 CP; medic, art. 160 CP; martor, partea vătămată, specialist, expert, traducător, art. 312 CP;
colaborator, art. 350 CP etc.
Pentru interpretarea corectă a legii, se va ţine seama şi de sensul cuvintelor din cadrul propoziţiei. De
exemplu, cuvântul drept în îmbinarea "legea penală apără, împotriva infracţiunilor, persoana, drepturile şi
libertăţile acesteia..." (art. 2 CP), înseamnă totalitatea atât a drepturilor, cât şi a obligaţiunilor subiectelor
relaţiilor juridice. Totodată, acelaşi termen în îmbinarea "privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii
sau de a exercita o anumită activitate" din art. 65 CP este utilizat pentru a indica doar drepturile
persoanelor, nu şi obligaţiunile lor.
Interpretarea logică constă în folosirea raţionamentelor pentru a descoperi adevărata voinţă a
legiuitorului. La ea se apelează atunci când nu s- a reuşit să se descopere sensul normei de drept cu
ajutorul metodei gramaticale. Descoperirea, pe cale de raţionament, a înţelesului normelor de drept penal
presupune cunoaşterea scopului legii penale, a principiilor politicii penale, a necesităţilor obiective care
au impus adoptarea şi care şi-au găsit expresie în ea. Cunoscând aceste aspecte esenţiale ale legii, se poate
deduce, pe cale de raţionament, voinţa reală a legiuitorului deci şi adevăratul sens al normei interpretate.
De exemplu, după cum decurge din dispoziţiile alin. (1) art. 126 CP şi a lit. d) alin. (2) art. 186 CP, prin
sustragerea pe ascuns, a bunurilor altei persoane din alin. (1) art. 186 CP se subînţelege
sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale, a căror
valoare, exprimată în bani, constituie de la o sută pînă la zece mii de lei.
Interpretarea sistematica este o variantă a metodei logice şi constă în stabilirea sensului unei norme
de drept penal pornind de la corelaţia existentă dintre această normă şi celelalte norme din aceeaşi lege
sau alte acte normative din sistemul dreptului. De exemplu, compararea dispoziţiei art. 186 CP
"Sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane" cu cea a art. 273 CP "Răpirea mijlocului de transport
fără scop de însuşire", reclamă concluzia că furtul presupune numai vinovăţie sub forma de intenţie cu
scop de profit, pe când răpirea nu urmăreşte acest scop. Pentru explicarea sensului art. 312 CP, ce prevede
răspunderea penală pentru declaraţie mincinoasă, concluzie falsă sau traducere incorectă, e necesar să ne
adresăm normelor corespunzătoare ale Codului de procedură penală şi Codului de procedură civilă, în
care sunt dezvăluite noţiunile de martor, expert, specialist, parte vătămată şi traducător.
Interpretarea istorică constă în căutarea sensului normei de drept penal, studiind datele de ordin
politic, economic şi juridic ce caracterizează condiţiile în care a fost adoptată norma interpretată. Aceasta
cere familiarizarea cu toate materialele referitoare la adoptarea legii, expunerile de motive, dezbaterile
publice sau parlamentare, notiţele explicative, precedentele legislative, elementele de legislaţie penală
comparată care au servit la elaborarea legii etc. De exemplu, în legislaţia penală anterioară Codurilor
penale din 1961 şi 2002, tâlhăria era definită ca "atac deschis săvârşit în scopul însuşirii avutului
proprietarului". în Codurile penale din 1961 şi 2002 din această definiţie a fost omis cuvântul "deschis".
Prin urmare, la stabilirea semnelor laturii obiective a tâlhăriei trebuie să recunoaştem că agresiunea
violentă în actul tâlhăriei poate fi săvârşită atât deschis, cât şi pe ascuns (prin surprindere de după colţ, din
ambuscadă etc.).
După volum, interpretarea legii penale poate fi extensivă şi restrictivă. Atât interpretarea extensivă,
cât şi cea restrictivă reprezintă consecinţe ale unei nepotriviri între voinţa legiuitorului şi modul în care
acesta s-a exprimat în norma interpretată. în ambele cazuri însă extinderea sau restrângerea sensului
textului legii nu constituie o încălcare a principiului legalităţii, deoarece înţelesul stabilit prin interpretare
este conform voinţei reale a legiuitorului, precizat prin aceasta. Legea penală aplicată în procesul
calificării infracţiunilor trebuie să corespundă sensului ei. în unele cazuri însă continutul legii se
dovedeşte a fi mai larg sau mai îngust faţă de ceea ce decurge din textul ei, de aceea şi este justificată
apelarea la astfel de interpretări.
Interpretarea extensivă presupune că legiuitorul a vrut să spună mai mult
A
decât rezultă din felul cum s-a exprimat. In acest caz, este firesc ca, prin interpretare, jmţelesul normei să
fie extins pentru a corespunde voinţei reale a legiuitorului. Interpretării extensive, de exemplu, poate fi
supus cuvântul părinţi din conţinutul art. 202 CP, care stabileşte răspunderea penală pentru eschivarea cu
rea-voinţă de la plata pensiei alimentare. Părinţi în cazul dat, conform legii, trebuie consideraţi nu numai
părinţii biologici ai copilului, ci şi persoanele care l-au înfiat.
Interpretarea restrictivă presupune că legii i se atribuie un sens mai îngust. Exemplu de interpretare
restrictivă pot servi explicaţiile momentului consumării furtului, jafului, escrocheriei şi delapidării, date în
Hotărârea Plenului CS J „Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor"
nr. 23 din 28 iunie 2004, potrivit căreia, furtul, jaful, escrocheria şi delapidarea averii străine se consideră
consumate din momentul în care făptuitorul, intrând în posesia ilegală a bunurilor altei persoane, obţine
posibilitatea reală de a le folosi şi dispune de acestea la dorinţa sa.
Unii savanţi neagă existenţa interpretărilor extensive şi restrictive, deoarece, în opinia lor, astfel de
interpretări conduc la subiectivism în aprecierea dispoziţiilor legii şi, în fond, la corectarea legii.
Interpretarea legii trebuie să corespundă textului şi sensului ei şi să nu permită extinderea sau restrângerea
acţiunii legii prin interpretare.7
Unii autori români opinează că mai există şi interpretarea legii penale prin analogie, adică prin
precizarea sensului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător şi care este mai
clară.8
Nu putem fi de acord cu aceste păreri, deoarece, după cum se ştie, legea noastră penală exclude
complet aplicarea ei prin analogie, iar în privinţa volumului interpretării noi am vorbit mai sus.
3. Temeiul real al răspunderii penale 3.1. Noţiunea de infracţiune
Legea penală constituie baza juridică a calificării infracţiunilor, în special, prin faptul că ea stabileşte
temeiul real şi temeiul juridic ale răspunderii penale.
Potrivit alin. (1) art. 51 CP, temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă
săvârşită.
Fapta prejudiciabilă săvârşită reprezintă o relaţie socială ilegală, incorectă, nepermisă sub
ameninţarea răspunderii penale a unor oameni faţă de
alţii, deci este o relaţie juridică interzisă.
Legea penală defineşte noţiunea infracţiunii în general (art. 14 CP), noţiunea componenţei de
infracţiune în general (art. 52 CP), precum şi aduce definiţia infracţiunilor concrete (furt, jaf, viol,
huliganism etc.) în articolele respective din Partea specială a Codului penal, prin abstractizarea
trăsăturilor caracteristice esenţiale şi comune ale faptelor prejudiciabile concrete, care au fost săvârşite
cândva şi care trebuie să fie incriminate şi sancţionate pentru a se împiedica repetarea lor. Conform
doctrinei penale, acestea constituie componenţa concretă a fiecărei infracţiuni,, eventual săvârşită. Baza
corelaţiei dintre aceste patru noţiuni o constituie dialectica dintre legătura esenţei cu fenomenul şi a
conţinutului, cu forma.
Definiţiile generale a infracţiunii şi a componenţei infracţiunii sunt necesare pentru înţelegerea mai
profundă a esenţei infracţiunilor concrete şi a componenţelor infracţiunilor concrete.
A
In lumea obiectivă real se săvârşesc fapte prejudiciabile penal condamnabile concrete, adică
infracţiuni. De exemplu, un adolescent a furat de lângă casa vecinului o bicicletă, lăsată fără
supraveghere; un cetăţean fără anumite ocupaţii a intrat în depozitul unei întreprinderi şi a sustras bunuri
materiale în cantităţi considerabile. S-ar putea descrie mai detaliat fiecare caz de furt menţionate, indicând
timpul şi locul concret, împrejurările, datele despre hoţ şi victimă etc. După cum se vede din cele expuse,
avem două cazuri de furt care la prima vedere nu seamănă unul cu altul, dar pe de altă parte, au ceva
comun: în ambele cazuri o persoană a sustras pe ascuns bunurile victimei. Prezenţa acestor semne
comune ne permite să conchidem că în ambele cazuri e comisă o infracţiune de furt, prevăzută drept
componenţă de infracţiune în art. 186 CP Deci, componenţa de infracţiune concretă reprezintă totalitatea
semnelor incluse de legiuitor în construcţia legislativă a infracţiunilor de o anumită categorie.
Cunoaşterea corelaţiei dintre noţiunea infracţiunii în general şi cea a componenţei de infracţiune în
special, dintre noţiunea infracţiunii concrete şi a componenţei de infracţiune concrete are o importanţă
deosebită în procesul cercetării şi soluţionării cauzelor penale. Pornind de la aceste noţiuni, precum şi de
la scopul legii penale, în procesul cercetării şi soluţionării fiecărei fapte infracţionale concrete trebuie să
deosebim, în primul rând, faptele reale necesare pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală şi
calificarea infracţiunii concrete săvârşite, adică semnele componenţei in- fracţiunii concrete, care să
includă şi semnele infracţiunii în general, în rândul al doilea, circumstanţele necesare pentru
individualizarea pedepsei penale, determinarea cauzelor şi condiţiilor care au contribuit la săvârşirea
infracţiunii, semnele ce au importanţă procesuală etc., care se află în afara etapei calificării infracţiunilor.
Componenţa de infracţiune constituie un model legislativ al infracţiunilor de o anumită categorie,
fiindcă include în sine cele mai esenţiale, necesare şi tipice semne ale infracţiunii. Din acest punct de
vedere componenţa de infracţiune reprezintă unicul temei juridic al răspunderii penale, pe când faptul
comiterii de către o persoană a infracţiunii, prevăzute de legea penală, constituie unicul temei real al
tragerii persoanei la răspundere penală.
În conformitate cu art. 14 CP, „infracţiunea este o faptă (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă,
prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă penala".
Pentru calificarea unei infracţiuni, trebuie mai întâi să dovedim că ea reprezintă o faptă a omului, un
act de conduită exterioară sub formă de acţiune sau inacţiune. Deşi, textual, termenul faptă este utilizat
pentru in- ' dicarea acţiunii sau inacţiunii oamenilor, în literatura juridică şi în practica judiciară acest
termen este folosit şi la desemnarea infracţiunii în întregime, adică atât a acţiunii sau inacţiunii, cât şi a
consecinţelor ei prejudiciabile.
Prin aceasta, legiuitorul subliniază că ideile, procesele psihice, convingerile, deducţiile, oricât de
negative ar fi ele, nu pot fi recunoscute ca infracţiune, încă în dreptul roman exista dictonul: Cogitations
poenam nemo patitur - nimeni nu poartă răspundere pentru idei.
Pe de altă parte, în fiecare infracţiune concretă săvârşită trebuie să stabilim cele patru trăsături
generalizate de legiuitor în textul art."
CP, care sunt comune pentru orice infracţiune concretă descrisă în legea penală: prejudici- abilitatea,
ilegalitatea, săvârşirea cu vinovăţie şi pasibilitatea de pedeapsă penală.
Este de menţionat că circumstanţele reale ale fiecărei infracţiuni sunt sistematizate în art. 15 CP în
patru grupe, denumite elemente ale infracţiunii: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă.
3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii
După cum am menţionat, în conformitate cu alin. (1) art. 14 CP, infracţiunea posedă patru trăsături
esenţiale: 1) este prejudiciabilă; 2) ilegală; 3) săvârşită cu vinovăţie; 4) pasibilă de pedeapsă penală.
La baza definiţiei legislative a noţiunii de infracţiune este pus semnul material al infracţiunii -
gravitatea ei prejudiciabilă.
a. Gravitatea prejudiciabilă reprezintă o anumită stare obiectivă antisocială a infracţiunii, condiţionată de
totalitatea însuşirilor şi trăsăturilor ei negative, dăunătoare valorilor sociale apărate de legea penală, care
cauzează
sau creează primejdia reală de a provoca un prejudiciu esenţial acestor valori. O enumerare
exemplificativă a valorilor sociale ocrotite de legea penală este dată în alin. (1) art. 2 CP. Lista exhaustivă
a obiectelor la care atentează infracţiunea este stipulată în Partea specială a Codului penal.
Anume în baza gravităţii prejudiciabile se efectuează incriminarea faptelor antisociale, adică se
determină care fapte prejudiciabile se consideră infracţiuni.
In procesul calificării este necesar să analizăm caracterul prejudiciabil al infracţiunii, ca o
caracteristică calitativă a ei, şi gradul ei prejudiciabil, ca o caracteristică cantitativă.
Caracterul prejudiciabil determină calitatea specifică a infracţiunii. El depinde de conţinutul relaţiilor
sociale la care atentează infracţiunea, conţinutul consecinţelor prejudiciabile materiale fizice sau morale,
specificul metodei de atentare (violentă sau neviolentă), forma vinovăţiei (intenţionată sau din
imprudenţă), caracterul motivelor şi scopurilor infracţiunii.
Gradul prejudiciabil reprezintă cantitatea prejudiciabilă a faptei. El depinde de valoarea comparativă
a obiectelor de atentare, mărimea prejudiciului de aceeaşi natură, gravitatea vinovăţiei (cu premeditare,
intenţie afectivă, o nechibzuinţă grosolană), gradul josniciei şi fermităţii motivelor şi scopurilor
infracţiunii, gravitatea comparativă a infracţiunii în funcţie de specificul locului şi timpului săvârşirii
infracţiunii (timp de război, calamitate naturală etc.).
Gradul prejudiciabil şe ia în consideraţie de către legiuitor atunci când face diferenţierea infracţiunilor
în infracţiune simplă (de bază, de obicei, prevăzută de alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare din
Partea specială a Codului penal), cu circumstanţe agravante sau cu circumstanţe atenuante.
Potrivit art. 15 CP, gradul prejudiciabil al infracţiunii se detenuină conform semnelor ce
caracterizează elementele infracţiunii (obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă). «
în conformitate cu art. 16 CP, în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile prevăzute de
Codul penal sunt clasificate în următoarele categorii: uşoare, mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi
excepţional de grave. Stabilirea categoriei infracţiunii săvârşite în procesul calificări are importanţă
deosebită pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală (de exemplu, potrivit alin. (2) art. 26 CP, este
exclusă răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare), liberarea de răspundere penală (de
exemplu, potrivit art. 54, 55, 57, 58 şi 59 CP, persoana care a săvârşit pentru prima oară o infracţiune
uşoară sau mai puţin gravă poate fi liberată de răspundere penală), stabilirea categoriei penitenciarelor în
care se execută pedeapsa cu închisoare (art. 72 CP), imposibilitatea aplicării pedepsei mai blânde decât
cea prevăzută de lege (alin. (5) art. 79 CP) etc.
La calificarea infracţiunii trebuie să ţinem cont de indicaţiile alin. (2) art. 14 CP, conform cărora "nu
constituie infracţiune acţiunea care, deşi, formal, conţine semnele unei fapte prevăzute de Codul penal,
dar, fiind lipsită de importanţă, nu prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni". Cu alte cuvinte,
trebuie să deosebim infracţiunea de alte fapte ilicite (contravenţii administrative, delicte civile sau
familiale, abateri disciplinare ori materiale în relaţiile de muncă etc.), care la fel provoacă un anumit
prejudiciu valorilor sociale.
După caracterul şi gradul prejudiciabil, infracţiunile întotdeauna se deosebesc printr-o daună,
vătămare sau altă urmare prejudiciabilă sporită decât alte fapte ilicite, care de asemenea posedă o anumită
măsură de gravitate pre- judiciabilă. Pe lângă toate celelalte condiţii egale, infracţiunea întotdeauna
cauzează un prejudiciu mai mare, vinovăţia făptuitorului este mai periculoasă, motivarea este mai josnică,
iar acţiunea sau inacţiunea ilegală este mai obraznică. La stabilirea urmărilor prejudiciabile ale
infracţiunilor, legiuitorul utilizează diferite noţiuni şi termeni caracteristici numiai legii penale, pe care,
desigur, trebuie să le precizăm în procesul calificării infracţiunilor. De exemplu, referitor la urmările
atentatelor contra vieţii şi sănătăţii se utilizează termenii deces, vătămare (dereglare îndelungată a
sănătăţii, pierderea unui organ etc.), iar la urmările materiale — daune de un anumit grad (în proporţii
esenţiale, considerabile, mari sau deosebit de mari). în cazurile în care prejudiciul are un caracter
complicat, legiuitorul utilizează termenul urmări grave etc. Aşadar, în procesul calificării infracţiunii este
necesar să stabilim corect şi precis anume urmările prejudiciabile descrise de legea penală, urmări pe care
nici o altă ramură a dreptului nu le utilizează la descrierea faptelor ilicite.
b. Ilegalitatea, adică fapta prevăzută de legea penală ca infracţiune. Lipsa unei norme penale care ar
încadra fapta prejudiciabilă săvârşită exclude calificarea ei ca infracţiune, oricât de sporit ar fi prejudiciul
cauzat, încă în dreptul roman a fost expusă regula conform căreia nu există infracţiune dacă ea nu este
prevăzută de lege - nullum crimen sine lege.
Ilegalitatea penală reprezintă exprimarea juridică a gravităţii prejudiciabile în legea penală. Numai din
momentul prevederii în lege a faptei prejudiciabile, adică de la intrarea în vigoare a legii penale, această
faptă devine o categorie juridică, şi anume - faptă prevăzută de legea penală este susceptibilă să devină
infracţiune, dacă în procesul calificării se constată existenţa ei ca atare, precum şi a celorlalte trăsături
esenţiale ale infracţiunii.
Prescripţia alin. (1) art. 14 CP despre aceea că "infracţiunea este o faptă
(acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, prevăzută de legea penalăexclude
posibilitatea aplicării legii penale prin analogie, care se practica în perioada sovietică până în anii 60 ai
sec, al XX-lea. Atunci faptele prejudiciabile care nu erau prevăzute expres de legea penală se sancţionau
penal conform unui articol din Codul penal, care prevedea o infracţiune asemănătoare după formă şi
importanţă, cu trimiterea la riorma despre analogie.
c. Vinovăţia persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă, prevăzută de legea penală. Potrivit alin.
(2) art. 6 CP, vinovăţia presupune că răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă doar persoana care
a săvârşit cu intenţie (art. 17 CP) sau din imprudenţă (art. 18 CP) o faptă prevăzută de legea penală. In
unele cazun, cele săvârşite cer prezenţa concomitentă a ambelor forme de vinovăţie (art. 19 CP), iar art.
20 CP stipulează noţiunea cazului fortuit, adică a faptei săvârşitefără vinovăţie. Textele acestor articole
stabilesc că vinovăţia sau nevinovăţia persoanei reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului concomitent
atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe.
Pentru determinarea formei şi modalitătii vinovăţiei sau nevinovăţiei
* » » r
persoanei, articolele 17,18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:
— îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de
acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie că nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia
sau nu putea să- şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
— a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posibilitatea survenirii
urmărilor prejudiciabile, sau n-a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile;
— a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod conştient, sau considera în mod
uşuratic că ele vor putea fi evitate, ori trebuia şi putea să prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, ori,
conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Numai corelaţia simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare dintre
cele trei elemente ale vinovăţiei şi nevinovăţiei - ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu
intenţie directă sau indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, ori cu două forme de
vinovăţie, sau fapta dată este comisă fără vinovăţie. Considerăm că evidenţierea acestor trei elemente ale
vinovăţiei va ajuta practicienii să-şi planifice corect procesul determinării formei şi modalităţii vinovăţiei
într-o faptă infracţională comisă.
d. Pasibilitatea de pedeapsă penală prevede posibilitatea aplicării pedepsei penale pentru fiecare
infracţiune. Ca trăsătură a infracţiunii, pasibilitatea de pedeapsă penală nu trebuie identificată cu pedeapsa
penală pentru comiterea unei infracţiuni concrete, de care vinovatul poate fi liberat. Pasibilitatea de
pedeapsă reprezintă o noţiune mai largă, care mai curând caracterizează norma ce conţine o sancţiune
juridico-penală aplicabilă numai unei persoane responsabile care a săvârşit o faptă prejudiciabilă
încadrată de această normă, în felul acesta, pasibilitatea de pedeapsa penală se manifestă prin ameninţarea
aplicării pedepsei penale în cazul încălcării interdicţiei de a comite fapte prejudiciabile, ale căror trăsături
sunt descrise în norma penală.
A
In procesul calificării infracţiunilor, importanţa stabilirii trăsăturilor esenţiale ale infracţiunii într-o
faptă prejudiciabilă săvârşită constă, mai întâi, în faptul că aceasta ne permite să deosebim infracţiunea de
alte fapte de ilicit juridic, iar în rândul al doilea, calificarea unei fapte ca infracţiune ne permite să
constatăm temeiul real al răspunderii penale, fiindcă doar din momentul comiterii unei infracţiuni apar
relaţiile sociale de conflict, reglementate de legea penală, adică raporturile juridico-penale. Anume din
acest moment statul este obligat să asigure aplicarea justă a legii penale în aşa fel încât oricine săvârşeşte
o infracţiune îşi primeşte pedeapsa cuvenită, şi nimeni să nu fie tras la răspundere penală şi condamnat
dacă este nevinovat.
3.3. Elementele infracţiunii
Într-o faptă prejudiciabilă concretă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele prejudiciabile cauzate de
ea, în scopul analizei juridice, putem deosebi patru elemente ale acesteia, ea reprezintând o unitate
inseparabilă organic a elementelor în una şi aceeaşi conduită:
1) obiectul infracţiunii;
2) latura obiectivă a infracţiunii;
3) latura subiectivă a infracţiunii;
4) subiectul infracţiunii.
Unii autori,9 fără a trasa o deosebire clară între noţiunea de infracţiune şi noţiunea de componenţă a
infracţiunii, atribuie la componenţă obiectul, subiectul, latura obiectivă şi latura subiectivă ale
componenţei de infracţiune, însă componenţa de infracţiune, fiind numai o totalitate de semne obiective şi
subiective, stabilite de legea penală, adică doar o parte a normei juridico- penale, nu poate include în sine
ca atare nici obiectul, nici subiectul, nici latura obiectivă şi nici latura subiectivă, fiindcă toate acestea presupun fapte
şi procese, produse în realitatea obiectivă.10 De exemplu, obiectul infracţiunii reprezintă nişte relaţii sociale,
existente obiectiv în afara legăturii lor cu dreptul penal, şi nu un element al componenţei de infracţiune;
subiecţii infracţiunii sunt persoane vii, care săvârşesc infracţiuni, ci nu sunt un semn a componenţei de
infracţiune; latura obiectivă reprezintă conduita subiectului, produsă, realizată în lumea obiectivă, care nu
constituie un element al componenţei de infracţiune, deoarece ultima numai descrie această latură în legea
penală; latura subiectivă reprezintă atitudinea psihică a vinovatului faţă de fapta comisă, care există
obiectiv, dar nu modul de descriere a ei în legea penală prin anumiţi termeni juridici. Prin urmare, în
infracţiune, dar nu în componenţa de infracţiune deosebim patru elemente: obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi latura subiectivă, componenţa de infracţiune conţinînd numai patru grupe de semne
ce caracterizează fiecare element al infracţiunii.11
>
Obiectul infracţiunii este valoarea la care se atentează şi pe care legea penală o ocroteşte de
atentatele infracţionale, valoare căreia i se cauzează sau i se poate cauza o anumită daună. Valoarea
socială, numită şi valoare juridică, este unanim recunoscută ca relaţie socială. Relaţiile sociale regle-
mentate de normele juridico-penale capătă caracterul unor raporturi numite juridico-penale.
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un aspect al atentării prejudiciabile şi ilegale la interesele
ocrotite de legea penală, un aspect exterior al acestuia din punctul de vedere al desfăşurării consecutive a
acelor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se consumă odată
cu survenirea consecinţelor infracţionale.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente în
conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii
prejudiciabile, a consecinţelor infracţionale, a legăturii de cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte
semne obiective ale infracţiunii fixate în legea penală. Latura subiectivă a infracţiunii caracterizează
atitudinea psihică a infractorului faţă de faptele sale.
Subiectul infracţiunii este persoana care săvârşeşte nemijlocit infrac- animale, fiinţele iresponsabile etc.,
producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii infracţiunii. Subiect al infracţiunii poate fi atât o
persoană fizică, cât şi o persoană juridică, care întrunesc semnele subiectului, descrise de legea penală.
A
In procesul clarificării unor moduri de calificare urmează să stabilim coincidenţa semnelor
componenţei de infracţiune, descrise de legea penală, care caracterizează obiectul, subiectul, latura
obiectivă şi latura subiectivă ale infracţiunii cu semnele corespunzătoare ale faptei prejudiciabile
săvârşite. Acest proces este foarte important, iar uneori şi foarte dificil.
Luând în considerare că determinarea acestor patru elemente ale infracţiunii este imposibilă fără
cunoaşterea semnelor componenţei de infracţiune descrise de legea penală şi că acesta este un proces
complicat şi dificil, analiza modului de stabilire a lor o vom efectua în Capitolul IV al prezentei lucrări).
§ 4. Temeiul juridic al răspunderii penale
4.1. Componenţa de infracţiune ca temei juridic al răspunderii penale
Norma juridico-penală şi circumstanţele faptei comise reprezintă două categorii de fenomene reunite
în procesul calificării infracţiunilor. Această unire se efectuează prin alegerea semnelor comune pentru
ele. La calificarea infracţiunilor nu se aplică toată norma juridico-penală, precum nici toate semnele faptei
infracţionale. Semnele necesare pentru calificarea faptei comise sunt conţinute în componenţa infracţiunii.
Potrivit alin. (1) art. 52 CP, "se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi
subiective, stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă".
Componenţa infracţiunii reprezintă o totalitate cu minimul necesar de semne stabilite de legea penală
pentru calificarea unei fapte prejudiciabile concrete ca infracţiune şi serveşte drept punte de legătură între
fapta infracţională şi legea penală. Cu alte cuvinte, componenţa infracţiunii constituie o caracteristică, o
construcţie logică ce ne oferă posibilitatea de a stabili dacă fapta comisă reprezintă o infracţiune sau nu.
Se poate spune că componenţa infracţiunii este modelul informativ al unei infracţiuni anumite, consfinţită
de legea penală. Acest model se formează în urma generalizării semnelor tuturor infracţiunilor de aceeaşi
categorie. Ca rezultat, obţinem o descriere, laconică şi expresivă, a trăsăturilor lor principale.
La definirea noţiunii de componenţă de infracţiune concretă sunt utilizaţi termeni juridici (anumite
cuvinte, expresii sau sintagme ce reprezintă ele-
meiltele constitutive aie infracţiunii) care caracterizează: subiectul infracţiunii (cine atentează), obiectul
infracţiunii (la ce se atentează), latura obiectivă (prin ce se manifestă obiectiv atentarea) şi latura
subiectivă (cum îşi manifestă infractorul atitudinea psihică faţă de fapta săvârşită şi consecinţele ei). Din
acest punct de vedere, componenţa de infracţiune reprezintă o totalitate cu minimul necesar format din
patru grupe de semne ce caracterizează obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă ale
infracţiunii.
La rândul lor:
— obiectul infracţiunii cuprinde: obiectul juridic general, generic, nemijlocit, obiectul, material sau
victima;
— latura obiectivă: acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală, timpul, locul, metoda şi
situaţia comiterii infracţiunii;
— subiectul: responsabilitatea, vârsta, subiectul special al persoanei fizice şi condiţiile, stabilite în
alin. (3) şi (4) art. 21 CP pentru persoanele juridice;
- — latura subiectivă: vinovăţia (intenţionată, din imprudenţă sau cu ambele forme de vinovăţie),
motivul şi scopul infracţiunii.
Un interes apate prezintă problema clarificării corelaţiei dintre componenţa infracţiunii cu norma
juridico-penală, ambele descriind faptele infracţionale, precum şi a corelaţiei dintre componenţa
infracţiunii cu infracţiunea, ambele stipulând esenţa şi conţinutul faptei prejudiciabile.
Norma juridico-penală, fiind o regulă de conduită obligatorie consfinţită de legea penală, reclamă de
la destinatarii ei să-şi subordoneze conduita acestei reguli, abţinându-se de la anumite acţiuni (normele de
interdicţie, de exemplu, art. 145 CP), sau de a acţiona întocmai cu prescripţia normei (nonnele de
prescripţie, de exemplu, art. 162 CP). Norma juridico-penală ce prevede răspunderea penală pentru o
anumită categorie de infracţiuni (de exemplu, pentru omor) stabileşte nu numai interdicţia sau prescripţia
de a săvârşi o acţiune sau inacţiune prejudiciabilă corespunzătoare (dispoziţia nonnei), dar fixează şi
pedeapsa pentru comiterea ei (sancţiunea normei), precum şi condiţiile pentru aplicarea ei (ipoteza
normei). După cum s-a menţionat anterior, norma juridico-penală, după structura sa tehnico-juridică, nu
coincide cu textul unui singur articol al legii penale, ea fiind prevăzută atât în articolele din Partea
specială, cât şi în cele din Partea generală ale Codului penal.
Comparând cele expuse cu definiţia componenţei de infracţiune, nu e greu să conchidem că ultima
este mai restrânsă în comparaţie cu semnificaţia normei juridico-penale atât după volum, cât şi după
conţinut, componenţa de infracţiune reprezintănd numai o parte a normei juridico-penale.
Norma penală, pe lângă descrierea semnelor infracţiunii,, conţine şi o cerinţa privind nesâvărşirea
faptelor infracţionale, pe când componenţa de infracţiune cuprinde doar descrierea semnelor infracţiunii,
cu alte cuvinte, conţine cerinţa de subordonare - atribut obligatoriu al oricărei norme juridico- penale. în
afară de aceasta componenţa de infracţiune nu cuprinde toate condiţiile ipotezei normei penale, de
exemplu, dispoziţia art. 8 CP „Acţiunea legii penale în timp" sau a art. 60 CP „Prescripţia tragerii la
răspundere penală" etc., fără de care norma penală nu ar putea fi aplicată.
A t ( ,
In literatura de specialitate e unanim recunoscut că în componenţa de infracţiune, ca element al
normei juridico-penale, legiuitorul include numai acele semne care, în ansamblu, caracterizează fapta
prejudiciabilă ca infracţiune concretă.
De asemenea nu sunt identice noţiunea de infracţiune şi ceea de componenţă a infracţiunii.
Infracţiunea cuprinde trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, fapt ce o deosebeşte de alte forme de ilicit
juridic, acestea formând temeiul real pentru răspunderea penală.
Componenţa de infracţiune cuprinde semnele specifice, distinctive ale fiecărei infracţiuni, acestea
formând temeiul juridic pentru răspunderea penală şi servind la calificarea infracţiunii.
Componenţa de infracţiune reprezintă un sistem de semne indispensabile şi suficiente pentru
confirmarea faptului că persoana a comis infracţiunea dată. Indispensabile în sensul că, fără prezenţa
tuturor semnelor componenţei de infracţiune, persoana nu poate fi învinuită de săvârşirea unei infracţiuni
şi, prin urmare, supusă răspunderii penale; suficiente în sensul ca nu este obligatorie stabilirea altor date
suplimentare, pe care le posedă orice infracţiune concretă comisă pentru a avea temei de intentare a
cauzei penale.
Cu alte cuvinte, putem afirma că componenţa infracţiunii este un model
A
informativ al unei infracţiuni anumite, prevăzute de legea penală. In activitatea practică acest model joacă
un rol dublu, deoarece, întâi de toate, pune juristul la curent cu cerinţa legii. De exemplu, componenţa
furtului, prevăzută în art. 186 CP, include şi trăsăturile esenţiale, prevăzute în art. 14 CP, ale acestei
infracţiuni. în al doilea rând, fiindcă inserează informaţia despre semnele faptei concrete săvârşite, pe care
trebuie să le descoperim la cercetarea cauzei penale (obiectul probaţiei). Racordarea informaţiilor de
prima şi a doua natură are loc la calificarea infracţiunilor.
Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune uneori obţine un aspect negativ, atunci când legea
prevede răspunderea penală doar dacă suntem în prezenţa unui anumit cumul de semne şi nu ia în
considerare alte circumstanţe. De exemplu, legea subliniază că în cazul în care există "sustragerea pe ascuns
a bunurilor altei persoane", există temeiul răspunderii penale.
Pe când, de fapt, ar mai putea să existe şi alte circumstanţe ce ar dezvălui calităţile pozitive ale
învinuitului şi ar demonstra iraţionalitatea tragerii lui la răspundere penală.
Caracterul generalizator al componenţei de infracţiune include însă şi un şir de elemente pozitive, ce
minimalizează lacunele menţionate. Astfel, aspectul ei pozitiv este relevant pentru:
— unitatea şi certitudinea cerinţelor înaintate de lege faţă de toţi cetăţenii. Potrivit art. 16 din
Constituţia RM şi art. 5 din CP, ei sunt egali în faţa legii şi sunt supuşi răspunderii penale fară deosebire
de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială,
apartenenţă la o minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie. De exemplu, componenţa
furtului este aceeaşi pentru fiecare individ, indiferent de situaţia lui socială.
Caracterul generalizator şi abstract al componenţei de infracţiune şi particularităţile concrete ale
situaţiei vitale sunt stabilite cu ajutorul unui şir de articole din Partea generală şi Partea specială ale CP,
care, în mod special, prevăd acel concurs de împrejurări ce exclud răspunderea penală. In Partea generală
a CP dintre acestea fac parte, bunăoară, art. 56 CP (Liberarea de răspundere penală în legătură cu
renunţarea de bună voie la săvârşirea infracţiunii), art. 60 CP (Prescripţia tragerii la răspundere penală)
etc.; în Partea specială a CP - alin. (2) art. 337 CP (liberarea de răspundere penală a cetăţeanului
Republicii Moldova, racolat de serviciul de spionaj străin), alin. (4) art. 325 CP (scutirea de răspundere
penală a persoanei, căreia i-au fost extorcate bunuri ), alin. (3) art. 334 CP (liberarea de răspundere penală
a persoanei, care a dat mită, dacă ea s-a autodenunţat) etc.;
—la stabilirea prezenţei componenţei de infracţiune, caracteristicile semnelor situaţiei vitale pot fi
interpretate în folosul'învinuitului. De exemplu, în conformitate cu alin. (3) art. 8 CPP, toate dubiile în
probarea învinuirii care nu pot fi înlăturate se interpretează în favoarea bănuitului, învinuitului,
inculpatului.
Particularităţile componenţei de infracţiune menţionate determină şi funcţiile sale de bază:
unicul temei juridic pentru a trage infractorul la răspundere penală. Dacă fiecare semn al infracţiunii
concrete corespunde semnelor generalizatoare ale componenţei infracţiunii, atunci acţiunile făptuitorului
cuprind componenţa de infracţiune. în cazul în care lipseşte doar un singur semn, temeiul pentru
survenirea răspunderii penale decade. Potrivit art. 275 CPP, urmărirea penală nu poate fi pornită sau va fi
încetată dacă fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune, adică legea penală nu descrie fapta
comisă ca o componenţă de infracţiune, despre care stipulează art. 52 CP. Aşadar, conform art. 51 CP,
componenţa infracţiunii este unicul temei juridic al răspunderii penale, în timp ce săvârşirea infracţiunii
prevăzută de legea penală constituie temeiul real al răspunderii penale, iar în conformitate cu art. 52 CP,
legea penală reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret din Codul
penal;
- delimitarea diferitelor categorii de infracţiuni Nu pot exista două componenţe ale infracţiunii
absolut identice, toate având cel puţin un singur semn distinctiv. Componenţa infracţiunii nu conţine
semne care sa nu îndeplinească nici un rol de delimitare. Ea demarchează sau o categorie de infracţiuni de
alte categorii, sau o infracţiune de alte fapte ilicite juridic. De exemplu, noţiunea "pe ascuns" în
componenţa furtului delimitează furtul de jaf. Toate celelalte semne ale acestor componenţe coincid, dar,
în schimb, demarchează şi furtul, şi jaful de alte categorii de infracţiuni.
în totalitatea semnelor care în prezent se includ în conţinutul componenţei de infracţiune există doar
unul ce nu realizează funcţia de delimitare a unei infracţiuni de alta: responsabilitatea care, din punct de
vedere juridic, este unică pentru toate infracţiunile fară excepţie.
4.2 Semnele componenţei infracţiunii
Prin termenul semn se subînţelege un mijloc de reflectare generalizatoare a realităţii înconjurătoare,
el indicând însuşirea, proprietatea, trăsătura, caracteristica, particularitatea fenomenului sau faptului,
după care se poate să-1 distingem de altul.
Componenţa de infracţiune conţine semne esenţiale, distinctive, indispensabile si suficiente pn
calificarea infracţiunilor, de aceea elucidarea lor are o mare importanţă practică. Pentru analiza amplă a
semnelor componenţei infracţiunii trebuie să evidenţiem laturile lor, care au semnificaţie importantă
pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a legii penale.
După opinia academicianului rus V. Kudreavţev,12 semnele componenţei de infracţiune-, cu ajutorul
cărora fapta prejudiciabilă se califică drept infracţiune, trebuie să corespundă următoarelor cerinţe: 1)
alături de alte semne să confirme caracterul prejudiciabil, vinovăţia şi ilegalitatea faptei; 2) să
deosebească o infracţiune de alte infracţiuni, şi de alte fapte ilicite; 3) să fie indicate expres în lege Sau să
decurgă din ea la interpretare; 4) să nu derive
din alte semne; 5) să fie proprii tuturor infracţiunilor ce aparţin unei categorii anumite.
Propunem o descriere succintă a acestor cerinţe:
L Doar luate în ansamblu, semnele componenţei infracţiunii caracterizează" fapta respectivă ca fiind
prejudiciabilă, cu vinovăţie şi pasibilă de pedeapsă, fiindcă fiecare semn, luat aparte, nu poate fi legat de
condiţiile răspunderii penale. De exemplu, responsabilitatea făptuitorului este legată de vinovăţia şi
pasibilitatea de pedeapsă a acestuia, dar nu influenţează pre- judiciabilitatea faptei. Din contra, survenirea
urmărilor grave influenţează stabilirea gradului prejudiciabil al faptei comise, însă nu are legătură cu
vinovăţia făptuitorului (consecinţele pot fi cauzate intenţionat, din imprudenţă sau chieir fara vinovăţie).
Deci numai sistemul de semne ale componenţei infracţiunii determină gradul prejudiciabil, vinovăţia şi
pasibilitatea de pedeapsă ale faptei în întregime.
1) Semnele componenţei infracţiunii deosebesc o infracţiune de alte infracţiuni şi fapte ilicite. Nu
există două componenţe, ale căror semne ar coincide complet, precum nu este semn ce n-ar deosebi o
componenţă de alte componenţe de infracţiuni sau fapte ilicite, bineînţeles în afară de responsabilitate,
care este comună pentru orice componenţă de infracţiune.
2) Semnele componenţei trebuie să fie indicate în lege sau să decurgă din ea. De exemplu, semnul
"pe ascuns" este indicat expres în dispoziţia art, 186 CP, pe când scopul de profit al furtului decurge
expres din compararea dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.
3) Drept semn al componenţei de infracţiune trebuie să servească o însuşire care nu este derivată din
alte însuşiri, nu poate fi dedusă din alte semne ale componenţei, deoarece numai legiuitorul are dreptul
"să adauge" sau "să excludă" un semn.
w
4) Semnul componenţei de infracţiune este propriu tuturor infracţiunilor categoriei date. De
exemplu, scopul de profit este specific fiecărui tip (în proporţii esenţiale, considerabile, mari şi deosebit
de mari) şi fiecărei forme (furt, jaf, tâlhărie, şantaj, escrocherie, delapidare şi pungăşie) a însuşirii averii
străine.
Este de observat că semnele componenţei de infracţiune nu sunt asemănătoare după gradul lor de
generalizare şi de abstractizare, iar multe dintre ele se află într-o anumită relaţie, deşi ele nu pot fi
recunoscute dependente reciproc. De exemplu, în grupul de semne ce se referă la latura obiectivă a
furtului comis prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru depozitare sau în locuinţă găsim următoarele
semne care au diferit grad de generalizare: "acţiune ilegală" (A) —> "sustragerea bunurilor" (acţiune de
rangul întâi) —> "pe ascuns" (acţiune de rangul doi) "prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă" (acţiune de rangul trei). Bineînţeles, în alte componenţe ale infracţiunii sunt
posibile nu numai trei clase de semne, ci mai multe sau mai puţine. Din exemplul menţionat se vede că
semnul rangului ulterior îl explică pe cel anterior.
Cu toate acestea, apare întrebarea: trebuie să considerăm semn al infracţiunii calităţile acţiunilor de
fiecare rang aparte? Răspunsul la această întrebare reiese din cerinţele faţă de semnele componenţei
infracţiunii, formulate mai sus.
în exemplul menţionat calităţile acţiunilor de rangul I, II şi III, fără îndoială, constituie semne ale
furtului. Să ne convingem, pornind de la cerinţele aduse:
1) Sunt derivate semnele rangului inferior din semnele rangului superior sau invers? După cum se
vede, nu. Sustragerea bunurilor (rangul I) poate să nu fie efectuată neapărat pe ascuns (rangul II) şi, din
contra, nu orice acţiune întreprinsă pe ascuns poate fi întotdeauna o sustragere de bunuri. Sustragerea
bunurilor pe ascuns (rangul II) poate să nu fie efectuată neapărat prin pătrundere în încăpere, în alt loc
pentru depozitare sau în locuinţă (rangul III) şi, din contra, nu orice pătrundere în încăpere, în alt loc
pentru depozitare sau în locuinţă poate constitui întotdeauna o sustragere pe ascuns a bunurilor altei
persoane etc. Fiecare rang superior presupune mai multe variante ale celui inferior.
2) Toate semnele de rangul I, II şi III ale componenţei furtului agravat sunt necesare pentru
delimitarea corespunzătoare de jaf, de furt fără circumstanţe agravante, de nimicirea bunurilor etc.
Aşadar, şi potrivit cerinţei a doua—delimitarea de alte componenţe sau de alte fapte ilicite - aceste semne
corespund cerinţelor menţionate anterior. Cea mai inferioară treaptă de generalizare şi abstractizare a
semnelor componenţei infracţiunii se utilizează de obicei pentru caracterizarea circumstanţelor care
delimitează varietăţile uneia şi aceleiaşi infracţiuni.
Clasificarea semnelor componenţei de infracţiune poate fi efectuată după mai multe criterii: 1)
conform elementelor infracţiunii; 2) modul de descriere în lege; 3) gradul de invariabilitate, de stabilitate.
Orice componenţă de infracţiune conţine obligator semne care se referă la toate cele patru elemente
ale infracţiunii:
- la obiectul infracţiunii (obiectul juridic general, generic şi nemijlocit, obiectul material sau victima);
— la latura obiectivă (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală dintre ele, locul, timpul, metoda şi situaţia
comiterii infracţiunii);
— la subiect (responsabilitatea, vârsta, subiectul special);
— la latura subiectivă (vinovăţia, motivul şi scopul).
Anume această clasificare a semnelor componenţei infracţiunii are cea mai mare importanţă pentru
calificarea infracţiunilor, această clasificare corespunde circumstanţelor reale care în complexul lor
formează infracţiunea concretă, schema semnelor componenţei fiind aplicabilă tuturor categoriilor de
infracţiuni şi în toate cazurile de calificare a infracţiunilor.
Toate semnele componenţei infracţiunii, indicate direct sau indirect în lege sau care se subînţeleg,
adică cele care decurg din compararea unei norme penale cu alta, au aceeaşi importanţă pentru
constatarea prezenţei infracţiunii. Dacă lipseşte cel puţin un semn, componenţa dată de infracţiune se
exclude.
După cum am menţionat anterior, modul de stabilire a elementelor infracţiunii şi a semnelor
componenţei infracţiunii le vom analiza detaliat în Capitolul IV.
Pentru calificarea infracţiunilor o importanţă deosebită are clasificarea semnelor componenţei
infracţiunii după: modul de descriere a semnelor în lege. Conform acestui criteriu, distingem semne
descrise prin noţiuni pozitive şi semne descrise prin noţiuni negative.
Majoritatea semnelor componenţei de infracţiune sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive. Anume
cu ajutorul semnelor pozitive legiuitorul stabileşte trăsăturile constitutive ale infracţiunii. De exemplu,
furtul este caracterizat prin "sustragere pe ascuns a bunurilor altei persoane".
Semnele negative indică lipsa unei sau^alt^fesuşiri^^nei fapte, recu- noscuţejie lege
drejpţiiifracţhmeJDe exemplu, art. 159 CP conţine un astfel de'semn: "persoana care nu are studii
medicale superioare speciale". .
în componenţa infracţiunii, semnele negative îndeplinesc acelaşi rol ca şi semnele pozitive, însă la
stabilirea conţinutului lor apar dificultăţi legate de natura fenomenelor corespunzătoare. Unele semne
negative ale componenţelor infracţiunii se referă la altă componenţă de infracţiune sau chiar la mai multe.
De exemplu, art. 388 CP prevede: "dacă aceasta nu constituie trădare de Patrie", iar art. 344 CP prevede
"dacă nu constituie trădare de Patrie sau spionaj".
Scopul includerii în componenţa infracţiunii a unor astfel de categorii generalizatoare este de a
delimita o componenţă de altele înrudite. La drept vorbind, nu era neapărat ca astfel de semne să fie
indicate în lege, fiindcă delimitarea infracţiunilor se face în baza unor anumite reguli, indiferent de faptul
dacă există sau nu în dispoziţia legii semnele negative de "trimitere".
Insă în acest caz legislatorul consideră că trebuie să ne amintim de existenţa componenţelor înrudite. E
clar, de exemplu, că divulgarea secretului de stat poate fi calificată potrivit art. 344 CP numai în cazul în
care lipsesc semnele divulgării secretului de stat ca formă a trădării de Patrie (art. 337 CP) sau spionaj
(art. 338 CP), chiar în absenţa semnului negativ indicat.
Majoritatea semnelor negative sunt formulate mult mai concret şi se referă la unele laturi ale
infracţiunii. De exemplu, latura obiectivă conţine organizarea consumului de substanţe narcotice fără
autorizaţie (art. 217 CP); obiectul - armele de foc cu excepţia armei de vânătoare (art. 290 CP); subiectul -
persoana fără studii medicale superioare speciale (art. 159 CP); latura subiectivă - scopul de însuşire (art.
273 CP) etc.
Bineînţeles că noţiunile negative ar putea fi înlocuite cu noţiuni pozitive. De exemplu, art. 290 CP
prevede răspunderea penală pentru purtarea, păstrarea, procurarea, fabricarea, repararea sau
comercializarea armelor de foc, cu excepţia armei de vânătoare. Desigur, în lege s-ar putea aduce toate
tipurile armelor de foc, care nu constituie arme de vânătoare şi în felul acesta ne-am izbăvi de semnul
negativ "cu excepţia armei de vânătoare". însă, în acest caz, am obţine o listă întreagă de arme de foc,
care ar riiări considerabil volumul dispoziţiei penale, fapt ce ar contrazice teza precum că legea penală
trebuie să fie economică şi laconică.
Pe de altă parte, uneori, în virtutea unor situaţii, această metodă nici nu poate fi aplicată. De exemplu,
a alcătui lista exhaustivă a cazurilor de oprire samavolnică, "fără necesitate", a trenului (art. 270 CP) este
cii neputinţă.
In baza celoi; menţionate, conchidem că utilizarea semnelor negative sau elucidarea semnelor
pozitive prin suplimentele negative corespunzătoare este necesară. De obicei, la calificarea infracţiunilor
sunt utilizate atât semnele pozitive, cât şi cele negative ale componenţei infracţiunii, bineînţeles, in-
terpretându-le corect.
A treia diviziune a semnelor importantă pentru calificarea infracţiunilor, o putem efectua după gradul
lor de invariabilitate. Potrivit acestui criteriu, există semne constante şi semne variabile.
Constante sunt semnele al caror conţinut rămâne invariabil pe toată perioada actiunii legii penale date
şi nu depind esenţial de circumstanţele concrete ale infracţiunilor săvârşite.
Variabele se considera semnele, al cărui conţinut se poate schimba fără modifîcarea textului dispoziţiei
articolului din Partea specială a Codului penal.
Semnele constante sunt, de obicei, prevăzute de însăşi norma juridico- penală fară trimitere la normele
altor ramuri de drept. Ele sunt indicate atât în articolele din Partea specială, cât şi în articolele din Partea
generală ale Codului penal. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145 CP) şi vârsta (art, 21 CP).
Semnele constante se stabilesc atât în timp (nu se schimbă, până când nu
se modifică legea), cât şi în spaţiu (au aceeaşi aplicare pe tot teritoriul acţiunii
normei date, indiferent de condiţiile locale). Sarcina organelor de drept în
procesul calificării infracţiunilor, de obicei, se reduce la interpretarea corectă
a conţinutului acestor semne şi la stabilirea exactă a faptului dacă ele există
în acţiunile vinovatului. Dacă aceste obiective au fost realizate, atunci in- i 7
fracţiunea comisă se poate califica just. A nu lua în seamă semnele constante ale componenţei infracţiunii
prevăzute de legea penală sau interpretarea arbitrară la aplicarea normei penale este o eroare gravă.
Semnele variabile sunt de două tipuri; de blanchetă şi definitorii (de evaluare).
Majoritatea semnelor variabile sunt de blanchetă, adică conţinutul lor concret depinde, de obicei,
denoniifAe altor ramuri ale dreptului. De exemplu, modul de comitere a acţiunii (inacţiunii) infracţionale,
specificată în art. 264 CP, este un semn variabil, fiindcă legea penală prevede răspunderea penală pentru
"înşălsafea-j^g&Lilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport", neindicând
concret în ce constă această încălcare. Regulile de securitate^ circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de
transport sunt stabilite de normele dreptului administrativ şi periodic se modifică. Semnele variabile ale
componenţei de infracţiune, în aparenţă, parcă ar fi stabile; textul art. 177 CP din 1961a rămas neschimbat
pe tot parcursul acţiunii acestui cod; acest text a fost preluat şi de art. 264 CP din 2002. însă, în realitate,
conţinutul semnelor variabile se poate modifica esenţial din cauza schimbării actelor subordonate legii
sau a altor acte la care se.face trimitere. De exemplu, termenul din alin. (2) art. 308 CP "arestarea ilegală"
este variabil, fiindcă este dependent de schimbările legislaţiei de procedură penală.
Dezvăluirea conţinutului semnelor variabile^spre deosebire de cele constante, nu se poate efectua
doar în baza analizei normelor juridico-penale. Eâ, adesea, cere interpretarea nu numai a legii penale, dar
şi a actelor normative la care aceasta ne trimite.
Semnele definitorii (de evaluare) se caracterizează prin faptul că textul lor în mare măsură depinde
de cerinţele Codului penal şi de circumstanţele
Cauzei penale concrete . definitorii sunt notiunile proporșiii esențiale , considerabile, proporţii mari",
"proporţii deosebit de mari", "daune considerabile, folos material injust, alte urmări grave" etc,, utilizate
în multe articole din Codul penal.
In legislaţia penală în vigoare noţiuni de evaluare avem atât în articolele din Partea generală, cât şi în cele din
Partea specială, de exemplu, alin. (2) art. 14 CP (acţiune sau inacţiune lipsită de importanţă), lit. b) alin. (1) art.
77 CP (provocarea prin infracţiune a unor urmări grave), lit. c) alin. (1) art. 112 CP (comportare
ireproşabilă) etc.; lit, h) alin. (3) art. 145 CP (omor săvârşit cu o deosebită cruzime), alin. (1) art. 152 CP
(dereglarea îndelungată a sănătăţii), lit. b) art. 176 CP (încălcarea în drepturi a cetăţenilor soldată cu
daune în proporţii considerabile) etc.
Semnele variabile de evaluare se stabilesc în interpretările efectuate de însuşi legiuitor, de hotărârile
Plenului CS J, de practica judiciară, de conştiinţa juridică a juristului. De exemplu, legiuitorul în art. 126
CP stipulează: "...se consideră proporţii deosebit de mari şi proporţii mari valoarea, exprimată în bani, a
bunurilor materiale sustrase, dobândite, primite, fabricate, distruse, utilizate, transportate, păstrate,
comercializate, trecute peste frontiera vamală, valoarea pagubei pricinuite de o persoană sau de un grup
de persoane, care, la momentul săvârşirii infracţiunii, depăşeşte 1500 şi, respectiv, 500 unităţi
convenţionale de amendă".
Potrivit pct. 16 al hotărârii Plenului CSJ din 9 noiembrie 1998„Cu privire la practica judiciară în
cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea
armelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a
muniţiilor", prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a muniţiilor, art. 227-2 CP din
1961 (astăzi, art. 291 CP din 2002) se înţelege cauzarea vătămărilor corporale medii la două sau mai
multe persoane, cauzarea vătămărilor corporale grave uneia sau mai multor persoane; survenirea
decesului unei sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor proprietăţii în proporţii
deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului, comunicaţiilor etc.
în cazul în care lipsesc interpretările legiuitorului sau ale Plenului CSJ, elucidarea semnelor definitorii se
efectuează de conştiinţa juridică a juristului, care aplică legea penală ţinând cont de cerinţele Codului
penal şi de circumstanţele cauzei concrete. De exemplu, termenul de evaluare "alte urmări grave", de
obicei, este prevăzut ca o circumstanţă agravantă a infracţiunii corespunzătoare. De aceea, la interpretarea
acestei noţiuni trebuie să avem în vedere nu din toate urmările grave care există în lumea obiectivă, ci
doar consecinţele prejudiciabile ale componenţei de bază pe care circumstanţa calificativă dată o
agravează sau alte urmări agravate de această circumstanţă. De exemplu, prin "alte urmări grave" ale
distrugerii sau deteriorării inten ţionate a bunurilor (lit. b) alin. (2) art. 197 CP) se presupune urmările ce depăşesc
"daunele în proporţii mari" ale componenţei de bază ale acestei infracţiuni (alin. (1) art. 197 CP) şi "decesul persoanei din
imprudenţă" ale agravantei de la lit. a) alin. (2) art. 197 CP, cum ar fi sinuciderea victimei, schilodirea sau
mutilarea cuiva, omorul intenţionat, sistarea pe un timp îndelungat a activităţii unei întreprinderi, lăsarea
fără locuinţă a unui număr considerabil de oameni, daune materiale în proporţii deosebit de mari etc. Prin
"urmări grave" ale divulgării secretului de stat (alin. (2) art. 344 CP) se înţelege, de exemplu, eşecul unui
program de stat pe motiv că au fost divulgate informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute
de la făptuitor au fost transmise unui serviciu de spionaj străin, urmări ce depăşesc consecinţele
componenţei de bază ale acestei infracţiuni din alin. (1) art. 344 CP — secretul de stat a devenit un apanaj
al persoanelor care nu trebuiau să le cunoască. După cum se vede, interpretarea unuia şi aceluiaşi termen
este diferită şi depinde de circumstanţele cauzei concrete.
Uneori, gradul de gravitate a consecinţelor definitorii se poate dezvălui comparând sancţiunile,
prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni. De exemplu, la confruntarea sancţiunii alin. (1) art. 171
CP, care prevede răspunderea penală pentru raportul sexual săvârşit prin constrângere fizică, cu
sancţiunile art. 145,151,152,153,154 şi 155 CP, care prevăd răspunderea penală pentru aplicarea forţei
fizice, putem conchide că violenţa fizică prevăzută de art. 152,153,154 şi 155 CP este complet cuprinsă
de noţiunea constrângerii fizice din dispoziţia alin. (1) art. 171 CP şi nu cuprinde violenţa fizică prevăzută
în art. 145 şi 151 CP, sancţiunile cărora sunt mai mari.
Unele reguli de evaluare a semnelor variabile sunt recomandate de doctrina penală, potrivit căreia
gravitatea consecinţelor infracţiunii depinde doar de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul
infracţiunii.
Exisţenţa noţiunilor definitorii în legea penală permite luarea în considerare a schimbărilor condiţiilor
social-palitice şi economice,, circumstanţelor specifice ale cauzei penale, dat fiind faptul că toate acestea
nu întotdeauna pot fi exprimate şi consfinţite în lege.
Pe perioada acţiunii normei juridico-penale relaţiile sociale permanent sunt supuse modificărilor, se
dezvoltă, se complică. Instanţele judecătoreşti au posibilitate în anumite limite să ia în considerare
schimbările ce se produc în viaţă, fapt ce asigură flexibilitate noţiunilor definitorii.
Existenţa noţiunilor definitorii în lege este inevitabilă. Ele sunt utile, dacă sunt stabilite pentru cazuri
concrete şi aplicate nemijlocit în practică. Noţiunile definitorii trebuie să se bazeze pe fapte reale, să
respecte cerinţele legii, să fie interpretate în relaţii de reciprocitate cu alte instituţii şi noţiuni din dreptul
penal.
4.3. Construcţia componenţelor infracţiunii
întrucât componenţa infracţiunii are o anumită structură, ea. trebuie să aibă şi o oarecare construcţie
concretă.
Construcţia componenţei de infracţiune cuprinde caracterul, tipul de legături dintre semnele care o
formează, precum şi varietăţile de combiriaţii dintre semnele ei.
Deoarece semnele componenţelor de infracţiune sunt diferite şi pot alcătui diverse combinaţii,
construcţia lor poate fi foarte variată.
După cum e şi firesc, în unele cazuri, construcţia componenţelor diverselor infracţiuni este
asemănătoare - aceeaşi construcţie au componenţele furtului şi ale jafului, iar în altele acestea se
deosebesc - componenţa vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de
moartea victimei, se deosebeşte de omorul intenţionat nu numai prin semnele obiectului, laturii obiective
şi subiective, dar şi prin particularităţile construcţiei sale: ea prevede survenirea a două categorii de
consecinţe (vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii şi decesul victimei) şi se caracterizează
prin două forme de vinovăţie. în schimb, pentru componenţa omorului intenţionat e caracteristică o
structură complicată a agravantelor.
Baza structurală a componenţei infracţiunii o constituie sistemul alcătuit din patru grupe de semne ce
caracterizează:
— obiectul infractiunij (obiectul juridic general, generic, nemijlocit; obiectul material sau victima);
-sybiecjuljnjrapţhinii (responşahilitate^ vârsta, subiectul special pentru persoanele fizice şi condiţiile
prevăzute în alin. (3) şi (4) art. 21 CP);
— latura obiectivăm infracţiunii (acţiunea sau inacţiunea, consecinţele, legătura cauzală, timpul,
locul, metoda şi situaţia comiterii infracţiunii);
— latura subiectivă (vinovăţia - intenţionata sau imprudentă sau ambele forme concomitent, motivul
şi scopul).
Este de observat că nu există nici o componenţă de infracţiune la a cărei construcţie legiuitorul să
utilizeze toate semnele indicate. Analizând toate componenţele infracţiunii descrise de legea penală,
observăm că la orice construire a componenţei de infracţiuni, legiuitorul utilizează obligatoriu
următoarele semne: obiectul juridic (obiectul); acţiunea sau inacţiunea (latura obiectivă);/oma de
vinovăţie (latura subiectivă); vârsta şi responsabilitatea (subiectul).
Semnele fără de care nu poate fi descrisă nici o infracţiune doctrina penală le numeşte semne obligatorii,
iar semnele pe care legiuitorul le utilizează numai la descrierea unor infracţiuni le numeşte semne
facultative.
A se menţiona însă că nu poate fî vorba de clasificarea semnelor în obligatorii şi facultative în cazul unei
infracţiuni concrete prevăzute de legea penală. Toate semnele pe care le utilizează legiuitorul la descrierea
unei infracţiuni concrete sunt obligatorii pentru constatarea existenţei acesteia, deoarece dacă lipseşte cel
puţin un semn constitutiv al componenţei de infracţiune se exclude calificarea acestei fapte ca infracţiune.
Problema îmbinării semnelor menţionate la formarea componenţelor infracţiunii e studiată puţin de
doctrina penală. Academicianul rus V. Kud- reavţev afirmă că semnele ce caracterizează obiectul
infracţiunii pot forma două combinaţii, subiectul - patru, latura obiectivă - opt, latura subiectivă - nouă,
iar cele ce formează componenţa infracţiunii în întregime - 576 de combinaţii, dacă unele semne nu pot
lipsi din construcţia fiecărei componenţe de infracţiune.
De observat este că enumerarea semnelor cuprinse în componenţa de infracţiune, indicarea
specificului construcţiei acesteia încă nu dezvăluie conţinutul ei. Fiecare semn utilizat la formarea
construcţiei componenţei de infracţiune trebuie să redea, după cum s-a menţionat anterior, mai întâi,
esenţa infracţiunii concrete, iar în rândul al doilea, să asigure delimitarea diferitelor categorii de
infracţiuni, adică să stabilească dacă este vorba, de exemplu, despre sustragerea pe ascuns a bunurilor
altei persoane sau, bunăoară, despre atragerea minorilor la activitate criminală sau detenninarea lor la
săvârşirea unor fapte imorale. Din acest punct de vedere, nu e greu de observat că o singură construcţie
din cele 576, menţionate de V. Kudreavţev,
A
poate avea nenumărate variante după conţinutul lor. Insă, după cum am spus, la calificarea infracţiunilor
nimeni n-a studiat concursul diferitelor construcţii ale componenţelor infracţiunii în lupta cu
criminalitatea, organizarea măsurilor de prevenţie etc.
In prezent, doctrina penală clasifică componenţele de infracţiune după următoarele criterii: gradul
prejudiciabil al faptei; modul de descriere a elementelor infracţiunii în legea penală; specificul structurii
componenţelor.
După gradul prejudiciabil al infracţiunilor, componenţele pot fi: de bază, cu circumstanţe agravante
şi cu circumstanţe atenuante.
Componenţa de bază cuprinde semnele care determină specificul şi esenţa tipului respectiv de infracţiune,
atunci când ea este săvârşită fără circumstanţe atenuante sau agravante. De obicei, ea este prevăzută de
alineatele întâi ale articolelor corespunzătoare. De exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat
este prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, iar a furtului - în alin. 1 art. 186 CP etc. Observăm că unele
componenţe de infracţiune sunt descrise în Partea specială a legii penale doar în calitate de componenţă
de bază. De exemplu, componenţa ecocidului (art. 136 CP), donării (art. 144 CP), banditismului (art. 283
CP) etc.
Componenţa de infracţiune cu circumstanţe agravante include semnele componenţei de bază, la care
se adaugă şi cele care agravează răspunderea penală. De exemplu, furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2)
art. 186 CP), de două sau mai multe persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP), prin pătrundere în încăpere, în
alt loc pentru depozitare sau în locuinţă (lit. c) alin. (2) art. 186 CP), cu cauzarea de daune în proporţii
considerabile (lit. d) alin. (2) art. 186 CP), în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP), de un
grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit. b) alin. (3) art. 186 CP).
Componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante este compusă din trăsături caracteristice
componenţei de bază, plus trăsăţurile circumstanţelor atenuante. Aceste trăsături denotă o reducere
esenţială a gradului prejudiciabil al faptei săvârşite. De exemplu, art. 146 CP prevede răspunderea penală
pentru omorul săvârşit în stare de afect etc.
Astfel, componenţele infracţiunii cu circumstanţe atenuante sau agravante în legea penală sunt, de
regulă, legate nemijlocit de componenţele de bază şi esenţa celor dintâi nu poate fi concepută în afara
celor din urmă, însă pentru ele este prevăzută corespunzător o pedeapsă mai aspră sau maj blândă în
comparaţie cu componenţele de bază.
După modul de descriere, se deosebesc componenţe simple şi complexe.
Componenţa simplă cuprinde descrierea doar a unei activităţi infracţionale. Majoritatea absolută a
componenţelor din legea penală sunt simple, de exemplu, componenţele omorului, furtului, incestul etc.
Componenţa complexă constă din două sau mai multe activităţi infracţionale care, săvârşite separat,
vor fi pedepsite penal fiecare aparte. De exemplu, tâlhăria presupune sustragerea averii numai prin
aplicarea violenţei periculoase pentru viaţa sau sănătatea victimei ori de ameninţarea cu aplicarea unei
asemenea violenţe. Componenţele complexe pot prevedea două acţiuni, două forme de vinovăţie,
atentarea la două obiecte, survenirea a două consecinţe etc.
După specificul structurii, se disting componenţe de infracţiune materiale, formale şi formal reduse.
Prin componenţe materiale se înţeleg componenţele care prevăd consumarea infracţiunii doar în
momentul survenirii consecinţelor indicate în lege. De exemplu, materiale sunt componenţele omorului,
furtului, distrugerii sau deteriorării bunurilor etc.
Formale se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii din momentul săvârşirii
acţiunilor sau inacţiunilor descrise de legea penală, indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile.
De exemplu, formale sunt componenţele incestului, eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la
întreţinerea copiilor etc.
Formal reduse se consideră componenţele care prevăd consumarea infracţiunii la etapa pregătirii sau
tentativei de infracţiune. De exemplu, banditismul se consideră consumat la etapa pregătirii lui, iar
tâlhăria se consideră consumată la etapa tentativei ei.
Şi, în sfârşit, analizând construcţia, structura şi conţinutul componenţei de infracţiune, trebuie să
clarificăm corelaţia dintre noţiunea componenţei infracţiunii cu cea a articolului din Partea specială a
Codului penal. Cu alte cuvinte, corespunde oare fiecare componenţă de infracţiune unui singur articol din
Codul penal sau corelaţia lor este alta: de exemplu, o componenţă de infracţiune se potriveşte unui alineat
al unui articol din Codul penal sau câtorva articole? Aceasta nu-i clar, îndeosebi dacă există componenţe
cu aşa-numitele semne alternative atât ale semnelor constitutive ce redau esenţa infracţiunii de bază
prevăzute, de obicei, în alineatele întâi ale articolelor din Partea specială (vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii - alin. (1) art. 151 CP), trădarea de Patrie (alin. (1) art. 337 CP) etc.,
cât şi a agravantelor, prevăzute în alineatele ulterioare, de exemplu, alin. (2) şi (3) art. 186 CP.
Constatăm că această problemă e puţin analizată de doctrina penală. In ceea ce ne priveşte, referindu-ne la
exemplele menţionate, considerăm că în alin. (1) art. 337 CP există mai multe componenţe de infracţiune:
1) trădarea de Patrie prin trecerea de partea duşmanului; 2) trădarea de Patrie prin spionaj; 3) trădarea de
Patrie prin divulgarea secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; 4)
trădarea de Patrie prin acordarea de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva
Republicii Moldova. Iar în art. 186 CP avem următoarele componenţe de infracţiune ale furtului: 1)
sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 2) furtul săvârşit repetat; 3) furtul
săvârşit de două sau mai multe persoane; 4) fortul săvârşit prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă; 5) furtul săvârşit cu cauzarea de daune în proporţii considerabile; 6) furtul
săvârşit în timpul unei calamităţi; 7) furtul săvârşit de un grup criminal organizat sau de o organizaţie
criminală - în total 7 componenţe. în afară de art. 186 CP, legea penală prevede în art. 195 CP încă două
componenţe de infracţiune ale flirtului: 8) furtul săvârşit în proporţii mari şi 9) furtul săvârşit în proporţii
deosebit de mari.
Considerăm că aprecierile noastre nu pot fi categorice, deoarece, după cum am spus, doctrina penală
încă n-a elaborat criteriile exacte de deosebire a componenţei de infracţiune de articolul legii penale.
Totodată, menţionăm că aceste semne distinctive pot să aibă o bază criminologică şi social-juridică
serioasă.
4.4. Conţinutul componenţei de infracţiune
Construcţia componenţei de infracţiune reprezintă numai forma sa, dar pentru aplicarea legii penale e
necesară cunoaşterea profundă a conţinutului acesteia şi a fiecărui semn al ei.
Prin conţinutul componenţei de infracţiune se înţelege totalitatea semnelor ce o formează. Pentru
elucidarea şi stabilirea lui, mai întâi, trebuie să stabilim construcţia sa, caracteristicile concrete ale
fiecărui semn ce deosebesc componenţa dată de alta analogică şi, în sfârşit, Conţinutul fiecărui semn
aparte.
Pentru a stabili construcţia componenţei de infracţiune, trebuie să clarificăm care categorii de semne
au fost incluse în ea, de exemplu, consecinţele, locul, modul, motivul şi scopul infracţiunii, semnele
subiectului special, circumstanţele atenuante sau agravante etc. Astfel, dacă în dispoziţie sunt descrise
numai semnele consecinţelor, fără menţionarea semnelor acţiunii sau inacţiunii şi ale laturii subiective (de
exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul
victimei), putem judeca despre construcţia acestei componenţe. Se ştie că această componenţă conţine
orice acţiune sau inacţiune ilegală, capabilă să producă consecinţele nominalizate în dispoziţia legii
penale, şi anume vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a produs decesul victimei,
vinovăţia la producerea vătămării corporale grave trebuie să fie numaidecât intenţionată, fiindcă aşa cere
legea penală, iar vinovăţia la producerea decesului victimei trebuie să fie din imprudenţa care, deşi nu e
nominalizată, decurge din compararea sancţiunilor alin. (4) art. 151 CP şi a art. 145 CP, adică infracţiunea
dată se comite cu două forme de vinovăţie.
Construcţia componenţei de infracţiune oferă răspuns la întrebarea când infracţiunea se consideră
consumată, ceea ce are o importanţă deosebită pentru calificarea ei. De exemplu, dacă componenţa de
infracţiune este formală, pentru calificare e de ajuns să determinăm doar acţiunea sau inacţiunea
prejudiciabilă, indiferent de faptul au survenit sau nu consecinţele
infracţionale. Ultimele vor fi stabilite numai pentru individualizarea pedepsei penale, fiindcă în acest caz
ele n -au importanţă pentru calificare.
Pentru calificarea infracţiunii, trebuie stabilite toate semnele obligatorii ale componenţei de
infracţiune atât a celor direct nominalizate în dispoziţia normei juridico-penale, cât şi a celor pe care
legiuitorul le subînţelege anticipat. Pentru determinarea acestora trebuie să recurgem la studierea
întregului sistem al legislaţiei penale. De exemplu, deşi scopul de profit nu este nominalizat expres în
dispoziţia art. 186 CP, el este obligatoriu pentru componenţa furtului ce rezultă din compararea
dispoziţiilor art. 186 şi 273 CP.
După stabilirea semnelor obligatorii ale componenţei de infracţiune, trebuie sa dezvăluim conţinutul
fiecărui semn aparte, apelând la interpretările legale şi judiciare, precum şi la cele ale doctrinei penale.
(Aceste momente le vom analiza mai detaliat în Capitolul IV al acestei lucrări.)
Astfel, persoana ce efectuează calificarea infracţiunii se confruntă cu o problemă destul de
complicată: stabilirea construcţiei componenţei de infracţiune, elucidarea conţinutului ei şi stabilirea
caracteristicilor concrete ale fiecărui semn ce o formează. Pentru realizarea acestei sarcini trebuie luate în
considerare:
— tot sistemul normelor juridico-penale şi denumirea capitolelor Codului penal;
— articolele din Partea specială a legislaţiei penale;
— articolele din Partea generală a legislaţiei penale;
— normele juridice ale altor ramuri de drept;
— interpretările legale şi judiciare;
— practica judiciară;
— doctrina penală.
Acesta este un proces de dezvăluire, a construcţiei legislative a unei anumite componenţe de
infracţiune. Construcţia legislativă a componenţei de infracţiune în întregime, în particular, sub o formă
sau alta, o găsim în legislaţia penală. Prin urmare, nu se creează o nouă construcţie legislativă, ci doar se
dezvăluie, se adună unele elemente aparte ale acestui model legislativ de infracţiune care există real. Dacă
legiuitorul n-a prevăzut într-un mod sau altul unele semne esenţiale ale faptei infracţionale, atunci este
inadmisibilă inventarea lor.
Toate aceste trei etape ale calificării infracţiunilor se află în relaţii de reciprocitate. De exemplu,
ofiţerul de urmărire penală nu se poate limita doar la concluzia generală că fapta săvârşită este o
infracţiune. Pentru tragerea făptuitorului la răspundere penală trebuie efectuat tot procesul de calificare a
infracţiunilor; stabilirea vinovăţiei persoanei în comiterea faptei prejudiciabile, prevăzută de vreun articol
din Partea specială a Codului penal.
Calificarea infracţiunii înseamnă confruntarea şi descoperirea coincidenţei dintre seninele faptei
prejudiciabile comise şi semnele infracţiunii, prevăzute de un articol concret din Partea specială a Codului
penal. Apare întrebarea: de la care semne ale componenţei de infracţiune şi de la care elemente ale faptei
infracţionale trebuie începută stabilirea coincidenţei menţionate?
In doctrina penală- şi în practica urmăririi şi soluţionării cauzelor penale s-a format opinia, potrivit
căreia calificarea infracţiunilor se efectuează după elementele m.fracţi\m,ii şi semnele componenţei de
infracţiune ce le caracterizează, începând în mod consecvent de la obiect, latura obiectivă, subiect şi
latura subiectivă (temă căreia îi consacrăm capitolul următor al acestei lucrări). Uneori se propune altă
schemă: obiect,. latura obiectivă, latura subiectivă şi subiect,1
A
In ambele cazuri se propune, pe bună dreptate, de început procesul calificării infracţiunilor cu
stabilirea obiectului, adică a valorii sociale ocrotite de legea penală, căreia i se cauzează daunele vizate de
legea penală, pe urmă a semnelor laturii obiective, adică cel puţin a acţiunilor sau inacţiunilor ilegale care
au produs prejudiciu obiectului de atentare, iar dacă latura obiectivă este descrisă şi ou alte semne ale
sale, atunci trebuie identificate şi acestea. Mai departe, dupl opinia noastră, până la stabilirea atitudinii
psihice a persoanei faţă de fapta comisă (latura subiectivă), trebuie să precizăm vârsta şi responsabilitatea
şubiectului, iar dacă se cere şi semnele subiectului special. Calificarea acestor semne ale subiectului în
mare măsură poate predetermina şi hotărârea despre semnele, laturii subiective. De exemplu, dacă fapte
prejudiciabilă este comisă de o persoană iresponsabilă, aceasta exclude necesitatea elucidării atitudinii
psihice a persoanei faţă de cele comise.
în procesul calificării infracţiunilor, la stabilirea relaţiilor de reciprocitate dintre condiţiile, iniţiale şi
concluzia finală, pot să. apară unele probleme:
1) nu sunt determinate nici condiţiile iniţiale, nici concluzia finală, adică nu se cunosc nici semnele faptei
prejudiciabile săvârşite, nici semnele corn- ponenţei de infracţiune ce ar cuprinde fapta comisă şi, prin
urmare, nici care normă juridico-penală ar putea fi invocată în documentele procesual-juridice
corespunzătoare. Problemele de acest gen apar şi se rezolvă, mai ales, în etapa iniţială a urmăririi penale,
când nu sunt stabilite toate circumstanţele faptei săvârşite. Adesea întâlnim cazuri când nu se ştie dacă în
general există temeiul răspunderii penale; e foarte posibil ca acţiunile persoanei să nu conţină semnele
componenţei de infracţiune;
— sunt determinate clar condiţiile iniţiale, dar nu este cunoscută concluzia finală. în acest caz
fabula cauzei penale este studiată integral, sunt acumulate toate probele, dar fapta prejudiciabilă comisă
nu e calificată. Astfel de probleme apar şi se soluţionează în procesul instruirii studenţilor-jurişti
(rezolvarea aplicaţiilor la Partea specială a dreptului penal în cadrul orelor practice), precum şi în cazul în
care practicianul începător ia consultaţii de la savanţi sau de la jurişti cu experienţă. Ofiţerii de urmărire
penală se confruntă rareori cu asemenea probleme, fiindcă în~majoritatea cazurilor la finalizarea
procesului de acumulare a probelor calificarea acestei infracţiuni este deja cunoscută, fie şi în formă de
versiuni;
— sunt stabilite atât condiţiile iniţiale, cât şi concluziaifinală, însă veridicitatea rezolvării acestei
probleme mai necesită verificări, se va controla dacă calificarea propusă este exactă sau se va găsi altă
soluţie. Probleme de acest tip se rezolvă de către instanţa de judecată de gradul întâi, Curtea de apel,
Curtea Supremă de Justiţie, când calificarea infracţiunii este deja propusă.
Bineînţeles, aceste trei genuri de probleme care apar în procesul calificării infracţiunilor sunt cele
mai tipice, dar mai există şi un şir de alte probleme, adesea întâlnite în practică.
Calificarea infracţiunii reclamă un proces de gândire complicat, care decurge într-o anumită
consecutivitate, trece anumite etape şi se bazează pe anumite principii. După cum am menţionat anterior,
calificarea infracţiunii se bazează pe principiile formulate de lege şi pe cele elaborate de teoria dreptului
penal, pe practica judiciară, pe temelia metodologică a filozofiei (singularul şi generalul, concretul şi
abstractul, adevărul absolut şi relativ), pe legile şi categoriile logicii formale.
Fazele.procesului de calificare a infracţiunilor nu trebuie confundate cu etapele alegerii normei
juridico-penale, temă căreia îi consacrăm paragraful următor, şi cu etapele procedurii penale pe parcursul
cărora se efectuează procesul calificării infracţiunilor, temă căreia îi dedicăm paragraful trei al acestui
capitol.
2. Alegerea normei juridico-penale la calificarea infracţiunilor
Condiţia principală pentru calificarea justă a infracţiunilor este analiza minuţioasă a tuturor
circumstanţelor faptei infracţionale comise şi alegerea exactă a normei juridico-penale în baza legii
penale.
Alegerea "clasică" a normei juridico-penale presupune căutarea acesteia în câteva etape consecutive.
Prima etapă constă în sistematizarea faptelor evidente şi distingerea semnelor de natură juridică.
Această procedură are un caracter complex, deoarece adesea nu este stabilit obiectul ce trebuie clarificat,
nu se ştie care fapte vor avea ulterior semnificaţii juridico-penale şi, prin urmare, se cere descoperirea
unor surse reale de informaţii în stare să contureze circumstanţele cauzei, să creeze convingeri ferme în
legătură cu situaţia de fapt şi să înlăture dubiile şi neclarităţile. în acest scop, organul de aplicare a legii va
consulta documentele oficiale, datele faptice, va asculta martorii, victimele, va proceda la reconstruiri (la
operaţii de identificare a fazelor anterioare de evoluţie), va utiliza rezultatele unor cercetări, revizii,
expertize, va examina amprentele etc.
Selectarea şi sistematizarea faptelor importante pentru calificare, iniţial trebuie efectuate conform
grupurilor de semne caracteristice oricărei infracţiuni, adică potrivit obiectului, laturii obiective,
subiectului şi laturii subiective ale infracţiunii. Din acest punct de vedere, faptele selectate trebuie să
cuprindă informaţii despre valorile sociale care au suferit în urma săvârşirii actului infracţional, despre
modul şi mijloacele acţiunii, despre consecinţele survenite şi alte consecinţe posibile în viitor, despre
vârsta şi situaţia de serviciu ale subiectului, despre motivul şi scopurile sale etc.
A doua etapă constă în evidenţierea tuturor componenţelor infracţiunii, în baza cărora pot fi calificate
circumstanţele faptice adunate, evaluate şi sistematizate în modul corespunzător.
în această etapă începe determinarea cercului de $orme penale care ar putea încadra fapta comisă. De
exemplu, decesul unei persoane poate fi încadrat de orice normă penală care prevede astfel de consecinţe:
omor intenţionat, lipsirea de viaţă din imprudenţă, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii care au provocat decesul victimei, viol care a provocat decesul victimei, poluarea solului,
apei, aerului care a provocat decesul persoanei, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a transportului, acte de terorism, banditism, atentarea la viaţa lucrătorului poliţiei, luarea de
ostatici săvârşită cu provocarea decesului victimei etc.
Evidenţierea acestor nonne ne apropie esenţial de descoperirea normei de aplicare, deoarece aceasta
limitează cercul normelor penale ce urmează să fie consultate conform materialelor adunate la prima
etapă.
Tot în această etapă se verifică autenticitatea normei, textul ei oficial, acţiunea ei în timp şi în spaţiu,
efectul neretroactivităţii, ultraactivităţii şi retroactivităţii ei etc.
La a treia etapă se evidenţiază grupul de infracţiuni înrudite, care corespund materialelor adunate de
noi, materiale ce pot include două sau mai multe componenţe de infracţiuni înrudite. De obicei,
infracţiunile înrudite au toate semnele comune, cu excepţia unuia. De exemplu, furtul se deosebeşte de jaf
numai prin modul de acţiune etc.
La etapa a patra are loc alegerea din acest grup a unei componenţe de infracţiune ale cărei semne
distinctive corespund faptei săvârşite. Acum se efectuează compararea, confruntarea circumstanţelor
faptei prejudiciabile comise cu semnele componenţei de infracţiune, descrise în norma penală aleasă de
noi. De regulă, se compară, mai întâi, semnele care caracterizează obiectul şi latura obiectivă, apoi
circumstanţele şi semnele ce caracterizează subiectul infracţiunii şi, în sfârşit, pe cele ale laturii subiective
a infracţiunii.
Etapa în cauză e strâns legată de delimitarea infracţiunilor după semnele lor caracteristice.
După numărul de semne care le disting, componenţele pot fi clasificate în trei tipuri principale:
—fără nici un semn comun. Delimitarea lor nu prezintă marii dificultăţi. De exemplu, semnele
obiectului, laturii obiective şi celei subiective ale violului (art. 171 CP) şi ale neglijenţei în serviciu (art.
327 CP) sunt cu totul diferite, iar semnele subiectului (vârsta şi responsabilitatea) coincid parţial;
— cu unele semne comune, de exemplu, răpirea avutului unui proprietar (art. 187 CP) şi răpirea
unei persoane (art. 164 CP). Obiectele unor astfel de infracţiuni sunt diferite (corespunzător,
proprietatea şi libertatea persoanei). Parţial coincide modul de săvârşire a infracţiunii—răpirea şi forma
vinovăţiei - intenţia. Şi în asemenea cazuri, delimitarea infracţiunilor nu este complicată, deoarece există
un şir de semne care le diferenţiază;
— cu toate semnele comune, cu excepţia unuia. Atare infracţiuni, în adevăratul sens-al cuvântului,
pot fi numite înrudite. De exemplu, furtul se deosebeşte de jaf numai prin modul de sustragere a
bunurilor altei persoane, în primul caz se efectuează pe ascuns, în al doilea - în mod deschis. Anume în
asemenea cazuri apar mari dificultăţi la calificarea infracţiunilor, mai ales atunci când semnele lor sunt
insuficient stabilite.
Pentru a delimita infracţiunile din grupul nominalizat după semnele lor caracteristice şi alegerea d in el a
unei componenţe ale cărei semne corespund faptei săvârşite, ar fi binevenită construirea unei scheme logice (o programă)
de delimitare după cele patru elemente ale infracţiunii.
Programul delimitării infracţiunilor înrudite conform celor patru părţi componente ne ajută, în primul
rând, să formulăm exact toate întrebările la care trebuie să căutăm răspuns în materialele examinate şi
sistemstizate în prima etapă a calificării; în rândul al doilea, ne permite să controlăm cu stricteţe ca să nu
fie scăpat din vedere nici un semn important pentru calificarea infracţiunii. Dacă programul unic este prea
voluminos şi.complicat, ar fi bine să construim câte un astfel de program pentru fiecare element al
infracţiunii.
Aceste patru etape reflectă obiectiv acţiunea persoanelor care efectuează alegerea normei juridico-
penale pentru calificarea faptelor prejudiciabile comise.
Este de reţinut însă că, în pofida ispitei de a califica "într-o clipită" infracţiunea comisă, juristului,
mai ales la începutul activităţii sale profesionale, i se recomandă parcurgerea consecutivă atât a tuturor
etapelor procesului calificării, cât şi a etapelor selectării normei penale pentru calificare,
§ 3. Fazele procesului de calificare a infracţiunilor pe parcursul fie cărei etape a procedurii penale
Pe parcursul fiecărei etape a procedurii penale, de regulă, se soluţionează probleme impuse de fazele
procesului de calificare a infracţiunilor, analizate mai sus, apelând când la una, când la alta.
A '
In fiecare act procesual (rezoluţia sau procesul-verbal de începere a urmăririi penale, ordonanţa de punere
sub învinuire a făptuitorului, rechizitoriul prin care se formulează învinuirea şi se dispune trimiterea
cauzei în judecată, sentinţa de condamnare) care consumă o etapă "clasică" a procedurii penale se fixează
obligatoriu numărul articolului, alineatului şi litera articolului din Codul penal care prevăd răspunderea
penală pentru infracţiunea comisă (condiţiile fazei a treia a procesului de calificare a infracţiunilor).
Bineînţeles, această concluzie finală este imposibilă fără constatarea circumstanţelor reale ale unei fapte
prejudiciabile comise în lumina prevederilor unei norme penale (condiţiile primei faze a procesului de
calificare juridico-penală a infracţiunii) şi fară selectarea normei penale care cuprinde fapta infracţională
săvârşită (condiţiile fazei a dbua a procesului de calificare a infracţiunilor). Cu alte cuvinte, în fiecare
etapă a procedurii penale se apelează la toate fazele procesului de calificare juridică-penală a
infracţiunilor. în activitatea practică a organelor judiciare fazele procesului de calificare reprezintă o
acţiune îndelungată, pe parcursul căreia trebuie să apelăm când la o fază, când la alta, uneori ele se
intersectează, se repetă, se verifică şi se prelungesc pe diferite durate de timp şi nu întotdeauna
consecutivitatea lor e obligatorie. Procedura penală cunoaşte patru etape "clasice" de măsuri procesuale:
1) Pornirea urmăririi penale.
2) Desfăşurarea urmăririi penale.
3) Terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei în judecată.
4) Judecarea cauzei.
în afară de aceste etape, procedura penală cunoaşte şi alte etape procesuale, cum ar fi: căile ordinare de
atac (art. 400 - 451 CPP), Căile extraordinare de atac (art. 452 - 473 CPP), precum şi un şir de proceduri
speciale, determinate în Titlul III al Codului de procedură penală.
Pentru o calificare corectă a infracţiunii este obligatoriii să cunoaştem sarcinile fiecărei faze a
procesului de calificare a infracţiunilor, precum şi sarcinile fiecărei etape a procedurii penale pe care
urmează să le îmbinăm corect şi să le aplicăm la calificarea infracţiunilor.
Prima etapă a procedurii penale, denumită pornirea uijmăririi penale, începe cu sesizarea organului de
urmărire penală despre săvârşirea sau pregătirea unei infracţiuni prevăzute de Codul penal prin: plângere,
denunţ, autodenunţ, depistarea infracţiunii nemijlocit de către colaboratorii organului de urmărire penală
(art. 262 CPP) sau în urma acţiunilor efectuate de alte organe de constatare (art. 273 CPP) şi durează până
la emiţerea rezoluţiei sau, după caz, procesului-verbal de începere a urmăririi pedale.
Sarcinile primei etape a procedurii penale decurg din prevederile art. 274—278 CPP. De exemplu,
art. 274 CPP prevede că începerea urmăririi penale se efectuează în cazul în care, din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor de constatare, rezultă elementele infracţiunii şi nu există vreuna din circumstanţele
care exclud urmărirea penală. Deci pentru a ajunge la aceste concluzii cerute de legislaţia de
procedurăţienală, organul de urmărire penală trebuie să înainteze şi să.formuleze diferite ipoteze sau
versiuni referitor la aprecierea juridică a faptei comise, ce decurg din actele de Sesizare sau din actele de
constatare, verificând materialele acestora.
Fireşte, calificarea dată este elementară. în fond ea constituie doar o ipoteză ce trebuie verificată
referitor la caracterul infracţiunii comise. Caii- ficarea*corectă întotdeauna necesită cunoaşterea excelentă
a legii penale şi stabilirea exactă a faptei comise. Dar la momentul pornirii urmăririi penale, de obicei, nu
există date suficiente despre aceasta. Persoana care începe urmărirea penală cunoaşte doar unele
circumstanţe, uneoţi fragmentare, răzleţe, ce indică semnele infracţiunii, care totuşi permit alcătuirea unei
versiuni a faptei comise.
Să examinăm calificarea unei cauze penale concrete, parcurgând toate
fazele procedurii penale, expusă în monografia academicianului rus V. Kud- reavţev, menţionată anterior, substituind
trimiterile la legislaţia Federaţiei Ruse prin legislaţia penală în vigoare a Republicii Moldova.
în pădure fusese depistat cadavrul unei persoane cu o leziune la cap produsă de glonte. Documente,
bani sau alte lucruri, în afară de haine, n-au fost descoperite. Cadavrul s-a dovedit a fi al brigadierului
asociaţiei agricole B,
Aceste informaţii mărturisesc săvârşirea unei infracţiuni, dar şi eventualitatea unui accident, o
sinucidere sau o lipsire de viaţă în condiţiile legitimei apărări. Dacă am accepta comiterea unei
infracţiuni, atunci am avea câteva versiuni: omor intenţionat fără circumstanţe agravante sau atenuante
(alin. (1) a:rt. 145 CP), omor intenţionat săvârşit din interes material (lit. b) alin. (2) art:. 145 CP) sau
săvârşit cu alte agravante (alin. (2) sau (3) art. 145 CP, omor săvârşit în stare de afect (art. 146 CP),
lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (art. 148 CP), lipsirea de viaţă din imprudenţă (art. 149 CP),
determinarea la sinucidere (art. 150 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, care au provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), tâlhăria (art. 188 CP), banditism (art.
283 CP) şi<alte infracţiuni care prevăd posibi litatea decesului victimei prin împuşcare. Deci chiar la
început se conturează un grup de componenţe de infracţiuni, al căror semn comun este lipsirea de viaţă.
Numărul de versiuni este destul de mare, dar, totodată, este şi limitat: toate au la bază un singur fapt
indiscutabil stabilit — decesul unei persoane. Din punctul de vedere al calificării, acest semn indică
obiectul infracţiunii, deşi fără o caracteristică completă, fiindcă atentarea la viaţa unei persoane poate fi
elementul tuturor infracţiunilor enumerate mai sus. Există, de asemenea, o presupunere întemeiată -
atentarea la proprietate. în ceea ce priveşte subiectul, latura obiectivă şi cea subiectivă ale infracţiunii
deocamdată nu se ştie nimic.
Stabilirea, fie şi cu aproximaţie, a semnelor obiectului infracţiunii şi a daunei pricinuite lui, în
majoritatea cazurilor, poate constitui un motiv suficient pentru începerea urmăririi penale. Violarea
obiectului infracţiunii de cele mai multe ori dovedeşte săvârşirea unei fapte infracţionale interzise de
legea penală, deşi despre subiect la moment nu se ştie nimic. în acest caz acţiunea penală se intentează
faţă de fapta infracţională depistată.
în rezoluţia sau, după caz, în procesul-verbal de începere a urmăririi penale trebuie indicat acel articol
din Codul penal, ale cărui semne cel mai adecvat corespund informaţiilor existente şi care ar înlesni
desfăşurarea urmăririi penale a faptei comise. De obicei, în aceste cazuri pentru calificare
se invocă articolul legii penale care prevede răspunderea penală pentru un grad mediu de prejudiciu adus
obiectului de atentare. In exemplul prezentat cauza penală a fost intentată potrivit semnelor alin. (1) art.
145 CP - omor intenţionat fără circumstanţe agravante şi atenuante.
Este de reţinut că invocarea unui articol din Codul penal la pornirea urmăririi penale nu exclude
celelalte versiuni. Ele se verifică pe parcursul desfăşurării urmăririi penale ulterioare şi adeseori conduc la
schimbarea consideraţiilor iniţiale. Doar în baza verificării tuturor versiunilor se poate trage concluzia
definitivă.
A doua etapă a procedurii penale începe odată cu pornirea urmăririi penale şi se consumă cu luarea
deciziei de punere sub învinuire, pe parcursul căreia organul de urmărire penală efectuează acţiunile de
urmărire penală în strictă conformitate cu Codul de procedură penală.
Sarcinile etapei de desfăşurare a urmării penale sunt determinate de art. 279-288 CPP. De exemplu,
potrivit art. 280 CPP, în cazul în care există probe că infracţiunea a fost săvârşită de o anumită persoană,
organul de urmărire penală întocmeşte un raport cu propunerea de a pun£ persoana respectivă sub
învinuire. Raportul cu materialele cauzei se înaintează procurorului. Conform art. 281 CPP, dacă după
examinarea raportului organului de urmărire penală şi a materialelor cauzei, procurorul consideră; că
probele acumulate sunt suficiente, el emite o ordonanţă de punere sub învinuire a persoanei care trebuie
să cuprindă: data şi locul întocmirii, de cine a fost întocmită, numele, prenumele, ziua, luna, anul şi locul
naşterii persoanei puse sub învinuire, precum şi alte date despre persoană care au importanţă juridică în
cauză, formularea învinuirii indicând data, locul, mijlocul şi modul de săvârşire a infracţiunii şi
consecinţele ei, caracterul vinei, motivele şi semnele calificative pentru încadrarea juridică a faptei,
circumstanţele în virtutea cărora infracţiunea nu a fost consumată în cazul pregătirii sau tentativei de
infracţiune, formele de participaţie, dacă infracţiunea a fost săvârşită de un grup de persoane,
circumstanţele care agravează răspunderea, menţiunea despre punerea persoanei respective sub învinuire
în calitate de învinuit în această cauză conform articolului, alineatului şi punctului articolului din Codul
penal care prevăd răspunderea pentru infracţiunea comisă. în cazul în care învinuitul este tras la
răspundere pentru săvârşirea mai multor infracţiuni ce urmează să fie încadrate juridic în baza diferitelor
articole, alineate sau puncte ale articolului din Codul penal, în ordonanţă se arată care anume infracţiuni
au fost săvârşite şi articolele, alineatele sau punctele articolelor care prevăd răspunderea pentru aceste
infracţiuni.
Cu alte cuvinte, art. 280 şi 281 CPP fixează sarcinile etapei a doua a procedurii penale pentru calificarea
infracţiunilor. în această etapă de acum
nu este suficientă cunoaşterea doar a unui singur element al infracţiunii ca
în prima etapă, ci trebuie elucidate clar semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi laturii
subiective ale infracţiunii. Atingerea acestui obiectiv necesită stabilirea circumstanţelor ce lipseau la
pornirea urmăririi penale şi verificarea versiunilor, care au fost formulate pe dosarul dat la intentarea
cauzei penale.
în etapa desfăşurării urmăririi penale se examinează toate versiunile apărute după calificarea iniţială a
infracţiunii, în baza materialelor din dosar se fac concluziile respective şi se verifică veridicitatea lor. La
momentul punerii sub învinuire trebuie să fim siguri că versiunea formulată în urma calificării iniţiale este
justă, iiir dacă suscită dubii serioase, s-o respingem şi s-o substituim cu alta, mai exactă..
Adeseori, în timpul desfăşurării urmăririi penale, organul de urmărire penală îşi schimbă părerea
despre calificarea iniţială. Fiecare circumstanţă nouă poate genera o altă versiune, care, la rândul său, cere
să ne referim la probele ce o confirmă sau o combat.
Astfel s-a procedat şi la desfăşurarea urmăririi penale menţionate privind omorul lui B. După
pornirea urmăririi penale a fost efectuată expertiza medico-legală, care a confirmat faptul morţii violente
prin împuşcare. Totodată, s-a stabilit că n-a fost o împuşcătură de la distanţă mică. Deci versiunile despre
legitima apărare, sinucidere şi accident din vinovăţia victimei nu erau întemeiate- Victima se afla în stare
de ebrietate, iar în capul ei fusese găsit un glonte tras dintr-o armă de vânătoare. . Informaţiile acumulate
confirmau versiunea despre omor, dar latura subiectivă a infracţiunii şi subiectul ei încă nu erau
identificate. De aceea existau motive de presupuner e că acest omor putea fi atât intenţionat, precum şi din
imprudenţă. Nu era exclusă nici tâlhăria.
După cercetarea minuţioasă a faptei, au fost stabilite următoarele circumstanţe. în ajunul incidentului
B. s-a dus 1& vânătoare cu S., care locuia în aceeaşi localitate. Interogat în calitate de martor, S. a
declarat că într- adevăr a vânat împreună cu B., însă s-a întors acasă singur.
La examinarea ţevii armei de vânătoare a lui S. s-a constatat că avea acelaşi calibru ca şi glonţul cu
care a fost omorât B. Expertiza criminalistică a confirmat că focul a fost tras din arma lui S. După aceasta
S. şi-a schimbat mărturiile şi a recunoscut ca 1-a omorât pe B. din imprudenţă. în timpul vânătorii a căzut,
arma s-a lovit de pământ şi s-a produs o împuşcătură, glonţul nimerind în B. Convingându-se că B. e mort
şi temându-se de răspundere, a fugit de la locul incidentului.
Versiunea despre lipsirea de viaţă din imprudenţă corespundea într-o oarecare măsură cu ipotezele
organului de urmărire penală. Ofiţerul de urmărire penală putea s-o aleagă anume pe aceasta, să termine
urmărirea penală şi să trimită cauza penală în judecată. însă trebuiau verificate şi alte versiuni formulate
în baza depoziţiei bănuitului. Cu atât mai mult cu cât nu se ştia unde au dispărut lucrurile lui B. De aceea
organul de urmărire penală a prelungit desfăşurarea urmăririi penale.
. Arma lui S, s-a dovedit a fi în stare bună şi posibilitatea declanşării împuşcăturii la căderea lui S. era
foarte mică. Examinarea minuţioasă a locului incidentului şi reproducerea acţiunilor care au avut loc în
timpul lui au demonstrat că versiunea lui S. despre lipsirea de viaţă din imprudenţă este falsă. S-a stabilit
că, aflându-se în locul unde a fost găsit B., într-o adâncitură, victima nu putea fi lipsită de viaţă. în cazul
dat neacceptarea unei singure versiuni ce părea să încadreze cauza penală examinată a avut o importanţă
decisivă. Sub imperiul acestor probe, S. a fost nevoit să recunoască falsitatea mărturiilor sale anterioare şi
săvârşirea omorului în stare de afect, survenit în urma cerţii cu victima. Faptul sustragerii lucrurilor lui B.
el le-a negat.
Aceste declaraţii ale lui S. consolidau versiunea despre omorul intenţionat din interes material şi
tâlhărie. De aceea în modul stabilit a fost emisă ordonanţa de punere sub învinuire potrivit lit. b) alin. (2)
art. 145 CP şi lit. e) alin. (2) art. 188 CP.
După înaintarea acestor noi învinuiri, S. insista asupra declaraţiilor sale şi nega motivele acaparatoare.
Examinarea şi percheziţionarea casei lui S. n-au dat nici un rezultat. însă unii martori au arătat că în
ultimul timp B. şi S. se certau des din cauza unei oarecare P. Acest fapt a schimbat întrucâtva părerea
organului de urmărire penală privitor la calificarea infracţiunii. Cu atât mai mult cu cât în curând s-a
constatat că lucrurile lui B. aufost furate de altă persoană, care găsise cadavrul victimei. în urma
interogării unor noi martori şi a lui P., versiunea despre gelozie, ca motiv al omorului, a devenit mai
întemeiată, de aceea învinuirile potrivit lit, e) alin. (2) art. 188 CP şi potrivit lit. b) alin. (2) art. 145 CP au
fost anulate. Acţiunile lui S.;au fost din nou calificate potrivit alin. (1) art. 145 CP şi emisă din nou
ordonanţa de punere sub învinuire potrivit alin. (1) art. 145- CP.
Odată cu înaintarea acuzaţiei, care se face de către procuror în prezenţa avocatului în decurs de 48 de
ore din momentul emiterii ordonanţei de punere sub învinuire, se încheie a doua fază a procedurii penale,
care încadrează toate etapele procesului de calificare a infracţiunii.
A treia etapă a procedurii penale constă în terminarea urmăririi penale şi trimiterea cauzei penale în
judecată.
Sarcinile acestei etape sunt prevăzute în art. 289-297 CP. Astfel, potrivit art. 289 CPP, organul de urmărire
penală, constatând că probele administrate sunt suficiente pentm a încheia urmărirea penală, înaintează procurorului dosarul
însoţit de un raport, în care consemnează rezultatul urmăririi penale,' ce cuprinde fapta care a servit temei
pentru pornirea urmăririi penale, informaţii cu privire la persoana învinuitului, încadrarea juridică a faptei
şi probele administrate etc.
Conform art. 290 CPP, procurorul, în termen de 10 zile de la primirea dosarului trimis de organul de
urmărire penală, verifică materialele dosarului şi acţiunile procesuale efectuate, pronunţându-se asupra
acestora. El dispune
una dintre următoarele soluţii:
»
— dacă din materialele cauzei rezultă că fapta există, că a fost constatat făptuitorul şi că acesta
poartă răspundere penală: a) pune sub învinuire făptuitorul, dacă acesta nu a fost pus sub învinuire în
cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune trimiterea cauzei în judecată; b) dacă
făptuitorul a fost pus sub învinuire în cursul urmăririi penale, întocmeşte rechizitoriul prin care dispune
trimiterea cauzei în judecată;
— prin ordonanţă motivată, dispune încetarea urmăririi penale, clasarea cauzei penale sau scoaterea
persoanei de sub urmărire penală (art. 291 CPP).
Dacă procurorul constată că urmărirea penală nu este completă sau că nu au fost respectate
dispoziţiile legale la desfăşurarea urmăririi, el restituie cauza organului de urmărire penală, indicând
acţiunile procesuale care trebuie efectuate sau refăcute, ale faptelor şi circumstanţelor ce urmează a fi
constatate, mijloacele de probă ce vor fi utilizate şi dispune termenul pentru urmărire (art. 292 CPP).
După verificarea materialelor cauzei, procurorul aduce la cunoştinţă învinuitului, reprezentantului lui
legal, apărătorului, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile şi reprezentanţilor lor
despre terminarea • urmăririi penale. Aceste persoane pot formula cereri noi în legătură cu urmărirea
penală, care se soluţionează conform prevederilor art, 245-247 CPP (art. 293 CPP).
Potrivit art. 296 CPP, după aducerea la cunoştinţă a materialelor de urmărire penală şi soluţionarea
cererilor în legătură cu terminarea urmăririi penale, procurorul întocmeşte rechizitoriul prin care dispune
trimiterea cauzei în judecată. Rechizitoriul cuprinde informaţii despre fapta şi persoana în privinţa căreia
s-a efectuat urmărirea penală, enumerarea probelor care confirmă fapta şi vinovăţia învinuitului,
circumstanţele care atenuează sau agravează răspunderea învinuitului etc.
Realizarea acestor sarcini duc concomitent şi la realizarea sarcinilor etapelor procesului de calificare
juridico-penală a infracţiunilor, adică la stabilirea coincidenţei dintre semnele faptei prejudiciabile comise
cu semnele componenţei de infracţiune descrise de legea penală cu invocarea articolului, alineatului sau
punctului articolului din Codul penal, care încadrează cele săvârşite.
A fost revizuită şi cauza lui S., deoarece s-a stabilit că organul de urmărire penală n-a luat în seamă
condamnarea anterioară a lui S|., antecedentele căreia n-au fost stinse. Ca rezultat, calificarea definitivă a
acţiunilor lui S. a fost efectuată conform lit. (b) art. 102 CP al Federaţiei ruse (omor intenţionat săvârşit de
un recidivist deosebit de periculos). Menţionăm că această calificare nu corespunde legislaţiei penale în
vigoare a Republicii Moldova, deoarece, în primul rând, aceasta nu conţine noţiunea de recidivist deosebit
de periculos, iar în rândul al doilea, potrivit alin. 1 art. 4 din! Protocolul nr. 7 al CEDO, nimeni nu poate fi
urmărit sau pedepsit penal delcătre jurisdicţia aceluiaşi stat de săvârşirea unei infracţiuni pentru care a
fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă conform legii pţocedurii penale a acestui stat.
însă această condamnare trebuia totuşi încadrată într-o lege, faptul având o importanţă deosebită pentru
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
A patra etapă a procedurii penale la care se efectuează calificarea infracţiunilor o constituie judecarea
cauzei, dacă ea se consuma cu pronunţarea sentinţei de condamnare. în această etapă se analizează şi $e
confruntă cât mai exact materialele adunate de organul urmăririi penale şi se constată aprecierea juridică a
acestora.
Sarcinile acestei etape decurg din prevederile art. 314-399 CPP. De exemplu, potrivit art. 389 CPP,
sentinţa de condamnare se adoptăidoar în condiţia în care, în urma cercetării judecătoreşti, vinovăţia
inculpatului în săvârşirea infracţiunii a fost confirmată prin ansamblul de probe cercetate de instanţa de
judecată etc.
Dosarul S. de asemenea a fost examinat de judecată. Instânţa de judecată a recalificat acţiunile lui S.,
deoarece s-a constatat că el nu alfost recunoscut ca recidivist deosebit de periculos până la judecarea
cauzei, cum cerea legislaţia, şi 1-a tras la răspundere penală potrivit alin. (1) art.; 145 CP pentru omor
intenţionat săvârşit din gelozie.
Esenţa procedurii penale şi a procesului calificării infracţiunii pe parcursul fiecărei etape constă în
faptul că ele servesc drept verigi consecutive pentru stabilirea adevărului obiectiv, mai întâi relativ, iar în
final absolut.
După cum s-a menţionat, nu este exclusă posibilitatea examinării cauzei penale de către Curtea- de Apel
sau de Curtea Supremă de Justiţie în urma apelului, recursului ordinar sau recursului în anulare, care
poate schimba calificarea infracţiunii, ce ar constitui o etapă ulterioară a procedurii penale.
Calificarea infracţiunilor se poate efectua şi în cazul procedurilor speciale, prevăzute în.Titlul III al
Codului, de procedură penală.
Deosebirea esenţială dintre obiectul material şi cel juridic al infracţiunii constă în următoarele:
1) obiectul juridic reprezintă o totalitate de relaţii sociale ocrotite de legea penală, iar obiectul
material reprezintă nişte condiţii, mărturii, forme materiale ale existenţei relaţiilor sociale prin intermediul
cărora se atentează la obiectul juridic al infracţiunii;
2) obiectul juridic este un element obligatoriu al fiecărei infracţiuni, pe când obiectul material este
un element obligatoriu doar al unor infracţiuni;
3) obiectul material nu întotdeauna suferă daune, schimbări, uneori chiar se menţine ori se
îmbunătăţeşte, pe când obiectul juridic întotdeauna suferă daune sau există primejdia reală de a suferi
daune.
Şi, în sfârşit, obiectul material al infracţiunii trebuie delimitat de instrumentele şi mijloacele comiterii
ei. Instrumentele şi mijloacele infracţiunii înlesnesc comiterea infracţiunii şi reprezintă o metodă de
realizare a ei. De exemplu, scara pentru accelerarea furtului, instrumente la efracţie, autovehicule pentru
transportarea celor furate, somnifere pentru adormirea victimei, lichide inflamabile pentru incendieri,
cuţite sau arme pentru a comite omoruri sau vătămări ale integrităţii corporale etc., uneori instrumentele şi
mijloacele comiterii unei infracţiuni se pot transforma în obiecte materiale ale altei infracţiuni şi
viceversa. De exemplu, arma furată se poate transforma în mijloc de atac armat în cazul banditismului.
Stabilirea obiectului infracţiunii reprezintă numai o fază a calificării ei şi, după cum s-a menţionat, el
poate servi doar pentru efectuarea unei calificări preliminare, în baza căreia se poate pomi o cauză penală.
Procesul calificării infracţiunii se poate, finaliza numai după precizarea şi examinarea tuturor elementelor
infracţiunii.
2. Stabilirea laturii obiective a infracţiunii
2.1. Noţiuni generale
Următorul element care trebuie limpezit în procesul calificării infracţiunii este latura obiectivă a
infracţiunii. Din dispoziţia art. 14 CP, care aduce definiţia infracţiunii, rezultă că infracţiune se consideră
conduita prejudi- ciabilă a persoanei care corespunde anumitor semne fixate în legea penală, semne care
în totalitatea lor se numesc componenţă a infracţiunii. Caracterul şi gradul prejudiciabil ale infracţiunii,
descrise în lege ca o componenţă de infracţiune, depinde de caracterul obiectului la care se atentează, de
caracterul laturii obiective, de particularităţile subiectului şi de caracterul laturii subiective ale faptei
infracţionale (art. 15 CP). Activitatea infracţională reprezintă "o totalitate de acţiuni, operaţii, conduite,
îndreptate către un anumit scop".10
Latura obiectivă a infracţiunii reprezintă un proces al atentatului prejudiciabil şi ilegal asupra
intereselor ocrotite de lege, un aspect exterior al acestuia, din punctul de vedere al desfăşurării
consecutive a acestor fenomene şi evenimente, care încep cu acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi se
consumă cu survenirea consecinţelor infracţionale.11
> 3 f
Legea penală descrie latura obiectivă a infracţiunii cu ajutorul următoarelor semne, a căror totalitate
formează componenţa de infracţiune: acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, consecinţele prejudiciabile,
raportul cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea săvârşită şi urmările care au survenit, precum şi timpul,
locui, împrejurările, metoda şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii.
După cum se vede, latura obiectivă a infracţiunii constă din trei elemente consecutive:
1) acţiunea sau inacţiunea, comise într-un anumit timp, loc, împrejurare, prin anumite metode sau^cu
anumite mijloace;
. 2) consecinţele prejudiciabile sau primejdia reală a survenirii lor;
3) raportul cauzal dintre acţiunile sau inacţiunile prejudiciabile şi urmările lor.
Doctrina penală clasifică semnele laturii obiective, ca de altfel şi semnele altor elemente ale
infracţiunii, în două categorii: obligatorii (necesare) şi facultative. Purtând un caracter convenţional,
această clasificare este utilă, deoarece reflectă importanţa juridică şi greutatea specifică a semnelor laturii
obiective la construcţia componenţei de infracţiune concrete, contribuie la calificarea infracţiunii, precum
şi la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
La semnele obligatorii ale laturii obiective legea penală referă circumstanţele incluse de legiuitor în
orice componenţă de infracţiune, adică acele semne sau cel puţin un singur semn obligatoriu - acţiunea
sau inacţiunea prejudiciabilă fără de care nu poate exista nici o infracţiune. Semnele obli- gatorn au o
importanţă decisivă la calificarea infracţiunilor. In aceste cazuri, toate celelalte semne (consecinţele,
raportul cauzal, locul, timpul, metoda, împrejurările şi mijloacele) se socot facultative şi trebuie luate în
considerare la individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Facultative deci se numesc semnele ce se
utilizează doar la descrierea unor infracţiuni.
Este de remarcat că la descrierea categoriilor concrete de infracţiuni, legiuitorul poate utiliza fie toate
semnele posibile ale laturii obiective, menţionate anterior, fie numai o parte dintre ele. în acest caz, toate
semnele concrete sunt obligatorii şi ele trebuie luate în considerare la calificare. De exemplu, latura
obiectivă a furtului are următoarele semne obligatorii; acţiunea, adică o sustragere, metoda, adică pe
ascuns, daune materiale în proporţii esenţiale, raportul cauzal dintre sustragere şi daunele survenite; iar
latura obiectivă a-fortului calificat mai are şi alte semne: locul şi timpul comiterii lui stabilite de lege.
Toate celelalte semne posibile ale laturii obiective pentru furt se vor considera semne facultative, care vor
fi luate în considerare numai la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
Constatarea corectă a semnelor laturii obiective are o importanţă deosebită, fiindcă, adeseori, anume
ea ne dă posibilitate să clarificăm definitiv semnele obiectului infracţiunii, deja apreciate preliminar,
precum şi, apoi, să stabilim semnele subiectului şi ale laturii subiective ale faptei prejudiciabile. Doar
unele atentate pot fi comise de un cerc restrâns de persoane, prin folosirea unui număr limitat de metode
şi cu o anumită vinovăţie. De exemplu, nu poate fi săvârşită o eschivare de la plata pensiei. alimentare
pentru întreţinerea copiilor prin incendiere sau un furt al unui bun material printr-o denunţare,
calomnioasă; Stabilind corect metoda de acţiune comisă, putem, în unele cazuri, să conchidem care este
obiectul atentării infracţionale, iar, uneori, şi vinovăţia făptuitorului. De exemplu, aflând despre un atac
asupra unei persoane, ofiţerul de urmărire penală consultă articolele din Codul penal despre infracţiunile
contra persoanei, huliganism, tâlhărie, banditism, actele de teroare, dar nu pe cele referitoare la
falsificarea documentelor sau regulilor de prevenire a incendiilor; în cazul unei coruperi, se ştie că ea
poate fi comisă numai de către o persoană cu funcţii de răspundere; o sustragere a bunurilor materiale
poate fi comisă numai intenţionat etc.
Deşi, în plan juridic, latura obiectivă are aceeaşi importanţă pentru justificarea răspunderii penale ca
şi obiectul, subiectul sau latura subiectivă ale infracţiunii şi în acest sens toate elementele infracţiunii sunt
echivalente, putem conchide că ea joacă un rol de cimentare a acestora.
Latura obiectivă este strâns legată de obiectul atentării, deoarece consecinţele prejudiciabile, după
esenţa lor, nu reprezintă altceva decât dauna cauzată obiectului ocrotit de legea penală.
Latura obiectivă este legată şi de subiectul infracţiunii, deoarece ea nu reprezintă altceva decât
conduita infracţională a acestuia, care s-a produs efectiv în realitatea obiectivă înconjurătoare.
Latura obiectivă, formându-se sub influenţa conştiinţei şi voinţei subiectului infracţiunii, fiind
întruchipată în realitate, reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului faţă de cele comise, adeseori ne
poate indica scopul şi motivul activitătii infracţionale.
T ii
Semnele laturii obiective au însemnătate pentru delimitarea infracţiunilor. Aceasta se efectuează, de
obicei, în cazurile în care s-a stabilit că mai multe fapte atentează la una şi aceeaşi relaţie socială ocrotită
de legea penală. De exemplu, furtul şi jaful se deosebesc doar după semnele laturii obiective: sustragere
pe ascuns - fort; sustragere deschisă - jaf.
Latura obiectivă a infracţiunii în dispoziţia articolelor din Codul penal este descrisă mai detaliat decât
alte elemente ale infracţiunii, de aceea calificarea infracţiunii pare a fi simplă. însă, conform unor
cercetări, erorile în urma acestor calificări ajung până la 20%. Explicaţia constă în faptul că la calificarea
infracţiunilor, semnele ce caracterizează latura obiectivă se întâlnesc mai. des decât celelalte, au un sens
variat, adeseori sunt constituite din formaţiuni complexe şi au un caracter alternativ sau definitoriu.
2.2. Stabilirea acţiunii prejudiciabile
' Legislaţia penală fie interzice, sub ameninţarea pedepsei penale, comiterea unor acţiuni concrete,
fie, din contra, prescrie cetăţenilor să acţioneze activ într- un anumit mod. Prin urmare., interdicţia sau
prescripţia ordonate de legea penală pot fi încălcate de făptuitor atât printr-o acţiune activă, cât şi printr-o
inacţiune.
Acţiuneaprejudiciabilă, prevăzută de legea penală, este o formă activă a conduitei omului, o
comportare conştientă şi volitivă, care poate fi comisă fie printr-o mişcare a corpului (lovirea cu pumnul,
cu piciorul, cu un cuţit sau cu un alt obiect, aruncarea unei pietre etc.), fie prin săvârşirea unui act pe care
legea îl interzice (trecerea peste frontiera vamală a Republicii Moldova a mărfurilor, obiectelor şi a altor
valori în proporţii mari, eludându-se controlul vamal ori tăinuindu-le etc.), fie printr-o activitate
prejudiciabilă mai puţin sau mai mult îndelungată (participarea la activitatea unei bande armate sau la
atacurile săvârşite de ea, sau atragerea minorilor în activităţi criminale, sau instigarea lor la săvârşirea
infracţiunilor etc.).
Acţiunea prejudiciabilă, comisă sub orice formă indicată mai sus, este o conduită conştientă şi
volitivă, de aceea, un alienat care nu conştientizează acţiunile sale sau nu poate să le dirijeze din cauza
stării patologice, nu acţionează în sensul juridico-penal, orice crimă ar săvârşi şi orice daună ar cauza.
Formele acţiunii prejudiciabile pot fi realizate în mod diferit. Mai des ele se manifestă prin uzul de
forţă fizică asupra intereselor legale ocrotite de legea penală.
Acţiunea se poate realiza şi prin gesturi simbolice, de exemplu, la insultarea militarului (art. 366 CP),
la înjosirea onoarei şi demnităţii naţionale (art. 346 CP) sau prin cuvinte, de exemplu, chemările publice
la răsturnarea sau schimbarea prin violenţă a orânduirii constituţionale (art. 341 CP) etc.
La săvârşirea acţiunilor prejudiciabile, făptuitorul poate utiliza diferite instrumente, mecanisme,
procese tehnologice, animalele sau chiar alte persoane, folosindu-se de iresponsabilitatea sau de vârsta
lor fragedă, fie de lipsa lor de informare despre starea reală a lucrurilor.
Cazurile în care subiectul infracţiunii utilizează animalele (un câine dresat pentru a fura), alţi oameni
care nu pot fi subiecţi ai infracţiunii (un copil pentru a pătrunde într-o încăpere printr-o gaură îngustă),
mecanismele (o macara pentru a sustrage mărfurile de după un gard înalt) etc., în doctrina
A
penală se numesc cauzare de daune prin intermediul cuiva sau a ceva. In asemenea cazuri, autor al
infracţiunii va fi recunoscută persoana şi nu animalele, oamenii cu mecanismele folosite intenţionat
pentru săvârşirea ei.
Sunt posibile cazurile când, inducând în eroare o persoană care poate fi subiect al infracţiunii,
făptuitorul comite infracţiunea cu ajutorul ei. în acest caz, răspunderea penală a acestor persoane este
diferită. De exemplu, infractorul îi dă altei persoane bani falşi pentru ca aceasta să-i schimbe în valută
străină sau, afirmând că arma este încărcată cu cartuşe de manevră (oarbe), îi propune să împuşte în
glumă în cineva. în primul caz, persoana înşelată nu va purta răspundere penală, pentru că ea nu-şi dădea
seama că banii sunt falşi, autor al infracţiunii se va considera persoana care a transmis
"i *» » O ,
banu acestei persoane. In al doilea caz, persoana înşelată va purta răspundere penală pentru lipsirea de
viaţă din imprudenţă (art. 149 CP), deoarece ea putea şi trebuia să se asigure personal cu ce fel de cartuşe
era încărcată arma, iar persoana care a "glumit" astfel va răspunde pentru omor intenţionat.
O importanţă deosebită pentru răspunderea penală are stabilirea momentului începerii şi consumării
acţiunii prejudiciabile. Aceste limite permit: delimitarea infracţiunii unice de pluralitatea de infracţiuni;
infracţiunile continue şi prelungite de repetarea infracţiunii; stabilirea momentului consumării
infracţiunii; deciderea aplicării amnistiei şi graţierii etc.
în infracţiunile comise din imprudenţă, începutul acţiunii prejudiciabile se consideră încălcarea
regulilor care creează primejdia cauzării daunelor prevăzute de lege, iar consumarea ei coincide cu
momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile.
începerea şi consumarea acţiunilor prejudiciabile în cazul infracţiunilor intenţionate depinde de categoria
infracţiunii, în legătură cu aceasta, în doc trina penală a fost propusă, clasificarea infracţiunilor, pe care o
susţinem, în ■următoarele categorii: 1) momentane; 2) multimomentane; 3) continue; 4)
prelungite; 5) cu consecinţe îndepărtate.12
în infracţiunile momentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile coincid (insulta verbală
a militarului, art. 366 CP).
La infracţiunile multimomentane, începutul şi consumarea acţiunilor prejudiciabile nu coincid în
timp. Acţiunea poartă un caracter de durată, de exemplu, săvârşirea operaţiunilor ilegale (spălarea) cu
mijloace băneşti sau cu alte valori dobândite cu bună-ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) sau desfăşurarea
pseudoactivităţii de întreprinzător, adică crearea de întreprinderi fără intenţia de a desfăşura activitatea de
întreprinzător (art. 242 CP).
La infracţiunea continua, început al acţiunii se consideră actul de încălcare a legii penale, iar sfârşitul
ei — încetarea activităţii infracţionale datorită autodenunţării, reţinerii infractorului sau survenirea unor
evenimente care împiedică această activitate. De exemplu, evadarea din locurile de detenţie începe din
momentul părăsirii fără autorizaţie a locului de deţinere şi se consurhă la întoarcerea făptuitorului în acest
loc, odată cu autodenunţarea acestuia organelor de drept sau din momentul reţinerii infractorului.
La infracţiunile prelungite, începutul acţiunii se va considera primul act infracţional, iar ultimul act
infracţional va constitui sfârşitul ei. Spre exemplu, sustragerea pe parcursul unei zile din apartament a
averii este o infracţiune prelungită, al cărei început este prima scoatere a bunurilor, iar sfârşitul —
scoaterea ultimei părţi de avere din încăpere.
La infracţiunile cu consecinţe îndepărtate, începutul acţiunii va fi primul act infracţional, îndreptat
spre cauzarea consecinţelor prejudiciabile, iar momentul consumării îl. va constitui începutul survenirii
consecinţelor prejudiciabile. De exemplu, dacă vinovatul trimite coletul poştal cu o cutie de bomboane
otrăvite, atunci începutul acţiunii va fi umplerea coletului poştal cu bomboane otrăvite, iar consumarea
acţiunii va fi folosirea bomboanelor de către destinatar.13
Pentru stabilirea corectă a acţiunilor prejudiciabile trebuie să cunoaştem procedeele tehnico-juridice,
pe care legiuitorul le utilizează la descrierea lor în articolele respective din Partea specială a Codului
penal.
1. Enumerarea şi caracterulprejudiciabil al acţiunilor infracţionale sunt descrise exact, complet şi
exhaustiv în textul legii. De exemplu, art. 186 CP arată că latura obiectivă a furtului o constituie
sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, iar art. 337 CP conţine enumerarea exhaustivă a
acţiunilor care alcătuiesc latura obiectivă a trădării de Patrie: trecerea de partea duşmanului; spionaj;
divulgare a secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor; acordarea de
ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova.
în atare cazuri, legiuitorul utilizează o astfel de construcţie legislativă a laturii obiective, care exclude
orice posibilitate de a interpreta extensiv acţiunile indicate. Aşadar, dacă legea penală conţine descrierea
unicei acţiuni care formează latura obiectivă a infracţiunii date sau lista acţiunilor alternative cu caracter
exhaustiv, atunci activitatea persoanelor ce efectuează calificarea juridico-penală a infracţiunilor constă în
„suprapunerea simplă" a construcţiei legislative a laturii obiective cu circumstanţele stabilite ale faptei
comise. însă este de observat că, mai întâi, persoana care efectuează calificarea trebuie să interpreteze just
toţi termenii juridici utilizaţi de legiuitor la descrierea acţiunii infracţionale. Bunăoară, în primul exemplu
trebuie să interpretăm corect noţiunea unor aşa termeni ca „sustragerea bunurilor altei persoane", precum
şi „sustragerea pe ascuns a acestor bunuri" prin metodele de interpretare analizate anterior.
2. Uneori, articolele din Partea specială a Codului penal! conţin dispoziţii care nu descriu exhaustiv
acţiunile prejudiciabile, ceea ce nu înseamnă că există infracţiuni fără comiterea acestora. Latura
obiectivă a infracţiunilor date este construită doar prin indicarea consecinţelor prejudiciabile. De
exemplu, art. 151 CP nu conţine noţiunea şi caracterizarea acţiunilor prejudiciabile care provoacă
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ci indică doar daunele concrete produse sănătăţii
persoanei care se consideră vătămări grave ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii, acordând doctrinei
penale şi practicii judiciare dreptul de a concretiza şi dezvălui acele forme de acţiuni ale făptuitorului. în
aceste cazuri, se mai spune că legiuitorul permite să considerăm acţiune prejudiciabilă. orice acţiune,
ilegală care poate provoca consecinţele cerute de lege. De exemplu, lipsirea de viaţă, intenţionată §au din
imprudenţă, nu depinde de forma concretă de acţiune comisă care provoacă decesul persoanei - prin
otrăvire, împuşcare, lovirea cu degetul, cu pumnul, cu piciorul, cu un cuţit, cu o piatră, prin înecare, prin
strangulare, cu ajutorul unui tractor, autovehicul sau prin alte mecanisme etc. Numai în baza cunoaşterii
profunde a legilor, a practicii judiciare, a doctrinei penale şi datorită unei pregătiri profesionale,
persoanele care efectuează calificarea infracţiunilor vor putea stabili corect cercul de acţiuni
prejudiciabile pe care le-a avut în vedere legiuitorul, formând modelul legislativ al infracţiunii analizate. Dar,
bineînţeles, după clarificarea acţiunilor prejudiciabile ilegale concrete, prin care se poate realiza latura
obiectivă a infracţiunii analizate, trebuie, mai întâi să le interpretăm corect, iar apoi să „suprapunem"
aceste acţiuni cerute de legea penală cu acţiunile stabilite ale faptei comise.
