Professional Documents
Culture Documents
22 SCH
22 SCH
SCHIZOFRENIA
I. INTRODUCERE
→ reprezintă tulburarea psihotică de etiologie necunoscută, caracterizată prin
simptome:
pozitive (delir, halucinaţii, comportament dezorganizat)
negative (aplatizare afectivă, alogie, avoliţie, anhedonie).
etimologic, înseamnă scindarea/disocierea minţii (din limba greacă schizein–a despărţi şi
fren–minte).
afecţiune psihiatrică majoră, multisistemică, cu un suport neurobiologic conturat,
caracterizându-se prin afectarea întregii personalităţi
formularea unei definiţii a sch este dificilă, ideile contradictorii pornind de la noţiunea de
tulburare sau grup de tulburări şi continuând cu crt. diagnostice, datele etiopatogenice şi
posibilităţile evolutive
majoritatea autorilor, în concordanţă cu sistemele de clasificare nosologică operante în
prezent, preferă ideea unui grup de afecţiuni denumite tulburări de tip schizofren, pentru
care se poate folosi şi termenul generic de schizofrenie
considerată o problemă majoră de sănătate publică datorită: debutului la vârste tinere,
evoluţiei prelungite, severităţii simpt. care produce suferinţă atât pacientului cât şi celor
apropiaţi
1
În literatura americană conceptul de sch., sub influenţa tr. psiho-biologice ale lui A.
Meyer, care a denumit-o „parergazie”, a fost cuprins până nu de mult în cel de „reacţie
schizofrenă”, înlocuit în DSM III (1980) prin cel de „tulburări schizofrene”.
Dezv. istorică a conceptului de sch. a fost continuată de ideile unor psihiatri reputaţi,
cum ar fi:
- Ernst Kretschmer – a susţinut ideea că sch. este mai frecventă la cei cu constituţie
longilină, astenică iar picnicii sunt mai predispuşi la tulburări afective bipolare
- Gabriel Langfeldt – împarte pac. psihotici în 2 categorii: schizofrenia veritabilă şi
psihozele schizofreniforme, accentuând asupra semnificaţiei depersonalizării, autismului,
tocirii afective, debutului insidios şi sentimentelor de derealizare în descrierea
schizofreniei veritabile. Aceasta a devenit cunoscută ulterior prin termenii de „sch.
nucleară”, „sch. procesuală” sau „schizofrenie non-remisivă”
- Kurt Schneider - a încercat elaborarea unui sistem de diagnostic precis pentru
schizofrenie
Contribuţii importante în delimitarea conceptului de schizofrenie au avut A. Meyer,
H.S.Sullivan, K.Jaspers, K.Kleist, alături de încercările sistemelor diagnostice (New Haven
Schizophrenia Index, Research Diagnostic Criteria, St. Louis Criteria, Tsuang and Winokur
Criteria, etc), care au influenţat gândirea psihiatrică şi au pus bazele viitoarelor clasificări
cuprinse în DSM şi ICD.
2
Studiile pe gemeni:
indică o concordanţă semnificativă a ratelor pentru monozigoţi (46%) faţă de cei dizigoţi
(14%)
faptul că nu s-a constatat o concord. de 100% la gemenii MZ sugerează că ereditatea
poate fi necesară dar nu şi suficientă→ determinarea genetică în sch se exprimă numai în
prez. unor factori de mediu
concordanţa relativ joasă (de aprox. 50%) pt. gemenii MZ→sugerează că factorii de
mediu au un rol important şi independent în patogeneză prin producerea „fenocopiilor”
(cazuri nongenetice) – care influenţează expresia bolii la indivizii vulnerabili genetici
studiul riscului SCH în descendenţa gemenilor MZ (perechi discordante, bolnave şi
sănătoase) –a arătat că riscul era ↑ nu numai pt. copiii din gemeni bolnavi, dar şi pt. cei
din gemeni sănătoşi
prevenirea genotipurilor, ca o măsură de sănătate publică, nu va fi niciodată acceptată în
medicină; în schimb prevenirea fenotipurilor prin reducerea factorilor de risc de mediu
care interacţionează cu genotipul – ar putea fi o măsură preventivă
Studiile de adopţii:
s-a raportat că sch este mai frecventă la rudele biologice ale subiecţilor adoptaţi, suferinzi
de sch, comparativ cu rudele biologice ale subiecţilor adoptaţi din lotul de control
riscul este conferit de părintele biologic şi nu de cel adoptiv
în afara sch. s-a putut constata şi o rată crescută a personalităţilor de tip schizoid,
schizotipal, a comportamentului egocentric şi ideilor paranoide (tulburări din spectrul
schizofreniei).
3
a doua cat.- cuprinde datele referitoare la incidenţa maladiei la consanguinii
schizofrenicilor
cercetările familiale şi cele asupra gemenilor duc la aspecte comparative între cifrele
riscului de îmbolnăvire a diferitelor grupe, raportate la riscul de îmbolnăvire în populaţia
generală, care este apreciat în general la 0,85%.
Teorii patogenice:
- consangvinitatea: incidenţă familială mai crescută decât în populaţia generală,
concordanţă mai crescută la monozigoţi decât la dizigoţi
- studiile pe adopţii – riscul e conferit de părintele biologic şi nu de cel adoptiv, astfel încât
pentru copilul adoptat e acelaşi ca atunci când a fost crescut de părinţii biologici
- gemenii monozigoţi crescuţi separat au aceeşi rată de concordanţă ca şi cei crescuţi
împreună
- sch este mai frecventă la copii născuţi din părinţi neafectaţi, dar crescuţi de părinţi cu sch
3.2.Aspecte constituţionale
E. Bleuler consideră că o mare parte din anomaliile taxate ca boli psihice constatate în
familiile schizofrenilor sunt probabil sch.latente, acelaşi lucru afirmându-l despre
personalităţile anormale din aceleaşi familii → obs. după care mulţi dintre schizofrenicii
de mai târziu sunt din tinereţe ciudaţi, retraşi, autisţi, pune pr. dacă această atitudine e
expresia unei dispoziţii sau debutul insidios al b. însăşi
pe baza studiilor asupra rudelor bolnavilor, a personalităţii prepsihotice şi a tabloului
psihic, Kretschmer a descris seria schizofrenie-schizoidie-schizotimie
schizotimia este concepută ca o variantă caracterială în limitele normalului
schizoidia este o stare de graniţă între bolnav şi sănătos.
trăsăturile de caracter ale schizoizilor sunt grupate în 3 categorii:
nesociabil, liniştit, rezervat, serios, lipsit de umor (ciudat)
timid, sfios, delicat, sensibil, nervos, excitat, iubitor al naturii şi cărţilor
docil, blând, cumsecade, calm, lipsit de afectivitate
schizoizii sunt predominant:
- hiperestezici (sensibili fără afect, aristocratic, delicat şi rece, idealist, patetic)
- reci şi lipsiţi de afectivitate (despotic, rece, irascibil şi inafectiv, ş.a.)
- dpdv social, schizoidul poate fi absolut nesociabil, sociabil în mod eclectic sau
superficial, iar tempo-ul psihic este tenace sau în salturi.
Macroscopic:
- vol. cerebral al sch. ar fi > al normalului → experienţa a arătat că această ↑ de volum,
atunci când există, se datorează edemului agonic
4
- ventriculii cerebrali ar avea un volum normal sau că se produc dilatări ale ventriculilor
(mai ales a dilatării ventriulului al III-lea) în cazurile cu evoluţie îndelungată
- inconstant a fost semnalată prezenţa atrofiei cerebrale şi cerebeloase
- atrofia corticală s-a putut remarca la unii schizofreni care suferiseră influenţa mai
îndelungată a unor procese patologice supraadăugate
Microscopic:
- schizofrenia nu prezintă un tablou histopatologic specific, in timp descriindu-se:
modificări neurofibrilare corticale din schizofrenie
volumul mai mare decât normal al neuronilor corticali
modificări sinaptice
prezenţa mai mult sau mai puţin constantă a glicolizei în diverse regiuni cerebrale
observaţiile de microscopie electronică făcute pe biopsii cerebrale prelevate de la
schizofreni atestă prezenţa unor mase granulare electronodense în citoplasma
celulelor neuronale şi oligodendrogliale, în prelungirile nervoase, în special la nivelul
sinapselor şi în teaca de mielină; s-au mai descris şi unele modificări nespecifice în
prelungirile nervoase: vârtejuri neurofibrilare, reţele de microtubuli, corpi lamelari
concentrici, etc., modificări care ar putea avea legătură cu disfc. sinaptică şi cu
tulburările din sist. aminelor cerebrale descrise în sch
- ca o particularitate a schizofrenului se constată:
rezistenţa ↑ a vaselor cerebrale faţă de arterioscleroză, hialinoză şi angiopatia
dishorică senilă;
rezistenţa ↑ a parenchimului cerebral al schizofrenului faşă de leziunile de tip senil
(plăci senile, degenerescenţă neurofibrilară Alzheimer)
- s-a descris o ipoteză privind o patogenie autoimună în schizofrenie, însă studiile
morfologice nu au putut evidenţia modificări structurale cerebrale sugestive pentru un
proces autoimun.
- schizofrenia se poate asocia cu leziuni ale sistemului limbic, modificări care sunt însă la
fel de nespecifice şi variabile ca şi cele descrise în alte regiuni.
5
RMN:
- nu oferă mari avantaje faţă de CT
- arată o ↓ selectivă a vol. cortexului F pe fondul ↑ masei cerebrale totale şi spaţiu intracr.
de volum mic, combinaţie care sugerează mai degrabă un proces de neurodezvoltare
anormală şi nu o degenerescenţă
cortexul preF suscită mult interes deoarece aici sunt localizate o serie de fc. corticale
deficitare în sch, cum ar fi fc. executive, gândirea abstractă şi memoria funcţională;
o reducere a dimensiunilor regiunilor frontale în sch plus anomalii specifice la nivelul
girusului temporal superior se corelează cu prezenţa halucinaţiilor şi a tulburărilor de
gândire formală
- utilă şi în explorarea anomaliilor subcorticale de la niv. talamusului, hipocampului,
lobului T şi ggl. baz
reducerea volumului talamusului - este o ipoteză interesantă deoarece, asemeni
cortexului preF, talamusul ar putea fi implicat în patogenia schizofreniei, având în
vedere că această formaţiune reprezintă o staţie releu pentru impulsurile aferente şi
eferente, cu rol de filtru şi modulator
- o reducere a ţesutului cerebral cu creşterea cantităţii LCR la nivelul ventriculilor şi
suprafeţei creierului (scăderea volumului de substanţă cenuşie şi albă)
Deficitul cognitiv din sch - corelat şi cu disfc. de coordonare între emisferele cerebrale (!
fc. mnezice)
suportul neurobiologic al acestei asimetrii neurostructurale s-ar datora în
schizofrenie unei alterări selective a zonelor temporo-parietale din cele două emisfere.
