Universitatea Babeş-Bolyai Cluj-Napoca

Facultatea de Teologie Greco-Catolică - Departamentul Blaj

Curs: ISTORIA BISERICII UNIVERSALE
Durata cursului: 1 an (2 semestre)
Coordonator curs: dr. Ciprian Ghişa

SEMESTRUL II – CURS VIII

RELAŢIILE BISERICEŞTI DINTRE OCCIDENT ŞI ORIENT
– DE LA COMUNIUNE LA SCHISMĂ

I. CAUZE ALE SCHISMEI DINTRE BISERICA OCCIDENTULUI ŞI BISERICA

APUSULUI

- neînţelegerile repetate dintre papi şi patriarhii de la Constantinopol pe o serie de probleme

variate ce ţin de dogmă, disciplină, tradiţii, rit;
- problemele ridicate de viziunile diferite referitoare la primatul papal – papii susţineau un
primat de jurisdicţie asupra întregii biserici; răsăritenii susţineau pentru papalitate doar un primat
de onoare;
- problemele de comunicare – greutatea de a comunica între Roma şi Constantinopol – după sec.
V, nici una din părţi nu mai ştia foarte bine limba celuilalt;
- problemele politice: influenţa împăraţilor bizantini în Italia; acordarea titlului imperial regelui
francilor (Carol cel Mare) şi apoi regelui german Otto I; etc.
Toate acestea au dus la apariţia mai multor momente tensionate care au agravat situaţia şi au dus
treptat la ruptura definitivă în cadrul Bisericii lui Christos.

II. MOMENTE ŞI ETAPE ALE RUPTURII:

1. HENOTIKON-ul şi schisma lui Acaciu

-conciliul de la Calcedon a condamnat monofizitismul – această doctrină a păstrat însă destul de
mulţi adepţi în Siria şi Palestina;

1
- pentru a readuce pacea, împăratul ZENON a proclamat în anul 482, un edict de unire –
HENOTIKON – care reprezenta un compromis moderat faţă de monofoziţi – aceasta a provocat
reacţia apărătorilor ortodoxiei;
- papa Felix III l-a excomunicat şi depus în anul 484 pe patriarhul de la Constantinopol,
ACACIU, cel care l-a sfătuit pe împărat să emită acel decret;
- această excomunicare afecta toate bisericile din Răsărit care se aflau sub jurisdicţia
Constantinopolului şi care erau supuse împăratului;
- Acaciu a scos numele papei din diptice;
- aşa s-a ajuns la schismă, care a durat până în anul 518, în timpul împăratului Iustin.

2. ÎMPĂRATUL IUSTINIAN ŞI CELE „TREI CAPITOLE”

- urmaşul său, împăratul Iustinian a dorit să slăbească şi mai mult puterea monofiziţilor, a căror
doctrină îşi avea rădăcinile în nestorianism;
- de aceea, a dorit să combată marile scrieri teologice care susţineau aceste erezii – aceste scrieri
au fost grupate într-un corpus de texte care primesc numele de „Trei Capitole”;
- Iustinian a influenţat alegerea ca papă a lui Vigiliu, pe care l-a ţinut sub controlul său la
Constantinopol timp de 8 ani – cu toate acestea, papa, ca şi alţi teologi, a considerat că acest
corpus de texte şi condamnarea lui aduceau atingere autorităţii Conciliului de la Calcedon şi că
ar fi dat, de fapt, un imbold suplimentar monofiziţilor, în loc să-i oprească;
- Iustinian a convocat în anul 553 cel de-al cincilea conciliu ecumenic la Constantinopol unde
au condamnat cele „Trei Capitole”, însă în absenţa papei Vigiliu – acesta va confirma ulterior
actele conciliului;
- atitudinea papei a provocat reacţii în Occident, mai multe biserici fiind aproape de schismă –
nu s-a ajuns până aici, doar biserica din Aquileea a rămas ruptă de papalitate pentru mai bine de
un secol.