3. In legea penală, precizarea acţiunilor prejudiciabile se realizează, uneori, prin aşa-numitele
dispoziţii de blanchetă. Legea fixează răspunderea penală pentru încălcarea anumitor reguli de conduită,
stabilite în domeniile tehnicii, ocrotirii sănătăţii, medicinei veterinare, pregătirii militare, industriei,
tehnicii securităţii etc. Este de menţionat că, în dispoziţiile de blanchetă, legea penală, indicând categoria
încălcărilor, nu dezvălue caracterul lor. De exemplu, „încălcarea din neglijenţă a regulilor şi mijloacelor
de acordare a asistenţei medicale" (art. 213 CP), „insolvabilitatea intenţionată" (art. 252 CP), „încălcarea
regulilor de;securitate sau de exploatare a mijloacelor de transport" (art. 264 CP), „încălcarea regulilor de
protecţie contra incendiilor" (art. 296 CP) etc. Aceste dispoziţii nu conţin nici o explicaţie suplimentară
despre faptul care anume acţiuni trebuie considerate infracţiune. De aceea, în mod obligatoriu, trebuie să
consultăm actele normative la care face trimitere legiuitorul, iar mai apoi, ca şi în primul şi în al doilea
caz, e necesar să le dezvăluim astfel încât pe urmă să le confruntăm cu acţiunile stabilite ale faptei
comise.
Deci, numai cunoscând modul de determinare a acţiunilor prejudiciabile a diferitelor construcţii
legislative a laturii obiective, putem efectua just calificarea juridico-penală a infracţiunilor comise.
Şi, în sfârşit, la stabilirea acţiunilor prejudiciabile, luând în considerare că ele reprezintă o comportare
conştientă şi volitivă a omului, trebuie să ţinem cont de faptul că voinţa persoanelor responsabile, care au
atins vârsta răspunderii penale, poate fi paralizată parţial sau complet de diverse circumstanţe care, în
mod diferit, influenţează răspunderea penală. La aceste circumstanţe se referă: 1) acţiunea forţei majore;
2) constrângerea fizică; 3) constrângerea psihică.
Forţa majoră reprezintă o influenţă a cataclismelor, calamităţilor naturale, mecanismelor, sistemelor
tehnice, oamenilor, animalelor, proceselor maladive din organismul omului etc., care nu permite
persoanei să întreprindă liber acţiuni. De exemplu, pompierii n-au putut stinge un incendiu din lipsa de
apă; medicul n-a putut sosi la timp la bolnav din lipsa mijloacelor de transport; încărcătura necesară n-a
fost transportată din cauza inundaţiilor care au distrus un pod etc.
în prezenţa circumstanţelor forţei majore, fapta persoanei îşi pierde importanţa juridico-penală. De
exemplu, în acţiunile militarului care nu s-a prezentat la serviciu, revenind din concediu sau dintr-o
instituţie curativă, din cauza unei calamităţi naturale sau în legătură cu o maladie grea, lipseşte
infracţiunea prevăzută de art. 371 CP (Dezertarea). însă în cazurile în care circumstanţele forţei majore
puteau fi învinse, dar învingerea lor risca interese importante sau poate chiar viaţa, răspunderea penală
pentru refuzul îndeplinirii anumitor acţiuni survine conform regulilor reţinerii infractorului (art. 37 CP),
stării de extremă necesitate (art. 38 CP) sau riscului întemeiat (art. 40 CP). De exemplu, angajatul poliţiei
nu se poate eschiva de la urmărirea şi reţinerea unui infractor înarmat, motivând că viaţa sa este pusă în
pericol. Lucrătorii organelor de drept nu pot fi traşi la răspundere penală pentru îndeplinirea cerinţelor
infractorilor privind predarea banilor, armelor, drogurilor, mijloacelor de transport cu scopul de a salva
viaţa persoanelor capturate în calitate de ostatici. Legalitatea acestor acţiuni este justificată de regulile
stării de extremă necesitate.
Prin constrângere fizică se înţelege violenţa fizică aplicată unei persoane (legarea de mâini şi de
picioare, chinuirea, torturarea persoanei, închiderea într-o încăpere etc.) de către altă persoană, în urma
căreia victima este lipsită de posibilitatea de a acţiona liber, după voinţa sa. în acest caz, persoana nu
poate fi trasă lă răspundere penală pentru prejudicierea intereselor ocrotite în alin. (1) art. 39 CP
In esenţă, constrângerea fizică reprezintă o varietate a circumstanţelor forţei majore. însă răspunderea
penală pentru cauzarea daunei intereselor ocrotite de legea penală prin constrângere fizică, în urma căreia
persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se stabileşte în condiţiile stării de extremă
necesitate (alin. (2) art. 39 CP).
Prin constrângere psihică se înţelege constrângerea persoanei la comiterea unei fapte prejudiciabile
sub ameninţarea cu omor sau cu altă violenţă fizică asupra sa sau a persoanelor apropiate, cu nimicirea
averii sau cu încălcarea altor drepturi importante ale victimei. în cazul constrângerii psihice, persoana are
posibilitatea să execute anumite acţiuni sau, din contra, sase abţină de la comiterea lor, însă ea nu face
aceasta, temându-se de o eventuală răfliială.
Anume posibilitatea reală de a-şi manifesta voinţa sa, de regulă, nu exclude răspunderea penală pentru
acţiunile sau inacţiunile comise sub influenţa ameninţărilor. Doar în cazuri excepţionale, în prezenţa
condiţiilor stării de extremă necesitate, persoana care a comis o infracţiune (de obicei, uşoară sau mai
puţin gravă) poate iî liberată de răspundere penală. De exemplu, un funcţionar, sub ameninţarea cu omor
sau cu aplicarea unei alte violenţe fizice, transmite formularul unei procuri a instituţiei, cu ajutorul căreia
ulterior a fost comisă o însuşire ilegală a averii proprietarului. Persoana dată poate să nu fie liberată de
răspundere penală, mai ales dacă însuşirea a fost în proporţii mari sau deosebit de mari.
2.3. Stabilirea inacţiunii prejudiciabile
Inacţiunea constituie o formă pasivă a conduitei omului, însă, ca şi acţiunea, presupune o comportare
conştientă şi volitivă. De exemplu, medicul nu-i acordă bolnavului asistenţa de urgenţă, o mamă nu-şi
alăptează copilul, persoana cu funcţie de răspundere nu-şi exercită îndatoririle de serviciu etc.
Inacţiuneaprejudiciabilă presupune nesăvârşirea acelor acţiuni pe care persoana trebuia şi putea sâ le
săvârşească sau neîmpiedicarea survenirii consecinţelor prejudiciabile pe care persoana era obligată să le
preîntâmpine.
Din această definiţie rezultă căpentru constatarea acţiunii prejudiciabile în procesul calificării
infracţiunii se cere prezenţa concomitentă a două condiţii: 1) obligaţia şi 2) posibilitatea reală a persoanei
de a acţiona într-un anumit mod.
Obligaţia de a acţiona poate să decurgă din:
— indicaţia expresă a legii sau a unui alt act normativ;
— îndeplinirea îndatoririlor de serviciu sau ale celor profesionale;
— relaţiile de rudenie şi familiale;
— activitatea anterioară a persoanei care, prin comportamentul său, a pus victima sau alte interese
ocrotite de legea penală într-o situaţie primejdioasă.
Astfel, art. 226 CP obliga persoanele cu funcţii de răspundere care gestionează o organizaţie comerc
ială, obştească sau nestatală să lichideze consecinţele încălcărilor ecologice. Eschivarea de la această
obligaţie constituie o infracţiune prejudiciabilă pedepsită penal, căci a provocat consecinţele prevăzute în
acest articol. Codul familiei obligă părinţii să poarte grija minorilor inapţi pentru muncă, să-i întreţină
material. încălcarea acestor îndatoriri are drept urmare răspunderea penală stabilită în art. 202 CP.
Regulile de circulaţie rutieră, ca act nonnativ subordonat legii, cer de la conducătorii mijloacelor de
transport auto să acorde ajutor persoanelor care au suferit de pe urma unui accident rutier provocat de ei.
Neîndeplinirea acestei obligaţii va fi pedepsită în baza reglementărilor art. 266 CP.
Obligaţia de a acţiona decurge din însăşi natura serviciului şi meseriei deţinute. Lucrătorii poliţiei, de
exemplu, sunt datori să împiedice săvârşirea infracţiunilor; medicii - să acorde bolnavilor asistenţă urgentă;
pompierii - să salveze oamenii şi bunurile în timpul incendiului. Neexecutarea acestor obligaţii atrage
răspunderea penală stabilită în art. 162 CP (Neacordarea de ajutor unui bolnav) sau art. 329 CP
(Neglijenţa în serviciu).
Ca exemplu al obligaţiei determinată de relaţiile familiale sau de rudenie poate servi eschivarea de la
acordarea ajutorului material părinţilor sau soţului (art. 203 CP).
Obligaţia juridică de a acţiona rezultă şi din activitatea unei persoane implicate la generarea
primejdiei pentru interesele ocrotite de lege. De exemplu, o persoană şi-a asumat obligaţia să transporte
cu luntrea peste un râu victima, iar când luntrea s-a răsturnat, nu i-a acordat ajutorul necesar (art. 163 CP -
Lăsarea în primejdie). Cetăţeanul care a aprins un rug în pădure este obligat să-1 stingă. Persoana care
benevol şi-a luat îndatorirea să supravegheze un anumit timp copilul vecinului este obligat să-şi respecte
această obligaţie, în caz contrar el poate fi tras la răspundere penală pentru lăsarea în primejdie.
In afară de obligaţia de a acţiona, se mai cere să clarificăm dacă făptuitorul a avut posibilitatea reală
de a întreprinde acţiuni active şi de a preveni survenirea consecinţelor prejudiciabile. Limitele acestei
posibilităţi sunt stabilite atât de circumstanţele obiective existente (împrejurările, timpul, inexistenţa
condiţiilor de păstrare a bunurilor materiale, un volum de muncă foarte mare, neasigurarea pazei
corespunzătoare, situaţia concretă etc,), cât şi de posibilităţile subiective ale făptuitorului (profesionismul,
studiile necesare, experienţa de lucru şi calificarea, capacitatea fizică sau intelectuală de a-şi îndeplini
atribuţiile de muncă sau de serviciu etc.).
Ca şi în cazul comiterii acţiunilor prejudiciabile, este importantă stabilirea momentului de începere şi
terminare a inacţiunilor prejudiciabile.
început al inacţiunii prejudiciabile se consideră momentul apariţiei condiţiilor şi circumstanţelor în
prezenţa cărora persoana trebuia şi avea posibilitatea să acţioneze, iar terminare a inacţiunii prejudiciabile
se consideră, de obicei, momentul survenirii consecinţelor prejudiciabile prevăzute expres de lege. De
exemplu, în cazul neglijenţei în serviciu (art. 329 CP) început al inacţiunii prejudiciabile se consideră
momentul neîndeplinirii de către o persoană cu funcţii de răspundere a obligaţiilor de serviciu pe care ea
trebuia şi putea să le îndeplinească, iar moment al consumării inacţiunii va fi considerat momentul
cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice sau juridice.
Insă, uneori, moment al consumării inacţiunii prejudiciabile se consideră
momentul neîndeplinirii acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le
înfăptuiască, indiferent de survenirea consecinţelor, în cazurile în care legiuitorul nu prevede expres
survenirea acestora, ci numai le presupune. De exemplu, eschivarea cu rea-voinţă de la plata pensiei
alimentare pentru întreţinerea copiilor se consideră consumată dacă ea a avut loc mai mult de trei ori,
indiferent de faptul a dus- aceasta sau nu la înrăutăţirea situaţiei materiale sau sănătăţii copiilor.
A
In legătură cu aceasta, doctrina penală deosebeşte două forme de inacţiuni: 1) inacţiunea pură; 2)
inacţiunea mixtă.14
Inacţiunea pură constă în neîndeplinirea acţiunilor pe care persoana trebuia şi putea să le comită,
indiferent de survenirea consecinţelor: eschivarea de la serviciul militar în termen, de la pregătirea
militară obligatorie sau de la concentrările rezerviştilor (art. 353 CP), eschivarea cu rea-voinţă de la plata
pensiei alimentare pentru întreţinerea copiilor minori (art. 202 CP), nereturnarea pe teritoriul vamal al
Republicii Moldova a valorilor culturale scoase din ţară, în cazul în care întoarcerea lor este obligatorie
(art. 248 CP) etc. Momentul începerii şi consumării acestor inacţiuni a fost demonstrat mai sus.
Inacţiunea mixtă presupune comiterea inacţiunii de care legea penală leagă survenirea consecinţelor
prejudiciabile. De cele mai multe ori, Codul penal în vigoare prevede răspunderea penală anume pentru
inacţiunea mixtă. La acestea se referă infracţiunile comise prin inacţiune contra securităţii circulaţiei sau
exploatării mijloacelor de transport, cele însoţite de încălcarea ordinii circulaţiei materialelor şi a
obiectelor de pericol general, de încălcarea ordinii unor reguli speciale de securitate a anumitor activităţi,
neglijenţa în serviciu etc. Dacă aceste inacţiuni nu se consumă cu survenirea consecinţelor prejudiciabile
expres prevăzute de legea penală, ele nu pot fi pedepsite în mod penal, ci numai în mod administrativf
disciplinar sau material.
In cazurile inacţiunii mixte,, făptuitorul nu preîntâmpină survenirea consecinţelor prejudiciabile:, deşi, în
virtutea legii, obligaţiilor de serviciu sau celor profesionale, trebuia şi putea să le prevină. Primejdia
apariţiei consecinţelor prejudiciabile poate rezulta atât în urma acţiunii unor forţe exterioare (forţele
naturii, procesele tehnologice, lucrul maşinilor şi mecanismelor, acţiunile altor persoane etc.), cât şi a
acţiunilor comise cu vinovăţie sau fară vinovăţie a însuşi subiectului infracţiunii. Dacă o persoană a
aprins un rug în pădure şi nu 1-a stins după ce a plecat, ea va fi trasă la răspundere penală pentru
distrugerea, din imprudenţă, a masivelor forestiere (art. 232 CP). în acest caz, are loc inacţiunea mixtă,
când acţiunea făptuitorului a creat primejdia pe care el era obligat să o prevadă. în alt caz, pompierii, după
ce au fost sesizaţi, nu vin la locul incendiului şi, ca rezultat, încăperea arde complet. Desigur, incendiul a
apărut nu din cauza pompierilor, însă ei, neîndeplinindu-şi obligaţiile de serviciu, n-au prevenit daunele
survenite.
Pentru descrierea inacţiunilor prejudiciabile, în Codul penal se utilizează aceleaşi procedee tehnico-
juridice ca şi la descrierea acţiunilor prejudiciabile, analizate mai sus.
Aceeaşi influenţă asupra inacţiunilor prejudiciabile o au circumstanţele forţei majore, constrângerea
fizică sau psihică, descrise anterior. De exemplu, şeful depozitului alimentar nu va purta răspundere
penală pentru neglijenţă în serviciu dacă alterarea alimentelor, păstrate în instalaţiile refrigerente, s-a
produs din cauza deconectării reţelei electrice.
2,4, Stabilirea consecinţelor prejudiciabile
Prin consecinţe prejudiciabile se înţelege survenirea schimbărilor prejudiciabile în obiectul atentării
infracţionale sau crearea primejdiei reale de survenire a acestora.
Deoarece orice infracţiune descrisă de legea penală este; materială, unii savanţi consideră că în
general nu există infracţiuni fără consecinţe prejudiciabile. Profesorul rus A. N. Trainin afirmă: „ ... a ne
imagina că legea penală pedepseşte acţiunile care nu cauzează nici cea mai neînsemnată daună obiectului,
înseamnă să acceptăm că legiuitorul stabileşte pedeapsa pentru acţiuni inofensive, nevătămătoare". 15 Noi
am preciza această poziţie prin sintagma „nu există infracţiuni fără survenirea consecinţelor
prejudiciabile, care pot fi consecinţe-rezultat, ce provoacă schimbări prejudiciabile în obiectul
infracţiunii, ocrotit de legea penală sau consecinţe-urmări, care creează primejdia reală de a produce
schimbări prejudiciabile în obiectul infracţiunii".
în doctrina penală au fost expuse unele opinii vizavi de această problemă. Una dintre ele aparţine
profesorului rus N. D. Durmanov, care recunoştea posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile ca o
însuşire a acţiunii însăşi.16
Profesoral rus G. V. Timeico consideră că „posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile
constituie un semn de sine stătător al laturii obiective
a infracţiunii'V7 adică nu se referă nici la însuşirile acţiunii (inacţiunii), nici la consecinţele prejudiciabile.
Un şir de savanţi, la. care ne alăturăm şi noi, consideră că posibilitatea reală a survenirii anumitor
consecinţe materiale reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor prejudiciabile.
De exemplu, academicianul rus V. N. Kudreavţev afirmă că „însăşi posibilitatea survenirii consecinţelor
prejudiciabile constituie, bineînţeles, tot o consecinţă preju- diciabilă specială".18
Această opinie a fost susţinută şi de legiuitorul nostru, deşi primejdia reală a survenirii daunelor
materiale sau fizice este prevăzută de legea penală
A
în mod diferit. In unele cazuri, crearea primejdiei cauzării anumitor daune este indicată expres în lege în
calitate de consecinţă prejudiciabilă. De exemplu, alin. (1) art. 224 CP prevede răspunderea penală pentru
activităţile ilegale sau încălcarea regulilor stabilite ce ţin de fabricarea, importul, exportul, îngroparea,
păstrarea, transportarea sau utilizarea substanţelor, materialelor şi deşeurilor radioactive, bacteriologice
sau toxice, precum şi a pesticidelor, erbicidelor sau ale altor substanţe chimice, dacă aceasta creează
pericolul cauzării de daune esenţiale sănătăţii populaţiei sau mediului.
In cazul în care legea penală mdică expres o daună concretă produsă obiectului infracţiunii,
posibilitatea survenirii acestor consecinţe se consideră numai o tentativă sau chiar o pregătire de
infracţiune. De exemplu, acţiunea persoanei care a creat primejdia survenirii consecinţelor indicate de
lege, bunăoară, persoana a aprins o ţigară în întreprinderea supusă pericolului exploziei, fără ca să se
producă explozia, poate fi considerată o tentativă de infracţiune prevăzută de art. 301 CP. ^
In alte cazuri atât survenirea anumitor1 consecinţe prejudiciabile, cât şi posibilitatea survenirii
acestora nu sunt exjyes indicate în lege, deşi asemenea urmări se subînţeleg; De exemplu, la încălcarea
regulilor de zbor (art, 262 CP) se subînţelege posibilitatea survenirii unor catastrofe aeriene, punerea în
acţiune a sistemului de apărare antiaeriană, încălcarea graficului zborurilor internaţionale etc. Infracţiunea
se consideră consumată indiferent de survenirea acestor cons'ecinte-rezultat sau consecinte-urmări.
Altminteri nici nu se poate, deoarece, conform definiţiei materiale a fiecărei infracţiuni (art. 14 CP),
infracţiune se consideră doar fapta prejudiciabilă, adică o faptă care a produs sau a putut să producă real o
daună infracţională obiectului atentării, indiferent de faptul dacă această daună sau posibilitatea survenirii
ei este prevăzută expres de legea penală sau numai dacă ea este subînţeleasă de legiuitor la construirea
componenţei date de infracţiune.
în funcţie de caracterul şi gradul prejudiciabil al consecinţelor infracţionale, deosebim consecinţe
materiale şi consecinţe nemateriale.
La rândul lor, consecinţele materiale se împart în două grupe: 1) patrimoniale (nimicirea sau
deteriorarea averii, sustragerea, însuşirea sau obţinerea ilegală a averii etc.); 2) fizice.(decesul persoanei,
vătămări ale integrităţii corporale sau ale sănătăţii de un anumit grad etc.).
Consecinţele nemateriale, de asemenea, pot fi.diferite: 1) morale, cauzate intereselor personalităţii
(calomnierea judecătorului sau a persoanei care efectuează urmărirea penală — art. 366 CP); 2)politice
(uzurparea puterii de stat — art. 339 CP), schimbarea ilegală a orânduirii constituţionale (art. 340, 341
CP); 3) organizatorice} care provoacă daune activităţii normale a aparatului de stat sau diferitelor
organizaţii neguvernamentale (unele infracţiuni săvârşite de persoane cu funcţii de răspundere ori care
gestionează organizaţiile neguvernamentale, unele infracţiuni contra justiţiei sau contra autorităţilor
publice şi a securităţii de stat etc.).
Stabilirea consecinţelor prejudiciabile în mare măsură depinde de modul de formulare legislativă a
acestora la construirea componenţelor de infracţiune concretă.
— Legea penală indică expres şi concretizează caracterul şi gradul prejudiciabil ale consecinţelor.
De exemplu, decesul victimei, contaminarea cu maladia SIDA, pieirea în masă a animalelor, otrăvirea
mediului etc.
Stabilirea acestor consecinţe în procesul calificării infracţiunilor nu prezintă mari dificultăţi, deoarece
ele sunt destul de clare şi nu e dificil să le confruntăm cu consecinţele depistate în fapta infracţională
comisă.
— Pentru stabilirea consecinţelor prejudiciabile uneori se utilizează noţiuni şi termeni din diferite
domenii ale altor ştiinţe.
Ca să elucidăm caracterul infracţional al acestor consecinţe, trebuie să apelăm fă actele normative din
alte ramuri de drept, care descriu noţiunile şi termenii respectivi. De exemplu, art. 275 CP numeşte în
calitate de consecinţă avarierea unei garnituri de tren, a unei nave aeriene sau navale, art, 270 CP —
deraierea sau deteriorarea materialului rulant etc. Conţinutul acestor noţiuni
legea penală nu-1 dezvăluie. Calificând infracţiunea în baza acestor articole, ofiţerul de urmărire penală,
procurorul, judecătorul, pentru clarificarea consecinţelor faptei prejudiciabile ca semn al componenţei de
infracţiune, trebuie să apeleze la actele nonnative ramurale ce stabilesc ordinea şi regulile de atribuire a
incidentelor la noţiunea şi clasificarea lor corespunzătoare în transportul aerian, feroviar şi acvatic. De
exemplu, pentru dezvăluirea noţiunii vătămărilor grave, medii sau uşoare ale integrităţii corporale sau a
sănătăţii, trebuie să examinăm Regulamentul de apreciere medico-legală a gravităţii vătămării corporale,
aprobat prin ordinul Ministerului sănătăţii nr. 99 din 27 iunie 2003.1*
3. Uneori, legiuitoruldetermină consecinţele faptei prejudiciabile prin includerea în conţinutul normei
juridice a diferitelor noţiuni definitorii, de evaluare: daune materiale în proporţii considerabile, mari sau
deosebit de mari (art. 186-200 CP), urmări grave (art. 189,223, 329 etc. CP), daune în proporţii
considerabile intereselor publice (art. 327 CP) etc.
Elucidarea noţiunii consecinţelor definitorii se efectuează în baza analizei cerinţelor normelor
juridico-penale şi a circumstanţelor fiecărei cauze penale concrete.
Câteodată noţiunea lor este interpretată de însuşi legiuitor. De exemplu, art. 126 CP defineşte
noţiunea proporţiei deosebit de mari, proporţiei mari, daunelor considerabile şi daunelor esenţiale.
Elucidarea noţiunilor consecinţelor definitorii se mai efectuează şi în baza interpretărilor date de
Plenul CSJ. De exemplu, conform-pct. 16 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în
cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea
annelor de foc, a muniţiilor sau substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a
muniţiilor'5 nr. 31 din 9 noiembrie 1998, prin urmări grave ale păstrării neglijente a armelor de foc şi a
muniţiilor (art. 291 CP) se înţelege cauzarea vătămării medii a integrităţii coiporale sau a sănătăţii la două
sau mai multe persoane, cauzarea vătămărilor grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii uneia sau mai
multor persoane, survenirea decesului uneia sau mai multor persoane, nimicirea sau deteriorarea bunurilor
proprietăţii în proporţii deosebit de mari, întreruperea de lungă durată a activităţii transportului,
comunicaţiilor etc.
în unele cazuri, consecinţele definitorii reprezintă o circumstanţă agravantă a infracţiunii date. De
exemplu, urmările grave ale divulgării secre tului de stat constituie o circumstanţă agravantă a acestei
infracţiuni prevăzută în alin. (2) art. 344 CP. în aceste cazuri, noţiunea urmărilor grave trebuie să rezulte
din noţiunea consecinţelor componenţei de bază. Astfel, consecinţa de bază a divulgării secretului de stat
este cunoaşterea acestui secret de către alte persoane care nu trebuiau să le cunoască, iar prin urmări grave
ale acestei consecinţe s-ar putea înţelege eşecul unui program de stat pe motiv că au fost divulgate
informaţii deosebit de importante sau informaţiile obţinute de la făptuitor au fost transmise unui serviciu
de spionaj străin etc.
Adeseori, consecinţele definitorii (de evaluare) încheie enumerarea aproximativă a consecinţelor
infracţiunii examinate. De exemplu, art. 270 CP prevede răspunderea penală pentru oprirea samavolnică,
fără necesitate, a trenului prin decuplarea conductei generale a frânei sau printr-un alt mijloc, dacă aceasta
a provocat:
1) accidente cu oameni;
2) deraierea sau deteriorarea materialului rulant;
3) alte urmări grave.
în aşa cazuri urmările grave ca noţiune definitorie trebuie să rezulte din consecinţele exemplificate
anterior acestora, dar nicidecum din orice consecinţe posibile pentru orice infracţiune. Astfel, prin alte
urmări grave ale accidentelor cu oameni (prin accidente cu oameni se înţelege rănirea, mutilarea uneia sau
mai multor persoane sau chiar decesul unei persoane) se înţelege decesul a două sau mai multor persoane,
iar prin alte urmări grave ale deraierii sau deteriorării materialului rulant (care presupun diferite avarii ce
au provocat daune materiale în proporţii mari) se subînţelege cauzarea unor daune materiale în proporţii
deosebit de mari, încălcarea traficului feroviar, staţionarea îndelungată a vagoanelor, producerea unei
catastrofe ecologice de proporţii etc.
Elucidarea gradului de gravitate a consecinţelor definitorii într-o anumită măsură se poate efectua cu
ajutorul comparării sancţiunilor prevăzute pentru săvârşirea diferitelor infracţiuni cu consecinţe omogene.
De exemplu, comparând sancţiunea art. 246 CP, care prevede răspunderea penală pentru limitarea
concurenţei libere prin încheierea unui acord ilegal ce prevede diviziunea pieţei, limitarea accesului la
piaţă, cu înlăturarea altor agenţi economici, majorarea sau menţinerea preţurilor unice, fapta săvârşită cu
aplicarea violenţei, cu sancţiunile articolelor 145, 151, 152 şi 153 CP, care specifică noţiunea şi caracterul
violenţei, ce poate fi aplicată unei persoane, putem conchide că violenţa drept consecinţă a art. 246 CP
cuprinde totalmente violenţa prevăzută de art. 152 şi 153 CP şi nu include violenţa fixată în art. 145 şi
151 CP, ale căror sancţiuni sunt mai mari. în primul caz fapta se va califica în baza art. 246 CP, iar în al
doilea cele comise vor fi încadrate în baza unui concurs de infracţiuni reglementate de art. 246 CP şi art.
145 sau 151 CP. Tot aşa'se va proceda şi în cazul în care legea penală nu specifică dacă decesul unei
persoane se provoacă intenţionat sau din imprudenţă. De exemplu, comparând sancţiunea art. 298 CP,
care prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice, dacă
aceasta a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 CP (Omor intenţionat) şi art; 149 CP
(Lipsirea de viaţă din imprudenţă), putem conchide că art. 298 CP prevede decesul unei persoane din
imprudenţă, iar comparând sancţiunea alin. (2) art. 339 CP, care prevede răspunderea penală pentru
uzurparea puterii de stat ce a provocat decesul unei persoane, cu sancţiunile art. 145 şi 149 CP, putem
conchide că alin. (2) art. 339 CP prevede decesul unei persoane atât intenţionat, cât şi din imprudenţă.
Şi, în sfârşit, în scopul asigurării înţelegerii unice a consecinţelor definitorii, ca, de altfel, şi a altor
categorii de consecinţe, trebuie să fie luate în considerare indicaţiile doctrinei penale, potrivit cărora
gravitatea consecinţelor infracţiunii dbpinde de gradul schimbărilor prejudiciabile în obiectul infracţiunii.
Stabilind corect aceste schimbări, se poate stabili uşor şi caracterul consecinţelor faptelor infracţionale.
1) în dispoziţia articolului Părţii speciale a Codului penal pot fi indicate alternativ mai multe
categorii de consecinţe prejudiciabile, a căror survenire permite calificarea faptei infracţionale conform
acestui articol.
Pentru calificarea acestor infracţiuni e suficient să stabilim că acţiunea prejudiciabilă a făptuitorului a
cauzat cel puţin una dintre consecinţele enumerate alternativ. Calificarea infracţiunii nu se schimbă nici în
cazurile când fapta infracţională provoacă toate consecinţele indicate, bineînţeles, cu indicarea tuturor
literelor alineatului corespunzător, dacă ele sunt astfel numerotate, însă aceasta poate avea o importanţă
deosebită pentru rezolvarea altor chestiuni: individualizarea pedepsei penale, stabilirea limitelor daunelor
materiale ce trebuie reparate etc. De exemplu, art. 223 CP, care prevede răspunderea penală pentru
încălcarea cerinţelor securităţii ecologice, indică patru consecinţe alternative: a) schimbarea esenţială a
nivelului radiaţiei; b) daune sănătăţii populaţiei; c) pieirea în masă a animalelor; d) alte urmări grave.
Deci pentru calificarea acestei infracţiuni e de ajuns survenirea a cel puţin uneia dintre consecinţele
indicate alternativ,
2) în unele cazuri consecinţele faptei prejudiciabile pot avea importanţă juridică diferită. în legătură
cu aceasta, doctrina penală le divizează în consecinţe prejudiciabile de bază şi consecinţe prejudiciabile
suplimentare.
— Prejudiciabile de bază se consideră acele consecinţe pentru a căror survenire a fost stabilită norma
juridico-penală. în componenţele complexe ambele (sau câteva) consecinţe pot fi de bază. De exemplu,
norma despre răspunderea penală pentru tâlhărie este stabilită pentru ocrotirea atât a proprietăţii, cât şi a
personalităţii. în componenţele simple, de obicei, există o singură consecinţă de bază.
— Consecinţele de bază întotdeauna sunt semne obligatorii ale componenţei infracţiunii. Dacă ele n-
au survenit, atunci răspunderea penală pentru infracţiunea consumată se exclude. Elucidarea corectă a
consecinţelor faptelor prejudiciabile de bază se efectuează numai în baza examinării schimbărilor
prejudiciabile produse obiectului infracţiunii, ocrotit de norma juridico- penală în cauză. Nu poate exista
terorism fără periclitarea securităţii publice, diversiune fără periclitarea bazei economice a ţării,
huliganism fără încălcarea ordinii publice etc.
— Consecinţe prejudiciabile suplimentare sunt acele daune care provoacă survenirea consecinţelor
de bază. De obicei, ele nu pot fi mai grave decât cele de bază, de altfel ele ar ieşi din limitele componenţei
în cauză. De exemplu, periclitarea securităţii publice, bazei economice, ordinii publice se efectuează prin
provocarea daunelor materiale produse proprietăţii, daunelor provocate vieţii şi sănătăţii, persoanelor etc.
— Consecinţele prejudiciabile suplimentare sunt semne facultative ale componenţei de infracţiune:
dacă au survenit—vor fi semne ale componenţei, iar dacă lipsesc - răspunderea penală nu se exclude,
deoarece au survenit sau, în funcţie de construcţia componenţei, au putut surveni consecinţele de bază.
Importanta lor practică constă, mai întâi, în faptul că ele nu cer o calificare suplimentară, bineînţeles, dacă
nu depăşesc limitele componenţei date. De exemplu, huliganismul însoţit de cauzarea vătămărilor uşoare
sau medii integrităţii corporale sau sănătăţii se califică doar în baza alin. (1) art. 287 CP, iar huliganismul
ce a cauzat vătămări grave integrităţii corporale sau sănătăţii, care depăşeşte violenţa fizică specifică
huliganismului, se califică după un concurs de infracţiuni - alin. (1) art. 287 CP şi alin. (1) art. 151 CP.
Survenirea sau lipsa consecinţelor suplimentare au importanţă pentru individualizarea pedepsei penale.
Dacă, de exemplu, într-un caz atacurile banditeşti au provocat decesul victimei, iar în alt caz această
consecinţă lipseşte, deşi calificarea este aceeaşi, la stabilirea măsurii de pedeapsă deosebirea existentă
trebuie luată în consideraţie.
— 6. în Codul penal există norme juridico-penale în care infracţiunea se consideră consumată odată
cu „crearea primejdiei unor urmări prejudiciabile" sau, cum le-am numit mai sus, consecinţe-urmări.
— Aceste consecinţe-u rmări reprezintă o categorie specială a rezultatului infracţional, a urmărilor
prejudiciabile, care trebuie numaidecât demonstrate în cazul în care ele sunt prevăzute de lege. De
exemplu, încălcarea regimului de administrare şi protecţie a fondului ariilor naturale protejate de stat,
dacă aceasta creează pericolul cauzării de daune în proporţii mari.
— 2.4. Stabilirea raportului cauzal
— Stabilirea raportului cauzal dintre acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă şi consecinţele
infracţionale este o condiţie necesară a stabilirii răspunderii penale, un semn obligatoriu al tuturor
infracţiunilor considerate consumate odată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile. Este vorba despre
stabilirea consecinţelor provocate de o anumită faptă prejudiciabilă, de acţiunile sau inacţiunile altor
persoane sau de puterea naturii etc.
— Ca element al laturii obiective a infracţiunii, raportul cauzal este relaţia de la cauză la efect, care
trebuie să existe între acţiune sau inacţiune şi consecinţa prejudiciabilă. O acţiune sau inacţiune ilegală şi
o consecinţă prejudiciabilă, chiar dacă acestea corespund perfect laturii obiective a unei infracţiuni
anumite, nu pot fi elemente ale acesteia, decât dacă ele sunt unite una cu cealaltă printr-un raport cauzal,
adică dacă acţiunea sau inacţiunea este cauza consecinţelor prejudiciabile provocate. Dreptul se conduce
ferm de principiul conform căruia consecinţele prejudiciabile pot fi incriminate persoanei doar în prezenţa
legăturii de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi daunele cauzate. Dacă legătura de cauzalitate
lipseşte, răspunderea penală pentru cauzarea daunelor prejudiciabile se exclude. Fără legătura de
cauzalitate- nu poate exista latura obiectivă a infracţiunii, nu poate exista nici latura subiectivă a acesteia,
care nu ar avea cum să se exprime; deci nu poate exista infracţiune.
Legătura de cauzalitate reprezintă o corelaţie între fenomene sau fapte în care o faptă, un fenomen (cauză)
neapărat provoacă, produce altă faptă sau fenomen (efect).
Potrivit gândirii filozofice, toate fenomenele au o legătură obiectivă interdependentă, de conexiune, care
există în afară şi independent de conştiinţa şi voinţa oamenilor. Conform acestor condiţionări, „cauzele şi
efectele sunt permanent în dialectică: o cauză se transformă în efect şi viceversa".20 însă, pentru o mai
clară înţelegere a legităţilor conexiunilor unor fenomene concrete, e necesar să le separăm în mod
artificial, despărţindu-le de legăturile universale. „Pentru a înţelege fiecare fenomen aparte, noi trebuie să
îl separăm din legătura universală şi să îl examinăm izolat şi doar în acest caz mişcările modificate apar
înaintea noastră: .una fiind cauză, alta - efect".21
Prin urmare, în fiecare caz concret, sarcina organelor dc drept la stabilirea legăturii d.e cauzalitate
constă în faptul că, abătându-se de la mulţimea circumstanţelor ce însoţesc infracţiunea, să izoleze
artificial conduita prejudiciabilă a omului şi consecinţele infracţionale survenite, examinându-le în
calitate de cauze şi efecte posibile.
/V
In majoritatea cazurilor fapta prejudiciabilă şi consecinţele ei infracţionale sunt strâns legate între ele
şi de aceea stabilirea legăturii cauzale nu este un lucru complicat. De exemplu, ca rezultat al împuşcăturii
de la o distanţă mică persoana a decedat pe loc.
Uneori însă stabilirea raportului cauzal se realizează cu eforturi mari, necesitând o examinare
profundă a tuturor împrejurărilor concrete ale faptei cu ajutorul specialiştilor în expertiza judiciară. Astfel
de greutăţi apar la stabilirea cauzelor accidentelor de transport, de producţie, în infracţiunile rezultate de
atitudinea neglijentă a persoanelor cu funcţie de răspundere faţă de atribuţiile de serviciu, omorului din
imprudenţă etc. De exemplu, L. a fost condamnat de Judecătoria raională pentru decesul unei persoane
care căzuse dintr-o căruţă, pe care el o atinsese în timpul când conducea un autovehicul cu frânele
defectate. Curtea Supremă de Justiţie, reexaminând această cauză penală, a constatat că impactul cu
căruţa s-a produs fiindcă calul s-a speriat de autovehicul şi s-a aruncat, pe neaşteptate, spre el. în această
situaţie, calul, aflându-se la distanţa de patru metri, iar viteza autovehiculului fiind de cincisprezece
km/oră, accidentul în nici un caz nu putea fi evitat, chiar dacă frânele ar fi fost în stare bună. în cazul de
faţă încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport (mersul cu un
mijloc de transport cu frânele defectate) nu s-a găsit în raport cauzal cu accidentul dat şi de aceea cauza
penala a fost sistată.
Pentru ca acţiunea sau inacţiunea persoanei să fie recunoscută în calitate de cauză a consecinţelor
survenite, ea trebuie să corespundă anumitor cerinţe.
1. Dacă acţiunea sau inacţiunea este descrisă în dispoziţia normei juridico- penale, atunci, în calitate de
cauză posibilă, poate fi numai conduita omului, care corespunde semnelor laturii obiective a infracţiunii.
De exemplu, art. 264 CP prevede răspunderea penală pentru încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei
sau de exploatare a mijloacelor de transport, care a cauzat o vătămare medie integrităţii corporale sau
sănătăţii ori daune materiale în proporţii mari (alin. (L), fie o vătămare gravă integrităţii corporale sau
sănătăţii, fie decesul unei persoane (alin. (3), fie decesul a două sau mai multor persoane (alin. (5).
Acţiunea sau inacţiunea persoanei care conduce mijlocul de transport poate fi considerată drept cauză a
survenirii consecinţelor indicate numai înjcazul în care ele constituie o încălcare a regulilor circulaţiei
rutiere" şi de exploatare a mijloacelor de transport, a unei sau câtorva prevederi ale Regulamentului
circulaţiei rutiere sau a altor acte legislative ce reglementează securitatea circulaţiei şi exploatării
transportului. Orice alte încălcări neprevăzute de aceste acte normative nu pot fi considerate cauze ale
survenirii consecinţelor prejudiciabile.
2. în cazul în care legea prevede răspunderea penală pentru un singur fapt al cauzării anumitoţ consecinţe
prejudiciabile, indiferent de conţinutul şi forma acţiunilor comise, orice conduită ilicită care a provocat
consecinţele prejudiciabile poate fi Considerată cauză a lor. De exemplu, art. 152 CP prevede răspundere
penală pentru vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată de dereglarea
îndelungată a sănătăţii, fie de o pierdere considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de
muncă, indiferent de conduita care a provocat aceste consecinţe. în acest caz, se va considera cauză a
consecinţelor prejudiciabile orice conduită ilegală, adică trebuie stabilită numai ilegalitatea acesteia.
3. Altă cerinţă obligatorie este ca întotdeauna cauza să premeargă efectul în timp. în majoritatea hazurilor,
consecutivitatea fenomenelor în timp e atât de vădită, încât nu cere o cercetare aparte. Insă, uneori,
această conse- cutivitate este destul de complicată, cum ar.fi în cazul abuzului de putere sau de serviciu
(art. 32'7 CP) ori neglijenţa în serviciu (art. 329 CP). De exemplu, subiectul A., fiind responsabil pentru
starea tehnică şi exploatarea mijloacelor de transport, era învinuit că ar fi dat dispoziţie să fie utilizat un
mijloc de transport defectat, fapt ce a avut urmări grave. La şedinţa judiciară s-a stabilit însă că el a
început să-şi îndeplinească obligaţiile noi de serviciu după ce fapta ce i.se incrimina avusese loc.
Dispoziţia dată de această persoană în privinţa utilizării unui mijloc de transport nu a fost urmată de
urmări grave. Astfel, procesul penal a fost suspendat, deoarece lipsea raportul cauzal dintre comportarea
subiectului A. şi consecinţele survenite.
4. Actiunea sau inactiunea persoanei poate fi recunoscuta cauză a survenirii consecințelor prejudiciabile
numai atunci cînd ea nu doar a premers consecinţele în timp, dar a creat şi o condiţie necesară reală
pentru survenirea consecinţelor dăunătoare, Caracterul necesar al condiţiilor trebuie să fie stabilit prin
izolarea şi cercetarea fiecărei, cauze aparte (mecanice, chimice, biologice, umane), spre a cerceta şi
deduce dacă în lipsa unei cauze urmarea s-ar fi produs sau nu. Acţiunea sau. inacţiunea persoanei
constituie o condiţie necesară numai atunci când deja în momentul producerii ei există posibilitatea reală
pentru survenirea anumitor consecinţe prejudiciabile. Condiţia necesară trebuie deosebită de cea
întâmplătoare.. De exemplu, când A, îi provoacă lui D. vătămări corporale medii, iar D. moare fiindcă a
fost lovit în cap de o cărămidă desprinsă din peretele unei case în momentul când se deplasa Ia policlinică
după ajutor medical, este destul de clar că acţiunile lui A. nu constituie o condiţie necesară morţii lui D.,
survenită în urrtia unei situatii întâmplătoare. Prin întâmplare, în mod obişnuit, se înţelege un fenomen
care nu este prevăzut. Când se produce, ea are un caracter obiectiv şi joacă un anumit rol în desfăşurarea
evenimentelor. însemnătatea întâmplării rezidă în faptul că grăbeşte sau reţine un lanţ cauzal,
5. Legislaţia penală şi practica judiciară purced de la premisa că .inacţiunea, ca şi acţiunea, poate
avea consecinţe prejudiciabile. De exemplu, un tehnician de la căile ferate n-a controlat linia ferată şi n-a
descoperit defecţiunea acesteia şi din această cauza s-a produs o deraiere a trenului.
Pentru stabilirea legăturii cauzale privind inacţiunea trebuie şa dovedim, pe lângă celelalte condiţii
analizate, că:
a. persoana respectivă era obligată să întreprindă anumite măsuri, pe care însă nu le-a întreprins;
b. aceasţă persoană avea posibilitatea şa efectueze acţiunile necesare. Numai dacă există
concomitent aceste condiţii, poate fi vorba despre legătura cauzală dintre inacţiune şi consecinţele ei
prejudiciabile.
6. Legătura de cauzalitate necesară între acţiunile sau inacţiunile preju-r diciabile şi consecinţele
infracţionale survenite trebuie, cel puţin în linii generale, să fie cuprinsă de conştiinţa şi prevederea
subiectului la comiterea infracţiunilor intenţionate. Referitor la infracţiunile din imprudenţă, trebuie
dovedit că persoana n-a prevăzut, chiar dacă din circumstanţele cauzei rezultă că trebuia şi putea să
prevadă legătura de cauzalitate dintre acţiunile sau inacţiunile sale şi consecinţele prejudiciabile survenite.
Deci raportul cauzal în dreptul penal este p condiţie necesară pentru a-i incrimina inculpatului
răspunderea penală pentru consecinţele infracţionale survenite. Dacă el lipseşte, persoana bănuită nu
poate fi trasa la răspundere penală.
Menţionăm faptul că în doctrina penală au fost formulate numeroase teorii cu privire la legătura s;au
raportul de cauzalitate în infracţiune. In manualul recent editat, noi am analizat, criticând două dintre cele mai
răspândite teorii: teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non (condiţie
indispensabilă) şi teoria cauzei adecvate sau a cauzei tipice.22
2.5. Stabilirea altor semne ale laturii obiective
Acţiunea sau inacţiunea, consecinţele lor şi raportul cauzal se dezvoltă şi se realizează pe fondul unui
şir de condiţii obiective, ce ţin tot de latura obiectivă a infracţiunii: locul, timpul, metoda, împrejurările şi
mijloacele de săvârşire a infracţiunii. Cu alte cuvinte, nu există nici o infracţiune care n-ar dura un anumit
timp, iiu s-ar comite într-un anumit loc, printr-o anumită metodă, cu mijloacele necesare şi în împrejurări
corespunzătoare.
A
Insă, după cum se ştie, vorbind de construirea tuturor componenţelor infracţiunii în legea penală,
aceste semne ale laturii obiective au un caracter facultativ, nu se consideră semne obligatorii ale acesteia
şi au, de regulă, importanţă doar la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, iar pentru
construcţia unor componenţe concrete de infracţiuni unele dintre aceste semne devin obligatorii, deoarece
ele sunt nominalizate expres în dispoziţia articolului respectiv din Partea specială a Codului penal,
prezentând importanţă în atare cazuri la calificarea infracţiunii.
Este important şi faptul să nu confundăm timpul şi locul săvârşirii infracţiunii în calitate de categorii
juridice studiate în doctrina penală privind legea penală, ce determină acţiunea legii penale în timp şi în
spaţiu. In tema de faţă ele se studiază într-un sens mai îngust — doar ca semne posibile ale laturii
obiective, de exemplu, sustragerea averii s-a produs dintr-o încăpere sau în timpul unei calamităţi etc.
De obicei, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările infracţiunii se introduc în lege ca semne
obligatorii ale infracţiunii, atunci când prezenţa lor agravează caracterul şi gradul prejudiciabil al
infracţiunii. De exemplu, tâlhăria săvârşită cu aplicarea armei sau altor obiecte folosite în calitate de armă
poate prejudicia o daună cu mult mai mare decât tâlhăria simplă; distrugerea sau deteriorarea intenţionată
a patrimoniului militar în timp de război este o infracţiune mai gravă decât cea comisă în timp de pace;
omorul intenţionat săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane
reprezintă un omor dintre cele mai agravate etc.
Să examinăm aparte noţiunea şi importanţa determinării fiecărui semn menţionat, în care se realizează
fapta infracţională.
Locul săvârşirii infracţiunii, ca factor indispensabil, fără de care nu poate fi concepută nici o
infracţiune, de regulă, nu este prevăzut ca semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni descrise în legea penală
şi deci nu influenţează calificarea infracţiunii, trăsăturile esenţiale ale ei realizându-se oriunde aceasta s-ar
săvârşi. Acest fapt însă nu micşorează importanţa determinării locului săvârşirii infracţiunii pentru
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. Cu alte cuvinte, chiar şi în cazurile când locul
săvârşirii infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al infracţiunii date, acesta trebuie neapărat stabilit.
Pentru existenţa unor infracţiuni sau circumstanţe agravante, legiuitorul consideră necesar ca ele să se
săvârşească într-un anumit loc. De exemplu, locul săvârşirii infracţiunii reprezintă un semn constitutiv
obligatoriu al unui şir de infracţiuni, un semn care precizează, în linii generale, esenţa infracţiunii: locul
individual sau colectiv de înhumare a unui cadavru cu toate anexele teritoriului propriu-zis, columbarul în
care se păstrează urna funerară cu cenuşa celui decedat, monumentul de pe mormânt în cazul săvârşirii
infracţiunii de profanare a mormintelor (art. 222 CP); locul public pentru comiterea huliganismului (art.
287 CP); locul accidentului rutier în cazul săvârşirii infracţiunii de părăsire a locului accidentului rutier
(art. 266 CP); penitenciarele, locurile de arest preventiv, mijloacele de transport pentru etaparea
deţinutului şi alte locuri în care este escortat deţinutul în cazul evadării din locurile de deţinere (art. 317
CP) etc.
în alte cazuri, locul săvârşirii infracţiunii constituie un semn obligatoriu al circumstanţelor agravante
ale infracţiunii. De exemplu, furtul, jaful, tâlhăria săvârşite prin pătrundere în încăpere, locuinţă sau în alt
loc pentru depozitare (art. 186, 187 şi 188 CP) etc.
Atât în primele exemple, cât şi în ultimele, infracţiunea prevede condiţia săvârşirii'faptelor într-un
anumit loc, iar nerespectârea acestei condiţii face imposibilă existenţa lor, deoarece lipseşte unul dintre
semnele obligatorii ale infracţiunii concrete, care, de altfel, după cum s-a menţionat, agravează caracterul
şi gradul prejudiciabil al infracţiunii şi are o importanţă hotărâtoare pentru calificarea infracţiunii.
Timpul săvârşirii infracţiunii, ca şi locul ei, nu este prevăziut, de obicei, ca semn obligatoriu al fiecărei
infracţiuni descrise în legea penală. însă, în unele cazuri, fapta reprezintă o infracţiune doar dacă este
săvârşită într-un timp anumit. De exemplu, furtul, jafiil, tâlhăria săvârşite în timpul unor calamităţi (lit..a)
alin. (3) art. 186, 187 şi 188 CP), eschivarea pe timp de război de la îndeplinirea prestaţiilor (art. 356 CP),
părăsirea samavolnică a câmpului de luptă sau refuzul de a acţiona cu arma (art. 386 CP), predarea sau
lăsarea mijloacelor de război inamicului (art. 385 CP) etc. în toate aceste cazuri timpul este un semn
obligatoriu al acestor infracţiuni şi are o importanţă decisivă pentru calificarea infracţiunilor şi, utilizat
astfel, el nu mai poate fi concomitent luat în consideraţie pentru individualizarea răspunderii penale şi
pedepsei penale.
Metoda săvârşirii infracţiunii reprezintă forma de manifestare a acţiunilor prejudiciabile, modul şi
procedeul utilizate de făptuitor pentru comiterea infracţiunii. Spre deosebire de loc şi timp, metoda
săvârşirii infracţiunii reprezintă o parte a acţiunii :sau inacţiunii. Astfel, după metoda de săvârşire a
acţiunilor, legea penală, de exemplu, distinge şapte forme de atentare la patrimoniu: pe ascuns - furt;
deschis - jaf; prin atac - tâlhărie; prin şantaj - şantaj; prin înşelăciune sau abuz de încredere - escrocherie;
însuşire ilegală.— delapidare; sustragere din buzunare - pungăşie. Adeseori, aplicarea unei anumite
metode certifică un Igrad prejudiciabil mai mare al infracţiunii săvârşite. De aceea, uneori, legea prevede
metoda săvârşirii infracţiunii în calitate de circumstanţă agravantă a infracţiunii. De exemplu, omor cu
deosebită cruzime (lit. h) alin. (3) art. 145 CP), vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii săvârşită prin schingiuire sau tortură (lit. e) alin. (2) art. 151 CP) etc.
Săvârşirea infracţiunii prin acte de deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei se consideră
circumstanţă agravantă (lit. h) alin. (1) art. 77 CP), care trebuie luată în consideraţie la individualizarea
răspunderii penale şi pedepsei penale în cazul în care ea nu reprezintă un semn constitutiv al infracţiunii
sau al circumstanţei agravante a unei infracţiuni.
Uneori, în calitate de semn constitutiv obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii se indică şi
mijloacele de săvârşire a infracţiunii. De exemplu, în art. 234 CP este prevăzută răspunderea penală
pentru îndeletnicirea ilegală cu vânatul şi cu pescuitul sau cu alte exploatări ale apelor, cu utilizarea
substanţelor explozive şi otrăvitoare sau a altor mijloace de nimicire în masă a faunei.
în alte cazuri, aplicarea mijloacelor de săvârşire a infracţiunii sunt prevăzute în calitate de
circumstanţe agravante. De exemplu, vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii,
comisă prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, constituie o
circumstanţă agravantă a acestei infracţiuni (lit, f) alin. (2) art. 151 CP),
In cazurile în care mijloacele de săvârşire a infracţiunii nu sunt indicate în dispoziţia articolelor din
Partea specială a Codului penal, utilizarea lor
constituie o circumstanţă agravantă (lit. f) alin. (1) art. 77 CP), care se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei
penale.
Asemenea locului, timpului, metodei şi mijloacelor, împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie,
câteodată, un semn obligatoriu al laturii obiective a infracţiunii. într-un şir de articole, împrejurarea
comiterii faptei este considerată semn obligatoriu al laturii obiective. De exemplu, omorul săvârşit,
profitând de starea de neputinţă a victimei (lit. e) alin. i(2) art. 145 CP, determinarea la sinucidere a unei
persoane care se află în dependenţă materială sau de altă natură faţă de cel vinovat (lit. c) alin. (2) art. 150
CP), majoritatea infracţiunilor militare etc.
în cazurile în care împrejurările comiterii infracţiunii nu sunt indicate în articolele respective din
Partea specială a Codului penal, ele pot fi, potrivit art. 76 şi 77 CP, doar circumstanţe care atenuează sau
agravează răspunderea penală. De exemplu, o astfel de circumstanţă agravantă este profîtarea de starea
excepţională, de calamităţile naturale, precum şi de dezordini de masă la săvârşirea infracţiunilor (lit. m)
alin. (1) art. 77 CP).'Drept circumstanţe atenuante lit. e) art./76-CP indică săvârşirea, infracţiunii ca
urmare a unui. concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial ori din motive' de compătimire.
Litera j) art. 76 CP ne permite să recunoaştem şi alte împrejurări în calitate de circumstanţe atenuante.
Prin urmare, locul, timpul, metoda, mijloacele şi împrejurările săvârşirii infracţiunii constituie semne
obligatorii ale laturii obiective a infracţiunii doar atunci când ele. sunt incluse de legiuitor în
componenţele infracţiunilor concrete. în aceste cazuri ele influenţează la calificarea infracţiunilor, iar în
celelalte - la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale.
3. Determinarea subiectului infracţiunii
3.1. Noţiunea subiectului infracţiunii
După constatarea obiectului şi laturii obiective, în procesul calificării infracţiunii trebuie neapărat
stabilit subiectul ei.
Este vorba nu de descoperirea făptuitorului infracţiunii care poate fi prins în flagrant delict sau ca
rezultat al acţiunilor organului de urmărite penala şi ale organului care exercită activitate operativă de
investigaţii (ce depăşeşte scopul acestei lucrări şi care poate fi temă de studiu separată), ci de determi-
narea semnelor subiectului infracţiunii indicate de lege şi confruntarea lor cu semnele, particularităţile
făptuitorului unei infracţiuni comise deja descoperit, adică este vorba de calificarea infracţiunii după
subiectul ei.
Legea penală este destinată tuturor membrilor societăţii, impunându-le o anumită conduită şi, totodată, ocrotmdu~i
penal ca titulari ai valorilor sociale. Deci membrii societăţii pot fi atăt destinatari ai obligaţiilor de conformare, căt şi beneficiari ai
ocrotirii jundico-penale. Dacă destinatarii legii penale nu respectă obligaţiile de conformare prin săvârşirea unei fapte pre-
văzute de legea penală, ei devin subiecte ai infracţiunii (doctrina penală română ii numeşte sibiecţi activi ai infracţiunii). Beneficiarii
ocrotirii juridico- penale prejudiciaţi prin infracţiune devin persoane vătămate» victime ale infracţiunii (doctrina penală română îi
numeşte subiecţi pasivi m infracţiunii)
Orice infracţiune, ca fenomen social, se manifestă real prin conduita oamenilor fie persoane fizice, fie persoane juridice. Potrivit
arL 21 CP. sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care au atins o anumită vârstă şi persoanele juridice care
desfăşoară activitate de întreprinzător, dacă există condiţiile prevăzute de lege pentru acestea. Bineînţeles, persoana juridici nu poate
aduce o ofensă, fura, comite un omor sau huliganism ctc Ea poate fi subiect doar al infracţiunilor expres enumerate In alin. (4) art 21
CP.
Aşadar, subiect ai infracţiunii este o persoană fizică responsabilă, care a atins o anumită vârstă* a comis o faptă
prejudiciabilâ, prevăzută de leţea penală, precum şi o persoană juridică* care desfăşoară activitate de iiureprm- zător şi posedă
proprietăţile acesteia determinate de legislaţia civilă şi penali.
Prin urmare, potrivit kgif laţiei penale b vigoare, mimai o faptă a omului, ca persoană fizică sau juridică, poate fi calificată drept
infracţională Nici o acţiune, dacă nu-t iniţiată sau desfăşurată de om, nu se consideră infracţiune, de exemplu, un animal sau o forţă
naturală care au cauzat pagube considerabile. în acest caz poate fi vorba doar de fenomene, fiinţe etc. producătoare de daune, utilizate
de om in scopuri infracţionale.
Sistematizând însuşirile subiectului infracţiunii, constatăm următoarele.
Subiect al infracţiunii poate fi doar o persoană fizică, care. In calitate de subiect al infracţiunii, presupune clarificarea unui
cerc larg de probleme, ce include, pe de o parte, stabilirea semnelor juridice, care caracterizează subiectul potrivit dreptului penal, iar
pe de altă parte, elucidarea aspectului moral, social-politic al infractorului, de aceea semnele şi proprietăţile subiectului
infracţiunii pot fi divizate in două grupe: semnele cnminologice şi semnele juridico-penale.
Semnele criminologie* (aspectul moral, social-politic ale infractorului, particularităţile lui psihologice şi psihice etc.) au mare
importanţă pentru determinarea cauzelor criminalităţii şi condiţiilor care contribuie la săvârşirea infracţiunilor, precum şi pentru
elaborarea măsurilor de prevenire a lor. Ele, de asemenea, se iau în consideraţie la individualizarea răspunderii penale, în
procesul executării sentinţei de condamnare şi la hotărârea chestiunii despre liberarea de pedeapsă penală
înainte de termen etc.
Semnele juridico-penale ale personalităţii infractorului includ acele caracteristici ale subiectului
infracţiunii, ce au importanţă pentru tragerea persoanei la răspunderea penală, adică pentru efectuarea
calificării juste a
infracţiunii. »
Din punct de vedere juridico-penal, pentru stabilirea subiectului infracţiunii e necesară existenţa a
cinci condiţii indicate de legea penală şi legea de procedură penală: 1) subiectul infracţiunii este doar
persoana care săvârşeşte nemijlocit infracţiunea sau participă la săvârşirea ei, sau utilizează fenomenele
naturale, animalele, fiinţele iresponsabile etc., producătoare de daune prejudiciabile în scopul comiterii
infracţiunii; 2) să aibă o anumită vârstă; 3) să fie responsabilă; 4) să posede o anumită sau anumite
calităţi, dacă aceasta este prevăzut expres de norma penală sau rezultă din ea; 5) calităţi ale subiectului
infracţiunii ce atenuează sau agravează răspunderea penală. Aşadar, pentru a recunoaşte persoana ca autor
al infracţiunii, este necesară precizarea:
— persoanei care a săvârşit infracţiunea. Aceasta se efectuează prin acţiunile procesuale ale
organului de urmărire penală şi ale organului care exercită activitate operativă de investigaţii. Se
consideră că persoana a comis o infracţiune dacă ea personal, cu puterile proprii, cu utilizarea forţelor
naturii, mecanismelor, animalelor domestice sau sălbatice etc., a comis acţiunea sau inacţiunea
prejudiciabilă. Persoana este considerată subiect al infracţiunii şi în cazul în care, pentru atingerea
scopurilor infracţionale, al antrenat în această activitate şi persoane iresponsabile, minore, precum şi
cetăţeni care nu erau conştienţi de esenţa acţiunilor reale săvârşite. Subiecţi ai infracţiunii sunt
recunoscuţi atât autorii, cât şi participanţii (organizatorii, instigatorii şi complicii). Acest cerc cuprinde
nu doar persoanele care au săvârşit fapte prejudiciabile consumate, dar şi cele vinovate de o activitate
infracţională preliminară (pregătirea şi tentativa de infracţiune).
— Particularităţilor dezvoltării biopsihice a persoanei, adică stabilirea limitei de vârstă sub care
răspunderea penală a minorului să fie exclusă. Conform art. 21 CP, limita de vârstă sub care nu este
admisă răspunderea penală este de 14 - 16 ani.
Responsabilităţii, ca stare psihofizică a persoanei care înţelege sensul faptelor sale, îşi dă seama de
importanţa şi de urmările lor, precum şi de capacitatea de a-şi determina şi dirija în mod normal voinţa
în raport cu acţiunile proprii. Starea de responsabilitate presupune deci că persoana posedă inteligenţa,
raţiunea ce o fac capabilă să înţeleagă caracterul preju- diciabil al acţiunilor sau inacţiunilor pe care le
comite, caracterul admis sau
interzis al faptelor sale (discernământ - pătrundere în esenţa lucrurilor în baza aprecierii lor juste) şi
volitiv (este stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale). Responsabilitatea trebuie să existe în momentul
săvârşirii faptei. De obicei, responsabilitatea perspănei se prezumă. Dacă apar îndoieli asupra
responsabilităţii persoanei, atunci, ea, conform dispoziţiilor alin, (4) art. 97 CPP, se constată în baza
raportului expertizei psihiatrice.
— Unei anumite sau anumitor calităţi indicate expres în articolul dat din Partea specială a Codului
penal De exemplu, cetăţean al Republicii Moldova (art. 337 CP - trădarea de Patrie), cetăţean străin sau
apatrid (art. 338 CP - spionajul), mamă (ari;. 147 CP - pruncuciderea), medic (art. 162 CP -
neacordarea de ajutor unui bolnav), persoană cu funcţie de răspundere (art. 327 CP - abuzul de putere
jsau abuzul de serviciu), militar (art. 371 CP - dezertarea) etc.
— Unui şir de calităţi ale subiectului infracţiunii ce atenuează sau agravează răspunderea penală,
De exemplu, săvârşirea infracţiunii de către un minor, de către o femeie gravidă, căinţa activă sau
autodenunţ.area, colaborarea activă la descoperirea infracţiunii sau la arestarea infractorilor (lit. b), c), gX
h) art. 76 CP), atenuează .răspunderea penală, iar săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a
mai săvârşit o infracţiune, recidivă de infracţiuni sau săvârşirea infracţiunii ca îndeletnicire (lit. a) art. 77
CP) se consideră circumstanţe care agravează răspunderea penală.
După cum am spus anterior, jsubiect al infracţiunii poate fi şi o persoană juridică care desfăşoară
activitate de întreprinzător numai pentru infracţiunile indicate expres în alin, (4) art. 2-1 CP. Persoana
juridică poate fi recunoscută subiect al infracţiunii dacă posedă proprietăţile persoanei juridice (art. 55
CC), capacitatea de folosinţă (art. 6.0 CC), capacitatea de exerciţiu (art." 61 CC), calităţi cu privire la
antrepriză şi la prestări de servicii (Cap. XI CC) şi, bineînţeles, în condiţiile indicate; în alin, (3) art.
21*CP. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice a fosţ consacrat în ţara noastră prima dată în
Codul penal al RM din m aprilie 2002.
3,2. Determinarea vârstei persoanei fizice
Răspunderea penală e posibilă doar pentru persoanele fizice care îşi dădeau seama de .caracterul real;
faptic al acţiunii sau inacţiunii sale şi care înţelegeau importanţa lor socială. Omul nu dobândeşte însă
aceste însuşiri din momentul naşterii sale, .ci treptat, în procesul de creştere şi dezvoltare biopsihică, sub
influenţa condiţiilor de trai, educaţiei şi studiilor. Viaţa persoa nei parcurge, în general, patru etape:
copilăria, adolescenţa, maturitatea şi bătrâneţea. începând cu etapa maturităţii, persoana poate fi
considerată ca având însuşirile necesare pentru a înţelege importanţa socială a acţiunilor sau inacţiunilor
sale. însă un şir de legislaţii consideră că persoana acumulează aceste însuşiri în a doua parte a perioadei
adolescentine (de la 12 până la 18 ani). Potrivit legislaţiei noastre, minorul, aflat în etapa copilăriei (până
la 12 ani), nu poate fi subiect al răspunderii penale. Legiuitorii altor ţări rezolvă altfel problema în cauză.
De exemplu, unele state din SUA fixează vârsta minimă a răspunderii penale de la 10 până la 12 ani, în
Marea Britanie - de la 10 ani, în Canada şi India - de la 7 ani etc. Limita minimă de vârstă a ţărilor străine
poate duce, potrivit pct. 2) alin. (2) art. 558 CPP., la nerecu- noaşterea hotărârilor penale ale instanţelor
străine, fiindcă aceste hotărâri contravin ordinii publice din Republica Moldova.
Nu se pune problema unei limite maxime de vârstă, dincolo de care persoana nu mai poate fi subiect
al infracţiunii.
Legiuitorul nostru a determinat trei limite de vârstă de la care persoana are capacitatea penală de
exerciţiu.
Prima limită minimă de vârstă este stabilită în alin. (1) art. 21 CP: „sunt pasibile de răspundere
penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit vârsta de 16
ani".
A doua limită minimă de vârstă e indicată în alin. (2) art. 21 CP: „persoanele fizice care au vârsta
între 14 şi 16 ani surit pasibile de răspundere penală numai pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la
art. 145, 147, 151, 152 alin. (2), art. 164, 166 alin. (2) şi (3), art. 171, 172, 175, 186-188, 189 alin. (2), (3)
şi (4), art. 190 alin. (2) şi (3), art. 192 alin. (2), art. 195,196 alin. (4), art. 197 alin. (2), art. 212 alin. (3),
art. 217 alin. (2) şi (3), art. 260, 268,270,271,273 alin. (2) şi 3, art. 275, 280, 281,283-286,287 alin. (2) şi
(3), art. 288 alin. (2), art. 290 alin. (2), art. 292 alin. (2), art. 305, 317 alin. (2), art. 342,350".
Anume de la vârsta de 14-16 ani persoana fizică, cu rare excepţii, este capabilă, după opinia
specialiştilor preluată şi de legiuitorul nostru, să-şi evalueze conduita sa, inclusiv cea infracţională.
Dacă minorul în vârstă de 14-16 ani a participat la săvârşirea unei infracţiuni neprevăzute în alin. (2) art.
21 CP, el poate fi tras la răspundere penală doar dacă acţiunile sale întrunesc semnele constitutive ale unei
infracţiuni prevăzute în alin. (2) art. 21 CP De exemplu, dacă această persoană a luat parte la un atac
terorist rezultat cu un omor, acţiunile lui vor fi calificate nu in baza art. 278 CP, ca şi acţiunile celorlalţi
participanţi de la vârsta de 16 ani, ci în baza articolului ce Stabileşte răspundere penală pentru omor inten-
ţionat (art. 145 CP). Tot aşa;, dacă un minor de vârsta respectivă a participat
la înfăptuirea unei diversiuni soldată cu nimicirea bunurilor de stat sau obşteşti, acţiunile lui vor fi calificate în baza art.
195 CP, iar acţiunile celorlalţi participanţi cu vârsta de la 16 ani în baza art. 343 CP.
A treia limită minimă de vârstă este fixată în articolele respective din Partea specială a Codului
penal, care indică unele semne speciale ale subiectului infracţiunii. De exemplu, pentru infracţiunile
militare comise, în corespundere cu Legea cujprivire la pregătirea cetăţenilor pentru apărarea Patriei din
18 iulie 2002,23 poartă răspundere penală soldaţii care au atins vârsta de 18 ani, iar în privinţa ofiţerilor
această limită este cu mult mai mare, deoarece gradul de ofiţer se conferă după anumite studii de durată.
Subiect al infracţiunilor contra justiţiei, comise, de exeţnplu, de judecători, procurori sau de ofiţerii
organelor de urmărire penală, poate fi numai persoana care a atins vârsta de 25 de ani. Subiect al unor
infracţiuni, legate de caracterul specific al acţiunilor comise, pot fi numai persoanele care au atins vârsta
maturităţii, de exemplu, atragerea minorilor la activitate criminală sau determinarea lor la săvârşirea ûnor
fapte imorale (art. 208 CP). O limită mai mare decât cea de 14—16 ani àu persoanele cu funcţii de
răspundere, medicii şi alţi funcţionari publici, indicaţi în calitate de subiecţi ai infracţiunii, a căror vârstă
este prevăzută de actele normative corespunzătoare.
Potrivit pct. 6 al Hotărârii Plenului CSJ „Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti
a'legislaţiei în cadrul examinării cauzelor privind infracţiunile săvârşite de minori" din 12 noiembrie
1997, organele de urmărire penală şi instanţele de judecată sunt obligate să stabilească în toate cazurile
vârsta exactă a infractorului: ziua, luna şi anul naşterii. Persoana se consideră că atinge o anumită vârstă
la orele 24 ale zilei următoare după cea de naştere.
Vârsta este stabilită după anumite documente: adeverinţa de naştere, buletin de identitate, paşaport,
însemnările din cartea de înregistrare a actelor stării civile etc. în lipsa lor sau în cazuri suspecté, vârsta se
stabileşte printr- o expertiză medico-legală. în aceste cazuri, la stabilirea anului naşterii, ziua naşterii este
considerată ultima zi a acestui an, dacă expertiza nu numeşte altă zi, iar în cazul fixării numerelor
minimal şi maximal de ani ai persoanei, trebuie pornit de la numărul minimal de ani presupus de
expertiză.
3.3. Responsabilitatea şi iresponsabilitatea persoanei fizice
Cerinţele legii penale sunt îndreptate către persoanele care au capacitatea de a înţelege şi a aprecia
corect realitatea obiectivă şi capabile să-şi evalueze şi să dirijeze în mod normal voinţa în raport cu
acţiunile sau inacţiunile proprii. Problemele tragerii la răspundere penală şi calificării juridico-penale a
faptelor prejudiciabile apar doar în legătură cu persoanele responsabile ce le-au comis. Deci
responsabilitatea trebuie să existe în momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă ea lipseşte, nu se mai pune
problema vinovăţiei ca semn al laturii subiective, întrucât o persoană iresponsabilă, incapabilă, care nu- şi
dă seama ce face sau nu este stăpână pe sine, nu poate prevedea consecinţele acţiunilor sale, deci nu poate
fi vinovată, iar vinovăţia, la rândul său, este o condiţie necesară a răspunderii penale (alin. (2) art. 51 CP).
Potrivit art. 22 CP, responsabilitatea este starea psihologică a persoanei care are capacitatea de a
înţelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
Din textul legii decurge că responsabilitatea reprezintă o stare psihică normală a omului sănătos
psihic care are capacitatea de a înţelege nu doar partea faptică a conduitei sale, dar şi importanţa ei
socială,, precum şi capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi de a-şi dirija acţiunile, ceea ce e caracteristic
oamenilor cu facultăţi mintale normale.
Se presupune că fiecare persoană fizică este responsabilă. Dacă, în procesul urmăririi penale sau
judecării cauzei, apar nedumeriri sau anumite îndoieli asupra acestui fapt, atunci, potrivit pct. 4) art, 97
CPP., se indică expertiza psihiatrică, căreia i se pune problema stabilirii responsabilităţii persoanei de
acţiunile incriminate.
Potrivit alin. (1) art. 23 CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii
unei fapte prejudiciabile, se află în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile
ori inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, unei tulburări psihice
temporare sau altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată,
pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de legea penală.
Din această definiţie conchidem că starea de iresponsabilitate se caracterizează prin două criterii:
juridic (psihologic) şi medical (biologic).
Criteriul juridic (psihologic) cuprinde două momente psihice importante: momentul intelectual -
persoana nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale, şi momentul volitiv ~ persoana nu
putea să dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale.
Momentul intelectual constă în incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile
sale, de semnificaţia şi importanţa lor socială, de valoarea lor, precum şi de consecinţele acestora, deşi le
poate dirija. De exemplu, o persoană bolnavă de oligofrenie nu-şi dă seama de semnificaţia şi valoarea
acţiunilor sale, deşi le poate dirija, bunăoară poate să accepte sau să refuze săvârşirea unor acţiuni
propuse de infractor care dorea să se folosească de acţiunile acesteia în scopuri personale, De exemplu,
S., fiind bolnav de oligofrenie, înrtimpul când M. se afla la serviciu, cu o rangă şi un topor i-a dărâmat
acestuia o parte din casă, precum şi i-a distrus terasa şi toate sticlele de la geamuri, cauzându-i astfel lui
M, daune materiale în proporţii mari. Ulterior s-a constatat că aceste acţiuni i-au fost inspirate de T., care
ştia de maladia lui S. şi a folosit această situaţie pentru a se răzbuna pe M. El 1-a asigurat pe S. că M. se
pregăteşte să-şi construiască o casă nouă, iar timp pentru a o dărâma pe cea veche nu are, de aceea el,
chipurile, 1-a rugat pe acesta să-1 ăjute, promiţându-i pentru această „muncă" să-i cumpere bomboane şi
să-1 cinstească cu vin. Expertiza psihiatrică a constatat că S., în momentul săvârşirii faptei, înţelegea
latura faptică a celor comise, însă nu înţelegea caractejrul ei prejudiciabil.
Momentul volitiv presupune că persoana, în timpul săvârşirii unei fapte prejudiciabile, nu poate să
dirijeze acţiunile sau inacţiunile sale. De exemplu, un cleptoman înţelege că; nu trebuie să fure anumite
lucruri străine, dar din cauza acestei boli nu-şi poate stăpâni acţiunile sale şi nu le poate dirija în mod
conştient, tot aşa procedează şi un piroman care din caza bolii nu se poate abţine să provoace'un incendiu
de proporţii pe care să-1 admire.
Din exemplele analizate rezultă că persoanele iresponsabile pot avea un singur moment al criteriu lui
juridic, însă, de obicei, persoanele iresponsabile posedă ambele aspecte ale criteriului juridic, dar pentru
starea de iresponsabilitate este suficientă şi existenţa cel puţin a unui aspect.
Prezenţa doar a unui aspect al criteriului juridic nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei
iresponsabile, fiindcă textul legii cere ca incapacitatea persoanei să fie stabilită de anumite cauze,
momente ce se referă la criteriul medical al iresponsabilităţii.
Criteriul medical (biologic) include trei categorii de boli psihice: boală psihică cronică, o tulburare
psihică temporară sau o altă stare patologică.
Prin boală psihică cronică se înţelege boala psihică ce are un caracter permanent, îndelungat, continuu,
greu vindecabil. La ele se referă: schizofrenia, epilepsia, paraliza progresivă, sifilisul creierului etc. Pe
parcursul dezvoltării acestor boli, poate apărea factorul remisiunii, adică a ameliorării sau dispariţiei
temporare a manifestărilor acestora. Iată de ce, în pofida faptului că boala psihică cronică poate fi
incurabilă, iresponsabilitatea persoanei se stabileşte pentru timpul săvârşirii infracţiunii, deoarece în acest
moment manifestările bolii pot să lipsească.
Prin tulburare psihică temporară se înţelege boala psihică acută ce se manifestă sub forme de accese
şi care se consumă odată cu vindecarea ei. La ele se referă: ebrietatea patologică, afectul patologic, starea
reactivă, care apare, de exemplu, în urma şocurilor nervoase acute, psihozele alcoolice, cum ar fi delirul
alcoolic, halucinaţia alcoolică, visuri de aiureală, etc.
Altă stare patologică reprezintă o noţiune generalizatoare care cuprinde diferite boli, ce nu intră în
cele două categorii de mai sus, dar care, de asemenea, sunt însoţite de forme grave ale depresiunilor
psihice, cum ar fi formele grave de psihopatie şi psihostenie, fenomenele abstinenţei de la narcomanie în
lipsa morfinelor etc.
Deoarece, spre deosebire de Codul penal din 1961, Codul penal în vigoare nu evidenţiază oligofrenia
ca factor aparte al criteriului medical, considerăm că ea intră în categoria "o altă stare patologică". Ea
poate fi o arieraţie mintală înnăscută sau rezultatul unei deficienţe mintale, provocat^ de traumatism, de
un şoc nervos sau de o boală gravă, cum ar fi meningita, encefalita etc. Oligofrenia se manifestă prin trei
forme: idioţia (cel mai înalt grad dp arieraţie psihică), imbecilitatea (o formă medie), debilitatea (o formă
uşoară).'
Pentru constatarea stării de iresponsabilitate este necesară stabilirea concomitentă a cel puţin unui
moment din cele două ale criteriului juridic şi a unui moment dintre cele trei ale criteriului medical,
analizate mai sus.
Prin urmare, pentru ca o faptă să fie considerată săvârşită în stare de iresponsabilitate, se cer întrunite
următoarele condiţii:
— să fie o faptă prevăzută de legea penală ca infracţiune;
— făptuitorul să se afle în stare de iresponsabilitate;
— starea de iresposabilitate să existe în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile.
Prima condiţie, cu valoare de premisă, priveşte existenţa sau săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală ca infracţiune (omor, vătămare corporală, furt, huliganism etc.). Dacă asemenea fapte lipsesc,
iresponsabilitatea nu are importanţă juridico-penală. în cazul săvârşirii faptelor prejudiciabile, starea de
iresponsabilitate are relevanţă numai pentru fapta dată, dar nu şi pentru viitor. Cu alte cuvinte, starea de
responsabilitate poate fi stabilită ori de câte ori va fi săvârşită o faptă infracţională.
A doua condiţie constă în existenţa unei stări de iresponsabilitate a făptuitorului, adică a unei stări de
incapacitate psihică sau a unei boli mintale cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice, din care cauză el nu-şi poate da seama de acţiunile sau inacţiunile sale, sau nu este stăpân pe ele.
După cum s-a menţionat, pentru stabilirea stării de iresponsabilitate surit suficiente concomitent cel puţin
un factor dintre cele două ale criteriului juridic şi un factor dintre cele trei ale criteriului medical.
A treia condiţie, prevăzută de lege, rezidă în existenţa stării de iresponsabilitate în momentul
săvârşirii faptei prevăzute de legea penală. Conform acestei condiţii, ea trebuie să existe în perioada de la
începerea acţiunii sau inacţiunii prejudicialele până la consumarea ei. Nu se admite stabilirea stării de
iresponsabilitate îh general, pe un timp nelimitat, adică pe tot restul vieţii, chiar dacă persoana Suferă de
boală psihică cronică incurabilă.
Constatarea stării; de iresponsabilitate se face pe calea expertizei psihiatrice de către un specialist sau
o instituţie de specialitate care vor stabili dacă infractorul suferă de b boală psihică cronică sau de o
tulburare psihică temporară, sau de o altă stare patologică şi dacă boala respectivă afectează starea de
responsabilitate. Iptotărârea despre existenţa stării de iresponsabilitate o ia numai instanţa de judecată,
concluziile expertizei medico-psihiatrice ne- fiind obligatorii pentru ea. Desigur, instanţa de judecată ţine
seama de expertiză şi, de cele mai multe ori, o acceptă ca atare, însă ea apreciază nu doar împrejurările
săvârşirii infracţiunii, ci şi alte circumstanţe, în baza cărora se ia hotărârea definitiva.
Conform dispoziţiilor alin. (1) art. 23 CP, faţă de persoanele iresponsabile, în baza hotărârii instanţei
de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute în art. 99-103 CP.
Alin. (2) art. 23 CP stabileşte că nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit
infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a
îmbolnăvit de o boală psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile
sale sau de a le dirija. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată,! pot fi aplicate
măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi supusă pedepsei,
3.4. Determinarea subiectului special
In procesul calificării infracţiunilor persoana fizică care săvârşeşte fapta prejudiciabilă, uneori, pe lângă
semnele generale ale subiectului responsabilitatea şi vârsta minimă cerută de lege - trebuie să mai
întrunească cumulativ şi o condiţie specială, o anumită calitate prevăzută de norma juridico-penală sau
nemijlocit să rezulte din ea. Astfel, pentru calificarea faptei prejudiciabile, potrivit articolelor legii penale
despre infracţiunile militare, comise de persoane cu funcţii de răspundere, unele infracţiuni economice,
din domeniul transporturilor, contra justiţiei etc., este necesar ca subiectul infracţiunii, în afară de semnele
subiectului general, Să mai posede şi alte calităţi specifice.
Doctrina penală propune diverse clasificări ale semnelor subiecţilor speciali în funcţie de: 1) numărul
calităţilor speciale; 2) specificul calităţilor ce determină subiectul categoriilor concrete de infracţiuni; 3)
modul lor de descriere.
în funcţie de numărul calităţilor speciale cerute de lege, recunoaştem subiecţi:
1) cu o singură calitate specială;
2) cu două sau mai multe calităţi speciale combinatorii;
3) după modul lor de descriere.
Majoritatea subiecţilor speciali, de exemplu, cetăţeanul Republicii Moldova (art. 337 CP), mamă (art.
147 CP), judecător (art. 307 CP), lucrător medical (art. 162 CP), militarii (infracţiunile militare) etc.
posedă o singură calitate specială prevăzută de norma juridico-penală.
Legislaţia penală prevede subiecţi speciali caracterizaţi prin două sau mai multe calităţi speciale
combinatorii. De exemplu, subiectul infracţiunii, fixat în art, 183 CP, poate fi o persoană cu funcţie de
răspundere (prima calitate specială), împuternicită să asigure respectarea regulilor de protecţie a muncii
pe un anumit sector de muncă (a.doua calitate specială). Subiectul infracţiunii, prevăzut de lit. a) alin! (2)
art. 306 CP, poate fi o persoană cu funcţie de răspundere (prima calitate specială), împuternicită să
efectueze urmărirea penală (a doua calitate specială), care urmăreşte să tragă la răspundere penală o
persoană nevinovată de săvârşirea unei infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave (a
treia calitate specială). Pentru calificarea acestor infracţiuni, afară de semnele subiectului general, trebuie
precizate toate calităţile subiectului special în ansamblu. Lipsa unei singure calităţi, prevăzute în articolele
corespunzătoare ale Codului penal, exclude calificarea faptei comise.
In funcţie de specificul calităţilor, care stabilesc subiectul categoriilor concrete de infracţiuni,
isemnele pot fl clasificate;
1) după apartenenţa cetăţeniei: subiectul trădării de Patrie (art. 337 CP) poate fi numai cetăţean al
Republicii Moldova, iar subiectul spionajului (art. 338 CP) - un cetăţean străin sau un apatrid;
2) după semnele demografice: după sex - autorul pruncuciderii poate fi numai mama, subiect de sex
feminin; după vârstă - subiectul atragerii minorului la activitate criminală sau determinării lui la
săvârşirea unor fapte imorale (art. 208 CP), poate fi numai o persoană matură care a depăşit vârsta de 18
ani etc.;
3) după relaţiile familiale şi de rudenie: părinţi şi copiii sau persoanele care le suplinesc (art. 202,
203 CP);
4) după situaţia de serviciu: persoanele cu funcţii de răspundere (Cap. XV din CP), persoanele care
gestionează organizaţiile comerciale, obşteşti sau alte organizaţii neguverriamentale (Cap. XVI din CP),
persoanele cu funcţii de răspundere împuternicite să înfăptuiască justiţia (Cap. XIV din CP) etc.;
5) după obligaţiile profesionale: medicii, alţi lucrători medicali (art. 160, 161, 162 CP);
6) referitor la serviciul militar. Capitolul XVIII din Codul penal fixează cercul de subiecţi.ai
infracţiunilor militare (şefi, subalterni etc.);
7) după caracterul obligaţiilor cetăţenilor faţă de stat: martor, parte vătămată, expert,.specialist,
traducător (art. 312, 313 CP);
8) după statutul juridic special: persoana care se află sub arest preventiv, persoana condamnată,
persoana care execută pedeapsa cu închisoare (art. 317, 319, 286 CP);
9) după alte circumstanţe (art. 211, 212, 264 CP) etc.
în funcţie de modul de descriere, semnele subiectului infracţiunii pot fi clasificate în semne pozitive
şi semne negative.
Majoritatea semnelor subiectului special sunt descrise în lege prin noţiuni pozitive, adică se indică
semnele speciale concrete ale subiectului. Drept exemple de descriere sub formă pozitivă pot servi:
mama, judecătorul, persoana care conduce mijlocul de transport etc.
Semnele negative indică lipsa unei sau altei calităţi, însuşiri, proprietăţi, trăsături, caracteristici ale
subiectului. De exemplu, persoana care nu are studii medicale superioare speciale (lit. b) alin. (1) art. 159
CP) etc.
După cum s-a arătat anterior, calităţile subiectului special al infracţiunii sunt descrise, nemijlocit, în
norma juridico-penală sau rezultă din ea. în majoritatea cazurilor ele sunt indicate expres în dispoziţiile
din Partea specială a Codului penal. Legea le redă atât sub formă pozitivă, cât şi negativă. De exemplu,
cetăţean al R.M., cetăţean străin, medic, persoană fară studii^me- dicale superioare, părinţi, copii,
persoană cu funcţie de răspundere etc. Insă, uneori, de exemplu, în art. 171, 200, 353 CP etc. nu se prevăd
indicaţii directe privind calităţile subiectului special. Stabilirea lor în procesul calificării infracţiunii se
efectuează prin interpretarea altor elemente ale infracţiunilor. Studierea acestora ne permite să afirmăm că
subiectul violului poate fi atât o persoană de sex masculin, cât şi o persoană de sex feminin, subiectul
neglijenţei criminale faţă de paza bunurilor proprietarului poate fi doar o persoană care nu are calitatea
persoanei cu funcţie de răspundere etc.
Trebuie remarcat că importanţa juridică a semnelor subiectului special se deosebeşte de cea a
semnelor subiectului general.
Lipsa măcar a unui semn al subiectului general (responsabilitatea şi vârsta) înseamnă lipsa faptei
infracţionale.
A » « ♦
In cazul lipsei semnelor subiectului special apare şi altă situaţie: uneori absenţa lor exclude complet
răspunderea penală; în alte cazuri, se schimbă numai calificarea infracţiunii. De exemplu, divulgarea
informaţiilor ce constituie secret de stat de către soţia funcţionarului, căruia, i-a fost încredinţat, exclude
complet răspunderea penală a acesteia. Şi invers, încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de
exploatare a transportului feroviar, naval sau aerian de către o persoană ce nu este lucrător în aceste
domenii nu poate fi calificată potrivit art. 263 CP, însă în funcţie de circumstanţele cauzei penale, atare
acţiuni prejudiciabile pot fi calificate conform art. 197, 198, 287 CP sau potrivit articolelor ce prevăd
răspunderea penală pentru infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei.
3.5. Determinarea proprietăţilor persoanei juridice ca subiect al infracţiunii
Potrivit alin. '(4) art. 21 CP, pentru infracţiunile prevăzute în art. 215— 218,221,223-246,248-
251,257,259-261 este stipulată răspunderea penală a persoanelor juridice care desfăşoară activitate de
întreprinzător.
în conformitate cu legislaţia civilă şi a celei penale, pentru stabilirea proprietăţilor persoanei juridice
ca subiect al infracţiunii este necesar să precizăm"Hacă ea întruneşte următoarele calităţi:
— să fie constituită în ordinea şi în modul prevăzute de Codul civil (CC);
—să desfăşoare activitate de întreprinzător;
— activitatea ei să fie desfăşurată doar în condiţiile fixate în alin. (3) art. 21 CP;
—ea poartă răspundere penală pentru infracţiunile prevăzute expres în alin. (4) art. 21 CP.
Conform art. 55 CC, persoană juridică este organizaţia care are patrimoniu distinct şi răspunde pentru
obligaţiunile sale cu acest patrimoniu, poate să dobândească şi să exercite în nume propriu drepturi patrimoniale şi
personale nepatrimoniale, să-şi asume obligaţiuni, poate fi reclamant şi pârât în instanţa de judecată.
Persoana juridică se consideră constituită în momentul înregistrării ei de către stat (alin. (1) art. 63
CC), dobândeşte capacitatea de folosinţă (alin. (1) art. 60 CC) şi capacitatea de exerciţiu (alin. (1) art. 61
CC) la data înregistrării de stat şi încetează la data radierii ei din registrul de stat.
Subiect al infracţiunii poate fi numai persoana juridică care desfăşoară activitate legală de
întreprinzător (desfăşurarea ilegală a activităţii de întreprinzător este stipulată în art. 125 şi 241 CP), fapt
ce corespunde dispoziţiilor legislative din. Capitolele H şi XI ale Codului civil, ale Legii cu privire la
antreprenoriat şi întreprinderi din 3 ianuarie 1992, a Legii privind acordarea de licenţe pentru unele genuri
de activitate nr. 332 din 1999 etc. De aici rezultă că persoana juridică, pentru desfăşurarea ilegală a
activităţii de întreprinzător, poartă răspundere penală conform art. 241 CP, iar pentru desfăşurarea ilegală
a activităţii de întreprinzător în prezenţa condiţiilor indicate în alin. (3) art. 21 CP - pentru una sau mai
multe infracţiuni enumerate în alin. (4) art. 21 CP.
Conform alin. (3) art. 21 CP, persoana juridică care desfăşoară activitate de întreprinzător este pasibilă
de răspundere penală pentru o faptă prevăzută de legea penală, dacă există una dintre următoarele
condiţii:
1) persoana juridică este; vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite
activităţi;
2) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de
constituire sau scopurilor declarate;
3) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei,
societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă, sancţionată,
aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a persoanei juridice
respective.
A
In conformitate cu alin. (5) art. 21 CP, răspunderea penală a persoanei juridice care desfăşoară
activitate de întreprinzător nu exclude răspunderea penală a persoanei fizice pentru infracţiunea săvârşită.
în această situaţie, persoana fizică trebuie să posede semnele generale ale subiectului, prevăzute în art. 21
şi 22 CP, precum şi cele speciale prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal.
Ca subiecţi de drept persoanele juridice sunt şi ele, asemeni persoanelor fizice, atât destinatare, cât şi
beneficiare de ocrotire juridică penală,, deci pot avea atât calitatea de subiect al infracţiunii, cât şi
calitatea de parte vătămată sau, cum e numit de doctrina penală română, subiect pasiv al infracţiunii.
Există unele infracţiuni care pot fi săvârşite, câteodată chiar cu precădere, de către persoanele
juridice. Menţionăm dintre acestea insolvabilitatea intenţionată sau fictivă, limitarea concurenţei libere,
infracţiuni fiscale, infracţiuni ecologice etc. Aici nu este vorba despre fapte săvârşite de conducere, fără
ştirea şi acordul membrilor persoanei juridice, ci despre acte voite şi consfinţite de toţi membrii acestei
entităţi şi executate conform acestei voinţe • colective. Principiul răspunderii penale a persoanelor juridice
se poate argumenta şi prin faptul că există pedepse care pot fi aplicate numai persoanelor juridice (sistarea
existenţei persoanei juridice sau suspendarea activităţii acesteia) care sunt destul de eficace, deoarece ele
pot determina schimbarea conduitei membrilor persoanei juridice în partea respectării legii penale.
4. Determinarea laturii subiective a infracţiunii
4.1. Noţiunea şi importanţa laturii subiective
Cum s-a constatat anterior, după determinarea obiectului, laturii obiective şi subiectului infracţiunii,
trecem la analiza laturii subiective a infracţiunii.
Latura subiectivă a infracţiunii reprezintă reflectarea sau posibilitatea reflectării concomitente în
conştiinţa subiectului infracţiunii a semnelor obiective ale faptei comise, adică a acţiunii sau inacţiunii
prejudiciabile, a consecinţelor prejudiciabile sau a primejdiei reale a survenirii lor, a legăturii de
cauzalitate dintre ele, precum şi a celorlalte semne obiective cu care este descrisă infracţiunea în legea
penală.
Prin urmare, latura subiectivă a infracţiunii reflectă legătura conştiinţei şi voinţei infractorului cu
fapta prejudiciabilă comisă de el, adică caracterizează atitudinea psihică a autorului faţă de faptele sale.
Componenţa de infracţiune include următoarele semne cu ajutorul cărora legea penală descrie latura
subiectivă a infracţiunii: vinovăţia, motivul (mobilul) şi scopul infracţiunii.
Semnele laturii subiective, ca şi cele ale laturii obiective sunt de două tipuri: obligatorii şi facultative.
Semnele obligatorii au importanţă pentru calificarea infracţiunii, iar cele facultative - pentru
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale. La categoria semnelor obligatorii se referă
vinovăţia, prin cel puţin una dintre formele ei, iar la cele facultative - motivul şi scopul infracţiunii. Este
de remarcat că, în descrierea infracţiunilor concrete, legiuitorul poate utiliza toate semnele laturii
subiective, toate fiind obligatorii pentru calificarea infracţiunii date,
In procesul examinării laturii subiective a infracţiunii trebuie să pornim de la teza, unanim acceptată de
doctrina penală, că fiecare infracţiune reprezintă o unitate a semnelor obiective şi subiective ale unei fapte
prejudiciabile anumite. Şi! numai în mod teoretic, ele pot fi studiate de sine stătător, însă fară a neglija
legătura şi unitatea lor indisolubilă internă. Doctrina penală consideră la fel de importante atât semnele
obiective, cât şi cele subiective. Supraaprecierea laturii obiective în detrimentul celei subiective duce la
aşa-nuriiita incriminare obiectivă; supraaprecierea laturii subiective este legată doar de incriminarea
descoperirii intenţiei sau stării periculoase. Supraaprecierea în ambele cazuri creează un obstacol în calea
luptei cu criminalitatea şi (duce la încălcarea legalităţii. Aceste greşeli sunt provocate de cauze diferite.
în primul rând, procesul determinării şi demonstrării semnelor laturii subiective este mai dificil,
deoarece este vorba de circumstanţe psihologice ale infracţiunii săvârşite. Mai mult decât atât, persoana
care a comis fapta infracţională, de obicei, se străduieşte să prezinte acţiunile sau inacţiunile sale ca fiind
comise fără vinovăţie sau, cel puţin, din imprudenţă.
In al doilea rând, tehnica legislativă de descriere a multor infracţiuni concrete nu conţine o
caracteristică clară a laturii subiective, fapt ce duce la o interpretare diferită şi echivocă a esenţei ei
psihologice, într-adevăr, este destul de complicată intuirea şi înţelegerea corectă a celor mai multe nuanţe
ale elementelor laturii subiective,.cum ar fi prevederea, dorinţa, admiterea în mod conştient, evitarea
»consecinţelor printr-un calcul în mod uşuratic, aspecte care determină limitele dintre conduita
prejudiciabilă şi comportarea neinfracţională, dintre infracţiunile intenţionate şi cele din imprudenţă, pe
care le-a prevăzut legiuitorul în descrierea infracţiunii date în legea penală.
A
In al treilea rând, unii colaboratori ai organelor judiciare şi de urmărire penală subestimează
importanţa semnelor subiective şi, de aceea, le cercetează superficial, mai ales în caziil motivului şi
scopului infracţiunii, atunci când acestea nu influenţează calificarea infracţiunii. Iată de ce Curtea
Supremă de Justiţie, adeseori atenţionează că „în unele cazuri, cercetarea superficială a circumstanţelor
cauzei şi Constatarea incorectă a intenţiei culpabilului, motivului ei şi scopului infracţiunii condiţionează
calificarea greşită .
Latura subiectivă a infracţiunii, fiind un proces ce decurge în psihicul infractorului, cuprinde
momentul intelectual (conştiinţa), momentul volitiv (voinţa) şi cel emoţional (trăirea cu intensitate a celor
săvârşite), care se dezvăluie prin aşa semne juridice ca: vinovăţia, mobilul şi scopul făptuitorului în
momentul comiterii infracţiunii. Aceste trei semne se află într-o legătură organică reciprocă, fiecare dintre
ele având şio importanţă de sine stătătoare.
Vinovăţia, mobilul şi scopul pot fi indicate expres în lege. De exemplu, omorul intenţionat (art. 145
CP); distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor (art, 198 CP); vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP), din
sancţiunea căruia rezultă că este vorba doar de decesul victimei din imprudenţă, articole care
stipuleazăpraeterintenţiă, sau intenţia depăşită (praeter - peste), denumită de legiuitorul nostru în aţt. 19
CP infracţiune săvârşită cu două forme de vinovăţie; vătămarea intenţionată medie a integrităţii corporale
sau a sănătăţii săvârşită din motive de duşmănie sau ură socială, rasială sau religioasă (lit, j) alin, (2) art.
152 CP); diversiunea săvârşită în scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţării (art. 343
CP) etc.
în cazurile în care vinovăţia, motivul şi scopul infracţiunii nu sunt direct nominalizate în dispoziţiile
articolelor corespunzătoare din Partea specială a Codului penal, ele sunt precizate cu ajutorul diferitelor
metode de interpretare. De exemplu, vinovăţia poate:
— rezulta din esenţa termenilor utilizaţi la descrierea infracţiunii, bunăoară, oprirea samavolnică,
fără necesitate a trpnului, poate fi săvârşită numai intenţionat (art. 270 CP), iar pierderea documentelor
ce conţin secrete de stat poate fi comisă numai din imprudenţă (art. 345 CP) etc.;
— izvorî din indicaţiile legiiI cum ar fi bună-ştiinţa (art. 177 CP), rea- voinţa (art. 203 CP),
motivul sau interesele făptuitorului (art. 164 CP), scopul (art. 188 CP) etc., ce caracterizează doar o
infracţiune intenţionată;
— fi numai intenţionată,, în cazul în care infracţiunea este descrisă doar prin comiterea unor
anumite acţiuni sau inacţiuni (aşa-numitele componenţe formale de infracţiuni);
— decurge din interpretarea sistematică a legii, când nu există condiţiile evidenţiate mai sus.
Astfettrebuie clarificate şi celelalte elemente ale laturii subiective a infracţiunii, deoarece trecerea
tacită a acestora în articolele respective din Partea specială a Codului penal nu exclude existenţa lor, dar
cere elucidarea cu minuţiozitate a opiniei legiuitorului referitor la ele.
Stabilirea corectă a laturii subiective are o mare importanţă atât teoretică, cât şi practică:
- determină caracterul şi gradul prejudiciaţii al conduitei infracţionale,
precum şi gradul de pericol al persoanei care o comite, ceea ce are o importanţă deosebită atât pentru
calificarea infracţiunii, cât şi pentru individualizarea aplicării pedepsei penale;
-permite delimitarea infracţiunilor adiacente sau a celor asemănătoare. De exemplu, infracţiunile
prevăzute de art. 145 şi 149 CP, precum şi cele stipulate în art. 197 şi 198 CP etc., se disting numai după
forma lor de vinovăţie; distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor (art. 197 CP) se deosebeşte de
diversiunea îndreptată spre distrugerea sau deteriorarea întreprinderilor sau a altor bunuri de stat sau
obşteşti (art. 343 CP) numai prin scopul acestor infracţiuni.
—permite diferenţierea esenţială a tipurilor componenţelor de infracţiune: de bază, cu circumstanţe
agravante şi cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul săvârşit din gelozie constituie componenţa
de bază a omorului intenţionat (alin. (1) art. 145 C'P), omorul săvârşit în stare de afect constituie
componenţa cu circumstanţe atenuante a omorului intenţionat (art. 146 CP), omorul săvârşit cu
premeditate constituie componenţa cu circumstanţe agravante a omorului intenţionat mm a) alin, (2) art.
145 CP), iar omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi7sau utiliza ori comercializa organele sau ţesuturile
victimei constituie componenţa cu circumstanţe deosebit de agravante a omorului intenţionat (lit. 1) alin.
(3) art, 145 CP) etc.
4.2. Determinarea vinovăţiei şi formele ei
Potrivit art. 6 CP, persoana este supusă răspunderii şi pedepsei penale doar pentru faptele săvârşite cu
vinovăţie. Vinovăţia reprezintă un semn obligatoriu al fiecărei infracţiuni. Ea cuprinde atitudinea psihică
a făptuitorului faţă de cele săvârşite, fără a da răspuns la problema de ce şi pentru ce el săvârşeşte
infracţiunea, care este motivul şi scopul infracţiunii.
a. Vinovăţia constituie atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiunile sau inacţiunile comise şi faţă de
consecinţele prejudiciabile survenite, exprimată sub formă de intenţie sau imprudenţă sau concomitent
prin ambele forme.
Luând în consideraţie cele expuse, doctrina penală n-a susţinut opinia,25 potrivit căreia vinovăţia şi
latura subiectivă sunt identice.
Pentru stabilirea vinovăţiei trebuie ţinut cont de însuşirile ei: conţinutul, forma, esenţa socială şi
gradul ei prejudiciabil.
Locul central îi revine conţinutului vinovăţiei, format din intelect şi voinţă.
Momentul intelectual include înţelegerea de către persoană a caracterului prejudiciabil al acţiunii sau
inacţiunii sale, posibilitatea de a prevedea caracterul prejudiciabil al urmărilor lor, înţelegerea
circumstanţelor în care se comite infracţiunea, esenţa şi importanţa lor, perceperea corectă a legăturii de
cauzalitate dintre acţiune sau inacţiune şi consecinţele infracţionale.
Elementul volitiv se reduce la caracterizarea manifestărilor psihologice care orientează conduita
omului într-o anumită direcţie, reglementează alegerea soluţiei: de a săvârşi o acţiune concretă sau de a se
abţine de la ea. Esenţa momentului volitiv în comiterea infracţiunilor, intenţionate constă în orientarea
conştientă a acţiunilor pentru atingerea scopurilor scontate, iar la comiterea infracţiunilor din imprudenţă
- în nechibzuinţa, nepăsarea, negli- jenţa manifestată de făptuitor în conduita sa premergătoare survenirii
consecinţelor prejudiciabile. Particularitatea procesului volitiv la comiterea infracţiunilor din imprudenţă
constă şi în faptul că persoana nu întreprinde eforturi psihice pentru a evţta cauzarea consecinţelor
prejudiciabile, deşi are această posibilitate.
In infracţiunile concrete, vinovăţia este constatată prin iiidicarea formei de vinovăţie şi a semnelor
obiective reflectate în atitudinea psihică a subiectului.
Forma vinovăţiei se stabileşte de corelaţia elementelor psihice care formează conţinutul ei. Această
corelaţie trebuie să exprime dependenţa faptei comise de atitudinea negativă a persoanei faţă de interesele
societăţii, încălcate prin această faptă; să caracterizeze diverse atitudini intelectuale şi volitive ale
persoanei faţă de faptă (acţiune sau inacţiune) şi consecinţele ei; să redea un anumit grad de vinovăţie.
Divizarea vinovăţiei în forme trebuie efectuată în funcţie de unele şi aceleaşi criterii.
Formele vinovăţiei reprezintă noţiuni juridice, fixate de legiuitor în articolele din Partea specială a
Codului penal, care simplifică stabilirea formei vinovăţiei la infracţiunile concrete, descrise în articolele
respective din Partea generală a Codului penal. Formele vinovăţiei reprezintă fenomene psihice
caracteristice numai faptelor infracţionale. Fenomenele psihice specifice unei conduite legale, obişnuite a
omului poate să nu coincidă cu noţiunea juridică a vinovăţiei*. Diversele variante ale atitudinii psihice a
subiectului pentru fapta săvârşită pot fi recunoscute ca vinovăţie doar în cazul în care ele se află în
limitele noţiunilor juridice ale acestora, stipulate de lege.
Potrivit art. 6 CP, vinovăţia poate avea numai două forme: intenţia şi imprudenţa însă atunci când
infracţiunea este construită dintr-un cumul de două infracţiuni, dintre care una se comite intenţionat, iar
alta - din imprudenţă, această infracţiune unică complexă se consideră săvârşită cu două
forme de vinovăţie (art. 19 CP), numită şipraeterintenţie sau intenţie depăşită, ce nu poate fi considerată a treia
formă de vinovăţie.
Esenţa vinovăţiei, ca şi a oricărei altei noţiuni şi instituţii juridice, are un caracter social-politic şi e
strâns legată de menirea acestora, de rolul lor în viaţa socială.
După esenţa sa, vinovăţia reprezintă atitudinea psihică a subiectului faţă de realitatea obiectivă ce îl
înconjoară: vizavi de relaţiile sociale, interesele societăţii, cerinţele sale juridice, alţi membri ai societăţii.
Vinovăţia presu-. pune că atitudinea persoanei faţă de interesele sociale este negativă din cauza orientării
antisociale a subiectului, opunerii conştiente a voinţei sale intereselor sociale, prin manifestarea atitudinii
nechibzuite, neglijente faţă de ele. Confirmând intenţia şi imprudenţa ca forme ale vinovăţiei, legiuitorul,
în acelaşi timp, demonstrează că anume prin ele se manifestă atitudinea negativă a persoanei faţă de
interesele societăţii.
De aceea, esenţa vinovăţiei el o leagă, pe de o parte, de izvorul ce o produce, iar pe de altă parte, de
răspunderea subiectului ca urmare juridică a săvârşirii infracţiunii cu vinovăţie.
Stabilirea gradului vinovăţiei persoanei reprezintă concretizarea formei şi conţinutului ei în fiecare
caz concret. Vinovăţia intenţionată este cu mult mai gravă decât cea imprudentă. Dacă la săvârşirea
infracţiunii intenţionate se produc urmări mai grave care nu erau cuprinse de intenţia făptuitorului, atunci
fapta comisă se consideră mai gravă.
Deci vinovăţia este caracterizată atât cantitativ, cât şi calitativ de conţinutul, forma, esenţa şi gradul ei.
b. Intenţia şi modalităţile sale. Intenţia, ca formă a vinovăţiei, este prevăzută de legiuitor mai des
decât imprudenţa. In literatura juridică se constată că în practică greutatea specifică a infracţiunilor
intenţionate constituie mai mult de 90%.
Potrivit art. 17 CP, „se consideră că infracţiunea a fost săvârşită cu intenţie dacă persoana care a
săvârşit-o îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări".
Din textul legii rezultă că atitudinea psihică faţă de cele săvârşite în cazul intenţiei cuprinde trei
elemente.
Subiectul:
— îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
— a prevăzut urmările ei prejudiciabile;
3) le-a dorit sau admitea, în mod conştient, survenirea acestor urmări.
Unitatea acestor trei elemente ce stabilesc atitudinea psihică a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune
şi, concomitent, faţă de consecinţe, definesc noţiunea juridico-penală a intenţiei stabilite de legiuitor.
Eliminarea din intenţie a unuia dintre aceste elemente nu înseamnă altceva decât golirea de continut a
noţiunii date.
j >
De aceea este complet incorectă opinia,26 potrivit căreia legea penală atribuie intenţia doar la
componenţele materiale de infracţiuni (fiecare infracţiune este materială, adică orice infracţiune produce
anumite daune valorilor ocrotite de legea penală sau cel puţin creează primejdia reală a survenirii
acestora, indiferent de faptul cum a fost ea descrisă: ca o componenţă formală sau materială de
infracţiune), deoarece art. 17 CP cere stabilirea concomitentă a atitudinii psihice a infractorului atât faţă
de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţele fiecărei infracţiuni, fără a specifica dacă constituie ea o
componenţă formală sau una materială de infracţiune.27
Perceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi prevederea urmărilor ei
prejudiciabile se referă la sfera intelectuală a psihicului infractorului, iar dorinţa sau admiterea conştientă
a survenirii acestor urmări se referă la sfera volitivă a psihicului celui vinovat.
/s
In funcţie de conţinutul momentului volitiv, infracţiunea intenţionată poate fi săvârşită cu intenţie
directă sau cu intenţie indirectă (denumită şi eventuală).
Intenția directa se caracterizează prin faptul că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi a dorit
survenirea acestor urmări.
Intenţia indirectă presupune că persoana care a săvârşit infracţiunea îşi dădea seamalîe caracterul
prejudiciabil ăl acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei prejudiciabile şi admitea, în mod
conştient, survenirea acestor urmări.
Pentru determinarea corectă a vinovăţiei, ca de altfel şi a motivului şi scopului infracţiunii, trebuie
ţinut cont de două probleme ce apar în procesul calificării infracţiunii:
1) forma de vinovăţie la comiterea infracţiunii analizate, inclusă anticipat de legiuitor ca semn
obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune concrete descrise în legea penală;
2) conţinutul intenţiei sau imprudenţei referitoare la componenţa de infracţiune analizată. Cu alte
cuvinte, ce fel de circumstanţe reale trebuie să fie cuprinse de conştiinţa şi voinţa persoanei, în baza
cărora să putem recunoaşte existenţa intenţiei sau imprudenţei în conduita ei. Sau mai bine zis, cum
trebuie să stabilim vinovăţia persoanei într-o faptă concretă comisă de ea.
Pentru elucidarea formei de vinovăţie, fixată anticipat de legiuitor în componenţa concretă de
^infracţiune descrisă în legea penală, trebuie să utilizăm metodele de interpretare, expuse în primul
subparagraf, cum ar fi, indicaţia directă a legii (omor intenţionat), esenţa termenilor juridici, prin
intermediul cărora se descrie infracţiunea (bună-ştiinţă, rea-voinţă, pierderea etc.), interpretarea
sistematică a legii etc., de exemplu, cunoscând esenţa termenilor juridici utilizaţi la descrierea furtului
(sustragere pe ascuns - art. 186 CP) şi făcând o comparaţie a lui cu dispoziţia art. 273 CP (răpirea mi-
jlocului de transport), pii.tem afirma că latura subiectivă a furtului poate fi caracterizată numai prin
lintenţie directă şi motiv, scop de profit.
. Pentru dezvăluirea conţinutului intenţiei directe a persoanei care a comis, de exemplu, un furt,
trebuie să descoperim atitudinea psihică a făptuitorului faţă de toate semnele obiectului ; şi ale laturii
obiective ale acestei componenţe de infracţiune. Trebuie dovedit că: 1) făptuitorul înţelege faptul
comiterii unei sustrageri; 2) că a comite re ascuns; 3) că sustrage bunurile altei persoane', 4) că îi
provoacă proprietarului o daună materială în proporţii esenţiale; 5) că are dorinţa de a comite
sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane în proporţii esenţiale; 6) că fapta este comisă în scop de
profit pentru a se îmbogăţi. Dacă făptuitorul comite un furt cu circumstanţe agravante, atunci trebuie să
clarificăm atitudinea psihică a lui şi faţă de aceste circumstanţe agravante.
Luând în considerare r ezolvarea corectă a problemelor menţionate, putem
formula unele reguli generale de delimitare a infracţiunilor după atitudinea
subiectivă a făptuitorului faţă de unele semne obiective ale componenţei de
infracţiune.
În cazul în care infractorul nu-şi dă seama de un oarecare semn obiectiv al infracţiunii intenţionate;,
atunci fapta comisă cade sub incidenţa articolului despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat.
De exemplu, în loc de lit. c) alin. (3) art. 145 CP (omorul intenţionat săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei
femei gravide), trebuie să fie aplicat alin. (1) art. 145 CP (omor intenţionat fără circumstanţe agravante).
Dacă în legislaţie nu există un articol analog despre infracţiunea intenţionată fără semnul indicat, de care
făptuitorul nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1 prevadă, atunci trebuie aplicat articolul despre
infracţiunea din imprudenţă ce include acest semn; dacă această normă lipseşte se va aplica articolul
despre infracţiunea din imprudenţă fără acest semn; dacă şi astfel de articol nu există, atunci componenţa
de infracţiune lipseşte. De exemplu, în loc de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a
bunurilor) poate fi aplicat art. 198 CP (Distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor) sau art.
232 C.P (Distrugerea sau deteriorarea masivelor forestiere); în cazul nimicirii sau deteriorării avutului
proprietarului fără folosirea metodelor ce prezintă pericol sporit sau.în proporţii esenţiale componenţa
infracţiunii lipseşte.
Pentru delimitarea infracţiunilor după atitudinea psihică a făptuitorului faţă de semnele obiective ale
componenţei de infracţiune ar fi binevenită construirea unei scheme logice, un program de delimitare, cel
puţin imaginar, care ne-ar ajuta să formulăm precis problemele ce decurg din ipotezele indicate şi care ne-
ar permite verificarea cu stricteţe a tuturor semnelor obiective ale componenţei de infracţiune importante
pentru calificare, de care faptui- j torul îşi dădea seama sau nu şi-a dat seama, dar trebuia şi putea să-1
prevadă.
Rezumând cele expuse, putem afirma că latura subiectivă, ca element al infracţiunii, este determinată în
întregime de obiectul şi latura obiectivă a acestuia. Tot ce este inclus în construcţia legislativă a obiectului
şi laturii obiective ale infracţiunii trebuie să fie reflectat în latura subiectivă a faptei infracţionale.
In doctrina penală şi practica judiciară a apărut întrebarea: care este forma vinovăţiei de circumstanţele
agravante în infracţiunile intenţionate? în literatura de specialitate se afirmă că în infracţiunile intenţionate
atitudinea psihică a făptuitorului faţă de circumstanţele agravante, incluse de legiuitor în numărul
semnelor componenţei de infracţiune, poate fi variată: în unele componenţe numai intenţionată, în altele -
numai din imprudenţă sau atât intenţionată, cât şi din imprudenţă. De exemplu, atitudinea psihică a făptui-
torului faţă de circumstanţele agravante ale furtului poate fi doar intenţionată.
La calificarea provocării intenţionate a avortului ilegal, care a pricinuit o vătămare gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii ori decesul victimei, atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aceste circumstanţe
agravante poate fi numai din imprudenţă, fapt stipulat expres în lit. b) şi c) alin. (2) art. 159 CP, ceea ce
nu era fixat în articolul corespunzător din Codul penal din 1961. Dacă se va constata intenţia făptuitorului
faţă de cauzarea vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii ori faţă de decesul victimei, atunci
astfel de acţiuni trebuie calificate potrivit art. 145 sau 151 CP.
Atitudinea psihică a făptuitorului faţă de aşa circumstanţă agravantă ca uzurparea puterii de stat care
a provocat decesul unei persoane (lit. b) alin. (2) art. 339 CP) poate fi atât intenţionată, cât şi din
imprudenţă, deoarece legiuitorul n-a specificai expres în lege forma vinovăţiei prin care poate fi comisă
această infracţiune, iar sancţiunea ei ne permite încadrarea completă a acestora în ambele cazuri.
A
In limitele intenţiei directe şi indirecte doctrina penală cunoaşte şi alte clasificări ale intenţiei:
premeditată, subită, simplă sau afectată, determinată, nedeterminată, alternativă, proprie etc.28 Analiza
acestor modalităţi ale intenţiei certifică diverse atitudini psihice ale subiectului la săvârşirea infracţiunilor
intenţionate. Ateste divizări ale intenţiei permit individualizarea maximă a atitudinii psihice a vinovatului,
stabilirea caracterului şi gradului vinovăţiei, prin urmare, jşi a răspunderii penale. Adeseori, ele au
importanţă pentru calificarea infracţiunilor. De exemplu, omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.
a) alin < (2) art. 145 CP), omorul săvârşit în stare de afect, survenită în mod subit (art. 146 CP),
vătămarea gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect ( art. 156 CP).
Comiterea infracţiunilor intenţionate atrage urmări juridice speciale:
1) posibilitatea recuiioaşterii recidivei în prezenţa condiţiilor corespunzătoare prevăzute în art. 34
CP;
2) posibilitatea răspunderii penale pentru pregătirea de infracţiune (art. 26 CP), tentativă de
infracţiune (art. 27 CP) şi pentru participaţie ( art. 41 şi 42 CP);
3) stabilirea unor condiţii mai severe de suspendare condiţionată a executării pedepsei (art. 90
CP);
4) doar infracţiunile intenţionate pot fi considerate infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de
grave (art. Ij5 CP);
5) faţă de persoanele^condamnate pentru infracţiuni intenţionate, amnistia se aplică într-un volum1
limitat etc.
c. Imprudenţa şi tipurile eu Alături de intenţie, imprudenţa reprezintă o formă de bază a vinovăţiei,
considerată mai puţin prejudiciabilă decât intenţia.
Practica judiciară arată că cel mai mare volum al daunelor materiale este produs nu de infracţiunile
intenţionate (sustrageri, distrugerea sau dete- riorarea intenţionată a bunurilor, abuzul de putere sau de
serviciu etc.), ci de infracţiunile din imprudenţă (neglijenţa în serviciu, lipsa de spirit gospodăresc,
distrugerea sau deteriorarea din imprudenţă a bunurilor, utilizarea neglijentă a izvoarelor de pericol sporit
etc.).
Importanţa luptei cu infracţiunile comise din imprudenţă sporeşte odată cu progresul tehnic în toate
sferele economiei naţionale şi a condiţiilor de trai. Se observă o creştere permanentă a infracţiunilor
comise din imprudenţă, în special în sferele ce ţin de ocrotirea mediului înconjurător, securitatea con-
diţiilor de muncă, securitatea circulaţiei şi exploatării transportului, utilizarea noilor resurse de energie, a
noilor izvoare puternice de pericol sporit etc.
Art. 18 CP stipulează că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana care a săvârşit-o
îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, a prevăzut urmările ei
prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate ori nu îşi dădea seama de
caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei
prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Noul Cod penal din 18 aprilie 2002, spre deosebire de Codul penal din 1961, a stabilit o nuvelă
legislativă ce ţine de definirea noţiunii de. imprudenţă. Codul penal din 1961 caracteriza imprudenţa doar
prin atitudinea psihică negativă a subiectului faţă de consecinţe, iar Codul penal în vigoare cere stabilirea
concomitentă a atitudinii psihice negative a făptuitorului atât faţă de acţiune sau inacţiune, cât şi faţă de
consecinţe.
Legea penală stabileşte două tipuri de imprudenţă: 1) încrederea exagerată în sine (numită în doctrina
română culpă cu previziune)) 2) neglijenţa (numită în doctrina română culpă simplă).
încrederea exagerată în sine presupune că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă dacă persoana
care a săvârşit-o:
1) îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
2) a prevăzut urmările ei prejudiciabile;
3) a considerat în mod uşuratic că ele vor putea fi evitate.
Doar unitatea acestor trei elemente, ce stabilesc atitudinea psihică negativă a persoanei faţă de
acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe, defineşte noţiunea juridico-penală a încrederii
exagerate în sine.
Menţionăm că, în cazul de încredere exagerată în sine, făptuitorul presupune posibilitatea survenirii
consecinţelor prejudiciabile, deoarece, în cazul respectiv concret, el consideră că ele vor putea fi evitate.
Previziunea inevitabilităţii consecinţelor este incompatibilă cu consideraţia precum că ele ar putea fi
evitate. Astfel, încrederea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia directă.
Previziunea posibilității survenirii consecinţelor prejudiciabile în cazul încrederii exagerate în sine are un caracter abstract,
deoarece lipseşte atât dorinţa, cât şi admiterea survenirii acestora. Prin n aceasta, încraderea exagerată în sine se deosebeşte de intenţia
indirectă Săvârşind infracţiunea prin încrederea exagerată in sine. infractorul contează pe anumite circumstanţe concrete, care,
chipurile, după opinia sa, ar putea contracara consecinţele infracţionale
Circumstanţele pe care contează făptuitorul pot fi dintre cete mai diverse: personalitatea sa (putere fizică, dibăcie, cunoştinţe
vaste, iscusinţă, experienţă, măiestrie etc.); situaţia în care se comite infracţiunea (lipsa altor persoane. In timp de ncapie etc.); acţiunile
altor persoane, forţele naturii (rugul aprins tn pădure va fi stins de ploaia care vine sau de abe persoane etc ); acţiunea perfectă a
mecanismelor etc. Despre modul uşuratic al calculelor evitării survenirii consecinţelor mărturiseşte faptul că totuşi consecinţele
prejudiciabile survin. De exemplu, conducătorul mijlocului de transport dezvoltând, în mod conştient, o viteză inadmisibilă, consideră
că va fi In stare, uşor, în orice moment, să frâneze sau să ocolească pietonul şi să evne accidentul Frăna Insă a refuzat să acţioneze să
actioneze în momentul respectiv, iar mijlocul de transport, lovindul pe pietonul ce traversa regulamentar strada a provocat decesul
acestuia.
Aşadar, din cele expuse rezultă că formularca legislativă a prrimului element al momentului intelectual - încrederea exagerată
in sine, este identica cu elementul corespunzător al intenţiei. In ambele cazuri este vorba de perceperea caracterului prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului. Această modalitate a imprudenţei se deosebeşte de mtcnţic atît prin formularea celui deal
doilea element al momentului intelectual, cât şi prin formularea momentului volitiv al amândurora. În cazul intenţiei, infractorul
prevede inevitabilitatea survenirii consecinţelor prqudiciabile, iar în cazul încrederii exagerate în sine - doar posibilitatea survenirii lor,
deoarece el nici nu le doreşte şi nici nu le admite. Momentul volitiv al intenţiei constă în dorinţa sau admiterea conştientă a survenirii
urmărilor prejudiciabile, iar cel al încrederii exagerate In sine - in consideraţia uşuratică de evitare a acestora.
Neglijenţa prevede că infracţiunea a fost săvârşită din imprudenţă, dacă persoana care a săvârşit-o:
3) nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
3) n-a prevăzut posibilitatea survenirii consecinţelor prejudiciabile;
3) deşi trebuia şi putea să le prevadă.
Lipsa capacităţii de percepere a caracterului prejudiciabil al acţiunilor sau inacţiunilor şi de prevedere a posibilităţii
survenirii consecinţelor constituie momentul intelectual al neglijenţei, iar la momentul volitiv al
neglijenţei se referă posibilitatea şi necesitatea previziunii acestora. Stabilirea acestor trei elemente ale
atitudinii psihice negative a persoanei faţă de acţiune sau inacţiune şi, concomitent, faţă de consecinţe,
defineşte noţiunea juridico- penală a neglijenţei. Tocmai lipsa atitudinii psihice a vinovatului faţă de
acţiunile sau inacţiunile comise din. definiţia imprudenţei, dată de Codul penal din 1961, a servit drept
cauză a apariţiei tezei absolut incorecte privind vinovăţia mixtă, deoarece adepţii acestei opinii susţineau
că imprudenţa poate fi determinată prin atitudinea psihică numai faţă de consecinţe. Acest subiect va fi
desfăşurat ulterior la analiza infracţiunilor săvârşite cu două forme de vinovăţie.
Neperceperea caracterului prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale şi neprevederea posibilităţii
survenirii urmărilor ei prejudiciabile apropie neglijenţa de fapta săvârşită fără vinovăţie (cazul fortuit),
care reprezintă o atitudine psihică deosebită a persoanei. Potrivit art. 20 CP,fapta se consideră
săvârşităfâră vinovăţie dacă persoana care a comis-o nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al
acţiunii sau inacţiunii ;sale, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform
circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
Pentru stabilirea imprudenţei, ca şi în cazul intenţiei, trebuie să ţinem cont de cele două probleme ce
apar la calificarea infracţiunilor:
3) determinarea formei de vinovăţie, prin care poate fi comisă infracţiunea dată, inclusă anticipat de
legiuitor ca semn obligatoriu al fiecărei componenţe de infracţiune concretă descrisă în legea penală;
3) imprudenţa într-o faptă concret comisă.
Rezolvarea acestor ipoteze se efectuează în acelaşi mod în care a fost analizată intenţia. De exemplu,
pentru stabilirea formei de vinovăţie la pierderea documentelor ce conţin secrete de stat (art. 345 CP),
inclusă de legiuitor în construcţia legislativă a acestei infracţiuni fără nominalizarea ei directă, putem
afirma că infracţiunea dată poate fi comisă doar din imprudenţă, deoarece utilizarea termenului „pierdere"
nu poate nicidecum caracteriza o gcţiune intenţionată.
Pentru elucidarea imprudenţei, de exemplu, în neglijenţa în serviciu (art. 329 CP), trebuie să precizăm că
persoana cu funcţie de răspundere îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al atitudinii neglijente sau
neconştiincioase faţă de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor de serviciu, a
prevăzut posibilitatea cauzării daunelor în proporţii mari intereselor publice sau drepturilor şi intereselor
ocrotite de lege ale persoanelor fizice sau juridice:, că ea considera în mod uşuratic (sigură pe sine că
nu dă greş niciodată) că aceste daune vor fi evitate sau că ea nu îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil
al atitudinii neglijente menţionate, nu a prevăzut posibilitatea survenirii daunelor nominalizate, deşi
trebuia şi putea să le prevadă,
d. Infracţiunea cu două forme de vinovăţie. Studiind evoluţia legislaţiei penale, se poate afirma1 că
legiuitorul, pornind de la sarcinile concrete de luptă cu infracţionalitatea şi de la tendinţa de repetare a
unor infracţiuni sub o anumită formă, adesea'adoptă norme penale, care, parţial, se intersectează, se
suprapun, fapt ce dufce, uneori, la dublarea, repetarea legii penale sau chiar la un surplus de norme
penale,
Cunoaştem două categorii de astfel de norme noi. Prima prevede infracţiunile'unice compuse din
două sau mai multe categorii de infracţiuni intenţionate, la care de fapt nu apar probleme în stabilirea
formei de vinovăţie prin care poate fi comisă infracţiunea nou-creată. De exemplu, componenţa de
infracţiune a tâlhăriei (art, 188 CP) este formată din vătămarea intenţionată a integrităţii corporale k au a
sănătăţii (care în funcţie de gravitatea ei ar putea fi pedepsită potrivit art. 151,152 sau 153 CP) şi din
sustragerea intenţionată pe ascuns sau deschisă a bunurilor altei persoane (care în funcţie de metoda
sustragerii ar putea fi pedepsită conform art. 186 sau 187 CP). Dacă făptuitorul comite concomitent aceste
două categorii de infracţiuni, cele săvârşite constituie o tâlhărie care se comite numai intenţionat.