Alte asimetrii neurostructurale evidenţiate în schizofrenie:
- atrofii şi aplazii de tip focal la nivelul emisferului stâng;
- ventriculomegalie predominent stângă;
- reducerea densităţii emisferului stâng;
- alterarea structurală şi funcţională a lobului temporal stâng;
- reducerea volumului substanţei cenuşii şi albe, localizate în lobul temporal stâng, mai
ales la nivelul girusului temporal superior şi medial;
- atrofii şi reducerea volumului regiunilor hipocampice şi parahipocampice,
predominent stângi.
! Toate aceste asimetrii neurobiologice sunt asociate cu alterări semnificative de tip
deficitar ale funcţiei cognitive şi cu simptome negative.
Studiile neurobiologice ale sch→obs. recente asupra anomaliilor de dezv. şi funcţ. la niv.
corp. calos, disconectivităţi de tip orizontal (defecte struct. cerebrale de l. mediană),
asoc. cu deficitul cognitiv
Alterările structurale şi defectele disfuncţionale de linie mediană - asociate cu deficitul
cognitiv:
pacienţii schizofreni prezintă slabe performanţe la testele de funcţionare a lobului
F
simpt. neg. prodromale→ mult t. înaintea instalării b., existând următ. disfc. cogn.
de tip neg:
6
deficite de atenţie,
dislexie,
vocabular sublexical,
deficite de transcriere şi identificare a literelor sau sunetelor cu un înalt grad de
alterare a integrării stimulilor vizuali şi traducerea acestora în limbaj.
Anomaliile structurale pot fi consecinţa mecanismelor apoptotice primare sau secundare
! Aprecierea şi evaluarea corectă a rolului mecanismelor apoptotice în menagementul
terapeutic din schizofrenie trebuie corelat cu următoarele date:
- apoptoza creşte considerabil rezistenţa terapeutică
- posibilitatea de prevenţie a unor deficite cognitive secundare
- existenţa markerilor bio. pt. apoptoză ar permite eval. corectă a momentului de stopare a
ter. AP tipice
- riscul declanşării mec. apoptopice justifică utilizarea AA→ce reduce semnificativ
dezechilibrul sist. DA-GABA-GLU şi asigură protecţie atât directă a nivelului
corticolimbic şi hipocampal prin păstrarea nivelului GABA corespunzător, cât şi indirectă
prin conservarea unei transducţii de semnal eficiente în polul postsinaptic şi lipsa
efectelor anticolinergice
! Indicatorii neurobiologici pentru schizofrenie (corelaţi semnificativ cu sursa B de
vulnerabilitate, simpt. neg şi tendinţa la rezistenţă terapeutică):
1. disfuncţionalităţi ale mişcărilor oculare de urmărire
2. anomalii relevante la măsurarea potenţialelor evocate: diminuarea amplitudinii;
latenţă crescută
3. modificări ale activităţii electrodermale
4. tulburări de atenţie la testul CPT
5. datele de neuroimagistică: studiile CT şi MRI (ventriculomegalie; atrofii şi ↓ densităţii
cerebrale cu diminuarea semnif. a s. cenuşii în reg. T şi F) si studiile PET şi SPECT
(alterări şi disfc. corticale pe zone întinse la niv. cortexului F (predominent în zona
cortexului preF dorsolateral) si lobului T)
7
Studii de neuroimagistică MRI şi CT au evidenţiat disconectivitatea verticală între
circuitele corticale şi subcorticale → fiind implicate predominent cortexul preF, nucleii
talamici şi cerebelul.
ac. perturbare a conectării circuitelor cortico-subcorticale a fost definită drept
dismetrie cognitivă → tulburare primară în sch.–caracterizată prin dificultăţi de
selectare, procesare, coordonare şi răspuns ale informaţiei
Tomografia prin emisie de pozitroni (PET):
- folosită în explorarea circuitelor funcţionale ale pac. în timpul unor variate stimulări
psihologice
- măsurarea consum. de glucoză / a debitelor sg. cerebrale→evidenţiază o serie de
disfuncţionalităţi
- deşi nu a fost definit clar un singur grup de regiuni care ar intra în „circuitul
schizofreniei”, există un consens în privinţa implicării unor subregiuni din cortexul F
(orbital, dorsolateral, medial), girusul cingular anterior, talamusul, unele subregiuni
temporale şi cerebelul
De dată recentă, au reţinut atenţia rezultatele unui studiu asupra halucinaţiilor:
! în care se porneşte de la premiza că halucinaţiile se datorează unei atribuiri eronate a
propriilor voci interioare altei persoane (ceea ce reflectă un deficit al monitorizării
propriilor funcţii)→din aceste observaţii ar rezulta că activitatea regiunilor
subcorticale poate genera sau modula halucinaţii, în timp ce conţinutul halucinator
(auditiv, tactil, etc.) poate fi determinat de regiunile specifice neocorticale implicate
Studiile mai sus menţionate demonstrează deocamdată cu certitudine doar faptul că
schizofrenia este o boală cu multiple distribuiri circuitale la nivelul creierului.
Afecţiunea este caracterizată printr-o „dismetrie” cognitivă datorată întreruperii buclelor
de feedback ponto-cerebelo-talamo-frontale.
talamusul este o staţie nodală cu rolul de a realiza o conexiune între numereoase
regiuni.
zone variate din cortexul preF (dorsolateral, orbital şi medial) sunt conectate cu releul
talamic, la fel ca şi ganglionii bazali şi girusul cingular anterior.
nucleii talamici sunt în legătură şi cu alte zone corticale, inclusiv senzoriale, motorii şi
asociate.
cerebelul transmite impulsuri proiectate, prin talamus în regiuni corticale variate.
Talamusului - rol în stabilirea conexiunilor între etajul cortical şi cel subcortical →disfc.
talamică sau leziunea acestui releu distorsionează rolul integrativ al circuitelor talamice
ant.→produce simpt. neg. de tip sch, însoţite de mari perturbări ale fc. mnezice (sch. neg.
de tip A, in care se combină sindromul de hipofrontalietate cu disfuncţia talamică şi cea
hipocampică)
3.5.1. Ipotezele neuropatologice
Cercetările recente sugerează că sch. ar putea fi legată de tulburări care apar în oricare din
fazele de maturare cerebrală, de la procesul de migrare neuronală până la apoptoză.
deficitul migrării celulare duce la ap. ariilor ectopice de materie cenuşie la nivelul anumitor
reg. hipocampice.
Neuropatologia explorează şi anomaliile de la niv. talamusului şi cortexului preF →
observându-se:
↓ densităţii celulare în nucleul dorsal medial din talamus
↑ densităţii neuronale la nivelul cortexului prefrontal şi ↓ consecutivă a spaţiului
interneuronal.
8
vârfuri după deprivarea la
somn,
activitate alfa scăzută,
creşterea activităţii theta şi
delta
Asemănarea sch cu tb. cl. al epilepsiei de lob T→ip. localizării unei posibile leziuni în
lobul temporal.
Modelul cognitiv de sch- a fost dezvoltat de Braff (1993) prin tehnici de neurofiziologie
constând în examinarea pasajului senzorial prin inhibiţia prepulsală care măsoară pasajul
răspunsului de start ce poate fi declanşat de o lumină strălucitoare sau stimuli acustici
puternici.
! în sch - se constată o afectare a inhibiţiei prepulsale care apare la un spectru larg de intensităţi
ale stimulilor.
Studiul acţiunii medicamentelor pe animalele de laborator a relevat rolul cheie al
circuitului cortico-striato-palido-talamic în modularea răspunsului de start.
9
leziunile precoce ale sist. limbic ar putea juca un rol în apariţia ulterioară a sch.
În sch. anomaliile structurale legate de perturbările neurodezvoltarii devin evidenţiate
clinic numai după pubertate→manifestările psihopatologice fiind expresia cl. a unei
hipofuncţionalităţi F. şi a unei dereglări secundare a căilor dopaminergice subcorticale.
10
fenciclidina care acţ. pe calea R acizilor aminaţi excitatori (NMDA)→ ↑activ. R.
dopaminergici
antiparkinsonienele pe bază de dopa.
Simptomatologia :
pozitivă este datorată activităţii dopaminice limbice crescute
negativă datorată activităţii frontale dopaminice scăzute, legat de
RD1.
Teoriile bazate pe un singur neurotransmiţător sunt însă prea simpliste şi incomplete.
- ip. dopaminergică este valabilă numai pt. formele responsive la trat. NL
- pt. unele forme de sch în care predomină sdr. negative (dezorganizarea, deficitul specific
de atenţie, sărăcirea psihomotorie şi depresia) – s-a evidentiat existenţa unei hipofc.
dopaminergice→ceea ce ar explica parţial rezistenţa ter deosebită a sch cu simpt neg. faţă
de NL tipice, blocante ale activ. DA
- în sch este specifică ↑activ. DA (hiperfc.) la niv. subcortical
- ip. „bipolară” a activităţii DA în sch (Puech, 1980), ar fi în concordanţă cu:
simptomele negative - sunt corelate cu ↓ activităţii DA în lobul preF→de unde ip. că
odată cu apariţia simpt. negative de tip regresiv se pot obţine rezultate mulţumitoare
cu doze mici de antagonişti dopaminergici direcţi sau indirecţi (amfetamine) sau cu
doze mici de NL activatoare de tip benzamide discriminante (SOLIAN)
! rezultate semnificativ bune s-au obţinut şi cu alte AA ce acţionează pe balanţa
5HT/DA: OLANZAPINA, RISPERIDONA, CLOZAPINA, etc
simptomele pozitive - sunt legate de hiperactivitatea dopaminergică la nivel
mezolimbic sau al ggl. baz.→de unde responsivitatea terapeutică bună la NL blocante
dopaminergice din I generaţie
! diferenţa esenţială între AP tipice şi cele atipice:
! AP tipice au o acţ. unimodală, predominent pe sist. dopaminic
! AA au acţ. bimodală, dopaminică-serotoninică sau multimodală.
