Obiceiuri legate de Crăciun şi Anul Nou în zona Beiușului

Între obiceiurile calendaristice, un rol deosebit îl au obiceiurile de iarnă. În fiecare

iarnă, satele din zona Beiuş îmbracă haina datinelor şi obiceiurilor de tot felul, într-o atmosferă
de veselie, de joc, cântec şi culoare greu de exprimat în cuvinte.
Corinzile sunt multe şi extrem de variate tematic. Întâlnim aici zeci de corinzi care nu
sunt altceva decât variante ale Mioriţei, variante care se cheamă corinzi şi nu colinde, ca în alte
părţi ale ţării. Se spune că cetele „merg cu corinda” şi nu că „merg cu colindul”.
În zona Beiuş, ca şi în vechime, merg a corinda numai tinerii, azi însă din ce în ce mai
rar. Aceştia umblau cu: Colindul, cu Steaua, cu Capra, cu Pluguşorul şi cu Sorcova. Un frumos
obicei era şi mersul cu „ciocanul” după colaci: cete de copii umblau pe la casele oamenilor în
ajunul Crăciunului şi colindau la ferestre. Gazda ieşea la geam şi le punea copiilor câte 1-2
colăcei special pregătiţi pe ciocanul pe care aceştia îl ridicau spre fereastră (un băţ lung de alun
cioplit şi prevăzut la capătul gros cu o traversă, tot de alun, montată perpendicular pe băţ pentru a
opri colacii). Obiceiul s-a practicat până prin anii 1960-1965. cu această ocazie se cântau colinzi
tradiţionale: reproducem una dintre cele mai frumoase:
„Sus la roşu răsărit,
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Este-un pom mândru-nflorit,
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Cu flori dalbe de argint,
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Cu crengile la pământ
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Iar sub umbra pomului
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Scrisu-i patul Domnului,
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Iar în pat cine-i culcat,
 Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Un fiu mândru curat,
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Un fiu mândru curat,
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
De Maica Sfântă lăsat
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Scoală fiu nu tot dormi
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Că de când ai adormit
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Florile te-or năpădit
Linu-i lin şi liru-i Doamne,

Florile te-or năpădit

Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Serbile te-or îndrăgit
Linu-i lin şi liru-i Doamne,
Există multe obiceiuri legate de Crăciun şi Anul Nou, dar dintre toate cel ce s-a
păstrat cu elemente de străveche tradiţie, care încă mai poate fi văzut şi azi pe uliţele satelor sau
oraşului este fără îndoială „turca”, obicei ce reţine în cel mai înalt grad atenţia Etnografilor ori
turiştilor care vor să cunoască specificul etnografic al bazinului depresionar al Crişului Negru.
Dimitrie Cantemir plasa originea obiceiului la români în vremea stăpânirii otomane,
dar, în realitate el este cu mult mai vechi. Au dovedit-o o seamă de învăţaţi români şi străini.
Cercetătorii îi găsesc obârşia în cuvântul slav „turu” (bou, zimbru), legând obiceiul de practicile
arhaice izvorâte din cultul fecundităţii. Alţi cercetători găsesc originea obiceiului în cultul zeului
Mitras. Nu există nici o îndoială că între turca din Bihor, capra sau cerbul din Transilvania, turca
din Bucovina, buhaiul din Moldova, brezaia din Muntenia există fire de legătură care duc spre
aceeaşi unică origine ce coboară până în vremurilepelasgilor, strămoşii grecilor şi latinilor, care
îl slăveau pe Thurios, sau thurus.
 Obiceiul turca se desfăşoară azi în zona Beiuşului fără vreo modificare faţă de
începutul secolului nostru. Cuprinde trei faze distincte: pregătirea corindatului, umblatul cu turca
şi încheierea obiceiului, concomitent cu intrarea turcaşilor în viaţa obişnuită a satului.
Pe la începutul lunii decembrie, se constituie din iniţiativa unui fecior, ceata de
turcaşi care se compune din 15-20 de persoane, în totalitate sau majoritate feciori.
Fiecare membru al cetei are responsabilităţi precise pe toată durata pregătirii şi
desfăşurării obiceiului. Personajele principale ale cetei sunt: grăitorul turcii sau svornicul, gazda
mică, birăul mic (care anunţă la fiecare casă sosirea turcaşilor şi întreabă gazda dacă-i primeşte),
iapa (cel care poartă colacii primiţi), doi chemători (care, după terminarea imblatului cu turca
prin sat, cheamă oamenii care au primit turca la petrecerea finală care se numeşte belciugul
turcii), fluieraşul, dobaşul (cel cu toba), hididişul sau ceteraşul (cel cu vioara), turcaşul
(personajul principal al obiceiului care trebuie să fie un fecior zdravăn, rezistent, ca să poată juca
turca pe toată durata obiceiului, un jucător foarte bun).
La casa gazdei mici, turcaşii se adună în fiecare seară să înveţe corinzile şi rânduiala
obiceiului. La repetiţii pot participa şi alţi tineri, mai sunt chemaţi unul sau doi bătrâni care au
fost şi ei turcaşi şi care ţin minte corinzile ca să-i poată învăţa pe turcaşii de acum.
Din timp se stabileşte unde şi când va avea loc împodobirea turcii, moment la care
participă femei şi fete ce aduc panglici multicolore, batiste, zgărzi de mărgele, baticuri înflorate.
Umblatul cu turca începe în ajunul Crăciunului şi se termină la Bobotează. Ceata de
turcaşi cutreieră satul de la un capăt la altul. Brâul mic întreabă gazda dacă primeşte turca sau nu.
Dacă da, atunci ceata intră în ocol, corindă o corindă sau două, după care intră în casă corindând.
Se mai corindă două, trei corinzi, din care una cu aluzie directă la fetele de măritat din casă, după
care urmează jocul turcii. Masca turcaşului este astfel confecţionată încât să-l acopere complet pe
jucător. Capul măştii este de capră (la Roşia, cu coarne de berbec), bine fixat într-un băţ lung de
circa un metru şi jumătate; falca de jos a caprei este mobilă, astfel încât printr-o sfoară, turcaşul
face ca fălcile de lemn să se izbească cu putere de la cap până la pământ, turcaşul este acoperit de
„rochia turcii”, făcută din material roşu, având aplicată pe spate o bucată de blană de iepure; între
coarnele caprei este o sârmă pe care atârnă mai mulţi clopoţei. În satele Sohodol, Rosga, lazuri,
Căbeşti şi Josani, de brâul turcaşului atârnă şi una sau două „tălăngi” de vite. Tot în aceste sate,
în loc de „rochie”, turcaşul poartă o „bituşă” făcută din bucăţi de blană de oaie.
 Jocul turcii este foarte complicat, cu ritm specific, schimbări de ritm conform
cântecului instrumentiştilor, aplecări într-o parte şi alta, către copiii şi fetele din casă, plecăciuni
în faţa colacilor, vinarsului şi a banilor pe care gospodina a avut grijă să le pună pe masă. În
jocul turcaşului există un moment deosebit de important marcat de „moartea turcii”. După
improvizaţiile de la început, pe o melodie tristă a instrumentiştilor, cel ce joacă turca simulează
moartea; toţi turcaşii tac, apoi, încet, turca îşi revine după „moartea” de câteva secunde, iar jocul
se continuă ca şi mai înainte, în timp ce restul membrilor din ceată „descântă”, adică rostesc cu
vigoare strigături. În continuare se corindă corinzile preferate ale gazdei.