A două categorie dejnorme noi cuprinde coeziunea dintr-o infracţiune intenţionată şi altă infracţiune
comisă din imprudenţă. De exemplu, vătămarea intenţionată grava a integrităţii coiporale sau a sănătăţii
(care ar putea fi încadrată în baza alin. (1) art. 151 CP) şi lipsirea de viaţă din imprudenţă (care respectiv
ar putea ii calificată conform art. 149 CP). Ele, fiind unite de legiuitor într-o normă aparte, au format o
infracţiune unică compusă din vătămare intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat
decesul victimei din imprudenţă, incriminată în alin. (4) art. 151 CP Dacă n-ar fi fost formată această
infracţiune unică compusă ca infracţiune distinctă, atunci în cazul săvârşirii lor s-ar fi realizat un concurs
ideal de infracţiuni prevăzute în alin. (1) art-151 (infracţiune comisă cu intenţie) şi alin. (1) art. 149 CP
(infracţiune comisă din imprudenţă), pentru care pedeapsa definitivă ar fi fost aplicată pe un termen nu
mai mare de 13 ani de închisoare. Insă legiuitorul, având în vedere faptul răspândirii acestor infracţiuni,
tendinţa lor de repetare, consecinţele prejudiciabile specifice anume sub forma dată şi necesitatea
înăspririi pedepsei penale pentru astfel de fapte, a creat o infracţiune unică compusă, prevăzută în alin, (4) art. 151
CP, săvârşită cu două forme de vinovăţie, pentru care se poate aplica o pedeapsă pe un termen de până la
15 ani închisoare.
Această situaţie este fixată în art, 19 CP: „Dacă, drept rezultat al săvârşirii cu intenţie a infracţiunii,
se produc urmări mai grave care, conform legii, atrag înăsprirea pedepsei penale şi care nu erau cuprinse
de intenţia făptuitorului, răspunderea penală pentru atare urmări survine numai dacă persoana a prevăzut
urmările prejudiciabile, dar considera, în mod uşuratic, că ele vor putea fi evitate sau dacă persoana nu a
prevăzut posibilitatea survenirii acestor urmări, deşi trebuia şi putea să le prevadă. In consecinţă,
infracţiunea se consideră intentionată".
Din textul legii rezultă că există infracţiuni care cuprind, în latura lor subiectivă, atât intenţia, cât şi
imprudenţa. Aceste infracţiuni se realizează atunci când făptuitorul, săvârşind cu intenţie o faptă
prevăzută de legea penală, poate produce un rezultat, cauzat din imprudenţă, mai grav sau în plus faţă de
acela prevăzut şi urmărit sau acceptat, astfel încât intenţia iniţială a fost depăşită, de unde a apărut, după
cum am mai 'ispus, denumirea dată acestei situaţii — praeterintenţie.
In infracţiunile cu două forme de vinovăţie este necesar să fie stabilită separat şi paralel vinovăţia
intenţionată a primei infracţiuni atât faţă de acţiuni sau inacţiuni, cât şi faţă de consecinţe (de exemplu,
provocarea intenţionată ilegală a avortului care s-a consumat cu întreruperea ilegală a sarcinii şi nimicirea
fătului — alin. (1) art. 159 CP) şi vinovăţia din imprudenţă, de asemenea faţă de acţiunile şi consecinţele
infracţiunii a doua (de exemplu, lipsirea de viaţă din imprudenţă) care este cumulată în această infracţiune
unică compusă (lit. c) alin. (2) art. 159 CP). G. A. Krigher, pe bună dreptate, menţiona că vinovăţia
acestor infracţiuni unice compuse^ trebuie numită vinovăţie dublă, fapt ce nu constituie o formă calitativ
noua (a treia formă) de vinovăţie.29 în ce ne priveşte, anterior noi am opinat pentru completarea legislaţiei
penale cu un nou articol privind infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie, 30 fapt preluat de
legiuitorul nostru în art. 19 CP din 18 aprilie 2002.
În lege sunt puţine infracţiuni cu două forme de vinovăţie şi toate au două tipuri de descriere:
componenţe materiale de infracţiuni cu circumstanţe agravante şi componenţe formale de infracţiuni cu
circumstanţe agravante.
Primul tip de infracţiuni cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe materiale
de infracţiuni, au două sau mai multe consecinţe prejudiciabile cu importanţă juridică inegală: o
consecinţă mai puţin gravă constituie un semn obligatoriu al laturii obiective şi o consecinţă mai gravă
joacă rolul circumstanţei agravante. Consecinţa obligatorie a laturii obiective se cauzează cu intenţie
directă sau indirectă, iar atitudinea psihică a făptuitorului faţă de consecinţa care înăspreşte pedeapsa
penală se manifestă fie prin încredere exagerată în sine, fie prin neglijenţă. La aceste infracţiuni se referă:
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesiil victimei din
imprudenţă (alin. (4) art. 151 CP), provocarea intenţionată ilegală a avortului care a provocat din
imprudenţă decesul victimei (lit c)ialin. (2) art. 159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din
imprudenţă (lit. b) alin. (3) art. 278 CP) etc.
Al doilea tip de infrabţiune cu două forme de vinovăţie, fiind construite ca nişte componenţe forrriale
de infracţiuni, se caracterizează prin faptul că infracţiunea intenţionat^, inclusă în conţinutul infracţiunii
unice compuse, nu include consecinţe prejudiciabile concrete în calitate de semn obligatoriu al laturii
obiective, însă înăsprirea pedepsei penale este legată de cauzarea din imprudenţă a unor urmări grave
concrete, indicate în lege. De exemplu, decesul victimei din imprudenţăjîn urma internării ei intenţionate,
în mod ilegal, într- o instituţie psihiatrică (lit a) alin. (2) art. 169 CP). Şi în cazul infracţiunilor de acest tip
trebuie stabilită, paralel şi separat, vinovăţia intenţionată a internării ilegale într-o instituţie psihiatrică atât
faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe (în pofida faptului că ele nu constituie un semn obligatoriu al
laturii obiective, dar noi am demonstrat anterior că orice infracţiune este materială, adică posedă unele
consecinţe prejudiciabile, chiar şi cele construite ca nişte componenţe de infracţiune formale în cazul
nostru astfel de consecinţe se consideră lipsirea ilegală de libertate, primejdia reală de înrăutăţire a
sănătăţii victimei) şi vinovăţie imprudentă faţa de consecinţele care înăspresc pedeapsa penală atât fată de
acţiuni, cât şi faţă de consecinţe.
Infracţiunea săvârşită cu două forme de vinovăţie nu trebuie, nicidecum, confundată cu aşa-numita
vinovăţie mixtă, pe care o considerăm complet incorectă, nejustificată, necorespunzătoare legii penale.
Adepţii existenţei vinovăţiei mixte opinau că, în limitele uneia şi aceleiaşi infracţiuni, se produc două
atitudini psihice deosebite ale persoanei, una faţa de acţiuni şi alta faţă de consecinţe, care nu intră pe
deplin în structura legislativă a intenţiei şi imprudenţei, de aceea există a treia formă de vinovăţie, aşa-
zisa formă mixtă a vinovăţiei.31
Un temei de bază în apariţia acestei opinii (a se vedea mai detaliat analiza critică a acestei opinii
expusă anterior32) a fost definiţia incompletă a imprudenţei, dată de Codul penal al Republicii Moldova
din 1961 şi de codurile corespunzătoare ale celorlalte republici din fosta URSS, potrivit căreia vinovăţia
imprudentă se determina doar conform atitudinii psihice a făptuitorului faţă de consecinţe. Codul penal al
RM din 18 aprilie 2002 a lichidat această lacună a legii penale. în prezent legea penală ne obligă să
stabilim atât vinovăţia intenţionată, cât şi vinovăţia imprudentă numai prin atitudinea psihică a
făptuitorului, dar atât faţă de acţiuni, cât şi faţă de consecinţe. Credem că prin aceasta s-a pus punct la
discuţiile inutile în această problemă.
Infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie reprezintă cazuri de concurs ideal de infracţiuni,
prevăzute de lege ca infracţiuni unice compuse, la care atitudinea psihică a âptuitorului este cuprinsă în
întregime de construcţia legislativă a intenţiei pentru infracţiunea de bază din acest concurs şi construcţia
legislativă a imprudenţei pentru a doua infracţiune din concursul ideal de infracţiuni, care formează
infracţiunea unică coiripusă săvârşită cu două forme de vinovăţie. Deci, intenţia şi imprudenţa la aceste
infracţiuni există separat, paralel şi nu se combină una cu alta.
Recapitulând modul stabilirii formei şi tipurilor de vinovăţie sau a cazului fortuit, putem conchide că
art. 17,18,19 şi 20 CP ne obligă să demonstrăm că persoana care a săvârşit infracţiunea:
— îşi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale sau nu-şi dădea seama de
acest caracter, deşi trebuia şi putea să-şi dea seama, fie nu-şi dădea seama de aceasta şi nici nu trebuia sau
nu putea să-şi dea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale;
— a prevăzut inevitabilitatea survenirii urmărilor prejudiciabile sau posibilitatea survenirii
urmărilor prejudiciabile, fie n-a prevăzut posibilitatea urmărilor ei prejudiciabile;
— a dorit survenirea urmărilor prejudiciabile sau le admitea în mod conştient, fie considera, în mod
uşuratic, că ele vor putea fi evitate, fie trebuia şi putea §ă prevadă survenirea urmărilor prejudiciabile, fie,
conform circumstanţelor cauzei, nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă.
— Numai corelaţia, simultană a cel puţin trei condiţii - câte una dintre cele enumerate în fiecare
dintrte cele trei elemente ale vinovăţiei sau nevinovăţiei -
— ne permite să constatăm că infracţiunea a fost comisă cu intenţie directă sau
— indirectă, prin încrederea exagerată în sine sau din neglijenţă, fie cu două forme de vinovăţie, fie
fâpta dată este comisă fără vinovăţie. Evidenţierea acestor trei elemente 0 vinovăţiei va ajuta lucrătorii
practicieni să-şi planifice corect procesul1 stabilirii formei şi tipului vinovăţiei într-o faptă infracţională
comisă sau constatării nevinovăţiei persoanei.
— e. Determinarea motivului şi scopului infracţiunii. Motivarea conduitei omului reprezintă una
dintre cele mai complicate probleme ale filozofiei, eticii, psihologiei şi, bineînţeles, ale jurisprudenţei. La
baza motivării conduitei omului stau necesităţile sale vitale culturale, materiale etc., iar la baza motivării
conduitei infracţionale, deseori, stau necesităţile eronate, pseudo- necesităţile sau necesităţile
hipertrofiate, cu un caracter imoral, alterat.
— Conduita infracţională, ca orice acţiune sau inacţiune a omului, are anumite motive şi e îndreptaţă
spre atingerea unui anumit scop.
— Prin motiv (mobil) al s infracţiunii se înţelege impulsul intern (dorinţa, tendinţa, pasiunea,
sentiriientul) al infractorului ce face să nască în mintea lui ideea săvârşirii unei ajiumite fapte conştient
orientată spre satisfacerea acelei dorinţe, tendinţe, pasiuni, sentimente eronate.
— Unele persoane acţionează din teamă, de exemplu, ca să ascundă o faptă infracţională anterioară
şij să evite urmărirea penală (lit. i) alin. (3) art. 145 CP - omorul intenţionat săvârşit cu scopul de a
ascunde o altă infracţiune), altele din motive de duşmănie sau ură socială, naţională, rasială sau religioasă
(lit. i) alin. (2) art. 151 CP), de gelozie (alin. (1) art. 145 CP), din considerente politice (artl 338 CP), din
ştrengărie sau din alte imbolduri huliganice (art. 287 CP), din dorinţa de îmbogăţire, interese materiale
(art. 186-195 CP) etc.
— Motivele infracţiunii intenţionate trebuie să fie cunoscute, fiindcă altfel nu s-ar putea înţelege
dorinţa infractorului de a comite infracţiunea, complexitatea faptei şi gradul|ei prejudiciabil.
— In pofida importanţei jsale, de regulă, mobilul faptei nu constituie un semn obligatoriu al laturii
subiective a infracţiunii, deoarece oricare ar fi impulsul intern al conduitei, săvârşirea acesteia este
aproape întotdeauna suficientă pentru înţelegerea laturii subiective a infracţiunii, însă precizarea
motivului în aceste cazuri are o importanţă deosebită pentru individualizarea răspunderii penale şi
pedepsei penale.
în unele cazuri, motivele sunt incluse de legiuitor în calitate de semne obligatorii ale laturii subiective, iar de
prezenţa sau de lipsa lor se ţine cont la calificarea infracţiunii. De exemplu, subiectul P. a fost tras la
răspundere penală potrivit alin. (1) art. 195 GP pentru sustragerea pe ascuns a două ceasuri de aur, din
secţia magazinului unde lucra soţia sa, infracţiune cu daune în proporţii mari cauzate proprietarului.
Examinând fapta subiectului P., instanţa de judecată a respins incriminarea propusă de organul de
urmărire penală şi a recalificat acţiunile lui R conform alin. (1) art. 197 CP (distrugerea sau deteriorarea
intenţionată a bunurilor în proporţii mari), deoarece un semn obligatoriu al furtului îl constituie tendinţa
de îmbogăţire a făptuitorului, motiv ce lipsea în comportamentul şi psihicul făptuitorului. Ancheta
judiciară a constatat că R, bănuindu-şi soţia de legături intime cu şeful magazinului, i-a cerut să se
concedieze. După ce ea a refuzat, P. a sustras pe ascuns ceasurile şi le-a aruncat într-un lac, crezând că
deficitul de avere, creat în urma acţiunilor sale, va servi drept temei pentru concedierea soţiei din
iniţiativa administraţiei.
In unele cazuri, motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al unei circumstanţe agravante a
infracţiunii. De exemplu, răpirea unei persoane din interes material (lit. f) alin. (2) art. 164 CP),
vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită cu intenţii huliganice (lit h)
alin. (2) art. 151 CP) etc.
Motivul întotdeauna premerge intenţiei, concretizând-o, consolidând-o. Teza precum că toate
infracţiunile intenţionate sunt motivate este unanim acceptată de doctrina penală. Mai complicat se
rezolvă problema privind motivarea infracţiunilor comise din imprudenţă. Unii autori neagă importanţa
motivelor pentru infracţiunile comise din imprudenţă.33
Susţinem opinia, conform căreia infracţiunile comise din imprudenţă au un caracter volitiv conştient
şi, prin urmare, ele sunt motivate şi îndreptate spre un anumit scop. Academicianul rus V. N. Kudreavţev
scria că, în urma cercetării motivelor şi scopurilor infracţiunilor comise din imprudenţă, prin încălcarea
regulilor de securitate ale circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport, s-a stabilit că 63,2 % de
şoferi se conduceau de năzuinţa de a îndeplini sau chiar de a depăşi planurile, de a transporta mai rapid
încărcăturile etc., 22,5% urmăreau scopuri de profit sau alte interese personale, iar 14,3% încălcau aceste
reguli din intenţii huliganice sau cu scopul de a se sustrage de la reţinerea lucrătorilor poliţiei.34
Aşadar, putem menţiona că există motive tipice pentru infracţiuni intenţionate, pentru cele din
imprudenţă, iar unele motive pot fi caracteristice
atât pentru infracţiunile intenţionate, cât şi pentru cele din imprudenţă. S-a stabilit că tendinţa de a se
îmbogăţi, răzbunarea, gelozia, carierismul, imboldurile huliganice, de regulă, motivează infracţiunile
intenţionate, dar acestea pot fi şi motivele infracţiunilor din imprudenţă. Pentru infracţiunile din
imprudenţă sunt caracteristice aşa motive ca lăudăroşenia, fanfaronada, egoismul etc.35
Scopul infracţiunii reprezintă o imagine apărută în psihicul persoanei
privind obiectivul propus şi reprezentat de făptuitor ca rezultat al acţiunii
sau inacţiunii sale infracţionale. * i
Scopul nu trebuie confundat cu consecinţele prejudiciabile ale infracţiunii. Scopul, ca imagine
privind rezultatul scontat, caracterizează gândirea, cugetarea persoanei. Consecinţele prejudiciabile
reprezintă faptul realităţii obiective ca semn ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii. De exemplu,
scopul omorului intenţionat poate fi obţinerea de profit, debarasarea de datorii, ascunderea altei
infracţiuni sau înlesnirea săvârşirii ei etc., pe când consecinţa omorului este decesul victimei.
Deosebirea dintre scop şi motiv se întemeiază pe faptul cum caracterizează ele procesul volitiv.
Motivul infracţiunii răspunde la întrebarea ce a determinat persoana să săvârşească infracţiunea, iar
scopul infracţiunii condiţionează orientarea acţiunilor către rezultatul apropiat, spre care tinde persoana.
Uneori motivul şi scopul infracţiunii pot să coincidă. De exemplu, tendinţa de a se îmbogăţi, de a căpăta
foloase materiale constituie atât motivul, cât şi scopul sustragerilor bunurilor altei persoane.
Ca şi motivul, scopul nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii, deoarece
oricare ar fi scopul conduitei făptuitorului, săvârşirea acesteia este suficientă pentru constatarea laturii
subiective a infracţiunii. în aceste cazuri, scopul infracţiunii se ia în consideraţie la aplicarea pedepsei
penale. In cazul în care scopul este indicat ca semn obligatoriu al infracţiunii, de el se ţine cont la
calificarea infracţiunii. De exemplu, terorismul nu ar exista dacă nu ar avea la bază dorinţa şi scopul de a
submina securitatea publică, de a intimida populaţia sau de a impune autorităţilor publice sau persoanelor
fizice anumite decizii (alin. (1) art. 278 CP), banditismul - fară scopul atacării persoanelor fizice sau
juridice'(art. 283 CP), diversiunea-fără scopul slăbirii bazei economice şi capacităţii de apărare a ţarii (art.
343 CP) etc.
Uneori, scopul reprezintă esenţa circumstanţelor agravante ale infracţiunii. De exemplu, vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale săvârşită cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa
organele sau ţesuturile victimei (lit. d) alin. (3) art. 151 CP), pronunţarea unei sentinţe, decizii, încheieri
sau hotărâri contrare legii săvârşite în scop de profit (lit. b) alin. (2) art. 307 CP) etc.
Este necesară stabilirea coincidenţei exacte a motivului şi scopului infracţiunii urmărit de făptuitor cu
motivul şi scopul indicate sau presupuse de legiuitor la descrierea componenţelor concrete de infracţiune.
Dacă motivul şi scopul infracţiunii nu sunt nominalizate în scris în dispoziţiile articolelor corespunzătoare
din Partea specială a Codului penal, dar sunt presupuse de legiuitor ca semne obligatorii ale componenţei
de infracţiune (de exemplu, motivul şi scopul îmbogăţirii constituie semne obligatorii ale furtului, fără
nominalizarea lor directă în dispoziţia normei penale), atunci elucidarea acestora se efectuează conform
regulilor generale despre interpretarea legii penale. Ulterior se stabileşte coincidenţa motivului sau
scopului infracţiunii urmărit de făptuitor cil cele prevăzute de legiuitor.
f. Eroarea şi importanţa ei la calificarea infracţiunii Prin eroare doctrina penală înţelege cunoaşterea
greşită a circumstanţelor reale juridice şi/sau faptice în care a avut loc săvârşirea faptei. Drept urmare,
deosebim două tipuri de erori: eroarea juridică şi eroarea de fapt.
Eroarea juridică reprezintă imaginaţia greşită a persoanei privind caracterul infracţional al faptei
comise sau inexistenta acestui caracter. Sunt posibile următoarele subtipuri de erori juridice: eroarea
privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, eroarea privind calificarea faptei, eroarea privind categoria şi
limitele pedepsei.
Eroarea privind legalitatea sau ilegalitatea faptei, la rândul său, are două varietăţi:
1) persoana are o închipuire greşită privind caracterul infracţional al faptei comise, în timp ce legea
nu consideră această faptă ca infracţiune. Această eroare exclude răspunderea penală, deoarece persoana
de fapt comite acţiuni care nu sunt infracţionale şi de aceea nu poate fi trasă la răspunderea penală;
2) persoana are o reprezentare incorectă privind lipsa caracterului infracţional al faptei comise, în
timp ce legea consideră infracţiune fapta comisă. Această eroare, de regulă, nu înlătură vinovăţia
persoanei şi nu exclude răspunderea penală.
Eroarea privind calificarea faptei, precum şi eroarea privind categoria şi limitele pedepsei, fiind
nişte reprezentări incorecte pentru calificarea justă a faptei comise şi a categoriei şi limitei pedepsei, ce
poate fi aplicată, nu exclude nici vinovăţia, nici Răspunderea penală a făptuitorului.
Eroarea defaptpresupune o reprezentare greşită privind circumstanţele
faptice ale celor comise, de exemplu, privind obiectul juridic, obiectul material, personalitatea victimei,
mijloacele de comitere a infracţiunii, consecinţele infracţionale, raportul de cauzalitate, circumstanţele
atenuante şi agravante ale infracţiunii etc., în funcţie de care deosebim diferite tipuri ale acestei erori.
Regula generală pentru toate tipurile erorii de fapt presupune că răspunderea penală trebuie stabilită
în corespundere cu vinovăţia persoanei, ţinându- se cont de ceea ce percepea sau trebuia să perceapă
infractorul în momentul comiterii infracţiunii. De exemplu, cele comise se vor califica ca tentativă de
infracţiune, spre comiterea căreia a fost îndreptată intenţia infractorului.
CALIFICAREA ACTIVITĂŢII INFRACŢIONALE NECONSUMATE
§ 1. Activitatea infracţională neconsumată
Prin legea penală se incriminează, de obicei, faptele care sunt comise în întregime şi duse până la
ultima fază - producerea urmărilor prejudiciabile,
A
adică faptele care iau forma infracţiunii consumate. Insă se acuză şi. faptele care, din cauze independente
de voinţa autorului, nu ajung până la ultima fază, ci doar până la o etapă ce precede consumarea, până la
faza începutului de executare, iar uneori numai până la cea a actelor de pregătire. De exemplu, o
persoană, luând hotărârea de a săvârşi un furt, cercetează obiectul ales pentru comiterea infracţiunii,
examinează amplasamentul efectivului de pază, alege şi recrutează complici, procură instrumentele
necesare pentru comiterea infracţiunii etc. După toate acestea, dacă nu este împiedicată, ea trece la
realizarea deciziei infracţionale: pătrunde în încăpere, ia bunurile străine cu intenţia de a le scoate afară şi
a le însuşi şi, iarăşi dacă nu este împiedicată sau din alte cauze independente de voinţa sa, scoate bunurile
din încăpere şi Ie transportă la locul dorit. In acest caz, dacă infractorul a reuşit să-şi realizeze scopul,
atunci suntem în prezenţa unei infracţiuni de furt consumată (art. 186 CP), iar dacă această activitate
infracţională, din cauze independente de voinţa făptuitorului, nu ajunge până la capăt, atunci cele comise
vor constitui o pregătire de infracţiune (art. 26 şi 186 CP) sau o tentativă de infracţiune (art. 27 şi 186
CP). |
Toate aceste trei faze constituie perioada externă sau perioada de realizare a laturii obiective a
infracţiunii. însă perioada externă întotdeauna este precedată de perioada internă sau psihică, deoarece
mai întâi apare ideea săvârşirii faptei şi se ia hotărârea de a o săvârşi (în această perioadă se formează
latura subiectivă a infracţiunii) şi apoi se trece la realizarea deciziei.
în perioada internă, în care se formează latura subiectivă a infracţiunii, se disting patru faze: 1) naşterea,
conceperea şi conturarea ideii de a comite o infracţiune. Motivarea ideii, în general, îl interesează pe
criminolog, pe ofiţerul de urmărire penala şi, deopotrivă, pe judecător, acesta urmând să individualizeze
pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită; 2) deliberarea, sau supunerea comparării motivelor pro şi contra ideii de a
comite o infracţiune, a avantajelor sau a dezavantajelor, ca urmare a comiterii infracţiunii; 3)
luarea deciziei ferme de a săvârşi infracţiunea proiectată; 4) oratorică, mai numită şi descoperirea
intenţiei, în care persoana comunică altei persoane hotărârea sa de a săvârşi o infracţiune, numai pentru a-
şi exprima gândul.
In literatura de specialitate rusă a fost înaintată opinia, conform căreia, pe lângă cele trei faze. penal
condamnabile ale perioadei externe, de realizare (pregătirea, tentativa şi infracţiunea consumată), trebuie
recunoscută drept etapă penal condamnabilă, de sine stătătoare, a activităţii infracţionale şi faza
descoperirii intenţiei, în baza căreia prin faimoasa infracţiune sovietică - agitaţia şi propaganda
antisovietică - erau condamnaţi disidenţii puterii sovietice.
în prezent este u;nănim recunoscut faptul că activitatea infracţională poate avea trei faze penaţ
condamnabile ale realizării laturii obiective: pregătirea de infracţiune, tentativa de infracţiune şi
infracţiunea consumată.
Ar fi greşit sa considerăm că fiecare infracţiune comisă intenţionat trece neapărat toate etapşle
menţionate. Adeseori, intenţia persoanei se realizează direct în actul de comitere a infracţiunii consumate,
fără a trece prin tentativă sau perioada de pregătire a infracţiunii. în cazurile în care infracţiunea decurge
prin toate cele trei faze, importanţă juridico-penală de sine stătătoare capătă numai ultima fază -
infracţiunea consumată. Fiecare fază precedentă este absorbită de ultima. Câteodată chiar pregătirea
infracţiunii (organizarea bandelor armate înicazul banditismului) sau tentativa de infracţiune (atacul în
scopul sustragerii bunurilor la tâlhărie) sunt considerate de legea penală ca infracţiuni consikmate.
Art. 14 CP, dând definiţia generală a infracţiunii, are în vedere atât infracţiunea consumâtă, cât şi
activitatea infracţională neconsumată, iar articolele din Partea specială a Codului penal definesc numai
noţiunea infracţiunilor consumate. Pentru a demonstra în procesul calificării că infracţiunea n-a fost
consumata, este necesar ca odată cu articolul corespunzător din Partea specială a Codului penal, să facem
trimitere şi la art. 26 (Pregătirea de infracţiune) sau|27 CP (Tentativa de infracţiune), care conţin
definiţiile şi principiile calificării acestor etape infracţionale.
Stabilirea coincidenţei exacte dintre semnele faptei prejudiciabile consumate şi semnele componenţei
de infracţiune prevăzute de norma juridico-pe- nală a fost examinată în capitolul anterior ale acestei
lucrări. Pentru calificarea activităţii infracţionale neconsumate trebuie utilizate prevederile examinate
cunoscute, fiind necesare un şir de precizări pe care le vom analiza în continuare.
Fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale sunt prezente la multe infracţiuni, dar nu la toate. Pornind
de la această ipoteză, ne vom opri asupra unor cazuri de infracţiuni comise în prezenţa fazelor de
desfăşurare sau fără ele:
— fazele infracţiunii pot exista numai la infracţiunile cu intenţie directă. într-adevăr, pregătirea,
luarea tuturor măsurilor necesare săvârşirii infracţiunii sunt posibile dacă persoana a luat o hotărâre
infracţională şi, în scopul executării ei, a început să realizeze anumite acţiuni. Şi invers, la infracţiunea
din neglijenţă, ca formă a imprudenţei, făptuitorul n-a prevăzut şi n-a urmărit un anumit scop, deci nu
poate exista nici pregătirea ei, nici tentativa de infracţiune. în acest caz există doar infracţiunea
consumată. Nici la infracţiunea cu intenţie indirectă nu sunt posibile fazele neconsumate, fiindcă
rezultatul eventual, pe care autorul îl prevede şi-1 acceptă chiar, nu este clar în prealabil. Această remarcă
este valabilă şi referitor la infracţiunile comise din încredere exagerată în sine, ca a doua formă a
imprudenţei, deoarece autorul, sperând că urmările nu vor surveni, fiindcă le va putea evita, nu le- a
pregătit şi nici n-a încercat să le realizeze;
— fazele infracţiunii sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie directă comise prin inacţiuni, de
exemplu, însuşirea averii, lovirea victimei etc. Faptul îl explicăm prin aceea că acţiunea, ca formă
evolutivă, în procesul realizării sale trece dintr-o stare în alta. Fazele de desfaşurare sunt imposibile la
infracţiunile comise numai prin inacţiuni, de exemplu, neprezentarea, nepredarea, eschivarea etc.
Explicarea constă în faptul că inacţiunea nu poate avea faze de desfăşurare, deoarece dacă în momentul
săvârşirii ei au apărut urmările, atunci ea s-a consumat, iar dacă acestea n-au survenit, asemenea acţiuni
nu pot fi penal condamnabile, pentru că, până la momentul apariţiei urmărilor, persoana poate să
acţioneze şi să-şi onoreze obligaţiile etc. Un interes deosebit reprezintă problema posibilităţii tentativei de
infracţiune la infracţiunile omisive, la care latura obiectivă constă dintr-o inacţiune. Ma-
. 1 9 i
joritatea absolută a penaliştilor pledează pentru ideea imposibilităţii comiterii tentativei prin inacţiune,
fiindcă neîndeplinirea obligaţiei de a acţiona înseamnă consumarea infracţiunii. Cei care opinează pentru
existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează conceptul prin exemplul devenit clasic: o
mamă, în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte. Cu părere de rău, sub influenţa acestei
opinii şi legiuitorul nostru a definit noţiunea tentativei ca acţiune sau inacţiune intenţionată. Suntem
convinşi că tentativa mamei de pruncucidere prin nealimentarea copilului nou-născut este imposibilă,
deoarece în orice moment până la decesul copilului ea poate să înceapă alimentarea acestuia, iar dacă
aceste urmări totuşi vor apărea, atunci va fi vorba de infracţiune consumată. Practica penală nu cunoaşte
cazuri de răspundere penală pentru astfel de tentative. De aceea propunem excluderea din dispoziţia art.
27 CP a cuvintelor „sau inacţiunea";1
— fazele de desfăşurare sunt posibile numai la infracţiunile cu intenţie
directă comise prin acţiuni, care presupun o durată de timp şi sunt irealizabile la unele infracţiuni, care,
comise rapid, nu au o durată de timp. Ca exemplu poate servi insultared militarului (art. 366 CP);
— uneori, pregătirea şi tentativa sunt în general imposibile chiar şi la infracţiunile comise cu
intenţie directă, prin acţiuni care presupun o durată de timp. Aceasta se explică prin însuşi modul de
construcţie legislativă a laturii obiective a infracţiunii. în virtutea particularităţilor acţiunii prejudiciabile,
unele infracţiuni nu presupun decât o fază a activităţii infracţionale, fie că este vorba de pregătire, fie - de
tentativă. Aşa, bunăoară, pentru a obţine prin şantaj bunţirile unui proprietar, pot fi comise acţiuni de
pregătire, dar tentativa e imposibilă, deoarece cererea remiterii avutului proprietarului prin şantaj
alcătuieşte! dej a o infracţiune consumată, indiferent de rezultatul obţinut de infractor. C|a tentative de
infracţiune sunt construite tâlhăria (art. 188 CP), pungăşia (art. 192 CP), ameninţarea cu omor ori cu
vătămarea
I gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (art. 155 CP) etc., care, în acelaşi timp, se consideră infracţiuni
consumate. Altfel spus, nu este posibilă tentativa la tentativă de infracţiune, determinată ca infracţiune
consumată.
Toate fazele activităţii infracţionale se deosebesc esenţial între ele, mai ales prin proprietăţile
dbiective ale faptelor comise. Stabilirea exactă în fiecare caz aparte a fazei concrete de desfăşurare a
infracţiunii are o mare importanţă pentru răspunderea penală, mai ales după ce noul Cod. penal, pentru
prima dată, a rajlus limitele pedepsei pentru pregătirea de infracţiune şi pentru tentativa de infracţiune,
excluzând răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.
Dezvăluirea acteloi: preparatorii până la momentul când vinovatul îşi canalizează acţiunile spre
comiterea directă a infracţiunii are importanţă pentru prevenirea şi curmarea infracţiunii, în special când
se pregăteşte o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă.
Stabilirea corectă a fazelor activităţii infracţionale neconsumate are o pondere deosebită pentru
stabilirea renunţării de bună voie la săvârşirea infracţiunii şi pentru calificarea acţiunilor precedente
renunţării de bună voie, dacă fapta săvârşită conţine o altă infracţiune consumată.
La delimitarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea consumată trebuie tinut cont că
infracţiunea consumată include în sine toate
' o
semnele componenţei de infracţiune, indicate în normă juridico-penală. In cazul infracţiunii neconsumate
întotdeauna „lipseşte" vreun semn al laturii obiective, în primul rând, urmările prejudiciabile. în acest caz
este vorba despre lipsa acelor urmări prejudiciabile, dorite de infractor, care-s indicate în dispoziţia
normei penale în calitate de semn necesar al componenţei de infracţiune consumată. Bunăoară,
infracţiunea de omor constă dintr-o anumită acţiune - împuşcare, otrăvire, lovire etc. - şi un anumit
rezultat - moartea victimei. Dacă în urma săvârşirii acţiunilor îndreptate spre decesul persoanei acest
rezultat n-a survenit, există o tentativă de infracţiune, chiar dacă au fost cauzate unele vătămări corporale.
O însemnătate deosebită la demarcarea activităţii infracţionale neconsumate de infracţiunea terminată
are precizarea momentului consumării infracţiunii. După cum se ştie, momentul consumării infracţiunii
depinde de construcţia legislativă a componenţelor infracţiunii. Componenţele materiale se consideră
consumate o dată cu survenirea consecinţelor prejudiciabile, cele formale - o dată cu realizarea acţiunilor
prejudiciabile, iar cele formal- reduse — din momentul începerii acţiunilor prevăzute de legea penală.
Deci, mai întâi, trebuie concretizat corect momentul consumării infracţiunilor, pe care 1-a avut în vedere
legiuitorul construind componenţele de infracţiune.
§ 2. Calificarea actelor de pregătire a unei infracţiuni
De pregătire (preparatorii) se consideră toate actele prin care se organizează, se pregăteşte săvârşirea
acţiunii prejudiciabile ce constituie latura obiectivă a infracţiunii.
Potrivit alin, (1) art. 26 CP, pregătire de infracţiune se consideră înţelegerea prealabilă de a săvârşi o
infracţiune, procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor, sau crearea intenţionată,
pe altă cale, de condiţii pentru săvârşirea ei dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului,
infracţiunea nu şi-a produs efectul.
Aşadar, textul legii indică, alternativ, trei posibilităţi de acte preparatorii
fracţiuni:
1) înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune;
2) procurarea, fabricarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor pentru săvârşirea infracţiunii;
3) crearea intenţionată, pe altă cale, a condiţiilor pentru săvârşirea infracţiunii dacă, din cauze
independente de voinţa făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul.
In pofida acestora,1 pentru răspunderea penală e suficientă comiterea a cel puţin unui act de pregătire
din cele enumerate.
înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune reprezintă luarea unor decizii asupra diferitelor
aspecte ale activităţii infracţionale viitoare de către două sau mai multe persoane, dintre care cel puţin
două trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii proiectate: săvârşirea în comun a infracţiunii;
caracterul prejudiciabiil al infracţiunii proiectate; împărţirea rolurilor între aceste persoane; locul] timpul,
mijloacele înfăptuirii; camuflarea urmelor; realizarea obiectelor dobândite ilegal; tăinuirea participanţilor
etc. In linii generale, este vorba dâ elaborarea planurilor de acţiuni infracţionale.
Referitor la persoariele care participă la înţelegerea prealabilă de. a săvârşi o infracţiune, alin. (6) art.
42 CP de asemenea cere ca acestea să întrunească semnele subiectului infracţiunii. De aceea, este complet
incorectă indicaţia Plenului CSJ. stipulată în pct 25 al Hotărârii sale „Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor" din 28 iunie 2004, potrivit căreia «săvârşirea sustragerii de
către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu una sau mai multe persoane
care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei agravante „de două sau mai multe
persoane"». Deci, şi înţelegerea prealabilă de a săvârşi o infracţiune trebuie să aibă loc între două sau mai
multe persoane, dintre care cel puţin doiiă trebuie să posede semnele subiectului infracţiunii, în caz
contrar se încaldă prevederile alin. (6) art. 42 CP.
Prin procurarea mijloacelor ori instrumentelor pentru comiterea infracţiunii se înţelege Sustragerea,
sau altă metodă de dobândire ilegală a acestora, precum şi cumpărarea, „împrumutul temporar" al acestor
obiecte de la alte persoane.
Fabricarea mijloacelor ori instrumentelor înseamnă producerea lor industrială sau meşteşugărească,
având menirea să înlesnească comiterea unei infracţiuni concrete. \
Adaptarea mijloacelor sau instrumentelor presupune transformarea unor obiecte, cu o altă destinaţie,
în cele al căror rezultat convine pentru comiterea infracţiunii. De exemplu, schimbarea formei unei chei,
pentru ca ea să fie utilizată la deschiderea- unei uşi etc.
Prin mijloace şi instrumente pentru săvârşirea infracţiunii se înţeleg obiectele, uneltele şi dispozitivele
necesare pentru comiterea infracţiunii sau cel puţin destinate âă uşureze săvârşirea infracţiunii. De
exemplu, scara proprietarului, cuţite etc.
Prin crearea intenţionată, pe altă cale, de condiţii'pentru săvârşirea infracţiunii se înţelege
cercetarea locului presupus pentru comiterea infracţiunii, examinarea cantonării efectivului de pază,
clarificarea căilor de retragere de la locul infracţiunii, recrutarea complicilor, schimbarea exteriorului,
îmblânzirea câinilor de pază etc.
Actele de pregătire pot fi pedepsite numai în cazul în care „din cauze independente de voinţa
făptuitorului, infracţiunea nu şi-a produs efectul". Prin această expresie se înţelege că infracţiunea nu a
ajuns până la începutul fazei tentativei de infracţiune din motive independente de voinţa făptuitorului. De
exemplu, împiedicarea comiterii infracţiunii de apariţia unei paze adău- gătoare, refuzul uneia dintre
persoane cu care s-a înţeles în prealabil infractorul etc. Dacă actele de pregătire sunt întrerupte din propria
voinţă, indiferent de motivele renunţării (căinţa, frica de pedeapsă, remuşcările, sentimentul de milă
pentru victimă etc.), această renunţare se consideră benevolă şi ea, conform art. 56 CP, constituie temei
pentru liberarea de răspundere penală pentru pregătirea infracţiunii.
După cum s-a menţionat, activitatea infracţională neconsumată se distinge, de obicei, prin acţiuni şi
nu este posibilă în cazul infracţiunilor care presupun numai inacţiuni, însă la pregătirea de infracţiune
anume la infracţiunile care pot fi comise doar prin acţiuni, uneori săvârşirea acestor acţiuni pot fi
precedate de inacţiune. De exemplu, paznicul unui depozit lasă intenţionat uşa depozitului descuiată şi
fereastra deschisă, pe care era obligat să le închidă, creând astfel condiţii pentru sustragerea bunurilor
materiale de către complicele său.
Pentru calificarea unei pregătiri de infracţiune trebuie să evidenţiem particularităţile ei specifice:
J| Actele de pregătire nu fac parte din latura obiectivă a infracţiunii proiectate şi sunt exterioare
acesteia. Ele, fiind o etapă de realizare a laturii subiective, creează condiţii pentru realizarea laturii
obiective a infracţiunii ce se pregăteşte. De aceea, pentru precizarea laturii obiective a unei pregătiri de
infracţiune e necesară trimiterea la art. 26 CP, pe lângă articolul din Partea specială a Codului penal
privind infracţiunea proiectată.
2. între pregătirea unei infracţiuni şi comiterea ei există întotdeauna un anumit interval de timp, în
unele cazuri el fiind destul de mare. De regulă, acţiunile pregătitoare, comise sistematic într-un interval
scurt de timp, au un grad prejudiciabil mai mare.
3. spre deosebire; de acţiunile de săvârşire a infracţiunii, acţiunile pregătitoare sunt adesea despărţite
în spaţiu de obiectul concret de atentare.
4. In unele cazuri.;, actele preparatorii reprezintă veriga necesară a acţiunilor, fără de care infractorul nu
poate săvârşi infracţiunea. De exemplu, pregătirea instrumentelor şi mijloacelor pentru fabricarea banilor
falşi.
5. în alte cazuri, infracţiunea poatefi comisă şifară acţiunile pregătitoare. De exemplu, pregătirea
sacilor pentru a scoate afară lucrurile furate nu are importanţă pentru făptuirea infracţiunii.
6. Uneori, măsurilepregătitoare ale unei infracţiuni pot constitui, concomitent, o altă infracţiuhe
consumată. De exemplu, făptuitorul procură ilegal o armă de foc pentru a Comite un omor din gelozie. în
cazul dovedirii acestei intenţii, persoana va fi trasă la răspundere penală pentru un concurs de infracţiuni
potrivit alin. (1) ak 290 şi alin. (1) art. 26, alin. (1) art. 145 CP.
7. Pregătirea unei infracţiuni presupune întotdeauna intenţie directă, ea este posibilă la
infracţiunile care presupun o durată de timp şi la infracţiunile ce pot fi comise numai; prin acţiuni.
Spre deosebire de Codul penal din 1961, care incrimina nelimitat actele de pregătire, alin. (2) jart. 26
CP în vigoare prevede răspunderea penală numai pentru persoanele care au săvârşit pregătirea unei
infracţiuni mai puţin grave, grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
§ 3. Calificarea tentativei de infracţiune
Potrivit art. 27 CP, tentativa de infracţiune este considerată acţiunea sau inacţiunea intenţionată
îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni dacă, din cauze independente de voinţa făptuitorului,
aceasta nu şi-a produs efectul.
Calificarea unei sau iltei acţiuni drept tentativă de infracţiune sau pregătire de infracţiune depinde lde
faptul dacă acţiunea a fost îndreptată nemijlocit spre săvârşirea unei infracţiuni sau spre crearea
condiţiilor pentru comiterea eLDe aceea una şi acfeeaşi acţiune poate fi considerată ca pregătire sau.
tentativă în funcţie de faptul despre ce fel de infracţiune este vorba: în cazul în care infractorul a fbstj
reţinut în momentul forţării uşii unui apartament, el trebuie supus răspunderii pentru tentativă de furt,
dacă intenţia lui era îndreptată spre sustragerea bunurilor altei persoane, şi invers, el trebuie supus
răspunderii penale pentţu pregătirea omorului persoanei care locuia în acest apartament. Tentativă de
infracţiune va fi şi atunci când făptuitorul a ridicat cuţitul pentru a lovi persoana sau a tras cu arma, dar a
dat greş, sau când, cu intenţia de a fura, a pătruns într-o încăpere închisă, unde se aflau bunurile materiale,
dar a fost reţinut etc.
Tentativa de infracţiune se caracterizează prin punerea în executare a rezoluţiei infracţionale,
executare care a fost întreruptă sau, deşi a fost realizată în întregime, n-a produs efectul cerut de lege
pentru existenţa infracţiunii consumate. > m
Pentru calificarea tentativei de infracţiune se cere prezenţa concomitentă a următoarelor condiţii:
4) decizia făptuitorului de a comite o anumită infracţiune;
5) această decizie să fie pusă în aplicare;
6) executarea să fi fost întreruptă sau să nu-şi fi produs efectul din cauze independente de voinţa
făptuitorului.
Decizia de a comite o anumită infracţiune este specifică numai infracţiunilor cu intenţie directă. Ea nu
este cu putinţă la infracţiunile cu intenţie indirectă şi la cele comise din imprudenţă. In raport cu actele de
pregătire, tentativa reprezintă continuarea realizării hotărârii infracţionale.
Tentativa de infracţiune implică trecerea de la actele de pregătire, care creează doar nişte condiţii
pentru realizarea deciziei proiectate, la acte de executare a laturii obiective a unei anumite infracţiuni.
Prin tentativă de infracţiune se înţelege efectuarea acţiunilor laturii obiective a infracţiunii îndreptate
direct asupra valorii sociale apărată de legea penală (relaţiile patrimoniale, viaţa şi sănătatea persoanei,
inviolabilitatea sexuală etc.), creând primejdia reală de a le pricinui o daună esenţială. Dacă aceste acţiuni
ar fi fost duse până la capăt, ele ar fi pricinuit dauna scontată. De exemplu, persoana care atentează la
viaţa umană, trage din armă, dar a dat greş, loveşte cu cuţitul, însă cuţitul se frânge, aruncă victima din
trenul în mişcare, dar ea rămâne vie etc. In aceste cazuri, făptuitorul comite acţiuni îndreptate direct spre
omorul victimei, viaţa ultimei a fost supusă unei primejdii directe, însă decesul ei nu a survenit dintr-o
greşeală, defecţiune a cuţitului, concursul fericit al circumstanţelor pentru victimă, care n-au depins de
intenţia infractorului.
A treia condiţie de existenţă a tentativei este întreruperea executării/aptei deja începute sau
neproducerea efectului acţiunilor executate din cauze independente de voinţa făptuitorului. Anume
nefinisarea faptei infracţionale începute deosebeşte tentativă de. infracţiunea consumată şi reprezintă imul
dintre-temeiurile recunoaşterii tentativei, ca etapă de sine stătătoare a desfăşurării activităţii infracţionale.
Spre deosebire de infracţiunea consumată, tentativa de infracţiune se caracterizează sau prin lipsa totală a
consecinţelor prejudiciabile, sau prin survenirea unor consecinţe de altă natură, asemănătoare cu cele
nutrite de infractor. De exemplu, infractorul a hotărât să sustragă o sumă de bani în proporţii deosebit de
mari, spărgând în acest scop o casă de bani a unei organizaţii de stat, dar, în realitate, a găsit şi a sustras
numai o sumă neînsemnată. In asemenea cazuri acţiunile făptuitorului trebuie calificate nu după dauna
reală pricinuită, dar în conformitate cu intenţia lui: sustragerea avutului străin în proporţii deosebit de
mari (art. 27 şi alin. (2) art. 195 CP).
La tentativă nu numai că lipsesc consecinţele prejudiciabile sau survin alte consecinţe neprevăzu te
de infractor, dar persoana de multe ori nu reuşeşte să înfăptuiască toate acţiunile, care, după părerea sa,
sunt necesare pentru a- şi atinge scopul. Făptuitorul, de exemplu, având intenţia de a însuşi prin
escrocherie avutul străin, i-a propus unei persoane un inel de aramă, dându-1
A
drept aur, însă înşelăciunea a fost descoperită (art. 27 şi 190 CP). In acest caz consecinţele dăunătoare
lipsesc, iar infractorul nici n-a reuşit să-şi realizeze toate acţiunile preconizate, care, după părerea lui, erau
necesare pentru a săvârşi o infracţiune consumată - escrocheria.
Tentativa de infracţiune deci are loc în acele cazuri în care autorul n-a reuşit să ducă infracţiunea
până la capăt, datorită unor cauze independente de voinţa sa. Dacă însă infracţiunea a fost întreruptă,
fiindcă făptuitorul a renunţat de bună voie la ea, atunci atare acţiune nu poate fi considerată tentativă de
infracţiune.
Motivele din cauza cărora infracţiunea nu este dusă până la capăt, poartă un caracter obiectiv şi nu
depind de voinţa făptuitorului, de exemplu, intervenţia altor persoane, acţiunea forţelor naturii, a
diferitelor mecanisme, şovăiala, nehotărârea, lipsa de experienţă şi nepregătirea atentatului, comiterea
unei greşeli în circumstanţele faptice ale cauzei (în obiect, mijloace, metode etc.), precum şi alte
circumstanţe.
A
In doctrina penală e unanim recunoscută opinia, potrivit căreia tentativa de infracţiune e posibilă atât
la infracţiunile construite în calitate de componenţe materiale de infracţiuni, cât şi la cele construite în
calitate de componenţe formale de infracţiuni. Dacă în cazul componenţelor materiale, subiectul comite
fapta prejudiciabilă prevăzută de lege, iar rezultatul prevăzut de ea nu survine, atunci în cazul
componenţelor formale ale infracţiunii are loc o încercare nereuşită de a săvârşi fapta prejudiciabilă
prevăzută de lege.2
Referitor la coruperea pasivă sau activă (art. 324 şi 325 CP) sau mituirea (art. 333 şi 334 CP), considerate
infracţiuni cu componenţe formale, pct. 7 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la aplicarea legislaţiei
referitoare la răspunderea penală pentru mituire" din 11 martie 1996, care se referea la. legislaţia penală anterioară,
dar ca concept e valabilă şi pentru legislaţia în vigoare, indica expres că în situaţia în care mita propusă nu
a fost luată,
acţiunile mituitorului urmează a fi calificate ca tentativă de dare de mită >
(conform legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere activă). Dacă mita propusă şi acceptată n-a
fost luată din motive care n-au depins de voinţa mituitului, acţiunile lui trebuie calificate ca tentativă de
luare de mită (potrivit legislaţiei în vigoare, sau ca tentativă de corupere pasivă).
în literatura de specialitate a fost înaintată opinia,3 potrivit căreia tentativa de infracţiune e posibilă şi
la infracţiunile cu componenţe formal-reduse. Anterior noi am argumentat că nu poate exista tentativă la
tentativă, precum şi pregătire la pregătire şi doar în cazul în care infracţiunea consumată reprezintă în
fond o tentativă de infracţiune la ea e posibilă^etapa de pregătire.
Calificarea justă a infracţiunii consumate şi neconsumate, în mare măsură, depinde de constatarea, în
primul rând, a tentativei de infracţiune, în rândul al doilea, de posibilitatea tentativei de infracţiuni cu
diferite construcţii legislative şi, în rândul al treilea, de limitele tentativei de infracţiune, adică de
momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune.
După cum am menţionat anterior, tentativa de infracţiune e posibila doar în infracţiunile cu intenţie
directă, comise prin acţiuni şi care presupun o durată de timp. Deci latura subiectivă a tentativei se
caracterizează numai prin intenţie directă. Acest fapt deseori e subliniat în hotărârile Plenului CSJ. De
exemplu, pct. 3 al Hotărârii Plenului CSJ „Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre omorul
intenţionat" din 15 noiembrie 1993 stipulează că „instanţele judecătoreşti vor ţine cont de faptul că
omorul intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi indirectă. Tentativa de omor este posibilă
numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrează că el a prevăzut survenirea
morţii, dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu depind de voinţa
lui".
Momentul începerii şi consumării tentativei de infracţiune e legat de conţinutul tipului ei. Tentativa
de infracţiune poate fi: 1) consumată; 2) neconsumată; 3) nulă.
Momentul începerii oricărui tip de tentativă se consideră începutul acţiunii prejudiciabile îndreptate
nemijlocit la săvârşirea unei infracţiuni, adică momentul începerii acţiunii descrise sau care rezultă din dispoziţia
articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal.
Tentativa consumată are loc atunci când consecinţele infracţionale n-au survenit, cu toate că
infractorul a înfăptuit, după părerea sa, toate acţiunile necesare pentru obţinerea rezultatelor scontate, dar
rezultatul n-a survenit din cauze independente de voinţa făptuitorului. Un hoţ, de exemplu, dorind să
sustragă bunuri materiale dintr-un depozit, a spart uşa, a pătruns în el, dar n-a putut fura nimic, fiindcă
depozitul era gol. Momentul consumării acestei tentative este comiterda tuturor acţiunilor descrise de art.
186 CP, care n-au cauzat rezultatul cerut: de această normă penală. Tentativa consumată se deosebeşte de
infracţiunea consumată numai prin nesurvenirea consecinţelor infracţionale cerute de lege.
Tentativa neconsuniată are loc atunci când făptuitorul, după părerea sa, n-a putut întreprinde toate
acţiunile necesare pentru a realiza cele proiectate din cauze independente de voinţa sa. De exemplu,
autorul cu ajutorul unei scări a încercat să pătrundă printr-o fereastră deschisă într-un apartament de la
etajul doi cu scopul de a sustrage bunuri străine, dar a fost reţinut. Astfel, acţiunea începută n-a fost
săvârşită în întregime, fiind întreruptă de o anumită forţă. Un infractor estq împiedicat de o altă persoană
să descarce arma sau să lovească victima, |hoţul n-a reuşit să spargă casa de bani, fiindcă instrumentele i
s-au defectat etc. Momentul consumării tentativei neconsumate se consideră momentul terminării acţiunii
nefmite, pe care făptuitorul a reuşit sau a izbutit o comită. Deosebirea dintre tentativa neconsumată şi
infracţiunea consumată constă în nefinalizarea în cazul acestei tentative a acţiunii ce reprezintă fripta în
infracţiunea consumată.
Precizarea tentativei consumate sau a celei neconsumate are o mare importanţă pentru
individualizarea răspunderii şi pedepsei penale. Tentativa neconsumată trebuie considerată mai puţm
primejdioasă decât cea consumată.
Tentativa nulă reprezintă o atentare nereuşită, legată de greşeala persoanei faţă de valoarea obiectului
sau faţă de mijloacele de atentare. în fimcţie de valoarea obiectului şi mijloacelor de atentare, tentativa
nulă are două varietăţi: tentativă la un obiect nul şi tentativă cu mijloace nule.
Tentativa la un obiect nul se caracterizează prin lipsa obiectului infracţiunii, când subiectul acesteia
presupune greşit că el comite acţiuni prejudiciabile îndreptate spre un obiect apărat de legea penală:
atentează la viaţa sau sănătatea persoanei, la proprietate etc. In realitate, obiectul dat n-a suferit şi nici nu
putea suferi, deoarece el lipsea în momentul atentării sau poseda astfel de calităţi încât prin acţiunile
întreprinse el nu putea fi vătămat. De exemplu, în timpul unei tentative de omor, victima nu se afla în
camera incendiată de infractor sau era decedată anterior din cauza unui atac de cord şi făptuitorul a
descărcat arma într-un .cadavru; darea mitei unei persoane din greşeală considerată cu funcţie de
răspundere etc.
Tentativa la un obiect nul înseamnă, în fond, comiterea unor atare acţiuni, care în cazul dat, în
condiţii concrete, n-au pricinuit şi n-au putut pricinui consecinţe infracţionale valorilor sociale ocrotite de
legea penală. Momentul consumării tentativei nule este isprăvirea tuturor acţiunilor care caracterizează
latura obiectivă a infracţiunii consumate.
Gradul prejudiciabil al tentativei la un obiect nul constă în aceea că persoana a început nemijlocit
realizarea intenţiei sale infracţionale. Scopurile infracţionale nu sunt atinse doar din cauza greşelii
vinovatului, adică datorită unor cauze independente de voinţa sa. De aceea, tentativa la un obiect nul este
calificată conform art. 27 CP şi articolului corespunzător din Partea specială, care conţin semnele
infracţiunii pe care făptuitorul s-a străduit s-o comită.
Tentativa cu mijloace nule are loc în cazurile când, la comiterea unei infracţiuni intenţionate, autorul
ei foloseşte mijloace care n-au pricinuit şi, de fapt, în condiţiile date, n-au putut pricinui prejudicii
obiectului de atentare. O astfel de tentativă se caracterizează prin greşeala persoanei privind caracterul
impropriu sau nepotrivit al mijloacelor folosite. Iată câteva exemple de tentative cu mijloace nule:
încercarea de a omorî o persoană cu o doză insuficientă de otravă sau cu substanţe ne vătămătoare;
infractorul, în vederea uciderii unor persoane, a folosit o cantitate insuficientă de explozibil pe care a
plasat-o defectuos sub clădirea în care se aflau victimele; infractorul i-a administrat victimei, din greşeală,
vitamine în loc de otravă etc.
Tentativa cu mijloace nule, de regulă, se consideră o faptă prejudiciabilă. Prin atare acţiuni se
manifestă hotărârea persoanei de a săvârşi infracţiuni. Acţiunile de acest tip se califică conform art. 27 CP
şi articolului corespunzător din Partea specială a Codului penal, care conţin semnele infracţiunii pe care
autorul ei a proiectat-o. Insă, uneori, când se folosesc nişte mijloace indiscutabil nule în virtutea unei
evidente ignoranţe sau superstiţii (farmece, descântece, vrăjitorii etc.), aceste fapte se consideră numai o
descoperire a intenţiei care, după cum s-a arătat anterior, nu atrage după sine răspundere penală.
Cele comise se califică ca tentativă de infracţiune numai în cazurile în care evoluţia activităţii
infracţionale se consumă la această etapă. Când tentativa de infracţiune se transformă într-o infracţiune
consumată, atunci ea se absoarbe de ultima şi răspunderea penală survine pentru infracţiunea consumată.
Semnele obiectului, laturii obiective, subiectului şi ale laturii subiective ale infracţiunii consumate au| fost
analizate în capitolul anterior al acestei lucrări.
Pentru activitatea infracţională neconsumată, Codul penal din 2002 a consacrat sistemul incriminării
limitate, precum şi al atenuării obligatorii sau facultative a pedepsei penale.
Prima limitare a răspunderii penale.şi pedepsei penale sunt prevăzute în alin. (2) art. 26 CP, care a
exclus răspunderea penală pentru pregătirea unei infracţiuni uşoare.
A doua limitare şi atenuare obligatorie a pedepsei penale e stabilită în alin. (2), (3) şi (4) art. 81 dP,
Cuantumul pedepsei pehtru pregătirea de infracţiune ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi
jumătate din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute de articolul corespunzător din Partea specială
pentru infracţiunea consumată (alin. (2) art. 811 CP).
Cuantumul pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie recidivă nu poate depăşi trei
pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială
pentru infracţiunea consumată (alin. (3) art. 81 CP).
Pentru pregătirea de infracţiune şi tentativa de infracţiune nu se aplică detenţiunea pe viaţă (alin. (4)
art. 81 CP).
A treia limitare la aplicarea pedepsei penale pentru infracţiunea neconsumată constă în atenuarea sau
agravarea pedepsei în limitele stabilite de articolul corespunzător din Partea specială, cu restricţiile cerute
de art. 80, 81, 82, 84 şi 85 din Partea generală, conform criteriilor generale obligatorii de individualizare a
pedepsei (art. 75, 76 şi 77 CP), precum şi criteriilor facultative de individualizare a pedepsei (art. 78 şi 79
CP). Mai amănunţit aceste limitări sunt abordate în manualul editat de noi anterior.4
§i 2. Infracţiunea unică
Art. 28 CP, fixează că! „infracţiunea unică reprezintă o acţiune (inacţiune) sau un sistem de acţiuni
(inacţiuni) care se califică conform unei singure norme a legii penale". j
Prin sintagma unei singure norme a ligii penale se are în vedere că infracţiunea unică se încadrează
pe deplin în dispoziţia unui articol (în cazul în care acest articol este! format dintr-un singur alineat) sau
unui alineat al unui articol din Partea sjbecială a Codului penal
Prin urmare, legiuitorul în orice articol sau alineat din Partea specială a Codului penal defineşte
boţiunea unei infracţiuni unice.
Din textul legii rezultă că infracţiunea unică poate fi formată atât dintr-o singură acţiune sau inacţiune, cât şi
dintr-un sistem de acţiuni sau inacţiuni.
In funcţie de aceste condiţii, deosebim două tipuri de infracţiuni unice: simplă (numită în doctrina penală română
unitate naturală) şi complexă (numită în doctrina penală română unitate legală).
Infracţiunea unică simplă reprezintă o singură acţiune sau inacţiune prejudiciabilă care provoacă o
singură daună unui singur obiect distinct şi care este comisă printr-o singură formă de vinovăţie. De
exemplu, o persoană sustrage pe ascuns bunurile altei persoane (art. 186 CP), săvârşeşte un omor
intenţionat (art. 145 CP), săvârşeşte operaţii legale cu mijloace băneşti sau cu valori dobândite cu bună-
ştiinţă pe cale ilegală (art. 243 CP) etc.
La calificarea infracţiunii unice simple trebuie aplicate regulile generale şi speciale de calificare
expuse în capitolele anterioare.
O varietate a infracţiunii unice simple (ca unitate naturală) o constituie
infracţiunea continuă.
In conformitate cu art. 29 CP, „se consideră infracţiune continuă fapta care se caracterizează prin
săvârşirea neîntreruptă, timp nedeterminat, a activităţii infracţionale. în cazul infracţiunii continue nu
există pluralitate de infracţiuni.
Infracţiunea continuă se consumă din momentul încetării activităţii infracţionale sau datorită
survenirii unor evenimente care împiedică această activitate".
Infracţiunea continuă începe din momentul săvârşirii unei acţiuni infracţionale (evadarea din locurile
de deţinere — art. 317 CP) sau a unei inacţiuni (eschivarea de la mobilizare - art. 354 CP) şi se consumă
odată cu încetarea acţiunii făptuitorului (autodenunţarea) sau din cauza survenirii unor evenimente care
împiedică comiterea infracţiunii, cum ar fi intervenţia organelor de drept sau stingerea obligaţiei, fapt ce
constituie componenţa infracţiunii continue (a decedat copilul căruia trebuia să i se plătească pensia
alimentară) etc.
Literatura de specialitate face distincţie între infracţiuni continue permanente şi infracţiuni continue
succesive.
Infracţiunile continue permanente se caracterizează prin neîntreruperea activităţii infracţionale. Deci
nu există momente de discontinuitate, de anumite pauze ce ar surveni în desfăşurarea acestei activităţi. De
exemplu, evadarea-din locurile de detenţie (art. 317 CP), păstrarea ilegală a armelor şi muniţiilor (art. 290
CP), dezertarea (art. 371 CP) etc. se consideră săvârşite neîntrerupt, fară pauze în desfăşurare.
Infracţiunile continue succesive se caracterizează prin anumite întreruperi, pauze ce ţin de natura faptei şi
care nu modifică caracterul continuu al infracţiunii. De exemplu, în cazul folosirii unui autovehicul cu
elemente de identitate false (art. 2 77 CP), continuitatea nu se realizează automat, ci prin intervenţia
făptuitorului. Acesta poate să folosească automobilul ori de câte ori are nevoie, acţiune prin care se realizează
succesivitatea infracţiunii. Folosirea ilegală a însemnelor Crucii Roşii (art. 363 CP) poate continua de
asemenea doar prin inţervenţia făptuitorului, care trebuie să îmbrace succesiv uniforma cu aceste îndemne
etc.
Infracţiunea unică complexă (legală) este o creaţie a legiuitorului ce cuprinde în conţinutul său o
pluralitate de activităţi infracţionale, formată din două sau mai multe acţiuni ori inacţiuni prejudiciabile,
sau din două sau mai multe consecinţe prejudiciabile de sine stătătoare sau prevăzute în mod alternativ,
care ar puteja constitui, fiecare comisă în parte, latura obiectivă a unei infracţiuni unice simple distincte şi
care, fiind reunite, prin voinţa legiuitorului, în componenţa unei singure infracţiuni, îşi pierd autonomia
infracţională originară (naturală).
Infracţiunea unică <;omplexă cunoaşte câteva varietăţi: compusă, cu acţiuni repetate, cu acţiuni
sistematice, cu acţiuni sub formă de îndeletnicire, cu acţiuni alternative, infracţiunea prelungită, cu
consecinţe alternative, cu consecinţe suplimentare.
Infracţiunea unică legală compusă se formează din două sau mai multe fapte infracţionale, fiecare
reprezentând infracţiuni unice simple, dacă ar fi examinate aparte. Astfel este construită, de exemplu,
componenţa tâlhăriei (art. 188 CP). Scopul îiisuşirii avutului proprietarului în cazul tâlhăriei este atins
numai cu ajutorul getelor de violenţă periculoase pentru viaţa sau sănătatea persoanei. Acestd, două fapte
infracţionale, din punct de vedere juridic, alcătuiesc o infracţiune unică legală compusă, care se distinge
prin pericol social sporit în funcţie de gradul prejudiciabil al faptelor ce formează componenţa de
infracţiune.
Potrivit art. 31 CP, pri'n infracţiune compusă cu acţiuni repetate se înţelege săvârşirea a clouă sau mai
multe irifracţiunUdentice sau omogene, prevăzute de aceeaşi normă penafă, cu condiţia că persoana nu a
fost condamnată pentru vreo una dintre » şi nu a expirat termenul de prescripţie. De exemplu, răpirea unei
persoane săvârşită repetat (lit. a) alin. (2) art. 164 CP), violul săvârşit repetat (lit. a) afin. (2) art. 171 CP),
furtul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 186 CP), huliganismul săvârşit repetat (lit. a) alin. (2) art. 287
CP) etc. Astfel, termernjl repetat, figurând în art. 164, 171, 287 CP etc., presupune repetarea infracţiunilor
identice, iar cel din lit. a) alin. (2) art. 186-192 CP include nu humai infracţiuni identice, ci şi omogene.
Aceasta rezultă din prevederile alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora în alin. (2) din art. 186-192 CP se
consideră repetate acele infracţiuni ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis una dintre
infracţiunile prevăzute în alin. (1) ale articolelor menţionate, dar nu a fost condamnată pentru ea.
Prin urmare, Codul penal din 18 aprilie 2002 a modificat esenţial noţiunea repetării infracţiunilor. Nu
poate fi recunoscută repetare de infracţiune a unei fapte deja condamnate, fiindcă pentru ea a fost stabilită
de acum răspundere penală, precum şi repetarea a două fapte prevăzute de diferite alineate ale aceluiaşi
articol, pentru că ele trebuie calificate separat, precum şi repetarea a unei infracţiuni consumate şi a unei
activităţi infracţionale neconsumate, deoarece ele de asemenea trebuie calificate separat.
Toate aceste principii noi de calificare au fost ajustate la standardele internaţionale, consfinţite în
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4
noiembrie 1950, precum şi în Protocolul nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, ratificate prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 1298-XIII din 24 iulie 1997.
Reglementările din alin. (1) art. 4 din Protocolul nr. 7, stabilesc că nimeni nu poate fi urmărit sau
pedepsit penal de către jurişdicţiile aceluiaşi stat pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja
achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă, conform legii procedurii penale a acestui stat.
Aceste indicaţii şi recomandări au fost preluate de Plenul CSJ a RM în Hotărârea nr. 17 din 19 iunie
2000 „Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale
Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale", de Procurorul general al
RM în indicaţiile sale „Cu privire la aplicarea stipulărilor dreptului internaţional" nr. 12-2d/2000 din 29
septembrie 2000, precum şi de Codul penal în vigoare, potrivit cărora condamnările anterioare trebuie
luate în consideraţie doar la individualizarea pedepsei penale. Deci, în calitate de repetare a unei
infracţiuni ce determină calificarea ei, trebuie luate în consideraţie numai faptele pentru care făptuitorul
încă n-a fost condamnat şi n-au expirat termenele de prescripţie;
Deoarece Codul penal în vigoare atenuează pedeapsa penală pentru pregătirea sau tentativa de
infracţiune, ele trebuie calificate separat faţă de repetarea unei infracţiuni consumate. De aceea, nu poate
exista juridic o repetare între o infracţiune consumată şi o pregătire sau o tentativă de infracţiune, din
contra, există două pregătiri sau două tentative de infracţiune care pot fi repetate.
Luând în consideraţie stipulările alin. (4) art. 186 CP, potrivit cărora se consideră repetate doar
infracţiunile ce au fost săvârşite de o persoană care, anterior, a comis o infracţiune prevăzută în alin. (1),
putem conchide că aceste reglementări trpbuie răspândite asupra tuturor infracţiunilor ce prevăd repetarea
ca circumstanţă agravantă a acestora. Concluzia dată rezultă şi din
prevederile dreptului internaţional, menţionate mai sus, potrivit cărora fiecare infracţiune care agravează
răspunderea penală trebuie calificată separat şi deci nu. poate, fi pedepsită cie două ori în cadrul unei
repetări de infracţiuni.
Repetarea, ca fonifă a infracţiunii unice legale, trebuie delimitată atât de repetarea prevăzută m
cadrul infracţiunilor prelungite, cât şi de repetarea ca formă a pluralităţii de'infracţiuni fie în varietatea
concursului real de infracţiuni, fie în cea a recidivei de infracţiuni a acesteia.
Repetarea unei infracţiuni unice este formată din două sau mai multe activităţi infracţionali care,
fiind examinate aparte, ar constitui infracţiuni unice simple, în timp de repetarea în cadrul infracţiunii
prelungite presupune, de obicei, două sau mai multe fapte, care, în parte, pot să nu aibă calitatea
infracţiunii, şi.doar luşte împreună pot să releve gradul prejudiciabil al unei infracţiuni. Repetarea m
cadrul infracţiunii prelungite trebuie să fie compusă dintr-un şir de acţiuniiidentice care au un singur scop
şi o intenţie unică.
Repetarea în cadrul junei infracţiuni unice legale se încadrează complet într- o singură normă penală
(de exemplu, lit. a) alin. (2) art. 1'86 CP), pe când concursul real de infracţiuni presupune comiterea a
două sau mai multe activităţi infracţionale care pot fijîncadrate complet numai în baza a două sau mai
multor norme penale (de exemplu, alin. (1) art. 186 şi lit. c) alin. (2) art. 186 CP).
Recidiva de infracţiune se. deosebeşte atât de infracţiunea unică repetată, cât şi de concursul real de
infracţiuni prin faptul că ea presupune comiterea cu intenţie a unei infrâcţiuni de către o persoană deja
condamnată pentru infracţiunea săvârşită top intenţie. Recidiva de infracţiune se ia în consideraţie numai
la individualizarea pedepsei penale.
Potrivit alin. (2) artj, 31 CP, săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni prevăzute în diferite
ariticole ale Codului penal este considerată ca repetare a infracţiunii în cazurile stabilite în Partea specială
a Codului penal. O asemenea situaţie este fixâtă în prevederile'alin. (4) art. 186 CP. O altă situaţie
asemănătoare este stipulată în alin. (1) şi (2) art. 195 CP, care prevede răspunderea penală pentru
însuşirea în proporţii mari sau deosebit de mari a bunurilor, indiferent dej forma în care a fost săvârşită
(art. 186-192 CP). g
Una dintre varietăţile unice complexe este infracţiunea prelungită. In conformitate cu art. 30 & „se
consideră infracţiune prelungită fapta săvârşită cu intenţie unică, caracterizată prin două sau mai multe
acţiuni infracţionale identice, comise cu un singur scop, alcătuind în ansamblu o infracţiune.
Infracţiunea prelungită se consumă din momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale".
Noţiunea infracţiunii prelungite este precizată în pct. 24 al Hotărârii Plenului CS J „Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor'5 nr. 23 din 28 iunie 2004, conform căreia
sustragerea săvârşită repetat trebuie deosebită de sustragerea prelungită, care constă din mai multe acţiuni
infracţionale identice, săvârşite pe calea sustragerii bunurilor din una şi aceeaşi sursă, caracteristice prin
unitatea intenţiei infracţionale şi care, în ansamblul lor, alcătuiesc o infracţiune unică.
Din aceste definiţii rezultă un şir de semne generale ale oricărei infracţiuni unice complexe
prelungite, care trebuie precizate în procesul calificării acesteia.
Latura obiectivă a infracţiunilor prelungite constă dintr-un şir de acţiuni identice, comise printr-o
metodă unică (de exemplu, pe ascuns), săvârşite prin acţiuni fragmentate în intervale scurte de timp, care
sunt considerate doar etape, faze ale infracţiunii finale, O trăsătură distinctivă a infracţiunii prelungite este
unitatea obiectului şi subiectului infracţiunii, consecinţelor infracţionale, precum şi a laturii subiective
comise-prezenţa uneia şi aceleiaşi fonne de vinovăţie, a motivelor identice şi a unui singur scop ale
activităţii infracţionale a subiectului. Ca infracţiuni prelungite sunt considerate însuşirea avutului
proprietarului, coruperea pasivă, luarea de mită, torturarea sau maltratarea victimei etc.
Numai stabilirea corectă a semnelor constitutive ale infracţiunii prelungite poate delimita strict fapta
infracţională prelungită de repetarea infracţiunilor, fapt ce are o importanţă deosebită pentru
individualizarea răspunderii penale.
Infracţiunea unică legală cu acţiuni sistematice era prevăzuta în alin. (2) art. 95, 101, 143, 167 etc.
ale Codului penal din 1961. Ea, de obicei, cuprindea repetarea de cel puţin trei ori a unor acţiuni
contravenţionale, care, luate separat, nu reprezentau fapte infracţionale, sensul infracţional fiind
determinat de caracterul ei cantitativ şi calitativ. Caracterul cantitativ presupunea comiterea acţiunilor
contravenţionale de cel puţin trei ori, iar caracterul calitativ al acţiunilor sistematice consta în strânsa
unitate obiectivă şi subiectivă a acţiunilor ilegale ale făptuitorului în lanţul logic al comportării sale
ilegale.
Noul Cod penal a respins construcţiile legislative potrivit cărora repetarea faptelor administrative
reprezintă o infracţiune, deoarece ori de câte ori se repetă-o astfel de faptă, ea poate fi pedepsită numai pe
cale administrativă, pentru că o faptă administrativă repetată nicidecum nu conţine semnele unei
infracţiuni, prevăzute de legea penală.
Insă nu se exclude posibilitatea apariţiei infracţiunii unice complexe cu acţiuni sistematice pe Viitor şi în
Codul penal în vigoare, bineînţeles, formate din cel puţin trei jacţiuni infracţionale (şi nu contravenţionale ca în
trecut) cu legătura lor ojbiectivă şi subiectivă corespunzătoare.
în prezent, activităţile infracţionale cu acţiuni sistematice se încadrează în infracţiunea unică legală
cu acţiuni repetate.
Infracţiunea unică Ikgală cu acţiuni sub formă de îndeletnicire poate fi definită ca o repetare, nix
mai puţin de trei ori, a infracţiunilor identice indicate de lege, pentru caj-e persoana încă n-a fost
condamnată, şi săvârşită pentru obţinerea unui ai'iumit câştig material, drept sursă de bază sau supli-
mentară a veniturilor, du condiţia că nu au expirat termenele de urmărire penală stabilite de legel De
exemplu, dobândirea sau comercializarea bunurilor despre care se şl|ie că au fost obţinute pe cale
criminală (lit. b) alin. (2) art. 199 CP) cuprinde toate semnele expuse.
După cum demonstrează practica judiciară, unele persoane comit infracţiuni sistemaitice pentru a
obţine venituri, activitatea lor infracţională tran- sformându-se în ocupaţie. Aceasta este o trăsătură
calitativă după care poate fi delimitată îndeletnicirea infracţională de acţiunile repetate, sistematice.
Totodată, ca şi în cazul Acţiunilor sistematice, activitatea infracţională, sub formă de îndeletnicire,
jpresupune o legătură internă între infracţiunile săvârşite. Dacă activitatei infracţională sub formă de
îndeletnicire nu e prevăzută ca semn obligatpriu al componenţei de infracţiune în articolul respectiv. din
Partea specială, care se ia în consideraţie la calificare, atunci, potrivit lit. a) alin. (1) jart. 77 CP, săvârşirea
infracţiunii ca îndeletnicire constituie o circumstanţă agravantă de care se ţine cont la individualizarea
pedepsei penale.
Semnificaţia infracţiunii unice legale cu acţiuni alternative constă în aceea că săvârşirea fiecâjrei
acţiuni alternative indicate în lege este suficientă pentru a recunoaşte infracţiunea consumâtă, deşi,
făptuitorul poate comite simultan două sau mai multe acţiuni, enumerate alternativ, ceea ce nu transformă
cele comise întrj-o pluralitate de infracţiuni. Comiterea simultană a două sau mai multor acţiuni
infracţionale alternative reprezintă mai multe episoade ale unei infracţiuni unice. De exemplu, în art. 337
CP este vorba de trădarea de Patrie săVârşită prin trecerea de partea duşmanului, spionaj, divulgarea
secretului de stat unui stat străin, unei organizaţii străine sau reprezentanţilor lor, precum şi prin acordarea
de ajutor unui stat străin la înfăptuirea activităţii duşmănoase împotriva Republicii Moldova. Tot aşa sunt
legiferate diversiunea, banditismul, contrabanda etc.
Infracţiunea unică legală cu consecinţe alternative presupune că, în urma comiterii acţiunilor
prejudiciabile, pot surveni una sau mai multe consecinţe prejudiciabile enumerate alternativ de legea
penală, deşi pentru recunoaşterea unei infracţiuni consumate este suficientă survenirea unei singure
consecinţe. De exemplu, în alin. (1) art. 151 CP este vorba de o infracţiune unică legală cu consecinţe
alternative: pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia, o
boală psihică sau o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin unei treimi din
capacitatea de muncă, ori a condus la întreruperea sarcinii sau la o desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a
regiunilor adiacente. Tot aşa sunt construite componenţele de infracţiune ale neîndeplinirii obligaţiilor de
lichidare a consecinţelor încălcărilor ecologice (art. 226 CP), oprirea samavolnică, fară necesitate, a
trenului (art. 270 CP), încălcarea regulilor de exploatare a obiectivelor energetice (art. 298 CP) etc.
Semnificaţia infracţiunii unice legale cu consecinţe suplimentare constă în aceea că, potrivit
indicaţiei exprese a legii, o consecinţă anumită, care în alte cazuri este apreciată drept urmare a unei
infracţiuni de sine stătătoare, constituie un semn calificativ al acestei infracţiuni. De exemplu, provocarea
vătămării intenţionate grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, urmată
A
de decesul victimei. In acest caz există trăsăturile infracţiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii
corporale sau a sănătăţii şi a lipsirii de viaţă din imprudenţă, ce constituie o infracţiune unică legală cu
consecinţe suplimentare, prevăzută de un singur alineat al unui singur articol - alin. (4) art. 151 CP. Astfel
sunt construite componenţele infracţiunii ale provocării ilegale a avortului, urmate de decesul victimei din
imprudenţă - lit. c) alin. (2) art. 159 CP, ale acţiunilor violente cu caracter sexual, urmate de decesul
victimei din imprudenţă - lit. d) alin. (3) art. 172 CP etc. Formulând asemenea norme, legiuitorul a ţinut
cont de gradul prejudiciabil sporit al faptelor anume sub forma dată. Consecinţele de bază ale acestor
infracţiuni sunt daunele grave pricinuite corespunzător sănătăţii, inviolabilităţii sexuale, iar decesul
victimei constituie dauna suplimentară, calificativă. Pentru calificarea infracţiunii este necesară dovedirea
survenirii ambelor urmări prejudiciabile.
în fine, dacă am caracteriza esenţa socială şi juridică a tuturor infracţiunilor unice legale (complexe),
atunci am putea afirma că ele constau din îmbinarea unor astfel de acţiuni prejudiciabile, care în realitate,
adeseori, se comit împreună şi, de obicei, au un şir de semne obiective şi subiective unice. între ele există
o legătură strânsă de reciprocitate şi, după esenţa lor infracţională, sunt caracteristice pentru comportarea
unei anumite categorii de infractori. Din punct! de vedere juridic, infracţiunea unică constituie o
acţiune sau inacţiune ori un sistem de acţiuni sau inacţiuni ce cad sub incidenţa unui singur articoljsau a unui alineat,
sau a-unei litere ale unui articol sau alineat al unui articol din Partea specială a Codului penal. De aceste
prevederi trebuie să ne călăuzim în procesul calificării infracţiunilor.
Subliniem faptul că infracţiunea unică reprezintă un element component al pluralităţii de infracţiuni,
o unitate de evaluare a părţilor componente asemănătoare ale acesteia.
§ 3. Pluralitatea de infracţiuni De regulă, pluralitate«^ de infracţiuni provoacă mari
daune morale, fizice
Aj
şi materiale societăţii. In plus, acest fenomen pune în faţa organelor de drept un şir de probleme juridifce
privind condiţiile necesare existenţei pluralităţii şi delimitarea ei de infracţiunea unică complexă, natura ei
juridică şi calificarea corectă a faptelor jbrejudiciabile, procedura urmăririi mai multor infracţiuni,
consecinţele ccfndamnării, clarificarea cauzelor criminalităţii etc.
între normele juridiccb-penale şi infracţiunile concrete nu există o concordanţă deplină. Pot fi dazuri
când o singură infracţiune cade complet sub incidenţa mai multor norme penale, dar trebuie aleasă şi
aplicată doar una - cea optimă (aceasta se întâmplă în cazul concurenţei normelor juridico-pe- nale).
Uneori, o singură ijaptă infracţională formează un concurs de infracţiuni, care trebuie califickte în
conformitate cu două sau mai multe norme ' i
penale,, deoarece nici unâ dintre aceste norme nu cuprinde pe deplin fapta comisă etc. Aceste probleme se
pot rezolva corect prin intermediul instituţiei pluralităţii de infracţiuni.;
în legea penală, definiţia pluralităţii de infracţiuni lipseşte, ea fiind expusă în teoria dreptului penal.
A se menţiona că referitor la această problemă se expun diverse opinii, dar,» deocamdată, nu^există o
concepţie unică a pluralităţii de infracţiuni.
După opinia unor savanţi, „definiţia pluralităţii de infracţiuni cuprinde noţiunile de repetare, recidivă
şi concurs de infracţiuni".2 Această concepţie însă, definind doar tipuril;e pluralităţii de infracţiuni, nu
dezvăluie semnele ei generice.
Alţi penalişti caracterizează pluralitatea de infracţiuni prin comiterea de către făptuitor a „două sau mai
multe infracţiuni"3sau a „câtorva infracţiuni".4 Săvârşirea de către o persoană a mai multor infracţiuni
formează, desigur, un semn principal obligatoriu al pluralităţii de infracţiuni, dar el este insuficient. Nu
orice caz de săvârşire a mai multor infracţiuni de către o persoană este inclus în pluralitatea de infracţiuni.
De exemplu, noţiunea dată nu înglobează cazurile comiterii unei noi infracţiuni de către aceeaşi persoană
după stingerea antecedentelor penale, după reabilitarea pentru prima infracţiune, după prescripţia tragerii
la răspundere penală etc.
Altfel definea noţiunea pluralităţii de infracţiuni academicianul rus V. N. Kudreavţev. El considera
că „pluralitatea de infracţiuni se caracterizează prin aceea că fapta săvârşită nu este cuprinsă de o singură
normă din Partea specială, ce prevede o infracţiune unică".5 Dar semnul indicat se referă numai la cazurile
pluralităţii de infracţiuni, care cuprinde noţiunea concursului de infracţiuni. Celorlalte cazuri ale
pluralităţii de infracţiuni acest semn nu le este caracteristic.
Nu se poate considera reuşită nici definiţia pluralităţii de infracţiuni ca o „confluenţă (concurs) în
conduita, unei persoane a, câtorva fapte ilicite, prevăzute de legea penală".6 Termenul „confluenţă în
conduită" subliniază momentul răspunderii concomitente pentru mai multe infracţiuni, ceea ce nu este
caracteristic pentru recidiva de infracţiuni.
Caracteristica pluralităţii de infracţiuni trebuie, în opinia noastră, să sublinieze nu doar faptul că
persoana săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni, dar şi acela că infracţiunea pe care o comite nu este
prima.7
Rezumând cele expuse, putem conchide că pluralitatea de infracţiuni, ca instituţie juridică a
dreptului penal, trebuie să cuprindă toate cazurile comiterii de către o persoană sau de către un grup de
persoane a două sau mai multor infracţiuni, indiferent de faptul a fost ea sau ele condamnate sau nu, cu
condiţia că cel puţin pentru două dintre ele să nu fie stinse antecedentele penale sau să nu fie reabilitate,
sau să nu fie piedici procesuale pentru intentarea urmăririi penale.
Pluralitatea de infracţiuni, ca noţiune social-juridică, se caracterizează prin următoarele trăsături
(semne) sau aspecte comune, care trebuie stabilite în procesul calificării infracţiunilor:
— Toate infracţiunile! ce alcătuiesc o pluralitate de infracţiuni au un punct de unire, fiind
săvârşite <|le aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de persoane.
— Potrivit lit. a) alin. (1) art 77 CP, pluralitatea de infracţiuni este o circumstanţă agravantă |de
care se ţine cont la individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penaje.
—Infracţiunile care iitră în pluralitatea de infracţiuni pot fi diferite. Unele
i A
sunt de aceeaşi natură, de exemplu, omor agravat — omor atenuat. In acest caz este vorba de un coripurs
omogen de infracţiuni. Altele se deosebesc, de exemplu, furt - huliganism (concurs eterogen de
infracţiuni).
— Infracţiunile care alcătuiesc pluralitatea de infracţiuni pot fi atât intenţionate, cât şi din
imprudenţă, iar cele care formează o recidivă de infracţiuni - numai intenţionate.
— Calificarea plurajlităţii de infracţiuni întotdeauna
j
se efectuează în conformitate cu două sau
mai multe articole din Partea specială a Codului penal.
— Pluralitatea de infracţiuni denotă întotdeauna o agresivitate mai mare, un grad prejudiciabil
spirit al faptelor săvârşite, o atitudine antisocială mai pronunţată a infractorulijii sau a infractorilor ce o
comit.
In literatura de specialitate problema privind modul de manifestare a pluralităţii de infracţiuni [este
tratată în mod diferit.8 Nu o să analizăm aceste opinii, deoarece legiuitjorul nostru a stipulat clasificarea
pluralităţii de infracţiuni în legea penală în vigoare.
Potrivit art. 32 CP, pluralitatea de infracţiuni constituie, după caz, concurs de infracţiuni sau
recidivă?'. Concursul de infracţiuni, conform alin. (2) art. 33 CP;i poare fi idfcal şi real, iar în
conformitate cu alin. (1), (2) şi (3) art. 34 CP, recidiva poafci fi simplă, periculoasă şi deosebit de
periculoasă.
§ 4. Concursul de infracţiuni
Conform alin. (1) artJ 33 CP, „se consideră concurs de infracţiuni săvârşirea de către o persoană a două
sau mai multor infracţiuni, prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate ale unui singur articol din
Partea specială a prezentului Cod, dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele şi dacă nu a
expirat termenul de prescripţie".
Din textul legii deducem că semnificaţia concursului de infracţiuni constă, în primul rând, în faptul că
fiecare dintre infracţiunile săvârşite reprezintă o infracţiune de sine stătătoare şi este prevăzută în
întregime de o singură componenţă de infracţiune.
în al doilea rând, pentru concursul de infracţiuni este necesar ca infracţiunile comise să fie specificate,
de regulă, în diferite articole din Partea specială, iar în anumite cazuri, în diverse alineate ale unui singur
articol.
în al treilea rând, pentru concursul de infracţiuni trebuie ca infracţiunile care îl alcătuiesc să fie
săvârşite până la condamnarea pentru vreuna dintre ele. în acest caz un interes deosebit prezintă problema
stabilirii momentului din care persoana se consideră condamnată. Acesta poate fi momentul pronunţării
sentinţei de condamnare sau acela de când ea a devenit definitivă, adică a intrat în vigoare. De exemplu,
cum trebuie încadrate faptele infracţionale comise de o persoană în timpul după ce i s-a pronunţat sentinţa
de condamnare pentru o infracţiune comisă anterior, dar până la momentul când sentinţa a devenit
definitivă -ca un concurs de infracţiuni sau ca o recidivă de infracţiuni şi deci cum trebuie aplicată
pedeapsa în baza art. 84 CP (pentru concurs de infracţiuni) sau în baza art. 85 CP (ca un cumul de
sentinţe)?
Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie să ne conducem, mai întâi, de prevederile Convenţiei
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950 şi
a Protocolului nr. 7, adoptat la Strasbourg, la 22 noiembrie 1984, care au intrat în vigoare pentru
Republica Moldova la 1 noiembrie 1998, potrivit cărora nimeni nu poate fi urmărit şi pedepsit penal
pentru săvârşirea infracţiunii pentru care a fost deja achitat sau condamnat printr-o hotărâre definitivă.
Deci persoana trebuie considerată condamnată din momentul în care sentinţa pronunţată a devenit
definitivă.
Această concepţie a fost preluată şi în alin. (3) art. 65 CPP din 14 martie 2003, potrivit căruia
persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă se numeşte condamnat, dacă sentinţa este, parţial
sau integral, de condamnare.
Aceaştă concluzie se regăseşte şi în prevederile alin. (4) art. 34 CP, potrivit cărora la stabilirea stării
de recidivă se ţine cont şi de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în străinătate, recunoscute de
instanţa de judecată a Republicii Moldova.
în cazul concursului de infracţiuni, aceeaşi persoană sau un grup de persoane comit, instantaneu sau
succesiv, în ultimul caz la scurte intervale de timp, două sau mii multe infracţiuni. De exemplu, se
săvârşeşte concomitent o escrocherie! şi o infracţiune de fals sau aceeaşi persoană comite
succesiv, peste o lună, un huliganism şi un omor.
O asemenea caracteristică juridică permite delimitarea strictă a concursului de infracţiuni de
concurenţa normelor penale. Concurenţa normelor penale constă în faptu} că una şi aceeaşi infracţiune
este prevăzută în întregime de fiecare dispoziţie! a două sau mai multor norme penale, dar ea trebuie
calificată numai în Baza uneia dintre ele, Pentru concursul de infracţiuni este caracteristic faptul că nici
una dintre aceste norme nu include în întregime fapta comisă, ea poate adopta o calificare juridico-penală
justă doar prin aplicarea concomitentă a două sau mai multor norme penale.
In componenţa cbncursului de infracţiuni, de obicei, intră (îndeosebi aceasta se referă la cumulul
ideal de infracţiuni) faptele care, după natura lor, nu sunt apropiatejîntre ele, astfel încât legiuitorul să le
prevadă în calitate de infracţiuni unice, i
a • ti
In pofida faptului pă, în unele cazuri, concursul de infracţiuni se manifestă prin. comiţerea a doiiă sau
mai multor infracţiuni simultan printr-o singură acţiune, ce diferă dej cazurile repetării a două sau mai
multor infracţiuni, concursul de infracţiuni se consideră o instituţie juridică de sine stătătoare a dreptului
penal, deoârece cazurile indicate se caracterizează şi prin anumite semne comune. De exemplu, ambele
cazuri sunt comise de una şi aceeaşi persoană, pentru amtj>ele cazuri, potrivit art. 84 CP, se prevăd
aceleaşi norme de aplicare a pedepsfei etc.
O parte componeţită a concursului de infracţiuni, ca şi a oricărui alt tip al pluralităţii de infracţjiuni, o
constituie infracţiunea unică. Fără elucidarea şi analiza semnelor soeial-juridice ale infracţiunii unice, e
imposibilă înţelegerea corectă a concursului de infracţiuni şi delimitarea lui de infracţiunea unică
complexă (leg|ală).
în conformitate jcu alin. (2) art, }3 CP, concursul de infracţiuni, ca manifestare a pluralităţii de
infracţiuni, are două modalităţi diferite după caracterul legăturilor dintre faptele prejudiciabile săvârşite:
concursul ideal şi concursul real.
Potrivit alin. 3 arj;. 33 CP, „concursul ideal există atunci când persoana, printr-o singură acţiujne
(inacţiune), săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite alineate
ale unui articol din prezentul Cod". La textul legii s-ar putea adăuga că nici una dintre aceste norme nu
cuprinde !în întregime fapta comisă, fiindcă altfel ar fi dificilă delimitarea concursului ideal de concurenţa
normelor juridico-penale.
Acţiunea sau inacţiunea din cadrul concursului ideal are un caracter convenţional. In unele cazuri,
acţiunea are o factură simplificată,jfîind comisă o singură dată. De exemplu, o persoană a dat foc casei
vecinului cu scopul de a-1 lipsi de viaţă. Cu o singură acţiune simplă s-au comis două infracţiuni,
prevăzute de art. 197 CP (Distrugerea sau deteriorarea intenţionată a bunurilor) şi de art. 145.CP (Omor
intenţionat). în acest exemplu, pe lângă acţiunea simplificată, comisă o singură dată, se mai poate
menţiona ca făptuitorul a manifestat o atitudine psihică identică faţă de ambele consecinţe: aceste urmări
erau dorite şi constituiau scopul acţiunii sale. Dar foarte des au loc cazuri când acţiunea se compune dintr-
un şir de acţiuni, atitudinea psihică faţă de urmările survenite e diferită, o consecinţă e dorită, alta nu, una
este prevăzută, alta nu etc.
Adeseori, acţiunea are o structură complexă, se compune dintr-un sistem de anumite acte, poate fi
efectuată un timp îndelungat, având caracter prelungit etc. De exemplu, subiectul V. a fost condamnat
conform lit. h) alin. (2) art. 151 CP şi alin. (1) art. 287 CP pentru că, fiind în stare de ebrietate, a făcut
gălăgie în Căminul cultural, a folosit cuvinte necenzurate, a lovit un elev, ameninţând pe toţi cu
înjunghierea, Când persoana P. a încercat să-i ia cuţitul, V. 1-a lovit în piept, pricinuindu-i o vătămare
gravă integrităţii corporale şi sănătăţii. Toate acţiunile huliganice ale făptuitorului sunt un sistem unic de
acţiuni prelungite. Lovitura cu cuţitul este o metodă de manifestare a huliganismului (obrăznicie
deosebită), provocând consecinţe ce nu sunt cuprinse în întregime în art. 287 CP,
în cazul concursului ideal de infracţiuni, persoana uneori săvârşeşte o tentativă de infracţiune, dar în
acelaşi timp, comite şi o infracţiune consumată. De exemplu, individul C,, intenţionând să-i pricinuiască
vătămări integrităţii corporale individului N., a aruncat în el o piatră, însă a nimerit în-T., cau- zându-i o
vătămare corporală gravă. Printr-o singură acţiune, C. a comis două infracţiuni: tentativă de a-i provoca
vătămări corporale grave lui N. (art. 27 şi alin. (1) art. 151 CP) şi vătămarea corporală gravă a lui T.,
cauzată din imprudenţă (art. 157 CP).
Varietăţile concursului ideal de infracţiuni, rezultate din exemplele de mai sus, argumentează ideea
mediatizată în literatura juridică, conform căreia concursul ideal de infracţiuni poate fi o atentare la un
singur obiect sau la diferite obiecte ocrotite de legea penală, cu forme identice sau diferite de vinovăţie.9
Existenţa instituţiei!concursului.ideal de infracţiuni este condiţionată şi justificată anume de faptul că
o singură acţiune sau un sistem unic de acţiuni prejudiciabile pot provoca câteva urmări infracţionale şi
aduce lezarea câtorva obiecte apărate de legeâ penală. După cum s-a menţionat, uneori legiuitorul apriori
ia în consideraţie această particularitate a acţiunii prejudiciabile în construirea unor normjs juridico-
penale, indicând posibilitatea survenirii câtorva urmări prejudicjiabile, de exemplu, provocarea vătămării
corporale intenţionate grave, unriată de decesul victimei (alin. (4) art. 151 CP). în acest caz există, în
aparjenţă, un concurs ideal de infracţiuni, în realitate - o infracţiune unică complexă (legală), anticipat
programată, luată în consideraţie de legiuitor la construirea acestei norme. La concursul ideal de infrac-
ţiuni - invers, fapta coţnisă este prevăzută de două sau mai multe norme penale. De exemplu, Plenul CSJ
în pct. 32 al Hotărârii din 28 iunie 2004 „Cu privire la practicai judiciară în procesele , penale despre
sustragerea bunurilor" a indicat că „ficţiunile persoanei care a săvârşit răpirea mijloacelor de transport cu
scopul siistragerii ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, a casetofonului, casetelor etc.) sau
a unor părţi ale mijloacelor de transport, vor fi încadrajte în baza articolelor 186 şi 273 CP".
.Pentru concursul ideal de infracţiuni este necesară existenţa următoarelor condiţii, ce trebuie
precţzate în procesul calificării infracţiunilor:
— infracţiunea să fie Comisă de aceeaşi persoană sau de acelaşi grup de
persoane; 'J
— să se săvârşească io singură acţiune simplă sau să se desfăşoare o activitate unică
prelungită un timp îndelungat;
— fapta şă producă doluă sau mai multe urmări;
— să se lezeze unul saju mai multe obiecte ocrotite de legea penală;
— să fie realizată componenţa mai multor infracţiuni;
— nici una dintre normale aplicate să nu cuprindă în întregime fapta comisă.
Delimitarea corectă |a concursului ide^l de. infracţiuni de infracţiunea
unica complexă şi de concurenţa normelor penale se asigură, mai întâi de toate, prin elucidarea profundă a
conţinutului normelor juridico-penale concrete. Iată de ce, în procesul calificării infracţiunilor, o atenţie
deosebită trebuie acordată probletpei interpretării legii penale şi studierii semnelor constitutive
ale.componenţelor de infracţiuni.
Potrivit alin. (4) art. 3j3 CP, „concursul real există atunci când persoana, prin diferite acţiuni (inacţiuni)
de sine stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni prevăzute la diferite articole sau la diferite
alineate ale unui articol din prezentul Cod". Acestui text al legii penale trebuie adăugate prevederile al (1)
al acestui articol; „dacă persoana nu a fost condamnată pentru vreuna dintre ele şi dacă nu a expirat
termenul de prescripţie".
Concursul real de infracţiuni are o răspândire mai largă decât concursul ideal şi, de regulă, gradul lui
prejudiciabil este mai mare, deoarece făptuitorul comite consecutiv două sau mai multe infracţiuni.
Conform lit. a) alin. (1) art. 77 CP, se consideră circumstanţă agravantă „săvârşirea infracţiunii de către o
persoană care anterior a mai săvârşit o infracţiune", ceea ce, potrivit art. 75 şi 78 CP, agravează
răspunderea penală.
Concursul real de infracţiuni are un şir de trăsături comune cu cele ale concursului ideal de
infracţiuni. La concursul real, de asemenea, se comit câteva infracţiuni şi, conform regulii generale, se
aplică mai multe norme. Principiile generale ale aplicării pedepsei în cazul săvârşirii mai multor
infracţiuni, potrivit art. 84 CP (Aplicarea pedepsei în cazul unui concurs de infracţiuni), sunt comune atât
pentru concursul ideal, cât şi pentru cel real.
Dar între concursul real şi cel ideal de infracţiuni există semne distinc-
A
tive. In primul rând, concursul ideal nu poate fi o repetare de infracţiuni, deoarece ele se comit
instantaneu şi printr-o singură acţiune, iar concursul real de infracţiuni întotdeauna reprezintă o repetare
de infracţiuni, deoarece ele se comit prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la scurte intervale de
A
timp. In acest caz, trebuie să ţinem cont de faptul delimitării dintre concursul real şi repetarea activităţilor
infracţionale prevăzute de un singur articol, ce reprezintă o infracţiune unică complexă.
Diferenţa dintre concursul ideal şi cel real se observă şi la- rezolvarea chestiunilor despre expirarea
termenelor de prescripţie a urmăririi penale şi a stingerii antecedentelor penale. In cazul concursului ideal
de infracţiuni, aceste tennene pot decurge concomitent pentru ambele infracţiuni, iar durata lor se
determină în funcţie de infracţiunea mai gravă'ce' formează acest concurs. La concursul real de
infracţiuni, aceste termene vor fi cu mult mai mari, deoarece desfaşurareâ lor se întrerupe, dacă persoana,
înainte de expirarea termenului, va săvârşi-o nouă infracţiune. «
Concursul real de infracţiuni trebuie deosebit; de: concurenţa normelor juridico-penale. Acest aspect este
subliniat în pct- 24 al-Hotărârii Plenului CSJ, în care se: menţionează: „daca furtul, jaful, tâlhăria,
escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe
agravante, prevăzute de; diferite alineate ale articolului corespunzător, âtuhci; în lipsa conctirsuliii real de
infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate' doar conform acelui* alineat al articolului care prevede o
sancţiune mai severă. Totodată, în partea descriptivă a sentinţei trebuie nominalizate toate circumstanţele
agravante ale f a p t e i C u alte cuvinte, dacă aceste circumstanţe? agravante sunt comise printr-o singură
acţiune, atunci avem o concurenţă a noirmelor juridico-penale şi calificarea, potrivit Iii c) art. 117 CP, se
efectuează f| baza normei penale care prevede o pedeapsă mai aspră, iar dacă ele au fost săvârşite succesiv
prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele inteiWe de timp, atunci aceste acţiuni formează un concurs
real de infracţiuni şi trebuie calificate în baza alin. (2) şi (3) ale art. 186- 192 CP. Din indicaţiile
lînenţionate mai deducem că în cazul în care însuşirea avutului proprietarului & fost săvârşită în prezenţa
circumstanţelor agravante, prevăzute în diferite alirieate ale art. 186-192 CP, precum şi în proporţii mari
sau deosebit de mari, ihdiferent de forma săvârşirii, atunci este vorba, de asemenea, de o concurenţă a
normelor penale şi calificarea, potrivit lit. c) art. 117 CP, se va efectua în! baza' alin. (1) sau (2) art. 195
CP.
De obicei, în cazul concursului real de infracţiuni acţiunile de sine stătătoare sunt comise în timp
diferit. Sunt posibile însă cazuri când principiul simultaneităţii poate fi jexprimat imprecis, neclar, ele
într-un oarecare moment coincid în timp, dar pentru concursul real este suficient ca măcar una dintre
aceste acţiuni săjfie începută mai înainte decât alta. Această situaţie este specifică pentru câzurile când
concursul real de infracţiuni cuprinde infracţiunile continue şi (prelungite cu alte infracţiuni. De exemplu,
o persoană care păstra ilegal o'armii de foc, fiind în stare de ebrietate, 1-a lovit cu ea pe vecin,
provocându-i vătămări integrităţii corporale sau sănătăţii. Acţiunile ei conţin un concurs real de
infracţiuni, prevăzut de alin. (1) art. 151 CP şi alin.
1) art. 290 CP. În momtul provocării vătămării corporale grave, făptuitorul deja săvârşea o
infracţiune continuă - păstrarea ilegală a armei de foc.
Nu constituie un concurs real de infracţiuni identice nici infracţiunile
săvârşite prin acţiuni de sine stătătoare, succesiv, la un anumit interval de timp. De exemplu, săvârşirea a
două acţiuni huliganice, ambele prevăzute de alin. (1) art. 287 CIf, la un interval de o lună una de alta,
formează o infracţiune unică complexă, care trebuie calificată numai în baza lit. a) alin.
2) art. 287 CP (huliganjism repetat). Dacă pentru comiterea acestora, legea penală nu prevede astfel
de consecinţe agravante, atunci aceste acţiuni reprezintă doar nişte episoade ale unei infracţiuni unice. De
exemplu, două distrugeri intenţionate ajle bunurilor proprietarului, săvârşite succesiv, la un interval de
zece zile, constituie două episoade ale unei infracţiuni unice, calificate în baza alin. (1). art. 197 CP.
Repetarea acestor fapte prejudiciabile are importanţă doar pentru individualizarea răspunderii penale şi
aplicarea pedepsei penale.
— Nu formează un concurs real de infracţiuni componenţele de infracţiuni cu acţiuni alternative,
Bunăoară, azi o persoană săvârşeşte o trădare de Patrie prin divulgarea secretului de stat, iar peste o lună
ea comite o altă trădare de Patrie prin trecerea de partea duşmanului. Aceste acţiuni prejudiciabile
constituie numai nişte episoade ale infracţiunii unice complexe, prevăzute în alin. (1) art. 337 CP.
— Concursul real de infracţiuni are două varietăţi; 1) concursul real de infracţiuni, legate între ele
într-un anumit mod; 2) concursul real de infracţiuni, legate între ele numai prin subiectul infracţiunilor,
această delimitare având o mare importanţă practică.
— Legătura dintre faptele infracţionale, care formează prima varietate a concursului real de
infracţiuni, constă în faptul că o infracţiune creează condiţii pentru săvârşirea alteia (fabricarea ilegală a
armei de foc ^ art. 290 CP şi comiterea tâlhăriei cu ajutorul ei - art. 188 C.P); prima constituie o metodă
pentru comiterea alteia (falsul în acte publice - art. 332 CP pentru a comite o escrocherie - art. 190 CP); o
infracţiune este o metodă de a ascunde altă infracţiune sau un mijloc de a evita răspunderea penală pentru
ea (încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei sau de exploatare a mijloacelor de transport de către
persoana care conduce mijlocul de transport - art. 264 CP şi părăsirea locului accidentului rutier - art. 266
CP); infracţiunile legate între ele prin timpul şi locul atentărilor (o persoană şi-a omorât din răzbunare un
prieten - art. 145 CP, după ce a distrus cu toporul toată averea acestuia - art." 197 CP, sau o persoană
comite un viol - art. 171 CP, după care fură averea victimei-art. 186 CP); infracţiuni legate între ele prin
motive identice (o persoană, mai întâi, comite un furt - art. 186 CP, iar peste o lună - o tâlhărie - art. 188
CP) etc.
— Cazurile ce alcătuiesc a doua varietate a concursului real au un alt caracter de legături între
infracţiunile care formează acest concurs de infracţiuni. Aici o infracţiune nu este condiţionată de alta, ele
nefiind legate de timp, loc sau de motivele săvârşirii lor. De exemplu, o persoană comite un viol, iar peste
un timp - un furt etc.
— Aşadar, în cazul concursului real de infracţiuni, acţiunile infracţionale pot avea semne comune,
dar ele se comit succesiv, la un interval de timp. Dacă însă ele nu au nici un semn comun, atunci pot fi
săvârşite atât în timp diferit, cât şi concomitent. De exemplu, o persoană, eschivându-se de la plata
pensiei alimentare, comite un furt sau o persoană, păstrând ilegal o armă de foc, comite o escrocherie etc.
— 5- Recidiva de infracţiuni
— Spre deosebire de legislaţia penală anterioară, Codul penal din 2002 a exclus termenul de „recidivist deosebit
de periculos", ceea ce reprezenta o insultă legiferată, înloiuindu-1 cu termenul „recidiva acţiunilor
săvârşite", în felul acesta, centrul! răspunderii penale a fost reorientat de la însuşirile persoanei la faptele
săyârşite.
— Mai mult decât atâi, au fost excluse principiile de calificare a recidivei (din latină recidivus —
revenire, reapariţie) acţiunilor săvârşite, prevăzute de Codul penal din 1961,ipotrivit căruia acţiunile
persoanei deja condamnate se luau din nou în consideraţie la calificarea şi condamnarea unei noi infrac-
ţiuni. Aceste principii jau fost ajustate la standardele internaţionale, citate mai sus, în conformitate cu
care, nimeni nu poate fi urmărit sau pedepsit penal pentru săvârşire^ infracţiunii pentru care făptuitorul a
fost deja achitat sau condamnat printr-ci) hotărâre definitivă.
— Cu alte cuvinte, recidiva de infracţiuni, ca instituţie juridică a dreptului penal, poate fi aplicatăj
doar la individualizarea pedepsei penale în limitele sancţiunilor, prevăzute) de articolele corespunzătoare
din Partea specială a Codului penal. Potrivit; lit. a) art. 77 CP, recidiva de infracţiuni se consideră o
circumstanţă agravantă, de care trebuie să se ţină cont în momentul individualizării pedepsei plenale, iar
cuantumul pedepsei pentru recidivă, conform alin. (2) art. 82 CP, nu poate fi mai mică de jumătate; pentru
recidiva periculoasă este de cel puţin două treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă - de cel pu|in
trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute în articolul corespunzător din Partea specială
a Codului penal.
— In pct. 5 al Hotărârii! din 19 iunie 2000 „Cu privire la aplicarea în practica judiciară de către
instajnţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor.omului şi libertăţilor
fundamentale"5 Plenul CSJ atenţionează instanţelejde.judecată că.anterioarele condamnări trebuie luate.
în consideraţie doar la Individualizarea pedepsei penale.
Potrivit alin. (1) art. 34 CP, „se consideră recidivă comitereacu intenţie a uneia sau mai multor infracţiuni
de o persoană cu antecedente penale pentru Orinfracţiune săvârşită, cţi intenţie". Aşadar, prezenţa
condamnării chiar pentru o infracţiune deosebit de gravă comisă din .imprudenţă nu poate constitui o
recidivă.
Din textul legii rezultă .două particularităţi de baza ale recidivei: 1.) existenţa. unei condamnări definitive
pentru săvârşirea unei infracţiuni, intentionate, însoţită de antecedente penale; 2) o nouă comitere
intenţionată a unei sau mai multor infracţiuni.
în conformitate cu alin. (5) art. 34 CP, „la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele
penale:
— pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului;
— pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă;
— pentru faptele care nu constituie infracţiuni conform prezentului Cod;
— stinse sau în caz de reabilitare, în conformitate cu prevederile art. 111 şi 112".
Deosebirea evidentă dintre recidivă şi concursul de infracţiuni o constituie
intervenţia unei hotărâri judecătoreşti definitive de condamnare, în dispreţul
căreia infractorul continuă activitatea infracţională, săvârşind iarăşi una
sau mai multe infracţiuni intentionate. Această deosebire este dublată de
>i
modul realizării infracţiunilor constitutive, şi anume: autorul concursului de infracţiuni comite două sau
mai multe infracţiuni fără ca el să fie condamnat pentru vreuna dintre ele, iar făptuitorul recidivei comite
cu intenţie două sau mai multe infracţiuni după ce a fost condamnat pentru comiterea cu intenţie a unei
infracţiuni, după pronunţarea sentinţei de condamnare înainte ca ea să devină definitivă, în timpul
executării acesteia sau după ce a executat pedeapsa. Această specificare are o mare importanţă practică,
deoarece, în cazul anulării sentinţei de condamnare pronunţate până la momentul intrării ei în vigoare,
poate fi vorba de un concurs de infracţiuni. în acest caz, aplicarea pedepsei se va efectua în baza
prevederilor art. 84 CP; dacă infracţiunea nouă se comite în timpul executării pedepsei penale, aplicarea
pedepsei definitive se va efectua conform art. 85 CP potrivit cumulului de sentinţe, iar aceste reguli nu
pot fi aplicate dacă condamnatul a executat în întregime pedeapsa penală.
Condamnarea sau executarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită mai înainte constituie prima
infracţiune a recidivei, ca modalitate a pluralităţii de infracţiuni, iar infracţiunea comisă după condamnare
sau după executarea pedepsei alcătuieşte cea de-a doua infracţiune a recidivei.
Din punctul de vedere al concepţiei sociăl-juridice, recidiva constituie un grad prejudiciabil sporit faţă
de concursul de infracţiuni, deoarece ea denotă că avertismentul cuprins în actul de condamnare, chiar şi
după executarea pedepsei respective, n-a produs efectul scontat. De aceea, recidiva pune problema cu
privire la mijloacele de luptă împotriva ei. Alin. (2) art. 82 CP sporeşte esenţial limita minimală a
pedepsei penale pentru recidiva de infracţiuni.
Din punctul de vedere al criminologiei, recidiva face obiectul unor cercetări speciale ale cauzelor ei, ca
cel mai grav aspect al infracţionalităţii, precum şi a trăsăturilor caracteristice personalităţii infractorului
recidivist. De aceea, este firesc iă se acorde o importanţă deosebită stabilirii condiţiilor
în care pluralitatea db infracţiuni constituie recidivă.
în funcţie de caracterul infracţiunilor care formează recidiva şi de numărul condamnărilor, art. 3i4 CP
fixează trei tipuri de recidivă:
1) simplă; i
2) periculoasă;
3) deosebit de periculoasă.
Definiţia recidivei simple nu este formulată expres în legea penală, însă ea decurge din noţiunea
generală a recidivei din alin. (1) art. 34 CP, precum şi a noţiunii recidivei! periculoase sau deosebit de
periculoase din alin. (2) şi (3) art 34 CP. 1
Recidivă simplă sie consideră comiterea unei infracţiuni intenţionate de către o persoană carp anterior
a fost condamnată o singură dată pentru o astfel de infracţiune, bu excepţia condamnării pentru
infracţiunea anterioară şi săvârşirii unei noi Infracţiuni grave, deosebit de grave sau excepţional de grave.
Deci aici este vjorba de repetarea infracţiunilor pentru care legea penală prevede pedeapsa mâximă cu
închisoare pe un termen de până la 5 ani. De exemplu, persoana condamnată pentru jaf, prevăzut în alin.
(1) art. 187 CP, comite un act de hulijganism, prevăzut în alin. (1) art. 287 CP, sau condamnatul pentru
maltratarea intenţionată sau alte acte de violenţă (art. 154 CP) săvârşeşte o ameninţare cu omor ori cu
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (a'rt. 155 CP) etc.
Conform alin. (2)1 art. 34 CP, „recidiva se consideră periculoasă:
1) dacă persoana janterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a
săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
2) dacă persoana! anterior condamnată pentru o infracţiune gravă sau deosebit de gravă a jsăvârşit
din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă", j «
Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită" este a treia la număr, iar pentru a doua
modalitate este a doua la număr. Pentru prima modalitate este vorbâ de repetarea infracţiunilor pentru
care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5 ani, indiferent de
termenejle aplicate făptuitorului pentru aceste trei infracţiuni, iar a doua modalitate 'se caracterizează prin
săvârşirea din nou a unei infracţiuni grave sau deosepit de grave cu intenţie, după ce infractorul a fost
condamnat anterior pentilu săvârşirea unor astfel de infracţiuni.
Potrivit alin. (3) ari. 34 CP, „recidiva se consideră deosebit de periculoasă:
1) dacă persoana anterior condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune;
2) dacă persoana anterior condamnată pentru o infracţiune excepţional de gravă a săvârşit din nou
o infracţiune deosebit de gravă sau excepţional de gravă".
Pentru prima modalitate, infracţiunea „din nou săvârşită" trebuie să fie, cel puţin, a patra la număr,
după ce infractorul anterior a fost de trei sau mai multe ori condamnat la închisoare pentru infracţiuni
intenţionate, pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoare pe un termen de până la 5
ani, indiferent de termenele pedepsei aplicate condamnatului pentru aceste infracţiuni.
A doua modalitate se caracterizează prin săvârşirea din nou a unei infracţiuni deosebit de grave sau
excepţional de grave, după ce infractorul a fost condamnat anterior pentru săvârşirea unei infracţiuni
excepţional de grave. Infracţiunea „din nou săvârşită" este a doua la număr.
Stările de recidivă simplă, periculoasă şi deosebit de periculoasă determină un mod mai aspru de
aplicare a pedepsei în limitele prevăzute de sancţiunea normei penale, prevăzute în alin. (2) art. 82 CP,
Afirmaţia autorului V. Ţaulean, precum că „în cazul recidivei nu se poate beneficia de facilităţile
prevăzute în legătură cu aplicarea pedepsei pentru infracţiunea neconsumată (art. 81 CP)",10 nu rezistă
criticii. Din contra, imperativele stipulate în alin. (2) art. 81 CP trebuie coroborate cu imperativele
prevăzute în alin. (2) art. 82 CP. Nu se poate exclude atenuarea răspunderii penale pentru activitatea
infracţională neconsumată, determinată de lege, chiar şi în cazul recidivei de infracţiuni.
CALIFICAREA CONCURENTEI NORMELOR JURIDICO-PENALE
§ 1; Noţiunea şi modalităţile concurenţei normelor juridico-penale
Au fost examinate principalele procedee şi metode ale procesului selectării normei juridico-penale a
activităţii infracţionale consumate şi neconsumate, a infracţiunii unice simple şi complexe, a participaţiei
penale şi a pluralităţii de infracţiuni etc. Există însă şi cazuri când fapta săvârşită conţine semnele a două
sau mai multor componenţe de infracţiuni, ca de altfel şi' în cazul pluralităţii de infracţiuni, deşi această
faptă trebuie calificată doar în baza unei singure norme penale.
Este vorba de concurenţa normelor juridico-penale, care trebuie delimitată de concursul ideal de
infracţiuni. Concursul ideal de infracţiuni presupune că fapta săvârşită e cuprinsă de două sau mai multe
norme juridico-penale, dar nici una dintre acestea nu cuprinde fapta comisă în întregime şi, de aceea,
pentru analiza juridică completă a ei, se aplică două sau mai multe norme penale. Pe când la concurenţa
normelor juridico-penale, fapta de asemenea e cuprinsă de două sau mai multe norme penale, însă fiecare
dintre aceste norme cuprinde în întregime fapta comisă, iar pentru analiza ei juridică completă este
suficient aplicarea unei singure norme penale.
După cum am menţionat, legiuitorul, pornind de la sarcinile de luptă cu criminalitatea, adeseori
formulează noi norme penale care se intersectează parţial, fapt ce duce la dublarea, repetarea legii penale.
Crearea noilor norme penale care concurează între ele se deosebeşte de formularea infracţiunilor unice
complexe. în cazul formulării infracţiunilor unice complexe, legiuitorul uneşte într-o normă distinctă două
sau mai multe activităţi infracţionale, ce au tendinţă de repetare şi răspândire anume sub forma dată, de
obicei, în scopul sporirii răspunderii penale, pe când în cazul noilor norme penale ce concurează între ele,
legiuitorul separă o activitate infracţională într-o normă aparte dintr-un cerc de fapte infracţionale
prevăzute de o altă normă penală în scopul atenuării sau, din contra, agravării răspunderii penale pentru
această activitate infracţională. De exemplu, falsul în actele publice (art. 332 CP) constituie o modalitate |
unui abuz de putere sau de serviciu (art. 327 CP). Separând această normăj, legiuitorul a stabilit o
pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută pentru celjelalte modalităţi de abuz de putere sau de serviciu.
Şi, din contra, separând tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate într-o
normă aparte (art. 306 CP), legiuitorul a fixat o pedeapsă penală mai aspiră decât cea pentru abuz de
putere sau de serviciu, cu care aceasta concurează. Sarcina persoanelor care efectuează calificarea
infracţiunilor este de a alege una dintre normele concurente. Soluţionarea acestei chestiuni n-ar prezenta
nici o. greutate dacă, de exemplu, legiuitorul ar completa componenţajde infracţiune a abuzului de putere
sau de serviciu (art. 327 CP) cu astfel semne negative ca: „fără falsul în acte publice", „cu excepţia
cazurilor d4 corupere", „fără tragerea cu bună-ştiinţă la răspundere penală a unei persoane nevinovate"
etc., adică cu indicarea lipsei semnelor tuturor normeloi* penale, separate din numărul faptelor
infracţionale prevăzute de art, 327 CP. Ei>ar legea penală nu prevede asemenea reglementări, deoarece
cunoaştem şi al|te modalităţi ale concurenţei normelor penale, ce diferă de cele exemplificate, şi anume:
concurenţa normelor penale care prevăd activităţile infracţionale unite de legiuitor în infracţiunea unică
complexă compusă. De exemplu, tâlhăria ca infracţiune unică complexă compusă concurează cu normele
cate prevăd activităţile infracţionale ce o formează — cu jaful şi cu vătămările corporale de un anumit
grad. în legislaţia penală anterioară nu erau prevăzute nici noţiunea concurenţei normelor juridico- penale,
nici regulile de calificare a acestora, ele fiind elaborate de doctrina dreptului penal şi de practica judiciară.
Toate acestea au fost pentru prima dată stipulate în Codul pejial al RM din 18 aprilie 2002.
Potrivit alin. (1) art. 115 CP, „«concurenţa normelor penale presupune săvârşirea de către o
persdană sau de un grup de persoane a unei fapte pre- judiciabile, cuprinse în întregime de dispoziţiile a
două sau mai multor norme penale şi constituind o sin'gură infracţiune".
Alineatul (2) al acestui iarticol stipulează că „alegerea uneia din normele concurente care reflectă ceţl
mai exact natura juridică a faptei prejudiciabile comise se efectuează în condiţiile art. 116-118".
Pentru concurenţa nortaelor juridico-penale este necesară existenţa următoarelor condiţii:
2) să fie săvârşită o singură acţiune sau inacţiune simplă, fie să se desfăşoare o activitate unică
prelungită;
2) fapta să fie cuprinsăiîn întregime de fiecare dintre dispoziţiile celor două sau ale mai multor
norme penale;
2) fiecare dintre normele juridico-penale care concurează ar fi suficientă pentru calificarea faptei
prejudiciabile săvârşite;
2) să se aducă atingere unui singur obiect juridic generic ocrotit de legea penală, pe când obiectele
juridice nemijlocite pot fi diferite.
Concurenţa normelor juridico-penale apare sub diferite forme:
2) concurenţa dintre normele generale şi normele speciale;
2) concurenţa dintre două norme speciale;
2) concurenţa dintre o parte şi un întreg.
Să examinăm noţiunea şi regulile de calificăre ale fiecărei modalităţi a concurenţei normelor juridico-
penale,
§ 2. Concurenţa dintre normele generale şi normele speciale
Potrivit alin. (1) art, 116 CP, „normă generală se consideră norma penală care prevede două sau mai
multe fapte prejudiciabile, iar normă specială este norma penală care prevede numai cazurile particulare
ale acestor fapte". Cu alte cuvinte, această modalitate a concurenţei se caracterizează prin faptul că prima
normă, denumită generală, prevede un cerc de acte anumite, iar a doua, denumită specială, prevede cazuri
particulare din acest cerc de fapte.
Cele menţionate pot fi confirmate prin următorul exemplu. Ofiţerul de urmărire penală, din interes
material, a falsificat probele în procesul penal dus de el. Asemenea acţiuni reprezintă abuz de putere sau
folosirea intenţionată, în interes material, de către o persoană cu funcţie de răspundere a atribuţiilor de
serviciu abuz care a cauzat daune în proporţii considerabile intereselor şi drepturilor ocrotite de lege ale
persoanelor fizice. Acţiunile date conţin toate semnele infracţiunii prevăzute în art. 327 CP, dar ele sunt
cuprinse în întregime şi în art. 332 CP, care prevede falsul în actele publice, adică înscrierea de către o
persoană cu funcţie de răspundere în documentele oficiale a unor date vădit false săvârşite din interes
material. In afară de aceasta, ele mai conţin şi prevederile alin. (2) art. 310 CP cu privire la falsificarea
probelor în procesul penal de către o persoană cu funcţie de răspundere.
In cazul dat este vorba de concurenţa a trei norme juridico-penale, dintre care art. 327 CP cuprinde
diferite modalităţi ale abuzului de putere şi este normă generală, în timp ce art. 332 CP, prevăzând o
singură modalitate a abuzului de putere — falsul în acte publice, este o normă specială. La rândul său,
aceasta este o normă generală în comparaţie cu alin. (2) art. 310 CP, deoarece falsificarea probelor în
procesul penal reprezintă un caz particular de fals în acte publice şi deci ultima este o normă specială atât
în comparaţie cu art. 327 CP, cât şi cu ajrt. 332 CP. Diferenţa dintre aceste cazuri poate fi arătată printr-un
desen, un|de A reprezintă modalităţile abuzului de putere, b - falsul în acte publice, c -ifalsificarea
probelor în procesul penal.
La concurenţa normelor generale şi speciale, ultimele se află în raport de subordonare logică faţă cjb
primele, deoarece orice fals în actele publice neapărat constituie un abiuz de putere, însă nu orice abuz de
putere este numaidecât o falsificare a| probelor în procesul penal.
Ca modalităţi speciale jale abuzului de putere (art. 327 CP), ale excesului de putere (art.328 CP) şii
ale neglijenţei în serviciu (art. 329 CP), legea penală prevede un şir de [infracţiuni: infracţiunile contra
justiţiei comise de persoane cu funcţie dfe răspundere (art. 306, 307, 308, 309 CP etc.), încălcarea
regulilor de protecţie contra incendiilor (art. 296 CP), neîn- deplinirea dispoziţiilor ojrganelor de stat de
supraveghere în domeniul protecţiei civile (art. 297ICP) etc.
Unele articole despre infracţiunile contra vieţii persoanei (omorul fără circumstanţe agravante şi
atenuante, alin. (1) art. 145 CP, şi omorul săvârşit în stare de afect, art. 146 CjP), infracţiunile miliţare
(dezertarea, art. 371 CP, şi părăsirea samavolnică a câmpului de.luptă, art. 386 CP) etc. sunt subordonate
logic şi deci }|>ot concura între ele.
Separând norma specială1 de cea generală, legiuitorul şi-a stabilit, fără echivoc, poziţia faţă de această
varietate a concurenţei normelor juridico-penale, bazându- se pe diferite motive social*?, politice şi
juridice ale situaţiei actuale, regula de calificare a concurenţei norfnelor generale şi normelor speciale.
Potrivit alin. (2) art. 116 CP, „în cazul concurenţei dintre norma generală şi cea specială, se aplică
numai norma specială".
Cea mai răspândită varietate a concurenţei normelor generale şi speciale este concurenţa dintre
componenţa de bază (normă generală, constitutivă) şi modalităţile calificative |(normă specială, cu
circumstanţe agravante) ale acesteia, prevăzute, de obicei, în diferite alineate. De exemplu, alin. (1) art.
186 CP prevede componenţa de bază constitutivă a sustragerii pe ascuns a bunurilor altei persoane, ce
reprezintă o normă generală, iar literele alin. (2) şi (3) - modalităţile calificative, agravante ale furtului
(furtul săvârşit repetat, de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în încăpere, în alt loc pentru
depozitare sau în locuinţă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile, în timpul unei calamităţi, de
un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală). în asemenea caz orice circumstanţă agravantă
prescrisă în alin. (2) şi (3) ale art. 186 CP joacă rolul de normă specială faţă de alin. (1) al aceluiaşi
articol, pentru că anume ele separă unele modalităţi ale infracţiunii constitutive în cauză. Toate
circumstanţele agravante prevăzute de alin. (2) şi (3) art. 186 CP numaidecât constituie un furt, dar nu
orice furt este săvârşit neapărat, de exemplu, în timpul unei calamităţi. întrucât la rezolvarea unei cauze
concrete sarcina aplicării legii penale este traducerea în viaţă a voinţei legiuitorului, acest scop poate fi
atins, aplicând norma specială, fiindcă norma generală este rezervată pentru cazurile care nu cuprind
circumstanţele agravante enumerate. Analogic trebuie efectuată calificarea şi în toate celelalte cazuri,
când infracţiunea concretă posedă circumstanţele agravante indicate în alineatele ulterioare.