în etiopatogenia sch sunt implicate 3 nivele ierarhice aflate în interdependenţă
funcţională:
sist. subcortical al ggl. baz. (la niv. cărora se găsesc 2/3 din totalul n. dopaminergici;
dotat cu RD2 clasici, a căror blocare selectivă realizată de NL tipice determină fen.
EP şi ef. terapeutice)
sist. mezolimbic→dotat cu RD2 varianţi (D3, D4)
nivelul cortical → intervin mecanisme de reglare heteroloagă a transmisiei
dopaminergice prin intervenţia unor R şi autoR D1/D5 presinaptici şi R din familia
D2, respectiv variantele D3 şi D4; rolul R D1 este mult mai amplu, ei exercitând
control asupra R D2
s-a dem. valabilitatea ip. organizării ierarhizate a sist. dopaminic, cu nivele selective şi
răspuns terapeutic diferenţiat în fc. de acţ. de blocare a R realizată de AP
o NL tipice acţ. predominant la niv. subcortical →blocând RD2 clasici
o AA blochează R D2 varianţi, rsp. D3 şi D4 la niv. mezolimbic sau cortical ca şi R de
tip D1 sau D5
acţ. diferenţiată a medicaţiei AP este corelată direct cu:
↓ semnificativă a ef. adverse si ↓
rezistenţei terapeutice
↑ complianţei
Alături de dopamină sunt implicate si alte sisteme de neurotransmisie, realizând
conexiuni interfuncţionale în care dopamina joacă rolul central (sist. dopaminic este
considerat ca şi un „tampon” pt. menţinerea homestaziei sistemelor de neurotransmisie
cerebrală).
11
Cele mai importante interacţiuni ale sistemului dopaminic cu celelalte subsisteme
sunt:
Interferenţa dopamină (DA) – acetilcolină (Ach)
Interferenţa dopamină (DA) –5-HT
Interferenţa dopamină (DA) –GABA
Interferenţa dopamină (DA)/NA
Interferenţa dopamină (DA) /GABA/Glutamat
Există şi alte ipoteze, cu implicarea altor neurotransmiţători ca noradrenalina,
serotonina, glutamatul, acidul gama aminobutiric (GABA), neuropeptide şi substanţe
neuromodulatoare.
12
pierderea neuronilor GABA-ergici cu efect inhibitor poate duce la o hiperactivitatea
dopaminergică şi noradrenergică.
- esenţa ipotezei GABA-ergice a sch constă în reducerea efectului inhibitor al neuronilor
GABA-ergici, determinând o ↑ a activităţii dopaminergice la nivelul structurilor
mezolimbice şi în cortexul temporal.
Valproatul de sodiu, un agonist GABA produce efecte poz. în unele forme de
sch→realizând şi fenomenul de inhibiţie a secreţiei prolactinei (indicator de
eficacitate terapeutică)
R GABA-ergici pot manifesta o hipersensibilitate şi o ↑cantitativă→ceea ce
justifică utilizarea trat. cu BZD în sch
BZD exercită un ef. blocant selectiv al R GABA A şi B, amplificând transmisia
GABA-ergică →utilizate ca adjuvante al NL produc ameliorări la 30-50% dintre
schizofrenii, influenţând mai ales recrudescenţele ac. şi simpt. neg. (catatonie,
repliere afectivă)
d) Ipoteza serotoninergică: la pacienţii cu sch, apar perturbări ale metabolismului cu:
hiper sau hiposerotoninemie
Rodnight (1993), bazat pe proprietăţile psihotomimetice ale unor s. psihoactive de tip
LSD 25 (ce manifestă o activitate ↑ pentru R serotoninergici de tip 5-HT2 ), lansează
ipoteza implicării serotoninei în etiopatogenia schizofreniei.
R 5-HT2 au o distribuţie ↑ în regiunile cerebrale implicate în medierea fc.
comportamentale, inclusiv la nivelul cortexului F, exercitând un puternic rol de
control asupra sistemului DA.
rolul sistemului serotoninic în etiopatogenia sch a fost confirmat prin eficacitatea
AA, cu acţiune puternic antagonistă a receptorilor 5-HT2 – clozapină, olanzapină
şi risperidonă.
la schizofreni → nivelul bazal al serotoninei sangvine este semnificativ scăzut
(cele mai ↓ nivele fiind obs. la schizofrenii cu comportament suicidar)
Cercetări asupra tulburărilor de dispoziţie au arătat implicarea 5HT în geneza
comportamentului suicidar şi impulsiv în sch
Studiile post-mortem ale creierului s-au axat asupra concentraţiilor de serotonină (5-HT),
a 5-HIAA (acid 5-hidroxi-indolacetic, metabolit al 5-HT) şi triptofanului (precursor al 5-
HT) la nivelul diverselor structuri cerebrale.
rezultatele sunt discordante, fiind influenţate de alimentaţie, de trat., de cz. decesului,
de intervalul post-mortem, etc.
Alte studii relevă:
posibilitatea unei corelaţii între existenţa atrofiei cerebrale, ↓ conc. de 5-HIAA în
LCR şi simptomele deficitare
↑ conc. 5-HT trombocitare şi sanguine şi o ↓ a activ. MAO trombocitare
triptofanul nu pare să prezinte nici un efect terapeutic în sch; în schimb alte s.
(fenfluramina – depletiv al 5-HT cerebral) – ameliorează unele simptome ale
autismului
rezultate convingătoare s-au obţinut prin antagoniştii serotoninei: ritanserina
(antagonist selectiv al R 5-HT2) şi setoperona (antagonist al R 5-HT2 şi al R
dopaminergici)
rolul important al balanţei 5-HT/DA/Ach→se pare că în sch. se conturează un deficit
serotoninergic cu defect presinaptic, iar în alte cazuri o hiperactivitate serotoninergică
cu defect postsinaptic
Discordanţa studiilor efectuate asupra participării serotoninei→evocă heterogenitatea sch
! disfc. sist. serotoninergice se înregistrează, în special, la pac. cr. apropiaţi de tipul II a
lui Crow
13
Implicarea sist. 5-HT în sch se realizează prin:
- deficit de metabolizare cu obţ. unui metabolit intermediar, printr-un proces de N-metilare
„aberant”, generator de fenomene halucinatorii (nivel de vulnerabilitate biochimic de tip
enzimatic)
- deficit de funcţionare global al sist serotoninergic → dezechilibrarea balanţei 5-HT/DA
favorizând hiperactivitatea dopaminergică la nivelul sistemului nigrostrial şi limbic
(mecanismele serotoninergice presinaptice)
- hipoactivitatea sist. serotoninic cu hipoactivitatea R 5-HT postsinaptici şi hipoactivitate
DA ce antrenează fenomenologie neg. şi nonresponsivitate la AP convenţionale
- hiperactivitate serotoninică: primară sau secundară
14
Buscaino (1970) caracterizează sch ca o toxicoză aminică în care intervine o patologie
hepatică şi o patologie intestinală (este vorba de activit. mucoasei, de fapt de activit.
enzimatică de orig. bacteriană, care intervine în formarea aminelor – histamina,
serotonina – supunându-le unor transformări toxice).
Cercetările efect. asupra aspectelor neurofiziologice (grupul de la Tulane – 1968) au
evidenţiat că:
- studiul electroencefalografic cu electrozi implantaţi profund la bolnavii psihotici a
permis înregistrarea unei spiking-activity rapide, bifazice în reg. septală, concomitent
cu comport. psihotic; stimularea electrică a anumitor regiuni ale creierului, mai ales a
hipocampului, produce spikes în regiunea septală şi o serie de simptome
psihopatologice ca depersonalizare şi delir, care însă sunt descrise de bolnavi ca stări
asemănătoare somnului
- ulterior, emit ipoteza că schizofrenia este în esenţă sa o tulburare imunologică; au
folosit tehnici ca fluorescenţa anticorpilor, studiul efectelor fracţiunilor proteinelor
serice ale schizofrenilor şi ale unor anticorpi pentru creierul de om şi maimuţă asupra
funcţiei cerebrale
15
întârzieri şi rămâneri în urmă durabile ale maturizării sexuale ca şi
neregularităţi în manifestarea caracterelor sex. secundare (de ex. dispoziţie
masculină a pilozităţii la femei)
Fc. tiroidiană: prezintă într-un mic procent de cazuri abateri de la normal ca hipo- sau
hipertiroidie
Steroizii corticosuprarenali: nu prezintă abateri esenţiale cărora să le poată fi atribuită
etiologia acestei boli; se poate constată o hipofc a gl suprarenale, sau o fc normală ori o
hiperfuncţie; apar diferenţe între zi şi noapte care ar constitui substratul extremelor de
reactivitate la stres patologic existente la aceştia
Concluzia care se desprinde din cercetările asupra disfuncţiilor endocrine este că acestea
însoţesc, în unele cazuri, modificările afective şi comportamentale schizofrenice fără să se
poată preciza însă participarea lor etiopatogenică.
Pledează împotriva determinismului etiologic endocrin:
- faptul că în tabloul psihopatologic în marile sindroame endocrine (mixedem, hiper- şi
hipotiroidie, maladia Addison, Cushing, acromegalie) nu prezintă asemănări cu
schizofrenia
- rezultatele terapeutice neconvingătoare obţinute prin administrarea unei serii largi de
preparate hormonale în stările discordante
16
sentimentul de grandoare - reflectă narcisismul
halucinaţii – sunt substitute datorate incapacităţii pac. de a se fixa asupra
obiectelor exterioare şi pot reprezenta dorinţe/temeri interioare
delirul – are drept scop constituirea unei lumi paralele şi a unei noi realităţi sau
exprimă temerile ascunse sau impulsiunile
trăirea interioară a pacientului constă din confuzie iar mecanismele de apărare
reprezintă încercările ego-ului de a face faţă afectelor intense.
există 3 mecanisme de apărare primitive majore care interferă cu testarea realităţii:
I. protecţia psihotică – atribuire în lumea exterioară a senzaţiilor interne de
agresivitate, sexualitate, haos şi confuzie; graniţele între lumea interioară şi cea
exterioară sunt confuze;
II. formarea de reacţie – transformarea unei idei sau a unui impuls în opusul lor;
III. negarea psihotică – transformarea stimulilor neclari în deliruri şi halucinaţii.
Schizofrenul luptă împotriva pierderii realităţii printr-un ansamblu de mecanisme de
reorganizare a lumii, cum sunt: halucinaţiile, interpretarea şi proiectarea.
reconstrucţie a realităţii prin delir→ succede respingerii originale a realităţii, care
este specifică funcţionării psihoticului
- pierderea realităţii este cauza faliei psihotice→delirul fiind consecinţa secundară a
ac. pierderi
- fractura rezultată prin ac. proces este preţul pe care Eul trebuie să-l plătească pt. a
evita reprezentările insuportabile
- sch ar fi rezultatul conflictului dintre Eu şi lumea exterioară→consecinţa constă în
retragerea investiţiilor plasate de EU afară
- modificarea realităţii este profundă, iar reconstrucţia realităţii, într-o neorealitate,
se realizează prin mecanismele de apărare, de clivaj, forclusiune şi proiectare.
negaţia →reprezintă un mecanism de apărare care constă într-un refuz al obiectului de
a recunoaşte existenţa unei percepţii traumatizante→subiectul se comportă ca şi cum
aceasta nu ar exista→ în acel moment se produce o falie, o „ruptură” a Eului →o
parte a Eului va conserva relaţia obligatorie cu realitatea exterioară, în t. ce cealaltă o
va nega→negaţia percepţiei va provoca un vid perceptiv care va constitui fondul
halucinaţiei.
identificarea proiectivă →reprezintă unul din mecanismele de apărare cele mai utile
în psihoză
- prin aceasta se creează iluzia controlării obiectului şi se permite subiectului să-şi
afirme puterea asupra obiectului→partea proiectată reprezintă părţile „rele” ale
propriei persoane
- această identificare a unui obiect cu părţile „urâte” ale pacientului, contribuie la
intensificarea urii dirijate contra acestora şi receptarea obiectului ca un persecutor.