OBSERVAŢII:
- Dispute în jurul problemei monofizite au apărut şi pe parcursul secolului VII, în mijlocul
lor regăsindu-se atât împăraţii bizantini cât şi papalitatea;
- Noua tentativă de a veni în întâmpinarea monofiziţilor a fost MONOTELISMUL (Cristos
are două naturi, dar numai o voinţă);
- Formula monotelistă a fost susţinută de împăratul Heraclius care emitea în acest sens
legea imperială numită EKTESIS – în 638; respectiv de împăratul Constant II (641-668)
care emitea o nouă lege, TYPUS;

2
 - Noua erezie a fost combătută de Sf. Maxim Mărturisitorul, de papa Martin I (649-653),
exilat de împărat şi considerat martir al bisericii; ulterior de cel de-al şaselea conciliu
ecumenic de la Constantinopol, convocat în anul 680 de împăratul Constantin IV;
- Conciliul VI ecumenic l-a anatemizat şi pe papa Honoriu I (625-638), acuzat că nu a
acţionat energic şi de la bun început împotriva acestei erezii;
- Pentru a completa canoanele conciliilor ecumenice V şi VI, împăratul Iustinian II a
convocat un nou conciliu la Constantinopol, în anul 692 – el este cunoscut şi sub numele
de QUINISEXTUM (adică supliment) sau TRULLANUM (pentru că s-a ţinut în sala cu
cupolă a palatului imperial, sală numită TRULLO) – acest conciliu reafirma canonul 28
de la Calcedon – acest canon nu a fost recunoscut de papa Sergiu I (687-701), ceea ce a
creat noi tensiuni importante între Roma şi Constantinopol.

3. DISPUTA DIN JURUL TITLULUI DE „PATRIARH ECUMENIC”

- din timpul papei Grigore I cel Mare (590-604), patriarhul de la Constantinopol a început să-şi
aroge titlul de „patriarh ecumenic” – aceasta a atras reacţia papei, văzând în acest gest un pericol
şi o creştere prea mare a poziţiei Constantinopolului;
- patriarhii nu vor renunţa la acest titlu, în ciuda protestelor papei – ca reacţie, Grigore I şi-a luat
titlul de „servus servorum Dei”.

4. ICONOCLASMUL
-în anul 726, împăratul Leon III Isaurianul a poruncit să fie scoase din biserici toate icoanele
îngerilor şi ale sfinţilor;
- în anul 730 – a interzis şi prezenţa icoanelor reprezentând pe Christos şi Fecioara Maria;
- reacţia clerului grec şi a călugărilor a fost promptă – mulţi martiri – plus scrierile Sf. Ioan
Damaschinul; plus reacţiile papei Grigore III şi a patriarhilor de la Alexandria, Antiohia şi
Ierusalim;
- împăratul Constantin V (741-775) a continuat lupta contra icoanelor – a întrunit chiar şi un
conciliu la Constantinopol în anul 754, care a condamnat cultul icoanelor – a dorit ca acesta să
fie cel de-al VII-lea conciliu ecumenic;
- după moartea sa, soţia sa IRINA, regenta imperiului, a abrogat legile iconoclaste şi a convocat
la Niceea, cel de-al VII-lea conciliu ecumenic - 787;
- în sec. IX, iconoclasmul este susţinut de împăratul Leon V Armeanul care reia decretele
conciliului din 754 – apar violenţe şi mulţi suferă martirajul – pentru susţinerea icoanelor se
remarcă Sf. Teodor Studitul;

3
- conflictul este definitiv stins în anul 843, când văduva împăratului, TEODORA, abrogă legile
iconoclaste – victoria e sărbătorită de biserică în prima duminică a Postului Mare, „Duminica
Ortodoxiei”.