Câteodată în calitate de norme speciale, în afară de circumstanţele agravante ale componenţei de
bază, pot fi şi circumstanţele atenuante ale acesteia, care pot fi prevăzute în articole distincte. De
exemplu, componenţa de bază a omorului intenţionat, prevăzută în alin. (1) art. 145 CP, are uraiătoarele
circumstanţe atenuante, prevăzute în articole separate: omorul săvârşit în stare de afect (art. 146 CP),
pruncuciderea (art. 147 CP), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia - art. 148 CP). Regula
generală a calificării infracţiunilor şi în cazul concurenţei dintre norma generală şi norma specială sub
formă de componenţă cu circumstanţe atenuante este aceeaşi—se aplică norma specială. De exemplu,
dacă a fost comisă o vătămare intenţionată mai puţin gravă a integrităţii, corporale sau a sănătăţii în stare
de afect se aplică norma specială prevăzută de art. 156 CP.
La calificarea infracţiunilor normele generală şi specială pot fi aplicate împreuna doar în cazurile în care
sunt comise prin acţiuni succesive, adică în cazul comiterii unui concurs real de infracţiuni. De exemplu,
dacă proxenetismul prevăzut de alin. (1) art. 220 CP, care reprezintă o normă generală, şi proxenetismul
soldat cu urmări grave, indicat la lit. c) alin. (2) art. 220 CP, care constituie o normă specială, ş-au săvârşit
succesiv, prin diferite acţiuni de sine stătătoare, la unele intervale de timp, atunci aceste fapte
prejudiciabile formează j un concurs real de infracţiuni şi trebuie să fie calificate în bazele alin. (|1) art
220 CP şi lit c) alin. (2) art. 220 CP.
Aceste reguli de calificare au fost preluate de legiuitor în Codul penal din 2002 de la doctrina penală
şi practica judiciară anterioară. De exemplu, în pct. 6 al Hotărârii Plenului C S J „Cu privire la practica
judiciară în cauzele despre omor intenţionat" din 15 noiembrie 1993 cu modificările ulterioare se
menţionează că „omorul săvârşit în stare de afect urmează să fie calificat în baza art. 90 CP din 1961 (art.
146 CP din 2002) şi în cazurile în care el a fost săvârşit în circumstanţele prevăzute în pct. 4, 5, 6 şi 8 art.
88 CP din 1961 (lit. a), c), h) şi g) alin. (3) art. 145 CP din 2002)". La aceste indicaţii s-ar mai putea
adăuga circumstanţele agravante prevăzute de lit. b), d) şi f) alin. (3) art. 145 CP din 2002, care nu erau
stipulate de art. 88 CP din 1961.
în rândul al doilea, concluzia dată are drept bază şi principiul juridic general-umanismul legii penale.
Bunăoară, Plenul C S J înpct.4 al Hotărârii „Cu privire la respectarea normelor de procedură penală la
adoptarea sentinţei" din 24 aprilie 2000, luând în consideraţie acest principiu, arată că „toate îndoielile
care nu pot fi înlăturate vor fi interpretate în favoarea inculpatului". Această regulă se referă atât la
procesul dovedirii învinuirii, cât şi la procesul calificării infracţiunilor.
1) Următoarea varietate a concurenţei dintre două norme speciale o formează concurenţa dintre
două componenţe cu circumstanţe atenuante. De exemplu, omorul copilului nou-născut, săvârşit în timpul
naşterii de către mama care s-a aflat în stare de afect, provocată de durerile naşterii. Acţiunile mamei sunt
cuprinse atât de art. 147 CP (Pruncuciderea), cât şi. de art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect).
Potrivit prevederilor lit. b) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu
circumstanţe atenuante, cele săvârşite se califică în baza normei penale care prevede pedeapsa mai
blândă. Deci acţiunile mamei care, fiind în stare de afect, şi-a omorât copilul nou-născut trebuie calificate
în baza art. 146 CP (Omor săvârşit în stare de afect).
Stabilind această regulă, legiuitorul a pornit de la scopul unic al ambelor circumstanţe atenuante -
atenuarea răspunderii penale a făptuitorului, care poate fi atins doar dacă el va primi pedeapsa cei mai
uşoară prescrisă de aceste norme.
2) A treia varietate a concurenţei dintre două norme speciale o constituie concurenţa dintre două
componenţe cu circumstanţe agravante. Să admitem că a fost săvârşit un furt de către două sau mai multe
persoane (lit. b) alin. (2) art. 186 CP) şi simultan în timpul unei calamităţi (lit. a) alin. (3) art. 186 CP).
Conform indicaţiilor lit. c) art. 117 CP, în cazul concurenţei dintre două componenţe de infracţiuni cu
circumstanţe agravante, cele săvârşite se califică în baza normei penale cajre prevede o pedeapsă mai
aspră. Deci, în exemplul dat, calificarea faptei prejudiciabile comise se va efectua în baza lit. a) alin.
(3) art. 186 CP. !
în atare cazuri în prabtica judiciară de mult acţionează o lege nescrisă, preluată de noul Cod penjal:
modalitatea unei agravante mai aspre o absoarbe pe cea mai puţin aspră, deoarece doar astfel se poate
atinge scopul scontat, agravând răspunderea penală pentru infracţiunea dată. Bineînţeles, dacă nu este
vorba de un concurg real de fapte infracţionale, săvârşite prin diferite acţiuni de sine stătătoare, când
pentru calificare trebuie aplicată fiecare circumstanţă agravantă. Această regulă rezultă chiar din textul
unor articole din Partea specială a Cocţului penal. De exemplu, în unele cazuri legiuitorul atenţionează
expres că aljin. (3) art. 191 CP se extinde şi asupra delapidărilor prevăzute de alineatul îritâi şi alineatul
doi ale prezentului articol. Această poziţie este promovată şi de Plenul C S J. în pct. 24 al Hotărârii „Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor" din 28 iunie 2004 se arată:
„$acă furtul Jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau pungăşia au fost săvârşite în
prezenţa mai multor circumstanţe agravanta, prevăzute de diferite alineate ale articolului corespunzător,
atunci, în!lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate conformi acelui alineat al
articolului care prevede o sancţiune mai severă. Totodată, în jpartea descriptivă a sentinţei trebuie
nominalizate toate circumstanţele agrâvante ale faptei".
Argumentarea o facejm în felul următor: circumstanţa mai puţin aspră, de exemplu Jfurtul săvârşit de
două sau mai multe persoane, fiind o normă specială în Comparaţie cu furtul prevăzut de alin. (1) art. 186
CP, la rândul său, este o normă general^ comparativ cu circumstanţa agravantă mai aspră- furtul săvârşit
în timpul junei calamităţi, care şe află în subordonare .logică faţă de prima. Orice furt Săvârşit în timpul
unei calamităţi poate fi şi un furt săvârşit de două sau mai imulte persoane, însă nu orice furt săvârşit de
două sau mai multe persoane e^te neapărat un furt săvârşit în timpul unei calamităţi. Deci şi din acest
punct de |vedere trebuie aplicată lit. a) alin. (3) art. 186 CP, cu alte cuvinte, regula concurenţei dintre
normele generale şi normele speciale.
Schema concurenţei dintre două norme speciale poate fi arătată printr- un desen, unde A reprezintă
componenţa de bază (norma generală, de exemplu a omorului intenţionat - alin. (1) art. 145 CP), b -
componenţa cu circumstanţe agravante (njorma specială, de exemplu omor săvârşit din interes material -
lit, b) alin. (2.) art. 145 CP), c - componenţa cu circumstanţe agravante (norma specială., de exemplu
omor săvârşit cu o deosebită cruzime lit. h) alin. (3) art. 145 CP), d - componenţa cu circumstanţe atenuante (norma
specială, de exemplu omor săvârşit în stare de afect - art. 146 CP), e - componenţa cu circumstanţe atenuante (norma specială, de
exemplu pruncuciderea - art. 147 CP).
Orice normă specială, atât cea cu circumstanţe agravante, cât şi cea cu circumstanţe atenuante, se află în
raport de subordonare cu norma generală, iar între normele speciale există o legătură de reciprocitate.
1. Art.1 alin.(1) CP legiferează regula conform căreia CP este unica lege penală a RM. Această
regulă trebuie înţeleasă în sensul concentrării legislative a normelor juridico-penale într-un act codificat
unic. Regula menţionată nu exclude legiferarea unor norme cu caracter penal în alte legi, însă acestea
urmează a fi incluse şi în CP.
2. De la regula prevăzută la art.1 alin.(1) din CP, practica legislativă face şi unele abateri. Astfel,
CPP conţine norme juridico-penale care stabilesc limitele răspunderii penale a persoanei extrădate
(art.543), categoriile infracţiunilor pentru care art.80 CP prevede criterii speciale de aplicare a pedepsei în
cazul încheierii acordului de recunoaştere a vinovăţiei (art.504 alin.(2)), interdicţiile de aplicare a art.59
CP în cazul liberării condiţionate de răspundere penală (art.510 alin.(2)) etc. Norme juridico-penale se
cuprind şi în Codul de executare (CEx). De exemplu, art.275 alin.(3) din CEx completează art.72 alin.(6)
din CP prin stabilirea tipurilor de penitenciare pentru femei, iar art.278 alin.(2) CEx a extins prevederile
art.96 CP şi asupra cazurilor în care condiţiile de amânare a executării pedepsei pentru femeile gravide
survin în faza executării de fapt a pedepsei. Potrivit teoriei generale a dreptului în cazurile în care diferite
legi organice (CP, CPP şi CEx sunt legi organice) reglementează acelaşi tip de raporturi sociale, se aplică
legea adoptată ulterior (HCC 63 din 23.11.1999//MO, 135-136/75 din 09.12.1999).
3. În calitate de izvor specific de drept penal apar actele de amnistiere. Importanţa juridico-penală a
actelor de amnistiere este fixată în art.107 CP. Această normă juridico-penală concretizează dispoziţiile
art.72 alin.(3) lit.o) din Constituţie, stabileşte într-un mod generalizator şi exhaustiv posibilele efecte ale
amnistiei şi constituie, de fapt, baza juridică pentru adoptarea legilor concrete de amnistie. Specificul
acestor legi constă în faptul că ele sunt adresate infracţiunilor săvârşite în trecut, intervin în sfera dreptului
penal pentru a schimba temporar ordinea generală de realizare a răspunderii penale şi întotdeauna au
numai caracter retroactiv.
4. Definiţia CP dată în art.1 alin.(2) CP are la bază prevederile art.72 alin.(3) lit.n) din Constituţie,
conform cărora prin lege organică se reglementează infracţiunile, pedepsele şi regimul executării
acestora. De fapt, această definiţie a CP, într-o formă mai desfăşurată, reproduce conţinutul principiului
legalităţii incriminării şi al pedepsei penale cunoscut în doctrina penală sub formula nullum crimen,
nullum poena sine lege.
5. Principiul legalităţii incriminării şi pedepselor penale atribuie în exclusivitate puterii legislative
opera de adoptare a normelor de drept penal, iar puterii judecătoreşti să aplice legea penală în litera şi
spiritul ei neputând decide împotriva acesteia.
6. În alin.(3) al articolului comentat sunt reiterate dispoziţiile constituţionale privind prioritatea
Constituţiei şi a actelor internaţionale la care RM este parte faţă de legea penală. Dacă există
neconcordanţă a legii penale cu actele internaţionale privind drepturile fundamentale ale omului, au
prioritate şi se aplică direct reglementările internaţionale.
7. Convenţia din 04.11.1950 constituie o parte integrantă a sistemului legal intern şi urmează a fi
aplicată direct ca oricare altă lege a RM, cu deosebirea că anume Convenţia are prioritate faţă de restul
legilor interne (HP CSJ din 19.06.2000, 14). CEDO, prin hotărârea din 26.04.2007 în cauza Popescu
v.România, a menţionat că, din moment ce Convenţia face parte integrantă din ordinea juridică internă a
tuturor statelor contractante, faptul semnifică „obligaţia pentru judecătorul naţional de a asigura punerea
în aplicare efectivă a dispoziţiilor sale, făcându-le să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziţii contrare
din legislaţia naţională, fără să aştepte abrogarea acestora de către legislator (par.103).
8. CP în vigoare nu conţine prevederi referitoare la natura juridică şi rolul hotărârilor explicative ale
Plenului CSJ în chestiunile privind aplicarea legii penale de către instanţele judecătoreşti la înfăptuirea
justiţiei penale. Astfel de prevederi sunt de găsit în legislaţia care reglementează activitatea instanţelor
judecătoreşti la înfăptuirea justiţiei penale şi jurisprudenţa CEDO de interpretare a art.6 par.1 din
Convenţia din 04.11.1950 care garantează dreptul la un proces echitabil. Conform art.1 din Legea cu
privire la Curtea Supremă de Justiţie, adoptată de Parlament la 26 martie 1996, CSJ este instanţa
judecătorească supremă care asigură aplicarea corectă şi uniformă a legislaţiei de către toate instanţele
judecătoreşti. CSJ îşi realizează această sarcină prin adoptarea hotărârilor explicative de către Plenul ei în
chestiunile privind aplicarea legii penale cu caracter de recomandare pentru toate instanţele judecătoreşti
şi prin formarea unei practici unitare de aplicare a legii penale la judecarea cauzelor penale în procedurile
recursului ordinar şi ale recursului în anulare.
9. Caracterul de recomandare al hotărârilor explicative ale Plenului CSJ nu prezumă dreptul
instanţelor judecătoreşti de a le neglija, ci obligaţiunea acestora de a-şi motiva dezacordul cu explicaţia de
aplicare a normei penale dată de Plenul CSJ în hotărârea respectivă. În acest din urmă caz, părţile în
proces pot să atace cu recurs ordinar în baza temeiului prevăzut de art.427 p.16 CPP hotărârea instanţei la
CSJ care va hotărî asupra interpretării normei penale aplicate de către instanţa inferioară ce nu se
conformează cu interpretarea acestei norme date de către Plenul CSJ în respectiva hotărâre explicativă.
Prin acest mecanism legal, CSJ asigură aplicarea uniformă a legii penale de către toate instanţele
judecătoreşti şi securitatea raporturilor juridico-penale la înfăptuirea justiţiei penale.
10. Sub acest aspect al problemei comentate, CEDO, în hotărârea din 15 noiembrie 2007 în cauza
Beian v.România (par.33-34), a menţionat că legile adoptate de statele contractante „trebuie să fie puse în
practică cu o claritate şi coerenţă rezonabilă pentru a evita pe cât este posibilă insecuritatea juridică şi
incertitudinea pentru părţile interesate. În această privinţă, trebuie subliniat faptul că incertitudinea,
indiferent dacă este legislativă, administrativă sau jurisdicţională, este un factor important care trebuie
luat în calcul pentru a aprecia conduita statului... Desigur, divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin
natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem juridic care se bazează pe un ansamblu de instanţe de
fond. Cu toate acestea, rolul unei instanţe supreme este tocmai acela de a regla aceste contradicţii ale
jurisprudenţei‖ (par.33 şi 37).
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: HCC, 72/23.12.99 despre controlul constituţionalităţii art.79
alin.(1), (2), (5) şi (6) şi art.79/1 alin.(1) şi (2) CPP//MO, 1-4/1, 06.01.2000; Decizia 5/24.09.2002 a CC
privind sistarea procesului pentru controlul constituţionalităţii unor prevederi ale Tratatului între RM şi
Ucraina cu privire la frontiera de stat şi a Protocolului adiţional la Tratat, semnate la Kiev la 18 august
1999//MO, 137-138/25, 10.10.2002; HCC, 29/04.07.2000 pentru controlul constituţionalităţii art.6
alin.(1) lit.b) din Legea 336-XIV din 1 aprilie 1999 Privind restructurarea datoriilor întreprinderilor din
sectorul electroenergetic//MO, 81-83/29, 13.07.2000; CPP, art.427//MO, 104-110/447, 07.06.2003.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale:HP JS a RM din 30.01.1996, 2 Cu privire la practica aplicării
de către instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale CRM, p.2//Culegere de hotărâri explicative /9, 2002;
HP CSJ din 19.06.2000, 17, Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele judecătoreşti a unor
prevederi ale Convenţiei din 04.11.1950, par.1//Culegere de hotărâri explicative /18, 2002.
1. În articolul comentat legiuitorul a prevăzut două scopuri ale legii penale: apărarea valorilor sociale
împotriva celor mai grave fapte antisociale şi prevenirea lor. Textul art.2 are caracterul unei declaraţii de
principiu şi impune organelor de jurisdicţie penală obligaţiunea de a realiza aceste scopuri în practica de
aplicare a normelor juridice penale.
2. Alin.(1) enumără cele mai importante valori sociale existente în societate, pe care legea penală are
drept scop să le apere. La acestea se referă: persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea,
mediul, ordinea constituţională, suveranitatea, independenţa şi integritatea teritorială a RM, pacea şi
securitatea omenirii, precum şi întreaga ordine de drept.
3. Prin expresia întreaga ordine de drept se înţeleg toate valorile sociale, altele decât cele indicate în
alin.(1), însă care sunt protejate prin incriminările din partea specială a CP, cum ar fi securitatea şi
ordinea publică (Cap.13), sănătatea publică şi convieţuirea socială (Cap.8), justiţia (Cap.14) etc.
4. Ierarhia valorilor sociale indicate în acest alineat corespunde dispoziţiilor constituţionale, conform
cărora demnitatea omului, drepturile şi libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate. Aceste valori sociale servesc drept bază
pentru a structura PS a CP în capitole şi constituie obiectul juridic generic al componenţelor de infracţiuni
incluse în capitolul respectiv.
5. Alt scop al legii penale rezidă în prevenirea comiterii de noi infracţiuni. Din interpretarea expresiei
de noi infracţiuni rezultă că acest scop constă în preîntâmpinarea săvârşirii de noi infracţiuni de către o
persoană care a comis deja una sau mai multe fapte penale. Este vorba de prevenirea specială care se
realizează prin tragerea infractorilor la răspundere penală, aplicarea faţă de ei a pedepselor penale, a
măsurilor de siguranţă sau a altor măsuri cu caracter penal. Efectul acestor măsuri în ansamblu cu regimul
sancţionator al pluralităţii de infracţiuni stabilit în lege pentru persoanele care au mai comis anterior
infracţiuni contribuie la prevenirea săvârşirii de către aceste persoane a noilor infracţiuni.
6. În doctrina penală este recunoscut faptul că legea penală contribuie la prevenirea săvârşirii
infracţiunilor şi prin interdicţia normelor legii penale adresate membrilor societăţii de a nu săvârşi
infracţiuni. Sub acest aspect, este vorba despre prevenirea generală ca efect al raporturilor juridice penale
de conformare, ce apar între membrii societăţii şi stat, la intrarea legii penale în vigoare. Constrângerea
membrilor societăţii pentru a nu săvârşi infracţiuni prin ameninţarea cu aplicarea pedepsei penale sau
conformarea de bunăvoie a acestora cu interdicţiile normelor legii penale constituie esenţa prevenirii
generale. Motivele abţinerii de la săvârşirea infracţiunilor nu ating interesele societăţii şi nu au importanţă
juridico-penală pentru legea penală.
7. Scopurile instituţiilor dreptului penal (infracţiunii, răspunderii penale şi sancţiunilor penale) sunt
subordonate scopurilor legii penale de apărare a societăţii împotriva celor mai grave fapte antisociale şi
prevenirea lor.
8. Analiza scopurilor legii penale serveşte drept temei pentru a trage concluzia că, pentru dreptul
penal, este caracteristică funcţia de protejare a societăţii de infractori şi de infracţiunile comise de ei, fapt
ce contribuie la consolidarea şi dezvoltarea societăţii.
1. Prin legalitate se înţelege caracterul a ceea ce este legal sau conform cu legea. Principiul legalităţii este un
element fundamental, o idee, lege de bază pe care se întemeiază teoria ştiinţifică despre ceea ce este conform cu
legea. Potrivit acestui principiu, toate structurile de stat sau obşteşti, inclusiv cetăţenii, sunt obligaţi să respecte,
în activitatea lor, legea, acestora garantându-li-se legalitatea persoanei, respectarea demnităţii umane şi a
dreptului la acţiune.
2. Principiul legalităţii în domeniul dreptului are două aspecte:
Legalitatea incriminării, exprimată prin regula „Nu există infracţiune fără lege‖ (Nullum crimen
sine lege), presupune că nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o faptă care, la
momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Astfel formulat, principiul legalităţii
incriminării constituie o puternică garanţie juridică a respectării drepturilor şi libertăţilor persoanei.
Legalitatea incriminării se aplică asupra mai multor instituţii ale dreptului penal şi, astfel, dispunând că
numai legea prevede ce fapte constituie infracţiuni, decurge consecinţa că izvor al dreptului penal nu
poate fi decât legea în sensul art.1 alin.(1) şi (2) CP; în materia aplicării legii penale în timp, legalitatea
impune aplicarea principiului activităţii legii penale, în sensul că legea penală poate fi aplicată numai
pentru acele fapte care erau prevăzute de lege ca infracţiuni la momentul comiterii lor; prin interpretarea
legii penale, adică prin operaţiunea logico-juridică de stabilire a înţelesului ei nu se pot crea infracţiuni,
nu se pot adăuga sau exprima elemente din lege.
Legalitatea pedepsei şi a măsurilor ce pot fi luate în cazul săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală
este cunoscută în doctrină sub dictonul Nulla poena sine lege (Nu există pedeapsă fără lege). Potrivit acestui
principiu, persoanei care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai pedeapsa prevăzută de lege pentru
acea infracţiune, şi numai în condiţiile prevăzute de lege.
3. Principiul legalităţii este caracterizat şi de faptul că pedepsele pentru infracţiuni sunt stabilite din timp,
de lege, instanţa având posibilitatea să aleagă o pedeapsă de o anumită natură şi durată.
4. Principiului legalităţii i se subordonează principiul procesual al prezumţiei de nevinovăţie şi constituie
baza conceptuală. Prezumţia de nevinovăţie este o garanţie procedurală în materie penală, dar aria de aplicare a
acestui principiu şi a acestui drept se extinde şi asupra altor autorităţi, diferite decât instanţele penale (fiscale,
vamale, de exemplu, Salabakiu v.Franţa din 7 octombrie 1988). Astfel, orice comentariu al funcţionarului public
făcut înainte de judecarea oficială a cauzei, care poate fi echivalat cu o afirmare a vinovăţiei, poate constitui o
încălcare a prezumţiei nevinovăţiei.
5. Nu constituie o atingere a principiului prezumţiei de nevinovăţie faptul că judecătorul, fără a
exprima vreo opinie privind vinovăţia celui interesat, amână să ia o decizie până la sentinţa penală
(Farragut v.Franţa).
6. Prezumţia de nevinovăţie nu este încălcată de faptul că o persoană inculpată şi achitată trebuie să
suporte onorariile avocatului său (Croissant v.RFA din 25 septembrie 1992).
7. Un caz aparte de excepţie de la prezumţia de nevinovăţie îl constituie fapta de întrerupere a difuzării la
posturile publice de radio şi TV a unor informaţii cu caracter defăimător (Radio France ş.a. v.Franţa) – directorul
de ediţie dispune încetarea difuzării unor asemenea informaţii îndată după prima difuzare.
8. Articolul 6, alin.(2) din Convenţia din 04.11.1950 nu interzice prezumţiile de fapt şi de drept care pot
acţiona împotriva acuzatului totuşi, CEDO a menţionat că statele-membre trebuie să menţină asemenea prezumţii
„în linii rezonabile, care să ţină cont de importanţa actului incriminat şi să menţină drepturile apărării” (Lutz,
Noelkenbockoff v.RFG, 1987; Salabakiu v.Franţa; Pham Hoang v.Franţa).
9. De asemenea, CEDO a constatat că dreptul de prezumţie a nevinovăţiei nu se aplică: hotărârilor
instanţelor de judecată; declaraţiilor publice ale reprezentanţilor statului1 (Allenet de Ribemont v.Franţa); în cazul
apărării specifice (argumente legale) care plasează obligaţia demonstrării nevinovăţiei pe învinuit; când
prezumţiile faptului sau ale legii (dreptului) se fac în conformitate cu regulile specifice ale instanţei2.
1
Autorităţile publice, în special procurorii şi poliţia, nu trebuie să facă declaraţii privind vinovăţia sau nevinovăţia unui acuzat înainte de
soluţionarea cazului în instanţa de judecată, fiindcă orice comentariu al funcţionarului public făcut înainte de judecarea oficială a cauzei,
echivalat cu o afirmare a vinovăţiei, fapt care poate constitui o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie.
2
Pham Hoang v.Franţa, cererea 13191/87, din 25 septembrie 1992, par.36 (constatând că legea vamală a Franţei care generează asumări
ce pot fi respinse nu încalcă prezumţia nevinovăţiei).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Slimani v.Franţa din
27.10.2004//www.coe.int; Hugh Jordan împotriva Regatului Unit din 4 mai 2001, 24746/94, par.109;
McKerr, par.115; Edwards, par.73//Jurisprudenţa instituţiilor internaţionale de drept în problematica
refugiaţilor 4/300, 2006.
În cauza Allenet de Ribemont v.Franţa3, CEDO a constatat încălcarea prevederilor articolului 6 paragraful 2:
Reclamantul Allenet de Ribemont s-a plâns împotriva afirmaţiilor ministrului de interne şi de înalţii funcţionari
ai poliţiei care l-au însoţit pe ministru la o conferinţă de presă4 televizată în cadrul căreia aceştia l-au învinuit de
complicitate la omor intenţionat, cauză din care a fost arestat.
CEDO consideră că prezumţia de nevinovăţie poate fi încălcată nu numai de o instanţa de judecată sau de un
judecător, ci şi de alte autorităţi publice. Astfel, în cauza Allenet v.Franţa CEDO a constatat că „în cauză, câţiva
dintre cei mai înalţi funcţionari ai poliţiei franceze l-au indicat pe dl Allenet de Ribemont, fără niciun fel de nuanţă
sau rezervă, ca fiind unul din instigatorii la omor şi deci complice la acel omor. În mod evident, aceasta a fost o
declaraţie de vinovăţie, care, în primul rând, a încurajat publicul să-l creadă vinovat şi, în al doilea rând, a
prejudiciat evaluarea faptelor de către autorităţile competente. Prin urmare, articolul 6 paragraful 2 din
Convenţie a fost încălcat”.
CEDO a judecat cauza Minelli v.Elveţia (1983) în care a constatat violarea prevederilor art.6, alin.(2) prin
faptul că decizia instanţei naţionale era incompatibilă cu prezumţia de nevinovăţie – instanţa de judecată
naţională a decis ca reclamantul să-i achite victimei o parte din cheltuielile de judecată şi o parte din despăgubirile
presupuse ale acesteia, de parcă reclamantul ar fi fost condamnat, cu toate că ancheta penală împotriva
acuzatului a fost stopată pe motiv de expirare a termenului de prescripţie//www.coe.int
În cauza Sekanina v.Austria, CEDO a decis că prezumţia de nevinovăţie a fost încălcată, fiindcă au fost
exprimate învinuiri după momentul achitării reclamantului de către instanţa de judecată.
Curtea a mai decis că prezumţia de nevinovăţie se aplică şi în cazurile în care instanţele naţionale nu au
obligaţia de a se pronunţa cu privire la vinovăţie (Adolf v.Austria; Lutz, Englert şi Nolkenbockoff v.Germania).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 18.03. 2008: „Colegiul enunţă că, (...), urmează a fi
aplicate prevederile art.332 alin.(1) CPP coroborate cu cele ale art.275 alin.(1) pct.2) CPP, reieşind din care
procesul penal se încetează în cazul în care fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune. Acest temei
rezultă din principiul legalităţii incriminării, prevăzut de art.3 din CP, exprimat prin adagiul latin Nullum crimen
sine lege (nu există infracţiune fără lege). Astfel, nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală pentru o
faptă care, la momentul săvârşirii ei, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. La acest temei se referă şi situaţia
dezincriminării faptei. Astfel, dacă la momentul săvârşirii faptei, aceasta era prevăzută de legea penală ca
infracţiune, dar mai apoi au intervenit modificări în legea penală care înlătură caracterul infracţional al faptei
săvârşite prin metoda decriminalizării, în acest caz procesul penal se va înceta, iar situaţia decriminalizării va
opera în cazul dat prin efectul retroactiv al legii penale, prevăzut de art.10 CP” (Decizia 1re-137/08).
Plenul CSJ din 09.06.2008: „Hotărârea definitivă de condamnare a lui U.I. a căpătat autoritatea de lucru
judecat, considerată ca o expresie a adevărului, însă, fiind afectată de eroarea expusă mai sus, intră în
contradicţie cu principiul legalităţii. Eroarea descrisă este un viciu fundamental, care afectează deciziile Curţii de
Apel Chişinău din 22 februarie 2007 şi CP al CSJ din 11 iulie 2007 şi serveşte temei pentru redeschiderea
procesului penal şi rejudecarea cauzei în beneficiul condamnatului” (Decizia 4-1re-197/08).
3
Allenet v.Franţa din 10 februarie 1995//Hotărâri…, op.cit., p.429-439.
4
Libertatea de exprimare garantată de art.10 din Convenţie include şi libertatea de a comunica informaţii. Articolul 6 paragraful 2 nu
poate împiedica autorităţile să informeze publicul cu privire la anchetele în curs, dar le cere să o facă cu toată discreţia şi rezerva necesare
pentru a respecta prezumţia de nevinovăţie.
ARTICOLUL 4. PRINCIPIUL UMANISMULUI
(1) Întreaga reglementare juridică are menirea să apere, în mod prioritar, persoana ca valoare
supremă a societăţii, drepturile şi libertăţile acesteia.
(2) Legea penală nu urmăreşte scopul de a cauza suferinţe fizice sau de a leza demnitatea omului.
Nimeni nu poate fi supus la torturi, nici la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante.
1. CP consacră principiul democratismului drept unul fundamental. Pe planul dreptului penal, acest
principiu reflectă democraţia, ca trăsătură fundamentală a societăţii. Potrivit acestui principiu, întreaga
reglementare juridică penală exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii şi serveşte interesele întregii
colectivităţi. Rezultă, deci, că reglementarea penală cu privire la infracţiune, pedeapsă, răspundere penală
etc. exprimă voinţa şi conştiinţa societăţii. Potrivit acestui principiu, sunt considerate infracţiuni acele
fapte, pe care societatea, în persoana organului său legislativ - Parlamentul –, le consideră infracţiuni, sunt
decretate drept pedepse acele măsuri de constrângere penală, care sunt acceptate de societate, şi vor
răspunde penal acei infractori, care sunt indicaţi de voinţa şi conştiinţa juridică a societăţii.
2. Urmând acest principiu, întregul drept penal constituie un tabel de valori sociale apărate împotriva
infracţiunilor printr-o gamă de măsuri dictate de interesele colective şi de conştiinţa morală a întregii
societăţi. Prin principiul democratismului se exprimă mai elocvent tocmai faptul că se apără, împotriva
infracţiunilor, interese sociale, începând cu ordinea de drept, cu persoana omului, drepturile şi libertăţile
acestuia, cu convieţuirea socială, familia, cu proprietatea publică şi cea privată, cu activitatea organelor de
stat şi a celor publice. Peste tot este vorba de interese sociale, de interese publice şi de interese individuale
legitime.
3. În contradicţie cu practicile dreptului totalitar, noua concepţie de înfăptuire a justiţiei penale (în
CP anterior principiul democratismului nu a fost înscris) exclude privilegiile, imunităţile sau inegalităţile
de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii, începând cu preşedintele ţării şi până la
ultimul locuitor, fie acesta cetăţean al RM, cetăţean străin sau apatrid, se află într-o situaţie egală în raport
cu prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridico-penale, cât şi în calitate de
destinatari ai exigenţelor acestei legi.
4. Principiul democratismului în dreptul penal constituie materializarea principiului egalităţii
persoanelor consacrat în art.16 alin.(2) CRM, conform căruia toţi cetăţenii RM sunt egali în faţa legii şi a
autorităţilor publice, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limbă, religie, sex, opinie,
apartenenţă politică, avere sau origine socială.
5. Aşadar, toate persoanele sunt egale şi răspund în faţa legii, fără excepţii. În cazul în care se admit
excepţii, acestea se întemeiază pe dispoziţiile legii şi pe împrejurări reale, prevăzute de lege.
6. Nu se admite apărarea drepturilor şi a intereselor legale ale unei persoane prin lezarea drepturilor
şi intereselor legale ale altei persoane.
7. Conform principiului democratismului, la exercitarea justiţiei sunt antrenate masele de oameni ai
muncii: iau parte la dezbaterea şi elaborarea diferitelor legi penale, sunt antrenate colective de oameni la
reeducarea şi corectarea celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP),
în cazul liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen (art.91 CP), liberării de pedeapsa penală a
minorilor (art.93 CP) etc.
ARTICOLUL 6. PRINCIPIUL
CARACTERULUI PERSONAL AL RĂSPUNDERII PENALE
(1) Persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu
vinovăţie.
(2) Răspunderii penale şi pedepsei penale este supusă numai persoana care a săvârşit cu intenţie sau
din imprudenţă o faptă prevăzută de legea penală.
1. În conformitate cu principiul enunţat, răspunderea penală are un caracter personal. Aceasta
înseamnă că numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, deoarece în dreptul penal nimeni nu
poate răspunde pentru fapta altuia.
2. În cazul tragerii la răspundere penală a mai multor persoane care au săvârşit o infracţiune în grup,
trebuie stabilită vina fiecărui membru al grupului în săvârşirea acestei infracţiuni şi rolul fiecăruia în
realizarea laturii obiective a infracţiunii concrete.
3. În acele cazuri, în care sunt învinuiţi câţiva inculpaţi de săvârşirea câtorva infracţiuni, instanţa de
judecată trebuie să supună analizei probele pentru fiecare învinuire, în privinţa fiecărui inculpat şi să le
aprecieze în ansamblu cu toate materialele dosarului (p.7 al HP CSJ din 15.11.1993, nr.7, Cu privire la
sentinţa judiciară; HP CSJ, nr.5 din 19.06.2006 privind sentinţa judecătorească).
4. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut ca intenţie săvârşirea unui furt sau
jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat să aplice o violenţă periculoasă pentru viaţa şi
sănătatea victimei, acţiunile lui trebuie să fie încadrate drept tâlhărie, iar acţiunile altor persoane –
respectiv ca furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei sau nu s-au
folosit de ea pentru a-şi însuşi averea victimei (p.18, HP CSJ din 6.07.1992, nr.5, Cu privire la practica
judiciară în procesele penale despre sustragerea averii proprietarului; HP CSJ din 28.06.2004, nr.23 Cu
privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).
5. Poate fi trasă la răspundere penală numai persoana care a săvârşit fapta, indiferent de rolul acesteia
(autor, organizator, complice sau instigator) în procesul infracţional.
6. Astfel, acest principiu corespunde regulii potrivit căreia răspunderea penală are caracter personal:
numai o persoană vinovată de săvârşirea unei infracţiuni este trasă la răspundere penală. În materie de
drept penal nu poate fi concepută răspunderea pentru altă persoană sau pentru fapta altuia.
7. Principiul caracterului personal al răspunderii penale este recunoscut şi în dreptul penal
internaţional. Răspunderea pentru măsurile criminale ordonate într-un cadru instituţionalizat (în cadrul
statului sau al unor organizaţii politice) nu poate reveni decât persoanelor, agenţi ai statului, care au
acţionat în numele acestuia.
8. Faptul că infracţiunea ce cade sub incidenţa Statutului CIP a fost săvârşită de o persoană
executând ordinul guvernului (statului) sau al şefului, acesta fiind civil sau militar, nu liberează această
persoană de răspunderea penală, cu excepţia cazurilor în care: a) această persoană era obligată juridic să
execute ordinele guvernului sau ale şefului; b) această persoană nu ştia că ordinul este ilegal; c) ordinul
nu a fost vădit ilegal. Pentru scopurile acestui articol, ordinul de săvârşire a infracţiunii de genocid sau a
unei infracţiuni contra umanităţii se consideră oricând ilegal (art.33 al Statutului CIP de la Roma,
17.07.1998).
9. Acest principiu este reglementat şi în alin.(6) art.364 CP: persoana care a săvârşit o infracţiune
intenţionată întru executarea ordinului sau a dispoziţiei vădit ilegale poartă răspundere penală în temeiuri
generale. Neexecutarea ordinului sau dispoziţiei ilegale exclude răspunderea penală.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 04.03.2008: „La individualizarea pedepsei,
instanţele de apel şi de fond au admis unele erori în ceea ce priveşte stabilirea circumstanţelor atenuante şi
agravante conexe infracţiunilor săvârşite de condamnat, atribuind la categoria circumstanţelor agravante,
săvârşirea infracţiunii prevăzute de art.327 alin.(1) CP din interes material, deoarece această circumstanţă
este parte componentă a laturii obiective a infracţiunii de abuz de putere sau abuz de serviciu, dispoziţia
căreia defineşte expres componenţa infracţiunii ca folosire intenţionată de către o persoană cu funcţie de
răspundere a situaţiei de serviciu, în interes material.
În această privinţă au fost încălcate prevederile art.77 alin.(2) CP, conform cărora, dacă
circumstanţele agravante, menţionate la alin.(1), sunt prevăzute la articolele corespunzătoare din Partea
specială a prezentului cod în calitate de semne ale acestor componenţe de infracţiuni, ele nu pot fi
concomitent considerate drept circumstanţe agravante.
Prin urmare, circumstanţa agravantă – săvârşirea infracţiunii din interes material, Colegiul penal lărgit o
exclude din lista circumstanţelor agravante atribuite infracţiunilor comise de C.R., în sarcina acestuia nefiind
recunoscute anumite circumstanţe agravante la săvârşirea infracţiunilor în cauză.
Referitor la excluderea din lista circumstanţelor atenuante a faptului contribuirii active la
descoperirea infracţiunii, Colegiul penal lărgit, de asemenea apreciază concluzia instanţelor judecătoreşti
ierarhic inferioare ca fiind eronată, deoarece, cu adevărat s-a constatat că făptuitorul a contribuit la
descoperirea uneia din infracţiunile săvârşite de acesta, motiv din care această circumstanţă este necesară
a fi inclusă în lista circumstanţelor atenuante. Faptul că de cealaltă infracţiune condamnatul nu s-a
recunoscut vinovat şi a negat implicarea sa, nu permite instanţei de judecată să conchidă în sensul
excluderii acesteia circumstanţe atenuante, deoarece această atitudine reprezintă poziţia de apărare a
condamnatului.
Fiind în prezenţa acestor împrejurări, conform cărora în sarcina lui C.R. sunt recunoscute ca
atenuante circumstanţele: recunoaşterea vinei şi căinţa sinceră, contribuirea activă la descoperirea
infracţiunii, prezenţa copiilor minori la întreţinere, restituirea benevolă a pagubei materiale, precum şi
lipsa circumstanţelor agravante, Colegiul penal consideră că scopurile pedepsei penale, enunţate la art.61
alin.(2) CP – restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de
noi infracţiuni, atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane, vor putea fi atinse fără privarea
acestuia de libertate‖ (Decizia 1ra-179/08).
CP al CSJ din 24.01.2007: „Colegiul remarcă că condamnata nu invocă problema de drept ce persistă, în
opinia ei, în cauză şi dacă aceasta demonstrează că decizia instanţei de apel contravine legii. De fapt, din textul
recursului (inclusiv suplimentare) G. afirmă şi susţine că în acţiunile dânsei lipsesc elementele infracţiunii (pct.8
art.427 CPP) şi din acest punct de vedere critică aprecierea probelor administrate de instanţele de judecată.
Această critică Colegiul o consideră neîntemeiată. Instanţele de judecată au respectat prevederile art.101 alin.(2)
CPP, deoarece au apreciat probele conform propriei convingeri formate în urma examinării lor în ansamblu, sub
toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-se de lege” (Decizia 1ra-146/07).
ARTICOLUL 7. PRINCIPIUL
INDIVIDUALIZĂRII RĂSPUNDERII PENALE ŞI PEDEPSEI PENALE
(1) La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii
săvârşite, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea penală.
(2) Nimeni nu poate fi supus de două ori urmăririi penale şi pedepsei penale pentru una şi aceeaşi
faptă.
1. Aplicarea legii penale în timp este guvernată de patru principii: principiul activităţii legii penale,
principiul retroactivităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale şi principiul ultraactivităţii
legii vechi mai favorabile.
2. Principiul activităţii legii penale îşi găseşte consacrarea în art.7 din Convenţie şi art.8 CP,
conform cărora caracterul infracţional al faptei şi pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în
vigoare. Acest principiu exclude posibilitatea tragerii la răspundere penală a unei persoane pentru fapta
care nu era considerată infracţiune în momentul săvârşirii ei sau supunerii persoanei la executarea unei
pedepse neprevăzute de lege în momentul comiterii faptei.
3. Din principiul activităţii legii penale decurge consecinţa că legea penală nu se aplică faptelor
săvârşite înainte de intrarea legii în vigoare, deci legea nu retroactivează. De asemenea, legea penală nu
poate fi extinsă asupra unor fapte săvârşite ulterior, după ieşirea legii respective din vigoare, deci legea nu
ultraactivează. Legea penală acţionează şi se aplică tuturor faptelor săvârşite de la data intrării până la
data ieşirii ei din vigoare.
4. Data intrării în vigoare a legii penale nu coincide cu data apariţiei ei. Legea penală există din
momentul adoptării de către Parlament (art.74 din CRM). După apariţia legii penale şi până la intrarea ei
în vigoare unele prevederi ale legii pot fi modificate sau abrogate. Din momentul modificării sau
abrogării unor prevederi, legea va exista şi va intra în vigoare în noua redacţie, fapt ce nu poate fi ignorat
în practica de aplicare a ei.
5. Legea penală, ca orice lege, se publică în MO al RM şi intră în vigoare la data publicării sau la
data prevăzută în textul ei. Nepublicarea legii atrage inexistenţa acesteia (art.76 din CRM, a se vedea şi
reglementările de drept intern de la articolul comentat). Acest mod de intrare în vigoare a legii penale este
guvernat de regula generală că nimeni nu poate fi obligat să respecte o normă juridică pe care nu a avut
posibilitatea de a o cunoaşte.
Previzibilitatea legii penale este o cerinţă obligatorie şi a principiului legalităţii în dreptul penal.
6. Din momentul intrării legii penale în vigoare, ea devine obligatorie pentru toţi membrii societăţii,
se aplică imediat, integral şi continuu pe tot timpul cât este în vigoare.
7. La publicarea legii penale şi intrarea ei în vigoare, se prezumă că toate persoanele aflate pe
teritoriul ţării o cunosc. Nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii penale pentru a-şi justifica fapta
comisă. Chiar şi cetăţeanul străin sau apatridul, aflat temporar pe teritoriul RM, este obligat să cunoască
legile ţării. Or, necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a legii nu înlătură răspunderea penală (nemo
censetur ignorare legem).
8. În opinia noastră, drept excepţie de la regula nemo censetur ignorare legem poate fi acceptat cazul
în care se constată că persoana, la săvârşirea faptei, nu a ştiut despre legea care a incriminat această faptă
şi, în circumstanţele concrete ale cauzei, persoana nu a avut obiectiv posibilitate să ia cunoştinţă de legea
respectivă. Sub acest aspect s-a expus şi practica judiciară ex-sovietică. De exemplu, prin Decretul
Prezidiului Sovietului Suprem al fostei URSS din 10.02.1941, a fost stabilită răspunderea penală pentru
realizarea neautorizată a unor materiale şi utilaje. În baza acestui decret, a fost condamnat şeful unei mine
de cărbune Z. la 2 ani de închisoare, pentru vânzarea ilegală, la 19.02.1941, a 3420 kg de cărbune unui
sovhoz (întreprindere de stat). Plenul fostei Judecătorii Supreme a URSS a clasat cauza penală pe motivul
lipsei în acţiunile lui Z. a elementelor infracţiunii, menţionând: „Prin materialele cauzei s-a constatat că
ziarele în care a fost publicat Decretul au fost aduse în mină la 22.02.1941. Despre adoptarea Decretului
respectiv Z. nu a putut lua cunoştinţă nici din emisiunile difuzate la radio, deoarece mina nu era
radioficată. Astfel, în momentul vânzării cărbunelui, la 19.02.1941, Z. nu a putut să cunoască faptul de
adoptare a Decretului‖ (Soţialisticeskaia zakonosti, 9, 1942, p.29). De aceea considerăm că, în astfel de
situaţii, răspunderea penală ar fi obiectivă şi contrară principiului vinovăţiei (art.6 alin.(1) şi art.51 alin.(2)
CP).
9. În cazul normelor penale cu dispoziţii de blanchetă, se impune verificarea suplimentară a acţiunii
legii în timp sau a altui act normativ în care se conţin reglementări, încălcarea cărora constituie semne ale
infracţiunii incriminate de norma juridico-penală respectivă. De exemplu, la calificarea faptei prevăzute
de art.344 sau art.345 CP, urmează a fi verificat faptul dacă legea care reglementează secretul de stat este
în vigoare, nu a fost modificată sau abrogată.
10. Legea penală îşi încetează acţiunea la ieşirea sa din vigoare. Modalităţile de ieşire a legii penale
din vigoare sunt aceleaşi ca şi pentru alte legi: abrogarea, modificarea sau declararea neconstituţionalităţii
ei de către Curtea Constituţională (CC).
11. Momentul încetării activităţii legii penale este data la care legea despre ieşirea din vigoare a legii
respective a fost publicată în MO al RM sau la data indicată în textul legii.
12. În cazul declarării neconstituţionalităţii unor norme juridico-penale din legea penală, Hotărârea
CC intră în vigoare la data publicării acesteia în MO (art.1 alin.(1) şi (5) ale Legii 173 din 06.07.1994).
Însă normele juridico-penale declarate neconstituţionale devin nule din momentul adoptării hotărârii
corespunzătoare a CC (art.140 din CRM).
13. Din momentul ieşirii din vigoare a legii penale, legea respectivă nu se mai aplică, cu excepţia
infracţiunilor săvârşite sub legea veche care este mai favorabilă decât legea nouă (a se vedea şi
comentariul de la art.10 CP).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 22 noiembrie 1995 în cauza SW
v.Regatul Unit, art.34//www.coe.int
Jurisprudenţa Curţii Constituţionale: Hotărârea 32 din 29.10.1998 //MO, 100-102/42 din
12.11.1998.
1. În dreptul penal, prin termenul faptă se înţelege acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă şi urmările ei
(a se vedea p.4 de la comentariul art.14 CP).
2. Articolul 9 a fixat pentru prima dată în legea penală regula conform căreia timpul săvârşirii faptei
se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de timpul
survenirii urmărilor.
3. Raţiunea acestei reguli constă în importanţa juridico-penală a timpului săvârşirii infracţiunii în
raport cu principiul previzibilităţii legii penale şi cu interdicţia retroactivităţii legii penale care înăspreşte
pedeapsa sau înrăutăţeşte situaţia persoanei vinovate (art.10 alin.(2) CP). Astfel, este indiscutabil faptul că
legea penală în vigoare se prezumă a fi cunoscută de către toţi membrii societăţii. Conştiinţa şi voinţa
făptuitorului se manifestă în timpul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) interzise de legea penală în vigoare, iar
urmarea prejudiciabilă este efectul obiectiv al acţiunii (inacţiunii) săvârşite. De aceea la infracţiunile în
care momentul săvârşirii acţiunii (inacţiunii) nu coincide cu cel al survenirii urmării prejudiciabile, în
situaţia succesiunii de legi penale în care legea penală în vigoare, la momentul producerii rezultatului, era
mai aspră, legea penală aplicabilă este cea de la momentul comiterii acţiunii (inacţiunii), dar nu cea de la
producerea rezultatului. Or, nu este posibil ca o persoană să fie trasă la răspundere penală în baza unei
legi pe care aceasta nu avea cum să o cunoască.
4. Regula timpului săvârşirii faptei prevăzută la articolul comentat este universală şi constituie
criteriul de stabilire a timpului în care a fost săvârşită infracţiunea, oricare ar fi structura ei. Însă timpul
săvârşirii faptei nu trebuie confundat cu timpul consumării infracţiunii.
5. Conform art.25 alin.(1) CP, infracţiunea se consideră consumată, dacă fapta săvârşită întruneşte
toate semnele constitutive ale componenţei de infracţiune. Infracţiunea se consumă în momentul
survenirii urmării prejudiciabile ca efect al săvârşirii acţiunii sau inacţiunii. Însă timpul săvârşirii faptei,
conform art.9, se încadrează în limitele dintre începutul şi sfârşitul acţiunii sau inacţiunii. De aceea, în
funcţie de structura infracţiunii, timpul săvârşirii şi momentul consumării ei nu întotdeauna coincid.
6. Infracţiunile cu componenţe formale şi alte infracţiuni de pericol se consumă în momentul
săvârşirii acţiunii sau inacţiunii (a se vedea comentariul de la art.25 CP). În cazul acestor infracţiuni
consumarea şi timpul săvârşirii faptei se suprapun.
7. Timp îndelungat, în doctrina dreptului penal şi în practica judiciară, era discutabilă problema
timpului săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale. În acest sens, există două opinii controversate.
Într-o opinie se susţine ideea că timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţe materiale era legat de
survenirea urmărilor prejudiciabile, iar în altă opinie timpul săvârşirii infracţiunilor cu componenţe
materiale era determinat de timpul săvârşirii acţiunii sau inacţiunii, indiferent de momentul survenirii
urmării. Anume ultima opinie a fost legiferată ca regulă pentru stabilirea timpului săvârşirii şi a acestor
infracţiuni în articolul comentat.
8. În doctrina penală şi practica judiciară este controversată şi problema timpului săvârşirii
infracţiunii cu participaţie. De fapt, în jurul acestei probleme s-au conturat două opinii. Susţinătorii primei
opinii consideră că timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este legat de timpul săvârşirii acţiunii
de către făptuitor, deoarece acţiunile lui determină răspunderea penală a celorlalţi participanţi. Din
punctul de vedere al celor care susţin a doua opinie, timpul săvârşirii infracţiunii de către participanţi este
timpul realizării de către fiecare participant a rolului său în săvârşirea infracţiunii. Susţinem această din
urmă opinie. Din interpretarea art.83, în raport cu art.8, 9 şi 10 CP, rezultă că organizatorul, instigatorul şi
complicele se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de legea penală pentru făptuitor, care era în vigoare la
momentul săvârşirii acţiunilor lor (organizatorului, instigatorului şi complicelui), dar nu de legea care era
în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor de către făptuitor. Dacă timpul săvârşirii acţiunilor
organizatorului, instigatorului şi complicelui nu coincide cu timpul săvârşirii acţiunilor făptuitorului în
cazul succesiunii de legi penale în care legea penală în vigoare la momentul săvârşirii acţiunilor
(inacţiunilor) de către făptuitor este mai aspră, legea aplicabilă organizatorului, instigatorului sau
complicelui este legea în vigoare pentru autor la momentul realizării de către fiecare dintre ei a rolului
său, iar pentru autor se aplică legea în vigoare în timpul săvârşirii de către acesta a acţiunilor
(inacţiunilor) sale. În asemenea mod se asigură respectarea principiului activităţii şi neretroactivităţii legii
penale mai aspre faţă de toţi participanţii la infracţiune.
9. Pentru aplicarea corectă a legii penale, timpul săvârşirii faptei are valoare de principiu. În raport
cu timpul săvârşirii faptei se stabilesc:
caracterul penal al faptei şi legea penală care urmează a fi aplicată (art.8 şi 10 CP);
dacă persoana care a săvârşit fapta este subiect al infracţiunii (art.21-23 CP);
existenţa concursului de infracţiuni sau a recidivei în cazul săvârşirii a două sau mai multe
infracţiuni (art.33-34 CP);
prescripţia penală (art.60 CP);
favorizarea infracţiunii (art.49 şi art.323 CP);
unele circumstanţe atenuante sau agravante, precum şi circumstanţele excepţionale ale cauzei
legate de rolul şi comportamentul făptuitorului în timpul săvârşirii infracţiunii (art.76-77 şi art.79 alin.(1)
CP);
aplicabilitatea actului de amnistie (art.107 CP);
alte circumstanţe care au importanţă pentru aplicarea corectă a legii penale.
10. Ţinându-se cont de importanţa timpului săvârşirii infracţiunii la aplicarea legii penale, art.96
CPP a obligat organele de jurisdicţie penală în cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei să stabilească
timpul ca circumstanţă în care a fost săvârşită fapta.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 26.09.2005: „La formarea concluziei,
instanţa nu a acordat deplină eficienţă dispoziţiilor din art.l9 CP, care reglementează timpul săvârşirii
faptei‖ (Hotărârea 4-1re-64/2005).
1. Art.10 alin.(1) CP a extins principiul retroactivităţii legii penale şi asupra persoanelor care execută
pedeapsa ori care au executat pedeapsa, dar au antecedente penale. În legătură cu dificultăţile apărute în
practica judiciară la aplicarea principiului retroactivităţii legii penale, prin art.101 CP legiuitorul a legiferat o
reglementare juridico-penală detaliată a erorilor legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive.
2. Art.101 CP reglementează şase situaţii de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor
definitive.
3. Situaţia prevăzută în art.101 alin.(1) CP îşi găseşte aplicarea în următoarele condiţii:
Legea nouă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi acţionează până la
executarea completă a pedepsei. Conform art.420 alin.(1) şi art.466 alin.(3) CPP, hotărârile pronunţate de curţile
de apel ca instanţe de apel rămân definitive la data pronunţării lor, însă pot fi atacate cu recurs în termen de două
luni. Art.427 alin.(1) p.13 CPP prevede ca temei pentru recurs ordinar împotriva deciziilor instanţelor de apel
faptul că a intervenit o lege mai favorabilă condamnatului. Acest fapt obligă instanţa de apel să aplice legea mai
favorabilă la judecarea cauzei în recurs ordinar, conform art.10 CP şi să pronunţe o nouă hotărâre potrivit
modului stabilit pentru prima instanţă (art.435 CPP). De aceea expresia după rămânerea definitivă a hotărârii de
condamnare din art.101 CP trebuie interpretată în sensul atribuit ei prin art.466 CPP, adică după rămânerea
irevocabilă a hotărârii de condamnare. Dacă legea nouă a intervenit înainte de rămânerea irevocabilă a hotărârii
de condamnare, se va aplica art.10 CP.
Legea nouă să prevadă pedepse privative de libertate, munca neremunerată în folosul comunităţii sau
amenda. Pedeapsa cu amenda în acest caz e pedeapsa principală.
Pedeapsa aplicată în baza legii vechi să depăşească maximumul special prevăzut de legea nouă pentru
infracţiunea comisă.
4. Dacă aceste condiţii sunt îndeplinite, instanţa de judecată este obligată să reducă pedeapsa aplicată în
baza legii vechi până la maximumul pedepsei prevăzute de legea nouă. Norma juridică comentată nu dă instanţei
de judecată dreptul să reducă pedeapsa aplicată sub maximumul pedepsei prevăzute de legea penală nouă.
5. În condiţiile art.101 alin.(1) CP, instanţa de judecată nu este în drept să pună la îndoială încadrarea juridică
a faptei din hotărârea judecătorească irevocabilă. Chiar dacă încadrarea este evident greşită, instanţa de judecată
nu are altă posibilitate decât cea de identificare a textelor din legea nouă, care corespund încadrării de drept
stabilite în hotărârea irevocabilă. Or, erorile de drept comise în sentinţele de condamnare irevocabile se pot
repara doar în procedura căilor extraordinare de atac (Cap.V, CPP).
6. Stipulările prevăzute în art.101 alin.(2) CP reglementează cazurile în care pedeapsa cu detenţiunea pe
viaţă aplicată în baza legii vechi este înlocuită de legea nouă prin pedeapsa cu închisoarea. În aceste cazuri,
instanţa de judecată înlocuieşte, în mod obligatoriu, pedeapsa la detenţiune pe viaţă cu maximumul pedepsei cu
închisoarea prevăzute de legea nouă pentru acea infracţiune şi nu este în drept să micşoreze termenul sub acest
maximum.
7. Situaţia prevăzută în art.101 alin.(3) CP se aplică doar dacă sunt stabilite următoarele condiţii:
a) Legea nouă a intervenit după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi acţionează până la
executarea completă a pedepsei (p.3, lit.a) din acest comentariu).
b) Legea nouă prevede numai pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau munca
neremunerată şi amenda ca pedeapsă alternativă sau numai amenda.
c) Pedeapsa aplicată în baza legii vechi este închisoarea.
În prezenţa acestor condiţii instanţa de judecată va pronunţa următoarele hotărâri:
Dacă legea nouă prevede numai pedeapsa cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau numai
pedeapsa cu amendă, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte cu munca neremunerată în folosul comunităţii sau,
respectiv, cu amenda, în limitele prevăzute de sancţiunea din legea nouă, fără a depăşi maximumul ei.
În cazul în care legea nouă prevede în locul închisorii numai pedepsele cu munca neremunerată în
folosul comunităţii şi amenda ca pedeapsă alternativă, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte prin pedeapsa
cu munca neremunerată în folosul comunităţii în limitele sancţiunii prevăzute de legea nouă, fără a depăşi
maximumul ei. Numai dacă se stabilesc interdicţii pentru aplicarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii prevăzute în art.67 alin.(4) CP, pedeapsa cu închisoarea se înlocuieşte prin pedeapsa cu amenda
în limitele prevăzute de sancţiunea din legea nouă, fără a depăşi maximumul ei. Înlocuirea pedepsei cu
închisoarea în această situaţie este obligatorie, însă fixarea cuantumului amenzii este lăsată la discreţia
instanţei de judecată care nu are dreptul să depăşească maximumul special. Ţinându-se seama de partea
executată din pedeapsa cu închisoarea, executarea muncii neremunerate în folosul comunităţii sau, după caz,
a amenzii se poate înlătura în tot sau în parte.
8. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(4) CP reglementează cazul în care, prin hotărâri definitive, în
temeiul legii vechi, au fost aplicate pedepse complementare sau măsuri de siguranţă aflate în curs de
executare, dar neprevăzute de legea nouă. În această situaţie, pedepsele complementare şi măsurile de
siguranţă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă, mai favorabilă, se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de această lege.
9. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(5) CP dau efect legii mai favorabile asupra hotărârilor definitive
în cazul în care condamnările pe care le conţin au fost executate integral. Textul normei comentate se
referă la pedepsele principale şi complementare care, nefiind în curs de executare la data apariţiei legii noi,
nu au beneficiat de dispoziţia din art.10 1 alin.(1)-(4) CP. Însă aceste prevederi pot fi aplicate şi vor avea
efect asupra consecinţelor de drept nefavorabile pentru condamnat generate de sentinţa de condamnare
executată, ţinându-se seama de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin.(1)-(4) ale art.10 1
CP.
10. Stipulările prevăzute în art.10 1 alin.(6) CP reglementează cazurile în care fapta pentru care
persoana execută pedeapsa nu se mai consideră infracţiune în conformitate cu prevederile legii noi, ci
constituie o contravenţie administrativă. În acest caz, sancţiunea contravenţională prevăzută de legea
nouă nu se mai aplică, indiferent de categoria şi mărimea sancţiunii contravenţionale. Textul acestei
norme este clar şi nu necesită comentarii.
1. Prevederile art.11 CP reglementează regulile şi condiţiile în care legea penală se aplică în spaţiu şi
asigură realizarea eficientă şi totală a represiunii penale indiferent de locul în care a fost săvârşită
infracţiunea. Având valoare de principiu, ele au fost formulate în doctrina dreptului penal în patru principii:
principiul teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii.
2. Principiul teritorialităţii este principiul de bază în cadrul aplicării legii penale în spaţiu. Acest
principiu este consacrat în art.11 alin.(1) CP, conform căruia toate persoanele care au săvârşit infracţiuni
pe teritoriul RM urmează a fi trase la răspundere penală în conformitate cu CP.
3. Expresia toate persoanele semnifică făptuitorii infracţiunii oricare ar fi calitatea lor: cetăţean al RM
sau străin, apatrid care are domiciliul pe teritoriul sau în afara teritoriului RM. În acest caz, încadrarea
juridică a faptei, condiţiile răspunderii penale, stabilirea, aplicarea şi executarea sancţ iunilor penale pentru
infracţiunea săvârşită pe teritoriul RM au loc exclusiv în temeiul legii penale a republicii, fără a se ţine
seama de reglementările cuprinse în legea penală a statului al cărui cetăţean este eventual făptuitorul,
chiar dacă aceasta ar fi mai favorabilă făptuitorului.
4. În art.11 alin.(1) CP legiuitorul a reglementat aplicarea legii penale infracţiunilor săvârşite pe
teritoriul RM, iar în alineatele 5 şi 6 ale aceluiaşi articol – infracţiunilor care se consideră săvârşite pe
teritoriul RM.
5. Lexemul teritoriu semnifică întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontierele RM cu subsolul
şi spaţiul aerian (art.120 CP). Frontiera de stat a RM este linia ce desparte pe uscat şi pe apă teritoriul RM
de teritoriul statelor vecine, iar pe plan vertical delimitează spaţiul aerian şi subsolul RM de spaţiul aerian
şi subsolul statelor vecine (art.1 alin.(1) al Legii privind frontiera RM din 17.05.1994). Din aceste prevederi
rezultă că noţiunea de teritoriu al RM cuprinde: suprafaţa terestră, apele, subsolul teritoriului terestru şi
acvatic şi spaţiul aerian deasupra teritoriului terestru şi acvatic.
6. Asupra acestor elemente ale teritoriului şi în limitele lui spaţiale, RM îşi exercită nestingherit
suveranitatea de stat. Întrucât studiul elementelor teritoriului este acoperit de orice manual de drept
constituţional sau de drept penal, în continuare ne limităm la situaţiile în care legea penală a RM se aplică
infracţiunilor care se consideră săvârşite pe teritoriul RM.
7. Infracţiunile comise în apele teritoriale şi în spaţiul aerian al RM se consideră săvârşite pe teritoriul
RM (art.11, alin.(5)).
În dreptul internaţional, porţiunea din apele mării sau ale oceanului, ce se mărgineşte şi se întinde de -
a lungul ţărmului unui stat, se numeşte mare teritorială. Această porţiune din mare sau ocean face parte
din teritoriul statului riveran şi se află sub suveranitatea lui. Fiecare stat are dreptul să stabilească lăţimea
mării sale teritoriale până la o limită care să nu depăşească 12 mile maritime măs urate de la liniile de bază,
Suveranitatea statului riveran asupra mării teritoriale se răsfrânge şi asupra subsolului şi spaţiului ei aerian
(art.2-7 din Convenţia ONU asupra dreptului mării...)
RM nu este stat riveran şi nu are mare teritorială (ape teritoriale). De aceea prevederile menţionate
ale art.11 alin.(5) nu au importanţă pentru practica judiciară.
8. Se consideră săvârşite pe teritoriul RM şi infracţiunile comise pe o navă maritimă sau aeriană
înregistrată într-un port sau aeroport al RM şi aflată în afara spaţiului acvatic sau aerian al RM (art.11
alin.(5) CP), precum şi cele săvârşite la bordul unei nave militare maritime sau aeriene, indiferent de locul
ei de aflare (art.11 alin.(6) CP).
9. Jurisdicţia statelor asupra navelor maritime este reglementată în primul rând de un şir de acte
juridice internaţionale care deosebesc statutul juridic al navelor militare maritime şi al navelor maritime
civile.
10. Conform acestor acte juridice internaţionale, navele militare maritime, oriunde s -ar afla, se
bucură de imunitate totală de la jurisdicţia oricărui stat, cu excepţia jurisdicţiei statului căruia îi aparţine
(art.95, Convenţia ONU asupra dreptului mării). De aceea legea penală a RM se aplică infracţiunilor comise
pe o navă militară maritimă, indiferent de locul ei de aflare.
Orice navă maritimă civilă în marea liberă se află în exclusivitate sub jurisdicţia statului sub pavilionul
căreia navighează (art.92, Convenţia ONU asupra dreptului mării). În acest caz, legea penală a RM se aplică
în exclusivitate infracţiunilor comise la bordul unei nave maritime civile ce navighează sub pavilionul
statului nostru.
Conform art.27 din Convenţia ONU asupra dreptului mării, jurisdicţia penală a statului riveran nu se
aplică pe bordul unei nave maritime străine, care trece prin marea teritorială, pentru a aresta o persoană
sau a efectua urmărirea penală în legătură cu orice infracţiune săvârşită la bordul navei maritime în timpul
trecerii, cu excepţia următoarelor cazuri:
Dacă rezultatul infracţiunii s-a răsfrânt asupra statului riveran;
Dacă infracţiunea încalcă liniştea în ţara sau ordinea normală în marea teritorială;
Dacă căpitanul navei maritime, un agent diplomatic sau un funcţionar consular al statului sub
pavilionul căreia navighează nava s-a adresat autorităţilor locale cu cerere de a le acorda ajutor, sau
Dacă asemenea măsuri sunt necesare pentru a curma traficul ilicit de stupefiante şi substanţe
psihotrope;
De aceea infracţiunile săvârşite la bordul unei nave maritime civile ce navighează sub pavilionul RM şi
aflată în marea teritorială şi porturile unui stat cad sub incidenţa legii penale a RM, dacă în tratatele
internaţionale la care RM este parte nu se dispune altfel.
11. Infracţiunile săvârşite la bordul unei nave aeriene cad sub incidenţa regulii de aplicare a legii
penale prevăzute în art.11 alin.(5) şi (6) care corespunde rigorilor dreptului internaţional. Astfel, în cazul
săvârşirii infracţiunii pe o navă aeriană civilă înregistrată în RM, aflată în zbor, se aplică legea penală a RM,
dacă în tratatele internaţionale la care RM este parte nu se dispune altfel. De exemplu, capturarea ilicită a
unei aeronave aflate în zbor, conform convenţiei ONU pentru reprimarea capturării ilicite a aeronavelor
din 16.12.1970 cade sub incidenţa jurisdicţiei penale a statului de înmatriculare a acestei nave sau a
statului pe teritoriul căreia ea a aterizat, împreună cu autorul infracţiunii prezumate (art.4). O navă se
consideră în zbor din momentul în care, îmbarcarea fiind terminată, toate uşile exterioare au fost închise şi
până la momentul în care una dintre aceste uşi a fost deschisă în vederea debarcării. În cazul debarcării
forţate, se consideră că zborul continuă până când autoritatea competentă preia în sarcină aeronava,
persoanele şi bunurile de la bord (art.2 lit.a)) din Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate
contra securităţii aviaţiei civile). Statutul juridic al navelor militare aeriene este acelaşi ca şi al navelor
maritime militare. Asupra lor se răsfrânge în exclusivitate jurisdicţia statului de înr egistrare, indiferent de
locul lor de aflare.
12. Principiul teritorialităţii nu este absolut. Art.11 alin.(4) prevede şi unele excepţii. Sub incidenţa
legii penale nu cad infracţiunile comise de reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de alte
persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a RM.
Excepţiile de la principiul teritorialităţii în literatura de specialitate sunt înglobate sub denumirea de
principiu al imunităţii diplomatice.
13. Lista persoanelor care se bucură de imunitate diplomatică şi limitele acestei imunităţi sunt fixate
în actele juridice internaţionale (a se vedea reglementările de drept internaţional din acest comentariu) şi
în legile RM din domeniu (a se vedea reglementările de drept naţional din acest comentariu).
14. Imunitatea diplomatică de la jurisdicţia statului acreditar înseamnă că agenţii diplomatici, în cazul
săvârşirii unei infracţiuni, nu pot fi traşi la răspundere penală conform legislaţiei statului acreditar. Însă
imunitatea agentului diplomatic şi a altor categorii de persoane de la jurisdicţia penală a statului acreditar
nu-i poate scuti pe ei de jurisdicţia statului reprezentanţi ai cărora ei sunt. De aceea agentul diplomatic
care a săvârşit infracţiunea pe teritoriul RM nu va fi tras la răspundere penală conform legii penale a
republicii, însă el va fi supus răspunderii penale pe teritoriul şi conform legii statului acreditant. În afară de
aceasta, statul acreditant poate renunţa la imunitatea de jurisdicţie a agenţilor diplomatici şi a persoanelor
care beneficiază de imunitate. În acest caz, persoanele menţionate pot fi trase la răspundere penală după
legile statului acreditar.
15. În dreptul internaţional funcţionează regula potrivit căreia personalul armatelor străine afl ate în
trecere sau staţionate pe teritoriul unui stat nu este supus jurisdicţiei statului pe al cărui teritoriu se află.
În cazul săvârşirii infracţiunilor de către personalul trupelor străine pe acest teritoriu se va aplica legea
penală a statului căruia îi aparţin aceste trupe. De regulă, regimul trupelor staţionate ori aflate în trecere
pe teritoriul străin este reglementat prin Convenţii sau acorduri bilaterale ori multilaterale între statele
interesate şi tot pe baza acestora se soluţionează şi problem a jurisdicţiei penale a personalului militar
respectiv.
16. În CP, pentru prima dată, a fost legiferată o excepţie de la principiul teritorialităţii, care acordă
protecţie anumitor persoane pentru săvârşirea unor infracţiuni. Astfel, acţiunea art.362 CP care prevede
răspunderea penală pentru infracţiunea de trecere ilegală a frontierei de stat nu se extinde asupra
refugiaţilor veniţi în RM fără paşaport stabilit sau fără autorizaţie pentru a se folosi de dreptul de azil
acordat de CRM, precum şi asupra persoanelor care sunt victime ale traficului de fiinţe umane (art.362
alin.(1) CP). În acest caz, nu suntem în prezenţa unui temei de liberare de răspundere penală, deoarece
asupra persoanelor menţionate nu se extind prevederile art.362 CP şi la trecerea ilegală a frontierei de stat,
aceste persoane nu săvârşesc infracţiunea prevăzută de acest articol. În opinia noastră, în acest caz,
suntem în prezenţa principiului protecţiei penale a acestor persoane.
17. Principiul personalităţii este legiferat în art.11 alin.(2) CP, conform căruia cetăţenii RM şi apatrizii
cu domiciliul permanent pe teritoriul RM, care au săvârşit infracţiuni în afara teritoriului republicii sunt
pasibili de răspundere penală în conformitate cu legea penală a RM. Condiţiile de aplicare a principi ului
personalităţii sunt:
infracţiunea să fie săvârşită în întregime în afara teritoriului RM;
fapta săvârşită să fie incriminată atât de legea penală a statului în care ea a fost comisă, cât şi de
legea penală a RM (dubla incriminare);
Cetăţeanul RM sau apatridul cu domiciliul permanent pe teritoriul RM să nu fi fost tras la
răspundere penală pe teritoriul statului în care a fost săvârşită infracţiunea.
Real necesitatea în aplicarea principiului personalităţii apare în următoarele situaţii:
Persoana a săvârşit infracţiunea peste hotare, însă la momentul depistării acestei infracţiuni se
află pe teritoriul RM; sau
Persoana a săvârşit infracţiunea peste hotare şi a fost extrădată RM pentru a fi supusă răspunderii
penale.
Dovada cetăţeniei RM se face cu buletinul de identitate, cu paşaportul sau cu un certificat eliberat de
către organele competente ale RM (art.5 al Legii cetăţeniei RM). Actul de identitate care confirmă faptul că
apatridul are domiciliu permanent în RM este buletinul de identitate pentru apat rizi care domiciliază
permanent în RM (art.1 al Legii privind actele de identitate...).
18. În art.11 alin.(3) CP sunt legiferate două principii de aplicare a legii penale în spaţiu: principiul
realităţii şi acela al universalităţii.
19. Principiul realităţii reglementează situaţiile de aplicare a legii penale a RM când cetăţenii străini şi
apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul RM au săvârşit în afara teritoriului ţării infracţiuni îndreptate
împotriva intereselor RM, drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor RM, dacă aceştia nu au fu fost condamnaţi
în statul străin.
Justificarea principiului realităţii se bazează pe dreptul statelor de a-şi organiza, potrivit intereselor lor,
represiunea faptelor periculoase pentru siguranţa naţională şi pentru cetăţenii lor . Acest principiu este
recunoscut de toate legislaţiile străine şi de drept internaţional.
Condiţiile de aplicare a acestui principiu sunt:
Infracţiunea săvârşită este îndreptată împotriva intereselor RM sau împotriva drepturilor şi
libertăţilor cetăţenilor RM;
Infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului RM;
Făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid care nu domiciliază pe teritoriul RM;
Fapta săvârşită să fie incriminată atât de legea penală a statului în care s -a produs, cât şi de legea
penală a RM (dubla incriminare),
Făptuitorul să nu fi fost tras la răspundere penală în statul străin.
20. Conform principiului universalităţii, cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul
RM şi au săvârşit în afara teritoriului ei infracţiuni contra păcii, securităţii omenirii şi infracţiuni de război,
precum şi infracţiuni prevăzute de tratatele internaţionale la care RM este parte, poartă răspunderea
penală conform legii penale a RM, dacă ei se află pe teritoriul RM şi nu au fost conda mnaţi în statul străin.
Principiul universalităţii are justificare în necesitatea luptei cu infracţiunile internaţionale recunoscute
ca atare în actele internaţionale şi a căror combatere este o obligaţiune a statelor semnatare.
21. Acest principiu se aplică numai în cazul în care:
făptuitorul este cetăţean străin sau un apatrid care nu domiciliază pe teritoriul RM. Dacă făptuitorul
este un cetăţean al RM sau apatrid care are domiciliul permanent în RM, se aplică principiul personalităţii;
infracţiunea a fost săvârşită în afara teritoriului RM;
făptuitorul se află pe teritoriul RM;
infracţiunea este contra păcii, securităţii omenirii sau infracţiune de război ori o altă infracţiune
prevăzută în actul internaţional la care RM este parte;
pentru această infracţiune actul internaţional stabileşte jurisdicţie universală indiferent de locul
săvârşirii infracţiunii şi de cetăţenia infractorului;
persoana nu a fost trasă la răspundere penală de către alt stat.
Numai în prezenţa acestor condiţii, cetăţenii străini şi apatrizii care nu domiciliază pe teritoriul RM,
pot fi traşi la răspundere penală conform principiului universalităţii.
22. Cerinţele principiului universalităţii sunt imperative, cu excepţia cazului în care un alt stat cere
extrădarea infractorului. În această situaţie RM poate extrăda infractorul statului solicitant. Însă, dacă sunt
temeiuri de refuz al extrădării, RM este obligată să tragă la răspundere penală această persoană conform
legislaţiei naţionale. Altfel spus, în cazul principiului universalităţii, acţionează mecanismul „ori îl extrădezi,
ori îl condamni” (aut dedere aut judiciare – lat.).
23. În art.11 alin.(7) CP sunt legiferate efectele pedepselor şi ale antecedentelor penale ale
persoanelor condamnate de instanţele judecătoreşti ale unui stat străin pentru infracţiuni săvârşite în
afara teritoriului RM, asupra individualizării pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi
persoană pe teritoriul RM. Considerăm că aceste pedepse şi antecedente penale pot fi luate în considerare
la individualizarea pedepsei pentru o nouă infracţiune săvârşită de aceeaşi persoană pe teritoriul RM
numai cu condiţia că sentinţa pronunţată de către o instanţă de judecată a unui stat străin să fie
recunoscută de către o instanţă judecătorească a RM în conformitate cu art.558-559 CPP. Această
concluzie se bazează pe prevederile art.120 din CRM din care rezultă că pe teritoriul RM sunt obligatorii
numai sentinţele definitive ale instanţelor judecătoreşti, organizarea şi funcţionarea cărora sunt stabilite
prin lege organică adoptată de Parlament. În afară de aceasta, art.34 alin.(4) CP prevede expres că, la
stabilirea stării de recidivă, se ţine cont numai de hotărârile definitive de condamnare pronunţate în
străinătate recunoscute de instanţa de judecată a RM. De asemenea, aplicarea pedepsei în cazul executării
unei sentinţe emise de un stat străin se face numai prin hotărârea instanţei de judecată privind
recunoaşterea hotărârii statului străin (art.86 CP).
24. Pedepsele şi antecedentele penale pentru infracţiunile comise în afara teritoriului RM sunt luate
în considerare conform legii penale a RM, şi la soluţionarea chestiunilor privind amnistia. Amnistia în acest
caz, se aplică în condiţii de reciprocitate şi în temeiul hotărârii instanţei de judecată (art.11 alin.(7) CP).
Această situaţie apare atunci când RM, în baza unui tratat internaţional bilateral sau multilateral,
preia executarea sentinţei de condamnare a unui stat străin pe teritoriul său. De exemplu , conform art.88
al Tratatului dintre RM şi Ucraina privind asistenţa juridică şi relaţiile juridice în materie civilă şi penală,
ratificat de RM prin HP 261-XIII din 04.11.1994, statul executării sentinţei aplică faţă de condamnat
amnistia, act care se emite atât în statul executării sentinţei, cât şi în statul pronunţării sentinţei.
Această reglementare juridico-penală de aplicare a amnistiei în astfel de situaţii este prevăzută şi în
art.112 alin.(4) din Legea cu privire la asistenţă juridică internaţio nală în materie penală din 1.12.2006 (MO,
14-17 din 02.02.2007).
1. Locul săvârşirii infracţiunii are un important rol în reglementările juridico-penale din CP. El
constituie, în primul rând, un criteriu de stabilire a principiilor de aplicare a legii penale în spaţiu (art.11
CP). De exemplu, dacă locul săvârşirii infracţiunii este teritoriul RM, se aplică principiul teritorialităţii
(art.11 alin.(1) CP). În cazul în care locul infracţiunii este teritoriul unui stat străin, iar făptuitorul ei este un
cetăţean al RM, conform principiului personalităţii se aplică legea penală a RM (art.11, alin.(2) CP).
Locul infracţiunii mai are şi rolul de semn obligatoriu sau facultativ pentru unele componenţe de
infracţiune. De exemplu, pentru existenţa infracţiunii de huliganism, fapta trebuie să fie săvârşită într -un
loc public (art.287 şi art.131 CP). Săvârşirea faptei pe teritoriul instituţiilor de învă ţământ, al instituţiilor de
reabilitare socială, penitenciarelor, unităţilor militare, în locurile de agrement, în locurile de desfăşurare a
acţiunilor de educaţie, instruire a minorilor sau tineretului, a altor acţiuni culturale sau sportive ori în
imediata apropiere a acestor instituţii constituie un semn facultativ care agravează pericolul social al
infracţiunilor prevăzute de art.217 CP. De aceea organele de urmărire penală şi instanţele judecătoreşti
sunt obligate să stabilească în fiecare caz concret locul săvârşirii infracţiunii (art.281 şi art.314 CPP).
2. În doctrina dreptului penal au fost elaborate mai multe teorii asupra locului săvârşirii infracţiunii.
Cea mai cunoscută teorie care domină literatura şi legislaţia penală contemporană este teoria ub icuităţii
(fr.ubicuité – pretutindeni). Potrivit acestei teorii, locul săvârşirii infracţiunii este considerat locul unde s -a
comis cel puţin un act de executare, o parte din acţiunea ilicită sau locul în care au survenit urmările.
3. La adoptarea noului CP, legiuitorul a acceptat şi a legiferat, în art.12, criteriile teoriei ubicuităţii de
stabilire a locului săvârşirii infracţiunii (MO, 128-129 din 13.09.2002). Însă ulterior, dar până la intrarea în
vigoare a noului CP, legiuitorul a renunţat la criteriile t eoriei ubicuităţii şi, prin Legea 211-XV din
29.05.2003, a modificat art.12 CP stabilind că locul săvârşirii infracţiunii se consideră locul unde a fost
săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă indiferent de timpul survenirii urmărilor (MO, 116 -120 din
13,06.2003). Acest criteriu de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii aparţine teoriei acţiunii, în concepţia
căreia locul săvârşirii infracţiunii este acela al săvârşirii acţiunii, fără să intereseze locul în care s -a produs
rezultatul prejudiciabil. Acest criteriu de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii s-a dovedit a fi îngust. El
satisface necesităţile aplicării legii penale infracţiunilor săvârşite numai pe teritoriul RM, însă este
insuficient în rezolvarea situaţiilor în care activitatea infracţională se desfăşoară pe teritoriul RM şi pe
teritoriul încă cel puţin al unui alt stat.
De aceea, după ratificarea, la 17.02.2005, de către RM, a Convenţiei ONU împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate din 15.11.2000, Parlamentul a completat, prin Legea 336 din 16.12.05, art.12 CP
cu o nouă prevedere prin care a dat eficienţă legii penale a RM pentru toată întinderea desfăşurării
infracţiunii, pretutindeni unde s-a realizat actul de executare, acţiunea, rezultatul care pot fi situate spaţ ial
pe teritoriile diferitelor state. Astfel, art.12 CP în vigoare în alin.(1) stabileşte locul săvârşirii infracţiunii pe
teritoriul RM, conform criteriilor teoriei acţiunii, iar în alin.(2) – locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale
este stabilit conform regulilor elaborate de teoria ubicuităţii.
4. Stabilirea locului infracţiunii săvârşite totalmente pe teritoriul RM se face conform art.12 alin.(1)
CP după locul în care s-a realizat acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă, indiferent de locul surveniri i
urmărilor. Acest mod de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii în practica judiciară nu creează mari
dificultăţi pentru aplicarea principiului teritorialităţii, deoarece în RM acţionează o lege penală unică
pentru întregul teritoriu de sub jurisdicţia sa. De aceea pentru aplicarea principiului teritorialităţii este
suficient să stabilim că acţiunea sau inacţiunea a fost săvârşită pe teritoriul RM, indiferent de faptul dacă
actele de executare au fost realizare în diferite sate, raioane sau oraşe ale republicii.
Locul infracţiunii ca element obligatoriu sau facultativ al unor componenţe de infracţiuni se consideră
locul acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile şi acest loc se stabileşte prin probe în fiecare caz concret în parte
conform legii de procedură penală (art.96 CPP).
5. Regulile de stabilire a locului săvârşirii infracţiunii transnaţionale pe teritoriul RM, prevăzute în
art.12 alin.(2) CP sunt similare celor stabilite în art.3 alin.(2) din Convenţia ONU împotriva criminalităţii
transnaţionale organizate din 15.11.2000. Aceste reguli au fost adoptate în scopul respectării de către RM
a obligaţiunilor sale de cooperare cu alte state în combaterea criminalităţii transnaţionale organizate. De
aici rezultă că organele de jurisdicţie penală din RM au fost abilitate cu competenţa de a supune
represiunii penale orice activitate infracţională săvârşită pe teritoriul RM, în una din formele ei prevăzute
de legea penală, dacă infracţiunea se comite şi în alte ţări.
6. Prin expresia săvârşirii infracţiunii transnaţionale din art.12 CP se înţelege săvârşirea infracţiunii
neconsumate sau consumate (art.25 CP) în mai mult de un stat. În sensul art.12 CP, prin locul săvârşirii
infracţiunii transnaţionale se are în vedere teritoriul RM şi al altor state în spaţiile cărora s-a desfăşurat
activitatea în vederea săvârşirii infracţiunii.
7. Dispoziţiile art.12 CP cuprind patru reguli care conţin criterii distincte de a considera infracţiunea
transnaţională ca fiind săvârşită atât pe teritoriul RM, cât şi pe teritoriul altui stat.
8. Conform regulii prevăzute de art.12 alin.(2) lit.a) CP, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se
consideră şi teritoriul RM, dacă actele de executare a infracţiunii se realizează atât pe teritoriul RM, cât şi
pe teritoriul unui sau mai multor state. De exemplu, la reţinerea pe teritoriul RM a unei partide de
substanţe narcotice, procurate într-un stat străin şi expediate prin tranzit pentru a fi înstrăinate pe
teritoriul altui stat, locul săvârşirii acestei infracţiuni transnaţionale este şi teritoriul RM.
9. Dacă actele de pregătire a infracţiunii, planificarea, organizarea, conducerea sau controlul acesteia se
realizează pe teritoriul RM, iar săvârşirea nemijlocită a infracţiunii are loc pe teritoriul unuia sau al mai multor
state şi invers, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră şi teritoriul RM (art.12 alin.(2) lit.b) CP).
De exemplu, dacă fabricarea sau procurarea instrumentelor sau a altor obiecte destinate prin natura lor
fabricării de monedă falsă a avut loc pe teritoriul RM, iar fabricarea cu ajutorul acestor instrumente sau
mijloace are loc pe teritoriul altui stat, locul săvârşirii infracţiunii e şi teritoriul RM.
10. Regula prevăzută de art.12 alin.(2) lit.c) CP dă dreptul de a considera locul săvârşirii infracţiunii
transnaţionale şi teritoriul RM, dacă un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală care activează
pe teritoriul RM este implicată în săvârşirea infracţiunii pe teritoriul altui stat şi invers. În afară de aceasta,
participarea la orice asociere, înţelegere, complicitate prin acordarea de asistenţă, ajutor sau sfaturi în
vederea comiterii acţiunilor de spălare a banilor pe teritoriul unui stat străin constituie infracţiunea
prevăzută de art.243 alin.(1) lit.d) şi alin.(4) CP. În acest caz, de asemenea, locul săvârşirii infracţiunii este
teritoriul RM.
11. Şi atunci când acţiunile infracţionale au fost săvârşite într-un stat străin, iar consecinţele grave au
survenit pe teritoriul RM şi invers, locul săvârşirii infracţiunii transnaţionale se consideră teritoriul RM
(art.12 alin.(2) lit.d) CP). De exemplu, în cazul intoxicării atmosferei prin acţiuni sau inacţiuni intenţionate
săvârşite pe teritoriul altui stat, dar acestea pot provoca o catastrofă ecologică pe teritoriul RM, locul
săvârşirii infracţiunii de ecocid (art.136 CP) poate fi considerat şi teritoriul RM.
12. Stabilind faptul că infracţiunea transnaţională s-a săvârşit şi pe teritoriul RM, organele de
urmărire penală sunt obligate să aplice legea penală a RM conform competenţei sale într -un mod
compatibil cu principiul egalităţii suverane şi al integrităţii teritoriale a statelor în care, de asemenea, s -a
săvârşit infracţiunea, precum şi cu cel al neintervenţiei în afacerile interne ale altor state (art.4 al
Convenţiei ONU împotriva criminalităţii transnaţionale organizate din 15.11.2000).
INFRACŢIUNEA
Reglementări de drept internaţional: Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire
la administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), aprobat prin Rezoluţia 40/33 din 29
noiembrie 1985 de către AG a ONU, art.4.1//www.un.org; Convenţia din 04.11.50, art.5, lit.e)//TI, 1/341,
1998; Convenţia din 10.12.84 împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau
degradante, art.4//TI, 1/129, 1998; Convenţia din 21.02.71 asupra substanţelor psihotrope, art.22//TI,
8/181, 1999; Convenţia Naţiunilor Unite din 15.11.2000 împotriva criminalităţii transnaţionale
organizate, art.2, lit.b, art.3 alin.(2) lit.b, art.5, 10//TI, 35/333, 2006; Convenţia ONU din 20.12.88 contra
traficului ilicit de stupefiante şi substanţe psihotrope, art.3, alin.(3), art.4 lit.a), art.5, 7//TI, 8/214, 1999;
Convenţia unică asupra stupefiantelor din 30.03.61 şi protocolul de modificare a acestei convenţii din
25.03.72, art.36//TI,8/128, 1999; Normele ONU pentru protecţia minorilor privaţi de libertate, Cap.II.
Sfera şi aplicarea normelor, pct.11//Culegere de acte normative în domeniul drepturilor copilului şi
familiei, Ch., 2007; Principiile adoptate de ONU pentru protecţia persoanelor care suferă de o boală
psihică şi pentru ameliorarea asistenţei în domeniul sănătăţii psihice, Principiul 1,
art.20//www.ods.un.org; Recomandarea R(92)16 din 19.10.1992 a CM al CE către statele-membre
referitoare la regulile europene asupra sancţiunilor aplicate în comunitate, regula 6 //www.coe.int;
Recomandările Rec(2003)20 ale Comitetului de Miniştri al statelor-membre referitoare la noile moduri de
abordare a delincvenţei juvenile şi rolul justiţiei juvenile, adoptate la 24.09.2003, art.9, 11//Culegere de
acte normative în domeniul drepturilor copilului şi familiei, Ch., 2007.
Reglementări de drept naţional: Legea 1402/16.12.97 privind sănătatea mentală, art.13, 14//MO,
44-46/310, 21.05.1998; Legea 1086/23.06.2000 cu privire la expertiza judiciară, constatările tehnico-
ştiinţifice şi medico-legale, art.12//MO, 144-145/1056, 16.11.2000; Legea 713/06.12.2001 privind
controlul şi prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe
psihotrope//MO, 36-38/208, 14.03.2002//MO, 60-63/243, 04.05.2007; HP JS a RM din 15.11.1993, 9, Cu
privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditate//Culegere de hotărâri explicative, 2002.
Doctrină: Botnaru S., Eroarea în dreptul penal//AŞ ale USM, vol.1, Ch., 2001; Botnaru S., Răs-
punderea penală a minorilor. Propuneri de lege ferenda, Ed.Universităţii de Criminologie, Ch., 2002;
Botnaru S., Roşculeţ L., Cazul fortuit în practica medicală//RND, 3, 2000; Botnaru S., Unele probleme
ale imprudenţei ca formă a vinovăţiei//LV, 4, 2003; Fletcher George P., Dolea I., Blănaru D., Conceptele
de bază ale justiţiei penale (Douăsprezece distincţii fundamentale în cadrul justiţiei penale), Ch., Ed.ARC,
2001; Şavga A., Conceptul fazelor de desfăşurare a activităţilor infracţionale şi formele infracţiunii//AŞ
ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, v.1, Ch., 2002; Florea C., Carpov T., Subiectul şi latura
subiectivă a infracţiunii, Ch., 1974; Florea C., Infracţiunea, vinovăţia şi circumstanţele ce înlătură
caracterul penal al faptei, Ch., 1994; Florea C., Vinovăţia şi pedeapsa penală, Ch., Cartea Moldovei,
1987; Florea C.N., Carpov T.I., Noţiunea de infracţiune şi aplicarea pedepsei, Ch., 1976; Macari I.,
Infracţiunea şi semnele ei//RND, 5, 2002; Gladchi Gh., Conceptul şi structura personalităţii
infractorului//RND, 3,2002; Grosu V., Persoana juridică şi problematica subiectului în dreptul
penal//RND, 3, 2001; Grosu V., Vârsta răspunderii penale a individului în perspectivă comparativă//AŞ
ale USM, v.1, Ch., CE USM, 2004; I.Macari, Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical
//RND, 2/19, 2002; Sănătatea mintală şi dreptul uman (culegere de legi şi comentarii), Ch., Universitas,
2004; Mariţ A., Forme, modalităţi şi grade de manifestare a vinovăţiei penale, Ch., 2005; Botnaru S.,
Motivul infracţiunii, LV, 4, 2003; Mărgineanu Iu., Aplicarea actelor internaţionale în jurisprudenţa
naţională//AP, 3, 2007; Sîli V., Recidiva infracţională: aspecte juridico-penale şi criminologice
(autoreferat al tezei de doctor în drept), Ch., 2008; Şavga A., Delimitarea actelor preparatorii de actele de
executare//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe socioumanistice, vol.1, Ch., 2002; Şavga A., Pregătirea de
infracţiune – o formă incriminată şi sancţionată de legea penală//AŞ ale USM, Seria Ştiinţe
socioumanistice, vol.1, Ch., 2002; Ulianovschi Gh., Aplicarea actelor internaţionale în jurisprudenţa
naţională//AP, 9-10, 2006; Ulianovschi Gh., Unele reflecţii asupra noţiunii de infracţiune în concepţia
proiectului noului Cod penal al RM//AP, 4-6, 2000; Ulianovschi X., Răspunderea penală a persoanei
juridice//RND, 2, 2002.
1. Infracţiunea, răspunderea penală şi pedeapsa penală sunt instituţiile fundamentale ale dreptului
penal. Infracţiunea determină răspunderea penală şi pedeapsa penală, deoarece problema răspunderii
penale şi a pedepsei penale se pune numai după ce s-a săvârşit infracţiunea. Din acest punct de vedere
este logic faptul că legiuitorul a abordat în CP mai întâi concepţia privitoare la infracţiune, apoi pe cea
referitoare la instituţiile enunţate.
2. În definiţia infracţiunii dată în alin.(1) art.14 CP sunt enunţate trăsăturile (semnele) esenţiale ale
acesteia, prin care ea se distinge de alte fapte. Pentru ca fapta să constituie infracţiune, ea trebuie să fie: a)
prejudiciabilă; b) prevăzută de legea penală; c) săvârşită cu vinovăţie; d) pasibilă de pedeapsă penală. În
lipsa uneia dintre aceste trăsături nu există infracţiune.
3. Fapta prejudiciabilă constituie temeiul real al răspunderii penale (alin.(1) art.51 CP). Prin lexemul
faptă se înţelege manifestarea exterioară a comportamentului unei persoane sub formă de acţiune sau
inacţiune prejudiciabilă. Acţiunea este o comportare activă prin care se încalcă o normă prohibitivă ce
interzice o anumită activitate. De exemplu, acţiunea de furt încalcă interdicţia ce rezultă din art.186 CP.
Inacţiunea constă într-o comportare pasivă, în neîndeplinirea unei obligaţiuni dictate de lege sau de alte
acte normative. Astfel, neacordarea de ajutor unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a
regulilor speciale, era obligată să îl acorde constituie infracţiunea prevăzută de art.162 CP.
Acţiunea sau inacţiunea obţine semnificaţie juridico-penală prin capacitatea reală de a produce o
urmare negativă, care constă în vătămarea unor valori sociale indicate expres în art.2 CP sau în crearea
unui pericol pentru acestea. Sub acest aspect prin faptă (acţiune sau inacţiune) într-o accepţie generală se
înţelege activitatea desfăşurată laolaltă cu urmările produse. De aici concluzia că nu pot fi apreciate drept
infracţiuni gândurile, ideile, convingerile persoanei, fără o substanţă reală a acestora. Numai în măsura în
care ele (gândurile, ideile, convingerile) s-au concretizat într-o acţiune sau într-o inacţiune incriminată,
care a produs urmări dăunătoare, se poate vorbi de infracţiune.
4. În art.14 CP infracţiunea este caracterizată ca o faptă prejudiciabilă, şi nu „social-periculoasă‖,
cum era prevăzută în art.7 CP din 1961. În limbaj obişnuit, cuvintele prejudiciabil şi periculos au acelaşi
sens şi fac parte din acelaşi câmp semantic. Subliniind ideea că infracţiunea, ca faptă prejudiciabilă,
cauzează un prejudiciu valorilor sociale indicate în art.2 CP, legiuitorul recunoaşte că infracţiunea este o
faptă social-prejudiciabilă, adică social-periculoasă. Drept confirmare a acestei teze, legiuitorul s-a
pronunţat în favoarea termenului faptă prejudiciabilă, utilizând, totodată, în unele articole din CP, şi
expresii ca faptă care nu prezintă pericol social (art.58 CP), persoană care nu prezintă pericol social
(art.59) etc. De aceea în continuare, pentru o expunere uniformă a textului, vom utiliza termenul
prejudiciabil, legal recunoscut şi similar termenului social-periculos. Caracterul şi gradul prejudiciabil al
faptei reprezintă elementul ei material şi dezvăluie esenţa socială a infracţiunii de a cauza o daună
valorilor sociale apărate de legea penală sau de a crea un pericol pentru acestea. Elementul material al
infracţiunii este criteriul principal de deosebire a infracţiunii de alte acte delictuoase şi determină gradul
prejudiciabil al infracţiunii.
5. Pentru ca fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă să constituie infracţiune, ea trebuie să fie
prevăzută în CP – unica lege penală a RM (alin.(1) art.1 CP).
Această trăsătură este dictată de principiul legalităţii consacrat în alin.(2) art.1 CP, conform căruia CP
„determină faptele ce constituie infracţiuni‖. Acest principiu este în deplin acord cu art.72 din Constituţie
şi exclude interpretarea extensivă defavorabilă şi aplicarea prin analogie a legii penale (art.3 CP).
Între caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei şi prevederea faptei în legea penală există o strânsă
legătură. Legea nu creează caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei, ci le recunoaşte. Ele (caracterul şi
gradul prejudiciabil al faptei) determină prevederea faptei în legea penală ca infracţiune când pericolul
acesteia a crescut şi tot ele sunt factorul principal care reclamă dezincriminarea faptei în cazul în care
gradul ei prejudiciabil a scăzut.
Incriminarea şi dezincriminarea faptei sunt de competenţa legiuitorului (lit.n) alin.(3) art.72 din
CRM). Odată cu prevederea faptei în lege, ea obţine o formă juridică, devine o categorie penală, cu toate
consecinţele ce decurg din acest statut.
6. Simpla constatare a prevederii faptei prejudiciabile în legea penală nu este suficientă pentru
calificarea acesteia drept infracţiune. O asemenea calificare poate fi dată numai în măsura în care fapta a
fost săvârşită cu vinovăţie. Atât acţiunea, cât şi inacţiunea prejudiciabilă trebuie să reprezinte o
manifestare psihică conştientă şi volitivă a persoanei (art.17-19 CP). Persoana poate fi supusă răspunderii
penale şi pedepsei penale numai pentru fapte săvârşite cu vinovăţie (art.6 şi 51 CP).
În cazul în care fapta a fost săvârşită fără vinovăţie (art.20 CP) sau a fost săvârşită sub influenţa
constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri persoana nu putea să-şi dirijeze
acţiunile (art.39 CP), nu poate fi vorba de infracţiune. Nu constituie infracţiune nici fapta prejudiciabilă
săvârşită de o persoană în stare de iresponsabilitate (art.23 CP).
7. Infracţiunea fără pedeapsă nu are sens juridic penal. În PS a CP toate infracţiunile sunt sancţionate
cu pedepse penale. Numai prin stabilirea pedepselor pentru săvârşirea infracţiunilor legea penală îşi
realizează scopul urmărit: apărarea valorilor sociale şi prevenirea săvârşirii faptelor prejudiciabile (art.1-2
CP). În acelaşi timp, CP prevede liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală (Cap.VI şi IX
CP). Liberarea de răspunderea penală şi de pedeapsa penală sunt aspecte ale principiului individualizării
răspunderii penale şi pedepsei penale, care, în lipsa pedepsei penale pentru infracţiunea săvârşită, nu ar fi
avut nicio importanţă (art.7 CP).
8. Noţiunea de infracţiune expusă în art.14 CP este material-formală. Elementul material
caracterizează infracţiunea ca faptă prejudiciabilă, iar cel formal – ca faptă prevăzută de legea penală.
Aceasta înseamnă că pentru tragerea la răspundere penală este necesar a stabili ca fapta care conţine
semnele formale ale unei infracţiuni, să aibă un anumit grad de prejudiciabilitate. De aceea nu constituie
infracţiune fapta care, deşi formal conţine semnele unei infracţiuni, dar, fiind lipsită de importanţă, nu
prezintă gradul prejudiciabil al unei infracţiuni (alin.(2) art.14 CP). Fapta nu prezintă gradul prejudiciabil
al unei infracţiuni în cazul în care aduce o atingere minimă valorii apărate de legea penală, iar prin
conţinutul ei concret este în mod vădit lipsită de importanţă. Lipsa vădită de importanţă a faptei se ia în
considerare în raport cu specificul faptelor care constituie infracţiuni, deoarece unele dintre acestea, cum
sunt omorul şi tâlhăria, prin conţinutul lor concret nu pot fi niciodată vădit lipsite de importanţă.
Problema privind recunoaşterea lipsei gradului prejudiciabil al faptei săvârşite se soluţionează de
organele urmăririi penale şi de instanţa de judecată în fiecare caz în parte. Criteriile după care se
determină gradul prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP.
9. Conform art.6 par.1 din Convenţia din 04.11.50, orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil...
a cauzei sale de către o instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî... asupra temeiniciei
oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa.
Noţiunea de acuzare în materie penală este supusă unei interpretări autonome de către CEDO şi nu depinde
numai de prevederea faptei imputate reclamantului ca infracţiune în legea penală a statului respectiv. Pentru a
determina că o faptă are caracter penal, CEDO utilizează, pe lângă calificarea dată ei în dreptul intern, două
criterii alternative suplimentare: cel al naturii faptei şi cel al severităţii şi naturii sancţiunii (Ozturc v.Germania,
par.50 din 21.02.1984). Aplicând aceste criterii, CEDO, în cauza Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005, par.29-35, a
menţionat că „în principiu, caracterul general al CCA şi scopul pedepselor, care are un caracter de prevenire şi
pedepsire, este suficient pentru a dovedi faptul că reclamantul a fost găsit vinovat de săvârşirea unor acţiuni cu
caracter penal în sensul art.6 al Convenţiei”.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Amihalachioaie v.Moldova din 2004-
04-2000; Ziliberberg v.Moldova din 01.02.2005; Engel ş.a.v.Olanda din 8 iunie 1976; Garyfallou AEBE
v. Grecia din 24 septembrie 1997; Kadubec v. Slovacia din 2 septembrie 1998; Lutz v. Germania din 25
august 1987; Janosevic v. Suedia, 34619/97; Ozturk v. Germania din 21 februarie 1984; Bendenoun v.
Franţa, din 24.02.1994; Lauko v.Slovakia din 2 septembrie 1998 //www.coe.int
1. La aplicarea legii penale se ţine cont de caracterul şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite
(art.7 CP). CP anterior nu prevedea dispoziţii referitoare la criteriile care determină aceste două laturi ale
prejudiciabilităţii.
În art.15 CP este dată numai caracteristica generală a criteriilor care determină gradul prejudiciabil al
infracţiunii. Descrierea caracterului prejudiciabilităţii infracţiunii a rămas în afara reglementării
legislative, ea fiind lăsată pe seama teoriei dreptului penal şi a jurisprudenţei.
2. Caracterul prejudiciabil reprezintă caracteristica calitativă a pericolului unui grup de infracţiuni
care atentează la una şi aceeaşi valoare socială. El depinde, în primul rând, de caracterul valorii sociale
împotriva căreia este îndreptată infracţiunea din grupul dat, adică de obiectul juridic al infracţiunii.
Infracţiunile din PS a CP nu sunt plasate la întâmplare, ci în funcţie de importanţa pe care o dă
legiuitorul valorilor sociale. De aceea caracterul prejudiciabil al infracţiunii depinde de locul pe care
infracţiunea dată îl ocupă în sistemul PS a CP. Astfel, toate infracţiunile contra vieţii au un caracter
prejudiciabil, cele contra patrimoniului – altul etc. Din acest punct de vedere, omorul, de exemplu, ca
infracţiune contra vieţii, se deosebeşte calitativ de orice alt fel de infracţiuni (după obiectul de atentare).
În raport cu caracterul prejudiciabil legiuitorul stabileşte gradul pericolului fiecărei infracţiuni din
grupul cu acelaşi caracter prejudiciabil.
3. Gradul prejudiciabil constă din caracteristica cantitativă a unei infracţiuni în raport cu alte
infracţiuni din grupul celora care au acelaşi caracter prejudiciabil. Criteriile care determină gradul
prejudiciabil al infracţiunii sunt indicate în art.15 CP. Acestea sunt semnele obiective şi subiective ce
caracterizează elementele componenţei de infracţiune: obiectul, latura obiectivă, subiectul şi latura
subiectivă. De exemplu, în limitele infracţiunilor contra patrimoniului, după metoda săvârşirii infracţiunii
(semn al laturii obiective) jaful (art.187 CP) prezintă un grad prejudiciabil mai mare decât furtul (art.186
CP). Gradul prejudiciabil depinde şi de formele de participaţie la săvârşirea infracţiunii (art.41-47 CP),
etapele activităţii infracţionale (art.25-27 CP) şi de alţi factori.
4. Gradul prejudiciabil este legal (abstract). El este stabilit de legiuitor şi se ia în considerare la
incriminarea faptei în natura şi limitele pedepselor prevăzute pentru ea. De exemplu, răpirea unei
persoane, săvârşită de un grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală, prezintă un grad
prejudiciabil sporit şi este mai aspru pedepsită decât aceeaşi faptă săvârşită de o persoană ori de două sau
mai multe persoane (art.164 CP). La schimbarea gradului prejudiciabil acesta se oglindeşte în sancţiunea
pentru infracţiunea dată, care e ori mai blândă, ori mai aspră.
5. Gradul prejudiciabil este concret în cazul în care e stabilit de către instanţa de judecată la
individualizarea răspunderii penale şi pedepsei penale, ţinându-se cont de criteriile din Cap.V şi VI, VIII
şi IX din PG a CP. De exemplu, în funcţie de criteriile menţionate, persoana care a săvârşit o infracţiune
mai puţin gravă, cum este furtul (alin.(1) art.186 CP), poate fi pedepsită cu închisoarea pe un termen
concret în limitele de la 3 luni până la 2 ani sau poate fi liberată de răspunderea penală conform art.55 CP.
6. Majoritatea convenţiilor internaţionale privind combaterea infracţiunilor internaţionale şi
transnaţionale de asemenea prevăd obligaţiuni pentru statele-părţi la ele de a stabili sancţiuni în raport cu
circumstanţe concrete care sporesc pericolul social al lor. La ratificarea acestor convenţii statele
contractante sunt obligate să incrimineze şi să sancţioneze infracţiunile prevăzute în ele conform
criteriilor de stabilire a gradului prejudiciabil al lor indicate în ele (a se vedea, de exemplu, art.4-5 din
Convenţia ONU contra traficului de stupefiante şi substanţe psihotrope din 20.12.1988 şi art.2171-219
CP).
7. Elementele componenţei de infracţiune sunt comentate la art.52 CP.
1. CP din 1961 definea infracţiunea gravă (art.71) şi deosebit de gravă (art.23), iar în unele articole
se întâlneau şi noţiuni ca: infracţiuni ce nu prezintă un mare pericol social (art.48) şi infracţiuni deosebit
de periculoase contra statului (Cap.I din PS). Acest cod însă nu preciza semnele acestor categorii de
infracţiuni şi nu conţinea criterii unice pentru clasificarea lor.
2. În art.16 CP este legiferată clasificarea infracţiunilor în funcţie de caracterul şi gradul lor
prejudiciabil. De fapt, la baza acestei clasificări stă expresia juridică a caracterului şi gradului
prejudiciabil al faptei, care se manifestă prin una dintre categoriile de pedeapsă – închisoarea, mărimea
maximă, prevăzută pentru ea în sancţiunea articolului respectiv din PS a CP, şi forma vinovăţiei. În
funcţie de aceste criterii, infracţiunile sunt clasificate în 5 categorii: uşoare, mai puţin grave, grave,
deosebit de grave şi excepţional de grave.
3. La infracţiunile uşoare se referă faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă, pentru care
legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de până la 2 ani
inclusiv.
4. Din interpretarea logică şi semantică a conţinutului acestei norme juridice rezultă că în categoria
dată se includ infracţiunile sancţionate numai cu închisoarea fie drept unicul tip de pedeapsă, fie ca
alternativă altor categorii de pedepse. Însă în PS a CP unele infracţiuni sunt sancţionate numai cu pedepse
de altă natură. De exemplu, distrugerea sau deteriorarea intenţionată a monumentelor de istorie şi cultură
de către o persoană fizică se pedepseşte cu amendă în mărime de la 500 până la 3000 de unităţi
convenţionale sau cu muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 180 la 240 de ore (art.221 CP) etc.
Mai mult, persoanele juridice care au săvârşit infracţiunile prevăzute în alin.(3) art.21 CP în general nu
pot fi sancţionate cu închisoarea (art.63 CP). Aceste infracţiuni se referă, de asemenea, la categoria
infracţiunilor uşoare.
5. Infracţiuni mai puţin grave şi grave se consideră faptele intenţionate sau săvârşite din imprudenţă,
pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de până la 5 ani şi,
respectiv, de până la 12 ani.
6. La infracţiunile mai puţin grave se referă omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP); munca
forţată (art.168 CP); favorizarea infracţiunii (art.323 CP) etc.
7. Infracţiunile de tipul celora cum sunt lipsirea de viaţă din imprudenţă a două sau a mai multor
persoane (alin.(2) art.149 CP), huliganismul agravat (art.287 alin.(3) CP) etc. se includ în categoria
infracţiunilor grave.
8. La baza clasificării infracţiunilor în deosebit de grave şi excepţional de grave stau următoarele
criterii: categoria pedepsei şi mărimea prevăzută de sancţiunea articolului din PS a CP, precum şi forma
vinovăţiei.
9. Toate infracţiunile deosebit de grave şi excepţional de grave sunt săvârşite în mod intenţionat. La
categoria celor deosebit de grave se referă acele infracţiuni pentru care sancţiunea normei de incriminare
prevede numai pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen ce depăşeşte 12 ani. În cazul în care
sancţiunea prevede pentru pedeapsa cu închisoarea o alternativă în formă de detenţiune pe viaţă, această
infracţiune se consideră excepţional de gravă.
10. În funcţie de circumstanţele agravante ale componenţei de infracţiune, aceeaşi infracţiune este
inclusă în diferite categorii din cele 5 menţionate în art.16 CP. De exemplu, traficul de fiinţe umane,
incriminat în art.165 CP, constituie o infracţiune gravă în cazul calificării faptei în cadrul dispoziţiilor
alin.(1). Aceeaşi faptă, dacă se încadrează în limitele prevederilor alin.(2) şi (3), este considerată o
infracţiune deosebit de gravă.
11. Clasificarea infracţiunilor (art.16 CP) are importanţă teoretică şi practică. În raport cu categoriile
infracţiunilor, în CP sunt incriminate actele de pregătire a infracţiunilor (art.26 CP), favorizarea
infracţiunii (art.323), denunţarea calomnioasă şi mărturia mincinoasă săvârşite în circumstanţe agravante
(lit.a) alin.(2) art.311 şi lit.a) alin.(2) art.312 CP) etc.
12. Atribuirea infracţiunii la una din categoriile indicate în art.16 CP atrage după sine şi anumite
consecinţe juridice. Astfel, în funcţie de categoria infracţiunii săvârşite, se stabilesc categoriile
penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu închisoarea (art.72 CP); se aplică pedeapsa mai blândă
decât cea prevăzută de lege (art.79 CP) şi în cazul unui concurs de infracţiuni (art.84 CP); nu se aplică
condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (alin.(4) art.90 CP); sunt reglementate
termenele de prescripţie ale executării sentinţei de condamnare (art.97 CP) etc.
1. Numai persoana vinovată de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală (art.6, 51 CP) poate fi
supusă răspunderii penale şi pedepsei penale. În CP nu se defineşte noţiunea de vinovăţie, însă ea poate fi
dedusă din dispoziţiile art.17-18 CP. Ea reprezintă atitudinea psihică conştientă şi volitivă a persoanei în
procesul comiterii infracţiunii, care, împreună cu motivul şi scopul, constituie latura subiectivă a
infracţiunii.
2. Dispoziţia art.17 CP reproduce întocmai definiţia intenţiei, ca formă a vinovăţiei, prevăzută în
art.8 CP din 1961. Intenţia în norma penală citată este caracterizată sub aspectul manifestării ei în două
modalităţi: a) intenţia directă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de caracterul
prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale, prevede urmările prejudiciabile ale acesteia şi doreşte
survenirea acestor urmări; b) intenţia indirectă se manifestă în situaţia în care persoana îşi dă seama de
gradul prejudiciului faptei, prevede urmările ei prejudiciabile, nu doreşte, însă admite în mod conştient
survenirea acestor urmări. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei şi prevederea urmării ei
constituie elementul intelectiv al intenţiei, iar dorinţa sau admiterea în mod conştient a survenirii urmării
prejudiciabile reprezintă elementul ei volitiv.
3. Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei săvârşite atât prin intenţie directă, cât şi prin intenţie
indirectă înglobează reprezentarea în conştiinţa persoanei a obiectului infracţiunii, acţiunii sau inacţiunii prin care
se realizează activitatea infracţională. Dacă latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează şi prin anumite semne
referitoare la timpul, locul, mijloacele sau modul săvârşirii infracţiunii, înţelegerea trebuie să cuprindă şi aceste
semne. De exemplu, se consideră infracţiune de jaf atunci când infractorul îşi dă seama că săvârşeşte infracţiunea
în prezenţa părţii vătămate sau a altor persoane. În cazul în care făptuitorul în situaţia creată consideră că
acţionează pe ascuns, cele săvârşite se încadrează în componenţa de infracţiune de furt (p.4 HP CSJ 23 din 28 mai
2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).
4. În cazul infracţiunilor agravate conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi aceste circumstanţe. De exemplu,
persoana care nu ştia precis de graviditatea părţii vătămate nu poate să poarte răspunderea penală pentru infracţiunea
agravată cum este omorul unei femei gravide (p.14 HP CSJ 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în
cauzele despre omor intenţionat).
5. Art.17 CP nu cere cunoaşterea de către făptuitor şi a caracterului ilicit al faptei, adică prevederea ei ca
infracţiune în legea penală. Însă gradul prejudiciabil al unor fapte prevăzute în CP ca infracţiuni este legat, în
primul rând, de încălcarea de către făptuitor a unor legi, reguli, interdicţii sau de o activitate ilegală. De exemplu,
efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale de către medic (art.160 CP); încălcarea intenţionată a legislaţiei privind
accesul la informaţie (art.180 CP); aplicarea mijloacelor şi metodelor interzise de ducere a războiului (art.143 CP)
etc. În astfel de cazuri conştiinţa făptuitorului trebuie să cuprindă şi înţelegerea că el săvârşeşte o faptă interzisă.
6. Un alt aspect al elementului intelectiv – acela al prevederii urmării prejudiciabile a faptei cu intenţie
directă şi indirectă – se manifestă diferit.
7. Previziunea în cazul intenţiei indirecte presupune înţelegerea posibilităţii survenirii reale a consecinţelor
prejudiciabile (p.3 HP CSJ 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor
intenţionat). Săvârşind fapta penală prin intenţie directă, persoana prevede nu numai posibilitatea survenirii reale
a urmării prejudiciabile, ci, de regulă, şi inevitabilitatea survenirii ei. De exemplu, aruncând victima într-o
prăpastie, făptuitorul prevede nu numai posibilitatea, ci şi inevitabilitatea morţii ei.
8. Elementul volitiv al intenţiei se caracterizează printr-o anumită atitudine volitivă faţă de urmarea
prejudiciabilă. Persoana care activează cu intenţie directă doreşte survenirea urmării prejudiciabile şi îşi depune
voit eforturile pentru atingerea rezultatului dorit. Spre deosebire de intenţia directă, la săvârşirea infracţiunii prin
intenţie indirectă, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii reale a urmării prejudiciabile, nu o doreşte, însă o
admite în mod conştient. Are, deci, o atitudine de indiferenţă, de nepăsare faţă de producerea urmării
prejudiciabile. Rezultă că reglementarea intenţiei în art.17 CP este orientată spre infracţiunile cu componenţe
materiale. Însă în CP o mare parte de infracţiuni au componenţe formale, o urmare prejudiciabilă nu este un semn
obligatoriu al laturii obiective. În astfel de cazuri, elementul volitiv se caracterizează prin dorinţa de a săvârşi
acţiunea sau inacţiunea prejudiciabilă indiferent de faptul survenirii unor urmări materiale. De exemplu,
infracţiunea de expediere ilegală de substanţe narcotice se consideră consumată din momentul primirii coletului
poştal sau a bagajului cu astfel de substanţe de către instituţia de comunicaţie sau de punctul de recepţie a
bagajelor (p.3. HP CSJ 12 din 27.03.1997 Despre practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a legislaţiei
privind infracţiunile legate de mijloacele narcotice).
9. Delimitarea intenţiei directe de intenţia indirectă are importanţă teoretică şi practică. Astfel, dacă omorul
intenţionat poate fi săvârşit atât cu intenţie directă, cât şi cu intenţie indirectă, tentativa de omor este posibilă
numai cu intenţie directă, adică atunci când acţiunile vinovatului demonstrau că el a prevăzut survenirea morţii,
dorea aceasta, dar sfârşitul letal nu a survenit din cauza circumstanţelor ce nu au depins de voinţa lui (p.3 HP CSJ
9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat). Prin urmare, pregătirea
(art.26 CP) şi tentativa de infracţiune (art.27 CP) pot fi săvârşite numai cu intenţie directă. Dacă vinovatul a activat
cu intenţie indirectă, el e tras la răspundere penală pentru urmarea prejudiciabilă care a survenit real şi pe care
acesta o admisese în mod conştient.
10. Motivul şi scopul infracţiunii relevă că persoana care o săvârşeşte urmăreşte şi doreşte o anumită
finalitate. În astfel de cazuri persoana acţionează numai cu intenţie directă. Intenţia indirectă se exclude şi în cazul
infracţiunilor cu componenţe formale.
11. Teoria şi legea penală cunosc şi alte modalităţi ale intenţiei. După timpul apariţiei, ea poate fi spontană
şi premeditată. Intenţia spontană se manifestă în două forme: simplă şi din afect. În cazul intenţiei spontane
simple intenţia de a săvârşi infracţiunea apare din cauza unor condiţii în care se află persoana şi se realizează
imediat sau după o perioadă scurtă de timp din momentul apariţiei ei. De exemplu, în timpul unei sfezi dintre
două persoane, una dintre ele ia un cuţit de pe masă şi o ucide pe cealaltă. Spre deosebire de intenţia spontană
simplă, intenţia din afect apare în mod subit sub imperiul unor tulburări sau al altor stări de provocare ca reacţie
imediată la aceste provocări. Această modalitate a intenţiei spontane constituie un semn ce caracterizează latura
subiectivă a unor componenţe de infracţiuni, cum sunt omorul săvârşit în stare de afect (art.146 CP),
pruncuciderea (art.147 CP) şi vătămarea gravă sau medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii în stare de afect
(art.156 CP), iar în cazul altor infracţiuni ea poate fi considerată drept circumstanţă atenuantă la stabilirea
pedepsei (art.76 CP).
12. Intenţia premeditată presupune un anumit interval de timp de la apariţia ideii de a săvârşi infracţiunea
până la realizarea ei. De regulă, în acest interval de timp, persoana plănuieşte şi se pregăteşte în vederea săvârşirii
infracţiunii, creându-şi condiţii favorabile pentru realizarea ei. În astfel de situaţii, intenţia premeditată sporeşte
gradul prejudiciabil al faptei şi al făptuitorului, de aceea ea apare mai prejudiciabilă decât intenţia spontană. De
exemplu, intenţia premeditată este un semn ce caracterizează latura subiectivă a unor astfel de infracţiuni, cum
sunt omorul intenţionat săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.(2) art.145 CP), banditismul (art.283 CP), crearea sau
conducerea unei organizaţii criminale (art.284 CP) etc. În alte cazuri premeditarea poate fi luată în vedere la
individualizarea pedepsei ca semn ce determină gradul prejudiciabil al infracţiunii (art.7 şi 15 CP).
13. După gradul de concretizare a intenţiei, pentru practica judiciară are importanţă clasificarea ei în
intenţie concretă şi intenţie nedeterminată.
14. În cazul intenţiei concrete persoana prevede şi doreşte survenirea unui rezultat bine determinat. De
exemplu, făptuitorul ştie că victima nu are vârsta de 14 ani şi o violează. Acţiunile lui vor fi calificate ca viol al unei
persoane minore în vârstă de până la 14 ani pe baza lit.b) alin.(3) art.171 CP.
15. În cazul intenţiei nedeterminate făptuitorul prevede şi doreşte să cauzeze un prejudiciu, însă îşi
imaginează în linii generale urmările posibile, dorind în egală măsură survenirea oricăreia dintre aceste urmări. De
exemplu, la săvârşirea infracţiunii de viol făptuitorul nu ştia precis vârsta victimei, admiţând că ea poate fi minoră.
În acest caz făptuitorul va fi tras la răspundere penală pentru viol în funcţie de vârsta pe care de fapt o avea
victima, adică după rezultat.
16. Vinovăţia nu se prezumă. Concluziile instanţei judecătoreşti cu privire la vinovăţia sau nevinovăţia
inculpatului trebuie să fie motivate în sentinţă, indicându-se probele cercetate (p.1 HP CSJ 9 din 15 noiembrie
1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat). Sarcina dovedirii vinovăţiei revine
acuzării, inculpatul şi apărătorul lui având posibilitatea în proces de a folosi orice mijloc de probă pentru a o
infirma.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile 1ca-41/03; 1ca-75/03; 1ca-70/03; 1re-
524/04; 1re-282/04; CA Chişinău, decizia 1ra-750/03.
1. În art.18 CP este prevăzută imprudenţa ca formă a vinovăţiei sub două modalităţi: a) încrederea
exagerată în sine (uşuratică) şi b) neglijenţa.
2. Încrederea exagerată în sine se caracterizează prin faptul că persoana îşi dă seama că, în condiţiile
în care îşi desfăşoară activitatea, această activitate prezintă un anumit grad prejudiciabil, prevede urmările
ei prejudiciabile, rezultat pe care nu-l doreşte şi nici nu-l acceptă, dar consideră uşuratic că prin felul în
care acţionează îl va evita. Factorul intelectiv al încrederii exagerate în sine constă în înţelegerea de către
făptuitor a caracterului prejudiciabil al activităţii sale şi în prevederea urmării prejudiciabile ce poate
surveni din cauza ei.
Înţelegerea caracterului prejudiciabil al faptei este legată, de regulă, de nerespectarea unor reguli de
precauţie stabilite pentru a evita survenirea unor consecinţe prejudiciabile în procesul de desfăşurare a
anumitor activităţi. De exemplu, motociclistul, dezvoltând o viteză inadmisibilă pe o rută din raza
oraşului, îşi dă seama că această abatere de la regulile de circulaţie rutieră creează un pericol pentru
securitatea participanţilor la trafic.
Prevederea în cadrul sine încrederii exagerate în sine presupune nu numai prevederea posibilităţii
producerii urmării prejudiciabile, ci şi posibilitatea preîntâmpinării unei astfel de urmări. Posibilitatea
preîntâmpinării urmărilor se bazează pe aprecierea unor temeiuri şi împrejurări care, în concepţia
făptuitorului, ar trebui să evite rezultatul prevăzut. La baza acestei aprecieri pot sta încrederea
făptuitorului în experienţa şi pregătirea sa profesională, starea tehnică a mecanismelor, acţiunile altor
persoane, precum şi alte împrejurări de natură să prevină producerea rezultatului prejudiciabil.
3. Factorul volitiv al încrederii exagerate în sine reprezintă eforturile pe care le depune făptuitorul la
desfăşurarea activităţii cu nerespectarea regulilor de precauţie în condiţiile încrederii sale în anumiţi
factori care, în concepţia sa, pot împiedica survenirea rezultatului şi care, de fapt, au fost apreciaţi
exagerat. Când făptuitorul nu se bazează pe niciun temei care ar putea preîntâmpina rezultatul, ci pe
hazard, pe întâmplare, vinovăţia sa ia forma intenţiei, întrucât într-un asemenea caz ea echivalează cu
acceptarea urmărilor prevăzute. În situaţia sine încrederii exagerate în sine făptuitorul crede sincer, dar
greşit, că rezultatul nu se va produce, şi această încredere îl însoţeşte pe tot parcursul activităţii sale. La
intenţie, persoana, prevăzând posibilitatea survenirii rezultatului, îl acceptă în mod conştient şi nu face
niciun efort pentru preîntâmpinarea lui.
De exemplu, acţiunea persoanei care a instalat pe terenul său un dispozitiv explozibil, în urma exploziei
căruia au murit oameni, urmează a fi calificată ca omor intenţionat, dar nu din imprudenţă (p.26 HP CSJ Cu privire
la practica judiciară în cauzele de omor intenţionat).
4. Neglijenţa ca modalitate a imprudenţei există atunci când persoana nu îşi da seama de caracterul
prejudiciabil al faptei, nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile, deşi trebuia şi putea să le
prevadă. Astfel, lipsa de înţelegere a gradului prejudiciabil al faptei şi al prevederii producerii rezultatului ei
deosebesc imprudenţa de toate celelalte forme şi modalităţi ale vinovăţiei. În dreptul penal esenţa neglijenţei
constă în faptul că persoana trebuia şi putea să prevadă posibilitatea producerii rezultatului prejudiciabil.
5. Sintagma din art.18 CP trebuia să prevadă exprimă obligaţiunea persoanei de a prevedea
posibilitatea survenirii urmării prejudiciabile. Această obligaţiune rezultă din diferite norme, reguli,
instrucţiuni legale care reglementează modul de desfăşurare a unor activităţi sau din anumite reguli de
convieţuire socială bazate pe experienţa de viaţă. În lipsa obligaţiunii de a prevedea posibilitatea
survenirii rezultatului se exclude vinovăţia.
Obligaţiunea de prevedere nu se deduce din posibilităţile individuale, concrete ale persoanei, ci din
posibilitatea unui individ mediu, obişnuit, care, activând în condiţiile făptuitorului, ar fi trebuit să prevadă
rezultatul acţiunii sale. Prin urmare, obligaţiunea de a prevedea rezultatul este o condiţie obiectivă a
neglijenţei şi la stabilirea ei nu se iau în considerare particularităţile individuale ale persoanei concrete.