2.Teoria învăţării:
Conform acestei teorii, copilul care va dezvolta schizofrenie la vârsta adultă, învaţă
reacţiile iraţionale şi modalităţile de gândire prin imitarea părinţilor, care, la rândul lor, au
probleme emoţionale.
3.Teoria fenomenologică
Pentru Minkowski – la schizofrenic are loc o pierdere a contactului vital cu realitatea şi
de o alterare a „structurii sale existenţiale”, în special pe planul temporal, timpul devenind
pt. el completamente „încremenit”.
Binswanger postulează că sch este generată de o existenţă devenită „inautentică”
din această perspectivă, autismul apare ca „proiect de a nu fi tu însuţi”, cu o „gravă
alterare a temporalizării existenţiale”
17
3.10.2. Rolul familiei în etiologia schizofreniei
Importanţa relaţiilor intrafamiliale şi rolul familiei sunt recunoscute în etiopatogenia şi
dezv. sch.
A.Green susţine că sch s-ar putea datora influenţelor patogene ale unor părinţi, care
prezintă un caracter „psihotic” (fără simptom clinic)→ce riscă să provoace o psihoză
manifestă la copiii lor.
Bateson emite teoria familiei ipotetice în care copilul percepe mesaje contradictorii în
ceea ce priveşte comportamentul, atitudinea şi sentimentele, ce are ca urmare apariţia aşa
numitei „dublei legături” care bulversează copilul şi faţă de care, în scop defensiv, se
retrage în lumea sa psihotică.
Rolul fam. a fost subliniat şi de Lidz care distinge 2 modele anormale de comportament
intrafamilial:
1. sciziunea intrafamilială în care unul dintre părinţi se ataşează de copilul de sex opus
iar copilul este nevoit să-şi împartă ataşamentul
2. conflictualitatea intrafam. în care părintele „dominator” se impune şi câştigă
ataşamentul copilului
! Aceste relaţii asimetrice intrafamiliale îşi pun amprenta asupra personalităţii
copilului şi determină procesul patologic.
Wynne descrie „familia schizofrenogenă” în care expresia emoţională este perturbată prin
comunicări verbale anormale de tip pseudo-ostil, fragmentate, vagi
Analiza relaţiilor intrafamiliale în schizofrenie formulează asupra particularităţilor
părinţilor concepţii adesea contradictorii. Astfel:
„mama schizofrenogenă” a fost descrisă de către unii ca având o atitudine de răceală
şi rejecţie, iar de către alţii ca posesivă şi protectoare.
descrierea tatălui variază foarte mult, el fiind pasiv şi ineficient sau aspru şi
dominator.
Au mai fost descrise familii caracterizate prin comportament şi exprimare ostile, critică la
adresa copilului sau dimpotrivă, familii hiperprotective, cu un nivel înalt de exprimare a
emoţiilor.
în acest sens s-a evidenţiat o rată mai mare a recăderilor în familii hiperprotective,
asociindu-se hiperprotectivitatea cu simpt. negativă, iar relaţiile reci şi emoţional
deficitare cu simpt. pozitive.
ar exista o diferenţiere după forma clinică:
o tipul paranoid producându-se în familiile în care copilul este respins de părinţi
o cel catatonic – în familiile supraprotectoare
3.10.3.Aspecte psiho-sociale
În apariţia sch, factorii socio-culturali, pot avea o pondere diferită.
Unele studii au acreditat ideea „psihozei antropologice”:
o psihoză funcţională apărută prin inocularea modelului schizoid
manifestată prin detaşare, hiperactivitate, reţinere, absenţa afectivităţii în viaţa
sexuală, fragmentarea activităţilor, ştergerea frontierei dintre real şi imaginar,
infantilism şi depersonalizare, care apar ca trăsături marcante a culturii civilizate şi
care favoriz. evol. spre sch.
un argument major ar fi absenţa sch în societăţile primitive, infirmat de studiile
recente
18
se consideră că schimbările sociale rapide, emigrarea, procesul de aculturaţie şi de
opresiune, pot avea un oarecare impact în declanşarea şi apariţia bolii.
Psihiatrii au făcut frecvent observaţia că psihoza apare după o psihotraumă, ca eşecul la
un examen, o dezamăgire în viaţa sentimentală, desfacerea unei logodne, nereuşita unui
proiect de viitor, ş.a.
conţinutul psihotic, în special delirurile şi halucinaţiile, exprimă situaţii traumatizante,
frustrări, aspiraţii nerealizate într-o formă alienată faţă de realitate şi câteodată
simbolică
Cercetările antecedentelor eredo-colaterale ale copiilor schizofreni indică:
frecvenţă crescută a mamelor cu:
schizofrenie
psihoză maniaco-depresivă
dezvoltări nevrotice de personalitate, obsesivo-fobică sau
hipocondrică
frecvenţă deosebit de mare a cazurilor cu unele trăsături disarmonice de
personalitate a părinţilor: originalitate exagerată, rigiditate psihică, indecizie,
inabilitatea de a recunoaşte anormalitatea comportamentului la copilul lor bolnav
Prin dezvoltarea serviciilor de sănătate mentală în condiţiile progresului tehnico-ştiinţific
şi cultural→ a apărut opinia că acestui progres i se datorează creşterea frecvenţei
schozofreniei
dar prevalenţa sch. fiind constantă→nu este vorba de ↑ frecvenţei, ci de o mai bună
depistare şi luare în evidenţă a boln.→ ac. progres se răsfrînge poz. şi asupra
capacităţii de depistare, dispensarizare şi resocializare a bolnavilor schizofreni.
Nu poate fi însă trecut cu vederea rolul de facilitare a manifestărilor unor cazuri de sch.
legate de progres (industrializare, migrarea de la sat la oraş, mobilitatea socio-profesională ↑,
bombardamentul informaţional, etc).
Rolul elementelor sociale şi culturale, clinica şi diagnosticul schizofreniei nu poate fi
neglijat, iar problema diferenţelor socio-culturale rămâne încă nerezolvată
aspectele transculturale pun schizofrenia în contextul culturii căreia îi aparţine
bolnavul.
etnopsihiatria se referă la înţelegerea bolii mentale la nivelul credinţelor populare –
cauzalitatea, semnificaţia şi terapia laică (nemedicală).
19
în apariţia acestor tulb se constată o activitate ↓ la niv cortexului F şi sistemului
vizual dorsal.
tulburările de atenţie selectivă în sch –tulburările de atenţie manifestate sub forma
dezorganizării funcţionale a modulării funcţionării cognitive şi a controlului
emoţional – sunt în corelaţie cu dezorganizarea răspunsurilor şi cu o tulburare a
selecţiei programelor de acţiune în organizarea sau planificarea acţiunii.
! deficienţele atenţiei selective, în sch, precum şi perturbările atenţiei susţinute, pun
pr. atât a intervenţiei formaţiei reticulare de la punte până la cortexul T, P, F cât şi
a lipsei motivaţiei.
în sch se înregistrează o modificare a memoriei „de muncă” (working memory), cu cât
informaţia este mai complexă şi cu o mai puternică încărcătură → deficitul apare mai
net când este necesară organizarea informaţiei (ex.: semantică pt. memorizare)
aceste tulb. se regăsesc şi în alte patologii (amnezii, depresie, trat. cu Diazepam)
tulburările de limbaj şi de comunicare relevă deficienţe la nivelul particularităţilor
performanţei şi nicidecum la nivelul competenţelor lingvistice →schizofrenii nu
respectă regulile pragmatice ale conversaţiei, utilizând inadecvat indexările,
conectările, referinţa pronominală şi neţinând cont de contextul comunicării şi în
special, de starea psihică şi de intenţiile celuilalt.
în ceea ce priveşte ideile delirante, delirul de influenţă s-ar asocia cu perturbări în
corecta autoatribuţie a acţiunilor.
Spectrul larg al tulburărilor din schizofrenie, diversitatea simptomelor care afectează
aproape toate domeniile psihice (gândire, percepţie, afectivitate, voinţă, conduite motorii,
conştiinţă, personalitate) nu sunt prezente în totalitate la acelaşi pacient şi nici un
simptom nu este patognomonic.
Diversitatea exprimării clinice a bolii sugerează afectarea mai multor regiuni cerebrale.
În absenţa evidenţierii leziunilor patogene, atenţia cercetătorilor a fost îndreptată în
direcţia explorării unor modele care ar putea explica diversitatea simptomatologică, cum e
modelul cognitiv
Disfuncţia cognitivă din schizofrenie:
- reprezintă o utilizare ineficientă a informaţiei şi experienţei defectuos raportate în timp şi
spaţiu→ ceea ce duce la asocieri anormale între datele care aparţin Eu-lui şi cele
străine→conducând la formularea unor planuri şi decizii care afectează la o scară mai
mică sau mai mare activitatea zilnică
- implică circuite neuronale şi nu o simplă leziune localizată→sugerând rolul legăturilor
cortexului prefrontal cu alte zone corticale sau subcorticale, în special cu talamusul şi
striatul.