5. CREŞTINAREA BULGARILOR ŞI A POPOARELOR DIN CENTRUL ŞI ESTUL

EUROPEI
- pe fondul creşterii tensiunilor provocate de problema iconoclastă, care i-a făcut pe latini să-i
privească cu neîncredere pe greci, a apărut o nouă sursă de probleme: convertirea popoarelor din
centrul şi estul Europei;
- Roma şi Constantinopolul doreau fiecare să le impună acestora propriul model;
- Roma a câştigat acest duel în zona Croaţia – Dalmaţia;
- Moravia a fost convertită întâi la creştinism de către Sf. Chiril şi Metodiu care au sosit aici în
863 – 864; au creat liturghia slavă; în anul 869, papa Adrian II a dat bula prin care limba slavă
era consacrată ca limbă de cult la slavii apuseni; Moravia va înclina apoi însă înspre modelul
roman;
- în Bulgaria însă, ţarul BORIS, atras iniţial de Romam va înclina înspre Bizanţ şi se va creştina
în anul 864.

6. FOŢIE
- este un conflict lung – început în anul 858, când Foţie ajunge pe scaunul patriarhal şi
continuând până la conciliul din 879-880;
- ACEST CONFLICT A DAT PRILEJUL FORMULĂRII DIFERENDELOR DINTRE CELE 2
BISERICI, DIN PUNCT DE VEDERE DISCIPLINAR ŞI DOGMATIC: problema primatului
papal; Filioque; etc.
- împărat este MIHAIL III, aflat sub tutela mamei sale Teodora, cea care l-a ales pe Ignaţiu ca
patriarh; Mihail o închide pe Teodora în mănăstire şi-i dă puterea de conducere unchiului său,
BARDAS; astfel Ignaţiu cade în dizgraţie;
- apare zvonul relaţiei incestuoase a lui Bardas cu nora sa – Ignaţiu îi interzice lui Bardas
intrarea în catedrala Sf. Sofia şi împărtăşania;
- ulterior, Ignaţiu mai face imprudenţa de a apăra un personaj acuzat de conspiraţie – acesta a
fost prilejul oferit lui Bardas pentru a-l acuza de trădare şi de a-l deporta; Ignaţiu abdică, sub
rezerva ca succesorul său să nu fie un schismatic;
- Foţie a fost un laic, şef al cancelariei imperiale, foarte bine pregătit din punct de vedere
teologic şi neimplicat în disputele politice de la curtea imperială de până atunci; a primit toate

4
ordinele sacre intre 20-25 decembrie 858 – sinodul episcopal a aprobat alegerea, iar consacrarea
a fost făcută de 2 partizani ai fostului patriarh Ignaţiu;
- Ignaţiu se va adresa papei Nicolae I (858-867), care a declarat invalidă numirea lui Foţie;
- cu toate acestea, în 861, în cadrul unui sinod ţinut la Constantinopol, Ignaţiu este depus din nou
din funcţie cu aprobarea legaţilor papali;
- papa reacţionează şi va întruni în 863 un sinod la Lateran, care îl depune pe Foţie şi îi
condamnă şi pe legaţii care aprobaseră depunerea lui Ignaţiu;
- 867 – sinodul organizat de Foţie prin care îl depune pe papă;
- 867 – împăratul Mihail III a fost detronat de către Vasile I – acesta îl îndepărtează pe Foţie şi îl
readuce pe Ignaţiu;
- 869-870 – cel de-al optulea conciliu ecumenic la Constantinopol – îl condamnă pe Foţie şi-l
confirmă pe Ignaţiu – e o atmosferă însă foarte tensionată, legaţii papali acţionând de pe poziţii
de forţă;

OBSERVAŢIE:
Acest conciliu este recunoscut ca al optulea conciliu ecumenic doar de către Biserica Catolică,
nu şi de către cea Ortodoxă.

- 877 – a murit Ignaţiu;

- Vasile I îl numeşte pe Foţie ca patriarh – Foţie îi scrie mai întâi papei spunând că a revenit pe
scaunul patriarhal doar pentru că a fost chemat de împărat – papa recunoaşte numirea sa;
- 879-880 – un nou conciliu la Constantinopol condamnă conciliul din 869-870, în prezenţa
legaţilor papali şi neagă jurisdicţia papei asupra Orientului;
- papa Ioan VIII (872-882) nu a recunoscut acest sinod, care este declarat de greci ca al optulea
conciliu ecumenic;
- Foţie va fi depus până la urmă de împărat în anul 886 şi va muri curând după aceea.