6. Pe lângă obligaţiunea de a prevedea rezultatul (trebuia să-l prevadă), este necesar ca persoana să
poată prevedea natura şi dimensiunile lui. Posibilitatea de prevedere este o condiţie subiectivă a
neglijenţei şi se stabileşte în funcţie de particularităţile individuale ale făptuitorului, pregătirea şi
experienţa lui profesională sau de viaţă, circumstanţele concrete ale situaţiei în fiecare caz aparte.
Dacă se stabileşte că persoana nicicum nu putea să prevadă producerea rezultatului, există o faptă
săvârşită fără vinovăţie, şi nu infracţiune (art.20 CP). Numai atunci când persoana care trebuia să prevadă
şi să preîntâmpine rezultatul faptei sale a putut, însă nu şi-a onorat această obligaţiune, sunt temeiuri de a
se vorbi despre prezenţa vinovăţiei în formă de neglijenţă.
7. În general, art.18 CP reglementează imprudenţa în cele două modalităţi menţionate numai în
cazurile infracţiunilor cu componenţe materiale, de rezultat. Crearea pericolului survenirii urmării
prejudiciabile din cauza încrederii exagerate în sine sau a neglijenţei, în lipsa unui rezultat real, nu atrage
răspunderea penală a făptuitorului, chiar nici atunci când rezultatul a fost preîntâmpinat de alte persoane
sau din întâmplare nu a survenit. Excepţie fac infracţiunile cu componenţe formale prevăzute expres în PS
a CP (art.235 alin.(1) art.345 CP).
Specificul acestei forme de vinovăţie rezultă şi din faptul că CP nu prevede răspunderea penală
pentru participaţia la săvârşirea infracţiunilor din imprudenţă (art.41 CP) şi exclude posibilitatea pregătirii
şi tentativei la ele (art.26-27 CP).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Paşa şi Erkan Erol v.Turcia din 12.12.2006: „2.
Art.2. („Dreptul la viaţă‖). Obligaţia statului de a proteja viaţa. Minând un teren utilizat drept păşune de
către locuitorii unui sat şi unde copiii îşi făceau zilnic apariţia însoţind animalele familiei, statul a creat un
risc real cu privire la viaţa unuia dintre aceştia, având astfel obligaţia să ia măsuri de securitate suficiente.
În opinia Curţii, înconjurând terenul cu două bucăţi de sârmă ghimpată la o înălţime mare, astfel încât un
copil putea să treacă uşor pe sub ele, autorităţile nu au luat măsuri suficiente de prevenire a producerii
unei atingeri a vieţii victimei. De aceea, art.2 a fost violat‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile 1re-91/04; 1ra-108/04; 1re-
337/04//www.csj.md
HP JS a URSS din 1 iulie 1966 în cauza penală Karaulov L. şi Şirşov A. (rezumat): „Plenul
Judecătoriei Supreme a URSS a casat toate hotărârile pronunţate în cauză din următoarele considerente:
Toate instanţele de judecată au constatat cu certitudine că moartea părţii vătămate a fost cauzată de o
singură împuşcătură, adică prin acţiunile neglijente ale unuia dintre cei doi condamnaţi. Fiecare dintre ei a
acţionat independent, şi nu în comun.
Art.106 CP al RSFSR prevede răspunderea penală doar a acelei persoane care a cauzat prin
imprudenţă moartea unui om. Răspunderea pentru neglijenţă vădită şi grosolană (încălcarea regulilor de
mânuire a armei, regulilor vânătoreşti etc.) care creează pericol real pentru viaţa persoanei, însă care, de
fapt, nu au produs urmări concrete, art.106 CP nu prevede. Nu este prevăzută o astfel de răspundere nici
în alte acte legislative în vigoare. De aceea, unul dintre cei doi condamnaţi, Karaulov sau Şirşov, este
nevinovat şi condamnat ilegal. Dacă în cauza respectivă s-ar fi stabilit a cui împuşcătură a cauzat moartea
părţii vătămate, întrebarea despre răspunderea penală a celeilalte persoane nici nu ar fi apărut.
Luând în vedere că rezultatul acţiunilor neglijente ale unuia dintre cei doi învinuiţi a fost cauzată
moartea părţii vătămate, plenul a trimis cauza procurorului pentru efectuarea urmăririi penale
suplimentare şi stabilirea persoanei concret vinovate de săvârşirea acestei infracţiuni‖ (Biuleteni
Verhovnogo Suda SSSR, 1966, 5, p.24-26).
1. De regulă, infracţiunile se săvârşesc cu intenţie sau din imprudenţă. Însă unele infracţiuni, după
construcţia lor, se caracterizează sub aspectul laturii subiective prin reunirea cumulativă a intenţiei şi
imprudenţei. Astfel de infracţiuni în art.19 CP sunt definite ca infracţiuni săvârşite cu două forme de
vinovăţie.
2. Sub aspect obiectiv infracţiunile cu două forme de vinovăţie constau dintr-o faptă iniţială, al cărei
rezultat se amplifică, conducând la o consecinţă mai gravă. Sub aspect subiectiv, aceste infracţiuni se
caracterizează prin intenţie, ce stă la baza acţiunii iniţiale, şi imprudenţă faţă de urmarea mai gravă.
Urmarea mai gravă provocată din imprudenţă prin fapta săvârşită cu intenţie apare astfel drept
circumstanţă agravantă la infracţiunile săvârşite cu intenţie.
Dacă CP nu ar fi incriminat infracţiunile săvârşite cu două forme de vinovăţie în PS a CP ca
infracţiuni distincte, în practica judiciară la încadrarea juridică a unor asemenea fapte s-ar fi cerut
aplicarea regulilor concursului de infracţiuni, realizându-se un concurs ideal: infracţiunea iniţială comisă
cu intenţie şi alta din imprudenţă. De exemplu, luarea de ostatici şi lipsirea de viaţă din imprudenţă sunt
fapte incriminate ca infracţiuni concrete în alin.(1) art.280 CP şi, respectiv, în art.149 CP. Ele, fiind unite
de legiuitor într-o componenţă, au format o singură infracţiune de luare de ostatici, care a provocat
decesul unei persoane din imprudenţă (alin.(3) art.280 CP), sancţiunea pentru această incriminare fiind cu
mult mai aspră decât sancţiunile prevăzute pentru fiecare dintre infracţiunile unite.
3. În PS a CP infracţiunile cu două forme de vinovăţie după construcţia lor sunt incriminate sub
forme de infracţiuni materiale agravate şi infracţiuni formale agravate. La infracţiunile materiale agravate
săvârşite cu două forme de vinovăţie se referă: vătămarea intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii, care a provocat decesul victimei (alin.(4) art.151 CP); provocarea ilegală a avortului, care a
cauzat din imprudenţă o vătămare gravă ori medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi
decesul victimei (alin.(2) art.159 CP), terorismul soldat cu decesul unei persoane din imprudenţă (alin.(3)
art.278 CP) etc. Ca exemple de infracţiuni formale agravate care pot fi săvârşite cu două forme de
vinovăţie sunt: internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică, care a cauzat din imprudenţă vătămarea
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, ori decesul victimei (alin.(2) art.169 CP); lăsarea în
primejdie, care a provocat din imprudenţă decesul victimei (alin.(2) art.163 CP); luarea de ostatici, care a
dus la decesul victimei din imprudenţă (alin.(3) art.280 CP) etc.
4. Cunoaşterea trăsăturilor specifice ale infracţiunilor cu două forme de vinovăţie are o mare
importanţă practică. Or, ele, conform art.19 CP, se consideră în general infracţiuni intenţionate şi asupra
lor se răsfrâng toate consecinţele ce decurg din acest statut al lor, legate, de exemplu, de clasificarea lor
(art.16 CP), stabilirea recidivei (art.34 CP), categoriile penitenciarelor în care se execută pedeapsa cu
închisoarea (art.72 CP) etc.
(1) Sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvârşirii
infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani.
(2) Persoanele fizice care au vârsta între 14 şi 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai
pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute la art.145, 147, 151, 152 alin.(2), art.164, 166 alin.(2) şi (3),
art.171, 172, 175, 186-188, 189 alin.(2), (3) şi (4), art.190 alin.(2) şi (3), art.192 alin.(2), art.195, 196
alin.(4), art.197 alin.(2), art.212 alin.(3), art.217 alin.(4) lit.b), art.2171 alin.(3) şi alin.(4) lit.b) şi d),
art.2173 alin.(3) lit.a) şi b), art.2174, art.2176 alin.(2), art.260, 268, 270, 271, 273 alin.(2) şi (3), art.275
280, 281, 283-286, 287 alin.(2) şi (3), art.288 alin.(2), art.290 alin.(2), art.292 alin.(2), art.305, 317
alin.(2), art.342, 350.
(3) Persoana juridică, cu excepţia autorităţilor publice, este pasibilă de răspundere penală pentru o
faptă prevăzută de legea penală dacă există una din următoarele condiţii:
a) persoana juridică este vinovată de neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a
dispoziţiilor directe ale legii, ce stabilesc îndatoriri sau interdicţii pentru efectuarea unei anumite
activităţi;
b) persoana juridică este vinovată de efectuarea unei activităţi ce nu corespunde actelor de
constituire sau scopurilor declarate;
c) fapta care cauzează sau creează pericolul cauzării de daune în proporţii considerabile persoanei,
societăţii sau statului a fost săvârşită în interesul acestei persoane juridice sau a fost admisă,
sancţionată, aprobată, utilizată de organul sau persoana împuternicită cu funcţii de conducere a
persoanei juridice respective.
(4) Persoanele juridice, cu excepţia autorităţilor publice, răspund penal pentru infracţiunile pentru
săvârşirea cărora este prevăzută sancţiune pentru persoanele juridice în partea specială din prezentul
cod.
(5) Răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea persoanei fizice pentru
infracţiunea săvârşită.
[Art.21 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]
[Art.21 completat prin Legea nr.181-XVI din 10.07.2008, în vigoare 01.11.2008]
[Art.21 modificat prin Legea nr.136-XVI din 19.06.2008, în vigoare 08.08.2008]
[Art.21 completat prin Legea nr.235-XVI din 08.11.2007, în vigoare 07.12.2007]
[Art.21 modificat prin Legea nr.110-XVI din 27.04.2007, în vigoare 08.06.2007]
[Art.21 completat prin Legea nr.30-XVI din 23.02.06, în vigoare 17.03.06]
[Art.21 modificat prin Legea nr.376-XVI din 29.12.05, în vigoare 31.01.06]
[Art.21 modificat prin Legea nr.277-XVI din 04.11.05, în vigoare 02.12.05]
[Art.21 completat prin Legea nr.446-XV din 30.12.04, în vigoare 28.01.05]
[Art.21 completat prin Legea nr.158-XV din 20.05.04, în vigoare 18.06.04]
[Art.21 modificat prin Legea nr.305-XV din 11.07.03, în vigoare 22.07.03]
[Art.21 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
(1) Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori
inacţiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice
temporare sau a altei stări patologice. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de
judecată, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, prevăzute de prezentul cod.
(2) Nu este pasibilă de pedeapsă persoana care, deşi a săvârşit infracţiunea în stare de
responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei de către instanţa de judecată s-a îmbolnăvit de o boală
psihică care a lipsit-o de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile ori inacţiunile sale sau de a le dirija.
Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de
constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire – ea poate fi supusă pedepsei.
1. Potrivit alin.(1) art.21 CP, numai persoana responsabilă poate fi subiect al infracţiunii.
Responsabilitatea persoanei este prezumată şi nu trebuie dovedită. Însă în cazurile în care apar îndoieli cu
privire la starea de responsabilitate a bănuitului, învinuitului sau inculpatului, organele urmăririi penale şi
instanţele judecătoreşti sunt obligate să stabilească starea psihică a acestora, adică responsabilitatea sau
iresponsabilitatea lor.
Art.23 CP dă noţiunea de iresponsabilitate ca stare psihologică opusă responsabilităţii şi
caracterizează criteriile ce stau la bază ei. Reglementările art.23 CP sunt de principiu, norma dată exclude
răspunderea penală a persoanei iresponsabile.
2. Din dispoziţiile cuprinse în art.23 CP rezultă că la baza iresponsabilităţii stau două criterii:
medical şi juridic. Acesta din urmă este denumit şi psihologic. Ambele criterii determină numai în mod
cumulativ iresponsabilitatea persoanei.
3. Criteriul juridic (psihologic) al iresponsabilităţii are la bază doi factori: intelectiv şi volitiv, care
sunt expuşi în art.23 CP prin expresia „nu putea să-şi dea seama de acţiunile şi inacţiunile sale sau nu
putea să le dirijeze―. Factorul intelectiv al iresponsabilităţii se manifestă prin faptul că persoana ―nu putea
să-şi de seama de acţiunile şi inacţiunile sale― în momentul săvârşirii faptei prejudiciabile. Această stare
psihică presupune lipsa capacităţii persoanei de a înţelege caracterul adevărat al faptei şi caracterul
prejudiciabil al acesteia. De exemplu, persoana care suferă de o boală psihică cronică, din cauza stării
psihice bolnăvicioase, nu înţelege că prin acţiunile sale suprimă viaţa victimei, distruge sau îşi însuşeşte
bunurile altei persoane etc. şi nu îşi dă seama de caracterul prejudiciabil al acţiunilor întreprinse.
Factorul volitiv al iresponsabilităţii se caracterizează prin lipsa capacităţii persoanei de a-şi dirija
acţiunile sau inacţiunile în momentul săvârşirii infracţiunii şi este determinat de afectarea sferei volitive a
psihicului persoanei. Această stare psihică este strâns legată de incapacitatea intelectuală a persoanei
(factorul intelectiv), însă poate să se manifeste şi independent. De exemplu, în cazul unei astfel de
tulburări psihice cum este piromania, persoana simte impulsul de a da foc, de a distruge prin foc şi,
exceptând faptul că înţelege caracterul prejudiciabil al unei asemenea fapte, nu are capacitatea de a se
abţine de la impulsul de a incendia.
4. Simpla prezenţă a criteriului juridic (psihologic) nu dă temei pentru recunoaşterea persoanei
iresponsabile. Or, alin.(1) art.23 CP cere ca incapacitatea persoanei de a-şi da seama de acţiunile şi
inacţiunile sale sau de a le dirija să fie determinată de anumite cauze care se referă la criteriul medical al
iresponsabilităţii.
Criteriul medical constă din faptul că lipsa capacităţii intelectuale şi volitive a persoanei este efectul unor
cauze ca: a) bolile psihice cronice; b) tulburările psihice temporare; c) stările patologice. Astfel, criteriul medical al
iresponsabilităţii este exprimat în art.23 CP printr-o enumerare generalizatoare juridico-penală a tuturor tipurilor
de boli psihice, tulburări psihice şi stări patologice cunoscute de psihiatrie şi capabile să afecteze activitatea
normală a psihicului persoanei (criteriul juridic, psihologic).
5. Pentru ca persoana să fie recunoscută iresponsabilă se cere prezenţa ambelor criterii ale iresponsabilităţii,
cu condiţia ca la momentul săvârşirii faptei boala psihică a persoanei să fi atins un asemenea grad, încât a lipsit-o
de capacitatea de a-şi da seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori de a le dirija. Recunoaşterea iresponsabilităţii
persoanei este de competenţa instanţelor judecătoreşti, şi acest fapt se soluţionează în baza tuturor materialelor
cauzei, inclusiv în baza expertizei psihiatrice, a cărei efectuare este obligatorie în cazurile în care apar îndoieli cu
privire la starea de responsabilitate a persoanei care a săvârşit o faptă prejudiciabilă.
6. Iresponsabilitatea persoanei se stabileşte la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile prevăzute de legea
penală ca infracţiune. Persoana recunoscută iresponsabilă la momentul săvârşirii faptei prejudiciabile nu poate fi
subiect al infracţiunii şi nici nu poate fi trasă la răspundere penală. Însă faţă de aceste persoane, în baza hotărârii
instanţei judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical prevăzute de art.98-102 CP.
7. Prevederile alin.(2) art.23 CP interzic tragerea la răspundere penală a persoanei care, deşi a
săvârşit infracţiunea în stare de responsabilitate, înainte de pronunţarea sentinţei s-a îmbolnăvit de o boală
psihică.
8. Îmbolnăvirea de o boală psihică după săvârşirea infracţiunii, în principiu, nu serveşte drept temei
pentru liberarea făptuitorului de răspundere penală. Faţă de o asemenea persoană, în baza hotărârii
judecătoreşti, pot fi aplicate măsuri de constrângere cu caracter medical, iar după însănătoşire ea poate fi
supusă pedepsei, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte motive pentru liberarea
ei de răspundere penală şi de pedeapsă (art.102 CP).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri CEDO: Winterwerp v.Olanda din 29.10.1979,
pct.37, 39: (…) În opinia Curţii, în afară de cazurile de urgenţă, persoana respectivă n u ar trebui privată
de libertate decât dacă s-a demonstrat în mod convingător că sugeră de „tulburări mintale‖. Însăşi natura
faptului de stabilit în faţa autorităţilor naţionale competente – adică o tulburare mintală reală – necesită o
expertiză medicală obiectivă. Mai mult, natura sau gravitatea tulburării mintale trebuie să justifice
internarea obligatorie. În plus, valabilitatea continuării internării depinde de persistenţa unei astfel de
tulburări‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 12.12.2005, p.23, Cu privire la respectarea
legislaţiei în cazurile despre aplicarea, schimbarea, prelungirea şi revocarea măsurilor de constrângere cu
caracter medical//BCSJ a RM 9/8, 2006.
CP al CSJ, Decizia 1ra-788/04//moldlex.md
1. Articolul comentat a legiferat pentru prima dată responsabilitatea redusă, aceasta fiind o stare
intermediară între responsabilitate şi iresponsabilitate.
2. La baza responsabilităţii reduse stă o tulburare psihică ce nu-i permite persoanei să înţeleagă în deplină
măsură caracterul şi gradul prejudiciabil al acţiunilor (inacţiunilor) sale şi să le dirijeze.
3. Responsabilitatea redusă, asemenea iresponsabilităţii, este determinată de două criterii: medical şi juridic
(psihologic).
4. Criteriul juridic al responsabilităţi reduse are la bază doi factori: intelectiv şi volitiv. Factorul intelectiv al
responsabilităţi reduse se manifestă prin faptul că persoana”nu-şi poate da seama pe deplin de caracterul şi de
legalitatea faptelor sale”. Factorul volitiv constă în faptul că persoana nu-şi poate dirija pe deplin acţiunile. Pentru
existenţa caracterului juridic este suficient să constatăm unul dintre aceşti doi factori.
5. Criteriul medical se constată prin stabilirea faptului că persoana suferă de o maladie cronică psihică,
manifestă tulburări psihice temporare sau alte stări patologice denumite în doctrină anomalii psihice.
6. Pentru ca să fie recunoscută drept persoană cu responsabilitate redusă, se cere prezenţa ambelor criterii
cu condiţia că, la momentul comiterii infracţiunii, anomaliile psihice să nu fi atins nivelul care înlătură
responsabilitatea persoanei.
7. În alin.(1) al art.231 CP este indicat faptul că persoana cu responsabilitate redusă este pasibilă de
responsabilitate penală. Însă Cp nu conţine anumite norme care ar reglementa responsabilitatea penală redusă a
persoanelor cu responsabilitate redusă. Excepţie fac dispoziţiile art.231 alin.(2) CP, conform cărora, în cazul
persoanelor cu responsabilitate redusă, instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei sau a măsurilor de siguranţă,
ţine cont de tulburarea psihică a acestei persoane la momentul comiterii infracţiunii ca de o circumstanţă
atenuantă prevăzută de art.76 alin.(1) lit.d) CP.
8. O formă specifică de responsabilitate redusă a minorilor este reglementată în art.475 alin.(2) CPP,
conform căruia în cazul în care se constată că minorul suferă de debilitate care nu este legată de maladiile psihice,
trebuie să se stabilească, de asemenea, dacă acesta a fost pe deplin conştient de săvârşirea faptei.
9. Pentru stabilirea arieraţiei învinuitului sau inculpatului minor, organele de urmărire penală şi instanţele
judecătoreşti sunt obligate să dispună efectuarea expertizei de către specialişti în domeniul psihologiei (psiholog,
asistent social, pedagog) sau de către expertul-psihiatru (HP CSJ 37 din 22.11.2004 Cu privire la practica judiciară
în cauzele penale privind minorii). Ţinând cont de gradul de deficienţă mintală, precum şi de gravitatea infracţiunii
săvârşite, minorul, în baza art.54 CP, poate fi liberat de răspunderea penală şi internat într-o instituţie specială de
învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare ori faţă de el se pot aplica măsuri de
constrângere cu caracter educativ, prevăzute de art.104 CP (a se vedea şi comentariul de la art.21 CP).
1. Potrivit art.24 CP, persoana care a săvârşit o infracţiune în stare de ebrietate nu este liberată de
răspunderea penală.
2. Norma citată are în vedere starea de ebrietate obişnuită (simplă, fiziologică) în care a ajuns
persoana ca efect al folosirii alcoolului, substanţelor narcotice sau toxice, ori a altor substanţe cu efect
ebriant sau narcotizant. O astfel de stare de ebrietate, indiferent de gradul ei de gravitate, nu poate fi
considerată stare de iresponsabilitate, deoarece lipseşte criteriul medical al ei (boala psihică cronică,
tulburarea psihică temporară sau starea patologică, despre care se vorbeşte în art.23). Pentru elucidarea
noţiunilor stare de ebrietate şi gradele stării de ebrietate a se vedea art.13412 CP.
3. Cauzele ebrietăţii, gradul şi influenţa ei asupra săvârşirii infracţiunii trebuie stabilite şi se iau în
considerare la stabilirea pedepsei. Stabilirea acestor circumstanţe are importanţă juridico-penală în
practica judiciară. referitoare la gradul Astfel, săvârşirea infracţiunii în stare de ebrietate este o
circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorului. În funcţie de cauzele ebrietăţii şi de influenţa ei
asupra săvârşirii infracţiunii, instanţa de judecată este în drept să nu o considere circumstanţă agravantă
(art.77 CP). De obicei, starea de ebrietate se consideră de către instanţele judecătoreşti ca circumstanţă
agravantă în cazurile în care această stare a contribuit la săvârşirea infracţiunii de către cel ce a consumat
alcool sau substanţe ebriante. În cazul în care făptuitorul a ajuns la starea de ebrietate independent de
voinţa sa (prin înşelăciune i se dă persoanei o băutură în care s-a introdus o substanţă narcotică sau este
constrâns să consume substanţe toxice etc.) sau starea de ebrietate se datorează consumului unor substanţe
de către o persoană care nu era conştientă de afectul lor ebriant sau narcotizant, instanţa de judecată
recunoaşte această circumstanţă ca atenuantă (art.76 alin.(1) lit.i) CP). Însă dacă starea de ebrietate nu se
află în legătură cu caracterul infracţiunii, instanţa de judecată poate să nu recunoască această circumstanţă
ca agravantă (art.77 alin.(1) lit.j) CP).
4. Starea de ebrietate obişnuită, simplă, fiziologică trebuie deosebită de starea de ebrietate
patologică. Diferenţa dintre ele nu constă în gradul de gravitate al ebrietăţii. Starea de ebrietate patologică
în psihiatrie este recunoscută ca o tulburare psihică (delirium tremens, halucinaţii alcoolice, paranoie
alcoolică etc.), din cauza căreia persoana este lipsită de capacitatea de înţelegere şi de dirijare a voinţei
sale. În aceste cazuri suntem în prezenţa celor două criterii (medical şi juridic) ale iresponsabilităţii,
persoana care a săvârşit o faptă prejudiciabilă într-o atare stare fiind recunoscută iresponsabilă (art.23
CP).
5. În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic, narcoman sau toxicoman, dacă există avizul
medical corespunzător, instanţa de judecată, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, poate
să aplice faţă de aceste persoane măsurile de constrângere cu caracter medical prevăzute în art.103 CP.
6. În scopul apărării sănătăţii publice şi convieţuirii sociale, al prevenirii săvârşirii infracţiunilor în stare de
ebrietate, este interzisă prin ameninţare cu pedeapsa penală circulaţia ilegală a substanţelor narcotice şi
psihotrope (art.217-2176 CP), prescrierea lor ilegală (art.218 CP) şi organizarea ori întreţinerea speluncilor pentru
consumul acestor substanţe (art.219). Luând în seamă specificul activităţii psihice a minorilor şi efectul negativ al
substanţelor narcotice şi psihotrope asupra dezvoltării organismului lor, legea penală prevede răspunderea
penală pentru atragerea minorilor la consumul ilegal de droguri, medicamente sau alte substanţe cu efect
narcotizant (art.209 CP) şi la organizarea sau întreţinerea speluncilor pentru consumul substanţelor narcotice sau
psihotrope (art.219 CP).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO din 04.04.2000 în cauza Witold Litva
v.Polonia, par.69: „Curtea menţionează că, în limbajul curent, termenul alcoolic desemnează o persoană
dependentă de alcool... Art.5 par.1 lit.e)nu poate fi interpretat în sensul că ar autoriza deţinerea unui
individ numai pentru că ar consuma alcool. În opinia Curţii, în textul art.5 nimic nu indică asupra faptului
că acest text interzice unui stat contractant să ia această măsură cu privire la o persoană care abuzează de
alcool, pentru a restrânge efectele nefaste ale consumului acestuia pentru ea însăşi şi pentru societate sau
pentru a o împiedica să aibă un comportament periculos, după ce a consumat excesiv alcool. Din acest
punct de vedere, Curtea menţionează că este indubitabil că un consum de alcool constituie evident un
pericol pentru societate şi că un individ în stare de ebrietate poate reprezenta o ameninţare pentru el însuşi
şi pentru alţii, fie el sau nu dependent de alcool (par.62)//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 08.07.1999, 20 (cu ulterioarele modificări)
Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţiei în cadrul examinării cauzelor penale referitor la
încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a mijloacelor de transport, pct.11//Culegere
de hotărâri explicative /340, 2002.
CP al CSJ, deciziile 1ca-107/03; 1re-298/04; 1ra-776/2004 din 03.11.2004// www.moldlex.md
1. Spre deosebire de CP din 1961, în art.25 al CP sunt legiferate etapele activităţii infracţionale fără
a se da o definiţie acestei noţiuni. În teoria dreptului penal, prin etape ale activităţii infracţionale se înţeleg
fazele, căile prin care trece fapta infracţională în desfăşurarea ei până la producerea rezultatului (iter-
criminis, calea infracţională).
În evoluţia sa această activitate parcurge anumite faze:
apariţia ideii infracţionale,
deliberarea,
luarea hotărârii,
pregătirea infracţiunii,
tentativa de infracţiune (începerea executării) şi
finalizarea infracţiunii prin producerea rezultatului dorit.
Pornind de la teza că numai acţiunile (inacţiunile) pot fi recunoscute infracţiuni şi de la
periculozitatea lor pe parcursul desfăşurării activităţii infracţionale, legiuitorul a incriminat numai actele
de pregătire, tentativa şi producerea rezultatului prejudiciabil. Astfel, art.25 CP incriminează actele de
pregătire şi tentativa, dacă nu au ajuns în faza producerii rezultatului din motive ce nu au depins de voinţa
făptuitorului, drept infracţiuni neconsumate, iar în cazul producerii rezultatului – drept infracţiuni
consumate.
Apariţia ideii, deliberarea şi luarea hotărârii, ultima chiar şi exteriorizată, dacă nu au fost
materializate prin acţiuni de pregătire sau de tentativă, au rămas în afara legii penale.
2. Infracţiunea se consideră consumată dacă fapta săvârşită întruneşte toate semnele constitutive ale
componenţei de infracţiune (alin.(1) art.25 CP). Prin urmare, infracţiunea consumată conţine toate
semnele ce caracterizează componenţa infracţiunii, şi nu doar unele, ca în cazul tentativei. Pentru
recunoaşterea infracţiunii drept consumată are importanţă de principiu momentul consumării infracţiunii.
Odată cu consumarea infracţiunii, activităţile efectuate în fazele precedente în vederea producerii
rezultatului îşi pierd propria lor individualitate, integrându-se în fapta consumată, singura reţinută pentru
încadrarea juridică şi sancţionarea ei.
3. Momentul consumării infracţiunii depinde de construcţia juridică a componenţei de infracţiune
din PS a CP.
Infracţiunile, drept componenţe materiale, se consideră consumate din momentul survenirii
rezultatului. De exemplu, furtul, jaful şi escrocheria se consideră consumate dacă averea a fost sustrasă şi
infractorul are o posibilitate reală de a o folosi sau dispune de ea la dorinţa sa (p.23 din HP CSJ 23 din
28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor). Au
componenţe materiale şi alte infracţiuni prevăzute de PS a CP (art.145, 146, 147, 239, 242, 271 etc.).
Infracţiunile cu componenţe formale dobândesc forma consumată în momentul săvârşirii acţiunii
prejudiciabile. De exemplu, tâlhăria se consideră consumată din momentul atacului însoţit de aplicarea
sau ameninţarea cu aplicarea violenţei, periculoase pentru viaţa şi sănătatea victimei, şantajul – din
momentul înaintării cerinţei, însoţită de ameninţare, indiferent de atingerea de către infractor a scopului
pus (p.23 din HP CSJ 23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor); traficul de fiinţe umane, precum şi traficul de copii, fac parte din componenţele de
infracţiuni formale şi se consideră consumate din momentul săvârşirii a cel puţin unei acţiuni specifice
art.165 şi 206 CP, indiferent de survenirea consecinţelor prejudiciabile (HP CSJ 37 din 22.11.2004 Cu
privire la practica aplicării legislaţiei în cauzele despre traficul de fiinţe umane şi traficul de copii. La
infracţiunile cu componenţe formale se referă şi alte infracţiuni din PS a CP (de exemplu, art.177, 178,
179, 290, 307 alin.(1), 311, 312 etc.).
Unele infracţiuni sunt construite în aşa fel, încât ele se consumă chiar din momentul pregătirii lor.
De exemplu, intenţia de a dobândi prin banditism arme şi muniţii se consideră infracţiune consumată din
momentul organizării bandei (p.10 din HP CSJ 31 din 9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în
cauzele penale despre purtarea, păstrarea, transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea
armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a
muniţiilor). O astfel de construcţie au şi infracţiunile de organizare a unei rebeliuni armate (art.340 CP),
organizarea unei formaţiuni paramilitare ilegale (art.282 CP), crearea sau conducerea unei organizaţii
criminale (art.284 CP), organizarea de grupuri criminale în scopul terorizării condamnaţilor porniţi pe
calea corectării sau săvârşirii atacurilor asupra administraţiei penitenciarelor (art.286 CP) etc.
● Alte infracţiuni se consideră consumate din momentul creării unei stări de pericol real pentru
valoarea socială ocrotită de legea penală. De exemplu, infracţiunea de ecocid se consideră consumată din
momentul în care acţiunile descrise în art.136 CP pot provoca o catastrofă ecologică; ameninţarea cu
omorul sau vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii constituie infracţiune dacă a existat
pericolul realizării acestei ameninţări (art.155 CP); punerea intenţionată a altei persoane în pericol de
contaminare cu maladia SIDA constituie infracţiune consumată prevăzută de art.212 CP; infracţiune de
terorism consumat constituie chiar şi ameninţarea cu săvârşirea actelor de terorism (art.278 CP) etc.
● Infracţiunea continuă se consideră consumată în momentul încetării activităţii infracţionale sau din
cauza survenirii unor evenimente care împiedică această activitate (alin.(2) art.29 CP). La această
categorie de fapte se referă infracţiunile prevăzute de art.166, 167, 194, 202, 203 CP etc.
● Infracţiunea prelungită se consumă în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni
infracţionale (art.30 CP).
4. În alin.(2) art.25 CP se dă noţiunea infracţiunii neconsumate, care constă din pregătirea şi
tentativa de infracţiune (a se vedea comentariul la art.26 şi 27 CP).
5. Delimitarea infracţiunii consumate de cea neconsumată are importanţă juridico-penală. Or,
conform alin.(3) art.25 CP, răspunderea penală pentru pregătirea şi tentativa de infracţiune se stabileşte
conform articolului corespunzător din PS a CP, ca pentru infracţiunea consumată, cu trimitere la art.26 şi
27 CP. În afară de aceasta, justa calificare a acţiunilor făptuitorului drept infracţiune consumată sau
neconsumată are şi consecinţe diferite. Astfel, răspunderea penală este prevăzută numai pentru actele de
pregătire a infracţiunii mai puţin grave, grave, deosebit de grave şi excepţional de grave, ele nefiind
pedepsite în cazul infracţiunilor uşoare (alin.(2) art.26 CP). Dispoziţiile art.81 CP pentru infracţiunile
neconsumate stabilesc unele procedee de aplicare a pedepsei mai favorabile decât pentru infracţiunea
consumată şi interzice aplicarea pedepsei de detenţiune pe viaţă pentru infracţiunile neconsumate. În
funcţie de momentul consumării infracţiunii se rezolvă unele probleme privind aplicarea amnistiei şi
prescripţiei de tragere la răspunderea penală. De exemplu, în cazul infracţiunii continue amnistia se aplică
numai cu condiţia ca acţiunea sau inacţiunea începută să înceteze până la data intrării în vigoare a actului
de amnistie. Dacă infracţiunea continuă începută până la actul de amnistie durează şi după intrarea lui în
vigoare, amnistia nu se aplică.
6. Formele infracţiunii prevăzute în art.25 CP şi determinate de etapele de desfăşurare a activităţii
infracţionale privesc numai activitatea infracţională la baza căreia stă intenţia, ca formă a vinovăţiei.
Asemenea forme se exclud în cazul infracţiunilor săvârşite din imprudenţă.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Se consideră infracţiune consumată (tâlhărie)
fapta lui GI, care în stradă, urmărind scopul sustragerii banilor, cu un pistol cu gaze l-a atacat pe PJ,
îndreptând arma în direcţia ultimului, sub ameninţare de aplicare, i-a cerut banii, care însă nu i-a obţinut,
deoarece victima PJ, prin acţiuni de autoapărare l-a doborât şi reţinut pe făptuitor‖ (Decizia 1re-240/04).
1. Sub aspect obiectiv, tentativa implică efectuarea unor acte ce fac parte din latura obiectivă a
infracţiunii începute, iar sub aspect subiectiv presupune caracterul intenţionat al acestor acte.
2. Sub aspect obiectiv, tentativa reprezintă, în primul rând, un început de executare a acţiunii îndreptate
nemijlocit împotriva valorii sociale ocrotite de CP. Făptuitorul, prin actele de executare, atentează la obiectul
concret şi creează pericolul real de a-i cauza o daună, iar în unele cazuri chiar îi cauzează o anumită daună. De
exemplu, în cazul tentativei de omor, nu este necesară o încadrare suplimentară a urmărilor reale survenite
pentru victimă (p.3 din HP CSJ 9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor intenţionat).
3. Tentativa de infracţiune cu componenţe formale este posibilă numai atunci când latura lor obiectivă se
constituie din diferite acţiuni prevăzute în dispoziţiile normei de incriminare. De exemplu, violul se consideră
infracţiune consumată din momentul în care s-a început raportul sexual. Dacă faţă de victimă se aplică forţa fizică
sau ameninţarea cu scopul de a săvârşi un raport sexual cu ea, dar acest scop n-a fost atins din motive ce nu
depind de voinţa vinovatului, toate cele săvârşite urmează a fi calificate ca tentativă de viol (p.5 din HP CSJ 17 din
07.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală). De regulă, actele
de executare a tentativei se săvârşesc prin acţiuni. Însă art.27 CP nu exclude tentativa şi prin ina cţiuni. În
teoria dreptului penal posibilitatea tentativei prin inacţiune este discutabilă. Cei care pledează pentru
existenţa tentativei prin inacţiune, de obicei, îşi argumentează opinia prin exemplul devenit clasic: o mamă,
în scopul uciderii copilului nou-născut, nu îl hrăneşte.
4. O altă trăsătură a aspectului obiectiv al tentativei constă în faptul că acţiunea a cărei executare
a fost începută nu şi-a produs efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. Cauzele
independente de voinţa făptuitorului care împiedică producerea efectului în cazul tentativei sunt
diverse. Ele se constituie din împrejurări apărute contrar voinţei făptuitorului, care întrerup acţiunile
şi fac imposibilă continuarea lor sau care înlătură producerea rezultatului.
5. În funcţie de gradul de realizare a tentativei, ea poate apărea în formă întreruptă
(neconsumată) sau în forma consumată.
6. Tentativa întreruptă (neconsumată) este atunci când acţiunea începută este întreruptă şi nu
mai poate fi continuată pentru a-şi produce efectul din cauze independente de voinţa făptuitorului. De
exemplu, există tentativa întreruptă când, în scopul de a omorî victima, infractorul îi aplică lovituri cu
cuţitul în regiunea cutiei toracice, însă acţiunea nu a fost dusă până la sfârşit din cauză că partea
vătămată s-a apărat şi au intervenit alte persoane.
7. Tentativa este consumată în cazul în care acţiunea a început şi a fost dusă până la capăt, dar
nu s-a produs rezultatul, el fiind înlăturat din cauze ce nu depind de voinţa făptuitorului. De ex emplu,
constituie tentativă consumată fapta persoanei care nu a avut posibilitatea de a dispune de bunurile
sustrase din punga victimei din cauză că a fost observată de victimă şi de alte persoane şi reţinută
îndată de ele.
8. Dacă persoana a renunţat, benevol şi definitiv, la ducerea până la capăt a infracţiunii, ea nu
poate fi trasă la răspunderea penală şi se liberează de răspundere penală în legătură cu renunţarea de
bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, cu excepţia cazurilor în care actele tentativei conţ in o altă
infracţiune consumată (art.56 CP). Renunţarea de bunăvoie la infracţiune poate apărea nu numai la
întreruperea voluntară a actelor de tentativă, ci şi în cazul înlăturării producerii rezultatului. De
exemplu, o persoană, după ce a administrat o substanţă otrăvitoare victimei cu intenţia de a o ucide,
fiindu-i milă de chinurile ei, îi dă un antidot, cheamă salvarea, explică medicilor ce otravă i -a dat
victimei şi, datorită acestor măsuri, îi salvează viaţa. În cazul dat făptuitorul nu va răspunde p entru
tentativa de omor, ci numai pentru urmarea efectiv produsă până la înlăturarea morţii victimei.
9. Tentativa sub aspect subiectiv se distinge prin caracterul intenţionat al actelor ei. Practica
judiciară a RM recunoaşte constant că tentativa de infracţiune poate fi săvârşită numai cu intenţie
directă. Sub acest aspect CSJ a explicat instanţelor judecătoreşti că tentativa de omor este posibilă
numai cu intenţie directă (p.3 din HP CSJ 9 din 15.11.1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele
despre omor intenţionat). De asemenea, s-a explicat instanţelor judecătoreşti că, la soluţionarea
cauzelor cu privire la tentativa de viol cu aplicarea forţei fizice sau a constrângerii psihice, trebuie
constatat faptul dacă inculpatul a acţionat cu scopul de a săvârşi raportul sexual şi dacă forţa aplicată
a servit drept mijloc spre a-şi atinge scopul. Numai dacă există atare circumstanţe, acţiunile
vinovatului pot fi recunoscute drept tentativă de viol şi numai ele dau posibilitatea de a delimita
tentativa de viol de alte acte criminale (acte de desfrâu, huliganism, cauzare a leziunilor corporale,
insultă etc.) (p.5 din HP CSJ 17 din 07.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din categoria
infracţiunilor privind viaţa sexuală).
10. În funcţie de caracterul intenţionat al tentativei şi al cauzelor ce înlătură producerea
rezultatului, tentativa poate apărea sub formă de tentativă asupra unui obiect nul sau de tentativă cu
mijloace nule.
11. Sintagma tentativă asupra unui obiect nul e descifrată ca atare atunci când persoana
atentează la valorile sociale ocrotite de legea penală, însă acţiunile comise nu au pricinuit şi nu au
putut pricinui daună din cauza greşelii făptuitorului, deoarece obiectul lipsea în momentul atentatului
sau avea calităţi atât de bune, încât – prin acţiunile întreprinse – nu putea fi vătămat. De exemplu,
dacă făptuitorul a sustras arme, muniţii, substanţe explozive, care în acel moment nu aveau
capacităţile iniţiale, dar el era sigur că cele sustrase au capacităţile necesare, acesta va purta
răspunderea penală pentru tentativă de sustragere a substanţelor explozive (p.6 din HP CSJ 31 din
9.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre punerea, păstrarea, transportarea,
fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor sau a substanţelor
explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor).
12. Tentativa cu mijloace nule va fi calificată ca atare în cazul în care consumarea infracţiunii
nu a fost posibilă din cauza insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite. De exemplu,
făptuitorul a instalat, cu scopul de a suprima viaţa victimei, un dispozitiv explozibil sub automobilul
ei. Explozia, nefiind puternică, a avut drept efect numai deteriorarea automobilului şi cauzarea unor
leziuni corporale victimei. Vinovatul a fost condamnat pentru tentativă de omor, deoarece, din cauza
insuficienţei mijloacelor folosite de făptuitor, moartea victimei nu a survenit.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 19.12.2005: „Încadrarea acţiunilor
condamnatului în baza art.art.27, 145 alin.(1) CP este incorectă fiindcă tentativă de omor este posibilă
numai cu intenţie directă: E.A., a fost trimis în judecată pentru săvârşirea tentativei de omor
prevăzută de art.27 CP raportat la art.l45 alin.(1) CP‖ (Hotărârea 4-1re-127/2005)//www.justice.md;
CP al CSJ, deciziile: 1ca-51/03; 1ra-229/04; 1ca-57/03; 1ra-590/04; 1re-524/04; 1ra-379/04.
1. În CP după structura lor infracţiunile iau diferite forme, necunoaşterea cărora poate duce la
calificarea unei singure infracţiuni ca pluralitate de infracţiuni. Pentru a evita astfel de erori în
practica judiciară, CP reglementează infracţiunea unică şi pluralitatea de infracţiuni ca instituţii
distincte ale dreptului penal.
2. Conceptul de infracţiune unică este legiferat în art.28 CP, conform căruia se consideră
infracţiune unică şi se califică conform dispoziţiei unei singure norme din CP săvârşirea unei acţiuni
(inacţiuni) sau a unui sistem de acţiuni (inacţiuni), prevăzute de norma de incriminare.
3. Dreptul penal cunoaşte mai multe forme ale infracţiunii unice. În PG a CP sunt date noţiunile
infracţiunilor unice în formă de infracţiune continuă (art.29 CP), infracţiune prelungită (art.30 CP).
Alte forme ale infracţiunii unice se deduc din normele de incriminare din PS a CP. Ele sunt numite în
literatura de specialitate infracţiuni simple, infracţiuni complexe, infracţiuni cu acţiuni alternative şi
infracţiuni de îndeletnicire.
4. Ca formă a infracţiunii unice, infracţiunea simplă se caracterizează sub raport obiectiv printr -
o singură acţiune (inacţiune), printr-un singur rezultat, iar subiectiv printr-o singură formă de
vinovăţie. După natura sa firească acţiunea (inacţiunea) în cazul infracţiunilor simple se poate realiza
printr-un act sau prin mai multe acte de executare. De exemplu, o lovitură sau mai multe lovituri cu
cuţitul în scopul omorului persoanei constituie în ambele variante o infracţiune unică d e omor.
5. Infracţiunea este complexă când în componenţa sa intră ca element sau ca circumstanţă
agravantă o acţiune (inacţiune) care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală.
Reunirea faptelor în componenţa infracţiunii complexe se face de legiuitor la incriminarea lor. În
PS a CP infracţiunea complexă se prezintă sub două forme: a) infracţiunea complexă de bază (forma
tip) şi b) infracţiunea complexă agravată.
6. Infracţiunea complexă de bază (forma tip) este formată din reunirea de către legiuitor a două
sau mai multe infracţiuni distincte şi crearea unei a treia deosebite de cele reunite. Exemplul tipic a
unei astfel de infracţiuni complexe este tâlhăria. Ea este formată din infracţiunea de jaf (art.187
alin.(1) CP) şi infracţiunea de vătămare intenţionată medie sau uşoară a integrităţii corporale sau a
sănătăţii (art.152 alin.(1) CP) şi de ameninţare cu omor sau cu vătămarea integrităţii corporale sau a
sănătăţii (art.155 CP).
7. Infracţiunea complexă agravată este o variantă a infracţiunii simple care cuprinde în
componenţa sa ca circumstanţă agravantă o altă infracţiune. De exemplu, infracţiunea simplă de
privare ilegală de libertate (art.166 alin.(1) CP), însoţită de cauzarea unei vătămări grave integrităţii
corporale sau sănătăţii (art.151 alin.(1) CP), ori soldată cu decesul victimei din imprudenţă (art.149
alin.(1) CP) constituie infracţiunea complexă de privare de libertate în formă agravantă, prevăzută de
art.166 alin.(3) CP.
Unele infracţiuni complexe agravante sunt compuse dintr-o infracţiune complexă de bază (forma
tip) şi o altă infracţiune ca circumstanţă agravantă. De exemplu, tâlhăria săvârşită de o organizaţie
criminală sau cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau sănătăţii (art.188 alin.(3) CP), pirateria
(art.289 alin.(2) lit.c) CP).
Nu orice infracţiune agravată este şi o infracţiune complexă agravată. De exemplu, omorul
săvârşit cu premeditare din interes material este o infracţiune simplă agravată, şi nu una complexă,
deoarece aceste circumstanţe agravante nu constituie infracţiuni distincte, ci semne caracteristice
laturii subiective a înseşi infracţiunii de omor.
8. Infracţiunea cu acţiuni alternative constă din mai multe acţiuni enumerate în dispoziţia normei
de incriminare, care, fiecare în parte sau săvârşite în ansamblu, constituie elementul material al unei
infracţiuni unice consumate. Sunt infracţiuni cu acţiuni alternative traficul de fiinţe umane (art.165
CP); circulaţia ilegală a substanţelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor (art.217 CP);
proxenetismul (art.220 CP), rebeliunea armată (art.340 CP) etc.
9. În PS a CP sunt prevăzute două infracţiuni unice care pot fi săvârşite în formă de
îndeletnicire:
a) dobândirea sau comercializarea bunurilor obţinute pe cale criminală, săvârşite sub formă de
îndeletnicire (art.199 alin.(2) lit.b) CP);
b) îndeletnicirea ilegală cu pescuitul, vânatul sau cu alte exploatări ale apelor.
În limbajul obişnuit cuvântul îndeletnicire are înţeles de profesiune, meserie sau ocupaţie.
Înţelesul juridico-penal al termenului îndeletnicire, utilizat în articolele menţionate CP nu-l defineşte.
În lipsa unei astfel de precizări organelor de urmărire penală şi instanţelor de judecată le revine
sarcina de a decide, în funcţie de împrejurările concrete ale cauzei, dacă fapta aşa cum ea a fost
săvârşită de făptuitor, poate fi apreciată sau nu ca o îndeletnicire criminală. Însă o astfel de
interpretare judiciară este în contradicţie cu previzibilitatea legii penale ca aspect al principiului
legalităţii în dreptul penal. De aceea, pentru a aplica în practică dispoziţiile art.199 alin.(2) lit.b) CP
şi art.234 CP, se cere o lege de interpretare a înţelesului termenului îndeletnicire utilizat în ele.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ, deciziile: 1ca-56/03; 1re-401/04.
1. Definiţia concursului de infracţiuni, dată în art.33 alin.(1) CP, este generală şi evidenţiază
condiţiile de existenţă şi trăsăturile specifice lui, care îl caracterizează ca o formă distinctă de
pluralitate de infracţiuni.
2. Condiţiile pentru existenţa concursului de infracţiuni sunt aceleaşi ca şi pentru pluralitate în
general: săvârşirea a două sau mai multor infracţiuni de către una şi aceeaşi persoană. Or, concursul
de infracţiuni se deosebeşte de recidivă prin faptul ca persoana să nu fi fost condamnat ă definitiv
pentru vreuna din ele.
3. Pentru a înţelege sensul expresiei persoana nu a fost condamnată pentru vreuna din ele
trebuie precizat din ce moment persoana se consideră condamnată.
4. Potrivit art.110 CP şi art.65 alin.(3) CPP, se consideră condamnată persoana în privinţa căreia
sentinţa de condamnare a devenit definitivă. Prin urmare, din momentul pronunţării sentinţei de
condamnare şi până la devenirea ei definitivă, persoana nu poate fi recunoscută condamnată. Din
acest punct de vedere, considerăm că, dacă după pronunţarea sentinţei de condamnare până la
devenirea ei definitivă persoana săvârşeşte o nouă infracţiune, suntem în prezenţa unui concurs de
infracţiuni, dar nu a recidivei. Însă acest fel de concurs de infracţiuni are un mod special de
sancţionare prevăzut de art.85 CP pentru cumulul de sentinţe, deosebit de cel de sancţionare a
concursului de infracţiuni prevăzut de art.84 CP. Din aceste considerente, susţinem că, în acest caz,
suntem în prezenţa unei forme legale de pluralitate de infracţiuni numite în art.85 CP drept cumul de
sentinţe. De asemenea, există concurs de infracţiuni şi în cazul în care, după pronunţarea sentinţei, se
constată că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte
de pronunţarea sentinţei în prima cauză (art.84 alin.(4) CP).
5. În art.33 alin.(2)-(4) CP se concretizează modalităţile concursului de infracţiuni (real şi ideal)
şi se evidenţiază specificul condiţiilor de existenţă a fiecărei modalităţi în parte.
6. Specificul concursului ideal constă în faptul că el există atunci când persoana săvârşeşte
printr-o singură acţiune (inacţiune) două sau mai multe infracţiuni. Drept consecinţă a acţiunii
criminale, în acest caz, se prejudiciază mai multe obiecte juridice apărate de diferi te articole din CP.
De exemplu, dacă în cadrul şantajului vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii a provocat din imprudenţă decesul victimei, faptele săvârşite trebuie calificate ca şantaj
prevăzut de art.189 alin.(3) CP şi lipsire de viaţă din imprudenţă în baza art.149 CP (p.13 HP CSJ 16
din 07.11.2005 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj).
Însă nu există concurs ideal în cazul complexităţii naturale când o infracţiune mai uşoară se
absoarbe în mod firesc de infracţiunea mai gravă. Astfel, dacă s-a dovedit că în acţiunea vinovatului
există componenţa tentativei de omor, nu este necesară o încadrare suplimentară privind urmarea
reală survenită pentru victimă (p.3 HP CSJ 15 din 15.11.1993 cu modificările efectuate prin HP CSJ
20 din 10.06.1998, 38 din 20.12.1999 şi 25 din 29.10.2001, Cu privire la practica judiciară în cauzele
despre omor premeditat). Sau, acţiunile făptuitorului care concomitent au avut drept urmare
consecinţe prevăzute de diferite aliniate ale art.177 CP (1961) (art.264 CP din 2002), se încadrează
conform unuia dintre alineatele art.177 CP, care prevăd cea mai gravă din consecinţele survenite (p.5
HP CSJ 20 din 08.07.1999, Despre practica judiciară cu privire la aplicarea legislaţi ei în cadrul
examinării cauzelor penale referitor la încălcarea regulilor de securitate a circulaţiei şi de exploatare a
mijloacelor de transport).
7. În cazul concursului ideal toate infracţiunile pot fi săvârşite fie cu intenţie, fie din imprudenţă
sau pot fi săvârşite sub orice formă de vinovăţie. Concursul ideal nu exclude nici infracţiunile
săvârşite cu două forme de vinovăţie. Astfel, dacă atacul de tâlhărie a fost însoţit de vătămarea
intenţionat gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii care a provocat decesul victimei, fapta
urmează a fi calificată în baza art.188 alin.(3) lit.c) şi art.151 alin.(4) CP (p.8 HP CSJ 23 din
28.06.2004, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor).
8. Concursul real are particularitatea că făptuitorul, prin diferite acţiuni (inacţiuni) de sine
stătătoare, săvârşeşte două sau mai multe infracţiuni. Sub aspect subiectiv, infracţiunile ce alcătuiesc
concursul real de infracţiuni pot fi săvârşite în orice formă a vinovăţiei (intenţie sau imprudenţă). În
componenţa concursului real pot intra atât infracţiunile consumate, cât şi cele în formă neconsumată
(pregătirea şi tentativa de infracţiune), precum şi infracţiunile săvârşite în orice formă a participaţiei.
9. Concursul real are două modalităţi: concursul simplu şi concursul cu conexitate.
10. Pentru realizarea concursului simplu nu este necesară existenţa vreunei legături între
infracţiunile comise, cu excepţia unităţii făptuitorului. Astfel, Plenul CSJ a explicat instanţelor
judecătoreşti că profanarea simbolurilor statale nu necesită o calificare suplimentară ca huliganism.
Profanarea simbolurilor statale urmează a fi calificate prin concurs cu huliganismul numai în cazurile în
care aceste infracţiuni constituie un concurs real (p.4 HP CSJ 6 din 24.06.1991 cu modificările HP CSJ
38 din 20.12.1999 şi 25 din 29.10.2001 Cu privire la practica aplicării de către instanţele judecătoreşti a
legislaţiei despre răspunderea pentru profanarea simbolurilor statale şi despre încălcarea intenţionată a
ordinei de folosire a lor).
11. Concursul cu conexitate există atunci când una din infracţiunile concurente constituie cauză
pentru săvârşirea celeilalte. Această modalitate a concursului real se poate prezenta sub două variante
fiecare având trăsăturile sale specifice.
12. Prima variantă constă din comiterea unei infracţiuni pentru a putea săvârşi alta. În această
variantă ambele infracţiuni trebuie să fie intenţionate, indiferent de faptul dacă prima infracţiune este
indispensabilă sau nu pentru comiterea celei de a doua. De exemplu:
● sustragerea, iar apoi purtarea, păstrarea şi comercializarea armelor de foc, a muniţiilor şi
substanţelor explozive, constituie un concurs de infracţiuni, săvârşite intenţionat (p.13 HP CSJ 31 din
09.11.1998 Cu privire la practica judiciară în cauzele penale despre purtarea (portul), păstrarea
(deţinerea), transportarea, fabricarea, comercializarea ilegală, sustragerea armelor de foc, a muniţiilor
sau a substanţelor explozive, păstrarea neglijentă a armelor de foc şi a muniţiilor);
● falsificarea unor documente oficiale urmată de folosirea lor de către falsificator în vederea
sustragerii bunurilor se califică conform art.190 (escrocherie) şi art.361 CP (folosirea documentelor
oficiale) (p.15 HP CSJ 23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre
sustragerea bunurilor);
● acţiunile persoanei care a săvârşit răpirea mijloacelor de transport cu scopul sustragerii
ulterioare a averii aflate în ele (a aparatului de radio, casetofonului, CD, casetelor etc.) sau a unor
părţi ale mijloacelor de transport, urmează a fi încadrate ca concurs de infracţiuni prevăzute de
art.186 şi 1921 CP (p.23 HP CSJ 23 din 24.96.2004 „Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor‖). Însă, după cum s-a menţionat just într-o HP a fostei JS RSSM,
dacă intenţia făptuitorului era îndreptată spre sustragerea mijlocului de transport, acţiunile lui
urmează a fi calificate ca infracţiuni contra patrimoniului. Aceste acţiuni nu cer o calificare
suplimentară ca răpire, deoarece în aceste cazuri răpirea este o metodă de sustragere (p.14 HP JS
RSSM 10 din 21.12.1978 Despre practica judiciară în cauzele infracţiunilor în domeniul
transportului).
13. A doua variantă a concursului cu conexitate se realizează prin săvârşirea unei infracţiuni
pentru ascunderea alteia. În acest caz ultima infracţiune se săvârşeşte cu intenţie, pe când prima se
poate săvârşi fie cu intenţie, fie din imprudenţă. De exemplu:
● dacă ameninţarea cu moartea ori vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii a fost
făcută după săvârşirea violului sau a acţiunilor violente cu caracter sexual pentru a face presiuni
asupra victimei ca aceasta să nu comunice cuiva despre infracţiune, faptele săvârşite urmează a fi
calificate potrivit art.155 şi art.171 alin.(1) CP sau art.172 alin.(1) CP (p.13 HP CSJ Despre practica
judiciară în cauzele din categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală);
● dacă, săvârşind şantajul, făptuitorul a omorât intenţionat o persoană cu scopul de a ascunde
infracţiunea comisă, faptele urmează a fi calificate prin concurs în baza art.189 şi art.145 CP (p.22
HP CSJ 16 din 7.11.2005 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj);
● părăsirea locului accidentului rutier constituie o infracţiune prevăzută de art.266 CP numai
dacă conducătorul mijlocului de transport a încălcat regulile de securitate a circulaţiei sau pe cele de
exploatare a mijloacelor de transport şi a provocat astfel urmările indicate în art.264 alin.(3) şi (5)
CP.
14. Concursul de infracţiuni este o situaţie exterioară condiţiilor de săvârşire a fiecărei
infracţiuni în parte şi nu influenţează asupra gravităţii şi calificării lor (art.114 CP).
Dar săvârşirea de către o persoană a mai multor infracţiuni, în special a celor intenţionate,
demonstrează, de regulă, pericolul social sporit al celor săvârşite şi al persoanei celui vinovat (p.1 HP
CSJ 13 din 20.12.1993 cu modificările HP CSJ 20 din 10.06.1998 Cu privire la practica de stabilire a
pedepsei pentru săvârşirea mai multor infracţiuni sau în cazul mai multor sentinţe). De aceea
importanţa lui constă în faptul că acest concurs de infracţiuni atrage sancţionarea infracţiunilor
concrete conform unor criterii şi procedee speciale, prevăzute de art.84 CP.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO în cauza Oliveira v.Elveţia din
30.07.1998): „(...) reclamanta a invocat faptul că a fost condamnată în urma comiterii unui accident
de circulaţie soldat cu rănirea unei persoane, mai întâi cu o amendă pentru „absenţa stăpânirii
vehiculului‖ şi apoi, tot cu amendă, pentru rănirea persoanei şi că, astfel a fost condamnată de două
ori pentru aceeaşi faptă. CEDO a ajuns la altă concluzie: în realitate, în speţă, este vorba despre „un
caz tipic de concurs ideal de infracţiuni‖, caracterizat prin aceea că o faptă penală unică se
„descompune‖ în două infracţiuni distincte. Art.4 din Protocolul 7 la Convenţia din 1950 interzice
judecarea de două ori pentru aceeaşi infracţiune, pe când, în cazul concursului ideal de infracţiuni,
aceeaşi faptă penală are a fi analizată ca două infracţiuni distincte‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Se consideră concurs real de infracţiuni
prevăzute de art.171 alin.(1), 172 alin.(1), 188 alin.(1) CP, faptele lui BI, care noaptea, din stradă,
forţat a dus-o pe victima JO într-un ascunziş, unde cu aplicarea constrângerii psihice şi fizice a
săvârşit cu ea un raport sexual, după ce, prin aplicarea aceloraşi constrângeri şi -a satisfăcut cu ea
pofta sexuală în formă perversă. După aceasta, ameninţând-o cu cuţitul, care i l-a pus la gât, i-a smuls
cerceii de aur în sumă de 700 lei‖ (Decizia 1re-210/04).
CP al CSJ: „Există concurs ideal de infracţiuni în faptele lui GR, care a procurat şi păstrat ilegal muniţii – o
grenadă, cu care a venit în localul unui disco-club şi unde a avut un conflict cu un grup de persoane. Cu scop
de răfuială cu aceştia prin tentativă de omor intenţionat a pus grenada în funcţie, scoţând -ui inelul se
siguranţă şi aruncând-o în direcţia acelora. Din cauze independente de voinţa lui, grenada a explodat în aer,
rănind o persoană şi pe însuşi condamnat” (Decizia 1ca-61/03).
CP al CSJ: „Constituie concurs real de infracţiuni faptele lui CA, care din relaţii ostile, prin multiple
lovituri, i-a cauzat victimei AC vătămări intenţionate grave a integrităţii corporale, iar când victima zăcea fără
cunoştinţă CA l-a dezbrăcat de scurta de piele – cost 150 lei, de pulover – 70 lei, bunuri pe care le-a sustras”
(Decizia 1ca-65/03).
CP al CSJ: „Faptele lui OV, care în stare de ebrietate, din interes material şi cu scop de omor, l-a atacat
pe BG în automobilul „W-Golf”, lovindu-l cu un obiect metalic ascuţit în regiunea inimii şi cu pumnii în
diferite părţi ale corpului, sustrăgând-ui 2000 dolari SUA, apoi, crezând că victima a murit, a răpit
automobilul, care l-a abandonat la o distanţă de 16 km de la locul atacului, s-au calificat ca concurs real de
infracţiuni: omor premeditat săvârşit din interes material; sustragere prin tâlhărie a bunurilor proprietarului
în proporţii mari; răpire a mijlocului de transport însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa victimei”
(Decizia 1ca-99/03).
CP al CSJ: „Există concurs de infracţiuni: furt cu cauzare de daune în proporţii considerabile şi abuz de
putere a persoanei cu funcţii de răspundere în faptele lui CV, care fiind colaborator al organelor de poliţie în
grad de plutonier major, aflat în exerciţiul funcţiunii de patrulă noaptea l-a reţinut pe MN sub pretextul că
este în stare de ebrietate şi spunându-i că verifica prezenţa documentelor de identitate, din buzunar i-a
sustras pe neobservate 17000 lei, cauzând victimei o daună considerabilă” (Decizia 1ra-733/04).
CP al CSJ: „Se consideră concurs real de infracţiuni de tâlhărie şi atragere a minorului în activitate
criminală în faptele lui BV, care ştiind cu certitudine că MM nu a atins vârsta de 18 ani, l-a instigat şi în grup
cu ultimul au pătruns în locuinţa lui LO, pe care au atacat-o, aplicând violenţă periculoasă pentru viaţă, au
acaparat bunuri ale proprietarului în sumă de 2609 lei” (Decizia 1re-14/04).
1. Spre deosebire de art.24 CP din 1961, care prevedea condiţiile de recunoaştere a infractorulu i ca
recidivist deosebit de periculos, în art.34 al noului CP sunt reglementate condiţiile în care infracţiunile
săvârşite se consideră în stare de recidivă.
2. Recidiva se deosebeşte de concursul de infracţiuni prin faptul că o persoană a săvârşit a doua
infracţiune având antecedente penale nestinse pentru prima infracţiune. Deosebirea recidivei de cumulul de
sentinţe constă în faptul că, în cazul recidivei, legea prevede un regim specific de sancţionare a infracţiunii
săvârşite în stare de recidivă, iar în cazul cumulului de sentinţe legea prevede un mod special de stabilire a
pedepsei definitive pentru două infracţiuni sancţionate prin sentinţe diferite.
3. Pentru existenţa recidivei sunt necesare prezenţa următoarelor condiţii comune pentru toate
formele recidivei:
a) Infractorul care a atins vârsta de 18 ani să aibă antecedente penale pentru săvârşirea uneia sau a mai
multor infracţiuni intenţionate. Infracţiunile săvârşite în timpul minoratului nu creează starea de recidivă.
Condamnările pronunţate în străinătate pentru infracţiuni intenţionate se iau în considerare la stabilirea
de recidivă numai cu condiţia că aceste sentinţe au fost recunoscute de către instanţa de judecată a RM în
modul stabilit de lege (art.34 alin.(4) CP).
Se consideră săvârşită în stare de recidivă şi infracţiunea intenţionată săvârşită de către o persoană cu
antecedente penale nestinse, rezultate din condamnările pronunţate până la intrarea în vigoare a noului CP
(12.06.2003).
În cazul în care condamnatul cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în termenul
de probă o nouă infracţiune intenţionată această infracţiune nu se consideră săvârşită în stare de recidivă,
însă se ia în seamă, la stabilirea pedepsei, art.84 CP (art.34 alin.(5) lit.e) CP).
b) Acest infractor să săvârşească din nou una sau mai multe infracţiuni intenţionate. Infracţiunile din
imprudenţă au rămas în afara recidivei prevăzute de art.34 CP, însă infracţiunile cu două forme de vinovăţie
pot crea starea de recidivă, ele se consideră intenţionate (art.19 CP).
Săvârşirea unei infracţiuni intenţionate după stingerea antecedentelor penale sau după reabilitare nu
creează starea de recidivă.
Dacă după pronunţarea sentinţei pentru prima infracţiune şi până la devenirea ei definitivă persoana
fără antecedente penale săvârşeşte din nou o infracţiune intenţionată, aceste două infracţiuni nu formează o
recidivă (a se vedea p.2 al comentariului de la art.33 CP).
4. După gradul prejudiciabil, recidiva, în art.34 CP, este legiferată sub trei forme: simplă, pericul oasă şi
deosebit de periculoasă.
5. Recidiva simplă este reglementată în art.34 alin.(1) CP. Ea există în toate cazurile în care se comite cu
intenţie una sau mai multe infracţiuni de către o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune
săvârşită cu intenţie. Excepţie de la această regulă constituie cazurile în care recidiva se consideră
periculoasă sau deosebit de periculoasă. Prin urmare, recidiva simplă are caracter general, iar celelalte două
forme ale recidivei au caracter special.
6. În art.34 alin.(2) CP sunt prevăzute condiţiile specifice ale recidivei periculoase, care o determină să
apară sub două modalităţi:
a) prima modalitate a recidivei periculoase există atunci când persoana condamnată anterior de două
ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune.
Nu pot fi considerate drept condamnate cu închisoarea persoanele:
condamnate cu detenţiunea pe viaţă;
condamnate la amendă, apoi le-a fost înlocuită cu închisoarea în condiţiile prevăzute în art.64 alin.(5)
CP;
condamnate la pedeapsa cu închisoarea şi liberate de pedeapsă datorită schimbării situaţiei (art.94
CP şi art.389 alin.(3) pct.2) CPP);
condamnate la pedeapsa cu închisoarea, aplicată ca pedeapsă definitivă pentru concurs de infracţiuni
intenţionate şi din imprudenţă în cazul în care pedeapsa definitivă constă în exclusivitate din pedeapsa cu
închisoarea, aplicată pentru infracţiune din imprudenţă;
condamnate la închisoare, aplicată ca pedeapsă definitivă pentru concurs de infracţiuni intenţionate
şi din imprudenţă în cazul în care infracţiunile intenţionate au fost săvârşite în timpul minoratului.
b) Pentru existenţa recidivei periculoase în a doua modalitate sunt necesare următoarele condiţii:
persoana să fie anterior condamnată pentru săvârşirea unei infracţiuni intenţionate grave sau
deosebit de grave. Această condiţie este îndeplinită indiferent de pedeapsa la care persoana a fost
condamnată, dacă antecedentele penale nu sunt stinse;
această persoană să săvârşească din nou cu intenţie o infracţiune gravă sau deosebit de gravă, care
de fapt se şi consideră recidivă periculoasă în această modalitate.
7. Recidiva deosebit de periculoasă este reglementată în art.34 alin.(3) CP şi are de asemenea două
modalităţi:
a) prima modalitate a recidivei deosebit de periculoase (art.34 alin.(3) lit.a) CP) se deosebeşte de
recidiva periculoasă reglementată de art.34 alin.(2) lit.a) CP doar prin faptul că persoana trebuie să
săvârşească o nouă infracţiune după ce a fost condamnată prin sentinţe definitive de trei ori cu închisoarea;
b) a doua modalitate a recidivei deosebit de periculoase (art.34 alin.(3) lit.b) CP) se caracterizează prin
săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau excepţional de grave de către o persoană condamnată
anterior pentru o infracţiune excepţional de gravă.
i. Din cele menţionate se poate concluziona că condamnările anterioare ale persoanei sunt premise
pentru recunoaşterea infracţiunilor săvârşite ulterior în stare de recidivă. Recidiva în reglementarea noului
CP nu este o circumstanţă care poate agrava infracţiunea. Recunoaşterea infracţiunii săvârşite ca recidivă
atrage după sine sancţionarea ei după unele criterii speciale prevăzute de art.82 CP.
ii. Dacă o persoană cu antecedente penale săvârşeşte din nou două sau mai multe infracţiu ni
intenţionate, fiecare infracţiune în parte urmează a fi recunoscută în stare de recidivă conform prevederilor
art.34 CP. În acest caz mai întâi se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune aflată în stare de recidivă
conform criteriilor prevăzute în art.82 CP şi numai după aceasta se aplică regulile de stabilire a pedepsei
definitive pentru concurs de infracţiuni (art.84 CP), iar la necesitate – şi pentru cumul de sentinţe (art.85 CP).
iii. Potrivit art.77 alin.(2) lit.a) CP, la stabilirea pedepsei se consideră circumstanţă agravantă săvârşirea
infracţiunii de către o persoană care anterior a săvârşit o recidivă de infracţiuni. În opinia noastră
condamnarea anterioară a persoanei pentru recidivă de infracţiuni nu poate fi considerată ca circumstanţă
agravantă la stabilirea pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni care se află de asemenea în stare de
recidivă. Însă condamnarea anterioară a persoanei pentru recidivă de infracţiuni poate fi considerată
circumstanţă agravantă la stabilirea pedepsei pentru săvârşirea unei noi infracţiuni care nu se află în stare de
recidivă (de exemplu, în cazul unei infracţiuni din imprudenţă).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea Marii Camere din 29.03.2006 în cauza
Achour v.Franţa//www.coe.int (a se vedea Jurisprudenţa CEDO de la comentariul art.10 CP).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 31.05.2004, 16 Cu privire la aplicarea în
practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale, p.17: „La soluţionarea corectă a
problemei privind stabilirea pedepsei în cazul recidivei de infracţiune (art.82), instanţele de judecată
cercetează circumstanţele care confirmă existenţa recidivei de infracţiuni (art.34 CP), reieşind din
antecedentele penale care nu au fost stinse sau anulate pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie. În
acest caz trebuie aplicate regulile de stingere a antecedentelor penale şi de reabilitare, prevăzute
respectiv în art.111 şi art.112 CP.
În sensul art.34 CP recidiva are loc în acele cazuri când infracţiunea, săvârşită cu intenţie, pentru
care persoana este condamnată prin sentinţă definitivă indiferent de aceea dacă infracţiunea a fost
neconsumată, sau pentru pregătire şi indiferent de faptul dacă persoana era autorul sau complicele la
una din aceste infracţiuni‖//BCSJ, 6/22, 2004.
CP al CSJ: „Se consideră că VS are recidivă deosebit de periculoasă pentru că anterior a fost condamnat
la închisoare de 3 ori: pentru act de huliganism agravant, apoi pentru sustragerea bunurilor proprietarului,
după care pentru viol şi satisfacerea poftei sexuale în formă perversă şi din nou a săvârşit o infracţiune
excepţional de gravă – omor premeditat cu o deosebită cruzime a unui minor” (Decizia 1ca-52/03).
CP al CSJ: „S-a considerat ca recidivă situaţia inculpatei GV, care anterior pentru escrocherie fusese
condamnată la amendă în mărime de 70 salarii minime, pedeapsă neexecutată prin neachitarea sumei şi care,
după un an şi 6 luni de la condamnare a săvârşit o infracţiune deosebit de gravă – sustragere a bunurilor în
proporţii deosebit de mari” (Decizia CSJ 1ca-66/03).
CP al CSJ: „Numitul TV se află în stare de recidivă deosebit de periculoasă deoarece anterior a fost
condamnat de 5 ori pentru infracţiuni intenţionate: 1) huliganism deosebit de agravant; 2) tâlhărie în
circumstanţe agravante; 3) nimicirea bunurilor proprietarului prin incendiere; 4) tentativă de sustragere a
bunurilor cu pătrundere în locuinţă; 5) sustragerea bunurilor proprietarului, şi a săvârşit din nou o tentativă
de sustragere a bunurilor cu pătrundere în locul de depozitare a acestora” (Decizia CSJ 25/04).
CP al CSJ: „PA se află în stare de recidivă periculoasă, deoarece anterior a fost condamnat de 2 ori
pentru infracţiuni intenţionate: 1) furt cu pătrundere în locuinţă; 2) jaf săvârşit de două persoane şi din nou a
săvârşit o infracţiune de sustragere a bunurilor proprietarului cu pătrundere în loc pentru depozitare aşa că
pedeapsa nu poate fi mai mică de două treimi din maximul pedepsei celei mai aspre prevăzute de sancţiune”
(Decizia CSJ 269/04).
CP al CSJ: „GR, care anterior a săvârşit omor intenţionat cu o deosebită cruzime şi în timpul executării
pedepsei a săvârşit tâlhărie cu pătrundere în locuinţă împreună cu altă persoană, deci o infracţiune deosebit
de gravă, se consideră în stare de recidivă deosebit de periculoasă” (Decizia CSJ 146/04).
CP al CSJ: „La stabilirea pedepsei condiţionale lui DV pentru infracţiunea de păstrare ilegală a
substanţelor narcotice, instanţa a considerat că, cu o lună până la pronunţarea ultimei sentinţe DV a achitat
amenda în mărime de 400 u.c., pedeapsă stabilită printr-o sentinţă anterioară, fiind executată pe deplin”
(Decizia CSJ 1ra-547/04).
CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale,
inclusiv, pentru infracţiunile săvârşite de către persoana respectivă în timpul minoratului” (Decizia 1ra-
217/2008).
CP al CSJ din 12.02.2008: „Mărimea pedepsei pentru tentativa de infracţiune ce nu constituie o recidivă
nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse (art.81 CP)” (Decizia 1ra-54/2008).
Plenul CSJ din 17.12.2007: „Mărimea pedepsei pentru recidivă periculoasă nu poate fi mai mică de cel
puţin două treimi din maxima celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul corespunzător” ( Hotărârea 4-
1re-444/2007).
Plenul CSJ din 17.12.2007: „În situaţia în care a apărut o stare favorabilă condamnatului calificativul
recidivist deosebit de periculos i se va exclude, deoarece potrivit legislaţiei penale în vigoare (art.34 CP) este
noţiune de recidivă şi nicidecum de recidivist” (Hotărârea 4-1re-440/2007).
CP al CSJ din 02.10.2007: „Recidiva se consideră periculoasă dacă persoana anterior condamnată de
două ori la închisoare pentru infracţiuni intenţionate a săvârşit din nou cu intenţie o infracţiune” ( Decizia
1re-603/2007).
Plenul CSJ din 02.07.2007: „Mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune ce nu constituie o
recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la articolul
corespunzător din PS a CP pentru infracţiunea consumată” (Hotărârea 4-1re-188/2007).
Plenul CSJ din 28.05.2007: „Conform Legii de modificare a art.186 CP, coroborat cu art.34 CP, recidiva
admisă de către condamnat devine o recidivă simplă şi nu una periculoasă, cum a statuat asupra pedepsei
instanţa de apel, prin decizie menţinută şi de instanţa de recurs” (Hotărârea 4-1re-158/2007).
CP al CSJ din 08.05.2007: „Potrivit art.81 alin.(3) CP, mărimea pedepsei pentru tentativă de infracţiune
ce nu constituie o recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse prevăzute la
articolul corespunzător din PS a acestui cod pentru infracţiunea consumată” (Decizia 1ra-373/2007).
CP al CSJ din 10.10.2006: „Infracţiunea săvârşită după intrarea în vigoare a noului Cod penal de către o
persoană care la acel moment avea antecedent penal nestins se consideră săvârşită de o persoană cu
recidivă şi pedeapsa urmează a se aplica cu respectarea şi a prevederilor art.82 CP. În sensul art.10 CP,
efectul retroactiv al legii penale nu se extinde asupra stării de recidivă a persoanei” (Decizia 1ra-820/2006).
Plenul CSJ din 23.01.2006: „Conform alin.(4) art.72 CP, în penitenciare de tip închis există pedeapsa
persoanelor condamnate la închisoare pentru infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi
persoanele care au săvârşit infracţiuni ce constituie recidivă” (Hotărârea 4-1re-5/2006).
CP al CSJ: „Conform art.84 alin.(4) CP în cazul în care, după pronunţarea sentinţei se constată că
persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni săvârşite înainte de pronunţarea
sentinţei în prima cauză, instanţa stabileşte pedeapsa definitivă pentru concurs de infracţiuni şi nu pentru
cumul de sentinţe. Această circumstanţă are importanţă şi pentru stabilirea tipului de penitenciar în care
condamnatul trebuie să execute pedeapsa. Săvârşirea infracţiunii în timpul minoratului nu se consideră
recidivă” (Decizia 1re-102/2005).
CP al CSJ din 06.10.2004: „Conform art.90 alin.(4) CP în cazul recidivei condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei nu se aplică” (Decizia 1ra-686/2004).
Plenul CSJ din 13.02.2004: „Conform CP, adoptat la 18.04.2002, institutul de recidivist deosebit de
periculos este exclus” (Hotărârea 4-1re-2/2004).
Plenul CSJ din 31.03.2003: „Declarând inculpatul recidivist deosebit de periculos, nu poate fi luată în
considerare condamnarea pentru o infracţiune săvârşită de această persoană înainte de vârsta de 18 ani”
(Hotărârea 4-1ra-5/2003).
Capitolul III
1. În CP din 1961 al RM au existat doar două cauze care înlăturau caracterul penal al faptei: legitima apărare
(art.13) şi extrema necesitate (art.14). Aceste norme se încadrau în Titlul II denumit Infracţiuni. În CP din 18 aprilie
2002, legislatorul a stabilit cauzele care înlătură caracterul penal al faptei într-un capitol aparte, Capitolul III, iar
fiecărei cauze i-a rezervat câte un articol în parte (art.35-40). Recent, prin Legea 277 din 18.12.2008, legiuitorul a
lărgit sfera cauzelor care înlătură caracterul penal al faptei, introducând ordinul ierarhic şi executarea dispoziţiei
în categoria stipulărilor legale care au înlăturat contradicţiile dintre prevederile art.31-33 ale Statutului CIP şi
legislaţia naţională.
2. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei sunt determinate de diverse stări, situaţii, împrejurări, care
au drept urmare că faptei prevăzute de legea penală îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale ale infracţiunii:
caracterul prejudiciabil, vinovăţia, prevederea în lege.
3. Drept temei pentru instituirea legitimei apărări în calitate de cauză care înlătură caracterul penal al faptei
serveşte atât lipsa caracterului prejudiciabil, astfel fapta prezentându-se ca o activitate social-utilă, cât şi lipsa de
vinovăţie, căci făptuitorul nu a acţionat cu voinţă liberă, ci constrâns de necesitatea apărării valorilor sociale
ameninţate grav prin atac periculos.
4. Activitatea de reţinere a infractorului, în condiţiile legii, nu constituie infracţiune. Se consideră
socialmente utile acţiunile legate de cauzarea unui prejudiciu persoanei care a comis o infracţiune şi care se
sustrage de la răspunderea penală. Reţinerea infractorului şi predarea acestuia organelor de drept va constitui un
impediment la săvârşirea de noi infracţiuni, iar prejudiciul se justifică dacă în timpul reţinerii infractorului aceasta
a fost unica metodă de a-l reţine.
5. Includerea stării de extremă necesitate în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al
infracţiunii este condiţionată de faptul că persoana poate fi expusă unor pericole generate de evenimente,
energii, diverse întâmplări cu caracter accidental. În acest caz persoana nu acţionează cu vinovăţie, iar
fapta comisă nu prezintă caracter prejudiciabil.
6. Temeiul includerii constrângerii fizice sau psihice în categoria cauzelor care înlătură caracterul penal al
infracţiunii este generat de lipsa libertăţii de voinţă şi acţiune (inacţiune) a făptuitorului, cerinţă generată de
subiectul infracţiunii, cauză din care făptuitorul nu-şi poate dirija acţiunile.
7. Temeiurile enunţate produc efecte de înlăturare a caracterului penal al faptei numai cu privire la
persoana care a acţionat efectiv sub imperiul constrângerii.
8. Drept cauză care înlătură caracterul penal al faptei este considerat şi riscul întemeiat, deoarece are
drept scop realizarea unor acţiuni socialmente utile. În cazul riscului întemeiat lipseşte şi elementul
vinovăţiei, dat fiind faptul că persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni ştirbirea
intereselor ocrotite de lege.
9. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei nu trebuie să fie confundate cu cauzele de liberare de
răspundere penală (Cap.VI), cu liberarea de pedeapsa penală (Cap.IX) şi de înlăturare a răspunderii penale sau
consecinţele condamnării (Cap.XI).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.11.2003: „CP nou în redacţia din 18.04.2002 nu
prevede răspundere penală pentru omorul săvârşit în condiţiile depăşirii limitelor legitimei apărări” (Decizia 4ra-
47/2003).
CP al CSJ din 08 mai 2007: „Se încetează procesul penal în cauza penală V.V.S. din motivul că există o cauză
de înlăturare a răspunderii penale. V.V.S. se reabilitează” (Decizia 1reab-15/07).
1. Sintagma reţinere a infractorului exprimă sensul acţiunilor de cauzare a unor prejudicii în timpul captării şi
predării către organele de drept a persoanei care a comis o infracţiune şi care se sustrage de la răspunderea
penală.
2. Temeiurile, procedura reţinerii, dreptul cetăţenilor de a aduce forţat la poliţie sau în faţa altui organ al
puterii de stat a persoanei prinse asupra faptului de săvârşire a unei infracţiuni sunt stabilite de legislaţia
procesual-penală (Titlul V, Cap.I).
3. Orice persoană este în drept să reţină infractorul, să-l aducă forţat la poliţie sau în faţa altui organ al
puterii de stat, dacă făptuitorul a fost prins asupra infracţiunii sau a încercat să se ascundă sau să fugă după
aceasta (art.168 CPP).
4. Acţiunile de reţinere a infractorului pot fi diverse: imobilizare prin legare, izolare în încăperi sigure,
cauzare de daune integrităţii corporale sau sănătăţii, în cazuri excepţionale – moartea acestuia.
5. Colaboratorii poliţiei aplică forţa fizică, inclusiv procedeele speciale de luptă, pentru curmarea
infracţiunilor, pentru înfrângerea rezistenţei opuse cerinţelor legale, dacă metodele neviolente nu asigură
îndeplinirea obligaţiunilor ce le revin.
6. Legea cu privire la poliţie prevede că aplicarea forţei, a mijloacelor speciale sau a armei de foc trebuie să
fie precedată de un avertisment privind intenţia recurgerii la ele cu acordarea unui timp suficient pentru reacţia
de răspuns, cu excepţia cazurilor în care tergiversarea aplicării forţei fizice, a mijloacelor speciale şi a armei
generează un pericol direct pentru viaţa şi sănătatea cetăţenilor şi a colaboratorilor poliţiei, poate conduce la alte
urmări grave.
7. Sunt stipulate şi interdicţiile de aplicare a armei de foc contra femeilor şi minorilor, persoanelor de vârstă
înaintată, precum şi contra oamenilor cu evidente deficienţe fizice, cu excepţia cazurilor în care ei au săvârşit un
atac armat, opun rezistenţă folosind arme sau au săvârşit un atac în grup, ce ameninţă viaţa şi sănătatea
oamenilor, dacă acţiunile de acest fel nu pot fi respinse pe alte căi şi cu alte mijloace.
8. Pentru depăşirea atribuţiilor în timpul reţinerii (aplicarea forţei, a mijloacelor speciale şi a armei de foc),
colaboratorii poliţiei sunt supuşi răspunderii penale conform legislaţiei în vigoare.
9. Deosebirile dintre reţinerea infractorului, starea de extremă necesitate şi legitima apărare au fost
comentate la art.36 CP.
1. Fapta săvârşită în stare de extremă necesitate nu constituie infracţiune, deoarece nu este săvârşită cu
vinovăţie.
2. Starea de extremă necesitate se prezintă ca o ciocnire de interese ocrotite de legea penală şi apare în
cazul în care legiuitorul admite sacrificarea valorii mai puţin importante în favoarea celei mai importante.
3. Sursele pericolului care ameninţă valorile sociale ocrotite de lege pot fi de diferită natură: cutremure,
incendii, inundaţii, reacţii manifestate de animale, anumite stări ale organismului omului: foame, sete sau maladii,
activităţi ale persoanei, săvârşite intenţionat sau din imprudenţă.
4. Condiţiile stării de extremă necesitate privitoare la pericolul social sunt:
pericolul să fie iminent;
pericolul să ameninţe viaţa, integritatea corporală, sănătatea făptuitorului sau a altor persoane ori un
interes public;
să nu poată fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.
5. Prin pericol iminent se înţeleg situaţia, întâmplările, care pun în primejdie existenţa, integritatea cuiva sau
a ceva, adică să fi ajuns pe cale să se producă.
6. Pericolul iminent este îndreptat împotriva valorilor sociale enumerate expres în lege: viaţa, integritatea
corporală, sănătatea persoanei, interesul public.
7. Pericolul iminent se consideră inevitabil, dacă nu poate fi înlăturat altfel decât prin comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală.
8. Condiţiile acţiunii de salvare a valorilor sociale ocrotite de lege sunt:
pericolul nu poate fi înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală;
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală a fost unicul mijloc, unica posibilitate de lichidare a pericolului;
să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu ar fi fost
înlăturat (alin.(3) art.38).
9. Spre deosebire de legitima apărare, sfera de protecţie a stării de extremă necesitate este mai restrânsă.
Din acest motiv nu pot invoca starea de extremă necesitate persoanele care, în virtutea obligaţiunilor de serviciu,
înfruntă pericolul (lucrătorii de poliţie, pompierii, medicii şi persoanele care au avut o altă posibilitate de a evita
pericolul etc.).
10. Starea de extremă necesitate nu poate servi drept argument juridic de liberare a făptuitorului de
răspundere materială în cazurile în care prejudiciul este adus unei persoane nevinovate de apariţia pericolului.
11. Deosebirile dintre starea de extremă necesitate, legitima apărare şi reţinerea infractorului au fost
comentate în comentariul de la p.16 art.36 CP.
ARTICOLUL 39. CONSTRÂNGEREA FIZICĂ SAU PSIHICĂ
(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune intereselor
ocrotite de lege ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă în urma acestei constrângeri
persoana nu putea să-şi dirijeze acţiunile.
(2) Răspunderea penală pentru cauzarea de daune intereselor ocrotite de legea penală prin
constrângere psihică sau fizică, în urma căreia persoana menţine posibilitatea de a-şi dirija acţiunile, se
stabileşte în condiţiile art.38.
1. Alin.(1) al prezentului articol stabileşte două forme distincte de înlăturare a caracterului penal al
faptei: constrângerea fizică şi constrângerea psihică.
2. În cazul constrângerii fizice sau psihice se înlătură caracterul penal al faptei din motivul că
infracţiunii îi lipseşte una din trăsăturile esenţiale: vinovăţia. Conform regulilor generale ale răspunderi
penale, nu există vinovăţie când făptuitorul este lipsit de capacitatea de a-şi manifesta voinţa şi a-şi dirija
acţiunile.
3. Constrângerea fizică este o presiune condiţionată de o energie străină care îl pune pe făptuitor în
imposibilitatea de a-şi dirija în mod liber voinţa şi îl determină să săvârşească o faptă prevăzută de legea
penală.
4. Constrângerea psihică constă într-o ameninţare asupra psihicului persoanei care, sub imperiul
acestei presiuni şi ca urmare a ei, nu-şi dirijează voinţa în mod liber şi săvârşeşte o faptă prevăzută de
legea penală.
5. Condiţiile constrângerii fizice şi psihice, cu toate că nu sunt stipulate expres de lege, pot fi deduse
din conţinutul legii. Aceste condiţii sunt:
existenţa sau exercitarea asupra făptuitorului a unei acţiuni de constrângere fizică sau psihică;
constrângerea să fie de natură gravă, să pună în pericol viaţa, sănătatea, integritatea corporală ori
bunurile persoanei;
pericolul grav să nu poată fi înlăturat în alt mod decât prin săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
penală.
6. Alin.(2) al articolului nominalizat prevede situaţia (starea) în care făptuitorul îşi menţine
posibilitatea de a-şi dirija acţiunile în urma constrângerii fizice sau psihice. În cazul în care persoana are
posibilitatea de a-şi alege un anumit comportament şi a lua una sau altă decizie se vor aplica prevederile
stării de extremă necesitate.
1. Progresul tehnico-ştiinţific este imposibil fără a introduce noi tehnologii, fără a realiza
experimente în diferite domenii ale activităţii fiinţei umane. Pentru a nu frâna activitatea persoanei în
diferite domenii – ştiinţă, tehnică, medicină, farmacologie, sfera de producţie etc. – a fost introdusă în
legislaţia penală o nouă cauză care înlătură caracterul penal al faptei: riscul întemeiat.
2. Noţiunea de risc înseamnă o acţiune (inacţiune) cu posibile consecinţe dăunătoare. Evaluarea
gradului de risc exprimă probabilitatea acestuia de a se produce, precum şi impactul pe care îl poate avea
asupra relaţiilor sociale.
3. Riscul se consideră întemeiat dacă îndeplineşte următoarele condiţii:
scopul social util nu putea fi atins fără acţiunile (inacţiunile) însoţite de risc;
persoana care a riscat a întreprins toate măsurile pentru a nu leza interesele şi valorile sociale
ocrotite de legea penală.
4. Riscul întemeiat înlătură răspunderea penală pentru dauna cauzată intereselor şi valorilor ocrotite
numai în cazul în care persoana care a riscat nu a avut la dispoziţie o altă cale de a atinge scopul social
util.
5. Riscul se consideră neîntemeiat, dacă:
era cu bună ştiinţă îmbinat cu primejdia pentru viaţa unei persoane;
conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru ecologic;
conţinea ameninţarea de a provoca un dezastru social;
scopul social-util putea fi atins prin alte mijloace şi acţiuni care nu presupuneau risc;
persoana care a riscat nu a luat toate măsurile pentru a proteja interesele şi valorile ocrotite de
legea penală;
persoana a riscat pentru a-şi atinge scopurile personale.
1. Ordinul sau dispoziţia se consideră legale, dacă au fost date de către persoanele respective şi în limitele
competenţei lor, iar după conţinutul lor nu contravin legislaţiei în vigoare şi nu sunt legate de încălcarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale omului şi cetăţeanului.
2. Prin sintagma ordin ierarhic se înţelege o dispoziţie obligatorie, scrisă sau orală, emisă de o
autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai.
3. Sintagma executare a dispoziţiei are sensul de aducere la îndeplinire întocmai a prevederilor unui
ordin emis de o autoritate sau de o persoană oficială.
4. Cerinţele faţă de conţinutul şi forma de emitere a ordinului sunt generale: claritate, neadmitere a
ambiguităţii în interpretare şi neprovocarea stării de îndoială a subordonatului.
5. Emiţătorul ordinului poartă răspunderea de ordinul emis şi de consecinţele acestuia, de corespunderea
ordinului cu legislaţia, precum şi de abuzul de putere şi de excesul de putere sau de împuterniciri funcţionale în
ordinul pe care îl emite şi de neluarea măsurilor de executare a prevederilor respective.
6. Ilegalitatea ordinului trebuie să fie evidentă, acest fapt presupunând că executorul este conştient de
ilegalitatea ordinului, dar, exceptând acest fapt, îl îndeplineşte.
7. Executarea ordinului poate servi drept fapt al nevinovăţiei executorului numai dacă acesta nu a depăşit
limitele ordinului. Orice depăşire a limitelor ordinului atrage răspunderea personală a executorului.
8. Ordinul ierarhic şi executarea dispoziţiei se încadrează perfect în numărul cauzelor care
exonerează răspunderea penală numai în următoarele condiţii strict prevăzute de dispoziţia legii:
dacă ordinul ierarhic sau dispoziţia nu este vădit ilegală;
dacă persoana care l-a executat nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia este ilegală.
9. Prin sintagma vădit ilicită se înţelege faptul de conştientizare a caracterului clar, evident ilegal,
ilicit al ordinului de către executor.
10. Fraza nu a ştiut că ordinul sau dispoziţia este ilicită exprimă conceptul de neconştientizarea certă
de către executor a faptului de ilegalitate a ordinului sau dispoziţiei pe care a executat-o.
11. În cazul în care ordinul sau dispoziţia ilegală întruneşte condiţiile prevăzute de lege, răspunderii
penale este supus emiţătorul.
12. Nu poate fi trasă la răspundere penală persoana care a refuzat să execute un ordin sau o dispoziţie
vădit ilicită.
13. Persoana care a executat un ordin sau o dispoziţie vădit ilicită, poartă răspundere penală pe baze
generale pentru infracţiune.
14. Ordinul ierarhic (dispoziţia) de a comite o faptă de genocid sau o crimă împotriva umanităţii este
întotdeauna vădit ilegal.
Capitolul IV
PARTICIPAŢIA
Reglementări de drept internaţional: Statutul CIP, art.25 p.3; Materialele Congresului în materie
de drept penal de la Atena, 1957.
Reglementări de drept naţional: CP, art.41-49, 77 alin.(1) lit.c).
Doctrină: Ulianovschi X., Participaţia penală, Ch., 2000; Grama M., Participanţii la infracţiune şi
particularităţile răspunderii lor, Ed.USM, Ch., 2004; George P. Fletcher, Dolea I., Blănaru D., Concepte de bază ale
justiţiei penale, Editura Arc, Ch., 2001, p.201-220, 397-406; Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept penal,
Partea generală, vol.1, Editura Cartier Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici
T., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal. Comentat şi adnotat, sub red. A.Barbăneagră, Cartier
Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Bârgău M., Borodac A., Bujor V., Carpov T., Gheorghiţă M., Gurschi
C., Laşcu M., Popovici T., Şaulean V., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Codul penal al Republicii Moldova.
Comentariu, sub red. A.Barbăneagră, Ed.Arc, Ch., 2003; Macari I., Dreptul penal al RM, Partea generală, Ch., 2002.
S.Brînză, V.Stati, Săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane ca presupusă formă a participaţiei penale:
demitizarea unei concepţii compromise //RND, 4/2, 2008.
Se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau mai multor persoane la săvârşirea unei
infracţiuni intenţionate.
1. Infracţiunea poate fi săvârşită de una sau de mai multe persoane împreună. Dacă la săvârşirea unei fapte
prevăzute de legea penală participă mai multe persoane, se poate vorbi despre participaţie la această faptă.
Specificul participaţiei ca formă deosebită a activităţii infracţionale, determină şi o anumită originalitate în
rezolvarea problemei pe care o ridică răspunderea penală a participanţilor la infracţiune.
2. Pentru ca participaţia penală să existe, se cer următoarele condiţii: a) să existe pluralitate de
făptuitori; b) să existe o legătură subiectivă (coeziune psihică) între participanţi; c) fapta să fie săvârşită în
cooperare materială sau intelectuală; d) săvârşirea de către toţi participanţii a uneia şi aceleiaşi fapte
prevăzute de legea penală; e) cooperarea mai multor persoane să nu fie cerută de conţinutul legal al
infracţiunii.
3. Pluralitatea de făptuitori este consacrată în art.42 CP, conform căruia participanţi la infracţiune
sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală în calitate de autori,
organizatori, instigatori sau complici. Participarea la infracţiune a mai multor persoane înseamnă că nu o
persoană, ci două sau mai multe săvârşesc fapta prevăzută de legea penală (acţiune sau inacţiune),
îndreptată împotriva unuia şi aceluiaşi obiect. Existenţa legăturii interne subiective cu privire la săvârşirea
infracţiunii nu relevă de una singură participarea la infracţiune. De asemenea, nu constituie participaţie
nici aprobarea acţiunilor infracţionale, dacă aceasta nu s-a exprimat printr-o formă concretă de ajutorare a
infractorului: strigătele persoanelor prezente la fapta infracţională în susţinerea acţiunilor făptaşilor nu
constituie instigare, deoarece un atare îndemn nu a avut efect determinant în dezlănţuirea agresiunii. În
cazul în care strigătele de susţinere conduc la întărirea hotărârii infracţionale, acţiunea respectivă e
calificată drept complicitate intelectuală.
4. Condiţia participaţiei se realizează atunci când cooperează cel puţin două persoane fără ca aceasta
să fie necesară pentru existenţa conţinutului legal al infracţiunii.
5. Legătura subiectivă (coeziunea psihică) dintre participanţi este indicată direct în dispoziţia art.41 CP,
conform căreia se consideră participaţie cooperarea cu intenţie a două sau a mai multor persoane la săvârşirea
unei infracţiuni intenţionate. Deci, din punct de vedere subiectiv, participaţia propriu-zisă este condiţionată de
săvârşirea faptei cu intenţie de cel puţin două persoane: instigator - autor; autor - complice ş.a.
6. Participaţia penală există numai atunci când cooperarea s-a produs cu intenţie. De exemplu, dacă legea
cere pentru sancţionarea faptei săvârşite existenţa intenţiei, aceasta trebuie constatată cu privire la fiecare
participant. Dacă unele persoane au cooperat din imprudenţă, cooperarea urmează a fi constatată pentru fiecare
persoană care a cooperat, însă nu există participaţie penală, ci o simplă cooperare materială, deoarece lipseşte
legătura subiectivă dintre participanţi.
7. Pentru existenţa participaţiei, pe lângă legătură subiectivă, trebuie să existe o cooperare materială sau
intelectuală a participanţilor, care constă în faptul că persoanele contribuie într-o formă sau alta la săvârşirea
infracţiunii prevăzute de legea penală. Această contribuţie poate fi: potrivit naturii ei, materială sau intelectuală;
ţinând seama de importanţa sau de aportul ei, principală şi secundară; ţinând cont de momentul când are loc: ea
este înainte de începerea executării acţiunii (inacţiunii) sau în timpul executării acesteia până la momentul
terminării ei.
8. O expresie exterioară a cooperării se conţine în asocierea acţiunilor participanţilor, care poate să se
realizeze în două forme: o însumare simplă a forţelor pentru producerea urmărilor prevăzute de lege;
condiţionarea reciprocă a acţiunilor participanţilor.
9. Sintagma săvârşirea aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală are sensul că, pentru toţi
participanţii la activitatea infracţională comună, există o componenţă de infracţiune comună.
Indivizibilitatea faptei este considerată reală, obiectivă, după cum o prevede legea penală, şi nu în funcţie
de încadrarea juridică pe care ar putea să o obţină ţinându-se cont de diferiţi participanţi, încadrare ce
depinde de vinovăţie şi care poate fi diferită de la participant la participant. Ca să existe participaţie, e
necesar ca acţiunile participanţilor să fie îndreptate împotriva aceluiaşi obiect juridic, iar fapta să se
realizeze cel puţin în forma tentativei.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CA Chişinău din 3.04.2008: „Colegiul penal consideră că instanţa
de fond, la pronunţarea sentinţei, a stabilit corect circumstanţele de fapt, a apreciat incorect şi eronat probele şi
din aceste considerente, ilegal i-a achitat pe inculpaţii B.V., G.S., L.I., I P. şi T. V. pe art.273 al 2, p.b) CP, pe motivul
că nu s-a constatat existenţa faptei infracţiunii prevăzută de art.273 alin.(2) lit.b) CP, răpirea mijlocului de
transport fără scop de însuşire, săvârşită de două s-au mai multe persoane. Dimpotrivă, Colegiul penal constată că
inculpaţii B.V., G.S., L.I., I P. şi T.V., la 21.01.2007, aproximativ pe la orele 20.00, împreună şi de comun acord, în
timpul când serveau băuturi alcoolice în ograda casei nr.32/2 de pe str.A.Doga, mun.Ch., au hotărât şi au răpit
automobilul de model „Renault 11” cu n/î C DM 352, cu preţul de 13.764,7 lei, ce aparţinea cet.V.P, în
următoarele circumstanţe: B.V. a pătruns în salonul automobilului, s-a aşezat la volanul automobilului dat, iar G.S.,
L.I., I P. şi T.V., au împins automobilul de la locul parcării de pe str.A.Doga 32/2, mun.Ch. la o distanţă de 300 metri
în partea Centrului Comercial „Calea Basarabiei” care se află pe str.Calea Moşilor, mun.Chişinău, unde, l-au dat
într-o râpă şi i-au dat foc, distrugându-l integral. Colegiul penal califică acţiunile inculpaţilor B.V., G.S., L.I., I P. şi
T.V., conform art.273 alin.(2) lit.b) CP” (Decizia 1a- 351/08).
ARTICOLUL 42. PARTICIPANŢII
(1) Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator,
instigator sau complice.
(2) Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi
persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din
cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
(3) Se consideră organizator persoana care a organizat săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat
realizarea ei, precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori
a dirijat activitatea acestora.
(4) Se consideră instigator persoana care, prin orice metode, determină o altă persoană să săvârşească o
infracţiune.
(5) Se consideră complice persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, prestare
de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum şi persoana care a promis
dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire a infracţiunii, urmele
acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va procura sau va vinde
atare obiecte.
(6) Participanţii trebuie să întrunească semnele subiectului infracţiunii.
1. Participanţii sunt persoanele care contribuie la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de autor, organizator,
instigator sau complice.
2. Se consideră autor persoana care săvârşeşte în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, precum şi
persoana care a săvârşit infracţiunea prin intermediul persoanelor care nu sunt pasibile de răspundere penală din
cauza vârstei, iresponsabilităţii sau din alte cauze prevăzute de prezentul cod.
3. În raport cu ceilalţi participanţi (organizatori, instigatori sau complici), autoratul se distinge prin caracterul
său esenţial şi necesar, contribuţia autorului constând tocmai în săvârşirea acţiunii sau inacţiunii care constituie
latura obiectivă a infracţiunii. Datorită specificului său, autoratul este singura formă de contribuţie la infracţiunea
care poate exista şi în afara participaţiei. Nici instigarea, ca formă de participaţie, nici complicitatea, nici
organizatorul nu pot exista în afara autoratului, în timp ce acesta din urmă poate exista de sine stătător, fiindcă
fapta prevăzută de legea penală poate fi săvârşită în mod nemijlocit fără să fie necesare alte contribuţii. Atunci
când autorul a săvârşit infracţiunea împreună cu alţi participanţi, contribuţia sa se caracterizează prin faptul că a
realizat în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică acţiunea sau inacţiunea. Prin lexemul nemijlocit
se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare, fără interpunerea unei alte persoane, iar, pe de altă
parte, caracterul de act de executare pe care trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul
contribuie, în mod nemijlocit, la săvârşirea faptei indiferent dacă pentru realizarea acelei contribuţii foloseşte sau
frânează propria energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor etc.), ori dinamizează sau se
foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe, explozive, toxice, animale vătămătoare etc.).
4. Calitatea cerută pentru autor trebuie să existe în momentul săvârşirii faptei: dacă nu pierde calitatea de
autor cel care, după săvârşirea faptei, a încetat de a mai avea calitatea care condiţiona acea calificare şi, viceversa,
nu devine autor cel care a dobândit această calitate după săvârşirea faptei la care a participat. Fără executarea
nemijlocită a acţiunii (inacţiunii) de către autor, nu se poate vorbi despre săvârşirea faptei, fiindcă nu se poate
realiza conţinutul acesteia. Este considerat autor acea persoană care, la comiterea infracţiunii de omor, împuşcă
victima, la comiterea furtului, ia lucrul mobil din posesia sau deţinerea altuia. De aceea, atunci când actele de
instigare sau de complicitate sunt incriminate ca infracţiuni de sine stătătoare cel care le comite este autor, iar nu
instigator sau complice.
5. Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu acte de
executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală. În caz de coautorat,
unul din coautori poate realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (de exemplu, luarea bunului), iar altul –
cealaltă parte a ei (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia va fi o infracţiune consumată sub formă de
coautorat.
6. Nu există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi în momente diferite, lovind, de
exemplu, din răzbunare, mortal victima.
7. Sub aspect obiectiv, coautoratul este acea formă a participaţiei, în care o faptă prevăzută de legea
penală a fost săvârşită în mod nemijlocit de către două sau mai multe persoane împreună sau în comun.
8. Se consideră organizator persoana care a pus la cale săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei,
precum şi persoana care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea
acestora. Acţiunile organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei
criminale, în întocmirea planului săvârşirii infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai
organizaţiei criminale, în coordonarea acţiunilor participanţilor nemijlocit la locul săvârşirii infracţiunii sau de la
distanţă, de exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc.
9. Un alt participant la infracţiune este instigatorul, care se deosebeşte atât de autor, de coautor, cât şi de
complice. Conform art.42 alin.(4) CP, instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină o altă persoană să
săvârşească o faptă prevăzută de legea penală. Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat
hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată
altei persoane, care, fiind determinată să comită fapta prevăzută de legea penală, trece apoi în mod concret la
săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune,
deoarece el nu participă la săvârşirea materială a infracţiunii, adică la realizarea laturii obiective a acesteia.
Instigatorul însă are ideea de săvârşire a infracţiunii, pe care o transmite altei persoane, făcând ca aceasta să ia
hotărârea şi să o pună în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în
schimbul unei recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau
propunerea, ia hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată).
10. Conform art.42 alin.(5) CP, complice este persoana care a contribuit la săvârşirea infracţiunii prin
sfaturi, indicaţii, prestare de informaţii, acordare de mijloace sau instrumente ori înlăturare de obstacole, precum
şi persoana care a promis dinainte că îl va favoriza pe infractor, va tăinui mijloacele sau instrumentele de săvârşire
a infracţiunii, urmele acesteia sau obiectele dobândite pe cale criminală ori persoana care a promis din timp că va
procura sau va vinde atare obiecte. Pe când autorul efectuează acte de executare care realizează în mod
nemijlocit materialitatea faptei, complicele efectuează acte de sprijinire a activităţii autorului. Aşadar, complicele
nu realizează fapta în mod nemijlocit, ci sprijină (înlesneşte, ajută) realizarea acesteia de către autor.
11. Uneori, complicele poate contribui chiar la efectuarea actelor de executare, dar această contribuţie nu
are ea însăşi caracterul unui act de executare, fiindcă complicele nu are calitatea de a efectua fapte cu caracter de
executare în cazul faptei săvârşite, contribuţia sa rămânând o activitate de sprijinire (este cazul infracţiunilor cu
subiect special, la care nu poate fi autor decât o persoană care are o anumită calitate, numai aceste persoane pot
efectua acte de executare, cei care nu au această calitate nu fac decât să-i ajute).
12. Acţiunile persoanelor care nu au luat parte la săvârşirea sustragerii, dar au contribuit la
comiterea acesteia prin sfaturi, indicaţii, prin promisiunea prealabilă că vor tăinui urmele infracţiunii, vor
vinde bunurile sustrase etc., trebuie calificate drept complicitate la sustragere, cu referire la alin.(5) art.42
CP. Săvârşirea sustragerii de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun
cu una sau mai multe persoane care nu întrunesc aceste semne, intră sub incidenţa circumstanţei
agravante „de două sau mai multe persoane‖. Persoana care a organizat sustragerea sau care a determinat
săvârşirea sustragerii o persoană care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală, în
corespundere cu alin.(2) art.42 CP este trasă la răspundere penală în calitate de autor al sustragerii.
Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşite
de această organizaţie, indiferent de faptul dacă au luat sau nu parte la săvârşirea acestor infracţiuni (HP
CSJ nr.23 din 28.06.2004 Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre sustragerea bunurilor,
p.25, 26).
13. Şantajul săvârşit de două sau de mai multe persoane are loc în următoarele cazuri: a) şantajul a fost
săvârşit în coautorat (inclusiv coautorat cu repartizarea rolurilor); b) şantajul a fost săvârşit de către o persoană
care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, în comun cu o persoană care nu întruneşte aceste semne; c)
şantajul a fost săvârşit de către o persoană care întruneşte semnele subiectului infracţiunii, prin intermediul unei
persoane care cu bună-ştiinţă nu este pasibilă de răspundere penală. Acţiunile persoanelor care nu au luat parte
la săvârşirea şantajului, dar au contribuit la săvârşirea acestuia prin sfaturi, indicaţii, prin promisiunea prealabilă
că vor tăinui urmele infracţiunii, că vor vinde bunurile dobândite etc., trebuie calificate drept complici la şantaj, cu
referire la art.42 alin.(5) CP. Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate
infracţiunile de şantaj săvârşite de această organizaţie, indiferent de faptul dacă a luat sau nu parte la săvârşirea
acestor infracţiuni.
14. Calificarea violului (art.171 CP) sau a acţiunilor violente cu caracter sexual (art.172 CP) ca fiind săvârşite
de două sau de mai multe persoane poate avea loc în cazul în care persoanele (nu mai puţin de două) participante
la viol acţionau de comun acord în privinţa victimei. Ca viol sau acţiuni violente cu caracter sexual săvârşite de
două sau de mai multe persoane sunt calificate nu doar acţiunile persoanelor care au săvârşit raportul sexual,
actul de homosexualism, actul de lesbianism sau de satisfacere a poftei sexuale în forme perverse, dar şi acţiunile
persoanelor care, prin aplicarea constrângerii fizice sau psihice faţă de victimă, au făcut posibilă săvârşirea acţiunii
sexuale respective. Complicele la viol şi/sau acţiuni violente cu caracter sexual este persoana care: a ademenit
victima într-un loc dinainte convenit, comod pentru săvârşirea infracţiunii; a pus la dispoziţie mijlocul său de
transport, in scopul săvârşirii infracţiunii; a pregătit mijloacele necesare aducerii victimei in starea de
imposibilitate de a se apăra ori de a-şi exprima voinţa; a săvârşit cu victima un raport sexual şi/sau un act de
homosexualism, de lesbianism sau de satisfacere a poftei sexuale în forme perverse în mod benevol, creând
imediat condiţiile pentru comiterea violului şi/sau a acţiunilor violente cu caracter sexual de către alte persoane,
cu care a intrat în înţelegere prealabilă etc. (HP CSJ nr.17 din 7.11.2005 Despre practica judiciară în cauzele din
categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală, p.9).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 18.06.2002: „Inculpaţii au fost condamnaţi corect, în baza
art.17 şi pct.1 art.88 CP din 1961, unul pentru că a organizat, iar altul pentru că a instigat, fiind şi complice la
săvârşirea omorului premeditat din interes acaparator” (Decizia 1ca-148/2002).
CP al CSJ din 20.02.2001: „Potrivit alin.6 art.17 CP complice se consideră persoana, care a contribuit la
săvârşirea infracţiunii prin sfaturi, indicaţii, procurarea mijloacelor sau înlăturarea obstacolelor, precum şi
persoana care a promis în prealabil că îl va favoriza pe infractor, va tăinui instrumentele şi mijloacele de săvârşire
a infracţiunii, urmele ei, sau obiectele dobândite pe cale criminală” (Decizia 1r/a-31/2001).
b) participaţie complexă;
1. CP, art.42 alin.(1), defineşte autorul infracţiunii ca pe o „persoană, care săvârşeşte în mod
nemijlocit fapta prevăzută de legea penală…‖.
2. Prin lexemul nemijlocit se înţelege, pe de o parte, efectuarea unor acte de executare a laturii
obiective, fără interpunerea unei alte persoane, iar pe de altă parte, caracterul de act de executare pe care
trebuie să-l aibă contribuţia autorului la săvârşirea faptei. Autorul contribuie, în mod nemijlocit, la
săvârşirea faptei indiferent dacă pentru realizarea acelei contribuţii îşi foloseşte sau îşi frânează propria
energie fizică (ucide, loveşte, distruge, sustrage, nu dă ajutor, nu denunţă etc.) ori dinamizează sau se
foloseşte de energia fizică a unei forţe străine (arme, substanţe, explozive, toxice, animale vătămătoare
etc.).
3. Însă sunt situaţii în care fapta prevăzută de legea penală se săvârşeşte nemijlocit şi în mod direct
nu numai de o singură persoană, ci de mai multe. În aceste cazuri, fapta se săvârşeşte în coautorat.
Coautori sunt persoanele care au cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective cu acţiuni de
executare (nemijlocit), la comiterea în comun a aceleiaşi fapte prevăzute de legea penală.
4. Este coautor al infracţiunii de omor atât persoana care loveşte mortal victima, cât şi cea care
imobilizează victima ori încearcă să o dezarmeze.
5. De asemenea, există coautorat în cazul în care mai mulţi infractori lovesc victima cu intenţia de a
o ucide, cu toate că s-ar putea ca niciuna din lovituri să nu fi fost mortală, însă, cumulate, ca urmare a
intensităţii lor, acestea i-au cauzat moartea. În asemenea caz, dacă s-ar lua în considerare fiecare acţiune
separată, ar exista autorat la infracţiunea de vătămare corporală, dar luate împreună, constituie coautorat
la infracţiunea de omor.
6. Pentru existenţa coautoratului trebuie să se constate că cel puţin doi participanţi la infracţiune au
săvârşit în mod nemijlocit fapta prevăzută de legea penală, adică au efectuat acte de executare a acesteia.
Această constatare implică însă înţelegerea clară a noţiunii de acte de executare a faptei incriminate.
7. În sensul strict al termenului, prin act de executare sau de săvârşire nemijlocită a faptei se
înţelege orice act de conduită exterioară prin care se înfăptuieşte direct acţiunea sau inacţiunea
incriminată.
8. În literatura de specialitate şi în practica judiciară se consideră acte de executare, deci de
coautorat, şi acelea prin care se contribuie, chiar indirect, la efectuarea faptei incriminate, cum ar fi actele
de paralizare a energiei, de opunere sau înlăturare a unui obstacol din calea săvârşirii faptei. În acest sens,
se consideră acte de coautorat, şi nu de complicitate, actele prin care un inculpat a ţinut victima spre a
putea fi lovită, iar alt inculpat a lovit victima.
9. În cazul coautoratului suntem în prezenţa unui raport de cauzalitate complex. De exemplu, la
infracţiunea complexă de tâlhărie în formă consumată, autorul trebuie să realizeze în întregime acţiunea
infracţională (ameninţarea ori constrângerea etc., precum şi luarea bunului), pe când în caz de coautorat
unii dintre coautori pot realiza numai o parte a acţiunii infracţionale (luarea bunului), iar altul – cealaltă
parte (ameninţarea, lovirea etc.) şi în acţiunile fiecăruia există o infracţiune consumată sub formă de
coautorat.
10. Pentru existenţa coautoratului trebuie să fie întrunite anumite condiţii. Astfel, sub aspect
subiectiv, trebuie să se constate legătura dintre coautori, altfel chiar dacă s-ar constata actele materiale de
cooperare, nu vom considera că există coautorat ca formă de participaţie, ci o simplă cooperare materială,
fiecare fiind considerat autor al faptei. Nu există coautorat dacă fiecare inculpat acţionează independent şi
în momente diferite, lovind mortal, din răzbunare, victima.
11. În cazul infracţiunilor la care se prevede în conţinutul lor legal un anumit mobil sau scop, trebuie
ca fiecare coautor să acţioneze datorită acestui mobil şi să urmărească acest scop, nu numai unul dintre ei,
dar toţi făptuitorii trebuie să îndeplinească această cerinţă legală.
12. Dacă la săvârşirea unei infracţiuni au participat în calitate de coautori mai multe persoane,
împrejurarea că unele dintre acestea au avut iniţiativa comiterii faptei, propunând celorlalte să acţioneze
împreună, nu condiţionează sancţionarea lor separată pentru instigare, fiind vorba de o activitate comună
a coautorilor, iniţiativa aparţinând unei sau unor persoane.
13. Legătura subiectivă poate interveni înainte sau în timpul executării acţiunii. Astfel, atunci când
mai multe persoane – dintre care una vroia să se răzbune pe un duşman al său, care se afla într-un grup de
persoane, – au hotărât să-i folosească pe acei care se aflau în grupul respectiv şi au executat în comun
acţiunea, se realizează participaţia sub forma coautoratului, iar legătura subiectivă s-a stabilit înainte de
punerea în executare a acţiunii. Legătura se poate stabili şi în timpul executării acţiunii. De exemplu, în
timp ce inculpatul lovea victima, au venit încă patru persoane, care au început şi ei să o lovească, unii cu
cuţitele, iar alţii cu alte obiecte şi cu picioarele, contribuind la înfrângerea rezistenţei victimei. Toţi au
acţionat simultan şi conjugat la suprimarea vieţii victimei, rezultat prevăzut şi dorit sau acceptat de fiecare
dintre făptaşi.
14. Dacă legătura subiectivă se realizează ulterior consumării infracţiunii, nu mai exisă coautorat.
Astfel, nu există coautorat la furt dacă unul dintre inculpaţi a luat bunul spre a-l valorifica, după
consumarea furtului de către celălalt inculpat, primul inculpat răspunde în calitate de tăinuitor.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 17.12.2007: „Infracţiunea comisă de T.V. – violul săvârşit de
două sau mai multe persoane – este prevăzută de art.171 alin.(2) lit.c) CP, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la
15 ani şi, potrivit art.16 alin.(4) CP, se consideră o infracţiune gravă. În atare situaţie, când nu sunt îndeplinite
condiţiile stipulate la art.109 CP, voinţa părţilor cu scop de împăcare nu poate produce efecte juridice. Astfel, din
acest punct de vedere, motivele de casare a hotărârii atacate, precum că părţile s-au împăcat, se resping ca
neîntemeiate” (Hotărârea 4-1re-448/2007).
HP CSJ din 17.12.2007: „Faptele lui R.V. se încadrează în baza art.188 alin.(2) lit.a), b), d), e), f) CP cu semnul
calificativ tâlhăria, adică atacul tâlhăresc asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă
periculoasă pentru viaţa sau sănătatea persoanei agresate, săvârşită repetat, de două sau mai multe persoane, cu
aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile.
Iar ale lui V.R., R.M. şi Gh.E. în baza art.188 alin.(2) lit.b), d), e), f) CP, de asemenea calificate ca tâlhărie, adică
atacul tâlhăresc asupra unei persoane în scopul sustragerii bunurilor, însoţit de violenţă periculoasă pentru viaţa
sau sănătatea persoanei agresate, săvârşită de două sau mai multe persoane, cu aplicarea armei sau a altor
obiecte folosite în calitate de armă, cu cauzarea de daune în proporţii considerabile” (Hotărârea 4-1re-440/2007).
CPL al CSJ: „CPL al CSJ nu evidenţiază anumite temeiuri pentru aprecierea critică a probelor enumerate. şi
consideră că instanţa de fond a examinat sub toate aspecte cauza penală în privinţa inculpatei S.N., a constatat
corect starea de fapt şi de drept a acesteia, a reţinut just vinovăţia inculpatei în comiterea acţiunilor incriminate şi
încadrarea juridică acestora în baza art.165 alin.(2) lit.b), d) CP ca traficul de fiinţe umane, exprimat prin
recrutarea, transportarea, adăpostirea părţilor vătămate în scop de exploatare sexual-comercială, comisă de două
sau mai multe persoane, asupra a două persoane, prin abuz folosindu-se de starea de vulnerabilitate a acestea, în
scopul restituirii unei datorii a cărei mărime nu a fost stabilită în mod rezonabil. Ca urmare, hotărârea instanţei de
apel în privinţa inculpatei S.N. urmează să fie casată cu menţinerea în această parte a sentinţei instanţei de fond”
(Decizia 1ra-729/2007).
CP al CSJ din 22.05.2007: „Prin sentinţa Judecătoriei Şoldăneşti din 01 septembrie 2006, M.Gr. a
fost condamnat în baza art.186 alin.(2) lit.b) şi 186 alin.(2) lit.c), d) CP, cu aplicarea art.84 CP, pentru
concurs de infracţiuni pe art.186 alin.(2) lit.b) la 2 ani închisoare şi amendă în mărime de 3000 lei, care
urmau a fi executate separat, cu executarea pedepsei în penitenciar pentru minori. Prin aceeaşi sentinţă a
mai fost condamnat şi T.V. în baza art.186 alin.(2) lit.c) CP la 180 ore de muncă neremunerată în folosul
comunităţii, însă în privinţa acestuia hotărârile judecătoreşti nu sunt contestate. Conform sentinţei
pronunţate, în baza acordului de recunoaştere a vinovăţiei încheiat între acuzatorul de stat şi inculpat,
inculpatul minor M.Gr. a fost condamnat pentru că, la 14 aprilie 2006, ora 1400, împreună cu alţi doi
minori, au sustras pe ascuns de pe pilonii de lângă brigada de tractoare „Palii" din s.Olişcani, r-nul
Şoldăneşti 119 kg de sârmă de aluminiu în valoare de 1541,05 lei, care aparţinea SA „RED-NORD",
filiala Şoldăneşti.
Acţiunile comise au fost încadrate de către instanţa de fond în baza art.186 alin.(2) lit.b) CP, care prevede
infracţiunea de furt, adică sustragerea pe ascuns a bunurilor altei persoane, săvârşit de două sau mai multe
persoane” (Decizia 1re-350/2007).
1. Condiţia participaţiei complexe se realizează când cooperează intenţionat cel puţin două persoane la
săvârşirea unei infracţiuni, una dintre ele fiind autorul, iar celelalte persoane având diferite roluri: instigator,
organizator, complice.
2. Pentru existenţa acestei condiţii, legea, în general, nu cere decât să fie mai multe persoane, indiferent
dacă unele dintre ele sunt majore sau minore, femei sau bărbaţi, străini sau cetăţeni, subiecţi speciali sau care nu
au această calitate. Toate persoanele care cooperează trebuie însă să îndeplinească condiţiile pentru a răspunde
din punct de vedere penal.
3. Participaţia complexă, prevăzută în art.45 alin.(1) CP, poate să se realizeze de către persoanele care au
contribuit la săvârşirea infracţiunii în diverse calităţi: autor, organizator, instigator, complice. Se consideră
organizator persoana care a pus la cale săvârşirea unei infracţiuni sau a dirijat realizarea ei, precum şi persoana
care a creat un grup criminal organizat sau o organizaţie criminală ori a dirijat activitatea acestora. Acţiunile
organizatorului pot consta în recrutarea membrilor grupului organizat sau ai organizaţiei criminale, în întocmirea
planului de săvârşire a infracţiunii, în împărţirea rolurilor între membrii grupului criminal sau ai organizaţiei
criminale, în coordonarea nemijlocită a acţiunilor participanţilor la locul săvârşirii infracţiunii sau de la distanţă, de
exemplu, prin intermediul mijloacelor tehnice: telefon, poştă electronică, fax, poştă etc. În cazul participaţiei
complexe (art.45 alin.(1) CP), organizatorul pune la cale infracţiunea, iar autorul o execută nemijlocit.
4. Instigarea, în cadrul participaţiei complexe, este fapta unei persoane (instigator) care, cu intenţie,
determină, prin orice mijloace, pe o altă persoană (instigat) să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală.
Caracteristic instigării este faptul că instigatorul, după ce a luat hotărârea de a săvârşi o infracţiune, desfăşoară o
activitate materială, externă, pentru a transmite hotărârea luată altei persoane, care, fiind determinată să comită
fapta prevăzută de legea penală, trece apoi, în mod concret, la săvârşirea ei, devenind autor al infracţiunii.
Instigatorul contribuie la săvârşirea infracţiunii prin transmiterea către cel instigat a ideii de săvârşire a infracţiunii
şi prin determinarea luării hotărârii de a săvârşi fapta de către acesta, fapt care denotă faptul de începere a
executării ei. Deci, instigatorul este un participant sui-generis la infracţiune, deoarece el nu participă la săvârşirea
materială a infracţiunii, la realizarea laturii obiective a acesteia. Instigatorul însă are ideea de comitere a
infracţiunii şi pe care el o transmite altei persoane (autorului), motivându-l pe aceasta să ia hotărârea şi să o pună
în executare (de exemplu, un duşman, din motive personale, îndeamnă o altă persoană, în schimbul unei
recompense, să-l rănească grav pe rivalul său. Cea de-a doua persoană acceptă îndemnul sau propunerea, ia
hotărârea şi execută fapta la care a fost îndemnată sau instigată). În acest caz s-a realizat o participaţie complexă
la săvârşirea unei infracţiuni (art.45 alin.(1) CP).
5. Pentru existenţa complicităţii nu are relevanţă dacă între autor şi complice a existat sau nu o înţelegere,
nici dacă, în momentul săvârşirii faptei, autorul a cunoscut cine este complicele care l-a ajutat. Deci, complicele
are prevederea acţiunii (inacţiunii) pe care urmează să o execute autorul (coautorul), el conştientizează urmările
ei periculoase şi înţelege că actul său se alătură acţiunii (inacţiunii) autorului. De asemenea, el doreşte sau
acceptă să se producă urmările prevăzute. Astfel, dacă făptuitorul a ştiut că tâlhăria, la care a înţeles să contribuie
prin acte de ajutorare, va fi comisă prin punerea victimei în stare de inconştienţă ca urmare a folosirii unor
narcotice, contribuţia sa va constitui complicitate la tâlhărie, chiar dacă autorul a săvârşit sustragerea folosind
violenţa, deoarece a cunoscut că infracţiunea va fi săvârşită în una dintre modalităţile alternative de realizare a
laturii obiective a tâlhăriei şi a dorit să participe la comiterea acesteia.