Validitatea cl. a modelului cognitiv e susţinută de teste psihologice, care indică
accentuarea deficitului cognitiv indiferent de vârstă, deci independent de deteriorarea
consecutivă procesului de îmbătrânire.
testul apreciativ tematic şi testul Roschach arată frecvenţa răspunsurilor bizare
părinţii pacienţilor cu sch. au devieri mari la testele proiective (consecinţă a
contactului cu sch)
la aproximaiv 20-35% din pacienţii cu sch, apare afectarea atenţiei şi inteligenţei,
descreşterea timpului de reţinere a materialului memorat, perturbarea capacităţii de
rezolvare a problemelor
QI la pac. cu sch. este unul ↓ comparativ cu cei cu alte afecţ. iar declinul QI are loc cu
progresia b.
Deficitul cognitiv se asociază cu lărgirea ventriculilor cerebrali, formele clinice în care
predomină simptomele negative şi prezenţa semnelor neurologice minore.
20
3.12.Alţi factori
factorii infecţioşi -supraapreciati în trecut, sch fiind considerată urmarea unor inf
(virotică, tbc, etc).
de asemenea a fost supraevaluat rolul TCC
etapele maternităţii coincid frecvent cu debutul unei sch, dar şi aici statisticile dovedesc
că incidenţa nu este mai mare decât în grupa de vârstă respectivă.
în cazul unor unor afecţiuni somatice bine precizate, se poate vorbi: fie de declanşarea sau
de precipitarea unui proces schizofrenic, fie – în anumite cazuri bine definite – de o sch.
simptomatică sau de o psihoză schizoformă.
21
- rasa: la negri şi hispanici prevalenţa este mai crescută decât la albi, dar poate fi rezultatul
procentului de minoritari care trăiesc în condiţii socio-economice precare şi în zone
urbane industrializate
- religia: evreii sunt afectaţi mai rar decât protestanţii sau catolicii
- caracterul sezonier: incidenţa mai mare iarna şi la începutul primăverii
- pacienţii spitalizaţi vs pacienţi ambulatorii: în prezent, aproximativ 80% dintre pacienţii
cu schizofrenie sunt trataţi în ambulator
Pornind de la modelul propus de Crow (schizofrenie pozitivă şi negativă), Eaton –
1996, grupează factorii de vulnerabilitate neurobiologică în două surse:
sursa A – corelată probabil cu factori genetici, non-lezională cerebrală, are o distribuţie
uniformă, cu un risc de boală apreciat la 2,5 % din populaţia ce trăieşte sub „spectrul
schizofreniei” – schizofrenia fără modificări structurale cerebrale cu conectivitate
conservată.
sursa B – afectează 0,2 % din populaţia generală. Andreasen – 1994, aprecia prevalenţa
sa la 20-50 % din totalul cazurilor de schizofrenie. Această sursă este considerată ca fiind
corelată cu factori de agresiune cerebrală (factori de neurodezvoltare sau factori de
vulnerabilitate primară neurobiologică şi biochimică) – schizofrenia cu modificări
structurale cerebrale şi disconectivitate primară.
Sch cu modificări structurale cerebrale şi disconectivitate primară e sugerată de o serie
de constatări:
anamneză poz. pt. traumatisme obstetricale şi manifestări de tip hipoxic intra-, peri- şi
postnatal;
prezenţa manifestărilor convulsive nonepileptice (convulsii febrile, modificări EEG
de tip iritativ);
semne neurologice minime (piramidale, extrapiramidale şi cerebeloase) existente
anterior instituirii medicaţiei antipsihotice.
Utilizarea antipsihoticelor din prima generaţie la pacienţii cu schizofrenie cu
modificări structurale cerebrale şi disconectivitate primară amplifică semnificativ riscul
efecte secundare serioase de tip neurologic (diskinezie tardivă, parkinsonism, evoluţie
pseudo-demenţială)
Teoriile despre complexitatea biologică şi culturală a populaţiei:
- au prezis o creştere a prevalenţei schizofreniei aflată sub tratament→în realitate, începând
cu anii '70 s-a constatat o scădere care nu poate fi explicată numai prin restrângerea
criteriilor diagnostice
- tabloul clinic şi evoluţia sunt mult mai puţin severe faţă de datele raportate în anii '20,
situaţie categoric datorată terapiei biologice şi psihosociale
- deşi majoritatea cazurilor sunt afectate pe toată durata vieţii, procentul persoanelor
incapacitate sever a scăzut, în concordanţă cu creşterea reciprocă a procentului pacienţilor
asimptomatici
Statutul social şi starea economică a pacienţilor:
- sunt în general defavorabile indiferent de populaţia studiată, iar rata mortalităţii este
ridicată, de aproape 3 ori mai mare la schizofreni în comparaţie cu restul populaţiei, riscul
cel mai mare fiind constatat la pacienţii cu vârsta sub 40 ani şi cei aflaţi în primii ani de
evoluţie
- în trecut, înainte de instituirea trat. şi asistenţei moderne psihiatrice, cei mai mulţi
schizofreni se pierdeau ca urmare a deshidratării, tbc, infecţiilor intercurente sau
malnutriţiei consecutive comportamentului şi condiţiilor de viaţă determinate de
simptomatologia psihotică → odată cu îmbunătăţirea condiţiilor de asistenţă psihiatrică,
principalele cauze de deces au rămas suicidul şi accidentele
Riscul suicidar:
22
- este foarte crescut în schizofrenie
- factori de risc suicidar:
sexul masculin,
vârsta <30 ani
celibat, izolare
lipsa ocupaţiei,
evoluţia cu frecvente recăderi,
dispoziţie depresivă
dependenţă de droguri
externare recentă din spital
comportament suicidar mai crescut pentru schizofrenia paranoidă şi cu nivel
educaţional înalt, probabil datorită sentimentelor de nesiguranţă, lipsa speranţei şi
realizarea faptului că dorinţele şi ţelurile propuse nu se vor îndeplini niciodată
- studiile epidemiologice recente remarcă creşterea semnificativă a frecvenţei
comportamentului suicidar la schizofreni, raportând o rată a suicidului finalizat de
18%→aceste studii au arătat că, în contrast cu progresele terapeutice, rata
comportamentului suicidar rămâne ridicată cu tendinţa la ↑ permanentă
- la primul ep. de boală, riscul pentru suicid este estimat la 2%, iar patternul evolutiv
corelat cu perioada de latenţă lungă între debut şi prima internare, inadecvarea terapeutică
cu utilizarea AP convenţionale, constituie factori ce favorizează recăderea rapidă cu
amplificarea riscului pt suicid la 20%.
! medicaţia AP atipică de tip multinodal (olanzapină, clozapina) acoperă întreaga gamă
a mecanismelor neurobiologice implicate în riscul suicidar la pacienţii schizofreni.
- 20-40% din schizofreni au tentative suicidare şi 18% finalizează suicidul.
O atenţie deosebită trebuie acordată factorilor de vulnerabilitate biologico-genetici
pentru depresie şi suicid în schizofrenie (18% suicid finalizat ):
factori primari – generează dezechilibre ale balanţei DA/5-HT şi sunt obiectivaţi prin
indicatori predictivi din antecedentele familiale pozitive pentru comportament violent,
autoagresiv şi adictiv;
factori secundari – consecutivi blocadei prelungite a receptorilor D 2 clasici
nigrostriatali.
Factorii clinici de risc major pentru suicid în schizofrenie sunt reprezentaţi de
persistenţa simptomelor negative şi a depresiei, prezenţa fenomenelor extrapiramidale,
deteriorarea cognitivă şi alterarea funcţionalităţii sociale. Tratamentul îndelungat cu
neuroleptice cu episoade multiple şi remisiuni incomplete anticipează comportamentul
autolitic.
În evoluţia schizofreniei pot să apară:
- infracţionalitatea, comportamentul violent, consumul de alcool şi droguri, care cresc
riscul de comportament heteroagresiv, până la omucidere
23
- scăderea semnificativă a capacităţilor cognitive
- pierderea tangenţială a contactului cu realitatea (retragerea soc şi inabilitatea de
prospectare a viitorului).
Primul episod psihotic
caracterizat mai frecvent prin simptomatologie predominent pozitivă la care se
asociază setul de simptome ce permite încadrarea diagnostică în conformitate cu
clasificarea internaţională.
Remisiunea → definită prin următoarele criterii:
o scor PANSS <3 la următorii itemi pe o perioadă de cel puţin 6 luni:
P1 ideaţie delirantă;
P2 dezorganizare conceptuală;
P3 comportament halucinator;
G9 conţinut neobişnuit şi aberant al gândurilor;
G5 manierism în procesele ideative şi postural;
N1 afect aplatizat;
N4 retragere socială;
N6 lipsă de spontaneitate şi cursivitate a conversaţiei.
Reacutizarea → reprezentată de reapariţia simptomelor pozitive cu depăşirea scorurilor
PANSS la itemii sugeraţi de remisiune în mai puţin de 6 luni;
Recăderea → reprezentată de un nou episod psihotic instalat după cel puţin 6 luni de la
remisiune.
Factorii de risc pentru episod psihotic, reacutizare, recădere se
grupează în:
Factori socio-demografici: mediu social defavorabil, handicapul social şi discriminarea
socială şi nivel socio-cultural redus, statutul marital (persoanele necăsătorite prezintă o
frecvenţă de 4 ori mai mare decât cele căsătorite);
Factori predispozanţi genetici (prezenţa tulb. psihotice sau a schizofreniei la rudele de
gradul I), traumatisme obstetricale cu asfixie prelungită la naştere şi episoade convulsive
febrile sau toxicoze în primele 12 luni de viaţă, consum de s. psihodisleptice în t. sarcinii
sau cu anemie severă, discrazie sg;
Factori precipitanţi: psihostresul social, fam. cu incapacitate de comunicare emoţională –
mama schizofrenigenă, sau familie cu expresie emoţională foarte ridicată, consumul de s.
psihodisleptice.
! Asocierea mai multor elemente de risc cu markeri neurobiologici au determinat
introducerea noţiunii de factor de risc cu semnificanţă înaltă, justificând în condiţii
standardizate intervenţia terapeutică precoce cu substanţe antipsihotice.