III. SCHISMA LUI MIHAIL CERULARIE 1054

1. CONTEXT
- în jurul anului 1000, Imperiul Bizantin a redevenit o mare putere, mai ales datorită acţiunilor
împăratului VASILE II – în paralel, la Roma, papalitatea era foarte slăbită;
- e perioada în care normanzii ocupă poziţii tot mai importante în Italia de Sud;

5
- împăratul bizantin doreşte o apropiere de Roma, cu scopul de a putea controla ameninţarea
normandă;
- Mihail Cerularie, patriarh din anul 1043, susţinut fiind de împăratul Constantin Monomahul, a
fost un simplu călugăr, ajuns consilier imperial; - el se declara împotriva încercării diplomatice a
împăratului de apropiere de Roma contra normanzilor – şi invocă riscul latinizării populaţiei
greceşti din sudul Italiei;
- în anul 1052, Cerularie a ordonat închiderea bisericilor latine din Constantinopol, neadmiţând
celebrarea cu pâine azimă;
- apar şi două lucrări susţinute de Cerularie:
- lucrarea lui Leon de Ohrida, arhiepiscopul Bulgariei, contra azimelor, pe care le
consideră o reminiscenţă a iudaismului;
- lucrarea călugărului Nicetas Stethatos contra celibatului ecleziastic;
2. ANUL 1054
- papa Leon IX a trimis la Constantinopol 3 legaţi:
- cardinalul Humbertus
- Frederic de Lorena, cancelarul Bisericii Romane
- Petru, episcop de Amalfi
- ei au adus 2 scrisori:
- 1 – către împărat – îi promit ajutor contra normanzilor în sudul Italiei cu condiţia să
ajute la încetarea tulburărilor produse de patriarh;
- 2 – către patriarh – căruia îi reproşează: neregularităţi săvârşite pentru promovarea sa;
implicarea în jurisdicţia altor biserici; atacul contra azimelor;
- Cerularie refuză să intre în dialog cu legaţii papali, mai ales că papa Leon IX murise în aprilie
1054;
- în 16 iulie 1054, legaţii papali îl excomunică pe patriarh – textul documentului a fost unul
foarte dur;
- împăratul nu a reuşit să-i împace;
- în 20 iulie 1054, un sinod întrunit în catedrala Sf. Sofia a lansat anatema contra textului
legaţilor papali;
- într-o scrisoare către patriarhul Petru din Antiohia, Cerularie relatează cele întâmplate şi
enumeră greşelile latinilor; iată câteva exemple:
- îşi rad bărbile;
- mănâncă carne în prima săptămână a Paştelui;
- postesc sâmbăta;

6
 - permit consumul de ouă şi lactate vinerea;
- Filioque;
- celibatul clerical;
- practică o singură imersiune la botez;
- refuză să venereze relicvele şi imaginile sfinţilor.
Concluzionează: nu se poate menţine comuniunea cu ereticii.
Petru de Antiohia i-a răspuns că singura problemă care merita luată în considerare era
FILIOQUE.

OBSERVAŢIE:
Ruptura din 1054 nu s-a simţit puternic la nivelul bisericilor din acea perioadă; s-a considerat că
se desfăşura doar un alt episod din lungile neînţelegeri dintre papalitate şi patriarhi; nicio scriere
din epocă nu menţionează aceste evenimente ca pe o schismă.
ADEVĂRATA RUPTURĂ DINTRE BISERICA GREACĂ ŞI CEA LATINĂ S-A
DESFĂŞURAT ODATĂ CU CRUCIADELE – ŞI MAI ALES CU CRUCIADA IV DIN 1204 –
atunci latinii au cucerit Constantinopolul, au înfiinţat un Imperiu Latin (a durat până în 1261) şi
au impus un patriarh latin la Constantinopol.