6. Îndemnul este o îmbiere la o acţiune (inacţiune) infracţională. Dacă îndemnul nu este urmat de
determinare, fiindcă hotărârea era deja luată de instigat (autor), dar acesta mai avea unele ezitări cu privire la
punerea ei în executare, acesta poate constitui doar complicitate intelectuală, fiindcă a contribuit la întărirea
hotărârii infracţionale. De exemplu, nu există instigare la avort dacă îndemnul de a întrerupe sarcina nu a avut
caracter determinant, ci doar a întărit hotărârea autorului de a comite fapta, în acest caz există complicitate la
avort, mai ales că cel care a solicitat întreruperea sarcinii i-a procurat autorului unele substanţe şi instrumentele
necesare intervenţiei. În acest caz, inculpatul comite atât o complicitate morală, prin întărirea hotărârii autorului
de a întrerupere sarcina în condiţii ilicite, cât şi o complicitate materială, prin punerea la dispoziţia autorului a
substanţelor şi instrumentelor necesare intervenţiei de întrerupere a sarcinii. Se subliniază just în motivarea
soluţiei necesitatea că îndemnul, pentru a constitui instigare, urmează să aibă caracter determinant, adică să fi
fost hotărâtor în luarea deciziei autorului de a săvârşi infracţiunea, în caz contrar îndemnul constituie un act de
complicitate morală. Din sensul art.45 alin.(1) CP, rezultă că, în cazul participaţiei complexe, la săvârşirea
infracţiunii pot participa, alături de autor, ceilalţi participanţi, fie doar unul din ei, fie toţi împreună.
7. Participaţia complexă se poate produce în cadrul oricărui tip de infracţiuni cu subiect special, deoarece, la
săvârşirea acestor infracţiuni, se cere existenţa calităţii speciale doar a autorului infracţiunii, nu şi a celorlalţi
participanţi (organizator, instigator, complice).
8. Conform art.45 alin.(2) CP, participaţia complexă poate avea loc şi în cazurile participării nemijlocite a
două sau a mai multor persoane la săvârşirea unei infracţiuni în calitate de coautori, cu condiţia ca, în afară de ei,
la săvârşirea acestei infracţiuni, să participe şi alte persoane: organizatorul, instigatorul sau complicele. În absenţa
unor asemenea împrejurări, suntem în prezenţa unei participaţii simple.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.03.2008: „K.E. a fost condamnat pentru faptul, că fiind
reprezentant al întreprinderii “GELLC” SUA, intenţionat prin participaţie complexă şi cu alte persoane a comis
infracţiunea contrabandă în următoarele circumstanţe: la 12 ianuarie 1998 de către cet.L.C. a fost înregistrată SRL
"M" cu scopul de a exporta din RM producţie agricolă. Firma în cauză a fost înfiinţată ca urmare a înţelegerii
prealabile a cet.L.C., I.S. care a fost înscris în calitate de contabil şi I.V. Din materialele cauzei rezultă, că în şedinţa
de judecată a fost pronunţat doar dispozitivul sentinţei. În dosar nu sunt date că părţile au fost informate despre
redactarea sentinţei” (Decizia 1ra-55/2008).
(1) Se consideră organizaţie (asociaţie) criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o
comunitate stabilă, a cărei activitate se întemeiază pe diviziune, între membrii organizaţiei şi structurile
ei, a funcţiilor de administrare, asigurare şi executare a intenţiilor criminale ale organizaţiei în scopul de
a influenţa activitatea economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în
alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice.
(2) Infracţiunea se consideră săvârşită de o organizaţie criminală dacă a fost comisă de un membru al
acesteia în interesul ei sau de o persoană care nu este membru al organizaţiei respective, la însărcinarea acesteia.
(3) Organizator sau conducător al organizaţiei criminale se consideră persoana care a creat organizaţia
criminală sau o dirijează.
(4) Organizatorul şi conducătorul organizaţiei criminale poartă răspundere pentru toate infracţiunile săvârşit
de această organizaţie.
(5) Membrul organizaţiei criminale poartă răspundere penală numai pentru infracţiunile la a căror pregătire
sau săvârşire a participat.
(6) Membrul organizaţiei criminale poate fi liberat de răspundere penală în cazul în care a declarat benevol
despre existenţa organizaţiei criminale şi a ajutat la descoperirea infracţiunilor săvârşit de ea ori a contribuit la
demascarea organizatorilor, a conducătorilor sau a membrilor organizaţiei respective.
1. Excesul de autor este o formă specifică de săvârşire a infracţiunii de către unul sau mai mulţi
participanţi la infracţiune, esenţa căruia rezidă în faptul că el/ei săvârşesc activităţi infracţionale care nu
au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi.
2. Excesul de autor are particularităţi specifice: există ca instituţie de drept penal doar în cazul
participaţiei penale, adică în situaţia în care, la săvârşirea unei infracţiuni intenţionate au participat două
sau mai multe persoane. Numai în cazul participaţiei penale şi în urma unei înţelegeri dintre participanţi
este rezonabil să vorbim despre cazurile de săvârşire de către autor a unor acţiuni infracţionale care nu au
fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi. În astfel de cazuri, suntem în prezenţa unei situaţii în care
unul dintre autori, prin acţiunile sale, iese vădit în afara limitelor înţelegerii prealabile, săvârşind acte
infracţionale suplimentare, acte care nu pot fi incriminate celorlalţi infractori-participanţi, deoarece ele nu
au fost cuprinse de intenţia celorlalţi participanţi, şi aceşti participanţi nu au susţinut aceste acte şi nu au
aderat la ele.
3. Dacă un grup de persoane, în urma înţelegerii prealabile, a avut drept intenţie săvârşirea unui furt
sau a unui jaf, iar unul dintre participanţi a aplicat sau a ameninţat victima cu aplicarea violenţei
periculoase pentru viaţa şi sănătatea acesteia, acţiunile lui vor fi încadrate drept tâlhărie, iar acţiunile altor
participanţi – respectiv: furt sau jaf, cu condiţia că ele nu au contribuit nemijlocit la aplicarea violenţei
sau nu s-au folosit de ea pentru a însuşi averea victimei.
4. Persoanele care au participat împreună la săvârşirea infracţiunii nu răspund pentru acţiunile
săvârşite de către unul dintre participanţi, fără o înţelegere prealabilă dintre participanţi şi fără contribuţia
acestora.
5. Persoana care, în timpul unui atentat concomitent al mai multor persoane, i-a cauzat victimei o
daună mai mică decât consecinţele infracţionale mai grave, survenite în urma acţiunilor altor participanţi
la infracţiune, poate fi considerată coautor al infracţiunii cu consecinţe infracţionale mai grave doar în
cazul în care persoana respectivă a avut intenţia producerii unor atare consecinţe.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „C.V. a fost declarat vinovat şi pentru faptul că,
cunoscând că în procesul săvârşirii atacului una din persoane prin exces de autor a comis omorul cet.
S.Gh., l-a transportat de la locul comiterii faptei, comiţând favorizarea infracţiunii. Prin recurs avocatul a
solicitat casarea hotărârilor judecătoreşti cu achitarea totală a condamnatului din motiv că acţiunile
comise nu întrunesc elementele constitutive ale infracţiunilor imputate.
Judecind recursul în baza materialelor din dosar şi motivelor invocate, Colegiul l-a admis din
următoarele considerente. Concluzia instanţelor de judecată privind vinovăţia lui C.V. în săvârşirea
infracţiunii de tâlhărie şi de fabricare, purtare ilegală a armei de foc este corectă şi corespunde probelor
examinate şi apreciate de instanţe din punct de vedere al pertinenţei, concludenţii, utilităţii şi veridicităţii
lor: fapt soldat şi cu calificarea corectă a acţiunilor făptuitorului în baza art.290 alin.(2) lit.b) CP. În ce
priveşte calificarea acţiunilor lui C.V. în baza art.188 alin.(3) lit.b) CP, după semnul calificativ „grup
criminal organizat‖, Colegiul a considerat-o ca necorespunzătoare circumstanţelor de fapt ale cauzei,
precum şi prevederilor legii la acest capitol. Potrivit art.46 CP, sub grup criminal organizat se înţelege o
reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru a comite una sau mai multe
infracţiuni.
Astfel, săvârşirea tâlhăriei de către un grup criminal organizat are loc atunci când fapta este comisă
de o reuniune stabilă de persoane care s-au organizat în prealabil pentru săvârşirea actelor de tâlhărire,
precum şi altor infracţiuni‖ (Decizia 1a-250/2005).
1. Art.49 CP reglementează favorizarea nepromisă din timp, aceasta fiind una dintre formele de
implicare la infracţiune, adică presupune o activitate intenţionată, care-l ajută pe infractor, fără a exista o
înţelegere stabilită din timp sau în momentul săvârşirii infracţiunii. Favorizarea infractorului se face
pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea pedepsei, ori pentru a-i
asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, cum ar fi tăinuirea mijloacelor sau a instrumentelor
de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală.
2. Noţiunea de infractor, în sensul art.49 CP, cuprinde atât noţiunea de autor al infracţiunii, cât şi pe cele de
instigator, organizator sau complice (art.42 CP).
3. Elementul material al favorizării constă în acţiunea de a-i acorda ajutor unui infractor, fie pentru a
îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea pedepsei sau pentru a-i asigura
infractorului folosul sau produsul infracţiunii. Un simplu ajutor dat unui infractor, prin care nu se urmăreşte
îngreunarea sau zădărnicirea urmăririi penale, a judecării cauzei, a executării pedepsei, a asigurării produsului
infracţiunii în folosul infractorului nu constituie elementul material al infracţiunii de favorizare (de exemplu,
simplul fapt de tratare a unui infractor bolnav nu constituie infracţiunea de favorizare, dacă tratamentul nu este
făcut pentru a îngreuna sau zădărnici actul de înfăptuire a justiţiei etc.).
4. Favorizarea poate fi săvârşită doar prin acţiuni. Prin inacţiuni poate fi săvârşită doar nedenunţarea, însă,
ţinând cont de faptul că nedenunţarea prin noua legislaţie penală a fost decriminalizată, nu mai poate fi vorba de
săvârşirea infracţiunii în împrejurările indicate. Răspunderea pentru inacţiune este posibilă doar atunci când în
obligaţiunile unei persoane intra împiedicarea survenirii unor consecinţe infracţionale (de exemplu, obligaţiuni
impuse prin lege sau prin alte acte normative, din obligaţiuni asumate în urma încheierii unui contract sau de
serviciu etc.). Însă, în acest caz, nu suntem în prezenţa unei favorizări, în sensul art.49, 323 CP, ci a unei
complicităţi la infracţiune (de exemplu, paznicul de la un depozit vede că un infractor pătrunde în depozit, dar nu
ia nicio măsură de curmare sau împiedicare a infracţiunii) sau în prezenţa unei infracţiuni distincte (de exemplu,
abuzul de serviciu etc.).
5. Prin sintagma ajutorul dat pentru a îngreuna sau zădărnici urmărirea penală se înţelege ajutorul acordat
infractorului în intervalul de timp cuprins între momentul săvârşirii infracţiunii şi momentul trimiterii făptuitorului
în judecată, ajutorul urmărind întârzierea, eludarea cercetărilor ori sustragerea infractorului de la urmărirea
penală.
6. Ajutorul dat unui infractor pentru a îngreuia sau zădărnici judecata este orientat spre întârzierea sau
împiedicarea efectuării actelor de procedură penală, de administrare a probelor în faza de judecată în prima
instanţă sau în instanţele de apel şi recurs, precum şi spre sustragerea infractorului de la judecată, atunci când
prezenţa acestuia este obligatorie sau când s-a emis un mandat de arest preventiv.
7. Sensul sintagmei ajutorul acordat unui infractor pentru a îngreuna sau zădărnici executarea pedepsei
urmăreşte, în primul rând, sustragerea acestuia de la executarea pedepsei cu închisoarea sau de la plata amenzii
la care a fost condamnat printr-o sentinţă definitivă.
8. Favorizarea infractorului poate fi efectuată prin ascunderea infractorului, indiferent de termen, prin
acordarea de locuinţe, haine, alimente, documente, mijloace de transport, grimare etc.
9. Favorizatorul poate impune obstacole la descoperirea probelor prin tăinuirea mijloacelor sau a
instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, la schimbarea formei sau a conţinutului sau la distrugerea lor, prin
tăinuirea în ascunzători a armelor infracţiunii, mijloacelor sau instrumentelor cu ajutorul cărora a fost comisă
infracţiunea.
10. Prin sintagma tăinuirea urmelor infracţiunii se înţelege distrugerea, schimbarea formei sau a conţinutului
urmelor infracţiunii lăsate de mâini (de exemplu, amprente), picioare sau alte părţi ale corpului infractorului, şi a
urmelor lăsate de mijloacele sau instrumentele infracţiunii la faţa locului, pe hainele infractorului sau ale jertfei
sau pe alte obiecte (de exemplu, urme de sânge, de vopsea etc.).
11. Sintagma tăinuirea obiectelor dobândite pe cale criminală exprimă sensul de procurare, păstrare sau
distrugere a banilor, obiectelor şi a altor valori sau mijloace dobândite de terţe persoane în urma săvârşirii
infracţiunii.
12. O condiţie esenţială a favorizării constă în faptul ca ajutorul acordat unui infractor să nu fi fost adus la
îndeplinire în baza unei înţelegeri anterioare, intervenite înainte sau în timpul săvârşirii infracţiunii de către
infractor. Promisiunea din timp de favorizare a infractorului, de tăinuire a mijloacelor sau instrumentelor de
săvârşire a infracţiunii, urmelor acesteia sau a obiectelor dobândite pe cale criminală ori promisiunea din timp de
procurare sau vindere a unor atare obiecte nu constituie acte de favorizare în sensul art.49 CP, ci acte de
complicitate, conform art.42 alin.(5) CP.
13. Latura subiectivă a infracţiunii de favorizare a infractorului se săvârşeşte cu intenţie. Există
intenţie atunci când făptuitorul ştia că s-a săvârşit o infracţiune şi că dă ajutor unui infractor şi si-a dat
seama (a prevăzut) că prin acest ajutor s-ar putea îngreuna sau zădărnici urmărirea penală, judecata sau
executarea pedepsei, ori pentru a-i asigura infractorului folosul sau produsul infracţiunii, cum ar fi
tăinuirea mijloacelor sau instrumentelor de săvârşire a infracţiunii, a urmelor acesteia sau a obiectelor
dobândite pe cale criminală şi, deci, că, prin acţiunea sa, se creează o stare de pericol pentru înfăptuirea
justiţiei, rezultat pe care îl urmăreşte sau îl acceptă făptuitorul.
14. Favorizarea va avea loc doar în condiţiile prevăzute în art.323 CP: favorizarea nepromisă din
timp se referă doar la infracţiunile grave, deosebit de grave sau excepţional de grave. Favorizarea
infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave nu implică răspunderea penală. Categoriile infracţiunilor sunt
reglementate în art.16 CP.
15. Nu sunt pasibili de răspundere penală pentru favorizarea infracţiunii soţul (soţia) şi rudele
apropiate ale persoanei care a săvârşit infracţiunea. Rudele apropiate ale persoanei care a săvârşit
infracţiunea sunt părinţii, copiii, înfietorii, copiii înfiaţi, fraţii şi surorile drepte, bunicul, bunica şi nepoţii.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.12.2006: „Colegiul constată că acţiunile lui
B.V. urmează a fi recalificate de la art.88 pct.6) CP (red.1961) la art.323 alin.(1) CP, ca favorizare
dinainte nepromisă a infracţiunii excepţional de grave. Colegiul califică acţiunile un baza legii penale noi,
deoarece aceasta este o normă mai favorabilă decât cea din art.202 CP (red.1961) şi în acest caz
acţionează prevederile art.10 CP‖ (Decizia 1ra-1165/2006).
CP al CSJ din 23.04.2002: „Acţiunile lui B.A au fost încadrate corect în baza art.202 CP -
favorizarea prealabilă nepromisă a infracţiunii de omor premeditat cu o deosebită cruzime (art.88 pct.6
C.P.), săvârşită de B.V.
La încadrarea acţiunilor lui D.S. în baza legii penale instanţa de fond a motivat participarea lui la
săvârşirea infracţiunii în calitate de complice, însă l-a condamnat în baza art.88 pct.6 CP. Din aceste
motive acţiunile lui D.S. urmează a fi reîncadrate în baza art.17, 88 pct.6 CP. Aplicând pedeapsa, instanţa
de fond a ţinut cont de toate circumstanţele cauzei, de personalitatea inculpaţilor şi a stabilit pedepse ce
corespund faptelor săvârşite personalităţii inculpaţilor şi cerinţelor art.20, 36 CP‖ (Decizia 1ca-93/2002).
Capitolul V
RĂSPUNDEREA PENALĂ
Reglementări de drept internaţional: Convenţie din 22.01.93 cu privire la asistenţa juridică şi raporturile
juridice în materie civilă, familială şi penală //TI, 16/262, 1999; Protocolul din 15.05.2003 de amendare a
Convenţiei europene pentru reprimarea terorismului//www.coe.int; Protocol din 15.11.2000 împotriva traficului
ilegal de migranţi pe calea terestră, a aerului şi pe mare, adiţional la Convenţia Naţiunilor Unite împotriva
criminalităţii transnaţionale organizate //TI, 35/421, 2006; Primul Protocol adiţional din 10.07.77 la Convenţiile de
la Geneva, semnate la 12 august 1949, referitor la protecţia victimelor conflictelor armate internaţionale //TI,
5/189, 1998; Statutul CPI de la Roma din 1998.
Reglementări de drept naţional: Legea 134/13.06.2008cu privire la Serviciul de Protecţie şi Pază
de Stat //MO, 120-121/470, 08.07.2008; Legea 134/14.06.2007 cu privire la mediere //MO, 188-191/730,
07.12.2007; Legea 96/13.04.2007 privind achiziţiile publice //MO, 107-111/470, 27.07.2007; Codul de
executare al Republicii Moldova nr.443/24.12.2004 //MO, 34-35/112, 03.03.2005; Legea 122/14.03.2003
Codul de procedură penală al RM (partea generală) //MO, 104-110/447, 07.06.2003; Legea
122/14.03.2003 Codul de procedură penală al RM (partea specială) //MO, 104-110/447, 07.06.2003;
Legea 54/21.02.2003 privind contracararea activităţii extremiste //MO, 56-58/245, 28.03.2003; Legea
544/20.07.95 cu privire la statutul judecătorului //MO, 59-60/664, 26.10.1995; CRM//MO, 1, 12.08.1994.
Doctrină: Gh.Lişcinschi, Temeiul diferenţierii răspunderii penale //LV, 10/48, 2006; C.Greu,
Particularităţi ale răspunderii penale pentru infracţiunile săvârşite cu intenţie //RND, 7/39, 2008;
Gh.Gladchi, C.Greu, Conceptul şi esenţa vinovăţiei penale //RND, 2/54, 2008; V.Stati, Infracţiunea de
lăsare în primejdie: problemele conexiunii cu alte fapte infracţionale //RND, 9/19, 2007; A.Borodac,
M.Gherman, Răspunderea penală //LV, 11/4, 2005; I.Macari, Răspunderea penală pentru jaf //LV, 5/15,
2005; I.Macari, Răspunderea penală pentru furt //LV, 1/8, 2005; M.Vidaicu, Latura obiectiva a
infracţiunii de trafic de influenta //RND, 1/53, 2005; X.Ulianovschi, Infracţiuni ce atentează la ordinea de
subordonare militară în noul CP//RND, 11/39, 2002; I.Macari, Pregătirea de infracţiune //RND, 10/17,
2002.
1. Conduita ilicită constă într-o acţiune sau inacţiune contrară prevederilor normelor juridice,
săvârşite de о persoană cu capacitate de a răspunde pentru faptele sale, în principiu, încălcarea
prevederilor normelor juridice. Ea atrage răspunderea juridică a persoanei vinovate.
2. Înfăptuirea ordinii de drept penal prin aplicarea constrângerii penale nu se face direct, pe loc,
imediat după săvârşirea faptei şi încălcarea normei penale, ci indirect, nemijlocit, prin intermediul
răspunderii penale, adică prin constatarea existenţei elementelor răspunderii penale şi aplicarea
sancţiunilor legale.
3. Răspunderea penală este о formă a răspunderii juridice care constă, conform art.50 CP, în
condamnarea publică, în numele legii, a faptelor infracţionale şi a persoanelor care le-au săvârşit,
condamnare ce poate fi precedată de măsurile de constrângere prevăzute de lege.
4. Condamnarea publică constă în faptul că şedinţele de judecată în cauzele penale sunt deschise, la
ele are acces publicul şi sentinţa (hotărârea) de condamnare totdeauna se pronunţă public, chiar dacă în
unele cauze şedinţele judiciare au fost secrete.
5. Categoriile de persoane care pot fi trase la răspundere penală sunt reglementate în art.21 CP, ele
putând fi atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, în cazurile reglementate de art.21 alin.(2), (3) CP.
6. Măsurile de constrângere, în sensul art.50 CP, sunt: arestul preventiv, sechestrarea sau confiscarea
specială (art.106 CP), reţinerea, măsurile de constrângere cu caracter medical (art.99-103 CP), măsurile
de constrângere cu caracter educativ (art.104 CP) etc.
7. În sens restrâns, prin răspundere penală se înţelege obligaţiunea unei persoane de а suporta о
sancţiune penală din cauză că a săvârşit o infracţiune. Răspunderea penală nu este un element al
infracţiunii, ci este efectul, consecinţa acesteia.
8. În sens larg, prin răspundere penală se înţelege nu numai obligaţiunea celui care a săvârşit о
infracţiune de a o suporta, ci şi dreptul de a aplica o sancţiune penală, drept ce aparţine statului, care-l
exercită prin organele sale specializate. În această accepţiune răspunderea penală se apropie în mare
măsură de conţinutul raportului juridic penal. Răspunderea penală nu se confundă însă cu raportul juridic
penal în cadrul căruia, fără îndoială, ea se realizează.
9. Răspunderea penală, ca formă a răspunderii juridice, există din momentul săvârşirii infracţiunii şi
constă în obligaţiunea infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii ei. Tragerea efectivă la răspundere
se realizează în cadrul raportului procesual penal în scopul apărării ordinii de drept împotriva
infracţiunilor. Individualizarea constă în activitatea de stabilire a răspunderii penale şi de aplicare a
sancţiunilor prevăzute pentru fiecare infracţiune atât în mod abstract (legal), cat şi în mod concret
(judiciar). Pentru realizarea acesteia, sistemul sancţiunilor din CP (art.62-74), precum şi reglementarea
aplicării lor, urmăreşte combaterea raţională şi eficientă a infracţiunilor prin posibilitatea adaptării acestui
sistem în funcţie de particularităţile fiecărui infractor şi de gravitatea fiecărei infracţiuni.
10. Răspunderea penală constituie о consecinţă inevitabilă a săvârşirii infracţiunii. Realizarea
răspunderii penale, adică condamnarea publică de către stat a faptei prejudiciabile săvârşite şi a
infractorului, este exprimată în sentinţa de condamnare şi de aplicare a pedepsei penale corespunzătoare.
11. Noţiunea şi esenţa răspunderii penale sunt legate nemijlocit de noţiunea şi esenţa relaţiilor
juridico-penale, dar nicidecum nu coincid. Bineînţeles, răspunderea penală poate fi realizată numai în
cadrul naşterii relaţiilor juridico-penale. Emiterea legii penale care prevede răspunderea penală pentru
săvârşirea uneia sau altei fapte prejudiciabile nu generează nici о relaţie juridico-penală. Numai din
momentul săvârşirii de către о persoană a unei infracţiuni concrete, statului îi aparţine dreptul şi
obligaţiunea de a-i aplica acestei persoane măsuri de condamnare şi constrângere, care alcătuiesc
conţinutul răspunderii penale. Funcţiile statului de tragere la răspundere penală a persoanei care a săvârşit
infracţiunea le exercită organele de urmărire penală, procuratura, precum şi instanţele de judecată.
1. Art.50 alin.(1) CP reglementează temeiurile de bază ale răspunderii penale: temeiul real şi cel
juridic. Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvârşită. Temeiul juridic al
răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii, stipulată în legea penală.
2. Temeiul real al răspunderii penale este un fapt juridic prescris, anume comiterea unei infracţiuni.
Acest punct de vedere se desprinde, în mod implicit, şi din celelalte dispoziţii din partea generală şi din
partea specială a CP, şi din dispoziţiile de procedură penală. Explicaţia admiterii acestui temei constă în
faptul că infracţiunea, fiind o faptă gravă, creează o stare de prejudiciu, iar răspunderea penală prin
aplicare de pedepse, uneori deosebit de severe (cum este, de exemplu, detenţiunea pe viaţă sau
închisoarea pe termen lung) sau a unor măsuri de constrângere penale sau procedurale (de exemplu,
măsurile de constrângere cu caracter medical sau educativ (art.99-104 CP etc.) sau arestul preventiv,
reţinerea etc.), are menirea să prevină astfel de fapte. Acolo unde nu există infracţiune, adică pericol
social sau o stare de prejudiciu, nu poate şi nici nu trebuie să existe răspundere penală, pedeapsă sau
măsuri de constrângere, adică detenţiunea pe viaţă sau închisoarea, măsurile de constrângere penală sau
procedurale etc.
3. Temeiul juridic al răspunderii penale îl constituie componenţa infracţiunii (a se vedea comentariul
de la art.52 CP), componenţă prin care se stabileşte gradul de prejudiciabilitate al infracţiunii. Conform
art.15 CP, anume semnele ce caracterizează elementele infracţiunii (componenţa de infracţiune): obiectul,
latura obiectivă, subiectul şi latura subiectivă determină gradul prejudiciabil al infracţiunii.
4. La determinarea gradului prejudiciabil al infracţiunii săvârşite este necesar să fie luat în seamă
cumulul de circumstanţe în care a fost comis actul criminal concret: forma vinovăţiei, motivele, metoda,
împrejurările şi stadiul de săvârşire a infracţiunii, gravitatea consecinţelor ei etc.
5. Elementele şi semnele componenţei de infracţiune sunt reglementate în art.17-22 CP (intenţia,
imprudenţa, subiectul infracţiunii, vârsta, responsabilitatea etc.), şi în alte articole ale părţii generale şi ale
clei speciale ale CP. În lipsa a cel puţin unui element sau semn principal al componenţei de infracţiune,
temeiul juridic al răspunderii penale lipseşte.
6. Este supusă răspunderii penale numai persoana vinovată de săvârşirea infracţiunii prevăzute de
legea penală. În conformitate cu aceste prevederi legale, răspunderea penală şi obligaţiunea de a suporta
pedeapsa sau de a răspunde penal trebuie să se facă în strictă conformitate cu legea penală, adică numai în
cazurile şi în limitele indicate de legea penală. Numai legea penală arată când există răspunderea penală
(când s-a săvârşit o infracţiune) şi când organele judiciare pot trage persoana la răspunderea penală.
7. Legea penală mai prevede că, în cazuri anumite, răspunderea penală poate fi agravată (de
exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor agravante, art.77 CP, al recidivei, art.82 CP etc.), sau poate fi
atenuată (de exemplu, în cazul existenţei circumstanţelor atenuante, art.76 CP etc.). La fel în cazul
înlăturării răspunderii penale, care se poate face numai în limitele prevăzute de lege (de exemplu,
amnistia - art.107 CP, graţierea - art.108 CP etc.).
8. Răspunderea penală revine totdeauna unei persoane. Din acest punct de vedere, în art.51 alin.(2)
CP se prevede că răspunde penal doar acela care a săvârşit fapta infracţională şi doar acela care este
vinovat de săvârşirea ei.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 19.02.2007: „În conformitate cu art.435
alin.(1) pct.1) lit.c) CPP, Plenul a casat hotărârile judecătoreşti pe cauză, inclusiv hotărârea Plenului, şi a
încetat procesul penal pe art.186 alin.(2) lit.a), d) CP în temeiul actului de înlăturare a răspunderii penale
– împăcarea‖ (Hotărârea 4-1re-74/2007).
CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP, stabileşte cazuri stricte în care persoana juridică este pasibilă de
răspundere penală şi articolul 261/1 CP nu este indicat în această normă” (Decizia 1ra-111/2008).
Plenul CSJ din 18.02.2008: „Plenul Curţii Supreme de Justiţie a ajuns la concluzia că instanţele judecătoreşti
ierarhic inferioare corect au verificat şi apreciat probele administrate. Calificând acţiunile inculpatului în baza
art.195 alin.(2) CP, ele just au determinat vinovăţia de comitere a faptei de însuşire a bunurilor în proporţii
deosebit de mari, aceasta rezultând din materialele cauzei penale prin care este dovedit că inculpatul era
conştient de consecinţele transferării banilor, de vreme ce obligaţiile luate asupra sa nu vor fi executate, că suma
nu va fi restituită, fapt ce în mod direct relevă intenţia de însuşire a mijloacelor băneşti prin înşelăciune chiar la
momentul întocmirii contractului civil, această fiind forma de însuşire a banilor transferaţi” (Hotărârea 4-1re-
5/2008)//BCSJ a RM 7/9, 2008.
CP al CSJ din 03.08.2005: „În conformitate cu art.37 CP nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea
penală, săvârşită în scopul reţinerii persoanei care a comis o infracţiune şi al predării ei organelor de drept. În
contextul jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului sub noţiuni de „fapta prevăzută de legea penală" se
înţelege şi o contravenţie administrativă săvârşită de persoană” (Decizia 1ra-495/2005)//BCSJ a RM 1/21, 2006.
CP al CSJ din 23.12.2003: „CP nou în redacţia din 18.04.2002 nu prevede răspunderea penală pentru
vătămarea gravă sau mai puţin gravă a integrităţii corporale, cauzată în condiţiile depăşirii limitelor legitimei
apărări” (Decizia 1ro-279/2003).
ARTICOLUL 52. COMPONENŢA INFRACŢIUNII
(1) Se consideră componenţă a infracţiunii totalitatea semnelor obiective şi subiective, stabilite de legea
penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă.
(2) Componenţa infracţiunii reprezintă baza juridică pentru calificarea infracţiunii potrivit unui articol concret
din prezentul cod.
1. Natura juridică a instituţiei liberării de răspundere penală serveşte drept temei pentru ca persoana
care a săvârşit o faptă ce conţine semnele componenţei de infracţiune să poată fi liberată de răspunderea
penală, însă cu delimitarea, totodată, a acestei instituţii de instituţia liberării de pedeapsa penală
prevăzută în art.89 CP.
2. Liberarea de răspundere penală şi de pedeapsa penală sunt instituţii a căror menire constă în
faptul de neaplicare a pedepselor penale în cazurile în care este iraţională aplicarea acesto ra, rezultând din
caracterul şi gradul prejudiciabil redus al faptei săvârşite şi din calităţile personale ale făptuitorului. Prin
liberarea de răspundere penală se prezumă renunţarea de către stat la condamnarea şi aplicarea unei
pedepse infractorilor în schimbul înlocuirii acesteia prin pedepse de ordin administrativ sau prin aplicarea
unor măsuri de siguranţă cu caracter medical sau educativ.
3. Liberarea de răspundere penală se aplică numai faţă de persoanele în acţiunile cărora sunt
prezente elementele constitutive ale unei infracţiuni şi se deosebesc de cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei, întrucât, în situaţia liberării de răspundere penală, infracţiunea se realizează în toate
trăsăturile ei esenţiale, în timp ce, în situaţia cauzelor care î nlătură caracterul penal al faptei, infracţiunea
nu se realizează prin lipsa unor trăsături esenţiale ale infracţiunii, prin lipsa gradului prejudiciabil al unei
infracţiuni (alin.(2) art.14 CP), lipsa vinovăţiei în cazul legitimei apărări (art.36), starea de extremă
necesitate (art.38), reţinerea infractorului (art.37), constrângerea fizică sau psihică (art.39), riscul
întemeiat (art.40) etc.
4. Articolul conţine şi unele modalităţi de liberare de răspundere penală, necunoscute legislaţiei
penale anterioare, cum ar fi căinţa activă, care a fost anterior prevăzută numai în calitate de circumstanţă
atenuantă, liberarea condiţionată de răspundere penală, liberarea de pedeapsa penală, renunţarea de
bunăvoie la săvârşirea infracţiunii.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „La stabilirea pedepsei
instanţa de apel incorect a reţinut in defavoarea inculpatului faptul că acesta anterior a fost
condamnat deşi era cunoscut că antecedentul penal este stins. Conform art.111 alin.(3) CP,
stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentul penal, astfel că inculpatului nu i se mai poate imputa că a fost cândva condamnat‖
(Decizia 1ra-59/2008).
HP CSJ din 15.06.2004: „...în cazul expirării termenului de prescripţie, sentinţa de
condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei cu liberarea de răspundere penală‖ ( Hotărârea 1ra-
238/2004).
CP al CSJ din 27.04.2005: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat
daune, instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu
condiţia că daunele au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti‖ ( Decizia
1ra-297/2005).
HP CSJ din 23.01.2006: „Eliberarea de pedeapsă în baza actului de amnistie se soluţionează de către
judecătorul de instrucţie, dar nu este în competenţa Plenului prin recurs în anulare (art.469 CPP)”
(Hotărârea 4-1re-3/2006).
1. 1.Liberărea de răspundere penală a minorilor este posibilă numai în cazul respectării următoarelor
condiţii:
infracţiunea trebuie să fie săvârşită pentru prima oară;
infracţiunea trebuie să fie uşoară sau mai puţin gravă;
instanţa de judecată trebuie să constate că procesul de corectare a individului este posibil fără ca
acesta să fie supus răspunderii penale.
2. Infracţiunea se consideră comisă pentru prima oară când persoana care nu a împlinit vârsta de 18
ani a comis pentru prima dată o infracţiune sau în cazul în care această infracţiune este comisă nu pentru
prima dată, dar cu condiţia că, pentru infracţiunea anterior săvârşită, au expirat termenele de prescripţie
pentru tragerea la răspundere penală ori s-au stins antecedentele penale.
3. Se consideră uşoară sau mai puţin gravă infracţiunea pentru care legea penală prevede pedeapsa
maximă cu închisoarea pe un termen de până la 2 ani sau până la 5 ani inclusiv.
5. Drept condiţii care ar putea servi ca temei de constatare că persoana poate fi corectată fără a fi
supusă răspunderii penale pot fi considerate diversele circumstanţe atenuante ce se referă atât la
personalitatea infractorului, cât şi la fapta săvârşită, cum ar fi: căinţa sinceră, autodenunţarea, contribuţia
activă la descoperirea infracţiunii, repararea benevolă a daunei pricinuite.
6. În cazul în care sunt întrunite condiţiile indicate anterior, în corespun dere cu prevederile alin.(2) al
prezentului articol, faţă de minori pot fi aplicate o serie de măsuri de constrângere cu caracter educativ,
prevăzute în art.104.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Corsacov v.Moldova din 04.04.2006;
Engel şi alţii v.Olanda din 08.06.1976//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţa de apel n-a avut temei de a
repune în termen apelul, fiindcă întârzierea nu a fost determinată de motive întemeiate, precum şi pentru
că apelul a fost depus cu mult mai târziu decât după 15 zile de la momentul începerii executării pedepsei”
(Decizia 1ra-695/2004).
CP al CSJ din 13.03.2007: „În cazul condamnării pentru o infracţiune prin care s-au cauzat daune,
instanţa de judecată poate dispune suspendarea condiţionată a executării pedepsei cu condiţia că daunele
au fost integral reparate până la pronunţarea hotărârii judecătoreşti. Această condiţie nu este obligatorie
în cazul condamnării minorilor sau a femeilor care au copii în vârstă de pân ă la 8 ani (alin.(3) art.90 CP)”
(Decizia 1ra-231/2007).
1. Renunţarea de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii este o cauză care înlătură caracterul penal al
infracţiunii în urma dispariţiei intenţiei făptuitorului de a duce până la capăt activitatea infracţională.
Această cauză este reţinută când persoana, pe parcursul executării actelor de pregătire, precum şi al
tentativei de infracţiune, renunţă la comiterea în continuare a infracţiunii, fiind conştientă de posibilitatea
consumării infracţiunii.
2. Renunţarea este benevolă atunci când făptuitorul, din proprie voinţă, nefiind constrâns de nicio
situaţie, conştient, dându-şi seama că poate continua activitatea infracţională, se dezice de executarea
infracţiunii.
3. Renunţarea nu poate fi considerată benevolă în cazul în care făptuitorul a abandonat executarea
din cauză că a întâlnit în calea sa diverse obstacole ce nu pot fi depăşite ori în urma convingerii că
mijloacele şi instrumentele pe care le are asupra sa în condiţiile date nu-i permit să ducă infracţiunea până
la capăt.
4. Renunţarea este considerată definitivă din momentul în care activitatea infracţională a fost
întreruptă conştient pentru totdeauna. Din aceste considerente nu poate fi recunoscută drept renunţare
de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii prin refuzul persoanei, după primul insucces, sau dacă repetă actele
infracţionale.
5. Renunţarea de bunăvoie există numai în cazul în care conduita anterioară a făptu itorului nu
întruneşte trăsăturile altei infracţiuni.
6. Motivele care îl pot determina pe făptuitor să renunţe de bunăvoie la săvârşirea infracţiunii pot fi:
căinţa, remuşcarea, mila faţă de victimă, teama de pedeapsă, bănuiala că avantajele materiale ce le -ar
obţine ar fi prea mici în raport cu riscul asumat etc., însă acestea pot servi drept temei pentru ca persoana
să renunţe la săvârşirea infracţiunii şi să nu fie supusă răspunderii penale.
7. Alin.(4) al prezentului articol conţine condiţiile speciale de liberare de răspundere penală a
organizatorului, instigatorului şi complicelui infracţiunii în caz de renunţare de bunăvoie la săvârşirea
infracţiunii. Organizatorul şi instigatorul sunt liberaţi de răspundere penală, dacă prin măsurile întreprinse
au preîntâmpinat comiterea activităţii infracţionale de către autor şi neadmiterea urmărilor prejudiciabile.
Acestea pot fi măsuri active de anunţare la timp a organelor de drept sau de convingere a autorului să se
abţină de la săvârşirea infracţiunii sau de refuz al instigatorului de a plăti recompensa pentru săvârşirea
infracţiunii până la începutul acesteia. Complicele nu răspunde penal dacă a întreprins toate măsurile care
au depins de el pentru preîntâmpinarea comiterii infracţiunii. Dacă organizatorul, instig atorul nu au reuşit
să preîntâmpine comiterea infracţiunii de către autor, ei răspund penal, dar măsurile întreprinse pot fi
recunoscute de instanţă drept circumstanţe ce atenuează răspunderea penală.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ: „Refuzul benevol de a săvârşi infracţiunea
de viol urmează să fie examinat ca circumstanţă care exclude răspunderea penală pentru aceste
infracţiuni. În acest caz persoana poartă răspundere doar pentru acţiunile săvârşite real şi cu
condiţia că ele conţin elementele constitutive ale altei infracţiuni‖ (Hotărârea cu privire la practica
judiciară în cauze despre infracţiunile sexuale, p.14, nr. 38 din 20.12.1999. Culegere, 2002, pag.
319).
Plenul CSJ: „Făptuitorul nu va răspunde pentru tentativă de omor în caz de renunţare de
bunăvoie la săvârşirea infracţiunii, dar numai pentru urmarea efectiv produsă dacă prin activitatea
anterioară se va produce, de exemplu, o vătămare corporală gravă sau de orice alt grad pentru care
este prevăzută răspunderea penală (Hotărârea 38 din 20.12.1999).
Plenul CSJ: „Cu privire la practica judiciară în cauzele despre infracţiunile sexuale, p.14, s -a
stipulat că „refuzul benevol de a săvârşi infracţiunea de viol urmează să fie examinat ca
circumstanţă care exclude răspunderea penală pentru aceste infracţiuni. În acest caz persoana poartă
răspundere doar pentru acţiunile săvârşite real şi cu condiţia că ele conţin elementele constitutive
ale altei infracţiuni‖ (HP CSJ nr. 7 din 29.08. 94 cu modificările introduse prin Hotărâ rile CSJ nr.
25 din 29. 10.01. Culegere, 2002, pag. 316-325).
1. Liberarea de răspundere penală în legătură cu căinţa activă este posibilă numai în cazul în care sunt
întrunite următoarele condiţii:
persoana a săvârşit o infracţiune pentru prima dată;
infracţiunea comisă este uşoară sau mai puţin gravă;
persoana s-a autodenunţat de bunăvoie, a contribuit activ la descoperirea infracţiunii, a compensat
valoarea daunei materiale cauzate sau a reparat în alt mod prejudiciul cauzat de infracţiune.
2. Prin sintagma autodenunţare de bunăvoie se înţelege acţiunea, dar din proprie iniţiativă, a
persoanei care, din diferite motive, se prezintă la organele de drept pentru a-şi recunoaşte vinovăţia de
comiterea unei infracţiuni înainte ca aceste organe să fi început urmărirea penală.
3. Sintagma contribuirea activă la descoperirea infracţiunii exprimă sensul de acţiuni de prezentare a
informaţiilor, datelor, actelor, precum şi a altor probe, care anterior nu au fost cunoscute organelor de
urmărire penală, dar care sunt pertinente în cauza respectivă. Datele pot să se refere atât la activitatea
persoanei care se denunţă, cât şi la activitatea altor persoane participante la săvârşirea infracţiunii.
4. Prin compensarea daunei materiale cauzate sau repararea prejudiciului pricinuit de infracţiune se
subînţelege întoarcerea obiectului sau a echivalentului lucrului pierdut, întoarcerea unui ob iect de acelaşi
fel sau compensarea sub o altă formă a daunei cauzate, fie reparaţii în valoare bănească.
5. Alin.(2) prevede modalităţile speciale de liberare de răspundere penală în legătură cu căinţa activă
pentru pregătirea actului de terorism, dării de mită, trădării de Patrie, predarea, păstrarea, procurarea,
fabricarea, repararea sau comercializarea ilegală a armelor şi muniţiilor sau de circulaţie a drogurilor, în
cazul predării benevole a acestor substanţe etc.
6. Aplicarea liberării de răspundere penală în aceste cazuri constă în posibilitatea preîntâmpinării
cauzării unor daune grave cetăţenilor, societăţii, statului prin acordarea pentru persoanele care comit
astfel de infracţiuni a unei şanse de a evita tragerea acestora la răspundere penală.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO: Corsacov v.Moldova din 04.04.2006;
Engel şi alţii v.Olanda din 08.06.1976//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Instanţa de judecată adoptă o sentinţă motivată în cazul
aplicării prevederilor art.56 CP (art.332, 350, 391 CPP) 5.
1. Liberarea de răspundere penală în legătură cu schimbarea situaţiei poate avea loc numai în
condiţiile în care:
se aplică persoanelor care au comis o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă,
au săvârşit infracţiunea pentru prima oară,
persoana sau fapta săvârşită, datorită schimbării situaţiei, nu mai prezintă pericol social.
2. Pentru ca o persoană să fie liberată de răspundere penală datorită schimbării situaţiei, este
necesară prezenţa unuia din următoarele temeiuri:
fapta săvârşită să nu prezinte pericolul social al unei infracţiuni datorită schimbării situaţiei în
limitele unei întreprinderi, instituţii, localităţi sau chiar ale unui stat prin întreprinderea unor reforme
economice, sociale sau politice de mari proporţii, introducerea cartelelor, schimbarea banilor, revocarea
stării excepţionale etc., care permit ca un anumit tip de infracţiuni să-şi piardă concret pericolul social;
persoana să înceteze a fi socialmente periculoasă datorită schimbării situaţiei şi condiţiilor
exterioare de activitate în care ea se afla în momentul săvârşirii infracţiunii, prin alte condiţii care exclud
săvârşirea unor noi infracţiuni, cum ar fi, de exemplu, înrolarea persoanei în armată, îmbolnă virea gravă
etc.
3. Datorită schimbării situaţiei, în cazurile comentariului prevăzut la p.1 şi 2, nu mai sunt necesare
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter penal faţă de persoana respectivă şi procedura în cauza
penală urmează a fi încetată.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauzele: Amuur v.Franţa din
25.06.1996; McCann şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 27.09.1995;
Brogan şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 29.11.1988.
1. Liberarea condiţionată de răspundere penală este posibilă în cazul dacă: persoana este pusă sub
învinuire pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave; persoana îşi recunoaşte vinovăţia;
persoana nu prezintă pericol şi corectarea acesteia este posibilă fără aplicarea unei pedepse penale.
2. În categoria infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave sunt incluse infracţiunile pentru care legea
penală prevede pedeapsă maximă cu închisoarea pe un termen respectiv de până la 2 şi de până la 5 ani
(art.16 CP).
5
Al. Barbăneagră şi colab., Codul penal comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Chişinău, 2005, p.105.
3. Prin recunoaştere a vinovăţiei se înţelege situaţia în care învinuitului i s-a explicat dreptul de a
tăcea sau de a nu mărturisi împotriva sa (art.66 CP), însă acesta acceptă să depună declaraţii referitoare la
învinuirea imputată.
4. Se consideră că persoana nu prezintă pericol social în cazul în care nu a fost anterior condamnată,
nu este dependentă de alcool sau droguri, se căieşte sincer de săvârşirea infracţiunii şi este caracterizat
pozitiv de colegii din colectiv.
5. Suspendarea condiţionată de răspundere penală se dispune pe un termen de până la un an,
stabilindu-se faţă de învinuit una sau mai multe obligaţiuni care urmează să fie îndeplinite pe parcursul
termenului de suspendare a urmăririi penale.
6. În situaţia în care învinuitul respectă condiţiile stabilite, odată cu expirarea acestui termen,
procurorul înaintează judecătorului de instrucţie un demers prin care solicită liberarea de răspundere
penală a învinuitului.
7. Atât procurorul cât şi judecătorul de instrucţie ţin cont că liberarea de răspundere penală nu se
aplică faţă de persoanele: care au antecedente penale, care sunt dependente de alcool sau droguri, cu
funcţii de răspundere,care au comis infracţiunea făcând abuz de serviciu, care au comis infracţiuni contra
securităţii statului şi care nu au reparat paguba cauzată în urma infracţiunii.
PEDEAPSA PENALĂ
Reglementări de drept internaţional: Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deţinuţilor, adoptat
prin Rezoluţia Primului Congres al Naţiunilor Unite pentru prevenirea crimei şi tratamentul delincvenţilor din 30
august//www.anp-just; Convenţia din 04.11.1950//TI, 1/1998; Convenţia internaţională cu privire la drepturile
copilului din 20.11.1989//TI, 1/1998; Convenţia OIM privind munca forţată şi obligatorie, nr.29 din 28 iunie
1930//TI, 27/2001; Convenţia nr.105 din 25.06.57 privind abolirea muncii forţate//TI, 1/91, 1998; PIDCP din
16.12.1966//TI, 1/1998; Raportul Ministerului Justiţiei privind gradul de cooperare al Ministerului Justiţiei şi me-
diului asociativ în procesul de realizare a Planului de Acţiuni RM–UE pentru trimestrul III 2007/ www.justice.md;
Recomandarea 22 (2002) a CM către statele membre privind îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire
la sancţiunile şi măsurile comunitare// http://irp.md; Regulile minimale ale Naţiunilor Unite pentru elaborarea
unor măsuri neprivative de libertate (Regulile de la Tokyo), numite şi Standardul minim de reguli ONU pentru
măsuri necustodiale din 11 decembrie 1990//www.dejure.md; Regulile Standard Minime ale Naţiunilor Unite
pentru Măsuri Neprivative de Libertate (Regulile de la Tokyo) adoptate de Adunarea Generală a ONU prin
Rezoluţia 45/110 din 14 decembrie 1990; Rezoluţia (76) 10 Alternative la pedeapsa închisorii, adoptată de către
CM al CE la 9 martie 1976// http://www.umn.edu; Rezoluţia (92) 16 a CM al CE relativ la Regulile Europene cu
privire la măsurile şi sancţiunile aplicate în comunitate.
Reglementări de drept naţional: CRM din 29.07.1994//MO, l din 12.08.1994; Codul de executare a
sancţiunilor de drept penal nr.l524 din 22.06.1993//MP, nr.l/l din 30.01.1994; Codul de executare al RM nr.443-
XV din 24.12.2004//MO, 34-35/112 din 03.03.2005; CPP al RM nr.122-XV din 14.03.2003//MO, l04-110/447 din
07.06.2003; HG RM cu privire la aprobarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar şi Planului de măsuri pe
anii 2004-2020 pentru realizarea Concepţiei reformării sistemului penitenciar, nr.l624 din 31.12.2003//MO, l3-
15/101 din 16.01.2004; HG RM cu privire la aprobarea Statutului executării pedepsei de către condamnaţi, nr.583
din 26.05.2006//MO, 91-94/676 din 16.06.2006; HG RM cu privire la expertiza medicală a vitalităţii, nr.688 din
22.06.2006//MO, 98-101/740 din 30.06.2006; HG RM despre aprobarea Regulamentului cu privire la modul de
executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, nr.1165 din
29.10.2007//MO, 189/1171 din 21.10.2008; HG RM nr.1171 din 05.11.2001 privind aprobarea Regulamentului şi
efectivului unităţii disciplinare a Forţelor Armate, MO, 133-135/1225, din 2001; Hotărârea Prezidiului
Parlamentului RM privind unele modificări de ordin redacţional în CP, CPP şi Codul cu privire la contravenţiile
administrative din 22.09.1993//MP, 1993, nr.l1; HP al RM privind ratificarea Statutului CE, nr.522-XIII din
12.07.1995//MO, 41-42/474 din 28.07.1995; Legea cu privire la statutul militarilor, nr.162-XVI din
22.07.2005//MO, l29-131/618 din 30.09.2005; Legea nr.985-XV din 18.04.2005//MO, 128-129/1012 din
13.09.2002; Legea privind punerea în aplicare a CP, nr.ll60-XV din 21.06.2002//MO, 128-19/1014 din 13.09.2002;
Legea despre obligaţiunea militară şi serviciul militar al cetăţenilor RM nr.968-XI1 din 17.03.1992//MO, 3/69-1 din
30.03.1992; Legea 1123 din 30.07.1992 cu privire la distincţiile de stat//MO, 7/151 din 30.07.1992.
Doctrină: A.Barbăneagră, V.Berliba, C.Gurschi, V.Holban, T.Popovici, G.Ulianovschi, Gh.Ulianovschi, N.Ursu,
CP comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; S.Botnaru, A.Şavga, V.Grosu, M.Grama, Drept penal. Partea
generalǎ, Ed.Cartier juridic, Ch., 2006; A.Barbǎneagrǎ ş.a., CP Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; S.Botnaru, A.Şavga,
Y.Grosu, M.Grama, Drept penal, partea generală, vol.I, Ed.Cartier Juridic, Ch., 2005; Borodac A., Bujor V., Brânză
S.ş.a., Drept penal, partea generală, Ed.Ştiinţa, Ch., 1994; Bujor V., Buga L., Drept penal comparat. Partea generală,
Ch., 2003; Gladchi Gh., Noul CP penal şi de procedură penală: probleme de perfecţionare a legislaţiei şi practicii de
aplicare (studiu sociologic) //Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra
detenţiei), Ch., 2007; Gladchii Gh., Noi temeiuri ale liberării de răspundere penală: necesitate şi probleme de apli-
care//AŞ USM, Facultatea Drept, Ştiinţe juridice, serie nouă, Probleme actuale - teoretice şi practice - privind noua
legislaţie a RM cu prilejul aniversării a 45-a de la fondarea Facultăţii de Drept a USM, Ch., 2004, nr.7; Martin D.,
Alternativele privaţiunii de libertate în legislaţia penală a RM//Conferinţa corpului didactico-ştiinţific „Bilanţul
activităţii ştiinţifice a USM pe anii 2000-2001”//Rezumatele comunicărilor, Ştiinţe socioumanistice, vol.l, Ch., CEP
USM, 2003; Martin D., Carapunarlî A., Unele probleme privind aplicarea şi executarea pedepsei penale sub formă
de muncă neremunerată în folosul comunităţii//Revista Studia Universitatis, Seria Ştiinţe sociale, anul l, 2007, nr.3;
Martin D., Conceptul şi trăsăturile pedepsei penale, AŞ USM, voi.I, Seria Ştiinţe socio-umanistice, Ch., 2001;
Martin D., Munca neremunerată în folosul comunităţii (studiu juridic comparat)//AŞ USM, Seria Ştiinţe socio-
umanistice, vol.l, Ch., CE USM, 2001; Mariţ A., Impactul legislaţiei penale generale asupra detenţiei în vechea şi
noua legislaţie penală a RM//Noua legislaţie penală şi procesual penală (Realizări şi controverse. Impactul asupra
detenţiei), Ch., 2007; Revista de criminologie, drept penal şi criminalisticǎ, nr.1-2, Ch., 2003; Tollefson Edwin A.,
Munca neremunerată în beneficiul comunităţii ca sentinţă în Statele Unite, Canada şi Uniunea
Europană//www.irp.md; Tofan E., Pedeapsa cu munca neremunerată: probleme şi soluţii//Dreptul, 2007, anul VI,
nr.19; A.Borodac, M.Gherman ş.a., Drept penal. Partea generală, Ed-Ştiinţa, 2005; A.Borodac, M.Gherman ş.a.,
Drept penal. Partea specială, Ed.Ştiinţa, 2004; A.Borodac, M.Gherman, Calificarea infracţiunilor, Ed.Ştiinţa, 2006.
1. Potrivit alin.(1) art.6 CP, persoana este supusă răspunderii penale şi pedepsei penale numai pentru faptele
săvârşite cu vinovăţie.
2. Aşadar, pedeapsa penală este o sancţiune de drept penal care, din punctul de vedere al infractorului,
reprezintă o consecinţă juridico-penală pentru faptele comise de acesta, iar din punctul de vedere al legii penale –
o reacţie a societăţii la faptele infracţionale săvârşite.
3. Pentru prima dată, noţiunea de pedeapsă penală este direct determinată de legea penală. Potrivit art.61
CP, pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a
condamnatului, ce se aplică de către instanţele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvârşit
infracţiuni, cauzând anumite lipsuri şi restricţii drepturilor omului.
4. Tot în noul CP se evidenţiază clar tendinţa de a rezolva prin mijloacele dreptului penal anumite probleme
sociale sau economice, cu care se confruntă RM. În acest context, legislatorul nu rareori urmează conştiinţa social-
juridică cotidiană, fără a o aprecia critic, de pe poziţii teoretico-ştiinţifice şi practice.
5. Paradoxal, dar legislaţia penală a RM cu privire la pedeapsă este mai aspră chiar decât legislaţia penală a
fostei Uniuni Sovietice, în care se prevedea maximum 15 ani de privaţiune de libertate. În plus la aceasta, fără a
lua în considerare experienţa negativă acumulată deja pe parcursul a două secole cu privire la detenţiunea
penitenciară de scurtă durată, legislatorul a introdus o nouă modalitate a pedepsei de acest tip – arestul, astfel
mărind posibilităţile aplicării mai largi a pedepselor privative de libertate chiar şi pentru infracţiunile ce nu
prezintă un pericol social sporit – sfera tradiţională de aplicare a modalităţilor neprivative de libertate ale
pedepsei. Drept rezultat, RM se afla pe locul 12 după numărul de deţinuţi la 100000 de locuitori. Aparent, acest
indice a început să scadă începând cu anul 2004, pe parcursul căruia a acţionat doar noul CP. Însă, dacă analizăm
dinamica aplicării amnistiilor, vom observa că această descreştere se datorează, în mare măsură, eliberării în
conformitate cu actul de amnistie din anul 2004 a 1160 de deţinuţi – aproximativ 11% din cei care se aflau la
moment în penitenciare.
6. Potrivit alin.(2) art.61 CP, pedeapsa are drept scop restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului,
precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de alte persoane.
7. Dezbaterile pe marginea scopurilor pedepsei au fost şi rămân actuale până astăzi. Cert este că, în diferite
etape ale dezvoltării sale, statul promovează prin politica sa penală atingerea unora dintre ele, celelalte
comportând un rol complementar. Astfel, în CP din 2003,care este mai dur decât CP din 1961, miza pare a fi pusă
în special pe prevenirea generală şi specială.
8. Pedeapsa penală este aplicată numai de către instanţele de judecată, ea fiind un instrument de
represiune asupra făptuitorului pentru comiterea infracţiunii în condiţiile de garantare constituţională a
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor şi ale altor persoane prevăzute de lege (art.21 CP).
9. Pedeapsa penală este definită ca o sancţiune juridică ce are următoarele trăsături:
este o măsură de constrângere statală;
este un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului;
este prevăzută de lege şi aplicată numai de instanţele de judecată, în numele legii;
este o măsură de represiune, privaţiune pentru făptuitorul infracţiunii;
cauzează anumite lipsuri şi restricţii drepturilor persoanei condamnate.
10. Alin.(1) al prezentului articol prevede temeiurile de drept penal şi de drept procesual-penal ale aplicării
pedepsei juridice.
11. Primul este formulat prin sintagma: „pedeapsa penală... se aplică... persoanelor care au săvârşit
infracţiuni...”, al doilea – „se aplică de instanţele de judecată, în numele legii”.
12. Pedeapsa penală este o măsură de constrângere statală şi se deosebeşte de alte măsuri procesuale de
constrângere (art.157-191 CPP), de măsurile de constrângere cu caracter medical (art.99 CP) şi de măsurile de
constrângere cu caracter educativ (art.104 CP), de alte sancţiuni juridice sau de constrângere aplicate în mod
contravenţional, disciplinar sau civil prin natura şi mecanismele de realizare, prin procedura aplicării acestora şi
urmările ce survin.
13. Numai pedeapsa penală produce antecedente penale.
14. Alin.(2) al acestui articol prevede scopul pedepsei penale în restabilirea echităţii sociale, corectarea
condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât de către condamnaţi, cât şi de alte persoane.
15. Prin restabilirea echităţii sociale se subînţelege restabilirea drepturilor lezate în urma infracţiunii unei
anumite persoane, societăţii, statului, precum şi reîntoarcerea, şi reîncadrarea condamnatului în societate după
executarea pedepsei penale.
16. Echitatea socială a pedepsei se realizează când faţă de făptuitor se aplică sancţiunea penală
corespunzătoare gradului prejudiciabil al infracţiunii comise, circumstanţelor cauzei şi personalităţii acestuia.
17. Prin corectarea condamnatului, ca scop al pedepsei penale, se înţelege conştientizarea de către făptuitor
a celor săvârşite, reîntoarcerea şi reîncadrarea acestuia în societate. Făptuitorul urmează să fie convins că
respectarea legii penale este o necesitate şi că numai astfel el va putea evita aplicarea faţă de sine a altor pedepse
penale.
18. Aplicarea pedepsei urmăreşte scopul de a preveni săvârşirea de noi infracţiuni de către condamnaţi
(prevenţia specială) şi de către alte persoane (prevenţia generală), care se deduce din scopul legii penale stipulat
în art.2 CP.
19. Pedeapsa penală îndeplineşte şi funcţia de constrângere, conţinând un anumit grad al privării de
drepturi, de bunuri sau de restrângere a acestora, însă ea nu trebuie să cauzeze suferinţe fizice şi nici să
înjosească demnitatea persoanei condamnate.
20. Din scopul stipulat în alin.(2) al prezentului articol rezultă că nimeni nu trebuie să fie supus la tortură,
nici la pedepse sau tratamente inumane ori degradante.
21. La individualizarea pedepsei minorului, pe lângă criteriile enunţate în art.75 CP (gravitatea infracţiunii
săvârşite, motivul acesteia, persoana celui vinovat, circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează
răspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, condiţiile de viaţă ale familiei
acestuia) este necesar să ţinem cont şi de circumstanţele enunţate în art.475 CPP, stabilite de instanţa de
judecată.
22. Conform art.76 lit.(b) CP, la stabilirea pedepsei, săvârşirea infracţiunii de către un minor se consideră
circumstanţă atenuantă.
23. Conform prevederilor art.385 CPP, la stabilirea pedepsei minorului se iau în considerare şi
recomandările serviciului de resocializare, expuse în raportul anchetei sociale.
24. Conform art.34 alin.(5) lit.a) CP la stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale
pentru infracţiunile săvârşite în timpul minoratului.
25. La adoptarea sentinţei în cauza minorului, pe lângă chestiunile enunţate în art.385 CPP, urmează să fie
soluţionate şi alte chestiuni prevăzute de art.485 CPP. Este necesar să examinăm posibilitatea liberării de
pedeapsă penală în conformitate cu dispoziţiile art.93 CP sau suspendarea condiţionată a executării pedepsei în
conformitate cu dispoziţiile art.90 CP.
26. În context, urmează să întreprindem toate măsurile prevăzute de lege pentru a aplica inculpatului minor
pedeapsa nonprivativă de libertate, sau pentru a-i stabili o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de lege
(art.79 CP).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „(…) a judecat în şedinţă publică
recursul ordinar declarat de procurorul Serviciului reprezentare a învinuirii în Curtea de Apel Chişinău,
G.V., împotriva sentinţei Judecătoriei Centru, mun. Chişinău din 17 mai 2007 şi deciziei Colegiului penal
al Curţii de Apel Chişinău din 25 septembrie 2007 în cauza penală în privinţa lui (...). La soluţionarea
chestiunii privind liberarea de răspunderea penală cu tragerea la răspunderea administrativă a inculpaţilor
nu s-a acordat deplină eficienţă prevederilor art.55 şi 61 CPP.
Concluzia privind liberarea de răspunderea penală cu tragerea la răspunderea administrativă trebuie
să se bazeze pe o analiză cantitativă şi calitativă a tuturor datelor, împrejurărilor ce caracterizează atât
fapta, cât şi pe făptuitor, exprimând, în mod judicios, o apreciere completă, obiectivă şi sub toate
aspectele de fapt şi de drept al cauzei‖ (Decizia 1ra - 156/2008).
ARTICOLUL 62. CATEGORIILE
PEDEPSELOR APLICATE PERSOANELOR FIZICE
(1) Persoanelor fizice care au săvârşit infracţiuni li se pot aplica următoarele pedepse:
a) amendă;
b) privare de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate;
c) retragere a gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat;
d) munca neremunerată în folosul comunităţii;
[Lit.e) exclusă prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]
f) închisoare;
g) detenţiune pe viaţă.
(2) Închisoarea şi detenţiunea pe viaţă se aplică numai în calitate de pedepse principale.
(3) Muncă neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată ca pedeapsă principală sau în cazul
condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei – în calitate de obligaţie pentru perioada
termenului de probă.
(4) Amenda, privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se
aplică atât ca pedepse principale, cât şi ca pedepse complementare.
(5) Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a
distincţiilor de stat se aplică numai în calitate de pedeapsă complementară.
[Art.62 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]
[Art.62 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]
1. CP din 2002 a schimbat în mod esenţial lista pedepselor penale. Au fost introduse unele categorii
noi şi excluse altele, vechi, de pedepse. În lista categoriilor de pedepse au fost introduse munca neremu-
nerată în folosul comunităţii şi arestul; au fost excluse munca corecţională, mustrarea publică, confiscarea
averii, privarea de drepturi părinteşti etc.
2. A fost schimbată consecutivitatea categoriilor de pedepse. Legiuitorul a construit sistemul de
pedepse în temeiul trecerii de la o pedeapsă mai uşoară la alta mai aspră. Se presupune că această
consecutivitate va orienta instanţele judecătoreşti spre alegerea unei pedepse mai uşoare din pedepsele
alternative prevăzute de legea penală.
3. Astfel, varietatea pedepselor penale enumerate în textul legii permite instanţelor judecătoreşti să ia în
considerare caracterul, gradul prejudiciabil al infracţiunilor şi caracteristica personalităţii care le-a săvârşit, pentru
a alege o pedeapsă nepărtinitoare, raţională pentru ca pedeapsa să favorizeze atingerea scopurilor scontate.
4. Anume categoriile şi cuantumul pedepselor determinate de legea penală dau expresie principiilor
fundamentale ale politicii penale a RM.
5. În acest sistem, pedepsele se află într-o anumită corelaţie, uneori de subordonare: unele pedepse sunt
principale, altele – complementare, adică au calitatea de complinire a primelor.
6. Totodată, sistemul nostru de pedepse nu conţine o serie de pedepse cunoscute în alte sisteme de drept,
precum ar fi, pentru persoanele fizice, arestul la sfârşit de săptămână (Spania), limitarea libertăţii de la 1 la 12 luni
(Polonia), munca corecţională (Rusia), supravegherea şi pedeapsa capitală (China). Legislaţia altor ţări conţine,
pentru persoanele juridice: publicarea, difuzarea sau afişarea sentinţei de condamnare (Franţa, Belgia), plasarea
sub supraveghere judecătorească (Franţa), probaţiunea (SUA), executarea unor lucrări social-utile, interzicerea
accesului la pieţele publice (SUA) etc.
7. Sistemul de pedepse instituit în CP din 2002 reprezintă un progres incontestabil al dreptului penal din RM.
Este semnificativ faptul diversificării pedepselor alternative celor privative de libertate, cu toate că sarcina dată nu
poate fi considerată suficient de bine realizată.
8. În felul acesta, CP din 2002 a schimbat esenţial lista pedepselor penale. În lista categoriilor de pedepse au
fost introduse munca neremunerată în folosul comunităţii şi, pentru o perioadă de timp, arestul; au fost excluse
munca corecţională, mustrarea publică, confiscarea averii, privarea de drepturi părinteşti etc.
9. A fost schimbată consecutivitatea categoriilor de pedepse. Legiuitorul a construit sistemul de pedepse în
temeiul trecerii de la o pedeapsă mai uşoară la alta mai aspră. Se presupune că această consecutivitate va orienta
instanţele judecătoreşti spre alegerea unei pedepse mai uşoare dintre pedepsele alternative prevăzute de legea
penală.
10. În funcţie de gradul lor de autonomie şi de particularităţile de aplicare în raport cu altele, pedepsele din
CP se clasifică în principale, complementare şi mixte.
11. Pedepsele principale sunt aplicate în mod independent pentru săvârşirea unei infracţiuni, fără a fi
adăugate la altele. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată poate aplica o singură pedeapsă principală dintre
cele alternative indicate în articol sau fixa doar unica pedeapsă principală indicată în articol. Stabilirea unei
pedepse principale neindicate în articolul din PS se poate face doar în cazul aplicării unei pedepse mai blânde
decât cea prevăzută de lege (art.79 din CP). Alin.(2) al art.62 din CP stabileşte următoarele pedepse principale:
munca neremunerată în folosul comunităţii, arestul (până la 29.06.2006 – a se vedea Legea nr.84/29.06.2006
pentru modificarea şi completarea unor acte legislative //MO,126-130/599, 11.08.2006), trimiterea într-o unitate
militară disciplinară, închisoarea şi detenţiunea pe viaţă (până la 13.03.2008 – a se vedea Legea nr.53/13.03.2008
pentru modificarea şi completarea unor acte legislative //MO, 84-85/290, 13.05.2008).
12. Pedepsele complementare se aplică doar în calitate de adaos la o pedeapsă principală, pe care o
complimentează în vederea unei individualizări maxime şi pentru a atinge scopurile pedepsei. Pedeapsa
complementară nu poate fi fixată de sine stătător, ci doar însoţind de fiecare dată o pedeapsă principală. În
conformitate cu alin.(4) al art.62 din CP al RM, există numai o singură pedeapsă de acest tip – retragerea gradului
militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat (art.66 CP).
13. Pedepsele (mixte) pot fi aplicate atât ca pedepse principale, cât şi în calitate de pedepse complementare. În
conformitate cu alin.(3) al art.62 din CP, sunt pedepse mixte amenda (art.64 CP) şi privarea de dreptul de a ocupa
anumite funcţii de a exercita o anumită activitate (art.65 CP).
14. Aşadar, alin.(1) al articolului menţionat prevede pedepsele ce pot fi aplicate persoanelor fizice care au
săvârşit infracţiuni. Categoriile de pedepse fixate de legiuitor încep cu cea mai blândă – amenda – şi se termină cu
cea mai aspră – detenţiunea pe viaţă.
15. Această consecutivitate a pedepselor dă posibilitate să se ţină seama de aprecierile şi cerinţele
legiuitorului referitoare la sancţiuni atunci când instanţa de judecată aplică o măsură mai blândă decât cea
prevăzută pentru infracţiunea săvârşită, pornind de la art.79 CP, şi orientează instanţele de judecată pentru a
aplica pedepse persoanelor care au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, începând cu cele mai blânde
(art.16 CP).
16. Sistemul pedepselor penale reflectă principiul echităţii sociale, iar aplicarea umană a acestuia constă în
corespunderea adecvată a pedepsei cu fapta săvârşită, cu circumstanţele care atenuează sau agravează
răspunderea penală şi cu personalitatea celui vinovat (art.7 CP).
17. Prin pedeapsă principală se înţelege pedeapsa pe care instanţa de judecată o poate aplica de una
singură pentru fapta penală săvârşită (detenţiunea pe viaţă, închisoarea, munca neremunerată în folosul
comunităţii). Numai pedeapsa principală poate fi însoţită, pentru infracţiuni concrete, de o pedeapsă
complementară.
18. Amenda şi privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pot fi
aplicate în calitate de pedepse principale. De asemenea, aceste pedepse pot fi aplicate şi în calitate de pedepse
complementare împreună cu cele principale.
19. Pedeapsă complementară este aceea care îndeplineşte rolul de completare a represiunii şi se aplică
numai după o pedeapsă principală.
20. Unele pedepse principale prevăzute de acest articol (detenţiunea pe viaţă şi munca neremunerată în
folosul comunităţii) nu pot fi aplicate unor persoane condamnate (minori, femei gravide sau care au copii,
persoane care au atins vârsta de pensionare, art.67, 68, 71 CP).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Hotărâri ale CEDO: Frantisek Vokurka v.Republica Cehia
din 16.10.2007; Grivneac v.Moldova din 09.10.2007; Holomiov v.Moldova din 07.11.2006; Boicenco
v.Moldova din 11.07.2006; Corsacov v.Moldova din 04.04.2006; Popov (nr.1) v.Moldova din 17.01.2006;
Şarban v.Moldova din 04.10.2005; Ostrovar v.Moldova din 13.09.2005; Ziliberberg v.Moldova din
01.02.2005; Prodan v.Moldova din 18.05.2004; Hoffmann v.Austria din 23.06.1993 //www.lhr.md
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 01.06.2004: „CP în redacţia Legii din 18
aprilie 2002, intrat în vigoare la 12 iunie 2003, în art.62 - categoriile pedepselor aplicate persoanelor
fizice, nu prevede o aşa categorie de pedeapsă ca destituirea din funcţie‖ (Decizia 1re-312/2004).
CP al CSJ din 24.04.2007: „CPL concluzionează că scopul pedepsei, aşa cum este prevăzut de art.61
CP, faţă de V.M. nu poate fi atins prin aplicarea unei sancţiuni sub formă de amendă, deoarece acesta a
comis o nouă infracţiune mai puţin gravă în termenul de probă stabilit prin sentinţa Judecătoriei Buiucani,
mun.Chişinău din 11.05.2005, astfel neîndreptăţind încrederea acordată (Decizia 1re-203/2007).
1. Posibilitatea de a se trage la răspundere penală persoana juridică a fost inclusă, pentru prima oară, în
prevederile legale în CP al RM din 2002.
2. Promotorii ideii privind iresponsabilitatea penală a persoanelor juridice invocau în mod tradiţional
imposibilitatea de a aplica o pedeapsă unei entităţi juridice. Este adevărat că unele sancţiuni, care tind să producă
suferinţe sau să izoleze delincventul, prin natura lor, nu sunt susceptibile a fi aplicate persoanelor juridice. Astfel
de pedepse sunt închisoarea sau detenţiunea pe viaţă.
3. Răspunderea penală a persoanelor juridice, la nivelul spectrului de pedepse şi al fundamentului acestui
argument, a fost zdruncinată serios de experienţa unor legislaţii străine (Franţa, Olanda, SUA, Anglia, Belgia etc.)
care conţin un arsenal de pedepse şi măsuri de siguranţă aplicabile, nu fără eficacitate, persoanelor juridice.
4. Legislaţia penală a RM cuprinde doar trei pedepse (amenda, dizolvarea (sau lichidarea) persoanei juridice
şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate). În plus, CP stabileşte o singură pedeapsă principală –
amenda –, celelalte două (dizolvarea şi privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate) fiind pasibile a fi
aplicate atât în calitate de pedepse principale, cât şi în calitate de pedepse complementare.
5. Amenda este aplicată persoanelor juridice de către instanţa de judecată ca pedeapsă principală în limitele
de la 500 la 10.000 de unităţi convenţionale (art.64 CP).
6. Privarea persoanei juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate poate fi aplicată de către instanţa
de judecată în conformitate cu art.73 CP ca pedeapsă principală sau complementară.
7. Lichidarea persoanei juridice poate fi aplicată de către instanţa de judecată în conformitate cu art.74 CP
ca pedeapsă principală, dar şi în calitate de pedeapsă complementară.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Gerger v.Turcia din 08.07.1999: „Dl
Gerger a apelat la Comisie la 22 iunie 1994: „În petiţia sa iniţială din aceeaşi zi şi în petiţia sa adiţională
din 5 august - pe care a amendat-o la 25 octombrie 1994 -, el a pretins că condamnarea sa a constituit o
încălcare a art.9 şi 10 din Convenţie. El a mai susţinut că, prin faptul că nu a dat motive rezonabile în
hotărârea sa, Curtea Securităţii Naţionale i-a negat acestuia dreptul la o audiere corectă în înţelesul art.61.
În final el s-a plâns că fusese supus unei discriminări contrare art.14 luat împreună cu art.5 §1 şi 6 §1, prin
faptul că condiţiile pentru a obţine automat eliberare condiţionată conform Legii nr.3713 erau mai stricte
decât cele din legea generală‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Persoana juridică poartă răspundere penală
pentru practicarea ilegală a activităţii de întreprinzător. Venitul obţinut în urma unei asemenea activităţi în
conformitate cu art.106 CP se confiscă în proprietatea statului‖ (Decizia 1re-229/2005).
1. Amenda, în conformitate cu alin.(1) al art.64 CP, este o sancţiune pecuniară ce se aplică de către instanţa
de judecată în cazurile şi în limitele prevăzute de CP. Ea este o restrângere a drepturilor patrimoniale ale
condamnatului, care se manifestă în reducerea patrimoniului său. În prezent, amenda este una dintre cele mai
răspândite tipuri de pedepse, atât în legile penale, cât şi în practica judecătorească, în majoritatea jurisdicţiilor
lumii.
2. Amenda poate fi aplicată atât ca pedeapsă principală, cât şi ca pedeapsă complementară. Ea se stabileşte
în unităţi convenţionale, o unitate convenţională fiind egală cu 20 de lei (alin.(2) al art.64 CP). În cazul în care se va
modifica cuantumul unităţii convenţionale, ca bază se va lua mărimea acesteia la momentul săvârşirii infracţiunii.
3. Mărimea amenzii pentru persoanele fizice se stabileşte în limitele de la 150 la 1000 de unităţi
convenţionale, în funcţie de caracterul şi de gravitatea infracţiunii săvârşite, ţinându-se cont de situaţia materială
a celui vinovat. Astfel, la aprecierea situaţiei materiale a vinovatului, trebuie să se ţină cont de mărimea
veniturilor condamnatului, de numărul persoanelor aflate la întreţinere, de alţi factori care determină situaţia lui
materială.
4. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii stabilite ca pedeapsă principală
sau complementară, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu închisoare în limitele
termenelor prevăzute de lege sau de art.70 CP. În astfel de cazuri de înlocuire a pedepselor, o lună de arest sau de
închisoare se calculează pentru 50 de unităţi convenţionale (alin.(5) al art.64 CP). Condamnatul se eschivează cu
rea-voinţă atunci când îşi schimbă locul de trai şi nu anunţă organele care supraveghează executarea pedepsei,
când ascunde sau nu declară veniturile din care poate fi percepută amenda.
5. Cazurile de eschivare cu rea-voinţă trebuie deosebite de cele în care, din condiţii obiective, condamnatul
nu este în stare să plătească amenda stabilită (lipsa salariului sau a altor venituri, starea materială grea
condiţionată de numărul mare de persoane aflate la întreţinere sau bolnave etc.). Potrivit prevederilor CP, în
situaţia dată, instanţa de judecată poate să înlocuiască suma neachitată a amenzii cu munca neremunerată în
folosul comunităţii, calculându-se 60 de ore de muncă neremunerată în folosul comunităţii pentru 50 de unităţi
convenţionale de amendă (alin.(7) al art.64 din CP).
6. În calitate de pedeapsă complementară, amenda poate fi aplicată numai în cazurile în care ea este
prevăzută ca atare pentru infracţiunea corespunzătoare (alin.(2), (3), (4) ale art.189 cu sau fără alin.(3) al art.190).
7. Amenda reprezintă o pedeapsă la fel de veche ca şi privaţiunea de libertate. Atât în vechea, cât şi în noua
reglementare, ea reprezintă prima şi cel mai des utilizată alternativă a detenţiunii penitenciare.
8. În prezent CP al RM prevede amenda alternativ pedepsei închisorii în 226 de sancţiuni ale PS a CP, fapt ce
constituie mai mult de 2/3 din numărul total al faptelor social periculoase recunoscute de legislator drept
infracţiune.
9. Amenda ca pedeapsă principală poate fi folosită, de asemenea, în cazurile aplicării de către instanţa de
judecată a unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege pentru infracţiunea concretă (art.79 CP), precum
şi în cazurile înlocuirii părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 CP).
10. Cuantumul special al amenzii este stabilit pentru fiecare infracţiune în parte.
11. Mărimea amenzii trebuie stabilită în aşa mod ca să nu-l pună pe infractor în situaţia de a nu-şi îndeplini
îndatoririle privitoare la întreţinerea, educarea, învăţătura persoanelor faţă de care are asemenea obligaţiuni
legale.
12. Suma concretă a amenzii se apreciază în funcţie de: a) caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite; b)
mărimea daunei cauzate; c) situaţia economico-financiară a întreprinderii.
13. Funcţia de constrângere a pedepsei prin amendă poate fi realizată şi prin micşorarea patrimoniului
persoanei vinovate, în funcţie de suma amenzii, fapt care conduce implicit la înăsprirea vieţii condamnatului.
14. Achitarea amenzii de către condamnat se efectuează în termenul stabilit de către instanţa de judecată.
Actele de confirmare a achitării amenzii urmează a fi prezentate instanţei.
15. În cazul în care condamnatul nu este în stare să achite amenda, instanţa judiciară, executorul public, la
cererea condamnatului, poate amâna sau eşalona plata pe un termen de până la un an (a se vedea CEx).
16. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă, fără motive obiective, de către
condamnat a deciziei instanţei de judecată de a achita în termen amenda stabilită.
17. La determinarea sumei amenzii instanţa de judecată în fiecare caz concret ia în considerare nu numai
gravitatea infracţiunii comise, motivul acesteia, dar şi persoana celui vinovat, circumstanţele cauzei care
atenuează sau agravează răspunderea, influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului,
condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
18. Stabilind amenda maximă (prevăzută în articolul respectiv al PS a CP), instanţa de judecată trebuie să se
bazeze pe cerinţele ca pedeapsa să poată fi executată, să fie posibilă (reală), să nu-l lipsească pe condamnat şi pe
familia acestuia de mijloace de existenţă.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Gerger v.Turcia din 08.07.1999
(nr.00024919/94): „La 23 septembrie 1995 reclamantul şi-a încheiat pedeapsa cu închisoarea. Totuşi,
deoarece nu plătise amenda care-i fusese impusă, el a fost menţinut în detenţie conform secţiunii 5 din
Legea de Executare a Sentinţelor (Legea nr.647), fiind nevoit să stea în închisoare câte o zi în plus pentru
fiecare 10.000 de TRL datorate (...). La 26 octombrie 1995. dl Gerger a plătit restul amenzii şi a fost
eliberat. La 30 octombrie 1995 a intrat în vigoare Legea nr.4126 din 27 octombrie 1995. Inter alia,
aceasta reducea durata pedepselor cu închisoarea prevăzute prin secţiunea 8 din Legea nr.3713, crescând
cuantumul amenzilor (...). Printr-o prevedere provizorie în legătură cu secţiunea 2, Legea nr.4126 stipula
că sentinţele date conform secţiunii 8 din Legea nr.3713 vor fi revizuite în mod automat (...). În
consecinţă, Curtea Securităţii Naţionale a revizuit cazul reclamantului în privinţa temeiurilor. La 17
noiembrie 1995, aceasta a impus o amendă suplimentară de 84.833.333 TRL, cu suspendarea plăţii. Acea
decizie a devenit finală la 15 martie 1996‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 26.10.2004: „Sentinţa adoptată în cazul
acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs, invocându-se doar erorile procesuale şi
măsura de pedeapsă stabilită‖ (Decizia 1ra-660/2004).
CP al CSJ din 26.10.2004: „Art.84 din CP nou nu prevede aplicarea principiului absorbirii pedepsei mai uşoare
de pedeapsa mai aspră pentru concurs de infracţiuni grave” (Decizia 1re-531/2004).
Plenul CSJ din 29.01.2007: „La reîncadrarea faptei în baza legii noi prin prisma art.10 CP (2002), instanţa de
judecată nu era în drept să stabilească şi pedeapsa cu amenda, deoarece aceasta nu era prevăzută în calitate de
sancţiune în articolul care era în vigoare la data comiterii infracţiunii” (Hotărârea 4-1re-20/2007).
1. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate constă în
interzicerea de a ocupa o funcţie sau de a exercita o activitate de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul la
săvârşirea infracţiunii. Este reglementată de alin.(1) al art.65 din CP. Legea nu prevede, după exemplul altor
legislaţii6, tipul funcţiei sau natura, genul de activitate care cad sub interdicţie. Acestea pot fi diverse: fie o funcţie
6
Art.47 din CP al Federaţiei Ruse prevede că privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate
constă în interzicerea de a ocupa funcţii în organele de stat, în organele administraţiei publice locale sau de a practica o anumită activitate
profesională sau de a altă natură.
în organele de stat sau obşteşti, fie activităţi profesionale, de întreprinzător sau de altă natură. Singurul criteriu
stipulat de lege de identificare a funcţiei sau activităţii asupra cărora pot fi impuse restricţii de către instanţa de
judecată este utilizarea funcţiei sau activităţii la săvârşirea infracţiunii.
2. Aplicarea acestui tip de pedeapsă este determinată în mod principal de necesitatea de a preveni recidiva
persoanelor care au comis infracţiuni în legătură cu funcţia ocupată sau cu activitatea profesională.
3. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate poate fi stabilită de
instanţa de judecată pe un termen de la 1 la 5 ani. Legea prevede că această pedeapsă poate fi aplicată atât ca
principală, cât şi drept complementară.
4. În cazul aplicării amenzii, instanţa nu o poate dispune în general, ci trebuie să specifice expres funcţia
(tipul de funcţie: funcţie de conducere în organele de stat, administrator al valorilor materiale, funcţii cu caracter
educativ etc.) care se interzice a fi ocupată sau genul de activitate care nu mai poate fi desfăşurat.
5. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se aplică atât ca
pedeapsă principală, cât şi în calitate de pedeapsă complementară. Această categorie de pedeapsă este
constituită din două interdicţii diferite: privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii şi privarea de dreptul de a
exercita o anumită activitate.
6. Interzicerea acestui drept este determinată de obicei de activitatea infracţională a condamnatului care s-a
folosit de funcţia sau profesia sa ori de o anumită activitate pentru a săvârşi infracţiunea.
7. Privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii ca măsură de pedeapsă poate fi aplicată faţă de
persoanele care se află în serviciu în organele de stat sau în administraţia publică locală, precum şi faţă de cele
care gestionează organizaţii comerciale, obşteşti sau alte organizaţii nestatale.
8. Măsura de pedeapsă enunţată se realizează prin rezilierea contractului de muncă dintre condamnat şi
administraţia respectivă. Acest fapt este confirmat de inscripţiile operate în carnetul de muncă, şi anume: temeiul,
perioada şi de la care funcţii sau activitate este îndepărtat condamnatul.
9. Privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate ca măsură de pedeapsă presupune interzicerea,
în baza sentinţei de judecată, de a practica activitatea nominalizată de către o persoană concretă. Astfel de
activitate poate fi de natura aceleia de care condamnatul s-a folosit la săvârşirea infracţiunii. Ea include atât
activitatea de bază (serviciul), de exemplu, medicina, pedagogia, justiţia, conducerea mijloacelor de transport în
bază de contract etc., cât şi activitatea în afara serviciului, de exemplu, conducerea transportului personal,
vânătoarea etc.
10. Decizia de a priva condamnatul de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită
activitate este adoptată de instanţa de judecată în baza materialelor dosarului, ţinându-se cont de gravitatea
infracţiunii săvârşite, de persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care agravează răspunderea etc. (a se
vedea comentariul de la art.75 CP).
11. Instanţa de judecată, la emiterea sentinţei, nu-i poate interzice condamnatului să ocupe în general o
funcţie de răspundere, dar trebuie să nominalizeze care funcţii anume în organele de stat, ce activitate şi pe ce
perioadă condamnatul nu are dreptul să le ocupe.
12. Prin dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate se înţelege un post într-o
întreprindere, instituţie, organizaţie de stat sau în organele de administrare publică locală ori o subdiviziune,
filială a lor, în care persoana respectivă, prin numire, alegere sau în virtutea unei însărcinări deţine anumite
drepturi şi obligaţiuni în vederea exercitării funcţiilor autorităţii publice sau a acţiunilor administrative de
dispoziţie sau organizatorico-economice (a se vedea şi prevederile de la art.123 şi 124 CP).
13. Pedeapsa de privare a dreptului de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, ca
pedeapsă principală sau ca pedeapsă complementară la pedeapsa sub formă de amendă sau muncă
neremunerată în folosul comunităţii, se execută de către serviciile de executare de la locul de trai al
condamnaţilor.
14. Conform alin.(3) art.65 CP, aceste două măsuri se pot aplica drept pedepse complementare şi în cazurile
în care ele nu sunt prevăzute în articolele PS a CP. În aceste cazuri, caracterul infracţiunii comise este determinat
în funcţie de postul ocupat sau de activitatea practicată şi de posibilitatea infractorului de a le utiliza în scopul
săvârşirii noilor infracţiuni. Dacă infracţiunea nu este legată de activitatea profesională, inculpatul nu poate fi pri-
vat de dreptul de a exercita această activitate.
15. Faptul că, la momentul emiterii sentinţei, inculpatul nu ocupa o anumită funcţie de stat şi nu practica
activitatea cu care a fost legată infracţiunea nu poate fi piedică pentru aplicarea acestor pedepse. Mai mult,
instanţa poate aplica pedepsele enunţate şi în cazul în care infractorul îndeplinea anumite funcţii, obligaţiuni tem-
porare la comandă sau indicaţie.
16. Modul de aplicare a pedepselor menţionate este stabilit concret în alin.(4) art.65: când ele sunt numite
în calitate de pedepse complementare la amendă sau la muncă neremunerată în folosul comunităţii, termenul se
calculează din momentul rămânerii definitive a hotărârii (sentinţei).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Decizia CEDO din 30.05.2006 Matyjek
v.Polonia//www.coe.int
1. Retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) şi a distincţiilor de stat
constituie o pedeapsă care se aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară. În conformitate cu art.66
CP, „În caz de condamnare pentru o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau excepţional de gravă, instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele săvârşirii infracţiunii, poate retrage condamnatului gradul militar, titlul
special, gradul de calificare şi distincţiile de stat”. În vechea reglementare, la art.34, pedeapsa avea denumirea de
retragere a gradelor militare şi a altor titluri, precum şi a ordinelor, medaliilor şi a titlurilor onorifice.
2. Gradul militar se acordă persoanei pentru anumite merite în rândurile Forţelor Armate, organelor
securităţii statului. Tipurile de grade militare (locotenent, căpitan, colonel etc.) şi ordinea de conferire a acestora
sunt reglementate de legislaţie.
3. Titlul special este o menţiune de stat care se atribuie pentru serviciul în diferite organe: serviciul
diplomatic, controlul vamal (plutonier al serviciului vamal, locotenent al serviciului vamal etc.), organele fiscale
etc.
4. Gradul de calificare (clasificare) este o menţiune specială de stat care se acordă funcţionarilor publici,
adică persoanelor care satisfac serviciul public în diverse organe: aparatul Parlamentului şi Preşedintelui RM,
aparatul Cancelariei de Stat, Curtea de Conturi etc. În conformitate cu Legea cu privire la serviciul public nr.443-
XIII din 04.05.1995, sunt stabilite trei ranguri cărora le corespund câte trei grade de calificare a funcţionarilor
publici: consilier de clasa I, de clasa a II-a, de clasa a III-a, consilier de stat de clasele I, a II-a, a III-a şi consilier de
stat al RM, care poate fi de trei clase.
5. Distincţiile de stat sunt ordinele (Ordinul Republicii, Ordinul „Ştefan cel Mare”, Ordinul de Onoare etc.) şi
medaliile (Meritul Civic, Meritul Militar, „Mihai Eminescu” etc.), inclusiv jubiliare şi titlurile onorifice (Meşter-Faur,
Om Emerit etc), care se conferă în semn de recunoştinţă şi apreciere a meritelor persoanelor fizice şi juridice
(Ordinul Meritul Civic etc.).În conformitate cu art.34 al Legii cu privire la distincţiile de stat, retragerea distincţiilor
de stat se efectuează numai de către Preşedintele RM, căruia instanţa de judecată îi propune acest lucru în cazul
în care persoana a fost condamnată pentru o infracţiune gravă. Distincţiile de stat retrase sunt restituite organului
care se ocupă cu problemele conferirii distincţiilor de stat.
6. Această categorie de pedeapsă poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă complementară (a se
vedea alin.(4) art.62 CP). Pornind de la cerinţele alin.(5) art.90 CP, ea poate fi aplicată şi în caz de condamnare cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
7. Instanţa de judecată care a luat decizia privind retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului
de calificare (clasificare) si a distincţiilor de stat, în calitate de pedeapsă complementară, imediat după intrarea în
vigoare a sentinţei, printr-o sesizare, aduce această decizie la cunoştinţa organului care i-a conferit condamnatului
gradul, titlul sau distincţia respectivă. La sesizare se anexează şi copia sentinţei.
8. Organul respectiv va efectua modificările necesare în documentele de conferire a gradului, titlului sau
distincţiei şi va lua măsurile respective de privare de dreptul de purtare şi de înlesnirile pe care le acordă aceste
grade, titluri sau distincţii. Despre aceasta va fi informată instanţa.
9. Retragerea gradului militar poate fi aplicată nu numai persoanelor concrete în timpul serviciului activ, dar
şi celor ce au trecut în rezervă.
10. Instanţa de judecată nu este în drept să priveze condamnatul de titlul sau gradul ştiinţific.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO în cauza Engel şi alţii v.Olanda din
08.06.1976: „Pedeapsa implicând privarea de libertate care îl ameninţa teoretic pe dl Engel era de o
durată prea scurtă pentru a ţine de legea „penală‖. Mai mult, acesta nu risca executarea pedepsei o dată cu
încheierea procedurilor instituite la Curtea Militară Supremă la 7 aprilie 1971, din moment ce o executase
deja de la 20 la 22 martie (paragrafele 34-36, 63 şi 66)‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CPL al CSJ din 19 februarie 2008: „Prin sentinţa Judecătoriei Ciocana,
mun.Chişinău din 06 iulie 2007, L:G. a fost condamnat în baza art.327 alin.(2) lit.a) CP la amendă în mărime de 600
unităţi convenţionale, cu privarea de dreptul de a ocupa funcţii în cadrul MAI pe un termen de 1 (unu) an”
(Decizia 1ra-106/2008).
1. Munca neremunerată în folosul comunităţii constituie o pedeapsă aplicabilă doar în calitate de pedeapsă
principală, reprezentând una dintre pedepsele de bază alternative celor privative de libertate, care au completat
sistemul de pedepse din CP din 2002. Este un pas care se încadrează în politica europeană în acest domeniu.
Această pedeapsă a fost preluată din experienţa altor state – Franţa, Marea Britanie, Olanda, SUA, Germania etc.,
state în care s-a confirmat deja ca fiind o pedeapsă de bază în substituirea pedepselor privative de libertate.
Munca neremunerată în folosul comunităţii aplicată pe larg în ţările de peste hotare exista de mult în
reglementările vechii legi penale a RM în modalitatea muncii corecţionale (art.27 CP al RSSM din 1961). După cum
demonstrează experienţa ţărilor de peste hotare, eficacitatea acestei pedepse necesită cheltuieli financiare
esenţiale în scopul creării locurilor de muncă special destinate categoriilor date de condamnaţi. În calitate de
exemplu putem aduce Finlanda, ţară în care guvernul a eliberat mijloace pentru crearea a 100 mii de locuri de
muncă, fapt care şi-a făcut efectul asupra diminuării numărului condamnaţilor la privaţiune de libertate. Drept
rezultat, această ţară care ocupa mai înainte unul dintre primele locuri după indicele celor condamnaţi la
privaţiune de libertate la 100 mii de locuitori, a trecut în grupa ţărilor cu cel mai favorabil indice după criteriul dat,
în timp ce RM rămâne în fruntea celor mai nefavorabile ţări.3. În această ordine de idei, se impune promovarea şi
aplicarea, pe o scară cât mai largă, a unor măsuri alternative pentru detenţiune, fapt recomandat şi de structurile
internaţionale: ONU, CE etc. În baza celor afirmate, şi în RM a fost iniţiat un proces de reformare a justiţiei penale
prin modernizarea acesteia şi prin introducerea unor forme de corecţie ca munca neremunerată în folosul
comunităţii, medierea şi probaţiunea. Astfel, conform alin.(1) al art.67 din CP, munca neremunerată în folosul
comunităţii constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă,
determinată de autorităţile administraţiei publice locale. Aceasta este o pedeapsă care restrânge dreptul la muncă
al condamnatului, fiind totodată şi una restrictivă de libertate, deoarece executarea are loc în anumite condiţii
coercitive.
2. Alin.(2) şi (5) ale art.67 stabilesc anumite condiţii şi limite temporale de executare a pedepsei date:
aceasta se stabileşte pe un termen de la 60 la 240 de ore şi este executată de la 2 la 4 ore pe zi; în plus, ea poate fi
prestată cel mult 18 luni, timp care se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti.
3. Alin.(4) al art.67 CP exclude din cercul persoanelor cărora le poate fi stabilită ca pedeapsă munca
neremunerată în folosul comunităţii invalizii de gradele I şi II, militarii prin contract, femeile gravide, femeile care
au copii în vârstă de până la 8 ani, persoanele care nu au atins vârstă de 16 ani, precum şi persoanele care au atins
vârsta de pensionare.
4. În cazul pierderii capacităţii de muncă de către condamnat (recunoaşterea persoanei drept invalid de
gradul I sau II) sau al gravidităţii, judecata poate aplica prevederile art.95 şi 96 CP, însă în alte situaţii lipseşte o
bază juridico-penală pentru amânarea executării pedepsei.
5. Ideea călăuzitoare pentru introducerea acestei modalităţi de pedeapsă a fost înlocuirea executării
pedepsei cu închisoarea în penitenciar cu munca utilă în stare de libertate. În felul acesta, pe de o parte, se d
ajutor la realizarea scopului executării pedepsei, acela al educării prin muncă şi al respectului faţă de drept, iar pe
de altă parte condamnatul este ferit de regimul penitenciar, care este mai dificil şi de multe ori dă rezultate
îndoielnice în privinţa reeducării şi corijării lui.
6. Din punctul de vedere al naturii juridice, pedeapsa muncii neremunerate în folosul comunităţii constă în
antrenarea condamnatului în afara timpului serviciului de bază sau de studii la munca determinată de autorităţile
publice locale (alin.(1) art.67 CP al RM). Această pedeapsă prezintă o serie de avantaje: condamnatul nu este rupt
de familie şi de mediul său profesional; munca în libertate este mai uşoară din punct de vedere fizic şi moral;
procesul de reeducare este mai eficient într-un loc de muncă în liberate, decât într-un loc de deţinere; munca în
folosul comunităţii are un efect fizic şi emoţional asupra delincventului, întrucât îi limitează libertatea de
deplasare, presupune o anumită autodisciplină şi respect pentru ceilalţi, toate acestea implicând condamnatul în
exercitarea unor sarcini şi care constituie, în anumite condiţii, o provocare pentru concepţia, experienţa şi capaci-
tăţile sale personale.
7. Este adevărat munca aceasta atrage o seamă de restricţii, dar şi acestea sunt mai uşor de suportat decât
executarea pedepsei într-un penitenciar. Munca în folosul comunităţii poate constitui, prin urmare, un mod
pozitiv de a-1 pune pe delincvent în situaţia să ofere o compensaţie pentru infracţiunile comise şi poate servi
drept posibilitate de a stimula reorientarea interioară a condamnatului şi apariţia sentimentului de respect faţă
de propria persoană. Astfel, această muncă are o dublă valoare pentru delincvent prin faptul că îl face conştient
pe acesta că membrii comunităţii sunt afectaţi de criminalitate şi că, la rândul ei, comunitatea sesizează că
delincvenţii pot aduce o contribuţie mai curând constructivă decât distructivă în viaţa ei.
8. Necesitatea implementării muncii în beneficiul comunităţii este motivată de un şir de factori. În acest sens
menţionăm, în primul rând, faptul că întreţinerea închisorilor este foarte costisitoare.
9. În al doilea rând, cei mai mulţi deţinuţi nu sunt „criminali periculoşi” de care societatea este în drept să fie
apărată. Ei sunt, de cele mai multe ori, oameni săraci care au comis delicte aflate la limita de jos a scării crimi-
nalităţii (furt elementar, deteriorare de bunuri) şi care nu sunt „criminali profesionişti”. În această ordine de idei,
ne întrebăm: cine are de câştigat dacă aceştia sunt, pur şi simplu, închişi? Rezultatul este bine cunoscut: statul
suportă cheltuieli suplimentare, nici victima şi nici societatea nu primesc vreo compensaţie, iar închisorile devin
tot mai aglomerate. Concluzia care se desprinde, în mod logic, este următoarea: plasarea delincventului într-o
instituţie în care poate presta o muncă utilă în beneficiul comunităţii (adică să facă ceva bun). Procedând astfel cu
o anumită categorie de condamnaţi, obţinem un rezultat mult mai favorabil.
10. Dacă trecem în revistă PS a CP, constatăm că munca comunitară în calitate de pedeapsă este prevăzută
pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave.
11. Cu toate că satisfacerea muncii date constituie o pedeapsă, prescripţiile legislaţiei muncii privind
disciplina de muncă, securitatea şi protecţia muncii, igiena muncii etc., cu unele excepţii (munca nu este
remunerată şi nici benevolă), trebuie să fie respectate. Condamnatul poate fi atras la lucrări ce necesită calificare
specială doar în cazul în care dispune de o atare calificare. Se interzice executarea muncii neremunerate în folosul
comunităţii pe timp de noapte, fără acordul condamnatului. În unele cazuri, munca neremunerată în folosul
comunităţii are caracter substitutiv. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la munca neremunerată
în folosul comunităţii, ea se înlocuieşte cu închisoarea.
12. În conformitate cu Regulamentul cu privire la modul de executare a pedepsei penale sub formă de
muncă neremunerată în folosul comunităţii, evidenţa şi controlul asupra comportamentului persoanelor
condamnate la pedeapsa dată sunt exercitate de subdiviziunile teritoriale ale Departamentului de executare a
deciziilor judiciare şi de Serviciul pentru activitatea cu minorii al MAI - în privinţa condamnaţilor minori. Pedeapsa
sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii se execută la obiective cu destinaţie socială de la locul
de trai al condamnatului.
13. Obiectivele cu destinaţie socială sunt determinate de către primărie (pretură), de comun acord cu
serviciul de executare, la organizaţii, instituţii şi întreprinderi, indiferent de forma organizatorico-juridică a
acestora.
14. Munca neremunerată în folosul comunităţii poate fi aplicată numai în calitate de pedeapsă principală (a
se vedea art.62 alin.(2) CP).Condamnatul nu este remunerat pentru astfel de muncă, indiferent de volumul sau
calitatea acesteia, adică prestează o muncă gratuită. O astfel de activitate se efectuează de către condamnat în
afara timpului serviciului de bază sau de studii. Caracterul muncii, locul şi volumul ei sunt determinate de
autorităţile administraţiei publice locale şi nu poate depăşi 4 ore pe zi.
15. În funcţie de caracterul infracţiunii săvârşite şi de persoana inculpatului, munca neremunerată în folosul
comunităţii poate fi stabilită pe un termen de la 60 până la 240 de ore. De obicei, această pedeapsă se aplică
pentru infracţiuni uşoare şi mai puţin grave, care prevăd o pedeapsă de până la 5 ani de închisoare sau pentru
care în calitate de pedeapsă nici nu se aplică închisoarea.
16. Constrângerea prin aplicarea acestei pedepse constă în faptul că munca neremunerată are caracter
obligatoriu pentru condamnat.
17. În caz de eschivare cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii neremunerate în folosul
comunităţii, această pedeapsă se înlocuieşte prin închisoare, calculele respective fiind prevăzute în acest articol.
18. Prin eschivare cu rea-voinţă se înţelege neîndeplinirea conştientă de către condamnat, fără motive, într-
un termen rezonabil (îndelungat) a obligaţiunilor determinate de către administraţia publică locală.
19. Faptul eschivării cu rea-voinţă a condamnatului de la îndeplinirea muncii corespunzătoare trebuie
semnalat în judecata care a aplicat această măsură de către organul care pune în executare pedeapsa, alăturând
şi demersul de în favoarea înlocuirii acestei pedepse cu una mai aspră în condiţiile legii.
20. Munca neremunerată în folosul comunităţii nu poate fi aplicată persoanelor indicate în alin.(4) al
prezentului articol, cu condiţia că la momentul examinării dosarului în judecată sunt anexate documentele
respective ale condamnaţilor care certifică invaliditatea: vârsta, existenţa copiilor până la 8 ani, starea de gestaţie
a femeilor etc.
21. În cazul în care condamnatul în timpul executării pedepsei nominalizate este recunoscut invalid de
gradul I sau II, organul de executare înaintează instanţei judecătoreşti o prezentare privind liberarea de
executarea ulterioară a pedepsei, iar în caz de graviditate a condamnatei – prezentare privind suspendarea
executării pedepsei până la naştere, apoi persoana este liberată de executare, deoarece cade sub altă interdicţie
– are copil în vârstă de până la 8 ani.
22. Înlocuirea sumei neachitate a amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii (art.64 alin.(7) CP)
poate avea loc în privinţa altor persoane decât cele enumerate în alin.(4) art.67 CP şi în cazul când condamnatul
nu se eschivează cu rea-voinţă să plătească amenda, ci din cauza situaţiei materiale şi a măsurilor întreprinse nu
este în stare să o plătească. Deosebirea dintre eschivarea cu rea-voinţă a condamnatului de la achitarea amenzii
stabilite şi imposibilitatea lui să o plătească trebuie să se facă ţinându-se cont de vârsta condamnatului
(condamnatei), de starea socială şi materială, de posibilitatea de a vinde anumite bunuri ori de a lua un împrumut,
precum şi de alte circumstanţe, care, în ansamblu, fac dovadă că acesta nu este în stare să achite amenda.
Înlocuirea amenzii cu muncă neremunerată în folosul comunităţii se poate aplica numai în cazul în care
condamnatul este de acord cu îndeplinirea acestei munci şi suma neachitată poate fi compensată prin această
muncă pe un termen de până la 240 de ore.
23. Soluţionând demersul de înlocuire a muncii neremunerate în folosul comunităţii cu închisoarea, conform
pct.8) alin.(1) art.469 CPP, instanţa de judecată urmează să ţină seama de faptul că, prin eschivare cu rea-voinţă a
condamnatului de la muncă neremunerată în folosul comunităţii, se înţelege săvârşirea de către acesta a unei noi
încălcări a obligaţiunilor condamnatului stipulate în art.191 Cod de executare şi pct.29 din Regulamentul cu privire
la modul de executare a pedepsei penale sub formă de muncă neremunerată în folosul comunităţii, după care
acesta a fost preîntâmpinat de două ori (prima dată oral şi a doua în scris) despre consecinţele nerespectării
condiţiilor şi a modului de ispăşire a pedepsei.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Holomiov v.Moldova din 07.11.2006; Boicenco
v.Moldova din 11.07.2006; Şarban v.Moldova din 04.10.2005.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ: „Potrivit textului art.62 CP şi ordinii în care sunt enumerate
categoriile pedepselor, care pot fi aplicate persoanei fizice pentru o infracţiune, amenda ca pedeapsă principală
se consideră o pedeapsă mai blândă ca munca neremunerată în folosul comunităţii. Prin admiterea apelului
inculpatului cu casarea sentinţei prin care amenda ca pedeapsă principală s-a înlocuit cu munca neremunerată în
folosul comunităţii, fără consimţământul inculpatului, s-a creat o situaţie mai gravă pentru persoana ce a declarat
apel. Sistemul de pedepse fixat în art.62 Cod penal începe cu cea mai blândă - amendă şi se termină cu cea mai
aspră - detenţiunea pe viaţă şi dacă amenda e situată la lit.a) din acest articol apoi munca neremunerată e situată
pe locul 4 la litera d) şi este, deci, mai severă, deoarece compararea pedepselor după rigurozitate se face prin
aprecierea locului lor în conţinutul articolului menţionat.
Consecutivitatea pedepselor în art.62 CP:
1) dă posibilitate să se ţină seama de aprecierile şi cerinţele legislativului referitoare la sancţiuni
atunci când instanţa de judecată aplică o măsură mai blândă decât cea prevăzută pentru infracţiunea
săvârşită, pornind de la sistemul pedepselor, prevăzute la art.2 CP;
2) orientează instanţele de judecată spre determinarea pedepselor persoanelor care au săvârşit
infracţiuni uşoare, mai puţin grave, începând cu cele mai blânde.
Instanţa de fond a ţinut cont de aceasta şi, în cazul dat, motivat a aplicat pedeapsa, pe când cea de
apel nu a ţinut cont şi a comis eroare de drept, care urmează a fi corectată de către instanţa de recurs prin
admiterea recursului procurorului în favoarea inculpaţilor, casarea hotărârii atacate şi menţinerea hotărârii
instanţei de fond‖ (Decizia 1ra-664/2005).
1. Lexemul închisoare semnifică locul în care sunt închise persoanele condamnate la pedepse privative de
libertate sau sunt deţinute preventiv. Prin comutare semantică, sensul lexemului s-a extins şi asupra modalităţii de
privare de libertate a persoanei vinovate de săvârşirea unei infracţiuni prin izolare impusă acesteia de
mediul normal de viaţă şi plasarea ei, pe baza hotărârii instanţei de judecată, pe un anumit termen într-un
penitenciar (alin.(1) al art.70 CP). Fiind una dintre categoriile de pedeapsă, închisoarea constă în privarea de
libertate, izolarea de societate a persoanei fizice prin deţinerea ei pe un anumit termen în baza şi în modul stabilit
de lege. Închisoarea are drept scop limitarea libertăţii persoanei şi efectuarea supravegherii asupra
comportamentului condamnatului. Închisoarea este una dintre cele mai severe pedepse din categoria celor
principale, care se caracterizează în mod esenţial prin două trăsături – izolarea forţată de societate a
condamnatului şi instituirea unui regim bine reglementat de executare a acestei pedepse.
2. Conform alin.(2) al art.70 CP, închisoarea se stabileşte pe un termen de la 3 luni la 20 de ani
(alin.(2) al art.70 CP). Termenul maxim al închisorii se reduce până la 1/2 în cazul în care infracţiunea a
fost comisă de către un minor în vârstă de până la 18 ani la momentul săvârşirii ei (alin.(3) al art.70 CP).
3. Totodată, în cazul stabilirii unei pedepse definitive în cazul unui concurs de infracţiuni, limita
maximă a pedepsei cu închisoarea se ridică la 25 de ani, iar în cazul unui cumul de sentinţe, limita
maximă nu poate depăşi termenul de 30 de ani (alin.(4) al art.35 CP).
4. Potrivit alin.(5) al art.70 CP, în cazul înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu o pedeapsă mai
blândă, cu titlu de graţiere (art.108 CP), se aplică închisoarea pe un termen de 30 de ani.
5. Femeile condamnate execută pedeapsa închisorii în penitenciare pentru femei (alin.(6) al art.72
CP).
6. Pedeapsa în formă de închisoare, stabilită prin sentinţa instanţei de judecată, se execută în
penitenciare de tip deschis, semiînchis şi închis (a se vedea comentariul de la art.72 CP).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Conka v.Belgia din 05.02.2002;
Erdem v.Germania din 05.10.2001; Sakik si altii v.Turcia din 26.11.1997; Loukanov v.Bulgaria din
20.03.1997; W. v.Elveţia din 26.01.1993; Toth v.Austria din 12.12.1991; Letellier v.Franţa din
26.06.1991; Huber v.Elveţia din 23.10.1990; Fox, Campbell şi Hartley v.Marea Britanie şi Irlanda de
Nord din 30.08.1990; Lamy v.Belgia din 30.03.1989; Brogan şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi
Irlandei de Nord din 29.11.1988; Duinhof şi Duijf v.Olanda din 04.05.1984//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 15.01.2008: „Pentru persoana care, la data săvârşirii
infracţiunii, nu a atins vârsta de 18 ani, termenul închisorii se stabileşte din maximul pedepsei, prevăzute de legea
penală pentru care infracţiunea săvârşită, reduse la jumătate” (Decizia 1re-25/2008).
1. Privarea unei persoane juridice de dreptul de a exercita o anumită activitate este a doua pedeapsă prevă-
zută de CP pentru persoanele juridice, care poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă principală, cât şi în
calitate de pedeapsă complementară. Conform art.73, această pedeapsă constă în stabilirea interdicţiei de a
încheia anumite tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte
avantaje de la stat sau de a exercita alte activităţi.
2. Alin.(2) al art.73 din CP prevede următoarele: „privarea de dreptul de a exercita o anumită activitate
poate fi limitată la un anumit teritoriu sau la o anumită perioadă a anului şi se stabileşte pe un termen de până la
5 ani sau pe un termen nelimitat”.
3. Interdicţia unei activităţi poate să se extindă asupra unui anumit teritoriu sau să prevadă o anumită
perioadă a anului.
4. Această categorie de pedeapsă aplicată persoanelor care desfăşoară activitate de întreprinzător este o
noutate în dreptul penal al RM.
5. Se ştie că persoana juridică activează în baza autorizaţiei sau a licenţei de activitate eliberate de organul
de stat respectiv.
6. Pentru săvârşirea infracţiunii concrete, persoana juridică poate fi privată de dreptul de a exercita o
anumită activitate pentru care dispune de autorizaţie sau licenţă din momentul intrării în vigoare a hotărârii
respective.
7. În acest caz, instanţa de judecată remite organului de stat respectiv sentinţa spre executare a pedepsei
nominalizate faţă de persoana juridică recunoscută vinovată.
8. Organul de stat, care a eliberat persoanei juridice autorizaţia sau licenţa, o poate anula sau modifica în
corespundere cu hotărârea instanţei de judecată în aşa fel ca să fie stabilite interdicţiile de a încheia anumite
tranzacţii, de a emite acţiuni sau alte titluri de valoare, de a primi subvenţii, înlesniri şi alte avantaje de la stat sau
de a exercita alte activităţi.
9. Organul respectiv, după primirea sentinţei şi realizarea ei, comunică instanţei judecătoreşti, informează
organul fiscal şi administraţia publică locală din raza de activitate a persoanei juridice despre executarea pedepsei
numite.
10. În sentinţa instanţei trebuie să fie reflectat concret în ce teritoriu sau pentru ce perioadă a anului, pe
cât timp şi de care activitate este privată de dreptul de a o exercita persoana juridică în cauză.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Saviţchi v.Moldova din 11.10.2005;
Comingersoll S.A. v.Portugalia din 06.04.2000// www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP stabileşte
cazuri stricte când persoana juridică este pasibilă de răspundere penală, şi articolul 261/1 CP nu este
indicat în această normă‖ (Decizia 1ra-111/2008).
1. Lichidarea persoanei juridice este cea de a treia şi ultima pedeapsă prevăzută de CP care poate fi aplicată
persoanelor juridice. Conform alin.(1) al art.74, lichidarea persoanei juridice constă în dizolvarea acesteia, cu
survenirea consecinţelor prevăzute de legislaţia civilă. Ea poate fi aplicată atât în calitate de pedeapsă principală,
cât şi în calitate de pedeapsă complementară.
2. Pedeapsa în cauză reprezintă sancţiunea cea mai gravă, motiv din care această pedeapsă capitală a
persoanelor juridice ar trebui să fie aplicată în cazuri excepţionale.
3. În acest sens, considerăm şi noi că legiuitorul naţional ar trebui să stabilească anumite restricţii de aplicare a
pedepsei în cauză, drept exemplu servindu-ne, în unele momente, CP francez. Conform art.131-139 ale noului Cod
penal francez, „dizolvarea se aplică atunci când persoana juridică a fost creată sau....deturnată de la obiectul său
pentru a comite fapte incriminate”.
4. În baza sentinţei judecătoreşti, lichidarea persoanei juridice care desfăşoară activitate de întreprinzător se
efectuează de Comisia de lichidare sau de lichidator conform legislaţiei în vigoare. Lichidarea acesteia se
realizează prin dizolvare.
5. Dizolvarea persoanei juridice se efectuează conform procedurii de lichidare a întreprinderii, stabilite de
Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinzător, precum şi de prevederile art.87 CC.
6. Persoana juridică se consideră lichidată din momentul radierii ei din Registrul de Stat.
7. Lichidarea persoanei juridice trebuie aplicată ca pedeapsă numai în cazul în care instanţa de judecată
constată că gravitatea infracţiunii săvârşite face imposibilă păstrarea acestei organizaţii şi prelungirea activităţii ei.
În alte situaţii, instanţa poate numi persoanei juridice o altă pedeapsă prevăzută de CP.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO: Saunders v.Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord din 17.12.1996//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 07.03.2008: „Alin.(4) art.21 CP, stabileşte
cazuri stricte când persoana juridică este pasibilă de răspundere penală şi articolul 261 1 CP nu este indicat
în această normă‖ (Decizia 1ra-111/2008).
Capitolul VIII
INDIVIDUALIZAREA PEDEPSELOR
(1) Persoanei recunoscute vinovate de săvârşirea unei infracţiuni i se aplică o pedeapsă echitabilă în
limitele fixate în Partea specială a prezentului cod şi în strictă conformitate cu dispoziţiile Părţii
generale a prezentului cod. La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de judecată ţine cont
de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat, de circumstanţele
cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi
reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
(2) O pedeapsă mai aspră, din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se
stabileşte numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura
atingerea scopului pedepsei.
(3) Pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului
numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea
minorului.
[Art.75 completat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]
1. Pedeapsa penală se aplică numai de către instanţele judecătoreşti. Legiuitorul stabileşte prin lege
pedepsele pentru infracţiuni şi criteriile de individualizare a lor. Călăuzindu-se de aceste criterii, instanţa de
judecată, la stabilirea şi aplicarea pedepsei infractorului, realizează voinţa legiuitorului, şi nu a sa.
2. În doctrina penală şi practica judiciară prin criterii de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele de care
instanţa de judecată este obligată să se conducă în procesul stabilirii pedepsei şi la aplicarea ei persoanei vinovate
de săvârşirea infracţiuni.
3. Din dispoziţiile art.75 alin.(1) CP se desprind trei criterii generale cu valoare de principiu. Pedeapsa
aplicată infractorului trebuie să fie echitabilă, legală şi individualizată. Ele răspund la întrebarea «cum trebuie să
fie pedeapsa aplicată?». Celelalte criterii privind aplicarea pedepsei în limitele fixate în PS a CP şi în strictă
conformitate cu dispoziţiile PG a CP, ţinându-se cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de
persoana celui vinovat, de circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei
aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia, sunt
cerinţe de care instanţa de judecată trebuie să se călăuzească la stabilirea pedepsei. Ele răspund la întrebarea «ce
trebuie luat în seamă la stabilirea pedepsei pentru ca pedeapsa aplicată să fie echitabilă, legală şi
individualizată?».
4. Dreptatea reprezintă o valoare supremă în societate şi este garantată de art.1 alin.(3) din CRM. Categoria
constituţională de dreptate obligă toate autorităţile statului să contribuie la stabilirea şi afirmarea ei în viaţa
societăţii. În dreptul penal, dreptatea îşi are expresia în scopul pedepsei penale de a restabili echitatea socială
(art.61 alin.(2) CP) şi se realizează prin cerinţa art.75 alin.(1) CP de a-i aplica infractorului o pedeapsă echitabilă.
Pedeapsa este echitabilă când ea impune infractorului lipsuri şi restricţii ale drepturilor lui proporţionale cu
gravitatea infracţiunii săvârşite şi este suficientă pentru restabilirea echităţii sociale, adică a drepturilor şi
intereselor victimei, statului şi întregii societăţi, perturbate prin infracţiune.
Pedeapsa este echitabilă şi atunci când este capabilă să contribuie la realizarea altor scopuri ale pedepsei
penale, cum ar fi corectarea condamnatului şi prevenirea săvârşiri de noi infracţiuni atât de către condamnat, cât
şi de alte persoane. Or, practica judiciară demonstrează că o pedeapsă prea blândă generează dispreţ faţă de ea şi
nu este eficientă nici pentru corectarea infractorului, nici pentru prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni. De
asemenea, o pedeapsă prea aspră generează apariţia unor sentimente de nedreptate, jignire, înrăire şi de
neîncredere în lege, fapt care duce la consecinţe contrare scopului urmărit.
De aceea considerăm că cerinţa art.75 alin.(1) CP de a aplica o pedeapsă echitabilă constituie o cerinţă a
principiului echităţii în dreptul penal, care obligă instanţa să-i aplice infractorului o pedeapsă legală şi
individualizată, capabilă să restabilească echitatea socială şi să realizeze celelalte scopuri ale pedepsei penale
(art.61 alin.(2) CP).
5. Conform altui criteriu prevăzut de art.75 alin.(1) CP, pedeapsa aplicată infractorului trebuie să fie legală.
Legalitatea pedepsei constituie un aspect al principiului legalităţii în dreptul penal şi este asigurată prin cerinţa
art.75 alin.(1) CP care impune instanţei obligaţiunea de a stabili pedeapsa în limitele fixate în PS şi în strictă
conformitate cu dispoziţiile PG a CP.
6. Cerinţa de a stabili pedeapsa în limitele fixate în PS a CP obligă instanţa de judecată:
mai întâi de toate, să califice corect fapta ca infracţiune sancţionată de norma penală prevăzută de PS a
CP;
să aleagă pedeapsa principală când sancţiunea prevede pedepse principale alternative;
să stabilească termenul sau mărimea pedepsei principale în limitele prevăzute de sancţiunea normei
penale din PS a CP, în baza căreia a fost calificată fapta ca infracţiune;
să stabilească pedeapsa complementară dacă este prevăzută de sancţiunea normei penale. Dacă
pedeapsa complementară nu este obligatorie, să soluţioneze chestiunea privind stabilirea sau nestabilirea ei.
7. Este imposibil a stabili o pedeapsă echitabilă şi legală în limitele sancţiunii articolului din PS fără a lua în
seamă şi a aplica normele PG a CP. În acest sens se are în vedere normele PG referitoare la:
scopurile şi principiile legii penale expuse în art.1-11 CP;
natura juridică a pedepsei penale şi scopurile ei, categoriile, felurile, limitele generale ale pedepselor,
precum şi specificul fiecăreia dintre ele (art.61-74 CP);
criteriile generale şi cele speciale de stabilire a pedepsei prevăzute în Capitolul VIII al PG a CP;
reglementările liberării de pedeapsă penală (art.89-97 CP);
măsurile de siguranţă (art.98-106 CP);
cauzele care înlătură răspunderea penală şi consecinţele condamnării (art.107-112 CP).
Sunt strâns legate de stabilirea pedepsei şi normele PG care reglementează pregătirea şi tentativa de
infracţiune (art.25-27 CP), infracţiunea unică şi pluralitatea de infracţiuni (art.28-34 CP), participaţia penală
(art.41-49 CP) etc. De exemplu, în cazul săvârşirii unei tentative de omor intenţionat prevăzut de art.145 alin.(3)
CP de către un minor în participaţie, instanţa de judecată este obligată să ţină cont în afară de sancţiunea
prevăzută de art.145 alin.(2) CP, de art.21 CP (vârsta ca o condiţie de tragere la răspundere penală), art.27 CP
(condiţiile în care fapta constituie tentativă de infracţiune), art.70-71 CP (termenele pentru pedeapsa cu
închisoarea pentru minori şi interzicerea detenţiunii pe viaţă a minorilor), art.81 şi 83 CP (aplicarea pedepsei
pentru infracţiunea neconsumată şi pentru participaţie), art.87-88 CP (modul determinării şi calculării termenului
pedepsei şi computarea arestului preventiv) etc. din PG. Toate chestiunile menţionate se soluţionează de către
instanţa de judecată pornind de la scopurile şi principiile dreptului penal, criteriile de individualizare a pedepsei.
Astfel, majoritatea normelor PG trebuie luate în seamă la stabilirea pedepsei infractorului în fiecare caz concret.
8. Prevederile art.75 alin.(1) CP cer ca pedeapsa aplicată să fie nu numai echitabilă şi legală, ci şi
individualizată. Individualizarea pedepsei constă din obligaţiunea instanţei de a stabili măsura pedepsei concrete
infractorului, necesară şi suficientă pentru realizarea scopurilor legii penale şi pedepsei penale. Ea se realizează de
către instanţa de judecată prin respectarea cerinţelor art.75 alin.(2) CP de a ţine cont, la stabilirea categoriei şi
termenului (mărimii) pedepsei, de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana celui vinovat,
de circumstanţele cauzei care agravează sau atenuează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate asupra
corectării şi reeducării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţă ale familiei acestuia.
9. Este cunoscut faptul că gravitatea infracţiunii este determinată de caracterul şi gradul prejudiciabil al
faptei (mai detailat a se vedea comentariul de la art.15 CP). În raport cu caracterul prejudiciabil al fiecărei
infracţiuni, legiuitorul stabileşte gradul prejudiciabil al acesteia, care este determinat în sancţiunea articolului din
PS a CP şi se reflectă în limitele (minime şi maxime) ale pedepsei.
Astfel, gravitatea infracţiunii este determinată de legiuitor în limitele pedepsei pentru fapta comisă. De aceea
considerăm că instanţa de judecată, pentru a avea în vedere la stabilirea pedepsei gravitatea infracţiunii, trebuie
să pornească de la pedeapsa medie care poate fi stabilită pentru infracţiunea respectivă. De exemplu, sancţiunea
art.145 alin.(1) CP prevede pedeapsa cu închisoarea în limitele de la 8 la 15 ani. Pedeapsa medie care poate fi
aplicată în acest caz este de 11,5 ani de închisoare. Pornind de la această pedeapsă medie, ţinând cont de
celelalte cerinţe prevăzute de art.75 CP şi de alte prevederi ale legii penale, instanţa de judecată sporeşte sau
micşorează mărimea pedepsei medii, stabilindu-i astfel infractorului pedeapsa concretă necesară şi suficientă
pentru realizarea scopurilor pedepsei penale.
10. Importanţa motivului infracţiunii în reglementarea juridico-penală are diferite aspecte.
Motivul infracţiunii este un semn care caracterizează latura subiectivă a infracţiunii şi trebuie stabilit în orice
cauză penală. Când motivul infracţiunii constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii săvârşite,
instanţa de judecată trebuie să-l ia în seamă la stabilirea pedepsei ca cerinţă prevăzută de art.75 alin.(1) CP şi ca
criteriu ce determină gradul prejudiciabil concret al acestei infracţiuni.
Dacă motivul infracţiunii nu constituie un semn obligatoriu al laturii subiective a infracţiunii săvârşite, şi nici
nu este prevăzut în art.76 sau art.77 CP ca circumstanţă atenuantă sau agravantă, el se ia în calcul la stabilirea
pedepsei ca o cerinţă a art.75 alin.(1) CP şi ca semn ce determină gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
Pornind de la natura şi rolul pe care l-a avut la săvârşirea infracţiunii în acest caz, motivul poate fi luat în seamă la
stabilirea pedepsei şi ca circumstanţă atenuantă în baza art.76, însă nicidecum ca o circumstanţă agravantă. De
exemplu, în cazul unui omor intenţionat din gelozie, ultima poate fi recunoscută ca o circumstanţă atenuantă fiind
provocată de acţiunile ilegale ale soţului infidel. Însă la distrugerea intenţionată în proporţii deosebit de mari a
bunurilor unei persoane din invidie sau răzbunare, aceste motive nu pot fi recunoscute ca circumstanţe agravante,
deoarece circumstanţele agravante în art.77 CP au caracter exhaustiv.
În sentinţă instanţa de judecată este obligată să indice concret motivul infracţiunii şi care a fost rolul lui la
stabilirea pedepsei.
11. Datele despre persoana care a săvârşit infracţiunea au, în dreptul penal, mai multe semnificaţii:
responsabilitatea, vârsta şi unele calităţi speciale ale persoanei servesc drept semne care caracterizează
persoana ca subiect al infracţiunii (art.21-23 CP, art.306, 307, 319, 324, 361 etc. CP);
semnele ce caracterizează persoana ca subiect al infracţiunii reprezintă unul dintre criteriile care
determină gravitatea infracţiunii (art.15 CP);
unele date despre persoana celui vinovat se consideră circumstanţe atenuante (art.76 lit.a)-b) CP) sau
circumstanţe agravante (art.77 alin.(1) lit.a) CP);
datele despre persoana infractorului sunt luate în seamă de către instanţa de judecată conform art.75
alin.(1) CP şi drept criteriu de individualizare a pedepsei (sub acest aspect a se vedea şi p.16-17 ale HP CSJ nr.5 din
19.06.2006 privind sentinţa judecătorească).