24
Simptomele prodromale ale schizofreniei (din DSM III) sunt:
1. izolarea socială sau retragerea
2. deterioararea marcată a comportamentului profesional
3. comportament marcat excentric (colectare de resturi alimentare, depozitare inutilă de
obiecte, solilocvie în public, dezinvoltură erotică etc)
4. neglijenţă marcată în ţinuta vestimentară şi igiena personală
5. tocirea, aplatizarea sau neadecvare emoţională
6. limbaj digresiv, vag, supraelaborat sau metaforic
7. ideaţie bizară sau gândire magică (superstiţii, revelaţii, clarviziuni, telepatie, „al
şaselea simţ”, „alţii pot să-mi influenţeze sentimentele”, idei prevalente de relaţie)
8. experienţe perceptuale insolite (iluzii patologice), fenomene de prezenţă exterioară a
unor forţe sau persoane ireale
În general, debutul tulburării este observat de către familie şi cei apropiaţi, care
caracterizează pacientul ca fiind schimbat, „nu mai este aceeaşi persoană”.
Individul nu mai are acelaşi rand. în activit. zilnice, apare ca dezinteresat de ceea ce se
întâmplă în jur şi cu propria pers., poate deveni interesat şi aderent faţă de idei abstracte,
filosofice, religie, ocultism.
Treptat se pierde contactul cu realitatea şi se dezvoltă următoarele fenomene:
- perplexitate – la debutul afecţiunii, pac declară că experienţele zilnice par stranii, nu
realizează care e motivul schimbărilor comportamentale şi ale personalităţii, de unde
provin simpt. pe care le trăiesc
- izolare – pacientul se retrage în singurătate, are sentimentul că este diferit faţă de cei
din jur şi evită compania celor care, altădată, erau apropiaţi
- anxietate şi teroare – apare un sentiment de disconfort general şi anxietatea invadează
trăirile zilnice, putând deveni paroxistică atunci când pacientul percepe realitatea ca
fiind ameninţătoare şi atribuie aceste pericole unor surse externe
Alte semne şi simptome ale perioadei prodromale sunt: comportament ciudat, experienţe
perceptuale ciudate, modificări ale afectivităţii, tulburări de limbaj, idei bizare,
Au fost propuse şi modele evolutive ale bolii, care nu au putut fi reproduse şi au eşuat în
încercarea de a dezvolta strategii eficiente pentru intervenţia precoce în schizofrenie.
În decursul ultimelor două decade au fost create o serie de instrumente de recunoaştere a
persoanelor cu risc înalt de dezvoltare a unui episod psihotic precum şi instrumente care
să permită un diagnostic precoce al schizofreniei, cum ar fi:
1. The Comprehensive Assessment of At-Risk Mental States (CAARMS):
2. Structured Interview for Prodromal Symptoms (SIPS):
3. Bonn Scale for the Assessment of Basic Symptoms (BSABS):
4. Interview for the Retrospective Assessment of the Onset and Course of Schizophrenia
(IRAOS):
Fenomenele psihopatologice ce pot fi utilizate pentru realizarea diagnosticului precoce
şi/sau pentru predictibilitatea apariţiei unui episod psihotic includ:
1. semne şi simptome prodromale caracteristice
2. deficite neuro-psihologice, evaluate prin intermediul testelor cognitive
3. caracteristicile evoluţiei bolii
Recunoaşterea precoce ar trebui să permită cât mai multor persoane cu risc ↑ de
dezvoltare a psihozei să beneficieze de iniţierea precoce a tratamentului adecvat
Pentru îmbunătăţirea acurateţii predictive a testelor diagnostic o posibilă soluţie este
reprezentată de screeningul secvenţial, care a dat naştere la dezbateri asupra aspectelor
etice implicate, deoarece trat. prematur la pacienţii cu risc de sch. ar putea fi un factor
stigmatizant pentru pac. şi familiile lor.
25
O alta soluţie în identificarea pers. cu risc ↑ de dezv. a sch ar putea fi reprez. de testele
biologice.
Criterii incluse în cadrul programului bazat pe iniţierea precoce a tratamentului de la
Melbourne, pentru definirea categoriei cu risc înalt de potenţiali pacienţi:
1. simptome psihotice atenuate şi cu durată mică intermitente
2. o ↓cu 30 de p. sau mai mult a scorului GAF (global assessment of functioning) pe
parcursul a 6 săptă., la care se adaugă un istoric familial de schizofrenie sau de
personalitate schizotipală
- Scală numită The Early Recognition Inventory (ERIraos) urmăreşte identificarea
persoanelor cu risc crescut pentru dezvoltarea bolii
5.1.2. Debutul
Atât de polimorf încât cu greu se decelează simptomele principale care vor duce la
desfăşurarea unor tablouri clinice, şi ele destul de diverse, iar ca evoluţie, lipsite practic
de specificitate
Poate fi exprimat:
printr-o psihoză acută, lucidă sau confuză
printr-un act medico-legal surprinzător
printr-o stare depresivă (cu sau fără preocupări sau tentative suicidare) sau manie
printr-o criză de originalitate juvenilă
printr-o stare nevrotică – la început fără fenomene disociative evidente
printr-o simptomatologie hipocondriacă, dismorfofobică
prin fenomene de depersonalizare şi de derealizare lucide şi trăite penibil de către
pacient
Diagnosticul de certitudine→ adesea imposibil ca urmare a:
polimorfismului tipurilor de debut al schizofreniei
lipsei de specificitate şi, ca atare, de semne patognomonice
de aceea V. Predescu delimitează noţiunea de schizofrenie prodromală şi propune
afirmarea dg după minimun 6 luni de la semnalarea fenomenologiei
clinice→existenţa simptomelor prodromale timp de 6 luni, cu interferenţe psihice
particulare presupune dg de schizofrenie.
Între formele de debut (schizofrenia incipientă), H.Ey diferenţiază:
I. formele progresive şi insidioase→caract. prin evol. continuă care conduce lent
bolnavul de la „predispoziţia caracterială” sau „nevrotică” până la sch (schizofrenia
cu debut insidios)
II. boala poate debuta printr-un acces delirant sau catatonic (schizofrenia cu debut acut)
III. între aceste 2 tipuri extreme, H. Ey situează după „tempoul” evolutiv intermitent sau
ciclic, forma ciclică de debut care se desfăşoară pe un fundal schizoid
IV. debutul monosimptomatic→ ap. unor simpt. cu atât mai deconcertante cu cât sunt
mai izolate
I. Debutul insidios
în grupa primară, H. Ey încadrează caracterul preschizofrenic, cunoscut sub denumirea
de schizotim (considerat ca un caracter normal)→care prin agravarea trăsăturilor duce la
„schizoidie” evolutivă→exprimată printr-o stare de inhibiţie, rigiditate, ↓ tonusului şi
eficienţei activit., pierderea ritmului, interesului faţă de instruire sau activit. profesională,
hoinăreală bizară, neglijenţă, părăsirea sau schimbarea nemotivată a locului de muncă
afectivitatea se modifică→ semnalând perspectiva athymhormiei
26
pac. rămâne indiferent la emoţiile poz. sau neg.→pe ac. fundal se pot decela st. de
proastă dispoz., iritabilit., intricate cu sentimente paradoxale ca: preocupări pentru
ştiinţă, filozofie, artă, politică, etc., cu care boln. nu au nici o tangenţă şi nici
competenţă / dispun doar de o pregătire sumară
paradoxul şi ambivalenţa afectivă se remarcă prin ostilitate faţă de familie, însoţite
uneori de excentricitate sexuală sau apragmatism sexual
modificările comportamental-caracteriale conduc treptat către exacerbarea tendinţei la
izolare, reverie şi, în ultimă instanţă, „sălbăticie” sau la poziţii de originalitate puerilă,
caricaturală sau la opoziţionism nemotivat (bizar) faţă de toţi şi de toate.
! Această formă de debut se referă la tipul de debut pseudopsihopatic, la personalităţile
premorbide cu trăsături accentuate de tip schizoid (închis în sine).
În etapa preschizofrenică se includ şi formele de debut insidios, cunoscute sub denumirea
de „debut pseudonevrotic”, neurasteniform, obsesivo-fobic, isteriform, anxios,
hipocondric etc.
În formele cu debut lent, se recunosc şi tablouri cl. cu aspect subacut în care sunt
introduse şi unele:
dintre tablourile cu debut afectiv atipic (maniacal, depresiv sau mixt)
forme de debut paranoid mai puţin zgomotos şi fără interferenţe confuzive.
Indiferent de aspectul insidios sau subacut, aceste forme au o serie de trăsături comune, şi
anume:
- tulburarea atitudinii faţă de sine şi de cei din jur, faţă de spiritul şi corpul propriu
- modificarea sensului conştiinţei propriului eu, apartenenţa la eu
- modificarea semnificaţiei lumii externe prin destructurarea conştiinţei allopsihice
- senzaţia trăită de obicei penibil a pierderii libertăţii interioare („nu am libertate
sufletească”, „lumea pentru mine şi-a pierdut interesul”, „eu mi-am devenit străin mie
însumi”)
- fenomenele incipiente şi comune de disociere→exprimate în actele comportamentale
neadecvate, bizare, în ↓ interesului pentru instruire şi performanţe, cu decădere abruptă
sau treptată ca elev, profesor, om de cultură, meseriaş etc, neglijenţă în ţinută, tocire sau
obtuzie afectivă faţă de cele mai rezonante evenimente cu privire la el sau la cei mai
apropiaţi lui.
lipsa de sensibilitate este uneori însoţită de trăire conştiintă şi dură a pierderii
rezonanţei emoţionale, exprimată clinic în anestezia psihică dureroasă, în care boln.
deplânge incapacitatea sa de a vibra emoţional atât la împliniri cât şi la decepţii şi
frustrări morale sau materiale.
se delimitează uneori aşa-zisul „raţionalism morbid”, caracterizat de Minkowski prin
tendinţa la raţionalizare sistematică şi la filtrare rece a relaţiilor interpersonale şi a
tuturor evenimentelor.
27
este vorba de „psihoze delirante acute” caract. prin ap. surprinzătoare a unui delir
tranzitoriu, în general polimorf în expansivitatea şi temele sale
în polimorfismul lor, tulb. de percepţie (halucinaţiile şi pseudohalucinaţiile) şi
fenomenele de influenţă, bizareria şi fenomenele de înstrăinare, lipsa totală a
conştiinţei b. (fără modificarea lucidităţii conştiinţei) sunt elemente care pun în
discuţie evol. posibilă către un proces disociativ
- stări de excitaţie maniacală atipică - prin asocierea unor elemente disociative (fenomene
de negativism, simbolizare excesivă, introversie, fenomene paratimice etc)
- stări depresive atipice - atipia se exprimă în ambivalenţa emoţională, obtuzie, anestezie
psihică dureroasă sau fenomene paratimice
- stări confuzo-onirice - de tipul unor reacţii exogene sau al unor psihoze toxiinfecţioase cu
tulburări de conştiinţă de tip oniric, delirant sau crepuscular
28
disocierea afectivă se manifestă printr-o răceală a contactului, o pierdere a elanului
vital şi o indiferenţă care definesc atimormia, dar de asemenea, printr-o mare
ambivalenţă privind viaţa emoţională→apare o discordanţă între conţinuturile
verbale şi expresia emoţională şi între aceasta din urmă şi mimică.
componenta motrică a disocierii culminează în sdr. catatonic exprimând
ambivalenţa şi pierderea vieţii mentale→acest sdr. se limitează, adesea, la un
negativism psihomotor şi la o inerţie deseori asociată unei sugestibilităţi
paradoxale (ecomimie, ecopraxie)
catalepsia cu pierderea iniţiativei motrice, flexibilitatea ceroasă, plasticitatea şi
menţinerea atitudinii impuse se întălnesc mai rar.
ambitendinţa reflectă, de asemenea, procesul disociativ.
delirul
considerat ca secundar disocierii şi caracterizat prin profunde alterări ale
experienţei trăite;
exc.: delirul primar care apare în mod insidios în prd. de debut a
primului acces sch şi care se manifestă prin percepţii / interpretări /
intuiţii delirante
temele delirante sunt diferite şi cuprind, în special, experienţele depersonalizării:
teme de persecuţie, de influenţă, de filiaţie, de transformare corporală, de referinţă,
idei mixte→rezultă o angoasa fragmentată
tulburările psihopatologice ale delirului sunt, de asemenea observate: HA,
cenestezice, psihice, psihomotrice, HV, olfactive, interpretări şi intuiţii delirante
se întâlneşte şi sdr. lui Clerambault într-o formă incompletă prin furtul gândirii,
devierea şi ecoul gândirii, a lecturii sau a scrisului, sonorizarea gândirii,
comentariul actelor, actele impuse.
autismul:
- se caracterizează prin introversie şi opoziţie la lumea exterioară→ ceea ce duce la
construirea unei lumi proprii şi care tinde a-l închide în sine (autoînchistare).
- se manifestă prin detaşarea exterioară şi prin prevalenţa vieţii interioare
- încununează polul deficitar sau neg. al simpt. sch cu o apatie importantă, tocire afectivă,
repliere socială şi o pierdere de contact vital cu realitatea.
Persoanele care suferă de boală încep să aibă o capacitate limitată de a interacţiona cu alţi
oameni şi adesea se retrag din lumea exterioară. Aspectul clinic al schizofreniei variază
mult de la un pacient la altul si de la un episod al bolii la altul; cu toate acestea, o serie din
simptome sunt aproape ubicuitare:
Tulburarea de gândire: dedusă de obicei din anormalităţile limbajului scris şi vorbit,
cum ar fi slăbirea asociaţiilor, digresiunile continue în vorbire, sărăcia conţinutului
vorbirii şi utilizarea unor expresii idiosincratice.
Delirurile: credinţe false bazate pe inferenţe incorecte despre realitate, în contradicţie
cu fondul social şi cultural al pacientului. Se pot observa adeseori idei de referinţă,
control sau persecuţie.
Halucinatiile: percepţii senzoriale în absenţa unor stimuli exteriori. Halucinaţiile
auditive (în special vocile) şi senzaţiile fizice bizare sunt cele mai frecvente.
Afectul anormal: reducere a intensităţii sau variabilităţii emoţionale răspunsuri
afective inadecvate sau incongruente din punctul de vedere al contextului
comunicării.
Perturbările comportamentului motor: adoptarea pentru un timp îndelungat a unor
poziţii bizare; scheme de mişcări repetate, lipsite de scop; activitate intensă şi
dezorganizată sau reducerea mişcărilor spontane, cu o aparentă ignorare a mediului.
29
Deşi nu există simptome patognomonice, se menţionează anumite grupuri de importanţă
specială pentru diagnostic, cum ar fi:
ecoul, răspândirea, inserţia sau furtul gândirii;
idei delirante de control şi influenţă;
halucinaţii auditive comentative sau venind dintr-o anumită parte a corpului;
idei delirante bizare;
comportament catatonic;
simptome negative (apatie, sărăcirea limbajului, aplatizarea afectivă, retragerea
socială, avoliţie, lipsă de interes).
Tabloul psihopatologic după E. Bleuler poate fi rezumat astfel:
1. Simptomele fundamentale care exprimă nemijlocit disocierea personalităţii:
- constituite din tulburările desfăşurării gândirii, afectivităţii şi trăirii propriei
personalităţi; în strânsă legătură cu acestea se modifică şi funcţiile volitive şi
activitatea
- în cadrul lor o deosebită importanţă prezintă ambivalenţa şi autismul
- sunt specifice şi durabile, fiind totdeauna prezente într-o formă sau într-un grad
oarecare
2. Simptomele accesorii:
- complică tb fundamental în mod durabil sau pasager; pot lipsi şi pot fi întâlnite şi
în alte psihoze
- includ tulburările de percepţie, ideile delirante, tulburările funcţionale de
memorie, simptomele catatonice, particularităţile vorbirii şi ale scrisului
- diferitele fenomene simptomatologice sunt strict interdependente fiind considerate
ca variate modalităţi de exteriorizare ale unei tulburări disociative a persoanei
H.Ey, considerând sch ca rezultanta unui proces care provoacă o evoluţie regresivă a
persoanei, sistematizează simptomele psihice schizofrene în:
simptome deficitare (negative) de origine organică ce constituie sdr. discordant;
acestea cuprind:
● tulburările desfăşurării gândirii
● tulburările câmpului conştiinţei
● alterarea valorilor logice
● dezorganizarea vieţii afective
● discordanţa psihomotorie (inclusiv comportamentul catatonic)
simptome productive (pozitive) de origine psihică – constituie sdr. delirant paranoid,
format din:
- trăirile delirante (experienţele delirante primare de depersonalizare, de influenţă,
etc)
- elaborarea delirantă secundară realizând lumea autistă, bazată pe un sistem de
convingeri, care în urma alterării sistemelor logice se clădeşte patologic şi este în
principiu închisă comunicării cu lumea reală
1. Aspectul general
expresia comportamentală cuprinde o paletă largă de manifestări, de la agitaţie psiho-
motorie, DTS, până la comportament liniştit, când pare morocănos, cufundat în propriile
gânduri sau imobil
uneori pot fi vorbăreţi, dornici de comunicare sau pot prezenta atitudini bizare,
manierisme, stereotipii, ori sunt imprevizibili şi pot trece uşor de la o stare de linişte
aparentă la un comportament violent, neprovocat, deseori sub influenţa halucinaţiilor
30
comportamentul agitat contrastează cu stuporul catatonic, în care pacientul este imobil, nu
răspunde la stimulii exteriori, nu vorbeşte, prezintă negativism sau sugestibilitate
(ecomimie, ecopraxie, ecolalie), stereotipii de poziţie, flexibilitate ceroasă
frecvent, ţinuta vestimentară are un aspect neîngrijit, murdar, expresia ignorării regulilor
de igienă corporală şi a dezinteresului faţă de lumea exterioară şi propria persoană
din primele încercări de a stabili un contact emoţional, se observă răceală afectivă, lipsa
empatiei şi zidul involuntar construit de către pacient, care îl separă de lumea exterioară
2. Tulburările de percepţie
halucinaţii, ce se pot derula la nivelul tuturor analizatorilor şi pot îmbrăca aspecte diferite
ca intensitate, complexitate şi răsunet afectiv
în afara halucinaţiilor, deseori se întâlnesc iluziile (falsa percepţie a unui excitant real),
care:
pot să apară în orice fază evolutivă a sch, în fazele active fiind interpretate de obicei
delirant
trebuie diferenţiate de halucinaţii (au un potenţial mai redus de a influenţa
comportamentul prin atitudinea critică a pacientului)
iluziile vizuale, deseori întâlnite în formele paranoide ale schizofreniei, sunt
exprimate prin:
o iluzia sosiilor (Capgras)
o false recunoaşteri cu caracterul delirant de înlocuire-substituire, multiplicare
de persoane, în scop ostil pacientului
în formele pseudonevrotice şi hipocondrice:
modificarea pragurilor sensibilităţii generale (destul de frecventă), dă senzaţia de
oboseală, lipsă de putere, stare generală de disconfort, hiperestezia antrenând o serie
de fenomene cenestopate vag localizate, sub forma înţepăturilor, senzaţiilor de arsuri,
fulguraţii, cefalee
spre deosebire de cenestopatiile nevrotice, toate acestea sunt adesea explicate prin
fenomene delirante (de influenţă, persecuţie, otrăvire, etc).
tulburările de schemă corporală se întâlnesc ca expresie a pierderii unităţii corporale, cât
şi fenomenelor dismorfofobice
coexistând cu fenomenele de derealizare se întâlnesc metamorfopsiile, elementele de déjà
vu, déjà connu, jamais vu, etc
o importanţă aparte au halucinaţiile adevărate, prezente la adulţi în următoarea ordine
descrescătoare: halucinaţii auditive, tactile, cenestezice, olfactive, gustative, kinestezice şi
vizuale
halucinaţiile vizuale, gustative, olfactive, tactile (haptice) pot apare în sch.→ dar frecvent
sunt datorate unui proces organic, ceea ce impune întotdeauna dg. dif. cu deliriumul,
demenţa, epilepsie de lob T sau alte condiţii neurologice sau medicale care pot provoca
simptomatologie psihoproductivă
halucinaţiile auditive:
- sunt caracteristice, cel mai frecvent întâlnite
- se regăsesc sub forma vocilor ameninţătoare, cu un conţinut obscen, acuzatoare sau
insultătoare, foarte rar cu conţinut plăcut; apar ca voci unice, multiple, cunoscute sau
necun., în dialog sau simfonie, uneori extrem de agasante; de cele mai multe ori
vocile se adresează direct bolnavului, conversează cu el, îi comentează acţiunile, îl
apostrofează sau îl elogiază; frecvent 2 sau mai multe voci discută între ele sau o voce
comentează acţiunile pacientului; alteori bolnavii le acceptă şi datorită lor întrerup
legătura cu realitatea şi se scufundă în lumea delirantă
31
- de un interes aparte sunt halucinaţiile imperative (comenzi halucinatorii) care
influenţează comportamentul (risc suicidar) sau îi reflectă dorinţele şi interesele;
uneori caracterul imperativ şi conţinutul lor extrem de periculos se transpune în acte
grave de auto- sau heteroagresiune.