12. La judecarea cauzei, instanţa de judecată trebuie să studieze multilateral, în deplină măsură şi obiectiv,
toate circumstanţele şi datele prezentate care caracterizează atât negativ, cât şi pozitiv persoana inculpatului şi
care au o importanţă esenţială pentru stabilirea categoriei şi mărimii pedepsei (p.13 HP CSJ nr.16 din 31.05.2004,
Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale).
În practica judiciară, la stabilirea pedepsei, instanţele judecătoreşti ţin cont de multiple date privind
personalitatea infractorului. Principalele elemente care sunt luate în seamă de către instanţele judecătoreşti
pentru a-şi exprima convingerea în legătură cu personalitatea infractorului la individualizarea pedepsei se referă
la:
datele despre starea psihico-fizică a infractorului (vârsta, starea sănătăţii psihice şi fizice a infractorului,
caracteristica lui psihologică şi morală);
caracteristica socială a infractorului până la săvârşirea infracţiunii (starea materială şi familială, ocupaţia
şi modul de viaţă, nivelul intelectual şi de pregătire profesională, atitudinea faţă de alţi membri ai societăţii,
antecedentele penale nestinse etc.);
caracteristica infractorului după săvârşirea infracţiunii şi atitudinea acestuia faţă de fapta săvârşită
(recunoaşterea vinovăţiei şi sincera căinţă, contribuirea lui la aflarea adevărului în cauză şi la descoperirea altor
participanţi la infracţiune, repararea prejudiciului material etc.).
13. Datele ce caracterizează pozitiv persoana celui vinovat în funcţie de circumstanţele concrete ale cauzei
pot fi recunoscute şi ca circumstanţe ce atenuează pedeapsa, chiar şi în cazul în care ele nu sunt prevăzute ca
atare în art.76 CP. Însă datele care caracterizează negativ persoana, dacă ele nu sunt prevăzute în art.77 CP,
instanţa de judecată nu este în drept a le recunoaşte ca circumstanţe agravante. În sentinţă, instanţa de judecată
este obligată nu numai să constate faptul că, la stabilirea pedepsei, se ţine cont de datele personale ale
condamnatului, ci şi să indice concret care date sau circumstanţe stabilite demonstrează caracteristicile personale
ale acestuia.
14. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, conform art.75 alin.(1) CP, trebuie să ţină cont şi de
circumstanţele care atenuează sau agravează pedeapsa şi efectele lor prevăzute în art.76-78 (a se vedea
comentariul de la art.76-78 CP).
15. Art.75 alin.(1) CP cere, de asemenea, ca instanţa de judecată să ţină cont la stabilirea pedepsei şi de
influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului. În opinia noastră, cerinţa din art.75 alin.(1)
CP de a se ţine cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării şi reeducării vinovatului nu poate constitui
prin sine un criteriu de individualizare a pedepsei. Influenţa pedepsei asupra corectării şi reeducării
condamnatului poate fi evaluată numai după cercetarea datelor despre persoana acestuia şi pronosticată în baza
acestor date raportate la categoria şi termenul pedepsei care urmează să fie aplicate.
De aceea considerăm că această cerinţă are menirea de a atrage atenţia instanţei de judecată asupra
cercetării persoanei din punctul de vedere al aptitudinilor lui de a se corecta şi de a-i stabili o pedeapsă care să
contribuie la realizarea scopurilor pedepsei penale şi la reîntoarcerea condamnatului la viaţa socială normală.
16. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată trebuie să ţină cont şi de condiţiile de viaţă ale familiei
inculpatului. În acest scop, instanţa trebuie să verifice dacă inculpatul are familie, componenţa familiei şi rolul lui
în asigurarea materială a familiei, comportamentul inculpatului în familie şi influenţa acestui comportament
asupra educării copiilor, condiţiile de trai etc.
Pedeapsa penală are caracter personal (art.6 CP) şi se aplică în scopul restabilirii echităţii sociale, corectării
inculpatului şi prevenirii săvârşirii de noi infracţiuni. De aceea condiţiile de viaţă ale familiei inculpatului pot
influenţa asupra atenuării sau agravării pedepsei, însă numai în limitele în care pedeapsa aplicată să nu fie
contrară acestor scopuri.
17. Conform art.75 alin.(2) CP, instanţa de judecată este în drept să stabilească o pedeapsă mai aspră dintre
cele alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii numai în cazul în care o pedeapsă mai blândă, din
numărul celor menţionate, nu va asigura scopul pedepsei.
Această cerinţă este un criteriu de individualizare a categoriei pedepsei în cazul în care sancţiunea articolului
respectiv prevede pedepse alternative. Individualizarea categoriei pedepsei începe de la pedeapsa cea mai blândă,
care întotdeauna este înscrisă prima în sancţiune conform ierarhiei pedepselor legiferate în art.62 CP. La
individualizarea categoriei pedepsei, instanţa de judecată trebuie să ţină cont de criteriile prevăzute de art.75
alin.(1) CP şi de scopurile pedepsei (art.61 alin.(2) CP).
După alegerea categoriei pedepsei care urmează a fi stabilită infractorului, instanţa de judecată, în baza
aceloraşi criterii prevăzute în art.75 alin.(1) CP, individualizează termenul sau mărimea pedepsei alese.
Cerinţa menţionată se referă şi la pedeapsa complementară atunci când sancţiunea articolului respectiv din PS a
CP prevede pedepse alternative (a se vedea, de exemplu, sancţiunea pentru persoanele juridice din art.224 alin.(2) CP)
sau când aplicarea pedepsei complementare prevăzute în sancţiune nu este obligatorie (a se vedea, de exemplu,
sancţiunile art.330 şi art.335 alin.(2) CP).
18. Conform art.75 alin.(3) CP, pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se
aplică minorului numai dacă se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru
corectarea minorului.
Considerăm că în dispoziţiile art.75 alin.(3) CP este legiferat, de fapt, un criteriu de individualizare a
răspunderii penale a minorului, care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă, de către instanţa de
judecată la judecarea cauzei în fond până la adoptarea sentinţei. Or, în procesele penale ale minorilor instanţa de
judecată, conform art.483 alin.(5) CPP, este în drept să înceteze procesul penal în temeiurile prevăzute de art.483
alin.(1) CPP şi să-l libereze pe minor de răspundere penală în baza art.54 CP cu aplicarea măsurilor de
constrângere cu caracter educativ.
Mai mult, dacă instanţa de judecată nu a aplicat prevederile art.483 alin.(5) CPP, ea, potrivit art.483 alin.(1)
CPP, trebuie să examineze, la adoptarea sentinţei, mai întâi posibilitatea liberării de pedeapsă a minorului în
conformitate cu prevederile art.93 CP. În acest caz, art.93 CP obligă instanţa să examineze posibilitatea liberării
minorului de pedeapsa penală nu numai pentru infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, ci şi pentru infracţiuni
grave.
La soluţionarea acestei chestiuni, instanţa de judecată se călăuzeşte de criteriile prevăzute de art.75 CP,
luând în seamă şi circumstanţele stabilite în cadrul urmăririi penale şi al judecării cauzei în baza cerinţelor art.475
CPP.
Numai dacă se constată că scopurile pedepsei penale (art.61 alin.(2) CP) nu pot fi atinse prin aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter educativ (art.104 CP) instanţa de judecată individualizează pedeapsa
(categoria, termenul sau mărimea ei), care urmează a fi aplicată minorului utilizând criteriile prevăzute de art.75
CP.
În opinia noastră, criteriul de individualizare a răspunderii penale a minorului prevăzut de art.75 alin.(3) CP
este adresat şi procurorului, deoarece procurorul, în baza art.53 lit.a) CP şi în condiţiile art.54 CP şi art.483 CPP,
poate să dispună soluţionarea chestiunii privind liberarea minorului de răspundere penală cu aplicarea măsurilor
de constrângere cu caracter educativ pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Ţinând cont
de cerinţele art.75 alin.(3) CP, procurorul este în drept în cazul infracţiunilor uşoare sau mai puţin grave să trimită
cauza penală a minorului cu rechizitoriul respectiv în instanţa de judecată pentru a fi judecată în fond numai
atunci când se consideră că efectul corectării minorului nu poate fi obţinut fără a-l trage la răspundere penală.
19. La stabilirea pedepsei, instanţa de judecată trebuie să respecte toate criteriile ce asigură aplicarea faţă
de inculpat a unei pedepse echitabile, legale şi individualizate. Neglijarea unora dintre aceste criterii, la stabilirea
pedepsei, constituie temei pentru casarea sentinţei de către instanţa ierarhic superioară în procedura prevăzută
de legea procesual penală pentru căile de atac.
Aplicarea unei pedepse inechitabile poate avea drept consecinţă şi violarea drepturilor omului protejate de
Convenţia din 04.11.1950 (a se vedea, în acest sens, secţiunea jurisprudenţa CEDO de la prezentul comentariu).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârea CEDO în cauza Nicolova şi Velicikova
v.Bulgaria CP al CSJ a RM din 13.03.2007: „Art.2 (drept procesual). Curtea a considerat promptitudinea
desfăşurării procesului penal ca fiind unitatea de măsură în evaluarea autorităţilor de a-i urmări pe cei
responsabili de moartea dlui Nikolov. Investigaţia a fost deschisă imediat după incident şi a progresat, la
început, într-un ritm bun. Totuşi a fost apoi oprită şi nu s-a reluat decât doi ani şi jumătate mai târziu şi
doar în urma plângerilor repetate venite din partea reclamanţilor. Sergenţii au fost, în cele din urmă,
judecaţi şi condamnaţi în anul 2002, după mai mult de 7 ani de la moartea lui Nikolov. Aceste întârzieri
sunt inacceptabile într-o cauză ce implica violenţa poliţiei şi solicita o reacţie rapidă din partea
autorităţilor. Curtea nu a putut trece peste faptul că, deşi legea internă dădea instanţelor posibilitatea de a-
i condamna la o pedeapsă de maximum 12 ani de închisoare, ele au ales pedeapsa minimă şi au suspendat
executarea acesteia. Într-adevăr, cel puţin până în 1999, cu mult după începerea procedurii penale, ambii
ofiţeri au lucrat în continuare în poliţie şi unul dintre ei a fost chiar promovat. În opinia Curţii, o astfel de
reacţie într-un astfel de caz serios de rele tratamente aplicate de poliţie, având ca rezultat moartea
persoanei, nu putea fi considerată adecvată. Condamnându-i pe B.I. şi H.T. la o pedeapsă cu suspendare,
după mai mult de 7 ani de la uciderea dlui Nikolov, fără a-i cerceta disciplinar, Bulgaria a indus, în fapt,
ofiţerilor sentimentul că ei nu puteau şi traşi la răspundere. Prin urmare, procedurile penale declanşate
împotriva ofiţerilor de poliţie responsabili de moartea dlui Nikolov au fost inadecvate‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ a RM din 31.05.2004, nr.16 Cu privire la aplicarea
în practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale: „(…) 1. Se explică instanţelor de
judecată că, reieşind din criteriile generale de individualizare a pedepsei (art.75 CP), instanţa de judecată
stabileşte pedeapsa echitabilă în limitele fixate în articolul corespunzător din PS a CP, care prevede
răspundere pentru infracţiunea săvârşită.
Prin criterii generale de individualizare a pedepsei se înţeleg cerinţele stabilite de lege, de care este
obligată să se conducă instanţa de judecată la aplicarea fiecărei pedepse, pentru fiecare persoană vinovată
în parte. Legea penală acordă instanţei de judecată o posibilitate largă de aplicare în practică a principiului
individualizării răspunderii penale şi a pedepsei penale.
2. La stabilirea pedepsei instanţa de judecată trebuie să ţină cont de următoarele criterii:
a) pedeapsa se aplică în limitele fixate în PS a CP;
b) pedeapsa se aplică în strictă conformitate cu dispoziţiile PG a CP;
3. În conformitate cu principiul individualizării pedepsei instanţa de judecată aplică pedeapsă luând
în considerare caracterul şi gravitatea infracţiunii săvârşite, motivul şi scopul celor comise, personalitatea
vinovatului, caracterul prejudiciului şi mărimea daunei cauzate, circumstanţele ce atenuează sau
agravează răspunderea, ţinându-se cont de influenţa pedepsei aplicate asupra corectării vinovatului,
precum şi de condiţiile de viaţa ale familiei lui.
În cazurile în care circumstanţa ce atenuează sau agravează răspunderea (art.76-77 CP) este indicată
în dispoziţiile articolului PS a CP în calitate de unul din semnele calificative ale infracţiunii, ea nu poate fi
luată în considerare la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune‖//BCSJ, 6/22, 2004.
Revista practicii judiciare cu privire la aplicarea de către instanţele de judecată a criteriilor
generale de individualizare a pedepsei penale: „Pornind de la criteriile prevăzute de art.7 şi 75 CP,
pedeapsa trebuie să fie legală, personală, aplicativă şi moralizatoare, egală pentru toţi infractorii şi
inevitabilă...
Drept motiv pentru casarea sentinţei, fără a schimba calificarea, cu reducerea pedepsei, precum şi
pentru casarea sentinţelor din cauza stabilirii unei pedepse mai blânde, serveşte nerespectarea de către
instanţele de judecată a criteriilor generale de individualizare a principiilor dreptului penal şi a scopurilor
pedepsei, stabilite în art.75 CP.
Nu întotdeauna sunt respectate prevederile art.75 alin.(2) CP, conform căruia o pedeapsă mai aspră,
din numărul celor alternative prevăzute pentru săvârşirea infracţiunii, se stabileşte numai în cazul în care
o pedeapsă mai blândă, din numărul celor menţionate, nu va asigura atingerea scopului pedepsei.
Prin sentinţa Judecătoriei Botanica, mun.Chişinău din 27.09.2006, C.M. a fost condamnat în baza
art.264 alin.(1) CP la un an închisoare în penitenciar de tip deschis.
Curtea de Apel Chişinău, prin decizia din 04.06.2007. a casat sentinţa respectivă în partea stabilirii
pedepsei, cu adoptarea unei noi hotărâri, prin care C.M. a fost condamnat în baza art.264 alin.(1) CP la
amendă în mărime de 150 unităţi convenţionale.
În motivarea hotărârii, instanţa de apel a arătat că instanţa de fond n-a ţinut cont la stabilirea pedepsei
de criteriile generale de individualizare a pedepsei şi n-a luat în considerare faptul că inculpatul şi-a
recunoscut vina pe deplin, se căieşte de cele comise, activ a contribuit la descoperirea infracţiunii,
anterior nu a fost condamnat, are la întreţinere un copil minor şi doreşte să-i restituie părţii vătămate
cheltuielile materiale legate de cauzarea leziunilor corporale‖//BCSJ, 6/14, 2008.
CP al CSJ din 03.11.2004: „La stabilirea măsurii de pedeapsă, instanţa de apel în conformitate cu
art.7, 61, 75 CP (red. 2002) a ţinut cont de caracterul şi gradul de pericol social al infracţiunii săvârşite, de
motivul acesteia, de persoana celui vinovat şi de circumstanţele cauzei care agravează şi atenuează
răspunderea.
Astfel, C.I. a comis infracţiune pentru prima dată, este caracterizat pozitiv, partea vătămată l-a iertat
şi a solicitat aplicarea unei pedepse nonprivative de libertate.
Deşi recurentul motivează că inculpatul nu şi-a recunoscut vinovăţia integral şi nu s-a căit sincer, din
materialele dosarului se confirmă existenţa acestor fapte.
Inculpatul a comis infracţiunea în stare de ebrietate şi această circumstanţă îi agravează răspunderea,
potrivit art.77 alin.(1) lit.j) la săvârşirea infracţiunii de către o persoană în stare de ebrietate, instanţa de
judecată are dreptul, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă
agravantă.
Prin urmare, Colegiul penal al Curţii de Apel Chişinău corect a considerat circumstanţele enumerate
mai sus ca temei pentru aplicarea în privinţa lui C.I. a art.90 CP (red. 2002) - suspendarea condiţionată a
executării pedepsei, dacă în termenul de probă de 1 an condamnatul nu va săvârşi o nouă infracţiune şi,
prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i s-a acordat‖ (Decizia 1ra-
776/2004).
Plenul CSJ din 19.03.2007: „… La stabilirea categoriei şi termenului pedepsei, instanţa de fond a
ţinut f cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de motivul acesteia, de persoana vinovată, de
circumstanţele cauzei care atenuează ori agravează răspunderea, de influenţa pedepsei aplicate la
corectarea şi reeducarea vinovatului, pedeapsa aplicată având drept scop restabilirea echităţii sociale,
corectarea condamnatului, precum şi prevenirea de noi infracţiuni.
Însă, în cauza penală dată a intervenit o lege penală nouă, care uşurează pedeapsa persoanei
condamnate.
Sancţiunea art.188 alin.(2) lit.b), d) şi e) CP în redacţia Legii nr.184-XVI din 29.06.2006 (MO, 126-
130 din 11.08.2006), pentru tâlhăria săvârşită de două sau mai multe persoane, prin pătrundere în
încăpere, cu aplicarea armei sau a altor obiecte folosite în calitate de armă, prevede pedeapsa închisorii pe
un termen de la 6 la 12 ani.
Conform prevederilor art.10 alin.(1) CP (red.2002), legea penală care uşurează pedeapsa, ori
ameliorează în alt mod situaţia persoanei care a comis infracţiunea are efect retroactiv.
Prin urmare, acţiunile condamnatului M.V. urmează a fi reîncadrate în prevederile art.188 alin.(2)
lit.b), d) şi e) CP în redacţia Legii din 29.06.06, cu stabilirea pedepsei în limitele sancţiunii acestei legi‖
(Hotărârea 4-1re-103/2007).
CP al CSJ din 13.03.2007: „Prin Legea nr.184-XVI, la art.75 CP s-a inclus alin.(3), care stipulează
că, pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului numai dacă
se apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea minorului.
Totodată, s-a completat şi art.79 alin.(1) CP cu propoziţia că minoratul persoanei care a săvârşit
infracţiunea se consideră circumstanţă excepţională.
Astfel, ţinând seama de modificările menţionate referitor la principiile de individualizare a pedepsei,
în cazul prevăzut de alin.(3) art.75 CP, minorului care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
pedeapsa penală i se poate aplica numai dacă nu pot fi luate alte măsuri cu caracter educativ. Prin urmare,
această prevedere, în opinia Colegiului, urmează a fi discutată nu numai la judecarea cauzei în prima
instanţă, ci şi la faza recursului în anulare, atunci când situaţia favorabilă condamnatului a apărut după ce
hotărârea a devenit irevocabilă‖ (Decizia 1re-218/2007).
1. În art.76 şi 77 sunt enumerate circumstanţele atenuante şi cele agravante, iar în art.78 sunt prevăzute
efectele lor asupra pedepsei ca criteriu de individualizare a pedepsei, prevăzut în art.75 alin.(1) CP.
Fiind criterii de individualizare a pedepsei, circumstanţele atenuante şi cele agravante, trebuie stabilite şi
dovedite prin probe în cadrul procesului penal (art.96 CPP). La confirmarea lor, circumstanţele atenuante şi cele
agravante au caracter obligatoriu pentru instanţa de judecată în sensul recunoaşterii lor ca atare şi să se ţină cont
de ele la stabilirea pedepsei.
În caz de concurs de infracţiuni, de circumstanţa atenuantă şi de cea agravantă, ce se referă la una dintre
infracţiunile concurente, se ţine cont numai la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune.
2. Circumstanţele atenuante indicate în art.76 CP constituie nişte împrejurări care relevă stări, calităţi sau
situaţii legate de infracţiune sau de infractor şi care atenuează răspunderea penală.
3. Săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave ca circumstanţă atenuantă
(art.76 lit.a) CP) presupune combinarea a două condiţii:
a) persoana a săvârşit numai o singură infracţiune care, conform clasificării infracţiunilor în art.16 CP, se
referă la o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Săvârşirea a două infracţiuni chiar şi aflate în concurs ideal nu
întruneşte aceste condiţii;
b) persoana a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă pentru prima dată (anterior persoana nu a
săvârşit nicio infracţiune sau a intervenit prescripţia tragerii la răspundere penală (art.60 CP) ori antecedentele
penale au fost anulate sau stinse (art.110-111 CP)).
4. În art.76 lit.c) CP sunt prevăzute două circumstanţe atenuante: săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui
concurs de împrejurări grele de ordin personal sau familial.
În doctrina penală şi practica judiciară sunt recunoscute drept împrejurări de ordin personal sau familial
boala vinovatului sau a membrilor familiei lui, starea gravă a condiţiilor de viaţă şi de trai, starea de depresie
creată de pierderea locului de muncă şi imposibilitatea de a-şi găsi alt loc de muncă etc.
Ca infracţiune săvârşită în urma unui concurs de împrejurări grele de ordin personal poate fi apreciată
însuşirea unei sume de bani în proporţii mari de către o persoană nevoită să comită această infracţiune pentru a-
şi întreţine familia şi pentru a ajuta şi familia prietenului său care se află în aceeaşi stare materială grea ca şi a
familiei sale.
Concursul de împrejurări grele de ordin personal sau familial nu poate fi recunoscut drept circumstanţă
atenuantă dacă împrejurările respective nu au fost legate cauzal de săvârşirea infracţiunii. De aceea nu poate fi
apreciată drept circumstanţă atenuantă starea materială dificilă a vinovatului la săvârşirea de către el a
infracţiunii de huliganism sau de distrugere din invidie a bunurilor altei persoane, nu constituie împrejurare grea
de ordin personal abuzul şi dependenţa vinovatului de alcool sau droguri etc.
5. Prevenirea de către vinovat a urmărilor prejudiciabile ale infracţiunii săvârşite, repararea benevolă a
pagubei pricinuite sau a daunei cauzate ca circumstanţe atenuante (art.76 lit.e) CP) se referă la comportamentul
postinfracţional al vinovatului, exprimat prin orice activitate a inculpatului îndreptată spre restabilirea situaţiei
care a existat până la săvârşirea infracţiunii şi înlăturarea benevolă a consecinţelor ei.
6. Autodenunţarea presupune contribuirea activă la descoperirea infracţiunii, la identificarea infractorului
ori la recunoaşterea vinovăţiei. În calitate de circumstanţe atenuante (art.76 lit.f) CP) se raportă la
comportamentul postinfracţional al vinovatului şi atitudinea vinovatului faţă de fapta săvârşită şi aprecierea
morală negativă a acţiunilor sale infracţionale.
La soluţionarea problemei despre considerarea autodenunţării drept circumstanţă atenuantă, instanţele de
judecată trebuie să se conducă de cerinţele art.264 CPP. Însă nerespectarea de către organul de urmărire penală a
cerinţelor art.264 CPP cu referire la forma autodenunţării nu constituie temei pentru a nu o recunoaşte drept
circumstanţă atenuantă.
Anunţarea benevolă de către făptuitor despre săvârşirea de către el a infracţiunii poate fi recunoscută drept
circumstanţă atenuantă numai atunci când organul de urmărire penală nu are informaţie despre săvârşirea
infracţiunii sau are asemenea informaţie, dar nu e cunoscut făptuitorul ori făptuitorul este cunoscut, însă acesta
nu ştie despre faptul că organul de urmărire penală este la curent că a săvârşit el infracţiunea. De aceea, pentru a
recunoaşte autodenunţarea drept circumstanţă atenuantă este important a stabili că persoana, în momentul
declaraţiei de autodenunţare, nu a ştiut că ea este bănuită de organul de urmărire penală de săvârşirea
infracţiunii în care s-a autodenunţat. Or, persoana, neştiind că este bănuită, declară benevol despre infracţiunea
săvârşită, dând astfel temei juridic de a începe urmărirea penală în privinţa sa şi de a fi pedepsit pentru
infracţiunea săvârşită. În opinia noastră, anume din acest punct de vedere, autodenunţarea caracterizează
atitudinea negativă a vinovatului faţă de fapta săvârşită şi a fost legiferată drept circumstanţă atenuantă de care
trebuie să se ţină cont la individualizarea pedepsei.
Autodenunţarea poate fi efectuată imediat după săvârşirea infracţiunii sau după scurgerea unei perioade de
timp, după începerea urmăririi penale sau până la acel moment.
Dacă vinovatul ştie că este bănuit de săvârşirea infracţiunii şi se prezintă benevol la organul de urmărire,
declară că anume el a săvârşit infracţiunea, expune detaliat împrejurările în care a fost săvârşită fapta penală,
acest comportament poate fi apreciat drept recunoaştere a vinovăţiei.
7. Contribuirea activă la descoperirea infracţiunii sau la identificarea infractorilor ca circumstanţe atenuante
se referă, de asemenea, la comportamentul postinfracţional al vinovatului şi se exprimă prin orice acţiuni ale
vinovatului de a ajuta organele de urmărire penală în stabilirea circumstanţelor infracţiunii, demascarea şi
tragerea la răspundere penală a participanţilor la fapta comisă. În practica judiciară sunt recunoscute astfel de
circumstanţe atenuante: informaţiile despre locul, metodele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii, despre locul unde
se află bunurile sustrase sau alte mijloace de probă care au importanţă la descoperirea infracţiunii, despre locul
unde se ascund alţi participanţi la infracţiune etc.
8. Din analiza naturii juridice a circumstanţelor atenuante prevăzute în art.76 lit.f) CP, în raport cu
prevederile art.57 CP, se desprinde concluzia că legiuitorul apreciază aceste circumstanţe, în ansamblu, drept
căinţă sinceră a vinovatului în săvârşirea infracţiunii, fapt ce micşorează considerabil pericolul social al persoanei.
În prezenţa acestor circumstanţe, dacă persoana a săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă ori o infracţiune din altă categorie în cazurile expres prevăzute de articolele corespunzătoare din PS a CP (a
se vedea, de exemplu, art.217 alin.(5) CP), ea poate fi liberată de răspunderea penală, conform art.53 şi art.57 CP,
de către procuror sau de către instanţa de judecată (a se vedea, în acest sens, şi art.389 alin.(3) pct.3) CPP).
9. Astfel, circumstanţele atenuante prevăzute în art.76 lit.f) CP, în cazurile menţionate, constituie, în
ansamblu cu cerinţele art.57 CP, un criteriu de individualizare a răspunderii penale. În aceste cazuri, procurorul
sau, după caz, instanţa de judecată, conform cerinţelor art.7, art.53 şi art.57 CP, trebuie să soluţioneze problema
dacă vinovatul trebuie să fie pedepsit pentru infracţiunea săvârşită sau urmează să fie liberat de răspundere
penală (a se vedea, în acest sens, şi art.385 alin.(1) pct.5) CPP). Numai în cazul în care se consideră că vinovatul nu
poate fi liberat de răspundere penală în baza acestor temeiuri, procurorul trimite cauza instanţei de judecată
pentru judecare în fond, iar instanţa de judecată, la stabilirea pedepsei, recunoaşte circumstanţele prevăzute în
art.76 lit.f) CP ca atenuante şi individualizează pedeapsa conform criteriilor prevăzute în art.75 CP.
10. Acţiunile imorale sau ilegale ale victimei, dacă ele au provocat infracţiunea, constituie circumstanţe
atenuante prevăzute în art.76 lit.g) CP care caracterizează pericolul social al infracţiunii. Spre deosebire de
prevederile art.37 pct.4 CP din 1961, în art.76 lit.g) CP, acţiunile ilegale sau imorale ale victimei care au provocat
infracţiune sunt recunoscute drept circumstanţe atenuante indiferent de prezenţa sau absenţa stării de afect ca
rezultat al acestor acţiuni (despre starea de afect, a se vedea comentariul de la art.147 CP).
Această circumstanţă poate fi recunoscută drept atenuantă în prezenţa concomitentă a trei semne:
a) Acţiunile care au provocat infracţiunea trebuie să fie ilegale sau imorale. Comportamentul ilegal al victimei
presupune săvârşirea de către ea a oricărui act delictuos, fie prevăzut de lege sau de alt act normativ (penal,
administrativ, financiar, vamal, fiscal etc.). Comportamentul imoral al victimei se poate manifesta prin ofensă
cinică adusă unei femei, rudelor şi apropiaţilor vinovatului, insulta sentimentelor de patriotism, a mândriei
naţionale sau părinteşti, luarea în derâdere a defectelor fizice ale vinovatului, reproş cinic de infidelitate conjugală
şi alte acţiuni cu caracter ofensator şi de batjocură.
b) Acţiunile ilegale şi imorale ale victimei trebuie să constituie cauza care a provocat săvârşirea infracţiunii
de către vinovat. Însă, dacă vinovatul însuşi a provocat acţiunile ilegale sau imorale ale victimei, ultimele nu pot fi
recunoscute drept circumstanţe atenuante la săvârşirea infracţiunii ca răspuns la acţiunile provocatoare ale
victimei. Acţiunile vinovatului trebuie apreciate în contextul tuturor circumstanţelor care au existat în momentul
săvârşirii infracţiunii.
c) Vinovatul a comis infracţiunea în privinţa persoanei care a săvârşit acţiunile ilegale sau imorale, dar nu şi în
privinţa persoanelor terţe.
În prezenţa acestor trei semne, instanţa de judecată trebuie să recunoască acţiunile ilegale sau imorale ale
victimei care au provocat infracţiunea ca circumstanţă atenuantă şi să ţină cont de ele la individualizarea pedepsei.
11. În art.76 lit.h) CP sunt legiferate două circumstanţe atenuante:
a) săvârşirea infracţiunii ca rezultat al constrângerii fizice sau psihice, dacă aceasta nu înlătură caracterul
penal al faptei. Suntem în prezenţa circumstanţei atenuante atunci când fapta săvârşită sub influenţa
constrângerii fizice sau psihice nu întruneşte condiţiile prevăzute în art.39 alin.(1) CP şi nu cade sub incidenţa
prevederilor art.39 alin.(2) CP (a se vedea comentariul de la art.39 CP).
b) săvârşirea infracţiunii ca rezultat al dependenţei materiale, de serviciu sau de altă natură. Dependenţa
materială, de serviciu sau de altă natură poate fi manifestată sub diferite modalităţi. Însă, pentru a fi recunoscută
ca circumstanţă atenuantă, infractorul trebuie să fi săvârşit infracţiunea în legătură cu această dependenţă a sa.
Indiferent de faptul dacă infracţiunea a fost săvârşită de făptuitor în interesele persoanei de care depinde sau
împotriva ei.
12. Circumstanţele atenuante prevăzute de art.76 alin.(1) lit.k) CP sunt o reflectare a principiului
umanismului legii penale (art.4 CP) şi un mijloc de aplicare a unei pedepse echitabile în cazurile în care
infracţiunea comisă a afectat grav făptuitorul acesteia sau dacă pedeapsa aplicată va fi o povară grea din cauza
vârstei înaintate a infractorului, stării sănătăţii acestuia sau ale altor circumstanţe.
13. Ebrietatea ca circumstanţă atenuantă prevăzută de art.76 alin.(1) lit.i) CP a fost comentată la art.24 CP şi
art.13412 CP.
14. Depăşirea limitelor legitimei apărări, stării de extremă necesitate, riscului întemeiat, reţinerii infractorului sau
ca rezultat al ordinului ierarhic sau al executării dispoziţiei (76 alin.(1) lit.j)) constituie o circumstanţă atenuantă în
situaţiile în care fapta a fost săvârşită cu neglijarea condiţiilor prevăzute în art.36-38 şi art.40-401 CP (a se vedea
comentariul art.36-38 şi 40-401 CP).
15. Dacă, la momentul comiterii infracţiunii, au expirat cel puţin 2/3 din termenul de prescripţie pentru
tragerea la răspundere penală prevăzut pentru această infracţiune, acest fapt constituie o circumstanţă atenuantă
(art.76 alin.(1) lit.l) CP). Termenele prescripţiei tragerii la răspundere penală sunt prevăzute în art.60 CP în funcţie
de categoriile infracţiunilor clasificate în art.16 CP.
Art.76 alin.(1) lit.l) CP prevede ca circumstanţa atenuantă şi situaţia în care examinarea cauzei penale a durat
mai mult decât este în mod rezonabil necesar. Această circumstanţă atenuantă se aplică în baza art.385 alin.(4)
CPP drept recompensă inculpatului pentru încălcarea dreptului la un proces echitabil şi de desfăşurare a lui în
termen rezonabil garantat de art.19 alin.(1) CPP şi art.6 par.(1) Din Convenţia din 04.11.1950. Obligaţiunea
organelor de urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti de a respecta acest drept al oricărei persoane la
examinarea şi soluţionarea cauzei sale şi criteriile de apreciere a termenului rezonabil sunt prevăzute în art.20,
art.414 alin.(4) şi art.435 alin.(2) CPP şi jurisprudenţa CEDO de interpretare a art.6 par.(1) din Convenţie
referitoare la respectarea termenului rezonabil.
Plenul CSJ în p.2 al Hotărârii nr.17 din 19.06.2000 Privind aplicarea în practica judiciară de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale CEDO (Convenţiei – n.n.) a explicat instanţelor judecătoreşti că încălcarea
termenului rezonabil la judecarea cauzelor penale poate privi ca circumstanţă atenuantă pentru a micşora măsura
de pedeapsă persoanelor cărora prin această încălcare le-a fost lezat dreptul la un proces echitabil.
16. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană cu responsabilitate redusă este prevăzută ca circumstanţă
agravantă în art.76 alin.(1) lit.d) CP. Agravanta a fost comentată la art.231 CP.
17. Art.76 alin.(2) CP dă instanţelor judecătoreşti dreptul să recunoască alte circumstanţe ca atenuante care
nu sunt prevăzute în această normă juridico-penală. În practica judiciară, instanţele judecătoreşti recunosc drept
circumstanţe atenuante caracteristica pozitivă a inculpatului la locul de muncă, de trai sau de studii, faptul că
anterior el nu a fost tras la răspundere penală sau condamnat, boala gravă a condamnatului, vârsta înaintată sau
tânără a lui, lipsa consecinţelor grave, meritele deosebite în anumite activităţi, rugămintea victimei de a nu-l
pedepsi aspru pe condamnat etc.
18. Plenul CSJ în p.3 al Hotărârii nr.16 din 31.05.2004, Cu privire la aplicarea în practica judiciară a principiului
individualizării pedepsei, interpretând prevederile art.76 CP în raport cu interdicţia art.77 alin.(2) CP referitoare la
circumstanţele agravante, a explicat instanţelor judecătoreşti că în cazurile în care circumstanţa ce atenuează
răspunderea este indicată în dispoziţiile articolului PS a CP în calitate de semn calificativ al infracţiunii, ea nu
poate fi luată în considerare la stabilirea pedepsei pentru această infracţiune. Această explicaţie a Plenului CSJ
corespunde cerinţelor prevăzute în art.76 alin.(3) CP.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO, hotărârea Kalaşnikov v.Rusia din 15.07.2002:
„121. Curtea reaminteşte că perioada, care urmează a fi luată în considerare în vederea determinării
duratei procedurii penale, începe cu ziua „învinuirii‖ persoanei, în sensul deplin al acestui termen.
Perioada respectivă se încheie odată cu stabilirea acuzaţiilor finale sau cu încetarea procedurii (...). 122.
Curtea reaminteşte că caracterul rezonabil al duratei procedurii urmează a fi evaluat în lumina
circumstanţelor concrete ale cauzei, ţinând cont de jurisprudenţa CEDO şi, în special, de complexitatea
cauzei, comportamentul reclamantului şi al autorităţilor respective. Cu referire la cel din urmă aspect,
urmează să se ţină cont şi de ceea ce riscă reclamantul...‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 31.05.2004, nr.16 Cu privire la aplicarea în
practica judiciară a principiului individualizării pedepsei penale: „3. În conformitate cu principiul
individualizării pedepsei instanţa de judecată aplică pedeapsă luând în considerare caracterul şi gravitatea
infracţiunii săvârşite, motivul şi scopul celor comise, personalitatea vinovatului, caracterul prejudiciului şi
mărimea daunei cauzate, circumstanţele ce atenuează sau agravează răspunderea, ţinându-se cont de
influenţa pedepsei aplicate asupra corectării vinovatului, precum şi de condiţiile de viaţa ale familiei lui.
4. Instanţele de judecată trebuie să ţină cont de faptul că enumerarea circumstanţelor atenuante (art.76
CP) nu este limitativă. Prin alte împrejurări mai pot fi considerate şi săvârşirea infracţiunii ca urmare a unui
concurs de împrejurări, existenţa unor merite deosebite în trecut, întreţinerea părinţilor inapţi de muncă,
vinovatul este unicul din membrii familiei apt de muncă etc.
Recunoaşterea de către instanţa de judecată a acestor circumstanţe drept atenuante trebuie să fie
indicate în sentinţă.
5. În cazurile penale unde sunt implicaţi minori, instanţele de judecată nu trebuie să admită privarea
de libertate a minorilor pentru infracţiunile ce nu prezintă gravitate sporită, dacă corijarea şi reeducarea
poate fi realizată fără izolare de societate.
La stabilirea pedepsei în privinţa persoanelor minore este necesar de ţinut cont şi de circumstanţele
prevăzute de art.475 CPP, care urmează să fie stabilite în cazurile privind minorii.
6. La soluţionarea problemei despre considerarea autodenunţării drept circumstanţă atenuantă,
instanţele de judecată trebuie să se conducă de cerinţele art.264 CPP.
În cazul unui concurs de infracţiuni săvârşite, autodenunţarea ca circumstanţă atenuantă poate fi luată
în considerare numai la stabilirea pedepsei pentru infracţiunea în legătură cu care ea a avut loc‖//BCSJ,
6/22, 2004.
CP al CSJ din 16.01.2008: „Faptul săvârşirii infracţiunii de către un minor nu poate servi drept temei pentru
menţinerea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei. În afară de aceasta, recurentul
consideră că aplicarea pedepsei sub formă de munca neremunerată în folosul comunităţii nu-şi va atinge scopul
prevăzut de art.61 alin.(2) CP” (Decizia 1ra-126/08).
CP al CSJ din 19.09. 2007: „Instanţa de fond în hotărâre a menţionat că, vinovăţia lui N.G. pe
deplin a fost dovedită, iar la stabilirea măsurii de pedeapsă inculpatului s-a ţinut cont de caracterul şi
gradul prejudiciabil al infracţiunilor săvârşite, de circumstanţelor atenuante - săvârşirea infracţiunii de
către un minor‖ (Decizia 1re – 624/ 2007).
1. Enumerarea circumstanţelor agravante în art.77, spre deosebire de cea a circumstanţelor atenuante, are
caracter exhaustiv. Instanţa de judecată nu este în drept să recunoască alte circumstanţe agravante la
individualizarea pedepsei.
2. La stabilirea pedepsei instanţele judecătoreşti pot recunoaşte ca agravante numai acele circumstanţe care
au fost stabilite de organele de urmărire penală, au fost indicate în rechizitoriu (art.296 alin.(2) CPP) şi numai dacă
au fost susţinute de acuzatorul de stat în dezbaterile judiciare. Circumstanţele agravante prevăzute de art.77 CP
nu pot fi luate în considerare pentru infracţiunile săvârşite până la 12.06.2003 (data intrării în vigoare a noului CP
– n.n.), dacă ele nu sunt prevăzute de art.38 CP din 1961.
3. Săvârşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a fost condamnată pentru infracţiuni similare sau
pentru alte fapte care au relevanţă pentru cauză este o circumstanţă agravantă prevăzută de art.77 alin.(1) lit.a)
CP. Persoana se consideră condamnată din momentul rămânerii definitive a sentinţei de condamnare până la
momentul stingerii antecedentelor penale sau al reabilitării (a se vedea art.65 CPP şi art.110 CP). Pentru a
recunoaşte această circumstanţă agravantă, nu are importanţă dacă persoana a fost condamnată anterior pentru
infracţiune intenţionată sau din imprudenţă, infracţiune consumată sau neconsumată.
4. Prin stipularea de la lit.b) alin.(1) al art.77 CP, trebuie să se înţeleagă urmările grave care nu sunt incluse
în componenţa de infracţiune în calitate de semne ale elementelor componenţei de infracţiune respectivă.. ââ
5. Prin urmări grave se înţeleg daunele secundare (auxiliare), netipice (atipice) pentru acţiunea sau
inacţiunea dată care măreşte considerabil nivelul de gravitate al infracţiunii săvârşite. Practica judiciară
recunoaşte drept astfel de urmări: moartea oamenilor, provocarea de daune grave persoanei, pieirea în masă a
animalelor, cauzarea unor daune materiale în proporţii mari sau în proporţii deosebit de mari etc., toate acestea
nefiind în acelaşi timp semne ale componenţei de infracţiune; aceste urmări grave trebuie să fie într-un raport
cauzal cu infracţiunea săvârşită care poate fi intenţionată sau din imprudenţă.
6. Săvârşirea infracţiunii prin participaţie (lit.c) sporeşte considerabil gradul prejudiciabil al ei. De aceea
săvârşirea infracţiunii prin participaţie constituie o circumstanţă care agravează infracţiunea, iar în cazul în care
participaţia nu constituie un semn al componenţei infracţiunii respective săvârşirea acestei infracţiuni în
participaţie este o circumstanţă care agravează pedeapsa făptuitorilor (art.77 alin.(1) lit.c) CP).
7. Cu referire la participaţie şi formele ei a se vedea comentariul de la art.42-47 CP.
8. Sensul sintagmei motivul urii naţionale sociale, naţionale, rasiale sau religioase (lit.d) rezidă în năzuinţa
vinovatului de a demonstra, prin faptul săvârşirii infracţiunii, persistenţa unui dispreţ faţă de o anumită naţiune,
rasă, religie, ca şi asupra unor sau altor reprezentanţi ai acestora (a se vedea comentariul de la art.176 CP).
9. Circumstanţele înscrise la lit.e) amplifică pedeapsa, deoarece infractorul se foloseşte de starea de
neputinţă a persoanelor indicate în această prevedere, de capacitatea scăzută de a se opune în caz de atentat.
Pentru a recunoaşte aceste circumstanţe ca agravante, trebuie stabilit dacă infractorul ştia că săvârşeşte
infracţiunea împotriva minorului sau a femeii gravide ori a profitat de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă
a victimei, care se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor.
10. Săvârşirea infracţiunii în circumstanţele prevăzute de lit.f) alin.(1) al art.77 CP este condiţionată de
activitatea de serviciu sau obştească a persoanei în raport cu care a fost săvârşită infracţiunea. Infractorul tinde a
înceta activitatea de îndeplinire a obligaţiunilor de serviciu sau a celor obşteşti sau de a se răzbuna pentru ele. De
aceea şi circumstanţa în cauză măreşte pedeapsa. Prin noţiunea de îndeplinire a îndatoririlor de serviciu se înţeleg
acţiunile oricărei persoane care se referă la funcţiile ei de serviciu, ce decurg din contractul de muncă cu
întreprinderile şi organizaţiile indiferent de forma de proprietate înregistrate în modul stabilit, iar prin noţiunea
de executare a obligaţiunilor obşteşti se are în vedere îndeplinirea de către cetăţeni a îndatoririlor obşteşti care le
sunt special încredinţate, precum şi acţiunile în interesele societăţii sau ale unor cetăţeni aparte (curmarea
contravenţiilor, informarea organelor puterii despre infracţiunile săvârşite sau în pregătire etc. – a se vedea HP
CSJ RM nr. 9 din 15 noiembrie 1993 Cu privire la practica judiciară în cauzele despre omor premeditat).
11. Săvârşirea infracţiunilor prin intermediul minorilor, persoanelor aflate în circumstanţe dificile, al
persoanelor cu retard mintal sau dependente de făptuitor (art.77 alin.(1) lit.g)) presupune o determinare de către
făptuitor a acestor persoane la săvârşirea infracţiunii profitând de starea vulnerabilă a lor. De aceea, făptuitorul,
în aceste cazuri, e fi tras la răspundere penală ca instigator al acestor persoane la acţiunile de comitere a
infracţiunilor, iar la individualizarea pedepsei se ţine cont de această împrejurare ca circumstanţă care agravează
pedeapsa lui. Excepţie face cazul săvârşirii infracţiunii prin intermediul minorilor care nu pot fi traşi la răspundere
penală din cauza vârstei, deoarece, conform art.42 alin.(2) CP, în această situaţie suntem în prezenţa unui autor
intermediar.
12. Săvârşirea infracţiunii prin acţiuni deosebit de crude sau prin batjocorire a victimei (lit.h) probează
degradarea morală profundă a vinovatului, neomenie şi cinism. Semnul deosebitei cruzimi a fost tălmăcit în
practica judiciară în legătură cu examinarea cazurilor de omor intenţionat. Noţiunea de cruzime deosebită se
îmbină atât cu metodele săvârşirii infracţiunii de omor, cât şi cu alte circumstanţe care demonstrează cruzimea
deosebită a vinovatului. Semnul unei cruzimi deosebite se depistează în cazurile în care, înainte de a săvârşi
infracţiunea sau în procesul săvârşirii acesteia, victima a fost supusă torturilor, schingiuirilor sau infracţiunea s-a
săvârşit prin metode care, cu bună-ştiinţa vinovatului, au fost îmbinate cu pricinuirea unor suferinţe deosebite
victimei (aplicarea unui număr mare de leziuni corporale, utilizarea unei toxine cu acţiune chinuitoare, arderea de
viu, înecarea, înăbuşirea, lipsirea îndelungată de hrană, apă etc.). O cruzime deosebită se poate manifesta şi prin
săvârşirea infracţiunii în prezenţa rudelor apropiate ale victimei, când vinovatul îşi dădea seama că prin acţiunile
sale le pricinuieşte mari suferinţe (a se vedea HP CSJ din 15 noiembrie 1993). Prin batjocorire se înţeleg acţiunile
săvârşite într-o formă cinică şi brutală îndreptate asupra victimei cauzându-i suferinţe morale sau/şi psihice care-i
înjosesc demnitatea.
13. Circumstanţa agravantă prevăzută la lit.i) alin.(1) al art.77 CP presupune infracţiunea săvârşită prin
mijloace care prezintă pericol social sporit. Acestea pot fi arma de distrugere în masă, substanţele otrăvitoare şi
bacteriologice periculoase, materialele radioactive care măresc capacitatea acţiunilor distrugătoare, forţa şi
intensitatea lor. Utilizarea celor enumerate şi a altor mijloace asemănătoare creează un real pericol pentru viaţa şi
sănătatea oamenilor, pentru mediu, iar rezultatul acestora ar putea fi catastrofal: nimicirea unor importante
valori materiale.
14. Starea de ebrietate (lit.j) este starea care survine în urma consumului excesiv de băuturi alcoolice (beţie)
sau substanţe narcotice. Ebrietatea caracterizează negativ personalitatea celui vinovat. Se consideră una dintre
cele mai răspândite condiţii ce contribuie la săvârşirea infracţiunii. Starea de ebrietate nu exclude
responsabilitatea persoanei. Drept mijloace care determină apariţia stării de ebrietate pot fi: alcoolul, substanţele
narcotice, alte substanţe toxice. Gradul beţiei fiziologice nu influenţează şi nu determină răspunderea penală a
vinovatului. Orice stadiu de ebrietate influenţează comportamentul persoanei. Legea acordă instanţei de judecată
dreptul ca, în funcţie de caracterul infracţiunii, să nu considere starea de ebrietate drept circumstanţă agravantă
(a se vedea comentariul de la art.24 CP).
15. Armele şi mijloacele săvârşirii infracţiunii indicate la lit.k) apar ca izvor de pericol sporit, deoarece
vinovatul alege mijlocul ce creează un pericol sporit nu numai pentru persoana supusă acţiunilor făptuitorului, dar
şi pentru celelalte. Prin folosirea armei, muniţiilor şi a altor mijloace se are în vedere utilizarea fizică sau psihică a
însuşirilor distrugătoare ale acestora indiferent de gradul intensităţii şi de rezultatul acţiunilor lor, de
corespunderea totală sau parţială a cerinţelor reglementate de statutul mijloacelor indicate în această literă. Prin
constrângere fizică se înţelege orice formă de acţiune (influenţă) fizică asupra victimei la săvârşirea infracţiunii
(cauzarea loviturilor, leziunilor corporale, torturarea).
16. Constrângerea psihică presupune diverse tipuri de ameninţare îndreptate asupra victimei sau asupra
apropiaţilor ei prin aplicarea constrângerii fizice sau prin cauzarea unei daune materiale sau de alt gen (a se vedea
şi comentariul de la art.39 CP).
17. Circumstanţele enumerate la lit.m) sunt utilizate de persoanele vinovate de săvârşirea infracţiunilor de
furt, jaf, tâlhărie ş. a. Ele adeveresc faptul că persoanele care le săvârşesc sunt deosebit de periculoase. Prin stare
excepţională se înţelege regimul de drept special al activităţii organelor puterii de stat şi ale autoadministrării
locale, întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, fiind măsura temporară luată pentru normalizarea situaţiei. În
categoria calamităţilor naturale se includ cutremurele, inundaţiile, alunecările, incendiile, epidemiile, radiaţiile,
avariile ş. a. care pun în pericol viaţa şi sănătatea populaţiei. După consumarea lor este necesară efectuarea unor
lucrări importante de intervenţie şi restabilire.
18. Noţiunea de dezordinile în masă presupune tulburări sociale, revoltă, răscoală, confuzie, pogromuri,
distrugeri, incendieri sau alte acţiuni violente etc. de care se foloseşte inculpatul pentru a săvârşi fapta penală (a
se vedea comentariul de la art.285 CP).
19. Circumstanţa indicată la lit.n) sporeşte răspunderea, deoarece acţiunile criminale se săvârşesc într-o
împrejurare benefică pentru persoana vinovată. Încrederea persoanei poate fi acordată în puterea funcţiei
deţinute sau în baza raporturilor contractuale. Vinovatul se foloseşte cu rea-credinţă de relaţiile de încredere
acordate în interesul săvârşirii infracţiunii, astfel discreditând organele puterii de stat, organizaţiile obşteşti şi
comerciale în numele cărora acţionează el. Pot să folosească încrederea acordată atât persoanele cu funcţie de
răspundere, cât şi colaboratorii ce au anumite împuterniciri determinate.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea pedepsei cu
închisoare, însă, instanţa de apel eronat a aplicat prevederile legale, enunţând ca circumstanţe agravante
împrejurările că G.G. n-a manifestat căinţă sinceră şi n-a întreprins nimic pentru a-i întoarce părţii
vătămate măcar o parte din banii sustraşi, că a manifestat indiferenţă faţă de soluţionarea cât mai rapidă a
cauzei şi lipsă de stimă faţă de lege, fapt ce-l caracterizează din punct de vedere negativ, şi stabilindu-i
acestuia pedeapsa de 2 ani închisoare.
Curtea de Apel nu a argumentat concluzia sa prin prisma posibilităţii aplicării pedepsei cu munca
neremunerată în folosul comunităţii în privinţa condamnatului şi nu a ţinut cont de ansamblul
circumstanţelor atenuante ale cauzei, printre care: recunoaşterea parţială a vinovăţiei, prezenţa la
întreţinere a copiilor minori, săvârşirea pentru prima dată a unei infracţiuni mai puţin grave. Mai mult,
instanţa de apel a apreciat ca circumstanţe agravante anumite împrejurări, care nu sunt prevăzute de art.77
CP ca circumstanţe agravante, şi prin aceasta a admis o abatere de la lege, dat fiind că lista acestora este
exhaustivă şi nu poate fi completată aleatoriu cu diferite împrejurări, atâta timp cât ele nu sunt expres
atribuite la această categorie.
Colegiul penal lărgit consideră că individualizarea pedepsei a fost înfăptuită corect de către instanţa
de fond, care i-a aplicat condamnatului o pedeapsă cu munca neremunerată în folosul comunităţii, motiv
din care decizia instanţei de apel se impune a fi casată, cu admiterea în această privinţă, a recursului
declarat de condamnat‖ (Decizia 75/2008).
1. Articolul comentat determină urmările circumstanţelor atenuante şi ale celor agravante prevăzute de
art.76 şi 77 CP, luate în considerare de instanţa de judecată la stabilirea pedepsei.
2. Regula prevăzută în alin.(1) art.78 privind atenuarea pedepsei se răsfrânge numai asupra pedepsei
principale care poate fi redusă sau schimbată de instanţa de judecată în următoarea ordine: închisoarea poate fi
redusă până la limita minimă prevăzută de PS, dacă această limită este mai mică de 10 ani; b) amenda poate fi
redusă până la limita de jos indicată în sancţiunea articolului corespunzător; c) detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte
cu închisoarea în termen de la 15 până la 25 de ani. Înlocuirea detenţiei pe viaţă cu închisoarea în aceste
împrejurări este obligatorie.
3. Potrivit prevederilor alin.(2) art.78, la existenţa circumstanţelor atenuante la săvârşirea infracţiunii
pedeapsa complementară poate fi înlăturată dacă este prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită.
4. În alin.(3) art.78 sunt prevăzute urmările circumstanţelor agravante, existenţa cărora, la săvârşirea
infracţiunii, permite instanţei de judecată să aplice pedeapsa maximă prevăzută de articolul corespunzător al PS a
CP.
5. Alin.(4) art.78 CP prevede regulile indicate la individualizarea pedepsei în caz de concurs al
circumstanţelor agravante şi al celor atenuante, iar alin.(5) – şi în cazul existenţei circumstanţelor atenuante
excepţionale.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „Casând sentinţa în latura
pedepsei, instanţa de apel a menţionat că prima instanţă nu a ţinut seama că în cauză sunt prezente
circumstanţe agravante, şi anume: săvârşirea infracţiunii de persoana care anterior a mai săvârşit
infracţiuni, deci greşit a aplicat prevederile art.55 CP, deoarece această normă poate fi aplicată persoanei
care prima oară săvârşeşte o infracţiune.
Colegiul a constatat că, reţinând această circumstanţă agravantă ca prezentă în cauză, instanţa de
judecată a comis o eroare de drept. Conform art.111 alin.(3) CP, stingerea antecedentelor penale anulează
toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale. C.V. a fost condamnat la 15
octombrie 1992 în baza art.123 alin.(2) CP (red.1961) la amendă, condamnare care este stinsă, astfel el se
consideră fără antecedente penale şi în temeiul alin.(3) art.111 CP orice incapacitate ori decădere din
drepturi este anulată. Prin urmare, lui C.V. nu i se mai putea imputa faptul că a fost cândva condamnat.
Din acest punct de vedere, aplicarea prevederilor art.55 CP de către instanţa de fond s-a considerat legală
şi întemeiată. Eroarea comisă de instanţa de apel a fost corectată prin casarea soluţiei adoptate de aceasta,
cu menţinerea în vigoare a sentinţei instanţei de fond‖ (Decizia 1ra-59/2008).
1. Temei pentru stabilirea unei pedepse mai blânde decât cea prevăzută de lege serveşte existenţa unor
circumstanţe excepţionale ce micşorează considerabil dauna infracţiunii săvârşite. Alin.(1) art.79 CP concretizează
conţinutul acestor circumstanţe excepţionale legându-le de:
scopul şi motivele infracţiunii;
rolul vinovatului, comportamentul acestuia în timpul şi după consumarea infracţiunii;
contribuţia activă a participantului unei infracţiuni săvârşite în grup la descoperirea acesteia;
alte circumstanţe care micşorează esenţial gravitatea faptei şi a consecinţei.
2. La stabilirea pedepsei mai blânde decât cea prevăzută de lege instanţa de judecată dispune de 3 variante.
În primul rând, pedeapsa poate fi stabilită sub limita minimă prevăzută de articolul corespunzător al PS a CP. În al
doilea rând, instanţa de judecată poate stabili o pedeapsă mai blândă decât cea prevăzută de articolul respectiv.
Compararea pedepselor după rigurozitatea lor se face prin aprecierea locului lor în conţinutul art.62 CP. În al
treilea rând, instanţa de judecată poate să nu aplice pedeapsa complementară prevăzută ca fiind o obligaţiune.
3. Stipularea din alin.(1) art.79 CP, după cum se deduce din conţinutul alin.(3) şi (4) ale acestui articol,
acţionează faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni uşoare, mai puţin grave, grave şi deosebit de grave.
4. Termenul pedepsei sub limita minimă pentru comiterea infracţiunilor deosebit de grave constituie cel
puţin două treimi din minimumul pedepsei prevăzute de articol pentru infracţiunea săvârşită (alin.(3)). Norma
juridică comentată nu exclude aplicarea unei pedepse mai blânde în cazul infracţiunilor deosebit de grave.
5. Prevederile alin.(1) art.79 nu se aplică persoanelor adulte în cazul aplicării pedepsei de detenţiune pe
viaţă sau în cazul recidivei de infracţiune (alin.(5)).
În cazul în care persoana pusă sub învinuire încheie un acord de recunoaştere a vinovăţiei, iar
instanţa de judecată acceptă acest acord, pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime
din pedeapsa maximă prevăzută pentru această infracţiune.
1. În legislaţia penală a RM această normă este inclusă pentru prima dată. Procedura încheierii acordului de
recunoaştere a vinovăţiei se stabileşte prin legislaţia procesual-penală a RM (a se vedea Cap.III, art.504-509).
2. Acordul de recunoaştere a vinovăţiei este o tranzacţie încheiată între acuzatorul de stat şi învinuit sau,
după caz, inculpate care şi-a dat consimţământul de a-şi recunoaşte vina în schimbul unei sentinţe reduse.
3. Dacă instanţa de judecată ajunge la concluzia că recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei este făcută
în mod liber, benevol, conştient, fără presiune, acceptă acordul de recunoaştere a vinovăţiei şi admite baza
faptică a infracţiunii în legătură cu care inculpatul îşi recunoaşte vinovăţia. În acest caz instanţa procedează la
dezbateri judiciare cu privire la măsura de pedeapsă.
4. Legea garantează învinuitului că recunoaşterea vinovăţiei va fi luată în considerare de către instanţă la
stabilirea pedepsei.
5. Dispoziţia art.80 CP prevede că pedeapsa pentru infracţiunea imputată se reduce cu o treime din
pedeapsa maximă prevăzută pentru infracţiunea comisă.
6. Categoriile de infracţiuni faţă de care se aplică regula dată sunt prevăzute de CPP.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 10.10.2007: „Sentinţa adoptată în cazul
acordului de recunoaştere a vinovăţiei poate fi atacată cu recurs doar cu condiţia invocării erorilor
procesuale şi a măsurii de pedeapsă stabilite‖ (Decizia 1re-696/2007).
1. Art.82 CP prevede sporirea obligatorie a mărimii minime a pedepsei penale stabilite persoanelor care, în
pofida antecedentelor penale pentru infracţiuni premeditate, nu au trecut pe calea corectării şi săvârşesc din nou
infracţiuni intenţionate. Noţiunea modalităţilor de recidivă menţionate în această normă este dată în art.34 CP.
2. Alin.(1) art.82 prevede ordinea stabilirii pedepsei în cazul recidivei, recidivei periculoase şi al celei
deosebit de periculoase. Totodată se iau în considerare: a) numărul infracţiunilor săvârşite anterior; b) caracterul,
gravitatea şi urmările comiterii lor; c) circumstanţele în virtutea cărora pedeapsa pentru infracţiunea anterioară
nu şi-a atins scopul; d) caracterul, gravitatea şi urmările infracţiunii noi.
3. Pentru recidivă pedeapsa nu poate fi mai mică decât jumătatea celei mai aspre pedepse prevăzute de
articolul corespunzător din PS a CP. Acest fapt este determinat de personalitatea recidivistului şi de gravitatea
acţiunilor săvârşite.
4. Aprecierea infracţiunii săvârşite trebuie generalizată luându-se în considerare personalitatea vinovatului,
atitudinea lui negativă faţă de influenţa corectării, precum şi gravitatea infracţiunii.
5. Alin.(2) al acestui articol prevede mărimea pedepsei pentru recidivă. Mărimea pedepsei depinde de modalitatea
recidivei. Pentru recidiva simplă ea nu poate fi mai mică de jumătate, în cazul recidivei periculoase – de cel puţin două
treimi, iar pentru recidiva deosebit de periculoasă – de cel puţin trei pătrimi din maximumul celei mai aspre pedepse
prevăzute pentru infracţiunea săvârşită.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: A se vedea jurisprudenţa CEDO din comentariul de la
art.10 CP.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea stării de recidivă nu
se ţine cont de antecedentele penale, inclusiv, pentru infracţiunile săvârşite de către persoana respectivă în
timpul minoratului‖ (Decizia 1ra-217/2008).
CP al CSJ din 12.02.2008: „Mărimea pedepsei pentru tentativa de infracţiune ce nu constituie o
recidivă nu poate depăşi trei pătrimi din maximul celei mai aspre pedepse (art.81 CP)‖ (Decizia 1ra-
54/2008).
A se vedea şi jurisprudenţa instanţelor naţionale din comentariul art.34 CP.
1. Aprecierea juridică şi calificarea acţiunilor coparticipanţilor depinde atât de forma participării, cât şi de
rolul concret pe care l-a îndeplinit fiecare participant în procesul atentării. Acţiunea autorului (coautorilor) se
califică numai în baza articolului concret din PS a CP, ce cuprinde componenţa infracţiunii săvârşite în comun.
Organizatorul, instigatorul şi complicele poartă răspundere penală conform articolului ce se încriminează
făptuitorului, cu referire la art.42 CP.
2. Calificarea corectă a infracţiunii săvârşite prin participaţie, stabilirea exactă a temeiurilor şi limitelor
răspunderii coparticipanţilor creează premisele pentru aplicarea unei pedepse juste coparticipanţilor infracţiunii.
În afară de condiţiile (criteriile) generale de individualizare a pedepsei la participaţie, după cum indică art.83 CP,
instanţa de judecată trebuie să ţină cont de contribuţia fiecăruia dintre coparticipanţi la săvârşirea infracţiunii,
adică să compare gradul de vinovăţie al unui coparticipant cu al altuia.
3. Caracterul şi gradul participării la infracţiune se stabilesc de către instanţa de judecată şi se determină nu
numai în funcţie de îndeplinirea formală a rolului, dar şi de influenţa de fapt a acestei persoane asupra altor
participanţi, asupra întregii pregătiri şi săvârşiri a infracţiunii, asupra caracterului infracţiunii, de contribuţia ei
reală la săvârşirea infracţiunii şi de alte împrejurări. Toţi aceşti factori, laolaltă cu circumstanţele atenuante şi cele
agravante pentru fiecare coparticipant, conlucrează la stabilirea justă a pedepsei pentru fiecare dintre
coparticipanţi.
1. Noţiunea de concurs de infracţiuni (ideal şi real) este expusă în comentariul la art.33 CP. Conform alin.(1)
art.84 CP, dacă o persoană este declarată vinovată de săvârşirea a două sau a mai multor infracţiuni, instanţa de
judecată aplică pedeapsa pentru fiecare infracţiune aparte. Cerinţa se bazează pe principiul individualizării
răspunderii penale şi a pedepselor (art.7 CP).
2. Aplicarea pedepsei definitive prin concurs de infracţiuni depinde de gravitatea infracţiunilor săvârşite.
Dacă infracţiunile săvârşite prin concurs sunt infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa definitivă poate fi
stabilită prin cumul total sau parţial sau prin absorbirea pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră. În cazul
absorbirii, pedeapsa definitivă nu poate depăşi termenul sau mărimea maximă a pedepsei prevăzute pentru
infracţiunea mai gravă din infracţiunile săvârşite.
3. În cazul în care concursul de infracţiuni include cel puţin o infracţiune gravă, deosebit de gravă sau
excepţional de gravă, pedeapsa definitivă se stabileşte prin cumulul total sau parţial al pedepselor aplicate. În
acest caz, pedeapsa definitivă sub formă de închisoare nu poate depăşi 25 de ani. Astfel, instanţa de judecată nu
este în drept să folosească metoda absorbirii pedepsei mai uşoare de pedeapsa mai aspră şi poate depăşi limitele
sancţiunii acelui articol al CP care prevede o pedeapsă mai aspră.
4. În conformitate cu prevederile alin.(2) art.84 CP, la pedeapsa principală, în cazul unui concurs de
infracţiuni, pot fi adăugate pedepse complementare. Ele, de asemenea, se stabilesc aparte pentru infracţiunile în
cazul unui concurs, şi numai după aceea se adaugă la pedeapsa definitivă. Pedepsele complementare de acelaşi
fel, de asemenea, pot fi stabilite prin cumul total sau parţial, dar în limitele termenului sau ale mărimii maxime
prevăzute de partea generală a CP pentru această categorie de pedepse.
5. În cazul imposibilităţii cumulării diferitelor categorii de pedepse principale şi în lipsa temeiului pentru
absorbirea unei pedepse de către alta, astfel de pedepse se execută de sine stătător, în corespundere cu
prevederile alin.(2) art.87 CP.
6. Alin.(4) art.84 extinde cerinţele aplicării pedepsei prevăzute de norma dată şi în cazul în care, după
pronunţarea sentinţei, se consideră că persoana condamnată este vinovată şi de comiterea unei alte infracţiuni
săvârşite înainte de pronunţarea sentinţei în prima cauză. În acest caz, în termenul definitiv al pedepsei se include
durata pedepsei executate, complet sau parţial, în baza primei sentinţe. Termenul neexecutat rămâne spre
ispăşire. Oricum pedeapsa definitivă trebuie să fie mai mare decât pedeapsa stabilită în baza primei sentinţe,
pentru că instanţa de judecată cumulează total sau parţial pedepsele aplicate în sentinţe, şi nu acea parte a
pedepsei care a rămas neexecutată cu cea nouă.
7. La aplicarea prin concurs de infracţiuni a pedepsei sub formă de detenţiune pe viaţă, pedeapsa cu
închisoarea sau alte categorii de pedepse principale ca pedeapsă definitivă în corespundere cu alin.(3) art.84 se
aplică pedeapsa sub formă de detenţiune pe viaţă.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 05.02.2008: „Modalitatea de stabilire a
pedepsei definitive pentru concurs de infracţiuni, prevăzută de art.84 CP în vigoare, în comparaţie cu
aceeaşi modalitate, care era prevăzută de art.39 CP (red.1961), înrăutăţeşte situaţia lui C.A., care a comis
infracţiunile în perioada acţiunii CP în redacţia anului 1961. În legătură cu acest fapt, pedeapsa definitivă
condamnatului se stabileşte cu aplicarea art.39 CP (red.1961), care este mai favorabilă lui C.A.‖ (Decizia
1re-87/2008).
1. În cazul legii penale din republica noastră, prin liberare de pedeapsa penală se înţelege eliberarea
persoanei care a săvârşit o infracţiune de executarea reală, parţială sau totală, a pedepsei pronunţate prin
hotărârea instanţei de judecată (alin.(1) al art.89 din CP).
2. Corectarea şi reeducarea condamnaţilor în spiritul atitudinii oneste faţă de îndeplinirea necondiţionată a
legilor, de respectarea regulilor de convieţuire socială, de multe ori pornind de la principiul umanismului (art.4 CP),
este posibilă fără executarea reală a pedepsei stabilite sau fără prelungirea executării ei.
3. CP în vigoare determină opt categorii de liberare de pedeapsa penală: 1) condamnarea cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei (art.90 din CP); 2) liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen
(art.91 din CP); 3) înlocuirea părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă (art.92 din CP); 4)
liberarea de pedeapsă a minorilor (art.93 din CP); 5) liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei (art.94 din
CP); 6) liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave (art.95 din CP); 7) amânarea executării
pedepsei pentru femei gravide şi femei care au copii în vârstă de până la 8 ani (art.96 din CP); 8) liberarea de
pedeapsă în legătură cu expirarea termenului de prescripţie a executării sentinţei de condamnare (art.97 din CP).
4. Legislaţia penală în vigoare prevede şi posibilitatea liberării condamnaţilor de pedeapsa penală numită.
Aceasta înseamnă că, dacă, la momentul examinării cauzei în judecată, persoana care a săvârşit o infracţiune şi-a
recunoscut vinovăţia, a reparat prejudiciul cauzat şi nu mai prezintă pericol pentru societate, ea poate fi liberată
de executarea reală, parţială sau totală a pedepsei pronunţate prin hotărârea instanţei de judecată.
5. Liberarea de pedeapsa penală se aplică numai de către instanţa de judecată şi numai faţă de acele
persoane care dau dovadă de corectare şi reeducare. Deci, persoanei i se determină o anumită pedeapsă reală şi,
totodată, ea este liberată de executarea acestei pedepse.
6. Legea penală (alin.(2) art.89 CP) a stabilit 7 categorii de liberare de pedeapsa penală (a se vedea
comentariul de la art.90-98 CP).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „La stabilirea pedepsei instanţa
de apel incorect a reţinut in defavoarea inculpatului faptul că acesta anterior a fost condamnat deşi era
cunoscut că antecedentul penal este stins. Conform art.111 alin.(3) CP, stingerea antecedentelor penale
anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentul penal, astfel că inculpatului
nu i se mai poate imputa că a fost cândva condamnat‖ (Decizia 1ra-59/2008).
ARTICOLUL 90. CONDAMNAREA
(1) Dacă, la stabilirea pedepsei cu închisoare pe un termen de cel mult 5 ani pentru infracţiunile
săvârşite cu intenţie şi de cel mult 7 ani pentru infracţiunile săvârşite din imprudenţă, instanţa de
judecată, ţinând cont de circumstanţele cauzei şi de persoana celui vinovat, va ajunge la concluzia că nu
este raţional ca acesta să execute pedeapsa stabilită, ea poate dispune suspendarea condiţionată a
executării pedepsei aplicate vinovatului, indicând numaidecât în hotărâre motivele condamnării cu
suspendare condiţionată a executării pedepsei şi termenul de probă. În acest caz, instanţa de judecată
dispune neexecutarea pedepsei aplicate dacă, în termenul de probă pe care l-a fixat, condamnatul nu va
săvârşi o nouă infracţiune şi, prin comportare exemplară şi muncă cinstită, va îndreptăţi încrederea ce i
s-a acordat. Controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei îl exercită organele competente, iar asupra comportării militarilor – comandamentul militar
respectiv.
(2) Termenul de probă se stabileşte de instanţa de judecată în limitele de la 1 an la 5 ani.
[Alin.(3) art.90 exclus prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]
(4) Persoanelor care au săvârşit infracţiuni deosebit de grave şi excepţional de grave, precum şi în
cazul recidivei, condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu se aplică.
(5) În caz de condamnare cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, pot fi stabilite pedepse
complementare.
(6) Aplicând condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, instanţa de judecată îl
poate obliga pe condamnat:
a) să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;
b) să nu frecventeze anumite locuri;
c) să urmeze un tratament în caz de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boală venerică;
d) să acorde o susţinere materială familiei victimei;
e) să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
(7) În decursul termenului de probă, instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită
controlul asupra comportării celui condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate
anula, în întregime sau parţial, obligaţiile stabilite anterior condamnatului ori adăuga altele noi.
(8) Dacă, după expirarea a cel puţin jumătate din termenul de probă, condamnatul cu suspendarea
condiţionată a executării pedepsei a avut o comportare corectă şi exemplară, a reparat integral dauna,
instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită controlul asupra comportării celui
condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, poate pronunţa o încheiere cu privire la
anularea condamnării şi stingerea antecedentelor penale.
(9) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei, în decursul
termenului de probă, încalcă în mod sistematic obligaţiile stabilite sau ordinea publică, fiind supus
răspunderii administrative, sau, până la expirarea termenului de probă, nu a executat cu rea-voinţă
obligaţia de a repara dauna cauzată instanţa de judecată, la propunerea organului care exercită
controlul asupra comportării celor condamnaţi cu suspendarea executării pedepsei, poate pronunţa o
încheiere cu privire la anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei şi la
trimiterea condamnatului pentru a executa pedeapsa stabilită prin hotărârea instanţei de judecată.
(10) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în
termenul de probă o nouă infracţiune intenţionată, instanţa de judecată îi stabileşte o pedeapsă în
condiţiile art.85.
(11) În cazul în care cel condamnat cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei săvârşeşte în
termenul de probă o infracţiune din imprudenţă sau o infracţiune intenţionată mai puţin gravă, problema
anulării sau menţinerii condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei se soluţionează
de către instanţa de judecată.
[Art.90 modificat prin Legea nr.277-XVI din 18.12.2008, în vigoare 24.05.2009]
[Art.90 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]
[Art.90 modificat prin Legea nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. În legislaţia în vigoare liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen este reglementată prin
dispoziţiile art.91 CP care prevăd condiţiile în care această liberare poate fi acordată şi efectele pe care le produce.
Instituţia dată este reglementată, de asemenea, prin dispoziţiile CPP al RM (art.469 - 471) şi art.285-289 din Codul
de executare al RM. Conform alin.(1) art.91 CP, liberarea condiţionată înainte de termen poate fi aplicată dacă
instanţa de judecată consideră posibilă corectarea condamnatului fără executarea deplină a pedepsei. O atare
concluzie urmează a fi trasă în baza studierii depline şi obiective a datelor referitoare la persoana condamnatului,
la comportamentul lui pe tot parcursul perioadei de executare a pedepsei cu închisoarea, la faptul dacă s-a aflat şi
în alte penitenciare, la respectarea regimului de executare, participarea la muncile remunerate sau neremunerate
de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire a condiţiilor de trai şi medico-sanitare
de detenţie, la relaţiile cu alţi condamnaţi, cu familia, la participarea la măsurile cultural-educative, la prezenţa
sancţiunilor disciplinare valabile la momentul soluţionării demersului.
2. Un element principial nou al instituţiei liberării condiţionate de pedeapsă se conţine în alin.(2) al art.91
din CP, prin dispoziţiile căruia este prevăzut dreptul instanţei de judecată de a-1 obliga pe condamnat să
îndeplinească anumite obligaţii stabilite în alin.(6) al art.90 CP în termenul de pedeapsă rămas neexecutat. În
acest caz, categoriile obligaţiilor coincid, de fapt, cu obligaţiile la care poate fi supusă persoana condamnată cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei.
Nu se consideră impediment pentru admiterea demersului de liberare condiţionată situaţia în care
condamnatul a fost obligat şi nu a recuperat integral cheltuielile judiciare pentru acordarea asistenţei
juridice, efectuarea expertizelor, plata martorilor, deoarece aceste cheltuieli sunt legate de derularea
procesului penal şi nu cauzate de fapta infracţională.
În cazul în care condamnatul nu a fost încadrat în muncă, inclusiv nu a executat acele munci
prevăzute de alin.(1) art.91 CP, din cauza imposibilităţii administraţiei de a-l include în efectuarea lor,
aceasta nu poate servi ca temei de refuz ori de amânare a liberării condamnatului. Refuzul poate avea loc
atunci când administraţia penitenciarului demonstrează că deţinutul a refuzat să participe la muncile
remunerate sau neremunerate de îngrijire sau amenajare a penitenciarului şi a teritoriului, de îmbunătăţire
a condiţiilor de trai şi medico-sanitare de detenţie.
În cazul în care, conform sentinţei, repararea daunei se efectuează în mod solidar de către mai mulţi
condamnaţi, instanţele de judecată nu sunt în drept să schimbe modul de executare, prin încasarea sumei
concrete, ca o cotă-parte a condamnatului, care, fiind achitată, să ofere dreptul de aplicare a art.91 CP.
Dispozitivul încheierii instanţei de judecată trebuie să conţină indicaţia concretă privind termenul de
pedeapsă de la care condamnatul se liberează condiţionat, precum şi dispoziţia liberării imediate a
acestuia din penitenciar.
Conform alin.(4) art.91 şi alin.(2) art.92 CP, liberarea condiţionată înainte de termen sau înlocuirea
părţii neexecutate din pedeapsă cu o pedeapsă mai blândă se aplică dacă condamnatul a executat efectiv
partea prevăzută de lege din termenul de pedeapsă stabilit prin sentinţă. Sub noţiunea de executare
efectivă se înţelege perioada de aflare în închisoare, inclusiv termenul de menţinere în arest preventiv a
condamnatului. În cazul în care, pe parcursul executării pedepsei, printr-un act de amnistie ori graţiere,
condamnatului i s-a redus o parte din pedeapsă, termenul redus se consideră ca termen de pedeapsă
executată efectiv şi se include în termenul care oferă dreptul la liberare condiţionată înainte de termen.
Potrivit art.257 şi 285 CE, în termenul de pedeapsă cu închisoarea executată efectiv se include şi
termenul calculat în urma compensării privilegiate a zilelor de muncă, calcul efectuat lunar şi aprobat prin
ordin de şeful penitenciarului. Modul de calculare este reglementat de „Instrucţiunea cu privire la
procedura compensării privilegiate a zilelor de muncă din contul duratei pedepsei" (M.O. nr.127-130 din
17.08.2007).
Din alin.(6) art.91 CP se înţelege că, pentru condamnatul minor, condiţia de reparare integrală a
daunelor cauzate de infracţiune nu este obligatorie, astfel că minorul poate fi liberat condiţionat de
pedeapsa cu închisoarea indiferent dacă este sau nu reparată dauna.
3. Cât priveşte suspendarea detenţiunii în general, mai trebuie să menţionăm că în acest grup intră atât
pedepsele care prevăd suspendarea aplicării detenţiunii, de exemplu, probaţiunea pronunţată în ţările anglo-
saxone cu titlu de pedeapsă, precum şi alte măsuri cu caracter juridico-penal, de exemplu, condamnarea
condiţionată, liberarea condiţionată de pedeapsă penală etc.
4. Legislaţia în vigoare prevede posibilitatea liberării condiţionate a condamnatului de orice pedeapsă
înainte de termen. O astfel de posibilitate se admite cu respectarea anumitor condiţii: persoana respectivă, prin
purtare exemplară şi atitudine onestă într-un anumit termen de executare a pedepsei numite, demonstrează că
şi-a corectat conduita.
5. Esenţa noţiunii de liberare condiţionată de pedeapsă înainte de termen este cuprinsă în denumirea
acesteia, iar însuşi faptul conceptual al acesteia serveşte drept indiciu stimulator important pentru corectarea şi
reeducarea numărului condamnaţilor fără executarea deplină a pedepsei.
6. Liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se aplică persoanelor care execută pedeapsa cu
închisoarea, cu trimiterea într-o unitate militară disciplinară sau plasare în arest cu condiţia că acestea au reparat,
în primul rând, integral daunele cauzate de infracţiune.
7. În al doilea rând, este necesar ca persoanele condamnate, în timpul executării pedepsei, să dea dovadă de
purtare exemplară şi atitudine onestă. Ele pot fi liberate condiţionat înainte de termen în întregime sau parţial nu
numai de pedeapsa principală, dar şi de cea complementară.
8. Drept bază pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen serveşte sesizarea instanţei de
judecată de către organul de executare a pedepsei.
9. Sesizarea (demersul) de liberare condiţionată înainte de termen conţine caracteristica condamnatului,
conduita lui, atitudinea faţă de fapta săvârşită şi munca de corectare, regimul executării pedepsei în perioada
respectivă. Actele necesare pentru prezentare în instanţa de judecată de la locul de executare a pedepsei se
perfectează în conformitate cu CEx.
10. Pornind de la condiţiile concrete şi luând în considerare persoana condamnatului la aplicarea măsurii
enunţate, instanţa de judecată îl poate constrânge pe condamnat să îndeplinească anumite obligaţiuni în
termenul de pedeapsă rămas neexecutat, şi anume:
să nu-şi schimbe domiciliul fără consimţământul organului competent;
să nu frecventeze anumite locuri;
să urmeze un tratament în cazul în care acesta suferă de alcoolism, narcomanie, toxicomanie sau de boli
venerice;
să acorde susţinere materială familiei victimei;
să repare daunele cauzate în termenul stabilit de instanţă.
11. Pentru liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen condamnatul care, la momentul săvârşirii
infracţiunii, a atins vârsta de 18 ani, trebuie să execute efectiv minimum o parte din termen:
jumătate din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave;
două treimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni grave;
trei pătrimi din termenul de pedeapsă stabilit pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave sau
excepţional de grave, precum şi din pedeapsa aplicată persoanei anterior liberate condiţionat de pedeapsă
înainte de termen, dacă liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen a fost anulată în condiţiile alin.8 al
prezentului articol.
12. În linii generale, liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen se poate realiza pentru
condamnaţii la închisoare peste cel puţin 3 luni.
13. În mod deosebit, poate fi aplicată liberarea condiţionată de pedeapsă înainte de termen pentru
persoanele condamnate la detenţiune pe viaţă. Persoana care execută pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi
liberată condiţionat de pedeapsă înainte de termen dacă instanţa de judecată consideră că nu mai există
necesitatea executării de mai departe a pedepsei şi dacă această persoană a executat efectiv cel puţin 30 de ani
de închisoare.
14. Instanţa de judecată examinează materialele prezentate pentru liberarea condiţionată de pedeapsă
înainte de termen, prezentate de administraţia penitenciarelor din raza activităţii judecăţii.
15. Controlul asupra comportării persoanelor liberate condiţionat de pedeapsă înainte de termen se
execută de către organul de executare, de comun acord cu organele afacerilor interne, iar în privinţa militarilor –
de către comandamentul unităţilor militare.
16. În cazurile de încălcare de către condamnat în perioada termenului de pedeapsă rămas neexecutat a
ordinii publice, pentru care i-a fost aplicată o sancţiune administrativă, sau de eschivare cu premeditare de la
îndeplinirea obligaţiunilor stabilite la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen, instanţa de
judecată, la propunerea organelor enumerate în p.11 al comentariului la acest articol, poate pronunţa o încheiere
cu privire la anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen şi la trimiterea condamnatului pentru a
executa termenul de pedeapsă neexecutat.
17. Însă aceasta nu este o obligaţiune a judecăţii. Însăşi încălcarea ordinii publice fără sancţiunea
administrativă sau neîndeplinirea obligaţiunilor fără rea-voinţă, în lipsa propunerii organului indicat în p.11 al
comentariului, nu poate servi drept temei pentru anularea liberării condiţionate.
18. De asemenea, la discreţia instanţei de judecată rămâne anularea sau menţinerea liberării condiţionate
de pedeapsă înainte de termen în cazul în care condamnatul săvârşeşte din imprudenţă o nouă infracţiune.
19. Atunci când condamnatul liberat condiţionat de pedeapsă înainte de termen săvârşeşte cu intenţie o
nouă infracţiune, instanţa de judecată pronunţă o nouă sentinţă şi pedeapsa nou-numită se adaugă în întregime
sau parţial la partea neexecutată a pedepsei stabilite de sentinţa anterioară. În aceste cazuri, trebuie respectate
pe deplin prevederile art.85 CP.
20. Trimiterea condamnatului, liberat condiţionat înainte de termen (alin.(8) art.91 CP), pentru executarea
termenului de pedeapsă neispăşit poate avea loc în cazul unei încălcări a ordinii publice, în cazul săvârşirii
contravenţiei prevăzute de Capitolul 13 CCA ori al neexecutării intenţionate a uneia dintre obligaţiile stabilite de
instanţa de judecată la aplicarea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen.
21. Nu pot fi reţinute ca valabile sancţiunile administrative stinse ori ridicate în modul prevăzut de lege.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza Nivette v.Franţa. Hotărâre din 03.07.2001
(nr.44190/98): „(...) cazul nu era acelaşi pentru închisoarea pe viaţă fără posibilitatea de eliberare
condiţionată. De altfel, ea a considerat că problema ce ţine de imprescriptibilitatea crimei comise nu se
punea fiindcă, chiar în Franţa, termenul de 10 ani începea cu greu să decurgă.
În ceea ce priveşte pedeapsa susceptibilă de a fi impusă reclamantului, Guvernul indică că în
aplicarea dispoziţiilor pertinente ale aceluiaşi cod aceasta este de 25 de ani, cu posibilitatea de eliberare
condiţionată. Reclamantul ar putea fi condamnat la o pedeapsă suplimentară de 3,4 sau 10 ani pentru
folosirea personală a armei de foc. În consecinţă, el riscă o pedeapsă maximală de 35 de ani de închisoare
cu posibilitatea de a obţine o eliberare condiţionată‖//www.coe.int
CEDO în cauza Gerger v.Turcia. Hotărâre din 08.07.1999, (nr.00024919/94), ‖Pretinsa încălcare a
art.14 din Convenţie luat împreună cu art.5 § 1, şi reclamantul a spus că faptul că fusese condamnat la o
pedeapsă cu închisoarea prevăzută în Legea nr.3713, însemna că nu a avut dreptul automat la eliberare
condiţionată decât după ispăşirea a trei sferturi din pedeapsă, spre deosebire de deţinuţii condamnaţi
conform legilor penale normale, care aveau acest drept după ispăşirea a jumătate din pedeapsă. El a
considerat că acea diferenţă constituia o discriminare ilegală conform art.14 din Convenţie, care prevede:
"De drepturile şi libertăţile prevăzute prin această Convenţie vor trebuie să beneficieze oricine, fără
discriminare din motive precum sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de alt fel, originea
socială sau naţională, apartenenţa la o minoritate naţională, proprietatea sau alt statut."
Guvernul a susţinut că art.5 § 1 (a) nu garanta deţinuţilor condamnaţi dreptul la eliberare
condiţionată. Acesta a adăugat că, oricum, pentru a putea beneficia de eliberare condiţionată, restricţiile
impuse persoanelor condamnate pentru o infracţiune prevăzută prin Legea pentru Prevenirea Terorismului
erau justificate prin gravitatea implicată de asemenea infracţiuni.
Curtea consideră, în primul rând, că, deşi art.5 § 1 (a) din Convenţie nu garantează dreptul automat la
eliberare condiţionată, se poate ivi o speţă conform acelei prevederi luate împreună cu art.14 din
Convenţie, dacă pronunţarea unei sentinţe afectează persoane într-o manieră discriminatorie.
Curtea remarcă faptul că, în principiu, menirea Legii nr.3713 este să pedepsească persoane care comit
acte teroriste şi că orice persoană condamnată conform acelei legi trebuie tratată mai puţin favorabil în
privinţa eliberare condiţionată de care pot beneficia persoanele condamnate conform legii normale.
Aceasta deduce din acel fapt, că distincţia nu se face între diferite grupuri de persoane, ci între diferite
tipuri de infracţiuni, din punctul de vedere al gravităţii lor legislative. Curtea nu găseşte niciun motiv
pentru a concluziona că acea practică constituie o formă de "discriminare" contrară Convenţiei. În
consecinţă, nu a existat o încălcare a art.14 luat împreună cu art.5 § 1 (a) din Convenţie‖//www.coe.int
CEDO în cauza Gerger v.Turcia. Hotărâre din 08.07.1999, (nr.00024919/94): ―Persoanele
condamnate pentru comiterea infracţiunilor prevăzute prin această lege care... au fost pedepsite cu
închisoarea, pot beneficia de eliberare condiţionată după ispăşirea a trei sferturi din pedeapsă, în cazul în
care acestea au avut o comportare bună:
Primul şi al doilea paragraf din secţiunea 19... din Legea de Executare a Sentinţei (Legea nr.647) nu
se aplică la persoanele condamnate menţionate mai sus‖//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 11.02.2003: „Instanţa de judecată poate să
substituie suma neachitată a amenzii cu o pedeapsă sub formă de privaţiune de libertate doar în caz de
eschivare cu rea-voinţă a condamnatului‖ (Decizia 1 r/a-26/2003).
CP al CSJ din 26.10.2004: „Instanţele de fond şi de apel, la stabilirea măsurii de pedeapsă pentru săvârşirea
infracţiunii prevăzute de art.290 alin.(2) lit.a) şi b) CP - procurarea, păstrarea şi purtarea armelor de foc şi muniţii,
neîntemeiat au aplicat art.90 CP - condamnarea cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei”//BCSJ/11/24,
2004.
1. Potrivit dispoziţiei articolului comentat, persoana care a săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă
poate fi liberată de pedeapsă dacă se constată că, la data judecării cauzei, datorită schimbării situaţiei, fapta
săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil şi, în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii,
persoana respectivă poate fi corectată fără a-şi executa pedeapsa.
2. Ca şi în cazul liberării de pedeapsă a minorilor, categoria liberării datorită schimbării situaţiei este
reglementată atât de instituţia liberării de răspundere penală (art.58 din CP), cât şi de cea a liberării de pedeapsa
penală (art.94 din CP). Evident că între acestea trebuie să existe nişte deosebiri, care, de fapt, au şi generat
introducerea lor în cuprinsul a două instituţii de sine stătătoare ale dreptului penal.
3. În acest context, apreciem în calitate de deosebire principală faptul că în cazul liberării de pedeapsă
datorită schimbării situaţiei se cere ca persoana să fi săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. În cazul
liberării de răspundere penală în aceleaşi condiţii este absolut necesar ca persoana să fi comis pentru prima dată
o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă. Liberarea de pedeapsă datorită schimbării situaţiei are caracter facul-
tativ, acesta fiind un drept, şi nu o obligaţie a instanţei de judecată. Categoria liberării examinată în acest paragraf
are caracter absolut, în sensul că existenţa ei nu este condiţionată de stabilirea unor cerinţe referitoare la
comportamentul ulterior al făptuitorului liberat de pedeapsa penală în aceste condiţii.
4. Legea penală a prevăzut liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei. Această modalitate
conţine două temeiuri echivalente ale liberării de pedeapsa penală:
la data judecării cauzei, fapta săvârşită şi-a pierdut caracterul prejudiciabil;
în virtutea comportării ireproşabile după săvârşirea infracţiunii, persoana condamnată îşi poate corecta
comportamentul fără a-şi executa pedeapsa.
5. Liberarea de pedeapsă în funcţie de schimbarea situaţiei poate fi aplicată numai persoanelor care au
săvârşit o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă (a se vedea comentariul de la art.16 CP).
6. Drept schimbare a situaţiei pot fi considerate unele evenimente atât din cadrul ţării în general, cât şi din
cadrul unei localităţi (regiuni), unui departament, unei întreprinderi sau chiar din viaţa făptuitorului. Astfel de
schimbări de situaţie se pot întâmpla independent de voinţa sau acţiunile persoanei vinovate şi se referă nu
numai la o anumită persoană, dar se extind asupra tuturor cetăţenilor ţării, regiunii, întreprinderii sau organizaţiei.
7. O asemenea schimbare a situaţiei se poate întâmpla şi din voinţa făptuitorului, atunci când el, dorind să
se încadreze în viaţa societăţii, să întrerupă relaţiile cu mediul infracţional, se angajează într-un serviciu, se
străduieşte să obţină aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical, pentru a se trata de alcoolism,
toxicomanie, narcomanie. O faţetă a schimbării situaţiei pot fi considerate acţiunile vinovatului de acordare a
ajutorului material, de restituire a cheltuielilor de tratament pătimitului etc.
8. Prin comportare ireproşabilă a vinovatului după săvârşirea infracţiunii se înţelege, în primul rând, faptul
de recunoaştere în întregime a celor săvârşite, cel de dare a depoziţiilor obiective şi de acordare a ajutorului
organelor de urmărire penală la stabilirea adevărului. Comportarea ireproşabilă presupune, în al doilea rând,
faptul că vinovatul a restituit pe deplin dauna cauzată până la examinarea cauzei în judecată şi este caracterizat
pozitiv la locul de trai şi de serviciu.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauzele: Amuur v.Franţa din 25.06.1996;
McCann şi alţii v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 27.09.1995; Brogan şi alţii
v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din 29.11.1988.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 01.02.2005: „Instanţele judecătoreşti incorect
au recalificat acţiunile inculpatei în baza art.361 alin.(1) CP, fiindcă paşaportul este document de
importanţă deosebită şi organul de urmărire penală drept a încadrat acţiunile în baza art.361 alin.(2) lit.c)
CP‖ (Decizia 1ra-13/2005).
(1) Persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, ce o lipseşte de
posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea pedepsei.
Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical.
(2) Persoana care, după săvârşirea infracţiunii sau în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o
boală gravă, alta decât cea specificată la alin.(1), ce împiedică executarea pedepsei, poate fi liberată de
executarea pedepsei de către instanţa de judecată.
[Alin.(3) art.95 exclus prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]
(4) Persoanele menţionate la alin.(1) şi (2), în cazul însănătoşirii lor, pot fi supuse pedepsei dacă nu
au expirat termenele prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97.
[Alin.(4) art.95 modificat prin Legea nr.53-XVI din 13.03.2008, în vigoare 13.05.2008]
[Art.95 modificat prin Legea nr.184-XVI din 29.06.2006, în vigoare 11.08.2006]
1. Anterior noului CP, această categorie de liberare de la executarea pedepsei era prevăzută de art.342 CPP
al RM din 1961. Pentru prima dată, categoria de liberare în cauză este reglementată direct de CP din 2002.
2. Potrivit art.95 al CP, persoana care, în timpul executării pedepsei, s-a îmbolnăvit de o boală psihică, fapt
ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija, este liberată de executarea
pedepsei. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter medical
(alin.(1)).
3. Liberarea de la executarea pedepsei a persoanelor bolnave de o altă boală gravă are unele particularităţi.
Lista altor boli grave care condiţionează liberarea de la executarea pedepsei este aprobată de Ministerul Sănătăţii.
De aceea instanţei de judecată i se prezintă avizul medical sau al expertizei medico-legale privind starea sănătăţii
condamnatului prin care se stabileşte, se atestă faptul de împiedicare a executării pedepsei. Însă acest temei nu
are caracter obligatoriu, precum în cazul bolilor psihice. Liberarea dată este lăsată la discreţia instanţei de
judecată. De aceea instanţa de judecată, soluţionând chestiunea liberării de executarea pedepsei, se bazează nu
doar pe gravitatea bolii, dar şi pe alte circumstanţe.
4. În temeiul art.95 din CP, liberarea de executarea pedepsei a persoanelor grav bolnave se dispune de către
instanţa de judecată în a cărei rază teritorială se află instituţia sau organul care asigură executarea pedepsei pe
baza demersului acestora (alin.(1), (2) ale art.291 din CEx al RM, art.469-471 CPP).
5. În cazul în care o persoană s-a îmbolnăvit în timpul executării pedepsei de o boală psihică, ea devenind
astfel incapabilă să-şi dea seama de acţiunile sale sau să şi le dirijeze, pedeapsa pentru fapta penală săvârşită i se
aplică de către instanţa de judecată după însănătoşire dacă nu a expirat termenul de prescripţie şi dacă nu există
alte motive pentru liberarea ei de răspundere penală şi de pedeapsă (alin.(1) al art.102 din CP).
6. În cazul îmbolnăvirii de o maladie psihică a unei persoane care execută pedeapsa, aceasta poate fi liberată
de pedeapsă pe baza deciziei instanţei de judecată. Motiv pentru liberare serveşte boala survenită, confirmată
prin documentele medicale respective – concluzia comisiei medicale a instituţiei care pune în executare pedeapsa
condamnatului concret. Acestei persoane instanţa de judecată îi poate aplica măsuri de constrângere cu caracter
medical.
7. O particularitate a acestor cazuri constă în faptul că liberarea persoanelor grav bolnave de la executarea
pedepsei se extinde asupra tuturor condamnaţilor, indiferent de categoria infracţiunilor săvârşite şi de măsura de
pedeapsă.
8. Liberarea persoanelor grav bolnave de la executarea pedepsei, conform alin.(1) al prezentului articol, se
poate efectua numai în cazurile de îmbolnăvire a persoanei în timpul executării pedepsei de o boală psihică, fapt
ce o lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a şi le dirija.
9. Pentru liberarea de executarea pedepsei, în corespundere cu alin.(2) art.95 CP, este necesar să stabilim cu
exactitate tipul maladiei şi timpul îmbolnăvirii vinovatului. Aceste cerinţe se aplică în măsură egală atât faţă de
maturi, cât şi faţă de minori.
10. Boala gravă presupune apariţia unei stări deosebit de periculoase a sănătăţii, şi nicidecum pur şi simplu
schimbarea, înrăutăţirea sănătăţii persoanei condamnate (pierderea parţială sau integrală a capacităţii de muncă
etc.). Boala gravă poate provoca invaliditatea totală, pierderea posibilităţii de a se deplasa, de a vorbi etc.
11. Boala gravă sau invaliditatea totală a condamnatului servesc drept temei pentru liberarea de executare
a pedepsei.
12. Prevederile alin.(3) al acestui articol se extind numai asupra militarilor care se află sub arest sau într-o
unitate militară disciplinară şi numai în cazul în care militarul s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru
serviciul militar. Lista acestor boli este stabilită de MA al RM.
13. În conformitate cu alin.(3) art.95 CP, militarul aflat sub arest sau într-o unitate militară disciplinară se
liberează de executarea ulterioară dacă el s-a îmbolnăvit de o boală care îl face inapt pentru serviciul militar.
Partea neexecutată a pedepsei îi poate fi înlocuită cu o pedeapsă mai blândă sau el poate fi liberat în general de
executarea pedepsei (a se vedea CEx).
14. Din alin.(4) al prezentului articol rezultă că instanţa de judecată decide în mod diferenţiat supunerea
persoanelor menţionate în alin.(1)-(2) pedepsei în caz de însănătoşire cu condiţia să nu fi expirat termenele
prescripţiei prevăzute la art.60 şi 97 CP. În cazul în care persoanei i-a fost aplicată măsura de constrângere cu
caracter medical (a urmat un tratament spitalicesc), acest termen se include în durata executării pedepsei (a se
vedea comentariul de la art.88 CP).
15. La soluţionarea chestiunilor de liberare de executarea pedepsei a persoanelor bolnave de o boală psihică,
de care s-au îmbolnăvit pe parcursul executării pedepsei, conform alin.(1) art.95 CP, se are în vedere o boală
psihică care îl lipseşte pe condamnat de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija. În acest
sens, judecata trebuie să solicite ca rapoartele comisiei medicale, comisie aprobată prin ordinul Ministrului
Justiţiei, să specifice că condamnatul este bolnav de o boală psihică, şi nu de o tulburare psihică temporară, ori
suferă de o altă stare patologică, ce împiedică executarea pedepsei. În temeiul art.471 alin.(5) CPP, instanţa
dispune efectuarea expertizei psihiatrice privind posibilitatea aplicării în privinţa condamnatului a măsurilor de
constrângere cu caracter medical. Din alin.(1) art.95 CP rezultă că, în caz de constatare că condamnatul s-a
îmbolnăvit de o boală psihică care îl lipseşte de posibilitatea de a-şi da seama de acţiunile sale sau de a le dirija,
instanţa este obligată să-l libereze de executarea pedepsei.
16. În cazul examinării demersului de liberare de executarea pedepsei conform alin.(2) art.95 CP,
instanţa de judecată trebuie să verifice dacă boala gravă se află în Lista bolilor care constituie temei de
liberare a condamnaţilor de pedeapsă aprobată prin ordinul Ministrului Sănătăţii şi ordinul Ministrului
Justiţiei al RM. Soluţionarea chestiunii se efectuează în baza raportului expertizei medico-legale numite
de instanţă, care să ofere răspunsul dacă boala este gravă, când persoana s-a îmbolnăvit de această boală,
dacă boala împiedică sau nu executarea în continuare a pedepsei de către condamnat.
17. În cazul constatării îmbolnăvirii condamnatului de o boală gravă, liberarea acestuia de executarea
pedepsei nu este obligatorie. La adoptarea soluţiei de liberare de executarea pedepsei, instanţa va ţine
seama de gravitatea infracţiunii săvârşite, personalitatea condamnatului şi alte circumstanţe (termenul
pedepsei ispăşite, comportamentul lui în penitenciar, este sau nu violator fraudulos al regimului de
detenţie şi demonstrează că se corectează sau nu etc.).
18. În cazul în care condamnatul, în privinţa căruia s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter
medical, s-a însănătoşit, instanţa de judecată care le-a aplicat în baza avizului instituţiei medicale va
dispune încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical şi, în temeiul alin.(4) art.95 CP,
dacă nu au expirat termenele prescripţiei, va hotărî reluarea executării pedepsei de către condamnat.
Asemenea soluţie, după caz, poate fi adoptată şi în privinţa condamnatului liberat pe motiv de boală
gravă, care, la fel, s-a însănătoşit.
19. Conform art.471 alin.(1) CPP şi art.291 CE, chestiunea de liberare de pedeapsă pe motiv de
boală se examinează în baza demersului unui organ competent sau al instituţiei penitenciare, iar în caz de
refuz al administraţiei organului sau instituţiei penitenciare de declarare a unui asemenea demers – şi la
cererea condamnatului.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza: Gul v.Elveţia din
19.02.1996//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: HP CSJ din 29.01.2007: „Instanţa de recurs a încălcat dreptul
inculpatului la un proces echitabil, fiindcă a judecat recursul declarat de procuror care agravează
pedeapsa, în lipsa inculpatului‖ (Hotărârea 4-1re-49/2007).
1. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării pedepsei pentru femeile
gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. În aceste cazuri nu are importanţă când femeia a devenit
gravidă, până la pronunţarea sentinţei sau în perioada executării pedepsei.
2. Bazându-se pe principiul umanismului, legea prevede amânarea executării pedepsei pentru femeile
gravide şi femeile care au copii în vârstă de până la 8 ani. În aceste cazuri nu are importanţă când a devenit
gravidă femeia, până la pronunţarea sentinţei sau în perioada executării pedepsei.
3. Aplicarea prevederilor art.96 CP de amânare a executării pedepsei pentru femeile nominalizate este
posibilă numai în cazul în care ele au săvârşit infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, indiferent de categoria de
pedeapsă.
4. Această măsură nu poate fi aplicată femeilor care au săvârşit infracţiuni grave, deosebit de grave sau
excepţional de grave împotriva persoanei, pentru care ele au fost condamnate la închisoare pe un termen de
peste 5 ani.
5. Amânarea executării pedepsei pentru femeile nominalizate constituie o posibilitate a instanţei de
judecată, şi nu o obligaţiune a acesteia. Ea poate fi aplicată în cazul în care instanţa va constata că persoana
vinovată şi acţiunile ei nu prezintă un pericol real pentru societate. Aici un rol important are atitudinea
condamnatei faţă de educaţia copilului şi întreţinerea lui. Executarea pedepsei poate fi amânată până la atingerea
de către copilul condamnatei a vârstei de 8 ani.
6. În cazul în care graviditatea a apărut în timpul executării pedepsei sau copilul condamnatei s-a născut în
penitenciar, administraţia înaintează instanţei de judecată demersul respectiv, la care se anexează raportul
medical ce confirmă graviditatea sau copia adeverinţei de naştere a copilului şi dosarul personal al condamnatei.
7. Principala menire a femeii rezidă în naşterea şi educarea copiilor în condiţii normale de viaţă. Şi atunci
când în acest scop condamnatei i-au fost create condiţiile respective, ea se află sub supravegherea organului de
executare a pedepsei.
8. În cazul în care condamnata, folosindu-se de amânarea executării pedepsei, a renunţat la copil sau se
eschivează de la educarea lui, după avertismentul respectiv al organului de executare instanţa de judecată, la
propunerea organului nominalizat, poate să anuleze amânarea executării pedepsei şi să întoarcă condamnata
pentru executarea pedepsei la locul stabilit prin hotărârea judecătorească anterioară.
9. La momentul expirării amânării şi atingerii de către copilul condamnatei a vârstei de 8 ani, instanţa de
judecată, la propunerea organului de executare de la domiciliul ei, luând în considerare gradul prejudiciabil al
infracţiunii comise, conduita condamnatei, atitudinea ei faţă de educaţia copilului, este în drept:
să libereze condamnata de executarea părţii neexecutate a pedepsei, conform art.91 CP;
să înlocuiască partea neexecutată a pedepsei cu o pedeapsă mai blândă, conform art.92 CP;
să trimită condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii neexecutate a pedepsei.
10. Săvârşirea unei noi infracţiuni de către condamnată în perioada amânării executării pedepsei serveşte
drept temei pentru stabilirea pedepsei în conformitate cu prevederile art.85 CP.
11. La soluţionarea chestiunii de amânare a executării pedepsei referitor la persoanele enumerate în alin.(1)
art.96 CP, instanţa trebuie să ţină seama că, în afară de criteriile prevăzute în lege, admiterea demersului depinde
de comportamentul condamnatei pe parcursul executării pedepsei, de durata termenului executat, de datele care
confirmă prezenţa condiţiilor de creştere şi educare normală a copilului, precum şi de faptul dacă condamnata a
păşit pe calea corijării, iar după eliberare va demonstra un comportament şi o ţinută morală adecvate.
12. Amânarea executării pedepsei persoanelor menţionate la alin.(1) art.96 CP poate fi dispusă nu doar
persoanelor condamnate la închisoare până la 5 ani, dar şi celor condamnate la muncă neremunerată în folosul
comunităţii sau la amendă.
13. În cazurile prevăzute de alin.(3) art.96 CP, instanţele de judecată vor ţine seama de faptul că liberarea
condamnatei de executarea părţii neexecutate de pedeapsă este posibilă dacă cu certitudine se constată că
condamnata s-a corectat şi nu sunt temeiuri că ea va săvârşi alte infracţiuni. În cazul în care din comportamentul
condamnatei nu se poate trage o asemenea concluzie certă, partea neexecutată de pedeapsă poate fi înlocuită cu
o pedeapsă mai blândă, iar dacă pe parcurs condamnata a comis încălcări urmate de sancţionări disciplinare sau
administrative, instanţa trimite condamnata în instituţia corespunzătoare pentru executarea părţii rămase de
pedeapsă.
14. În cazul adoptării ultimei soluţii, în dispozitivul încheierii trebuie să se arate în baza cărei sentinţe
condamnata urmează să execute pedeapsa, termenul rămas, tipul penitenciarului, măsura preventivă şi data de la
care se va calcula termenul de pedeapsă.
15. În acelaşi mod se vor soluţiona cazurile prevăzute de alin.(3) lit.a), b), c) art.96 CP în situaţia în care
copilul a murit până a atinge vârsta de 8 ani ori condamnata a întrerupt (voluntar sau involuntar) cursul sarcinii.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauza: Zubko şi alţii v.Ucraina din
26.04.2006//www.coe.int
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 10.06.2003: „Omorul premeditat săvârşit în
urma unei înţelegeri prealabile de către un grup de persoane pentru săvârşirea atacului de tâlhărie impune
responsabilitatea pentru omor şi persoanelor care nu au participat nemijlocit la săvârşirea omorului. Prin
sentinţa Tribunalului Cahul din 9 decembrie 2002, S.N., născut la 20 februarie 1982, originar şi locuitor al
com.Vişniovca, jud.Cahul, moldovean, neantrenat în câmpul muncii, celibatar, anterior condamnat la 9
noiembrie 2000, în baza art.119 alin.(2) CP cu aplicarea art.44l CP, la 2 ani privaţiune de libertate cu
amânarea executării pedepsei pe termen de 2 ani, a fost condamnat, în baza art.121 alin.(2) p.p.1, 2, 3, 6,
7 CP, la 14 ani privaţiune de libertate, în baza art.88 p.1, 6, 7 CP, la 16 ani privaţiune de libertate, iar în
baza art.39 CP, prin concurs de infracţiuni, i-a fost stabilită pedeapsa de 18 ani privaţiune de libertate. În
baza art.40 CP i-a fost adăugată parţial pedeapsa neispăşită conform sentinţei precedente - un an
privaţiune de libertate şi definitiv lui S.N. i-a fost stabilită pedeapsa de 19 ani privaţiune de libertate în
colonie de corectare prin muncă cu regim înăsprit‖ (Decizia 1ca-95/2003).
1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea că instituţiile curative în care se
asigură executarea măsurii de constrângere cu caracter medical sunt de două tipuri:
instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită;
instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.
2. Drept temei pentru spitalizare, în sensul art.100, constituie hotărârea instanţei judecătoreşti.
3. În conformitate cu art.961 s-a introdus prin Legea nr.128-XVI din 06.06.2008 (în vigoare de la 01.01.2009)
dispunerea internării forţate într-o instituţie ftiziopneumologică.
4. Conform textului legal dacă persoana în privinţa căreia se examinează chestiunea privind liberarea de
pedeapsă conform art.91-96 este bolnavă de tuberculoză, instanţa de judecată poate dispune, în baza demersului
administraţiei instituţiei penitenciare, internarea ei forţată într-o instituţie ftiziopneumologică.
5. Examinând materialele generalizării practicii judiciare, Plenul Curţii Supreme de Justiţie menţionează că
instanţele judiciare, în cadrul examinării demersurilor privind absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală, admit
simplificarea procesului penal. Multiple cauze se judecă în lipsa reprezentanţilor comisiilor medicale, care au
eliberat avizele, nu verifică în modul cuvenit concluziile acestor comisii.
6. Concluziile comisiei medicale nu sunt în deplină concordanţă cu conţinutul art.342 CPP, în care sunt
stipulate condiţiile absolvirii de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală. În unele cazuri instanţele judiciare dau
hotărâri despre absolvirea condamnaţilor de ispăşirea pedepsei pe motiv de boală în privinţa persoanelor care s-
au îmbolnăvit de alte boli grave (în afară de boli cronice psihice) fără a ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite,
de informaţia despre persoană, despre comportamentul ei în locurile de detenţie. Administraţia instituţiilor
penitenciare nu întotdeauna expediază instanţelor judiciare caracteristicile condamnaţilor, iar instanţele judiciare
nu cer ca ele să fie prezentate. În încheierile judecătoreşti privind absolvirea de ispăşirea pedepsei pe motiv de
boală sau în refuzurile de a lua aceste decizii întotdeauna urmează să fie indicate motivele, în baza cărora instanţa
judiciară a ajuns la o anume hotărâre.
7. În conformitate cu art.342 CPP, pot fi absolvite de pedeapsă pe motiv de boală persoanele condamnate la
privaţiune de libertate, care s-au îmbolnăvit în locurile de detenţie de o boală mintală cronică sau de o altă boală
gravă, care împiedică executarea pedepsei.
8. Examinarea medicală a condamnaţilor pentru a se constata dacă suferă de maladie (boală) cronică sau de
alte boli grave, care împiedică executarea pedepsei, se efectuează de către comisia medicală specială, aprobată
prin ordinul ministrului justiţiei.
9. Avizul despre o boală gravă a condamnatului poate fi eliberat doar în baza unor date obţinute în urma
examinării staţionare în instituţii medicale. În aviz urmează să fie indicate: diagnosticul bolii grave, perioada de
îmbolnăvire (în perioada ispăşirii pedepsei sau până la condamnare), rezultatele tratamentului efectuat, finalul
presupus al bolii şi dacă boala gravă exclude posibilitatea ispăşirii pedepsei de către condamnat. În privinţa
condamnaţilor care s-au îmbolnăvit de o boală, inclusiv ftiziopneumologică, în concluzie urmează să fie indicată şi
natura acestei îmbolnăviri – boală ftiziopneumologică cronică sau temporară, întrucât pot fi absolviţi de pedeapsă
doar condamnaţii care s-au îmbolnăvit de o boală ftiziopneumologică cronică.
10. La absolvirea de executarea pedepsei a condamnatului care s-a îmbolnăvit de o boală mintală cronică,
după cum rezultă din pct.3 art.342 CPP, nu are importanţă şi nu se iau în considerare gravitatea infracţiunii săvârşite,
persoana condamnatului şi alte circumstanţe. La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor, care s-au
îmbolnăvit de o boală ftiziopneumologică cronică, instanţa judiciară este obligată să soluţioneze chestiunea privind
aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical sau să-i transfere pentru îngrijire organelor de ocrotire a
sănătăţii.
11. La absolvirea de executare a pedepsei a condamnaţilor care s-au îmbolnăvit de o altă boală gravă, se va
ţine cont de gravitatea infracţiunii săvârşite, de persoana condamnată şi de alte circumstanţe (termenul pedepsei
executate, starea familială, comportamentul în locul de detenţie etc.).
12. În cazul însănătoşirii persoanei, în privinţa căreia au fost aplicate măsuri de constrângere cu caracter
medical până la expirarea termenului de executare a pedepsei, instanţa judiciară poate dispune reluarea
executării pedepsei. În asemenea cazuri, timpul în cursul căruia s-au aplicat măsuri de constrângere intră în
termenul pedepsei ispăşite (art.58 CP).
13. Demersul privind absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală, în conformitate cu art.348 CPP, se
examinează în şedinţă judiciară, cu participarea procurorului, reprezentantului organului, care a înaintat demersul
despre absolvirea de executare a pedepsei pe motiv de boală, a reprezentantului comisiei medicale, care a
prezentat avizul. Prezenţa reprezentantului comisiei medicale este obligatorie. De regulă, în şedinţa judiciară
participă şi condamnatul. La cererea condamnatului, în şedinţa judiciară poate participa avocatul.
14. Examinând demersul cu privire la absolvirea de executare a pedepsei pe motiv de boală, instanţa
judiciară va analiza în mod critic avizul medical. În cazul în care apar suspiciuni în privinţa veridicităţii şi
corectitudinii concluziilor comisiei medicale, instanţa este în drept să ceară şi alte certificate medicale (de
exemplu istoria bolii) sau să dispună efectuarea expertizei medico-legale.
15. Încheierea instanţei judiciare privind absolvirea de pedeapsă pe motiv de boală sau de refuz de a absolvi
de pedeapsă urmează a fi motivată şi să conţină concluzii întemeiate la care a ajuns instanţa în urma examinării
demersului.
16. În încheiere va fi indicat termenul şi modul de atac al acesteia.
17. Instanţele de recurs, examinând în ordine de recurs şi casând încheierea despre absolvirea de pedeapsă
pe motiv de boală sau despre refuzul de a absolvi de pedeapsă pe acest motiv, sunt obligate să prezinte
argumente convingătoare care dezmint concluziile instanţei judecătoreşti şi să motiveze hotărârea adoptată.
18. Totodată, instanţele de judecată urmează să ţină cont şi de reglementările procedurii speciale care
prevăd procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, stipulate în art.488-503 CPP. În baza
art.493 şi 494 CPP, la judecarea cauzelor de această categorie participarea apărătorului şi a reprezentantului legal
este obligatorie. Invitarea apărătorului de către reprezentantul legal se efectuează conform prevederilor art.78
alin.(1) pct.22) CPP. În cazul în care reprezentantul legal nu a invitat un apărător, instanţa urmează să numească
un apărător din oficiu. Reprezentantul legal, în cazurile prevăzute de lege, este în drept să ceară înlocuirea
apărătorului (art.78 alin.(4) pct.1) lit.a) CPP), însă nu este în drept să renunţe la apărător (art.78 alin.(5) CPP).
1. Prin prescripţia executării sentinţei de condamnare din art.97 CP se înţelege expirarea unor anumite
termene din ziua în care sentinţa de condamnare a intrat în vigoare, datorită cărora, persoana condamnată este
liberată de executarea reală a pedepsei penale. Cauzele neexecutării sentinţei de condamnare pot fi diferite:
neglijenţa cancelariei judecătoriei sau a organelor de executare a pedepselor etc. Însă cel mai des, sentinţa de
condamnare nu se execută din cauza eschivării condamnatului de la executarea pedepsei penale. Temeiul liberării
de la executarea pedepsei penale constă în faptul că, datorită expirării unor termene din ziua în care sentinţa a
intrat în vigoare, periculozitatea persoanei condamnate sau este înlăturată în întregime, sau se micşorează într-o
asemenea măsură, încât executarea pedepsei devine iraţională din punctul de vedere al scopurilor pedepsei
penale, prevăzute în art.61 CP. Prescripţia nu înlătură executarea pedepselor principale stabilite pentru
infracţiunile contra păcii şi securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute în art.135-137, 139 şi
143 CP (alin.(4)).
2. O inovaţie a CP constă în faptul că legea penală stabileşte prescripţia în funcţie de categoriile infracţiunilor,
şi nu de măsura şi termenul de pedeapsă stabilite de instanţa de judecată care existau în CP din 1961. Acest fapt
schimbă esenţial termenele de prescripţie. De exemplu, termenul de prescripţie pentru vătămarea intenţionată
gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (alin.(1) art.151 CP), ca o infracţiune gravă, este de 10 ani, chiar dacă
pedeapsa cu închisoarea a fost stabilită pe un termen de 5 ani, pe când termenul de prescripţie pentru comiterea
huliganismului (art.287 CP), aceasta fiind o infracţiune mai puţin gravă, este de 6 ani, în pofida faptului că
huliganul a fost pedepsit cu închisoarea pe un termen, la fel, de 5 ani.
3. Potrivit art.97 CP, sentinţa de condamnare nu se pune în executare dacă acest lucru nu a fost făcut în
următoarele termene, calculate din ziua în care aceasta a rămas definitivă: a) 2 ani, în cazul unei condamnări
pentru o infracţiune uşoară; b) 6 ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune mai puţin gravă; c) 10 ani, în
cazul unei condamnări pentru o infracţiune gravă; d) 15 ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune
deosebit de gravă; e) 20 de ani, în cazul unei condamnări pentru o infracţiune excepţional de gravă (alin.(1)).
4. Comparativ cu situaţia stipulată în art.47 din CP al RSSM din 1961 în care termenele de prescripţie la executarea
pedepsei erau mai mici, în actuala reglementare penală temenele sunt mai mari.
5. Sentinţa de condamnare nu se punea în executare, dacă ea nu a fost pusă în executare în următoarele
termene, calculate din ziua în care sentinţa a intrat în vigoare: un an – în cazul unei condamnări cu o pedeapsă nu
mai severă decât munca corecţională; trei ani – în cazul unei condamnări cu privaţiune de libertate până la doi ani;
cinci ani - în cazul unei condamnări cu privaţiune de libertate până la cinci ani; zece ani - în cazul unei condamnări
cu o pedeapsă mai severă decât privaţiunea de libertate pe cinci ani; cincisprezece ani - în cazul unei condamnări
cu o pedeapsă mai severă decât privaţiunea de libertate pe zece ani sau cu detenţiunea pe viaţă. Comparativ cu
situaţia incriminată de art.46 din CP al RSSM din 1961 în care termenele de prescripţie de tragere la răspundere
penală constituiau: 1) un an din ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform, prezentului cod, nu poate fi
aplicată o pedeapsă mai severă decât amenda; 2) trei ani din ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform
prezentului Cod, poate fi aplicată privaţiunea de libertate până la doi ani; 3) cinci ani din ziua săvârşirii infracţiunii,
pentru care, conform prezentului Cod, poate fi aplicată privaţiunea de libertate până la cinci ani; 4) zece ani din
ziua săvârşirii infracţiunii, pentru care, conform prezentului Cod, poate fi aplicată o pedeapsă mai severă decât
până la cinci ani; 5) cincisprezece ani din ziua săvârşirii infracţiunii pentru care, conform prezentului Cod, poate fi
aplicată o pedeapsă mai severă decât până la zece ani sau pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă.
6. Referitor la subinstituţia liberării de pedeapsă penală dl De Mariavaleria del Tufo, profesor de drept penal,
Universitatea din Napoli II, Italia, expert internaţional al legislaţiei penale naţionale, în ceea ce priveşte art.90,
apreciază faptul că suspendarea sau eliberarea condiţionată înainte de termen sunt subordonate reparării
integrale a prejudiciului cauzat şi creează o discriminare inacceptabilă între delincvenţii bogaţi şi cei săraci.
Trebuie găsit un mecanism care i-ar permite să beneficieze de aceste măsuri şi celui care nu este în stare să
repare integral prejudiciul cauzat din cauza situaţiei sale economice.
7. Aşadar, prin sintagma prescripţia executării sentinţei de condamnare se înţelege expirarea unor anumite termene
din ziua în care sentinţa a rămas definitivă, din cauza cărora persoana condamnată rămâne fără pedeapsă, fiindcă sentinţa
de condamnare nu mai poate fi pusă în executare.
8. Legiuitorul a stabilit necondiţionat prescripţia executării sentinţei de condamnare. Aceasta poate rămâne
nerealizată din diverse motive cu caracter obiectiv sau subiectiv (aflarea într-un timp îndelungat a condamnatului
în componenţa unui contingent militar în afara ţării, aflarea lui în calitate de ostatic, neglijenţa persoanelor care
erau datoare să pună în aplicare pedeapsa respectivă etc.).
9. Nu se pune în executare sentinţa de condamnare pentru orice categorie de infracţiuni cu următoarele
condiţii:
dacă au expirat termenele respective stabilite în alin.(1) al prezentului articol (lit.a)-e));
dacă persoana condamnată nu s-a eschivat de la executarea pedepsei.
10. Legea stabileşte prescripţia în funcţie de categoriile infracţiunilor, şi nu de măsura sau termenul de
pedeapsă stabilite de instanţa de judecată, care existau conform CP anterior.
11. Pentru minori termenele de prescripţie a executării pedepsei se reduc la jumătate. Minori se consideră
persoanele care, la data săvârşirii infracţiunii, nu aveau vârsta de 18 ani.
12. Curgerea termenului de prescripţie se întrerupe numai în cazul în care persoana condamnată se sustrage
de la executarea pedepsei sau dacă, până la expirarea termenelor prevăzute la alin.(1) şi (2), ea săvârşeşte cu
intenţie o nouă infracţiune. Pentru persoanele care se eschivează de la executarea pedepsei, curgerea termenului
de prescripţie începe din momentul prezentării acestora la organele respective sau din momentul reţinerii lor de
către organele de drept. În cazul comiterii de către condamnat a unei noi infracţiuni, curgerea termenului de
prescripţie începe din momentul săvârşirii infracţiunii.
13. Conform dreptului internaţional, termenele de prescripţie nu se aplică pentru infracţiunile contra păcii şi
securităţii omenirii sau pentru infracţiunile de război, prevăzute de Capitolul I al PS (art.135-137, 139, 143 CP, a se
vedea şi comentariul la art.60 alin.(8).
14. Liberarea de la executarea pedepsei în legătură cu expirarea termenelor de prescripţie poate avea loc
numai în cazul scurgerii termenelor de punere în executare a sentinţei de condamnare conform art.97 alin.(1)CP.
Termenul prescripţiei se calculează în ani, începând cu ziua rămânerii definitivă a sentinţei de condamnare,
conform prevederilor art.466 alin.(1)-(2) CPP. Calcularea anilor se începe cu ora 00 şi 00 minute a următoarei zile
de când sentinţa a devenit definitivă şi se încheie la ora 24.00 a ultimei zile a anului în care prescripţia expiră.
15. Atunci când termenul de prescripţie s-a scurs, condamnatul se liberează de la executarea atât a pedepsei
principale, cât şi a celei complementare. În cazul în care persoana este condamnată pentru concurs de infracţiuni
care sunt clasificate în una şi aceeaşi categorie, termenul de prescripţie se calculează acela care este prevăzut
pentru categoria respectivă de infracţiuni, deşi termenul de pedeapsă stabilit definitiv poate fi temei de clasificare
la un grad mai înalt. În cazul condamnării persoanei pentru concurs de infracţiuni clasificate conform art.16 CP în
mod diferit, termenul prescripţiei se va calcula având în vedere termenul prescripţiei prevăzut pentru infracţiunea
care se clasifică ca fiind mai gravă.
16. Întreruperea curgerii prescripţiei din motiv că condamnatul se sustrage (eschivează) de la executarea
pedepsei există atunci când acesta prin acţiuni intenţionate se ascunde de organele ce pun în executare sentinţa,
evadează ori părăseşte locul (instituţia) unde execută pedeapsa, schimbă domiciliul fără a înştiinţa organul de
executare, falsifică şi foloseşte documente de identitate false, se deghizează prezentându-se drept o altă
persoană, ascunde ori comercializează averea pentru a nu achita amenda etc. În cazul săvârşirii unei noi
infracţiuni, curgerea prescripţiei se calculează din ziua săvârşirii acesteia, şi nu de când a fost descoperită ori
înregistrată.
17. Prescripţia nu se extinde asupra măsurii de siguranţă – confiscarea bunurilor dispuse prin sentinţă în
temeiul art.106 CP.
18. Conform pct.17) alin.(1) art.469 CPP pot fi explicate suspiciunile sau neclarităţile apărute.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 15.06.2004: „În cazul expirării termenului de
prescripţie, sentinţa de condamnare se adoptă fără stabilirea pedepsei cu liberarea de răspundere penală‖
(Decizia 1ra-238/2004).
CP al CSJ din 13.04.2004: „Potrivit art.332 CPP în cazul în care pe parcursul judecării cauzei se constată că a
expirat termenul de prescripţie, instanţele sunt obligate să înceteze procesul penal în cauza dată” (Decizia 1ra-
157/2004).
CP al CSJ din 25.01.2005: „Deciziile instanţelor judecătoreşti au fost casate şi procesul penal a fost
încetat în legătură cu intervenirea termenului de prescripţie‖ (Decizia 1ra-16/2005).
CP al CSJ din 25.01.2005: „Deciziile instanţelor judecătoreşti au fost casate şi procesul penal a fost încetat în
legătură cu intervenirea termenului de prescripţie” (Decizia 1ra-16/2005).
Capitolul X
MĂSURILE DE SIGURANŢĂ
1. Măsurile de siguranţă sunt măsuri de constrângere cu caracter preventiv, care au drept scop înlăturarea
unui pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală. Sub această denumire, măsurile de
siguranţă au fost prevăzute pentru prima dată în CP din 2002, deşi un şir de măsuri de constrângere cu caracter
preventiv au existat şi în legislaţia penală anterioară. De exemplu, măsurile de constrângere cu caracter medical
sau cu caracter educativ etc.
2. Potrivit alin.(2) al art.98 CP, măsurile de siguranţă sunt: a) măsurile de constrângere cu caracter medical;
b) măsurile de constrângere cu caracter educativ; c) expulzarea; d) confiscarea specială.
3. În cadrul sistemului de sancţionare, alături de pedepse, ca mijloc de constrângere cu caracter
represiv, s-a creat şi un sistem complementar de mijloace, cu caracter pur preventiv, orientat spre
înlăturarea stării de pericol a făptuitorului şi spre prevenirea posibilităţii de comitere de către acesta a
altor fapte prevăzute de legea penală.
4. Sintagma măsuri de siguranţă înglobează nişte sancţiuni de drept penal de constrângere cu caracter pre-
ventiv, destinate preîntâmpinării acţiunilor de comitere a unor fapte prevăzute de CP de către persoanele
împotriva cărora acestea se aplică. Măsurile de siguranţă indicate în art.98 sunt orientate spre excluderea
posibilului pericol şi sunt exhaustive.
5. Aplicarea măsurilor de siguranţă se efectuează numai de către instanţa de judecată şi este condiţionată
de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea stării de pericol şi de posibilităţile înlăturării acestora. Măsurile de
constrângere cu caracter medical şi cele cu caracter educativ durează atât cât există pericolul iminent, dar sunt
revocabile, adesea ele având caracter nedeterminat sau relativ determinat, care depind şi de starea psihică sau de
corijarea persoanei liberate de răspundere penală, în conformitate cu art.54 CP.
6. Măsurile de siguranţă stipulate în art.98 alcătuiesc un sistem de sancţiuni de drept penal între care nu
există o ierarhie şi pot fi aplicate concomitent, în caz de necesitate, chiar în aceeaşi cauză.
7. Confiscarea specială poate fi coroborată cu orice altă măsură de siguranţă, poate fi aplicată şi în cazul în
care făptuitorului nu i se aplică pedeapsa penală în situaţia de încetare a procedurii penale de către instanţă din
diferite motive determinate de nereabilitare.
8. Suspendarea executării pedepsei penale nu atrage suspendarea concomitentă a măsurilor de siguranţă,
deoarece existenţa stării de pericol social al acestei persoane condiţionează aplicarea măsurii de siguranţă. La fel,
măsurile de siguranţă nu pot fi înlăturate prin amnistie, graţiere, prescripţie penală sau reabilitare a persoanei.
9. Însă aplicarea acestora îi dă făptuitorului (sau persoanelor interesate) posibilitatea să atace hotărârile
instanţei conform prevederilor CP.
10. Măsurile de siguranţă nu pot fi aplicate de către instanţă dacă nu a fost stabilită săvârşirea faptei
prevăzute de legea penală ori dacă fapta nu a fost săvârşită de către inculpat. Instanţa poate aplica o măsură de
siguranţă numai în cazul în care a fost sesizată legal cu judecarea faptei prevăzute de legea penală şi în limitele
faptei penale pentru care a fost sesizată.
11. Ambele măsuri ale expulzării şi confiscării se caracterizează prin existenţa unui element de extraneitate,
care este cetăţenia făptuitorului şi au acelaşi scop, îndepărtarea infractorului străin de pe teritoriul naţional; atât
extrădarea cât şi expulzarea se efectuează în temeiul hotărârii instanţei de judecată. Dar între aceste instituţii
juridice există şi deosebiri de esenţă: extrădarea se dispune în legătură cu infracţiuni săvârşite în străinătate, pe
teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia, pe când expulzarea se face în legătură cu fapte
comise pe teritoriul naţional. Extrădarea este un act juridic bilateral între două state, expulzarea este o măsură
unilaterală luată de autorităţile judiciare ale unui stat.
12. În ceea ce priveşte funcţionalitatea respectivei subinstituţii legalizate prin dispoziţiile Capitolului
X – Măsurile de siguranţă – dl De Mariavaleria del Tufo, profesor de drept penal la Universitatea din
Napoli II, Italia şi expert internaţional al legislaţiei penale naţionale, apreciază că în privinţa art.105 din
CP – expulzarea –ar mai trebui introdusă o clauză de apărare care ar interzice expulzarea dacă există
motive de a crede că persoana expulzată va fi supusă torturii sau altor tratamente inumane sau degradante.
13. Pe de altă parte, dl Vincent Coussirat-Coustere, profesor de drept public la Universitatea din Lille II,
Franţa, şi expert internaţional al legislaţiei penale naţionale a afirmat cu referire la Capitolul X (articolele 98-106)
– Măsurile de siguranţă: prevederile cu privire la măsurile de constrângere cu caracter medical cad sub incidenţa
mai multor dispoziţii din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, printre care articolul 5 (dreptul la
libertate individuală), articolul 7 (principiul legalităţii pedepselor) şi articolul 8 (respectarea vieţii private), ceea ce
prevedea anumite garanţii de procedură. Or, articolele 98 şi 101 nu au fost modificate în acest sens, în ciuda
faptului că, în repetate rânduri, Curtea a afirmat că aceste situaţii de internare trebuie să respecte Convenţia şi, în
special, dreptul la un control medical periodic al sănătăţii persoanei internate sau dreptul de a contesta măsura
de internare, în faţa unei instanţe de judecată şi într-un termen rezonabil (a se vedea, de exemplu, hotărârile
Magalhaes v.Portugalia din 26 februarie 2002, Delbec v.Franţa din 18 iunie 2002, L.R. v.Franţa din 27 iunie 2002 şi
Ladin v.Franţa din 7 ianuarie 2003). Prin urmare, ţinând cont de situaţia vulnerabilă a persoanelor internate,
cărora Curtea le acordă o mare importanţă (hotărârea din 29 ianuarie 2002, AB v.Olanda), ar fi binevenit ca, în
cazul măsurilor vizate în articolele 98 şi 101, să se prevadă garanţiile necesare prevăzute la art.501 CPP şi art.101
(3) CP.
14. Acelaşi expert a afirmat în ceea ce priveşte expulzarea (articolul 105 CP), în alineatul 1 este evocată
„condamnarea”, şi atât, fără a se preciza caracterul penal al acesteia. Această imprecizie ar putea conduce la
aplicarea expulzării şi în cazul unor condamnări administrative, prevăzute în art.55 alin.(1) din actualul CP. Cât
despre alin.(3) din art.105, expertul menţionează că ţine cont de „dreptul la respectarea vieţii private”, în
conformitate cu Convenţia europeană, însă ar trebui să prevadă în plus şi respectarea dreptului la viaţa de familie
– deseori invocat în speţele pe problema expulzării (a se vedea, de exemplu, hotărârea din 20 iunie 2002, Al-
Nashif v.Bulgaria) –, precum şi dreptul de a nu fi expulzat într-o ţară în care persoana riscă să fie supusă unor
tratamente contrare art.3 din Convenţie, indiferent dacă aceste tratamente pot surveni din partea statului în care
persoana este expulzată sau din partea unor persoane private (hotărârea din 29 aprilie 1997, HLR v.Franţa).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Magalhaes v.Portugalia
din 26.02.2002; Delbec v.Franţa din 18.06.2002; L.R. v.Franţa din 27.06.2002; Ladin v.Franţa din
7.01.2003; AB v.Olanda din 29.01.2002; Al-Nashif v.Bulgaria; HLR v.Franţa din 29.04.1997 etc.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 06.07.2005: „Instanţa de judecată dispune de
posibilitatea de a aplica în mod alternativ măsurile de siguranţă, dar nu este obligată de a le aplica în mod
imperativ” (Decizia 1ra-478/2005).
1. Conform CP, nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvârşirii unei fapte
prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu putea să-şi dea seama de acţiunile ori inacţiunile sale
sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări
patologice. Faţă de o asemenea persoană, în cazul hotărârii instanţei de judecată, pot fi aplicate măsuri de
constrângere cu caracter medical, prevăzute de CP.
2. Potrivit art.99 CP, persoanelor care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală în stare de
iresponsabilitate, responsabilitate redusă sau care au săvârşit asemenea fapte în stare de responsabilitate, dar,
până la pronunţarea sentinţei sau în timpul executării pedepsei, s-au îmbolnăvit de o boală psihică, din care cauză
ele sunt incapabile să-şi dea seama de acţiunile lor sau să le dirijeze, instanţa de judecată poate să le aplice
următoarele măsuri de constrângere cu caracter medical, care se înfăptuiesc de către instituţiile curative ale
organelor de ocrotire a sănătăţii: a) internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită sau b)
internarea într-o instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă.
3. Persoanele care fac abuz de substanţe narcotice sau alcoolice constituie o altă categorie de persoane faţă
de care instanţa poate dispune aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical. Conform art.103 din CP,
în caz de săvârşire a unei infracţiuni de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizul medical
corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a organului de ocrotire a
sănătăţii, poate să-i impună acestei persoane, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, şi
obligaţiunea unui tratament medical forţat.
4. În cazul acestor măsuri de siguranţă starea de pericol este generată de starea psihofizică anormală a
persoanei. Legea nu cere ca pentru stabilirea unui tratament infracţiunea să fi fost săvârşită în stare de ebrietate
sau sub efectul substanţelor narcotice. Pentru impunerea unui asemenea tratament, este suficient ca persoana să
sufere de alcoolism sau narcomanie, să necesite tratament forţat şi să nu aibă contraindicaţii.
5. Art.103 din CP enumera organele care dispun de dreptul exclusiv de a cere aplicarea faţă de alcoolici şi
narcomani a măsurilor de constrângere cu caracter medical, acestea fiind: instanţa de judecată din oficiu,
colectivul de muncă sau organul de ocrotire a sănătăţii la cererea respectivă a acestora.
6. Alcoolicii şi narcomanii condamnaţi la pedepse neprivative de libertate sunt supuşi unui tratament forţat
în instituţiile medicale cu regim special (alin.(2) art.103 CP). Dacă aceste persoane au fost condamnate la
închisoare, ele sunt supuse unui tratament medical forţat în timpul executării pedepsei, iar după eliberarea din
locurile de detenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii
medicale cu regim special (alin.(3) art.103 CP) – instituţiile narcologice.
7. Tratamentul forţat, chiar în locurile de detenţie, nu întotdeauna atingea scopul scontat, în acele instituţii
pătrundeau pe diferite căi băuturile spirtoase, iar încălcările de regim, din cauza consumului de alcool, se situau
adesea pe primul loc.
8. În conformitate cu Legea privind asistenţa psihiatrică nr.1402-XIII din 16.12.1997, în instituţiile psihiatrice
cu supraveghere riguroasă se internează doar persoanele alienate mintal care din cauza stării psihice şi a
caracterului faptei prejudiciabile săvârşite prezintă un pericol deosebit pentru societate. Instanţa de judecată la
aplicarea măsurii menţionate trebuie să se bazeze pe concluziile experţilor despre starea psihică a bolnavului şi pe
datele stabilite în instanţă privind circumstanţele şi caracterul acţiunilor săvârşite (pericolul faptei comise,
metodele de săvârşire, gravitatea consecinţelor survenite etc). În situaţia cauzării prejudiciului material de către o
persoană care a comis o faptă prejudiciabilă fiind în stare de iresponsabilitate sau bolnavă de o boală psihică după
săvârşirea infracţiunii, chestiunile privind încasarea prejudiciului cauzat urmează a fi soluţionate în ordinea
stabilită de art.385 alin.(1) pct.10) şi 387 Cod de procedură penală.
9. La judecarea chestiunii privind revocarea şi schimbarea măsurii de constrângere cu caracter medical,
instanţele judecătoreşti verifică nemijlocit temeinicia prezentării depuse de către medicul-şef al organului de
ocrotire a sănătăţii, în care este deţinută persoana. Pentru aceasta instanţele judecătoreşti urmează să clarifice
efectele tratamentului acordat, condiţiile în care această persoană se va afla după revocarea măsurii de
constrângere cu caracter medical, precum şi necesitatea supravegherii tratamentului medical ulterior, ce i se va
acorda. În acest scop, e necesar să fie citaţi în şedinţa de judecată reprezentanţii instituţiilor medicale curative,
rudele apropiate sau alţi reprezentanţi legali. Prelungirea tratamentului se efectuează de către instanţa de
judecată fără citarea reprezentanţilor instituţiilor medicale.
10. Potrivit art.501 Cod de procedură penală, instanţele vor ţine cont că, referitor la persoanele aflate într-o
instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă faţă de care au fost aplicate anterior măsuri de constrângere cu
caracter medical, având motive pentru aceasta, instanţa poate revoca măsura de constrângere cu caracter
medical fără internarea acestei persoane în instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită.
11. La judecarea cauzelor privind persoanele în privinţa cărora se soluţionează chestiunea despre aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter medical, este necesar să constatăm împrejurările ce au înlesnit şi au dus la
săvârşirea faptei prejudiciabile prevăzute de legea penală şi să sesizăm organele competente în vederea luării
măsurilor pentru înlăturarea şi lichidarea lor.
12. Se recomandă instanţelor judecătoreşti să analizeze sistematic practica judiciară privind aplicarea
măsurilor de constrângere cu caracter medical, înaintând propuneri pentru generalizări în vederea aplicării
corecte şi uniforme a prevederilor legislaţiei în domeniu.
13. Recuperarea cheltuielilor judiciare de la persoanele menţionate se soluţionează potrivit art.229 Cod de
procedură penală.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărâri ale CEDO: Magalhaes v.Portugalia din 26
februarie 2002; Delbec v.Franţa din 18 iunie 2002; L.R. v.Franţa din 27 iunie 2002; Ladin v.Franţa din 7
ianuarie 2003; AB v.Olanda din 29 ianuarie 2002.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 27.02.2007: „Pedeapsa penală este o măsură
de constrângere statală şi un mijloc de corectare şi reeducare a condamnatului, urmărind scopul restabilirii
echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni atât din
partea condamnaţilor, cât şi a altor persoane, cerinţe stipulate în art.61 CP” (Decizia 1ra-316/08).
1. În conformitate cu art.99 şi 100, legislaţia penală conţine stipularea că instituţiile curative în care se asigură
executarea măsurii de constrângere cu caracter medical sunt de două tipuri:
instituţii psihiatrice cu supraveghere obişnuită;
instituţii psihiatrice cu supraveghere riguroasă.
2. Instituţiile psihiatrice privind asistenţa psihiatrică, conform legii nr.1402 din 16.12.97 (MO, 44 - 46/310 din
21.05.98), sunt garantate de stat (art.16 din lege) şi sunt finanţate din fondul ocrotirii sănătăţii, fondul de
asigurare medicală şi din alte surse neinterzise de lege.
3. Drept temei pentru spitalizare, în sensul art.100, îl constituie hotărârea instanţei judecătoreşti.
4. Asistenţa psihiatrică staţionară se acordă în condiţii minime de restricţii, care asigură securitatea
persoanei spitalizate şi a altor persoane, respectându-se drepturile şi interesele lor legitime de către personalul
medical. Măsurile de imobilizare fizică şi de izolare se aplică sub controlul permanent al personalului medical
numai în situaţiile, în formele şi în perioada în care, după părerea medicului-psihiatru, nu este posibilă prevenirea
prin alte metode a acţiunilor persoanei care prezintă un pericol nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur.
Toate aceste acţiuni aplicate faţă de persoana spitalizată se consemnează în documentaţia medicală.
5. Prin instituţiile de psihiatrie, în care sunt internate persoanele conform hotărârii judecătoreşti, statul
instituie un serviciu de apărare a drepturilor pacienţilor, care este independent de organele de ocrotire a sănătăţii
şi soluţionează reclamaţiile şi cererile pacienţilor în coroborare cu organele de urmărire penală sau cu instanţele
judecătoreşti.
6. Tipul instituţiei psihiatrice (cu supraveghere obişnuită sau cu supraveghere riguroasă) în care urmează să
fie spitalizată persoana este stabilit de instanţa de judecată, pe baza concluziilor experţilor-psihiatri, prezentate în
scris conform procedurii penale, şi ţinând cont de gradul prejudiciabil al faptei săvârşite şi de pericolul care-l
denotă persoana respectivă faţă de societate.
7. Persoanele internate în instituţiile psihiatrice cu supraveghere riguroasă sunt supuse unui control
permanent, intensiv, efectuat de personalul medical. În cazurile internării acestor persoane şi a persoanelor care
necesită tratament în condiţii obişnuite, pentru asigurarea securităţii, când există necesitatea de a preveni
tentativele de atac la viaţa şi sănătatea celor din jur, urmărirea sau reţinerea acestora, colaboratorii poliţiei sunt
obligaţi să acorde ajutor personalului medical.
8. Se atenţionează instanţele că, potrivit art.489 alin.(3) Cod de procedură penală, persoana în cauză poate fi
supusă unei expertize psihiatrice judiciare numai dacă există suficiente date care arată că anume această
persoană a săvârşit fapta, în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală. Dispunerea acestei expertize se face,
la cererea părţilor, de către organul de urmărire penală, precum şi din oficiu de către organul de urmărire penală.
9. În cazul constatării faptului că persoana în privinţa căreia se efectuează urmărirea penală şi care se află în
stare de arest este bolnavă psihic, la demersul procurorului, judecătorul de instrucţie dispune internarea ei în
instituţia psihiatrică adaptată pentru deţinerea persoanelor arestate.
10. Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical în privinţa persoanelor care au comis fapte
prejudiciabile, prevăzute de legea penală, în stare de iresponsabilitate, precum şi faţă de persoanele care s-au
îmbolnăvit după săvârşirea infracţiunii de o boală psihică, se judecă de către instanţele de judecată competente
potrivit normelor stipulate în Partea specială, titlul II, capitolele I-III ale Codului de procedură penală, ce
reglementează condiţiile generale ale judecării cauzei, punerea pe rol şi judecarea lor în primă instanţă.
11. Totodată, instanţele de judecată urmează să ţină cont şi de reglementările procedurii speciale care prevăd
procedura aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical, stipulate în art.488-503 CPP. În baza art.493 şi
494 Cod de procedură penală, la judecarea cauzelor de această categorie participarea apărătorului şi a
reprezentantului legal este obligatorie. Invitarea apărătorului de către reprezentantul legal se efectuează conform
prevederilor art.78 alin.(1) pct.22) CPP. În cazul în care reprezentantul legal nu a invitat un apărător, instanţa
urmează să numească un apărător din oficiu. Reprezentantul legal, în cazurile prevăzute de lege, este în drept să
ceară înlocuirea apărătorului (art.78 alin.(4) pct.1) lit.a) Cod de procedură penală), însă nu este în drept să
renunţe la apărător (art.78 alin.(5) Cod de procedură penală).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: CEDO în cauzele Boicenco v.Moldova din 11.07.2006;
Kolanis v.Regatul Unit din 21.06.2005. Eliberarea din instituţia psihiatrică de regim (p.1 art.5 din
Convenţie).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 06.05.2003: „Acţiunile condamnatului urmau
a fi încadrate doar în baza alin.(2) art.123 CP, deoarece abuzul de serviciu a servit drept mijloc de
sustragere a averii statului, de aceea calificarea acţiunilor şi în baza alin.(2) art.184 CP este de prisos‖
(Hotărârea 4-1ra-9/2003).
1. Conţinutul art.101 stipulează faptul că numai instanţa de judecată este învestită cu funcţia de a stabili, a
schimba, a prelungi sau a înceta aplicarea măsurii de constrângere cu caracter medical. Anume instanţa de
judecată este garantul aplicării corecte a acestei măsuri în coroborare cu tratatele internaţionale la care RM este
parte şi cu prevederile CRM despre apărarea valorilor supreme în stat, cum sunt demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile lui, libera dezvoltare a personalităţii umane (art.1 CRM).
2. Alin.(1) art.101 CP prevede, pentru prima dată în legislaţia naţională, posibilitatea persoanei supuse
tratamentului sau reprezentantului acesteia de a cere unei instituţii medicale independente avizul de sănătate
asupra persoanei căreia i se aplică măsuri de constrângere cu caracter medical. Raportul de expertiză psihiatrică şi
avizul instituţiei medicale independente vor fi luate în considerare la stabilirea regimului instituţiei psihiatrice sau
la respingerea de aplicare a acestei măsuri după examinarea tuturor materialelor şi probelor avute în dosar, cu
respectarea procedurilor judiciare pentru aceste cauze.
3. Alin.(3) prevede situaţia în care parvine avizul instituţiei psihiatrice în care persoana este supusă
tratamentului, aviz în care urmează să fie descrisă starea sănătăţii sau schimbarea substanţială a acesteia din care
rezultă necesitatea continuării aplicării acestei măsuri sau a încetării aplicării ei.
4. Schimbarea sau prelungirea măsurii de constrângere cu caracter medical poate fi efectuată şi din oficiu de
către instanţă pe baza unui control de cel puţin o dată la 6 luni. În acest caz, instanţei trebuie să-i fie prezentată,
în mod obligatoriu, concluzia experţilor-psihiatri care efectuează controlul acestei măsuri sau un aviz al unei
instituţii medicale independente cu participarea reprezentanţilor acestora la examinarea cauzei.
5. Instituţia psihiatrică în care este spitalizată persoana, conform art.35 din Legea privind asistenţa
psihiatrică, este obligată să examineze lunar persoana aflată la tratament şi să prezinte, cel puţin o dată în 6 luni,
propunerile sale instanţei de judecată în a cărei rază se află staţionarul, pentru a decide schimbarea, prelungirea
sau încetarea aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical.
6. În urma controlului efectuat din oficiu sau la propunerea instituţiei psihiatrice, dacă instanţa de judecată
va stabili îmbunătăţirea stării sănătăţii unui alienat, fapt ce exclude aflarea acestuia în instituţia respectivă, va
adopta o hotărâre de încetare a măsurii de constrângere cu caracter medical şi va dispune predarea persoanei
spitalizate spre îngrijire rudelor sau tutorilor sub o supraveghere medicală obligatorie la locul de trai.
7. Hotărârea adoptată de către instanţă, în conformitate cu prevederile art.101, poate fi supusă căilor de
atac de către persoana spitalizată, de reprezentantul ei legal, de şeful staţionarului de psihiatrie şi de către
procuror în condiţiile legii.
8. Termenul necesar de constrângere cu caracter medical la stabilirea, prelungirea, schimbarea acesteia în
hotărârile instanţei nu este indicat.
9. Necesitatea confirmării aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical o verifică instanţa de
judecată periodic, dar nu mai rar de o dată la 6 luni.
10. Potrivit art.501 Cod de procedură penală, instanţele vor ţine cont că, referitor la persoanele aflate într-o
instituţie psihiatrică cu supraveghere riguroasă faţă de care au fost aplicate anterior măsuri de constrângere cu
caracter medical, având motive pentru aceasta, instanţa poate revoca măsura de constrângere cu caracter
medical fără internarea acestei persoane în instituţie psihiatrică cu supraveghere obişnuită.
11. Prelungirea, schimbarea ori "încetarea (revocarea) măsurilor de constrângere cu caracter medical se
examinează conform art.470-471 CPP, ţinând seama de prevederile art.101 alin.(2)-(4) CP şi art.501 CPP, la
propunerea (demersul) medicului-şef al instituţiei medicale psihiatrice în care e deţinut alienatul, în baza avizului
unei comisii medicale, de către judecătorul de instrucţie al judecătoriei din raza instituţiei psihiatrice, cu prezenţa
obligatorie a reprezentantului comisiei, în lipsa alienatului, dar cu asigurarea participării apărătorului.
12. În cazul în care cererile de prelungire, schimbare ori încetare a măsurilor de constrângere cu caracter
medical s-au iniţiat de persoanele indicate la alin.(4) art.501 CPP, acestea urmează a fi citate, comunicându-li-se
data şi timpul examinării demersului, însă prezenţa lor în şedinţă nu este obligatorie.
13. La admiterea demersului de prelungire a aplicării măsurii de constrângere cu caracter medical, instanţa
în încheiere nu trebuie să arate durata termenului de aplicare a acestei măsuri.
14. Conform art.20 alin.(2) şi art.22 alin.(4) din Legea privind sănătatea mentală, stabilirea diagnosticului
afecţiunii psihice, concluzia privitor la necesitatea prelungirii, schimbării, încetării aplicării măsurilor de
constrângere cu caracter medical cu întocmirea avizelor în această problemă constituie dreptul exclusiv al
medicului psihiatru sau al comisiei de medici psihiatri. La examinarea propunerilor, demersurilor, instanţa de
judecată trebuie să verifice ca avizul comisiei să conţină o argumentare în sens că, conform examenului psihiatric,
s-au constatat ori nu la bolnav tulburări psihice grave care condiţionează:
pericolul nemijlocit pentru sine sau pentru cei din jur;
prejudiciul grav sănătăţii sale dacă nu i se va acorda asistenţă psihiatrică;
datele examenului psihiatric privind sănătatea mentală a persoanei examinate, conform
documentaţiei medicale a acestuia.
15. Verificând temeinicia avizului respectiv al comisiei medicale, în caz că acesta nu este suficient de
clar sau complet sau trezeşte anumite îndoieli, instanţa de judecată este în drept să dispună examinarea
repetată a alienatului de către o altă comisie de medici psihiatri, motivându-şi concluzia, ca în final să se
pronunţe concret numai asupra esenţei demersului înaintat.
16. La soluţionarea chestiunii de încetare a aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical se
va ţine seama de faptul că încetarea poate avea loc atunci când alienatul s-a însănătoşit sau a survenit o
ameliorare considerabilă şi stabilă a stării psihice a bolnavului, concluzii care trebuie să se conţină în
avizul comisiei medicale, avându-se în vedere că s-a constatat lipsa circumstanţelor enumerate în alin.(4)
art.22 din Legea privind sănătatea mentală. Totodată, avizul trebuie să conţină recomandarea că în
continuare asistenţa psihiatrică bolnavului se va acorda sub formă consultativă la locul domiciliului
acestuia. Concluzia respectivă urmează a fi trasă şi de instanţa de judecată şi invocată în dispozitivul
încheierii, care, la rândul său, se va trimite instituţiei medicale din raza localităţii unde este domiciliul
bolnavului.
17. Conform art.308 Cod de executare, hotărârea de aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter
medical se trimite organului afacerilor interne în a cărui rază teritorială se află domiciliul persoanei
supuse tratamentului medical forţat, sau, după caz, administraţiei penitenciarului care asigură escortarea
persoanei la instituţia psihiatrică specializată a Ministerului Sănătăţii. Organul afacerilor interne sau, după
caz, administraţia locului de detenţie, în cel mult 3 zile de la primirea hotărârii, comunică instanţei de
judecată despre internarea persoanei în instituţia psihiatrică sau despre imposibilitatea internării.
18. Ţinând seama de prevederile art.101 alin.(3) CP, art.501 alin.(1) CPP, art.308 alin.(5) CEx,
instanţa este obligată periodic, o dată la 6 luni, să verifice necesitatea continuării aplicării tratamentului
medical forţat, deschide, conform Instrucţiunii "Cu privire la ţinerea lucrărilor de secretariat în judecătorii
şi curţile de apel", o procedură separară în care ulterior se va reflecta mersul verificărilor şi examinării
propunerilor (demersurilor) medicului-şef al instituţiei psihiatrice privind prelungirea, schimbarea ori
încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical.
19. Cetăţenii RM, în privinţa cărora s-au aplicat măsuri de constrângere cu caracter medical pe
teritoriul altor state, pot fi preluaţi pentru continuarea tratamentului în instituţiile psihiatrice ale RM
conform Convenţiei cu privire la transmiterea persoanelor suferinde de boli psihice pentru tratament forţat
din 1997, ratificate de RM prin Legea nr.1190 din 04.07.2002 (Tratate internaţionale, v.25, pag.205).
20. Având în vedere că în acest caz apare chestiunea de executare a hotărârii judecătoreşti a altui stat,
instituţiile psihiatrice şi instanţele de judecată vor ţine seama de faptul că transmiterea persoanei se va
efectua după rezolvarea în ordinea prevăzută de art.558-559 CPP a chestiunii de recunoaştere a hotărârii
penale a unei instanţe străine.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: „Instanţa de recurs (CP al CA Chişinău), judecind recursurile asupra
încheierilor pronunţate de Judecătoria sect.Centru mun.Chişinău, prin care s-au respins demersurile privind
prelungirea, schimbarea sau încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical alienaţilor în
cauzele nr.nr.21r-11/06 în privinţa lui: Î.P.; 21r-41/06 M.S.; 21r-94/06 L.I.; 21r-95/06 P.I. şi 2Ir-190 N.V., a casat
toate aceste încheieri cu admiterea demersurilor, fără a respinge argumentele instanţei de fond la judecarea
acestor cauze, şi respingerea demersurilor. Drept urmare judecătorul care a judecat aceste cauze a concluzionat
că instanţa de fond urmează să admită toate demersurile în cauzele respective. Această concluzie, în viziunea
noastră, este greşită, deoarece, dacă la judecarea unei cauze concrete apar dubii, privitor la concluzia experţilor,
instanţa poate dispune efectuarea unei noi expertize”// Notă informativă privind practica aplicării de către
instanţele judecătoreşti a prevederilor legale ce reglementează punerea în aplicare a hotărârilor judecătoreşti în
cauzele penale//www.molddata.md
1. Noţiunea de aflare în instituţia psihiatrică pe baza hotărârii judecătoreşti presupune o acţiune de acordare
a ajutorului medical din partea statului persoanei devenite iresponsabile, pe de o parte, şi, pe de altă parte,
izolarea acesteia pentru a exclude pericolul de săvârşire a faptelor prevăzute de legea penală. Acest fapt urmează
să fie documentat şi, în caz de însănătoşire, dacă nu a expirat termenul de prescripţie sau dacă nu există alte
temeiuri de liberare de răspundere penală şi de pedeapsă penală, se deduce din termenul pedepsei stabilite,
asemănător deducerii măsurii preventive – starea de arest, care se menţionează în dispozitivul sentinţei.
În acest caz, o zi aflată în instituţia psihiatrică echivalează cu o zi de închisoare, care se scade din termenul
stabilit pentru executare în închisoare.
2. Dacă termenul de închisoare stabilit prin sentinţă este mai mic decât termenul de aflare în instituţia
psihiatrică de constrângere cu caracter medical, pedeapsa penală se consideră executată şi persoana este liberată
imediat.
3. Măsura de constrângere cu caracter medical în cazul pedepsei cu amendă urmează a fi executată în
conformitate cu art.64 alin.(5), munca neremunerată – art.67 alin.(3) şi art.88 CP.
4. Stabilirea, schimbarea, prelungirea şi încetarea aplicării măsurilor de constrângere cu caracter medical se
examinează în ordinea prevăzută de legea procesual-penală.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 12.02.2008: „Termenul executării pedepsei lui
V.S. urmează a fi calculat din data de 12 februarie 2008, cu deducerea perioadei aflării sub arest şi
executare a pedepsei de către acesta începând cu 02 octombrie 2006 până la 11 februarie 2008‖ (Decizia
1ra-134/2008).
(1) În caz de săvârşire a infracţiunii de către un alcoolic sau un narcoman, dacă există avizul
medical corespunzător, instanţa de judecată, din oficiu ori la cererea colectivului de muncă sau a
organului de ocrotire a sănătăţii, concomitent cu pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită, poate să aplice
acestei persoane tratamentul medical forţat.
(2) Persoanele menţionate la alin.(1), condamnate la pedepse neprivative de libertate, vor fi supuse
unui tratament forţat în instituţiile medicale cu regim special.
(3) Dacă persoanele menţionate la alin.(1) au fost condamnate la pedeapsa cu închisoare, în timpul
executării pedepsei ele vor fi supuse unui tratament medical forţat, iar după eliberare din locurile de
deţinere, dacă este necesară continuarea unui astfel de tratament, ele vor fi tratate în instituţii medicale
cu regim special.
(4) Încetarea tratamentului medical forţat este dispusă de către instanţa de judecată, la propunerea
instituţiei medicale în care se tratează persoana respectivă.
(5) Dacă infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care abuzează de alcool şi prin aceasta îşi pune
familia într-o situaţie materială grea, instanţa de judecată, concomitent cu aplicarea pedepsei
neprivative de libertate pentru infracţiunea săvârşită, este în drept, la cererea colectivului de muncă sau
a rudelor apropiate ale persoanei în cauză, să o pună sub curatelă.
1. Din textul enunţat rezultă că, pentru aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter medical asupra
alcoolicilor şi narcomanilor în cauza penală, sunt necesare următoarele condiţii:
săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală;
făptuitorul să prezinte pericol pentru societate, să provoace temerea că ar putea săvârşi alte fapte
prevăzute de legea penală;
că acest pericol este determinat de starea sănătăţii, condiţionată de intoxicaţia cronică cu alcool sau cu
substanţe narcotice;
pericolul social se datorează maladiei ce presupune orice modificare a stării normale de sănătate care îl
face pe făptuitor periculos pentru societate.
2. Prin intoxicare se înţelege procesul de otrăvire efectuat prin introducerea în organismul uman a unor
substanţe toxice care duc la slăbirea stării de sănătate a persoanei.
3. Prin intoxicare cronică se înţelege procesul de otrăvire cu o evoluţie de durată, sistematică, lentă care
prejudiciază starea de sănătate a persoanei şi nu mai poate fi uşor înlăturată. Asupra gradului de intoxicaţie
trebuie să se pronunţe în mod obligatoriu medicii-psihiatri, narcologi, experţii-specialişti eliberând recomandări
de tratament medical al făptuitorului şi indicând neapărat lipsa contraindicaţiilor pentru aplicarea acestor măsuri.
4. După stabilirea pedepsei, instanţa de judecată, indicând aplicarea măsurii de constrângere cu caracter
medical pentru alcoolici şi narcomani, nu va indica termenul acestei măsuri, deoarece aceste persoane sunt
supuse tratamentului forţat în locurile de deţinere până la întremare deplină.
5. La propunerea instituţiei medicale în care făptuitorul se tratează forţat, instanţa poate pronunţa o
hotărâre de încetare a tratamentului forţat de alcoolism sau narcomanie.
6. Măsura de constrângere cu caracter medical asupra alcoolicilor sau narcomanilor, în cazul în care familiile
acestora se află într-o situaţie materială grea, poate fi aplicată de către instanţă concomitent cu pedeapsa penală,
la iniţiativa rudelor făptuitorului, la cererea colectivului de muncă sau din oficiu, dacă în cauză este anexată
concluzia în scris a specialiştilor. În cazul în care făptuitorului i se aplică o pedeapsă neprivativă de libertate,
acesta poate fi pus sub curatelă în conformitate cu prevederile alin.(5) art.103.
7. Tratamentul forţat al alcoolicilor şi narcomanilor, în cazul condamnării cu închisoarea, se aplică în
penitenciare, iar după eliberarea din localurile de detenţie, dacă este necesară continuarea unui astfel de
tratament, aceştia vor fi trataţi în instituţiile medicale, în conformitate cu prevederile Legii privind controlul şi
prevenirea consumului abuziv de alcool, consumului ilicit de droguri şi de alte substanţe psihotrope, nr.713 din
06.12.2001 (MO, 36-38 din 14.03.2002).
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Denizci şi alţii v.Cipru
din 23.05.2001; Quaranta v.Elveţia din 24.05.1991// www.coe.int
1. Măsurile de constrângere cu caracter educativ. Problema criminalităţii printre minori este calificată drept
una dintre cele stringente în RM. Actualmente, efectuarea urmăririi penale în privinţa minorilor este reglementată
de către normele generale şi de către cele speciale ale procedurii penale. În ultimul timp, tot mai des se face
simţită şi utilizarea normelor internaţionale din domeniul contracarării delincvenţei juvenile.
2. Măsurile de constrângere cu caracter educativ sunt măsuri de siguranţă. Ele sunt indicate în articolul 104
CP şi sunt exhaustive.
Aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ se efectuează numai de către instanţa de judecată
şi este condiţionată de fapta săvârşită, de natura şi gravitatea infracţiunii săvârşite şi de posibilităţile înlăturării
acesteia.
Minorului îi pot fi aplicate concomitent câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ.
Conform art.104 alin.(4) Cod penal, când minorul se eschivează sistematic de la măsurile de
constrângere cu caracter educativ, organele de stat specializate (administraţia instituţiei specializate de
învăţământ şi de reeducare, curativă şi de reeducare, departamentul de executare) pot prezenta instanţei de
judecată un demers privind anularea măsurii aplicate şi tragerea minorului la răspundere penală.
Prin noţiunea de eschivare sistematică de la măsurile de constrângere cu caracter educativ se înţelege
încălcarea (de trei şi mai multe ori) a măsurii aplicate: de a se prezenta pentru a repara dauna cauzată sau
la tratamentul medical de reabilitare psihologică etc.
Tragerea minorului la răspundere penală în cazul eschivării sistematice a acestuia de la măsura de
constrângere cu caracter educativ se efectuează de către instanţa de judecată, în conformitate cu
prevederile normelor de procedură penală, în cazul în care cauza este trimisă de către procuror în instanţă
sau, după caz, instanţa stabileşte pedeapsa conform legii penale.
Conform art.72 alin.(5) CP, persoanele care nu au atins vârsta de 18 ani îi ispăşesc pedeapsa cu
închisoarea în penitenciare pentru minori, ţinându-se cont de persoana condamnatului, antecedentele
penale şi gradul prejudiciabil al infracţiunii săvârşite.
În penitenciarul pentru minori, condamnaţii în vârstă de până la 18 ani, de regulă, se deţin separat de
condamnaţii adulţi. În scopul corijării condamnaţilor minori, în aceste penitenciare este organizat un
proces unic de instruire şi educaţie îndreptat spre educarea lor în spiritul respectării legilor, al atitudinii
conştiincioase faţă de pregătirea profesională şi ridicarea nivelului de cultură generală.
Schimbarea categoriei penitenciarului se efectuează în conformitate cu prevederile art.469-470 CPP
şi Codul de executare al Republicii Moldova.
Soluţionând acţiunea civilă în procesul penal în conformitate cu art.387 CPP, instanţa de judecată
concomitent aplică şi prevederile art.1407 CC, care reglementează răspunderea pentru prejudiciul cauzat
de un minor între 14 şi 18 ani.
Dacă organul de urmărire penală nu a atras în procesul penal ca părţi civilmente responsabile părinţii,
înfietorii, tutorii, instituţiile educative, medicale, de asistenţă socială şi alte instituţii analogice, instanţa de
judecată, la cererea părţilor, va lua o hotărâre prin care va recunoaşte aceste persoane în calitate de părţi
civilmente responsabile, le va explica drepturile şi obligaţiile lor prevăzute de art.55 CPP şi va asigura
condiţii necesare pentru participarea lor în şedinţă.
3. Pentru prima dată însă distincţia dintre minor, copil şi adolescent este sesizată de CP din 1936, care, în
art.138, prevedea: „Minorul este acela care nu a împlinit vârsta de 19 ani. Copilul este minorul care nu a împlinit
vârsta de 14 ani. Adolescent este minorul între 14 şi 19 ani neîmpliniţi”. Conform art.10 al CP al RSSM din
23.03.1961, răspunderii penale erau supuse doar persoanele care, la momentul săvârşirii infracţiunii, au împlinit
vârsta de 16 ani. Aceeaşi vârstă de 16 ani este prevăzută şi de actualul CP.
4. Ţinând cont de particularităţile dezvoltării biopsihice a persoanei, în teoria dreptului penal s-a impus
necesitatea de a stabili o limită de vârstă sub care răspunderea penală a minorilor să fie exclusă. Astfel, conform
alin.(1), art.21 CP, sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile, care, în momentul săvârşirii
infracţiunii, au împlinit vârsta de 16 ani. Minorii între vârsta de 14 şi 16 ani poartă răspundere penală numai
pentru săvârşirea infracţiunilor indicate expres în alin.(2) al art.21 CP. Prin urmare, legea penală prevede două
limite de vârstă la care persoana poate fi trasă la răspundere penală: 14 şi 16 ani. CPP prevede că urmărirea
penală, judecarea, precum şi punerea în executare a hotărârilor judecătoreşti în cauzele privind minorii se
efectuează potrivit procedurii generale, cu completările şi derogările speciale stipulate în Capitolul I din Titlul III al
CPP – „Procedura în cauzele privind minorii”. Instanţa de judecată este obligată să constate exact vârsta minorului
(ziua, luna, anul naşterii). Se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua
următoare acesteia. La constatarea vârstei de către expertiza medico-legală ziua naşterii inculpatului urmează să
fie considerată ultima zi a acelui an, care este stabilit de experţi, iar în cazul constatării vârstei printr-un număr
minimal şi un număr maximal de ani, instanţa de judecată urmează să reiasă din vârsta minimală a acestei
persoane, presupusă de expertiză.
5. În cadrul urmăririi penale şi judecării cauzei trebuie să se dovedească vârsta precisă a minorului (ziua,
luna, anul naşterii). Conform hotărârii Plenului CSJ cu privire la practica judiciară, în cauzele penale privind minorii
se consideră că persoana a atins vârsta respectivă nu în ziua naşterii, ci începând cu ziua următoare acesteia. În
cazul în care pentru prima oară este săvârşită o infracţiune uşoară sau mai puţin gravă şi instanţa de judecată
constată că procesul de corectare a minorului este posibilă şi fără ca făptuitorul să fie supus răspunderii penale,
conform prevederilor art.54 CP, acesta poate fi liberat de răspundere penală. De asemenea, instanţa de judecată
este întotdeauna obligată, conform art.475 CPP, să cerceteze condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul,
gradul de dezvoltare intelectuală, volitivă şi psihologică a lui, particularităţile caracterului şi temperamentului,
precum şi interesele, necesităţile acestuia.
6. Vârsta minorului este luată în considerare atât la individualizarea răspunderii penale, cât şi la fixarea
pedepsei penale. Astfel, în temeiul prevederilor art.93 CP, dacă, la momentul pronunţării sentinţei, se constată că
scopul pedepsei poate fi atins fără aplicarea pedepsei penale, inculpatul minor poate fi liberat de pedeapsa
respectivă, internat într-o instituţie specială de învăţământ şi reeducare sau într-o instituţie curativă şi de
reeducare, precum şi aplicându-i-se alte măsuri de constrângere cu caracter educativ prevăzute de art.104 CP.
Conform art.311 din CEx, hotărârea instanţei de judecată, adoptată în temeiul art.54 şi 104 din CP, se expediază
oficiului de executare în a cărui rază teritorială se află domiciliul minorului.
7. CP al RM din 2002, potrivit art.104, persoanelor liberate de răspundere penală, în conformitate cu vechiul
art.54 din CP, instanţa de judecată le poate aplica următoarele măsuri de constrângere cu caracter educativ: a)
avertismentul; b) încredinţarea minorului pentru supraveghere părinţilor, persoanelor care îi înlocuiesc sau
organelor specializate de stat; c) obligarea minorului să repare daunele cauzate. La aplicarea acestei măsuri se ia
în considerare starea materială a minorului; d) obligarea minorului de a urma un curs de tratament medical de
reabilitare psihologică; e) internarea de către instanţă a minorului într-o instituţie de învăţământ şi de reeducare
sau într-o instituţie curativă şi de reeducare (alin.(1)).
8. Potrivit art.54 CP, aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter educativ este posibilă numai
persoanelor în vârstă de până la 18 ani care au săvârşit pentru prima oară o infracţiune uşoară sau mai puţin
gravă şi dacă se va constata că îndreptarea lor este posibilă fără a fi supuse răspunderii penale. Totodată, art.93
din CP indică temeiurile aplicării măsurilor de constrângere cu caracter educativ în cazul liberării de pedeapsă
penală. Primul temei îl constituie săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, însă, spre deosebire de
art.54 CP, nu se cere ca aceste infracţiuni să fie săvârşite pentru prima oară şi, deci, utilizând interpretarea
sistematică, se poate vorbi de săvârşirea a cel puţin două infracţiuni uşoare sau mai puţin grave. Al doilea temei îl
constituie constatarea faptului că scopurile pedepsei se pot atinge prin internarea minorilor într-o instituţie
specială de învăţământ şi de reeducare sau într-o instituţie curativă şi de reeducare, precum şi prin aplicarea altor
măsuri de constrângere cu caracter educativ.
9. Instituţiile speciale de învăţământ şi de reeducare din subordonarea Ministerului Educaţiei şi Tineretului
au scopul de a reeduca minorii prin posibilitatea asigurată minorului internat de a dobândi cunoştinţele necesare
şi pregătirea profesională potrivit aptitudinilor sale, combinate cu un sistem de măsuri educative speciale. Însă
instituţiile curative şi de reeducare fac parte din MS şi sunt destinate minorilor cu deficienţe fizice (orbire,
surditate, invaliditate etc.) sau cu dereglări psihice, care necesită un tratament medical, combinat cu un sistem de
măsuri educative speciale.
10. Totodată mai apreciem că lista măsurilor de constrângere cu caracter educativ are un caracter exhaustiv,
adică instanţa de judecată nu poate aplica alte măsuri decât cele enumerate în lege. Însă instanţa are dreptul de a
aplica, concomitent, câteva măsuri de constrângere cu caracter educativ.
11. Particularităţile regimului mai favorabil de răspundere penală în legislaţia penală a RM din 2002 în
privinţa minorilor se manifestă prin termenele de prescripţie reduse (la jumătate) de tragere la răspundere penală
(alin.(7) art.60 din CP) şi de executare a sentinţei de condamnare (alin.(2) art.97 din CP); prin reducerea
termenului unor pedepse ca închisoarea (până la 15 ani, conform alin.(3) art.70 din CP), excluderea aplicării
detenţiunii pe viaţă (alin.(3) art.71 din CP), sau munca neremunerată în folosul comunităţii (alin.(4) al art.67 din
CP). Conform lit.b) a art.76 din CP, săvârşirea infracţiunii de către un minor constituie, totodată, şi o circumstanţă
atenuantă.
12. Deci, CP în vigoare prevede două sisteme de sancţiuni cu caracter penal aplicabile minorilor – pedepsele
şi măsurile de constrângere cu caracter educativ, ultimele fiind incluse în cadrul măsurilor de siguranţă. Măsurile
de constrângere cu caracter educativ sunt, deci, nişte măsuri coercitive, care însă, spre deosebire de pedepse, nu
generează antecedente penale.
13. Legiuitorul stabileşte o dependenţă între situaţia minorului şi posibilitatea ca acesta să execute
pedeapsa într-un penitenciar pentru minor. Altfel spus, dacă minorul are antecedente penale, predispoziţii
pentru comportări antisociale sau dacă, de exemplu, a comis o infracţiune deosebit de gravă sau
excepţional de gravă, instanţa de judecată poate să-i stabilească şi executarea pedepsei într-un penitenciar
pentru adulţi. Acest lucru nu ni se pare potrivit, deoarece minorii, în special în cazul executării pedepsei
privative de libertate, trebuie să fie izolaţi de adulţi. În sprijinul acestei idei vine şi lit.c) a art.37 din
Convenţia cu privire la drepturile copilului, adoptată la New York din 20.11.1989 (pentru RM din 25.11
1993), conform căreia „...orice copil privat de libertate va fi separat de adulţi, în afară de cazul când se
consideră în interesul superior al copilului să nu se procedeze astfel...‖. Experienţa criminală a celor
maturi influenţează negativ personalitatea minorului, aflată în proces de formare.
14. Apreciem că, odată cu ratificarea Convenţiei internaţionale cu privire la drepturile copilului adoptată de
AG a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 la New York (aderat prin HP RM nr.408-XII din 12.12.1990, iar în
vigoare pentru RM din 25 februarie 1993), statul nostru a dat o mare importanţă şi a manifestat o deosebită
responsabilitate faţă de acest fenomen, totodată asumându-şi o anumite obligaţii. De exemplu, art.40 alin.(1) din
această Convenţie cere ca statele-părţi la Convenţie să recunoască oricărui copil suspect, acuzat sau dovedit că a
comis o încălcare a legii penale, dreptul de a fi tratat într-un mod de natură să favorizeze simţul său de demnitate
şi al valorii personale, să întărească respectul său pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale ale altora şi
să ţină seama de vârsta sa ca şi de necesitatea de a promova reintegrarea copilului şi asumarea de către acesta a
unui rol constructiv în societate.
15. Trebuie să menţionăm că, deocamdată, nu există standarde internaţionale clare cu privire la vârsta la care unui
adolescent i-ar putea fi atribuită rezonabil responsabilitatea penală. Convenţia ONU cu privire la drepturile copilului din
1989 prescrie statelor-părţi să stabilească „o vârstă minimă mai jos de care copiii să fie trataţi ca neavând capacitatea de a
încălca legea penală” (art.40.3.a). În Regulile de la Beijing se adaugă următorul principiu: „începutul acestei vârste nu
trebuie să fie fixat la o vârstă prea mică, avându-se în vedere imaturitatea emoţională, psihică şi intelectuală” (Regula 4.1).
Această regulă propune cel puţin un indiciu pentru stabilirea vârstei respective: rezultatele cercetărilor medicale şi
psihosociale, şi nu tradiţia sau cererea societăţii.
16. În unele ţări nu este specificată limita minimă a vârstei responsabilităţii penale, aceasta calculându-se, în
principiu, de la naştere. În ţările în care vârsta minimă a fost stabilită, decalajul de la o ţară la alta este uluitor7. Comitetul
pentru Drepturile Copilului, în observaţiile sale finale privind rapoartele statelor-membre, în permanenţă, se referă la
oportunitatea stabilirii vârstei minime la nivelul maxim posibil. Comitetul a criticat ţările în care această vârstă este
stabilită la limita de 10 ani sau şi mai jos. În acelaşi timp, nivelul la care este stabilită această vârstă, în niciun caz nu este un
indicator automat al modului în care copilul este tratat după comiterea infracţiunii.
17. Crearea unei baze unice de date ar facilita foarte mult efectuarea unor studii de acest gen asupra
fenomenului şi ar servi drept sursă de date veridice pentru toate structurile interesate. Cu părere de rău, în RM nu
au fost efectuate studii care ar stabili cum percep copiii, care au intrat în contact cu sistemul de justiţie, modul de
operare şi modul în care au fost trataţi, succesul programelor de reabilitare şi impactul acestui sistem asupra vieţii
lor ulterioare. Asigurarea acestor măsuri poate fi efectuată atât de către organele de stat, cât şi de societate. Un rol
deosebit, în acest context, le revine mijloacelor de comunicare în masă, capabile să influenţeze opinia publică.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 13.03.2007: „Potrivit art.75 alin.(3) CP,
pentru săvârşirea unei infracţiuni uşoare sau mai puţin grave, pedeapsa se aplică minorului numai dacă se
apreciază că luarea măsurii cu caracter educativ nu este suficientă pentru corectarea minorului, iar
conform art.79 alin.(1) CP, minoratul persoanei care a săvârşit infracţiunea se consideră circumstanţă
excepţională‖ (Decizia 1re-218/2007).
CP al CSJ din 19.02.2008: „La stabilirea stării de recidivă nu se ţine cont de antecedentele penale, inclusiv,
pentru infracţiunile săvârşite de către persoana respectivă în timpul minoratului” (Decizia 1ra-217/2008).
7
Astfel, vârsta de 7 ani este stabilită drept vârstă de tragere la răspundere penală în următoarele ţări: Tasmania, Bangladesh, Barbados,
Belize, Cipru, Ghana, Hong Kong, Irlanda, Iordania, Kuwait, Liban, Myanmar, Namibia, Nigeria, Pachistan, Sudan, Syria, Thailand, Trinidad şi
Tobago. Vârsta de 8 ani în: Australia, Saint Kitts, Sri Lanka şi Scoţia. Vârsta de 9 ani în: Etiopia, Iraq, Filipine. Vârsta de 10 ani în: Nepal, Noua
Zeelandă, Nicaragua şi Sierra Leone. Vârsta de 12 ani în: Canada, Jamaica, Republica Coreea, Maroc, Uganda. Vârsta de 13 ani în: Algeria,
Burkina Faso, Ciad, Franţa, Guineea, Madagascar, Niger, Polonia, Senegal, Togo şi Tunisia. Vârsta de 14 ani în: Bulgaria, China, Croaţia,
Germania, Ungaria, Italia, Japonia, Libia, Mauritius, Paraguay, România, Federaţia Rusă, Rwanda, Slovenia şi Republica Moldova. Vârsta de
15 ani în: Republica Cehă, Danemarca, Egipt, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia. Vârsta de 16 ani în: Argentina, Azerbaidjan, Belarus,
Bolivia, Chile, Cuba, El Salvador, Indonezia, Mongolia, Micronezia, Portugalia, Spania şi Ucraina. Vârsta de 18 ani în: Belgia, Columbia, Costa
Rica, Ecuador, Guatemala, Mexic, Panama, Peru şi Uruguay.
1. Expulzarea, în calitate de măsură de siguranţă, trebuie deosebită de expulzarea în calitate de pedeapsă
penală, determinată de art.26 al CP din 1961, prin care se înţelegea îndepărtarea condamnatului de la locul său de
trai (în locuri în care „unsprezece luni din an este iarnă, iar restul – vară”), interzicându-i-se să locuiască în
anumite localităţi.
2. Prin expulzare se înţelege obligarea cetăţenilor străini sau a apatrizilor, care au fost condamnaţi pentru
săvârşirea unor infracţiuni, să părăsească imediat ţara în cazul aplicării pedepsei neprivative de libertate sau după
executarea pedepsei cu închisoarea sau cu arestul, dacă în urma săvârşirii infracţiunii prezenţa lui în ţară
constituie un pericol.
3. Potrivit art.105 din CP, cetăţenilor străini şi apatrizilor, care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor
infracţiuni, li se poate interzice rămânerea pe teritoriul ţării (alin.(1)). În cazul în care expulzarea însoţeşte
pedeapsa cu închisoarea sau cu arestul, aducerea la îndeplinire a expulzării are loc după executarea pedepsei
(alin.(2)). La luarea deciziei privind expulzarea persoanelor prevăzute în alin.(1) se va ţine cont de dreptul la
respectul vieţii private a acestora (alin.(3)).
4. Noul CP conţine o novaţie importantă: pentru prima dată consacră instituţia măsurilor de siguranţă. În
esenţă, măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept penal constând în măsuri de constrângere cu caracter
preventiv, care au drept scop înlăturarea unor stări de pericol generatoare de fapte prevăzute de legea penală.
5. Expulzarea este o măsură de siguranţă de drept penal, a cărei esenţă constă în obligarea cetăţenilor
străini sau a apatrizilor, care nu au domiciliu în ţară şi care au fost condamnaţi pentru săvârşirea unor infracţiuni,
să părăsească ţara.
6. Expulzarea nu poate fi adusă la îndeplinire dacă există motive serioase de a crede că cel expulzat riscă să fie
supus la tortură sau tratament inuman în statul în care urmează sa fie expulzat.
7. Pentru a decide expulzarea, se cer să fie întrunite următoarele condiţii:
făptuitorul să fi săvârşit o infracţiune prevăzută de legea penală naţională sau a altui stat;
să nu existe motive serioase de a crede că prin expulzare persoana va fi supusă la tortură, tratament
inuman sau la pedeapsa cu moartea în statul în care urmează să fie expulzat;
rămânerea pe teritoriul RM a făptuitorului constituie un pericol social care impune aplicarea expulzării ca
măsură de siguranţă;
făptuitorul să fie cetăţean străin sau apatrid, iar acesta din urmă să nu aibă domiciliu în RM.
8. Executarea expulzării se face de către organele de poliţie după executarea pedepsei cu închisoarea. În
cazul stabilirii altor pedepse, hotărârea definitivă a instanţei se trimite organelor de poliţie pentru executare după
ispăşirea pedepsei.
9. Dacă făptuitorul pe parcurs a dobândit cetăţenia RM, el va putea cere revocarea expulzării sau înlocuirea
acesteia cu o altă măsură, rezultată din situaţia de fapt şi de drept stabilită în cauză.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Bader v.Suedia din
08.11.2005. Expulzarea persoanei condamnate în contumacie la moarte (art.2 din Convenţie); K.K.C.
v.Olanda din 21.12.2001. Expulzarea (art.3 Eshmanov v.fosta Republică Iugoslavă - Macedonia din
20.09.2001. Expulzarea (art.3); Hilal v.Marea Britanie din 06.06.2001. Expulzarea (art.3); Dougoz
v.Grecia din 06.03.2001. Expulzarea (art.3); Abdol Ali Naghipour v.Olanda din 30.11.2000. Expulzarea
(art.3); Emine Akyuz şi alţii v.Germania din 28.09.2000. Expulzarea (art.3); Ali Reza Kalantari
v.Germania din 28.09.2000. Expulzarea (art.3); ZHU v.Marea Britanie din 12.09.2000. Expulzarea
(art.3); Jabari v.Turcia din 11.07.2000. Expulzarea (art.3 din G.H.H. şi alţii v.Turcia); din 11.07.2000.
Expulzarea (art.3); Cylyz v.Olanda din 11.07.2000. Expulzarea (art.3); Tatete v.Elveţia din 06.07.2000.
Expulzarea (art.3); Aspichi Dehwari v.Olanda din 27.04.2000. Expulzarea (art.3); Andric v.Suedia din
23.02.1999. Expulzarea (art.3); B.B. v.Franţa din 07.09.1998. Expulzarea străinilor (art.8); Dalia
v.Franţa din 19.02.1998. Expulzarea (art.3); Bahaddar v.Olanda din 19.02.1998. Expulzarea (art.3); Paez
v.Suedia din 30.10.1997. Expulzarea (art.3); H.L.R. v.Franţa din 27.04.1997. Expulzarea (art.3); M.A.R.
v.Marea Britanie din 16.01.1997. Dreptul la viaţă (art.2). Expulzarea (art.3); Nsona v.Olanda din
28.11.1996. Expulzarea (art.3); Chahal v.Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord din
15.11.1996. Expulzarea (art.3); Boughanemi v.Franţa din 24.04.1996. Expulzarea străinilor (art.8); Gul
v.Elveţia din 19.02.1996. Expulzarea străinilor (art.8); Vijayanathan şi Puspararajan v.Franţa din
27.08.1992. Expulzarea (art.3); Beldjoudi v.Franţa din 26.03.1992. Expulzarea străinilor (art.8);
Vilvarajah şi alţii v.Marea Britanie din 30.10.1991. Expulzarea (art.3); Cruz Varas şi alţii v.Suedia din
20.03.1991. Expulzarea (art.3); Berrehab v.Olanda din 21.06.1988. Expulzarea străinilor (art.8) etc.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: Plenul CSJ din 27.11.2006: „Categoria şi termenul pedepsei
stabilite, care urmează să fie executată în Republica Moldova, nu pot depăşi limita maximă prevăzută de
legea naţională‖ (Hotărârea 4-1re-212/2006).
1. CRM în art.46 declară că dreptul la proprietatea privată este garantat. Averea dobândită licit nu poate fi
confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă.
2. A confisca înseamnă a lua de la cineva un bun, fără despăgubire, pe temeiul unei hotărâri judecătoreşti
sau în urma dispoziţiei unei autorităţi.
3. Prin confiscare se înţelege acţiunea de a confisca şi rezultatul ei, adică presupune trecerea gratuită (ca
măsură de siguranţă sau ca sancţiune) în patrimoniul statului, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti, a unui bun
sau a tuturor bunurilor care aparţin unei persoane. Pot fi confiscate numai în condiţiile legii bunurile destinate,
folosite sau rezultate din infracţiuni.
4. Aşadar, confiscarea specială ca măsură de siguranţă, spre deosebire de pedeapsa penală, nu constituie o
consecinţă a răspunderii penale, nu depinde de gravitatea prejudiciabilă a faptei comise, ea poate fi aplicată chiar
dacă făptuitorului nu i se aplică o pedeapsă penală. Este menită să înlăture starea de pericol pusă în evidenţă prin
săvârşirea faptei prevăzute de legea penală şi să prevină săvârşirea de noi infracţiuni.
5. Instituţia confiscării speciale descinde din pedeapsa confiscării averii celui condamnat, cunoscută încă în
dreptul roman (publicatio bonorum şi ademptio bonorum).
6. Spre deosebire de celelalte măsuri de siguranţă, îndreptate împotriva stării de pericol pentru societate al
unor persoane, măsura confiscării speciale este destinată să înlăture o stare de pericol produsă de anumite
„bunuri”.
7. Statuarea confiscării speciale în Noul CP constituie o garanţie în plus pentru apărarea drepturilor omului.
8. O altă deosebire între confiscarea specială – măsură de siguranţă – şi confiscarea totală sau parţială a
averii – pedeapsă complementară – rezidă în faptul că, în timp ce confiscarea specială este incidentă în raport cu
existenţa unei stări de pericol social şi priveşte lucruri limitativ şi expres prevăzute de lege, care au o legătură
etiologică sau de consecutivitate cu infracţiunea, confiscarea averii este dependentă de vinovăţia făptuitorului şi
gradul de pericol social al faptei.
9. Unele aspecte ce ţin de achitarea de către făptuitor a unui echivalent bănesc sunt luate în considerare,
prin Hotărârea 40/1999, de către Plenul CSJ. Astfel, conform punctului 7 al Hotărârii în cauză, veniturile obţinute
prin folosirea bunurilor şi valorilor dobândite pe cale criminală (de exemplu: banii obţinuţi prin vânzarea lucrurilor
sustrase, folosirea materialelor dobândite ilicit la construcţia caselor, vilelor etc.), care sunt tot atât de ilicite ca şi
lucrurile sau banii din care au parvenit, urmează a fi confiscate. Astfel, sunt confiscabile casele, automobilele şi
alte bunuri procurate pe banii obţinuţi din realizarea obiectelor sau dobândite pe cale criminală.
10. Confiscarea specială este o măsură de siguranţă de drept penal cu caracter patrimonial care constă în
trecerea în patrimoniul statului a unor bunuri sau valori care au servit la săvârşirea faptei penale sau au rezultat
din săvârşirea acesteia, ori sunt deţinute contrar legii. Ea se face în scopul excluderii pericolului de a fi săvârşite
noi fapte penale.
11. Pentru a aplica confiscarea specială, este necesar să constatăm că:
făptuitorul a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, indiferent dacă el a fost pedepsit penal sau
absolvit de răspunderea penală în condiţiile legii (în cazul minorilor, persoanelor incapabile etc.);
făptuitorul a utilizat obiecte, lucruri pentru săvârşirea infracţiunii (unelte, mecanisme, maşini, nave
acvatice, arme etc.) care aparţin lui sau complicilor la infracţiune;
făptuitorul a dobândit produse prin fapta penală săvârşită, realizând latura obiectivă a infracţiunii
(monede false, cecuri, titluri de credit şi alte documente false, arme confecţionate ilicit, materiale explozive,
alimente şi băuturi contrafăcute, medicamente, schiţe, fotografii, stupefiante etc.). În acest caz pot fi confiscate
bunurile dobândite în urma activităţii criminale şi a spălării banilor (obiecte, clădiri, maşini, bani etc.).
12. Lucrurile care au fost luate de la partea vătămată în timpul săvârşirii infracţiunii, dacă acestea nu sunt
excluse din circuitul civil, sunt restituite părţii vătămate.
13. Sumele date drept mită sau pentru trafic de influenţă sunt confiscate în beneficiul statului, în cazul în
care a avut loc o extorcare de mită şi persoana a sesizat organul de drept, sumele menţionate se restituie acestor
persoane. Dacă făptuitorul nu mai deţine aceste obiecte sau sumele de bani, acesta va fi obligat să restituie
echivalentul lor în bani.
14. Sumele obţinute prin proxenetism, atragerea minorilor la acţiuni de desfrâu şi prin alte fapte amorale etc.
sunt supuse confiscării speciale.
15. Confiscarea specială poate fi aplicată respectându-se condiţiile alin.(2) comentat în cazul adoptării
sentinţei, clasării sau încetării procedurii penale de către instanţa de judecată.
16. Obiectele, documentele, banii, hârtiile de valoare, armele, mecanismele, maşinile, navele acvatice
confiscate se predau organelor competente pentru executarea confiscării sau pentru a fi distruse.
17. Persoanele oficiale implicate în urmărirea penală, judecarea cauzei sau executarea confiscării nu pot
dobândi în niciun mod în proprietate lucrurile supuse confiscării.
18. Terţele persoane cărora, în urma confiscării speciale, le-au fost lezate drepturile patrimoniale şi
nepatrimoniale, pot iniţia acţiuni de redobândire a drepturilor lezate în procedura civilă. În cazul recunoaşterii
acestui drept, lucrurile confiscate se întorc în natură sau în echivalent bănesc.
Jurisprudenţa instanţelor internaţionale: Hotărârile CEDO în cauzele: Markin v.Federaţia Rusă
din 30.03.2006. Confiscarea ilegală a automobilului la vamă (art.1 din Protocolul 1); Iletmiş v.Turcia din
16.12.2005. Ilegalitatea confiscării paşaportului (art.8 din Convenţie); Baklanov v.Rusia din 09.06.2005.
Confiscarea mijloacelor băneşti, care nu au fost declarate (art.1 Protocolul 1); Frizen v.Rusia din
24.03.2005. Confiscarea ilegală; Geerings v.Olanda din 01.03.2007. Confiscarea ilegală (pct.1 art.6 din
Convenţie) etc.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CSJ din 17.10.2006: „Instanţele de fond şi de apel greşit au
eliberat de la confiscare 12300 dolari, obiect al infracţiunii de contrabandă. În cazul în care bunurile utilizate la
săvârşirea infracţiunii nu mai există, se confiscă contravaloarea acestora” (Decizia 1ra-888/2006).
Plenul CSJ din 23.10.2006: „În cazul în care bunurile utilizate la săvârşirea infracţiunilor sau
rezultate din infracţiuni nu mai există, se confiscă contravaloarea acestora‖ (Hotărârea 4-1re-163/2006).
Capitolul XI
ŞI CONSECINŢELE CONDAMNĂRII
Reglementări de drept internaţional: Rezoluţia ONU 45/112 din 14 decembrie 1998 (a 68-a
Sesiune Plenară) care a adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delincvenţei juvenile
(Principiile de la Riyadh); Ansamblul Regulilor minime ale ONU cu privire la administrarea justiţiei
pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia ONU 40/33 din 29 noiembrie 1985;
Recomandarea R.19 (99) a CM către statele membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de
către CM al CE la 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor);
Recomandarea 22 (2002) a CM al CE referitoare la îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire
la sancţiunile şi măsurile comunitare (Adoptată de către CM al CE la 29 noiembrie 2002 la cea de-a 731-a
întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).
Reglementări de drept naţional: CRM, art.66 lit.p), art.88 lit.e); CPP, art.275 alin.(4), (5) şi (7);
art.285 alin.(1) p.l şi 3; art.332 alin.(1); art.389 alin.(3), p.2; CP, art.34 alin.(5), art.77 lit.a), art.111;
Legea 278-XV din 16 iulie 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM
(MO, 125-129 (1479-1483)); Legea cu privire la ordinea publicării şi intrării în vigoare a actelor oficiale
173-XIII din 06.07.1994; Hotărârea CC 321 din 29.10.1995 privind tălmăcirea art.76 din CRM; Legea
188-XVI din 10 iulie 2008 privind amnistia în legătură cu declararea anului 2008 An al Tineretului (MO,
127-130 (3220-3223)).
Doctrină: Botnaru S., Şavga A., Grosu V., Grama M., Drept penal, Partea generală, vol.I, Ed. Cartier
Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T., Ulianovschi Gh.,
Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal. Comentat şi adnotat, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2005; Barbăneagră
A., Berliba V., Bârgău M., Borodac A., Bujor V., Carpov T., Gheorghiţă M., Gurschi C., Laşcu M.,
Popovici T., Şaulean V., Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Codul penal al Republicii Moldova.
Comentariu, Ed. Cartier Juridic, Ch., 2003; Macari I., Dreptul penal al Republicii Moldova, Partea
generală, Ch., 2002; Ulanovschi X., Amnistia în Noul Cod penal//AP, 2002. 7-9; Ulianovschi X., Dilon
M., Rotaru V., Koval R., Popa D., Manual de mediere, Ch., 2006.
1) Amnistia este actul ce are ca efect înlăturarea răspunderii penale sau a pedepsei fie reducerea
pedepsei aplicate sau comutarea ei.
2) Amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
1. Amnistia este o instituţie penală, bazată pe o ficţiune, care are ca scop înlăturarea pentru viitor a
caracterului delictual al unor fapte penale, interzicând orice urmărire în ceea ce le priveşte sau ştergând
condamnările care le-au atins. Amnistia este actul de clemenţă, acordat prin lege organică, privitor la
unele infracţiuni săvârşite anterior datei prevăzute în actul normativ, pe temeiuri social-politice şi din
raţiuni de politică penală superioare celor care ar fi legitimat reacţia coercitivă a societăţii împotriva
infractorilor, şi care are drept efect înlăturarea răspunderii penale, a executării pedepsei, precum şi a altor
consecinţe ale condamnării.
2. Reglementarea efectelor amnistiei este cuprinsă în dispoziţiile art.107 CP. Aceste dispoziţii prevăd
efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare, cât şi efectele amnistiei intervenite după
condamnare.
3. Efectele amnistiei intervenite înainte de condamnare constau în înlăturarea răspunderii penale,
adică procesul penal nu se mai porneşte, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune în mişcare acţiunea penală,
ori nu se mai trimite infractorul în judecată, sau dacă a fost trimis în judecată, procesul va înceta.
4. În afara înlăturării răspunderii penale – efect comun cu amnistia după condamnare, - amnistia
antecondamnatorie produce şi o gamă de consecinţe juridice specifice, în funcţie de diferite momente,
cuprinse între data săvârşirii infracţiunii şi acea a rămânerii hotărârii definitive. În cazul în care amnistia a
intervenit înainte de sesizarea organelor judiciare, ea nu stinge însuşi dreptul persoanei vătămate de a
introduce plângerea prealabilă.
5. În cazurile în care învinuitul sau persoană bănuită în săvârşirea infracţiunii se opune încetării
procesului penal sau refuzului de pornire a procesului penal în legătură cu actul de amnistie, încetarea
procesului penal sau refuzul de pornire a procesului penal pe această bază nu se admite. În acest caz,
procesul continuă în mod obişnuit, iar actul de amnistie va putea fi aplicat doar în cazul constatării
vinovăţiei persoanei. În caz contrar, se va pronunţa o sentinţă de achitare de către instanţa de judecată.
6. Dacă actul de amnistie a intervenit în faza dezbaterilor judiciare, procesul continuă până la capăt
şi instanţa de judecată pronunţă o sentinţă de condamnare cu menţiunea că condamnatul este eliberat de
pedeapsă (alin.(2) art.5 CPP).
7. Totuşi, vor putea fi aplicate măsurile de siguranţă şi măsurile educative, deoarece alin.(2) art.107
CP arată că „amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei
vătămate‖. Prin urmare, dacă făptuitorul a fost trimis deja în judecată, instanţa va trebui să analizeze şi să
soluţioneze latura civilă a cauzei, iar dacă nu a fost trimis în judecată, persoana vătămată se va putea
adresa instanţei civile pentru valorificarea drepturilor sale, făptuitorul neputând fi trimis penal în judecată
numai pentru soluţionarea şi soluţionarea laturii civile.
8. În cazul concursului de infracţiuni judecat în acelaşi proces, efectele vor acţiona numai cu privire
la infracţiunile amnistiate, deci pentru fiecare infracţiune în parte.
9. Efectele amnistiei intervenite după condamnare constau în înlăturarea executării sancţiunilor, precum şi a
celorlalte consecinţe ale condamnării. Expresia şi a celorlalte consecinţe ale condamnării priveşte: pedepsele
complementare, infracţiunea amnistiată nu va fi luată în considerare la aplicarea sporului de pedeapsă (prevăzute
de art.83-85 CP) în cazul concursului de infracţiuni sau de pluralitate intermediară, deoarece se are în vedere
pedeapsa prevăzută de lege pentru fiecare din infracţiunile aflate în concurs şi nu pedeapsa rezultată, care nu are
relevanţă cu privire la aplicarea amnistiei.
10. Amnistia postcondamnatorie poate apare oricând în perioada cuprinsă între data rămânerii definitive a
hotărârii (sentinţei) de condamnare şi acea a termenului de reabilitare de drept sau a intervenirii reabilitării
judecătoreşti. Unul dintre efectele specifice ale amnistiei intervenite după condamnare este înlăturarea executării
pedepsei. Aceasta nu înseamnă însă că are loc chiar înlăturarea a răspunderii penale însăşi.
11. În cazul pedepselor graţiate condiţionat în parte, amnistia produce un dublu efect, constând, mai întâi, în
înlăturarea executării restului de pedeapsă negraţiat şi apoi, în excluderea posibilităţii revocării graţierii condiţionate, ea
răsfrângându-se astfel asupra ambelor fracţiuni ale pedepsei.
12. Dacă actul de amnistie este adoptat în timpul judecării cererii sau propunerii de liberare condiţionată,
aceasta se respinge ca rămasă fără obiect. În cazul în care instanţa de recurs constată că infracţiunile pentru care
s-a aplicat, de exemplu, pedeapsa de 4 ani privaţiune de libertate cu suspendare condiţionată a executării
pedepsei, sunt amnistiate, ea trebuie să înceteze procesul penal, fără a mai dispune înlăturarea dispoziţiilor art.90
CP, deoarece a fost înlăturată răspunderea penală.
13. Amnistia postcondamnatorie înlătură executarea pedepsei pronunţate în măsura în care aceasta nu a
fost executată până la data actului de amnistie. Astfel, amenda deja încasată nu se restituie, iar degradarea
executată nu se mai înlătură, fiind valabil executată, şi, în acest caz, măsurile de siguranţă şi cele educative
continuă a fi executate, precum şi drepturile persoanei vătămate încălcarea cărora a fost stabilită prin hotărârea
de condamnare.
14. Efectele amnistiei au un caracter obligatoriu, în sensul că aplicarea amnistiei se face din oficiu, indiferent de
atitudinea făptuitorului, adică chiar dacă acesta ar refuza actul de amnistiere, deoarece este vorba de un act al
autorităţii legiuitoare, obligator atât pentru organele statului, cât şi pentru toţi membrii societăţii. Excepţie fac
împrejurările prevăzute de alin.(2) art.5 CPP.
15. Alte limitări de acţiune ale amnistiei constau în faptul că, în baza alin.(2) art.107 CP, amnistia nu are
efecte asupra măsurilor de siguranţă. În alţi termeni, amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, cum ar
fi: măsuri de constrângere cu caracter medical, adică internarea persoanei iresponsabile, care a săvârşit
infracţiuni fiind responsabilă, într-un spital de boli mintale sau aplicarea măsurilor de constrângere cu caracter
medical alcoolicilor şi narcomanilor, sau punerea lor sub tutelă (art.98, 103 CP), măsuri de constrângere cu
caracter educativ, cum ar fi: internarea minorului într-o instituţie specială de învăţământ şi de educaţie sau într-o
instituţie curativă şi de educaţie, limitarea timpului liber şi stabilirea unor cerinţe speciale privind
comportamentul minorului etc. (art.104 CP), expulzarea străinilor (art.105 CP) şi confiscarea specială (art.106 CP).
Raţiunea acestei reglementări este legată de scopul măsurilor de siguranţă, constând, în temeiul art.98 CP, din
înlăturarea unei stări de pericol şi preîntâmpinarea săvârşirii faptelor prevăzute de legea penală.
16. Amnistia nu produce efecte asupra drepturilor persoanei vătămate (alin.(2) art.107 CP). În cadrul prevederii
acestor dispoziţii prin drepturile persoanei vătămate se înţeleg drepturile privitoare la pretenţiile civile, iar nu şi la
drepturile pe care le are persoana vătămată uneori în legătură cu latura penală (de exemplu, dreptul de a face plângere
prealabilă, dreptul de a stinge procesul penal prin retragerea plângerii etc.), aceste din urmă drepturi stingându-se şi
ele prin amnistie. Exceptarea privitoare la consecinţele civile operează fie că este vorba de amnistia intervenită înainte
de condamnare, fie că este vorba de amnistia intervenită după condamnare. Justificarea acestei dispoziţii constă în
faptul că amnistia, ca şi toate celelalte cauze de înlăturare a răspunderii sau pedepsei penale, priveşte raportul juridic
de drept penal, fapta ca activitate infracţională şi nu raportul juridic de drept civil, fapta ca activitate dăunătoare. Aşa
stând lucrurile, urmează ca paguba produsă să fie reparată, chiar dacă aplicarea sancţiunilor penale este înlăturată.
Potrivit dispoziţiilor de drept civil, oricine cauzează cuiva o daună este obligat să o repare, indiferent dacă fapta
constituie o infracţiune sau o contravenţie administrativă, disciplinară sau un delict civil.
17. Amnistia nu are efecte asupra răspunderii disciplinare. Prin una şi aceeaşi faptă pot fi încălcate norme
juridice ce aparţin diferitelor ramuri distincte de drept. Consacrând principiul cumulului răspunderii juridice,
sistemul nostru legislativ permite tragerea la răspundere pentru fiecare normă de drept în parte, potrivit regulilor
proprii fiecărei ramuri. Dacă infracţiunea săvârşită reprezintă, în acelaşi timp, şi o abatere disciplinară, se va putea
aplica şi una din sancţiunile prevăzute de art.143 din CM, amnistia intervenită lăsând neatinsă răspunderea
disciplinară.
18. În cadrul urmăririi penale aplicarea amnistiei înlătură răspunderea penală, procesul penal nu se mai
porneşte, iar dacă s-a pornit, nu se mai pune in mişcare acţiunea penală. Conform art.275 p.4 CPP, urmărirea
penală se încheie cu o ordonanţă de încetare a procesului.
19. Hotărârea de aplicare a amnistiei poartă un caracter individual privitor la infractor şi la fapta comisă. În
cazul în care infractorul nu acceptă aplicarea amnistiei în cauza sa, procesul penal se porneşte şi se finisează cu
deferirea sa justiţiei, instanţa, la rândul său, examinează cauza penală în fond şi pronunţă sentinţa în funcţie de
probele prezentate, de achitare sau de condamnare cu stabilirea pedepsei cu liberarea de executarea ei (art.389
alin.(3) p.2 CPP).
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CA Chişinău din 6.10.2007: „Proxenetismul săvârşit de către inculpata
N.T. este integral dovedit, sentinţa este motivată, iar pedeapsa echitabilă, însă Colegiul penal consideră necesar
de recalificat acţiunile ei pe art.105-2 alin.(1) CP (în redacţia legii din 1961), şi dispune încetarea procesului penal
în privinţa lui N.T. pe art.105-2 alin.(1) CP (în redacţia legii din 1961) din motivul că a intervenit un act de amnistie,
adică art.7 alin.(1) lit.c) al Legii 278-XV din 16 iulie 2004 privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la
adoptarea CRM (MO, 125-129 (1479-1483))” (Decizia 1a- 1323/07).
CP al CSJ, din 21.03.2007: „I.V. a fost condamnată în baza art.88 pct.6 CP (1961) prin decizia
Tribunalului mun. Chişinău din 02 aprilie 2003 la 12 ani închisoare.
Anterior acestei condamnări, de Judecătoria Râşcani, mun.Chişinău, la 30 noiembrie 2000, în privinţa lui I.V.,
procesul penal pe art.95 alin.(1) CP (1961) a fost încetat în legătură cu adoptarea Legii privind amnistia în legătură
cu aniversarea a V-a de la adoptarea CRM, 561 din 29 iulie 1999.
Prin încheierea Judecătoriei Hânceşti din 29 noiembrie 2004, a fost admisă prezentarea Şefului OŞC 29/7
privind aplicarea faţă de condamnata I.V. a art.10 alin.(1) lit.e) al Legii 278-XV din 16 iulie 2004, privind amnistia în
legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM, cu reducerea părţii neexecutate a termenului de pedeapsă cu
1/4.
Condamnata a contestat cu recurs încheierea nominalizată, solicitând aplicarea în privinţa sa a art.10 alin.(1)
lit.a) din Legea nominalizată, cu reducerea în jumătate a părţii neexecutate a pedepsei, invocând că este mamă a
minorului I.D. (născut la 25 octombrie 1988).
Prin decizia CP al CA Chişinău din 26.04.2005 recursul condamnatei a fost respins.
Împotriva acestor hotărâri I.V. a declarat recurs în anulare în care solicită anularea lor şi reducerea
termenului pedepsei neexecutate cu 1/2 conform prevederilor art.10 alin.(1) lit.a) a Legii 278-XV din 16 iulie 2004,
privind amnistia în legătură cu aniversarea a X-a de la adoptarea CRM, argumentând că este mama lui I.D., fiind
anexat certificatul de naştere al acestuia şi certificatul de la şcoala auxiliare din Congaz, unde se educă acesta.
CP al CSJ verificând argumentele recursului în anulare în raport cu materialele cauzei consideră că acesta
urmează a fi respins ca inadmisibil din următoarele considerente.
Mai mult ca atât, Colegiul penal constată că art.10 alin.(2) din Legea privind amnistia în legătură cu
aniversarea a X-a de la adoptarea CRM expres stabileşte că, prevederile alin.(1) din acest articol nu se
aplică persoanei condamnate căreia îi este aplicabilă una din prevederile art.7 lit.a), d), f), g) sau h) şi nu
se aplică repetat uneia şi aceleiaşi persoane.
Conform materialelor prezentate, anterior, de Judecătoria Râşcani, mun.Chişinău, la 30 noiembrie
2000, în privinţa lui I.V., procesul penal pe art.95 alin.(1) CP (1961) a fost încetat în legătură cu
adoptarea Legii privind amnistia în legătură cu aniversarea a V-a de la adoptarea CRM, 561 din 29 iulie
1999, fapt ce cade sub interdicţia reglementată la art.7 lit.f) din această Lege, conform căreia amnistia nu
se aplică faţă de persoanele bănuite, învinuite, inculpate sau condamnate pentru o infracţiune săvârşită cu
intenţie şi absolvite anterior de pedeapsă, în tot sau în parte, în baza actului de graţiere sau de amnistie.
Cu toate acestea, având în vedere că instanţa nu poate crea o situaţie mai gravă pentru persoana în
privinţa căreia a fost declarat recurs, Colegiul penal nu se va expune asupra acestui fapt.
Aceste circumstanţe fac ca prezentul recurs în anulare să fie vădit neîntemeiat, fapt ce atrage
necesitatea respingerii lui ca atare‖ (Decizia 1re-277/07).
ARTICOLUL 108. GRAŢIEREA
(1) Graţierea este actul prin care persoana condamnată este liberată, în tot sau în parte, de pedeapsa
stabilită ori pedeapsa stabilită este comutată.
(2) Graţierea se acordă de către Preşedintele Republicii Moldova în mod individual.
(3) Graţierea nu are efecte asupra pedepselor complementare, cu excepţia cazului în care se dispune
altfel prin actul de graţiere.
(4) Graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi asupra drepturilor persoanei vătămate.
1. Graţierea este o măsură a puterii de stat, luată pe cale de decret de către Preşedintele ţării, în mod
individual (art.88 lit.e) din Constituţie) prin care, pentru anumite consideraţii de ordin social-politic şi de
politică penală, se dispune înlăturarea executării pedepsei, în totul sau în parte, ori comutarea unei
pedepse cu alta, mai puţin grea.
2. Graţierea, prin însăşi esenţa ei, nu poate viza decât pedepsele neexecutate.
3. Art.108 alin.(1) CP reglementează limitele graţierii: ea poate să fie, după întinderea efectelor sale,
totală sau parţială, sau să îmbrace forma comutării.
4. Graţierea este totală când, potrivit actului de graţiere, se înlătură integral executarea pedepsei
pronunţate. Pedepsele pentru care se acordă graţierea pot fi mai grave sau mai puţin grave, după
aprecierea Preşedintelui ţării. Graţierea poate fi aplicată indiferent de categoria de infracţiunii săvârşite
(oricare din cele prevăzute de art.17 CP).
5. Graţierea este parţială când se înlătură numai o parte din executarea pedepsei pronunţate, fie prin
indicarea unui coeficient de proporţie (de exemplu, jumătate, o treime etc.), fie, prin indicarea
cuantumului reducerii (în ani, luni sau, în cazul pedepsei cu amenda – a sumei).
6. Art.108 alin.(1) CP reglementează şi efectele graţierii, ea înlătură executarea pedepsei.
7. În cazul graţierii totale, condamnatul, dacă nu a început executarea pedepsei, nu va mai executa
pedeapsa căreia i se aplică graţierea, iar dacă începuse să execute pedeapsa, nu va mai executa restul de
pedeapsă.
8. În cazul graţierii parţiale condamnatul nu va mai executa fracţiunea de pedeapsă care i-a fost
redusă.
9. În cazul comutării pedepsei stabilite, pedeapsa principală pronunţată prin sentinţa de condamnare
a instanţei de judecată se înlocuieşte cu pedeapsa indicată în actul de graţiere.
10. Efectele graţierii trebuie să fie raportate la pedeapsa indicată în sentinţa de condamnare.
11. În cazul condamnării cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP) graţierea
produce efecte nu numai asupra pedepsei principale, ci şi asupra acelei părţi din termenul de probă care
reprezintă durata pedepsei pronunţate de instanţă. În cazul graţierii totale, termenul de pedeapsă şi de
probă se remite integral, iar în cazul graţierii parţiale, termenul de pedeapsă principală se reduce în mod
corespunzător, iar termenul de probă se reduce în măsura în care graţierea a operat asupra pedepsei
principale.
12. Dispoziţia art.108 alin.(3) CP cuprinde o limitare a efectelor graţierii şi deci, o îngrădire a regulii
de drept înscrisă în art.108 alin.(1) CP, indicându-se faptul că graţierea nu are efecte asupra pedepselor
complementare, cu excepţia cazului în care se dispune altfel prin actul de graţiere. Acest alineat nu indică
categoriile de pedepse complimentare faţă de care graţierea nu are efecte, prin urmare, ea nu are efecte
asupra tuturor pedepselor complementare, indicate în art.62 alin.(3) şi (4) CP (amenda, privarea de
dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate, retragerea gradului militar, a
unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) sau a distincţiilor de stat).
13. În partea finală a dispoziţiei art.108 alin.(3) CP este prevăzut faptul că excluderea pedepselor
complementare de la beneficiul graţierii nu operează în cazul în care actul de graţiere dispune altfel. Prin
urmare, în actul prin care se acordă graţierea se poate dispune că aceasta stinge şi executarea pedepselor
complementare.
14. Conform art.108 alin.(4) CP, graţierea nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă, deoarece
aceste măsuri se iau pentru înlăturarea unor stări de pericol şi trebuie să dureze atât timp cât dăinuiesc
aceste stări, şi nici asupra măsurilor educative, deoarece aceste măsuri sunt luate în folosul minorului.
Graţierea nu are efecte şi asupra drepturilor persoanei vătămate (vezi comentariul de la art.107 CP).
15. Graţierea este acordată prin decretul Preşedintelui RM, şi nu poate fi admis ca persoanele cărora
li se acordă graţierea să aibă facultatea de a împiedica aducerea la îndeplinire a acestei renunţări, prin
refuzarea beneficiului graţierii.
16. Graţierea priveşte pedeapsa aplicată definitiv, şi nu pedepsele stabilite pentru infracţiuni
concurente (cumul de infracţiuni).
1. Împăcarea este o cauză de înlăturare a răspunderii penale pentru anumite infracţiuni, expres
indicate în art.109 alin.(1) CP, - pentru infracţiunile uşoare şi mai puţin grave. Categoriile infracţiunilor
uşoare şi mai puţin grave sunt indicate în art.16 alin.(2) şi (3) CP.
2. Din prevederile art.109 CP rezultă că, pentru ca împăcarea părţilor să constituie o ocazie de
înlăturare a răspunderii penale, se cer întrunite, cumulativ, următoarele condiţii.
3. Împăcarea părţilor să se realizeze doar în cazurile în care legea admite împăcarea. Ţinând cont de
faptul că împăcarea părţilor poate avea loc doar în cazurile infracţiunilor uşoare şi mai puţin grave, la
stabilirea acestor împrejurări este necesar să se ia în vedere prevederile art.16 alin.(2) şi (3) CP raportate
la articolele din PS a CP, cu condiţia ca maximul special al pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de CP
să nu depăşească pedeapsa închisorii de 2 ani – în cazul infracţiunilor uşoare, şi de 5 ani – în cazul
infracţiunilor mai puţin grave. De exemplu, infracţiuni uşoare sunt violarea de domiciliu (art.179 alin.(1)
CP), iar infracţiuni mai puţin grave sunt jaful (art.187 alin.(1) CP), proxenetismul (art.220 alin.(1) CP)
etc.
4. Împăcarea trebuie să intervină între făptuitor, pe de o parte, şi persoana vătămată, reprezentanţii
legali ai persoanei vătămate lipsite de capacitatea de exerciţiu sau persoana vătămată cu capacitate
restrânsă de exerciţiu asistată de reprezentantul său legal sau alte persoane prevăzute de lege, pe de altă
parte, în condiţiile procesului medierii, prevăzut de lege.
5. Acordul de împăcare trebuie să fie explicit, expres şi să nu fie dedus din anumite împrejurări. El
trebuie să includă angajamentele asumate de părţi, modalităţile şi termenele de realizare a acestora.
6. Împăcarea poate avea loc doar dacă ambele părţi (făptuitorul şi persoana vătămată ori
reprezentanţii ei legali) consimt acest fapt liber. Ele sunt libere să se retragă în orice moment din procesul
de împăcare.
7. Conform art.109 alin.(2) CP, împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul
pornirii urmăririi penale şi până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată. Împăcarea se
consideră personală atunci când se referă expres la persoanele care au căzut de acord să se împace.
Împăcarea părţilor produce efecte numai asupra făptuitorilor cu care s-a realizat împăcarea. De exemplu,
dacă fapta prevăzută de legea penală a fost săvârşită de 3 persoane, iar persoana vătămată s-a împăcat
doar cu o persoană, celelalte 2 persoane nu vor profita de efectele împăcării, iar procesul penal în privinţa
lor va fi soluţionat până la sfârşit.
8. Împăcarea trebuie să intervină cel mai târziu până la rămânerea definitivă a hotărârii pronunţate în
cauză, indiferent de soluţia adoptată prin hotărârea de condamnare, achitare, de încetare a procesului
penal pe alt temei legal decât cel al împăcării. Ea poate interveni în cursul procesului penal în orice
moment: în momentul pornirii procesului penal, cercetării sau anchetei penale, anchetei judiciare, dar
numai până la rămânerea hotărârii definitive (art.109 alin.(2) CP), adică mai înainte ca hotărârea să
rămână definitivă.
9. Împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă. Împăcarea este totală atunci când ea
duce la stingerea completă a procesului atât în ceea ce priveşte latura penală, cât şi latura civilă.
Împăcarea este necondiţionată atunci când stingerea conflictului nu este subordonată niciunei condiţii.
Împăcarea trebuie să fie definitivă, deoarece altfel ar constitui un act provizoriu, care ar lăsa deschisă
calea reluării procesului penal.
10. Împăcarea părţilor stinge şi acţiunea civilă. Extinderea efectelor juridice ale împăcării părţilor şi
asupra laturii civile se explică prin faptul că acţiunea civilă în procesul penal este un accesoriu al acţiunii
penale; deoarece părţile s-au împăcat şi a dispărut acţiunea penală, este şi normal ca să nu mai subziste
nici acţiunea civilă.
11. Organul judiciar, în faţa căruia s-a produs împăcarea sau căruia i s-a înfăţişat actul de împăcare,
declară încetarea procesului penal atât cu referire la latura penală, cât şi la latura civilă, din momentul (de
la data) când s-a încheiat actul juridic de împăcare şi nu din momentul în care, după caz, s-a dispus
încetarea urmăririi penale sau s-a pronunţat încetarea procesului penal.
12. Conform art.276 CPP, (1) Urmărirea penală se porneşte numai în baza plângerii prealabile a victimei în
cazul infracţiunilor prevăzute în articolele: 152 alin.(1), 153, 155, 157 alin.(1), 161, 170, 177, 179 alin.(1) şi (2), 193,
194, 197 alin.(1), 198 alin.(1), 200, 202, 203, 204 alin.(1), 274 din CP, precum şi al furtului avutului proprietarului
săvârşit de minor, de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte împreună cu victima sau este
găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în
prezentul alineat, urmărirea penală încetează. Procedura în astfel de procese este generală. (5) La împăcarea părţii
vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul în cazurile menţionate în alin.(1), urmărirea penală încetează. (7)
Împăcarea părţilor poate avea loc şi prin aplicarea medierii.
Jurisprudenţa instanţelor naţionale: CP al CA Chişinău din 29 mai 2008: „Colegiul penal, audiind părţile,
examinând materialele dosarului penal, consideră recursul întemeiat şi consideră necesar de încetat procesul
penal în privinţa lui ZA, pe art.186 alin.(2) lit.c) şi d) CP, pe motivul împăcării părţilor, deoarece, conform cererii
părţii vătămate IO, din 29.05.2008, înaintată nemijlocit în şedinţa instanţei de apel de către ultima, partea
vătămată IO, nu are careva pretenţii materiale faţă de ZA, şi solicită încetarea procesului penal în legătură cu
împăcarea.
CP consideră constată că într-adevăr a avut loc împăcarea părţilor, cu respectarea tuturor prevederilor legale,
reglementate de art.109 CP.
Astfel, după cum rezultă din cele sus-indicate, nu există niciun impediment legal care ar servi drept temei de
a refuza încetarea procesului în legătură cu împăcarea părţilor, şi din aceste considerente, Colegiul penal
consideră necesar de casat sentinţă, cu pronunţarea unei noi hotărâri potrivit modului stabilit pentru prima
instanţă, prin care de încetat procesul penal în privinţa lui ZA, pe art.186 alin.(2) lit.c) şi) CP pe motivul împăcării
părţilor, conform prevederilor art.109 CP” (Decizia 1r- 165/08).
CPL al CSJ din 6.11.2007: „(...) argumentul condamnatului privind încetarea procesului penal în privinţa sa în
legătură cu împăcarea cu partea vătămată menţionată este declarativ, acesta fiind o modalitate de eschivare de la
ispăşirea pedepsei stabilite fiindcă conform declaraţiilor părţii vătămate V.C. date în şedinţa instanţei de fond
(f.d.115-117), paguba cauzată lui este considerabilă, a solicitat să-i fie restituite sau telefoanele mobile sau costul
echivalent al acestora.
Mai mult ca atât, acţiunile condamnatului sunt încadrate în baza art.190 alin.(2) lit.c) CP şi se califică ca
infracţiuni grave, adică legislaţia penală nu permite în cazul dat împăcarea cu încetarea urmăririi penale” (Decizia
1ra – 912/07).
Antecedentele penale reprezintă o stare juridică a persoanei, ce apare din momentul rămânerii
definitive a sentinţei de condamnare, generând consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat până
la momentul stingerii antecedentelor penale sau reabilitării.
1. Relaţiile juridico-penale, apărute din momentul săvârşirii infracţiunii, încetează după stingerea
antecedentelor penale (art.111 CP) sau reabilitarea judecătorească (art.112 CP).
2. Antecedentele penale sunt nişte urmări ale pedepsei penale ce apar din momentul rămânerii în vigoare a
sentinţei de condamnare şi durează până la stingerea lor sau până la reabilitarea judecătorească a condamnatului.
3. Antecedentele penale generează consecinţe de drept nefavorabile pentru condamnat până la momentul
stingerii antecedentelor penale sau al reabilitării.
4. Antecedentele penale se iau în considerare la constatarea existenţei pluralităţii de infracţiuni, şi anume, a
recidivei (art.32 alin.(2) şi art.34 CP). Conform art.34 alin.(1) CP, se consideră recidivă comiterea cu intenţie a unei
sau mai multor infracţiuni de către o persoană cu antecedente penale pentru o infracţiune săvârşită cu intenţie.
5. Antecedentele penale au efecte juridice şi în cazul aplicării pedepselor penale. De exemplu, conform
art.82 alin.(2) CP, mărimea pedepsei pentru recidivă nu poate fi mai mică de jumătate, pentru recidivă periculoasă
este de cel puţin 2/3, iar pentru recidivă deosebit de periculoasă – de cel puţin ¾ din maximul celei mai aspre
pedepse prevăzute de articolul corespunzător din PS a CP.
6. Antecedentele penale pot servi şi ca circumstanţe agravante la stabilirea pedepselor penale de către
instanţa de judecată (art.77 alin.(1) lit.a) CP).
c) liberate, potrivit actului de amnistie sau graţiere, de executarea pedepsei pronunţate prin sentinţa de
condamnare;
d) condamnate cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei dacă, în termenul de probă, condamnarea
cu suspendarea condiţionată a executării pedepsei nu a fost anulată;
h) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni grave – dacă au expirat 6 ani după executarea
pedepsei;
i) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni deosebit de grave – dacă au expirat 8 ani după
executarea pedepsei;
j) condamnate la închisoare pentru săvârşirea unei infracţiuni excepţional de grave – dacă au expirat 10 ani
după executarea pedepsei.
(2) Dacă condamnatul, în modul stabilit de lege, a fost liberat înainte de termen de executarea pedepsei sau
partea neexecutată a pedepsei i-a fost înlocuită cu o pedeapsă mai blândă, termenul stingerii antecedentelor
penale se calculează pornindu-se de la termenul real al pedepsei executate, din momentul liberării de executarea
pedepsei principale şi complementare.
(3) Stingerea antecedentelor penale anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentele penale.
b) a expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut la art.111 alin.(1) şi (2);
c) condamnatul a avut o comportare ireproşabilă;
d) condamnatul a achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin hotărâre
judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată;
e) condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a atins vârstă de
pensionare sau este incapabil de muncă.
(2) Reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de antecedentele penale.
(3) În caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă cerere decât după un an.
(4) Anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care, după acordarea ei, s-a
descoperit că cel reabilitat a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost cunoscută, conducea la
respingerea cererii de reabilitare.
1. Reabilitarea judecătorească nu este obţinută în mod automat, ci numai prin intervenţia organelor
judecătoreşti. Caracteristic reabilitării judecătoreşti este faptul că, pentru reabilitarea unui condamnat, nu
este suficient să fie îndeplinite condiţiile de reabilitare prevăzute de lege, ci este necesară constatarea
judecătorească a îndeplinirii acestora şi pronunţarea reabilitării condamnatului prin hotărâre
judecătorească.
2. Procedura reabilitării judecătoreşti poate fi pornită doar la cererea persoanei care execută pedeapsa.
Aceste prevederi legale, prevăzute în art.112 alin.(1) CP, indică asupra faptului că reabilitarea judecătorească nu
poate fi iniţiată din oficiu sau la cererea altor persoane sau organe.
3. Art.112 alin.(1) lit.a)-e) CP prevede condiţiile de acordare a reabilitării judecătoreşti, acestea fiind:
4. Condamnatul să nu fi comis o nouă infracţiune. Această condiţie presupune faptul ca persoana
condamnă să nu fi săvârşit vreo infracţiune în perioada cât antecedentele penale nu sunt stinse. Deoarece
legea nu indică exhaustiv categoriile de infracţiuni care ar împiedica aplicarea reabilitării judecătoreşti,
rezultă că orice infracţiune, prevăzută de PS a CP, săvârşită de către condamnat până la stingerea
antecedentelor penale împiedică aplicarea reabilitării judecătoreşti. În cazul aplicării pedepsei penale
pentru noua infracţiune, reabilitarea judecătorească va putea fi aplicabilă doar după executarea pedepsei
pentru noua infracţiune şi în prezenţa condiţiilor prevăzute expres în art.112 CP.
5. Dacă pentru noua infracţiune s-a pornit urmărirea penală împotriva condamnatului, cererea de
reabilitare judecătorească nu este respinsă, dar examinarea sa se va suspenda până la soluţionarea
învinuirii.
6. Să fi expirat cel puţin jumătate din termenul prevăzut de art.111 alin.(1) şi (2) CP. Spre deosebire de
reabilitarea de drept (art.111 CP), pentru care legea prevede un termen de reabilitare unic şi fix, pentru
reabilitarea judecătorească sunt prevăzute termene mai multe, diferenţiate în raport cu diferite categorii de
condamnări şi ţinându-se cont de comportamentul condamnatului. De exemplu, dacă condamnatul a executat
pedeapsa de 4 ani privaţiune de libertate pentru o infracţiune gravă, antecedentele penale se vor stinge
(reabilitarea de drept) peste 6 ani după executarea efectivă a pedepsei (art.111 alin.(1) lit.h) CP). Reabilitarea
judecătorească va putea fi aplicată în acest caz, conform art.112 alin.(1) lit.b) CP, peste 3 ani după executarea
efectivă a pedepsei.
7. Condamnatul a avut o comportare ireproşabilă. Reabilitarea judecătorească nu poate fi obţinută în
situaţia în care condamnatul nu dovedeşte că a avut tot timpul o comportare ireproşabilă, că a respectat întocmai
legile şi regulile de convieţuire socială, dovedind astfel că s-a îndreptat şi că merită reintegrarea socială completă
şi din punct de vedere juridic. Pentru verificarea îndeplinirii acestei condiţii instanţa de judecată trebuie să
administreze probe din care să rezulte conduita bună a condamnatului la locul de muncă, în societate şi în familie
pe toată perioada de la executarea pedepsei până la soluţionarea cererii de reabilitare.
8. Art.112 alin.(1) lit.d) CP prevede faptul ca condiţie de admitere a cererii de reabilitare judecătorească şi
faptul ca persoana condamnată să fi achitat integral despăgubirile civile, la plata cărora a fost obligat prin
hotărâre judecătorească, precum şi cheltuielile de judecată. Nu pot fi invocate drept încălcări ale acestei condiţii
cazurile de neachitare a despăgubirilor civile în cazurile când partea civilă a renunţat benevol la despăgubiri.
9. În cazul în care instanţa de judecată constată că neîndeplinirea acestei condiţii nu se datorează relei-
voinţe a condamnatului, ea poate admite cererea acestuia de reabilitare.
10. Art.112 alin.(1) lit.e) CP prevede drept condiţie de admitere a cererii de reabilitare judecătorească şi
faptul ca persoana condamnată îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, a atins vârstă
de pensionare sau este incapabil de muncă. Aceste condiţii pot exista separat, de exemplu, într-un caz
condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste, în alt caz a atins vârstă de
pensionare, iar în al treilea, este incapabil de muncă.
11. Condamnatul îşi are asigurată existenţa prin muncă sau prin alte mijloace oneste atunci când are loc de
lucru permanent sau provizoriu, lucrează ocazional, sezonier etc., sau are suficiente mijloace de existenţă sub
formă de depuneri în bancă, în cazul succesiunii etc. Nu se consideră asigurată existenţa prin muncă sau prin alte
mijloace oneste în cazul cerşetoriei, afacerilor cu droguri, jocurilor de noroc etc. a condamnatului.
12. Conform art.112 alin.(2) CP, reabilitarea anulează toate incapacităţile şi decăderile din drepturi legate de
antecedentele penale (a se vedea şi comentariul de la art.111 alin.(3) CP).
13. Conform art.112 alin.(3) CP, în caz de respingere a cererii de reabilitare, nu se poate face o nouă
cerere decât după un an. Termenul de un an se calculează de la data respingerii cererii de reabilitare. Dacă
în această perioadă de un an survine reabilitarea de drept prevăzută în art.111 CP, antecedentele penale se
sting automat, nemaifiind necesară reabilitarea judecătorească.
14. Conform art.112 alin.(4) CP, anularea reabilitării judecătoreşti se efectuează în cazul în care,
după acordarea ei, s-a descoperit că persoana reabilitată a mai avut o condamnare care, dacă ar fi fost
cunoscută, conducea la respingerea cererii de reabilitare. Cauza anulării reabilitării judecătoreşti o
constituie deci existenţa, la momentul pronunţării hotărârii de reabilitare, a unei condamnări definitive a
petiţionarului, necunoscută instanţei, condamnare intervenită înăuntrul termenului de reabilitare sau al
termenului de suspendare condiţionată a executării pedepsei (art.90 CP) şi descoperită după rămânerea
definitivă a hotărârii prin care s-a acordat reabilitarea.
Capitolul XII
CALIFICAREA INFRACŢIUNII
Doctrină: Borodac A., Calificarea infracţiunilor, Ed.Ştiinţa, Ch., 1996; Codul penal al RM,
Comentariu, Ed.Arc, Ch., 2003; Barbăneagră A., Berliba V., Gurschi C., Holban V., Popovici T.,
Ulianovschi Gh., Ulianovschi X., Ursu N., Codul penal, Comentat şi adnotat, Ed.Cartier Juridic, Ch.,
2005, Berliba V., Cojocaru R., Infracţiunea continuă şi continuată în legea penală a RM (RDP, 4, B.,
2006), Borodac A., Gherman M., Calificarea infracţiunilor, Ed.Tipografia Centrală, Ch., 2006.
1. Subliniem din start că legiuitorul i-a atribuit sintagmei calificare a infracţiunii utilizate în ipoteza
normei prevăzute la art.113 alin.(1) CP sensul deplin al încadrării juridice a infracţiunii. Din aceste
considerente, în conţinutul interpretării doctrinare, folosirea termenului de încadrare juridică a
infracţiunilor echivalează cu noţiunea atribuită de legiuitor calificării infracţiunilor. Calificarea
infracţiunilor redată prin prisma acestor interpretări are cu totul alt conţinut.
2. Calificarea infracţiunii constituie stabilirea caracterului penal al unei fapte, încadrarea în textul de lege
care o prevede şi o sancţionează şi determinarea, în fapta comisă, a condiţiilor cerute de norma de incriminare
pentru existenţa acelei infracţiuni. Cât priveşte încadrarea juridică, aceasta constituie operaţiunea realizată de
către persoanele care efectuează urmărirea penală şi judecători, prin care se stabileşte concordanţa deplină între
acţiunea concretă săvârşită de către făptuitor şi norma penală specială care incriminează acea acţiune, precum şi
în raport cu dispoziţiile penale generale aplicabile faptei comise. Anume noţiunea de încadrare juridică este
folosită pentru realizarea normelor procesual-penale, iar calificarea juridică echivalează cu incriminarea faptei în
limitele conţinutului legii penale.
3. Încadrarea juridică temeinică şi legală implică în mod obligatoriu cunoaşterea şi stabilirea exactă a
situaţiei de fapt în întreaga desfăşurare a procesului penal; înţelegerea deplină a conţinutului normelor penale
speciale şi generale şi dexterităţile de aplicare a lor la infracţiunile concrete săvârşite.
4. Din punct de vedere tehnic, încadrarea juridică a infracţiunilor constituie invocarea concretă şi precisă a
normei corespunzătoare a legii penale. Pornind de la specificul diferitelor norme cu caracter penal, nu fiecare
trimitere la normă poate fi apreciată drept încadrare juridică. În primul rând, concluzia finală în procesul încadrării
juridice a infracţiunilor conţine invocarea normei penale speciale. În acest ultim caz, în funcţie de structura
tehnică elaborată de către legiuitor la calificarea infracţiunii, pot fi identificate următoarele posibilităţi:
articol/articole, articol/articole-alineat/alineate, articol/articole-alineat/alineate-literă/litere.
5. În cea mai mare parte a cazurilor se face trimitere la o singură normă – norma din PS a CP. În alte cazuri,
această invocare, în sens unic, nu este posibilă – în virtutea dispoziţiilor normative cu caracter special ori a
realităţilor faptice manifestate. În baza celui dintâi temei, evidenţiem faptul că unele norme din PS a CP nu pot fi
aplicate de sine stătător, ci numai în concurs cu alte norme (de exemplu, art.351 CP), iar potrivit celui de-al doilea
temei enunţăm anumite posibilităţi de comitere a unui concurs de infracţiuni, temei care oferă posibilitate de
alegare a două sau mai multor norme din PS a CP.
6. Trimiterea la normele PG a CP, cu unele excepţii, nu constituie o încadrare juridică a infracţiunii, dar
anume cu ajutorul acestora, în cea mai mare parte a cazurilor, se determină semnele conţinutului normativ al
normelor speciale. Chiar şi în cazurile de invocare a posibilităţilor de depenalizare nu este vorba de o încadrare
juridică. Excepţiile enunţate sunt determinate de punerea în acţiune a unor norme de extindere. Legea penală
operează cu anumite norme de extindere a incriminării în cazul unor activităţi infracţionale atipice. Este vorba, în
special, de normele prevăzute în art.26 CP (pregătirea de infracţiune), art.27 CP (tentativa de infracţiune), când se
constată o activitate infracţională neconsumată şi se impune precizarea aceasta, fiind făcută prin invocarea
normelor descrise în PG, alăturate normelor de incriminare. Or, legiuitorul operează în PS a CP doar cu fapte
consumate. De asemenea, ideea PS a CP rezultă din aprecierea infractorului în calitate de autor al infracţiunii. În
cazul constatării unei participaţii penale (art.41 CP), acţiunile autorului sunt încadrate numai în baza normei de
incriminare, fără trimitere la norma de extindere a incriminării, deoarece acesta realizează activitatea tipică
descrisă în dispoziţia articolului din PS a CP; acţiunile coautorilor vor fi încadrate potrivit normelor PS care au
caracter de incriminare. În funcţie de faptul dacă conţinutul normei prevede ori nu în mod expres semnul
accidental săvârşirea infracţiunii de două sau mai multe persoane (exceptând situaţiile unor pluralităţi naturale de
făptuitori), faptele coautorilor sunt încadrate în limitele acestui semn ori în baza variantei-tip, în acest din urmă
caz fiecare având caracter individual de încadrare; acţiunile organizatorului, ale instigatorului şi ale complicelui
vor fi încadrate potrivit celor două norme: cea de incriminare a activităţii tipice a autorului, prevăzută în PS, şi cea
care prevede activităţile atipice ale organizatorului, instigatorului şi ale complicelui – potrivit art.42 alin.(3), (4) şi
(5) CP.
7. Încadrarea juridică a infracţiunilor urmează trei etape: stabilirea circumstanţelor reale ale cauzei;
identificarea normei juridico-penale, care prevede fapta prejudiciabilă săvârşită; constatarea corespunderii
semnelor faptei prejudiciabile săvârşite cu semnele unei componenţe de infracţiune prevăzute de norma juridico-
penală eludată.
8. În procesul de încadrare juridică a infracţiunilor are loc trecerea de la o formă a cunoaşterii (iniţială) la alta
(de decizie). Cunoaşterea iniţială este acea obţinută în urma analizei semnelor faptei săvârşite şi cunoaşterea
determinată de conţinutul normei juridico-penale aplicate. Cunoaşterea decisivă constituie însuşi rezultatul
încadrării juridice a infracţiunii, în care sunt evaluate faptele infracţionale.
9. Încadrarea juridică a infracţiunilor nu trebuie evaluată ca un act momentan, însă ca o realizare
consecutivă a unui şir întreg de acţiuni logice, orientate spre relevarea semnelor faptei care au importanţă juridică,
a conţinutului normei aplicabile şi constatarea unei identificări între acestea.
10. Potrivit art.113 alin.(2) CP, încadrarea juridică oficială a infracţiunii se efectuează la toate etapele
procedurii penale de către persoanele care efectuează urmărirea penală şi de către judecători. Această
modalitate a încadrării juridice a infracţiunilor este realizată în situaţia fiecărei cauze penale concrete la emiterea
ordonanţei de începere a urmăririi penale, a ordonanţei de punere sub învinuire, rechizitoriului, în anumite cazuri,
a ordonanţei de modificare a învinuirii de către procuror în instanţa de judecată şi la emiterea sentinţei.
11. Spre deosebire de încadrarea juridică oficială, cea neoficială evocă stabilirea caracterului penal al unei
fapte comise, a condiţiilor cerute de norma de incriminare pentru existenţa acelei infracţiuni, procedeu realizat de
către persoanele ocupate cu activitatea ştiinţifică, autori de manuale, studenţi etc. Încadrarea juridică neoficială
nu produce efecte juridice, ci are un rol de bază în dezvoltarea ştiinţei dreptului penal, elaborarea proiectelor de
lege etc.
12. În procesul calificării infracţiunilor, legiuitorul evaluează infracţiunile în funcţie de gradul
prejudiciabil al acestora, stabilindu-le o pedeapsă adecvată. Numai încadrarea juridică corectă a acestora
determină aplicarea strictă a principiului legalităţii, caracterului personal al răspunderii penale şi
individualizării răspunderii şi pedepsei penale.
1. Concursul de infracţiuni presupune comiterea de către o persoană, în condiţiile prescrise de art.33 CP, a
două sau a mai multor fapte infracţionale. În art.114 CP sunt stabilite regulile de încadrare a concursului de
infracţiuni, axate pe ideea obligativităţii aplicării pentru faptele aflate în concurs a unei pluralităţi de norme
incriminatorii, astfel încât făptuitorului să-i fie aplicată o pedeapsă echitabilă pentru infracţiunile săvârşite.
2. Prescriind obligativitatea aplicării unei pluralităţi de norme pentru concursul de infracţiuni, legiuitorul a
lăsat să se înţeleagă că, în cazul unităţii infracţionale şi a concurenţei normelor juridico-penale, devine aplicabilă o
singură normă din PS a CP.
3. Prin luarea în considerare a naturii juridice aferente faptelor prejudiciabile ce alcătuiesc concursul de
infracţiuni, dispoziţia art.114 CP stabileşte două reguli de calificare a instituţiei vizate:
invocarea a două sau a mai multor articole din PS a CP;
invocarea a două sau a mai multor alineate ale unui singur articol din PS a CP.
4. De menţionat că prezenta formulare a art.114 CP este axată pe vechiul concept legal al concursului de
infracţiuni, în care legiuitorul instituia obligativitatea prevederii faptelor concurente la diferite articole sau
alineate ale unui singur articol din CP. Potrivit noilor modificări normative, pentru existenţa concursului o
asemenea condiţie nu mai apare ca obligatorie, fapt ce solicită intervenţia legiuitorului autohton în vederea
reformulării art.114 CP, în corespundere cu noul concept legal al concursului de infracţiuni promovat de către
legiuitorul nostru.
5. Prima regulă de încadrare, consacrată de art.114 CP, se aplică în privinţa concursului eterogen,
alcătuit din infracţiuni îndreptate împotriva unor obiecte juridice distincte sau a căror natură juridică este
diferită (de exemplu, omor intenţionat şi viol). Regula devine funcţionabilă şi pentru concursul omogen
de infracţiuni, constituit din infracţiuni ale căror semne sunt descrise în articole distincte (de exemplu, furt
şi tâlhărie). La încadrarea concursului de infracţiuni, în formele semnalate, urmează a fi invocate toate
articolele care prevăd răspunderea penală pentru faptele ce intră în concurs.
6. A doua regulă vizează concursul omogen de infracţiuni, constituit din fapte prevăzute de un singur
articol din PS a CP. În acest caz, făptuitorul săvârşeşte de două sau de mai multe ori una şi aceeaşi faptă
descrisă de un articol incriminator al PS a CP. Configuraţia infracţiunilor ce alcătuiesc concursul de
infracţiuni în situaţia semnalată se poate prezenta sub următoarele varietăţi: două sau mai multe variante
tipice ale unei infracţiuni (furt neagravat urmat de săvârşirea unui alt furt neagravat); varianta-tip plus una
sau mai multe variante-agravante ale infracţiunii ori viceversa (de exemplu, furt neagravat urmat de
comiterea unui furt agravat); două sau mai multe variante agravate ale infracţiunii prevăzute la diferite
alineate ale unui articol din PS a CP (de exemplu, furtul agravat prevăzut de art.186 alin.(2), urmat de un
furt agravat prevăzut de art.186 alin.(3) CP); două sau mai multe variante agravante ale infracţiunii
prevăzute de unul şi acelaşi alineat sau literă a normei de incriminare (furt agravat prevăzut de art.186
alin.(2) CP, urmat de furt agravat prevăzut de acelaşi alineat al art.186 CP).
7. De la cea de-a doua regulă de încadrare a concursului omogen de infracţiuni, alcătuit din fapte
infracţionale identice, la art.33 CP este prevăzută o situaţie de excepţie. Potrivit textului de lege, activitatea
infracţională urmează a fi încadrară după regulile unităţii de infracţiuni în cazurile „...când săvârşirea a două sau
mai multe infracţiuni este prevăzută în articolele părţii speciale a prezentului cod în calitate de circumstanţe care
agravează pedeapsa”. Situaţiile de săvârşire reiterativă a unei infracţiuni identice, în atare condiţii, intră în sfera
de aplicare a infracţiunii unice, dacă infracţiunea este descrisă printr-un semn calificativ prin care este dozată
răspunderea penală pentru săvârşirea reiterativă a aceleiaşi fapte infracţionale (de exemplu, violul neagravat
urmat de un alt viol neagravat prevăzut de art.171 alin.(2) lit.a) CP).
8. Totodată, şi în situaţia de excepţie invocată anterior, devin funcţionabile regulile de încadrare a
concursului de infracţiuni atunci când: una dintre infracţiunile reiterative a fost întreruptă la o altă etapă a
activităţii infracţionale (de exemplu, infracţiunea consumată a fost urmată de o pregătire sau o tentativă de
infracţiune, ori viceversa); la săvârşirea infracţiunilor reiterative, făptuitorul a avut diferite contribuţii infracţionale
în calitate de participant (de exemplu, la prima infracţiune, făptuitorul a avut calitatea de autor, iar la cealaltă –
de organizator, instigator sau complice, ori viceversa).
9. Soluţiile invocate sunt susţinute şi în HP CSJ din 28.06.2004/23, Cu privire la practica judiciară în procesele
penale despre sustragerea bunurilor, în care, la pct.24, instanţa supremă explică „în cazurile în care, după vreuna
din infracţiunile prevăzute la alin.(1) art.186-192 CP, a fost săvârşită: (...) c) o infracţiune care a fost întreruptă la o
altă etapă a activităţii infracţionale (de exemplu, când furtul consumat a fost urmat de tentativa de furt sau
pregătirea de furt, ori viceversa); d) o infracţiune în care făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul
caz a fost autor, iar în cel de-al doilea – organizator, instigator sau complice, ori viceversa), calificarea se face
conform regulilor concursului de infracţiuni” (BCSJ, 8, 2004).
1. Concurenţa normelor penale prezumă existenţa unei singure situaţii faptice cu caracter infracţional (adică
este comisă o singură faptă sau un singur sistem de fapte prejudiciabile, spre deosebire de unele forme de
manifestare a unităţii ori a pluralităţii de infracţiuni), care cade în mod deplin sub incidenţa semnelor a două sau
mai multor norme penale, încadrarea fiind posibilă în baza oricărei norme dintre acestea, însă se invocă doar una.
2. În acest context, trebuie aleasă anume norma (doar una dintre mai multe) care reflectă cel mai exact
natura juridică şi socială a faptei prejudiciabile comise, care prevede un cumul mai mare de semne ale faptei
infracţionale comise în realitate şi, concomitent, se răsfrânge, în afară de fapta infracţională respectivă, asupra
unui număr mai redus de alte modalităţi normative ale infracţiunii (care este mai deplină, mai amplă după
conţinut şi mai restrânsă ca volum). Între normele concurente există o legătură intrinsecă şi interdependentă.
Caracteristica generală a normelor, care se află în concurenţă, constă în faptul că acestea cu diferit grad de
generalizare şi cu diferită deplinătate prevăd semnele uneia şi aceleiaşi infracţiuni. Corespunzător, atât la nivelul
conţinutului, cât şi la nivelul volumului, aceste norme parţial coincid.
3. Deseori regulile de concurenţă se înlocuiesc în fapt cu aplicarea normei care prevede infracţiunea mai
gravă. Într-o mare varietate a cazurilor, norma mai deplină prevede fapta infracţională comisă şi, de regulă, ea
prevede şi o sancţiune mai aspră comparativ cu norma care o cuprinde doar parţial. Ea pune accent, în principiu,
pe o gamă mai largă de relaţii sociale apărute în calitate de obiect al infracţiunii, prevede fapte mai complexe,
precum şi consecinţe mai grave. Însă a ne baza întotdeauna şi exclusiv pe această modalitate de soluţionare a
problemelor de concurenţă, adică pe compararea sancţiunilor conţinute în două sau mai multe articole, ar fi,
evident, greşit. Rolul multilateral al sancţiunii, în comparaţie cu conţinutul componenţei de infracţiune, poate fi
determinat în mod evident în cazul concurenţei dintre norma generală şi norma specială. Multe norme speciale
nu agravează, ci atenuează răspunderea penală comparativ cu norma generală. Această situaţie îşi are explicaţia
în faptul că, cu certitudine, legiuitorul, prevăzând cazurile particulare în normele speciale, a apreciat şi gradul
prejudiciabil al acestor infracţiuni. Încercând a aplica întotdeauna o normă mai aspră, se ignorează această
apreciere impusă de către legiuitor.
4. Dacă în procesul încadrării juridice este exclusă (abrogată) una dintre normele concurente, fapta
infracţională comisă urmează a fi încadrată în baza normei care a rămas în vigoare şi, de fapt, acţiona la
momentul comiterii infracţiunii.
5. Potrivit art.115 alin.(2) CP concurenţa normelor juridico-penale îşi găseşte cadrul normativ în contextul
normelor prevăzute de art.116-118 CP. Evaluând aceste norme, determinăm următoarele forme de exprimare a
instituţiei analizate:
concurenţa dintre o normă generală şi o normă specială (art.116 CP). Ca modalitate a acesteia se
evidenţiază concurenţa dintre două norme speciale (art.117 CP). Or, anume cea de-a doua formă de manifestare a
concurenţei este posibilă în virtutea existenţei doar a celei dintâi. Concurenţa dintre două norme speciale, în baza
art.117 CP, are trei varietăţi, care vor fi supuse ulterior analizei şi comentării;
concurenţa dintre o normă-parte şi o normă-întreg (art.118 CP).
6. Dacă în contextul unor norme penale se constată prezenţa mai multor categorii de concurenţă
(concurenţa dintre o normă generală şi o normă specială şi concurenţa dintre o normă-parte şi o normă-întreg),
concluzia finală trebuie să fie aceeaşi.
1. Ca modalităţi ale normelor speciale apar conţinuturile cu circumstanţe agravante sau cu circumstanţe
care atenuează răspunderea penală. Din aceste specificări, putem determina anumite modalităţi ale concurenţei
dintre două norme speciale, care au un cadru legal bine determinat (art.117 CP):
dintre componenţa de infracţiune cu circumstanţe atenuante şi alta cu circumstanţe agravante;
dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe atenuante;
dintre două componenţe de infracţiuni cu circumstanţe agravante.
2. În cazul concurenţei dintre două norme speciale, trebuie aplicată norma care conţine mai multe semne
speciale, ce se răsfrâng asupra unui cerc mai restrâns de situaţii. Cu alte cuvinte, concurenţa dintre mai multe
norme speciale trebuie soluţionată în favoarea normei cu caracter mai special, indiferent de faptul care pedeapsă
este prevăzută de această normă – mai blândă sau mai aspră. Această regulă îşi are explicaţia în faptul că
legiuitorul, bazându-se nu numai pe existenţa gradului prejudiciabil mai mare al infracţiunii, dar şi pe caracterul şi
gradul pericolului social mai ridicat al comportamentului infracţional, adoptă norme speciale.
3. Legiuitorul s-a condus, în esenţă, la stabilirea normelor conţinute la lit.a) şi b) ale articolului supus
comentariului, de principiul juridic al dreptului penal – umanismul legii penale, dând prioritate de aplicaţie în
cazul unor asemenea forme de concurenţă normei mai blânde (bazându-se pe caracterul pedepsei pasibile
aplicării).
4. La concurenţa normelor speciale cu circumstanţe agravante prioritate de încadrare trebuie acordată
normelor cu circumstanţe deosebit de agravante. Aceasta rezultă din faptul că legiuitorul a prevăzut, prin norma
juridico-penală care conţine circumstanţe deosebit de agravante, şi posibilitatea altor cazuri de comitere a
faptelor analoage, în speţă cu efect de agravare a răspunderii penale.
5. În baza explicaţiilor conţinute în HP CSJ din 07.11.2005/17/7, Cu privire la practica judiciară în cauzele din
categoria infracţiunilor privind viaţa sexuală (HP CSJ din 28.06.2004, 23, 8, Cu privire la practica judiciară în
procesele penale despre sustragerea bunurilor) (4)... Dacă violul sau acţiunile violente cu caracter sexual au fost
săvârşite în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute la diferite alineate ale art.171 şi/sau 172 CP,
atunci, în absenţa concursului real de infracţiuni, faptele se califică numai potrivit acelui alineat ale art.171 şi/sau
172 CP care prevede o sancţiune mai severă (dacă furtul, jaful, tâlhăria, escrocheria, delapidarea averii străine sau
pungăşia a fost săvârşită în prezenţa mai multor circumstanţe agravante, prevăzute la diferite alineate ale
articolului corespunzător, atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, cele săvârşite trebuie calificate doar
conform acelui alineat al articolului care prevede o sancţiune mai severă) // BCSJ, 3, 2006 (BCSJ, 8, 2004). Cu
referire la HP CSJ din 07.11.2005, 16, pct.17, Cu privire la practica judiciară în procesele penale despre şantaj dacă
şantajul a fost săvârşit în prezenţa câtorva circumstanţe agravante prevăzute la diferite alineate ale art.189 CP,
atunci, în lipsa concursului real de infracţiuni, faptele comise trebuie calificate numai conform acelui alineat al
art.189 CP care prevede o sancţiune mai severă// BCSJ, 4, 2006.
6. Fapta care cade, concomitent, sub incidenţa mai multor norme, când una dintre ele prevede semne
circumstanţiale cu caracter agravant, iar alta – semne circumstanţiale cu caracter atenuant, urmează a fi încadrată
în limitele conţinutului normativ atenuant. Această aplicare se bazează pe principiul umanismului, precum şi pe
faptul că legiuitorul oferă o mare importanţă circumstanţelor care atenuează răspunderea penală a persoanei în
detrimentul celor cu caracter invers.