- adesea fen de negativism verbal sau cele de baraj sunt consecinţa unor comenzi
halucinatorii auditive
pseudohalucinaţiile auditive:
îi vorbeşte mintea, aude cu urechile minţii, i se sonorizează propriile gânduri, lectura,
etc
sunt la fel de semnificative ca şi halucinaţiile auditive
sunt expresia psihopatologică a fenomenelor de influenţă din cadrul sindromului de
automatism mental („automatism ideo-verbal”)
aceste voci interioare, cu caracter de exogenitate, asociază frecvent senzaţia de furt şi
spoliere a gândurilor, de ghicit sau de tranzitism; apar sub forma furtului gândirii,
sonorizarea gândirii, ecoul gândirii, mişcări impuse, etc.
halucinaţiile şi pseudohalucinaţiile corporale:
sunt cenestezice, haptice, kinestezice
halucinaţiile cenestezice (falsele percepţii de funcţionare anormală a organelor
interne) sunt adeseori întâlnite în schizofrenie, fiind descrise sub forma unor senzaţii
bizare, ca de ex.: „a luat foc creierul”, „îmi sunt mutate sau mutilate organele”, „nu
îmi mai bate inima”, „am un şarpe în stomac”
au o deosebită semnificaţie, mai ales când sunt însoţite de trăirea provocării din afară
(raporturi sexuale forţate, extracţie de spermă, senzaţia de spoliere a măduvei, de
existenţă a unor paraziţi cu localizări diferite, îndeosebi în zonele externă şi internă a
organelor genitale)
uneori bolnavii reclamă prezenţa unor spirite, a unor fiinţe disgraţioase în interiorul
corpului, în diverse organe (şerpi care se mişcă în stomac, printre organele interne).
Toate aceste elemente ale fenomenologiei automatismului senzorial au de obicei
aspectul lipsei de libertate, de stăpânire interioară.
sunt cunoscute de asemenea perceperea unor mişcări articulare sau a unor deplasari
(ireale) în spaţiu, fără ca bolnavul să-şi schimbe poziţia (automatism motor sau
ideomotor)
halucinaţiile vizuale:
- mai frecvente la copii, preadolescenţi şi adolescenţi şi aproape nelipsite în debuturile
acute confuzive
- se întâlnesc rar în schizofrenia adultului, exceptând unele elemente exogene sau
confuzive
- scenele halucinatorii vizuale, cu aspect oneiroid sunt particulare oneirofreniei
pseudohalucinaţiile vizuale: mai frecvente; au aspectul unor imagini „făcute”, care se
„arată” bolnavului în minte – el „vede cu ochii minţii”, asemenea unor reprezentări
halucinaţiile gustative şi olfactive:
pot dobândi semnificaţie în contextul disociativ delirant-persecutor. În acest sens se
întâlnesc în formele paranoide asociate cu idei delirante de persecuţie, urmărire,
otrăvire (pulverizare de mercur, introducere de gaze, perceperea unor substanţe
toxice, putrede, cadaverice, miros de materii fecale, ploşniţe, etc; gusturi neplăcute,
corozive, râncede)
această fenomenologie aduce adesea în discuţie existenţa unei epilepsii temporale, a
crizelor uncinate
32
ambele procese cognitive sunt determinate de interesul pacientului în cadrul interviului
psihiatric;
de regulă pac e dezinteresat şi, ca urmare, testele relevă scoruri sub potenţialul
persoanei examinate
testele clinice şi instrumentarea psihologică pot evidenţia:
tulburări cantitative ale atenţiei, atât voluntară cât şi spontană
hipoprosexia nu este un element important al dg.→ ci mai degrabă un simptom
care trebuie urmărit în cadrul asistenţei terapeutice, deoarece pacienţii acuză
dificultăţi de concentrare după instituirea tratamentului neurologic
tulburările de atenţie:
- nu au aspecte specifice, dar prin detaşarea, lipsa de interes faţă de ambianţă,
hipoprosexia spontană şi voluntară devin evidente cl atât în prd desfăşurării
productive a tb cl, cât şi în stările postprocesuale
- deficitul de concentrare şi închiderea în sine fac dificilă desfăşurarea unei activităţi şi
diminuează eficienţa performanţelor psihologice, fără a fi vorba de o deteriorare
organică
- chiar şi dificultăţile aparente de orientare în timp sau inconsecvenţa relatării unor
date, a unor evenimente nu se datoresc unei scăderi a capacităţii mnezice, ci a celei de
concentrare a atenţiei, lipsei de interes şi detaşării
tulburările de memorie:
- nespecifice pentru sch., constau în hipomnezie de fixare ca urmare a lipsei de interes
faţă de realitate
- în unele forme clinice hebefrenice, paranoide şi maniacale atipice pot apărea
fenomene de hipermnezie, descrise de Chaslin sub denumirea de mentism
hipermnezic, mai ales în cadrul sindromului de automatism mental
- pot apărea amintiri reale, modificate ca amplasare în timp sau spaţiu, care după
apartenenţă sau conţinut par conforme cu realitatea (allomnezii)
aceste amintiri sunt însoţite de amintiri false, produse de imaginaţia bolnavă
(pseudomnezii), nu rareori cu caracter aparent confabulator
- toate aceste fenomene (paramnezii) nu se datoresc unor tulburări propriu-zise de
memotie, ci constituie interpretări delirante localizate în trecut, ca şi falsele
recunoaşteri (nerecunoaşterea, confundarea, substituirea sau multiplicarea imaginii
unor persoane).
- dezorientarea autopsihică (depersonalizarea) sau allopsihică (derealizarea) apare ca
fenomen disociativ şi nu numai ca expresie a tulburărilor calitative de memorie
- amneziile lacunare sunt posibile în schizofrenie numai pentru:
perioadele confuzive
stările de agitaţie psihomototie ale căror intensitate şi încărcătură au
aspectul unor stări de afect patologic şi amintesc stările crepusculare
(de fapt nespecifice sch.).
4. Tulburările gândirii:
! spectru larg de tulburări ale gândirii, de ritm şi coerenţă, de conţinut şi ale expresiei
verbale şi grafice.
Tulburările de gândire cuprind: I. tulburări în desfăşurarea gândirii; II. tulburări
care afectează cu preponderenţă conţinutul gândirii; III. tulburările de limbaj (vorbit şi
scris)
I. Tulburări în desfăşurarea gândirii
Fluxul gândirii poate fi accelerat până la mentism sau redus până la fadding sau baraje
ale gândirii, coerenţa variază, putând atinge destructurarea maximă a „salatei de cuvinte”.
33
Tulburările coerenţei gândirii:
în gândirea şi vorbirea schizofrenilor sunt deosebit de frecvente diferitele forme de
incoerenţă (inconstanţă, inconsecvenţă sau incoerenţă ideativă, incoerenţă sintactică
mergând până la schizofazie) – care exteriorizează o tulb a interdependenţei între
verigile lanţului asociativ al gândirii ce poate ajunge de la lipsa de relaţie logică între
diferite idei până la alterarea structurii sintactice
atunci când incoerenţa este mai pronunţată, deşi seamănă cu cea observată în
tulburările de conştiinţă, apare în schizofrenie pe fondul de claritate a conştiinţei
caracteristic este faptul că deşi pot avea şi un grad de constanţă, tulburările coerenţei
gândirii pot oscila de la un moment la altul între formulări total incoerente până la
absenţa oricărei tulburări asociative. Se pot constata deosebiri de la un bolnav la altul,
în sensul că la unii tulburările sunt abia schiţate, pe când la alţii asistăm la o completă
dezagregare a edificiului relaţiilor logice ale gândirii
frecventă şi relativ caracteristică schizofreniei pare să fie predominanţa incoerenţei ca
şi a altor tulburări în desfăşurarea gândirii în cadrul sferei delirante
Tulburarea asociaţiilor:
- se manifestă în gândirea schizofrenă prin modificarea noţiunilor
- mai multe noţiuni pot fi condensate într-una singură sau pot fi legate între ele pe baza
unui element secundar comun.
- nu mai sunt gândite cu toate componentele lor, sau aceeaşi noţiune poate avea 2
conţinuturi opuse (ambivalenţa intelectuală)
Viteza de desfăşurarea a gândirii:
mai accelerată (în cadrul mentismului) / mai des încetinită
uneori se poate decela barajul ca o oprire a fluxului mental
mai frecvent „fadding-ul mental” - ca o ↓ progresivă a responsivităţii, preciziei şi
vitezei gândirii
pot apărea perseverări şi stereotipii verbale, precum şi simptomul răspunsului alături
sau paralogia, care rezultă fie din incoerenţă, fie constituie expresia negativismului şi
bizareriei.
34
dispoziţia delirantă:
- constituie prima formă (în ordinea cronologică a apariţiei) a delirului primar
- este o stare difuză, vagă, fără un conţinut ideativ precis (o tensiune
delirantă)→caracterizată prin trăirea unei schimbări imperceptibile ce pătrunde totul;
odată cu ea, ceva ameninţător sau înălţător pluteşte în aer („ ceva se întâmplă, însă nu
ştiu ce, spuneţi-mi ce se întâmplă”)
- mediul psihologic (int sau ext) se caract. printr-o fizionomie stranie a situaţiei, în care
este trăită deseori o primejdie neclară şi care pune sub semnul întrebării existenţa
proprie→ dispoziţia delirantă poate fi asemănată în acest context cu dispoziţia unui
om cătuia i s-a întâmplat o mare nenorocire, ce nu i-a fost anunţată, dar pe care o
simte vag din fizionomia şi comportamentul celor din jur.
- având în vedere faptul că în mediul înconjurător al bolnavului cu dispoziţie delirantă
nu există nici o modificare obiectivă, trebuie presupusă o modificare proprie a
structurării trăirilor, care anunţă o negare a formei de existenţă ant a boln → în timp
ce mediul înconjurător primeşte astfel o fizionomie nouă şi stranie, devine rece şi
duşmănos sau, mai rar, deosebit de favorabil, bolnavul cu dispoziţie delirantă se simte
stânjenit, parcă închis între bariere sau, mai rar, extrem de liber, ca într-un extaz
interpretarea delirantă (percepţia delirantă):
se poate vorbi de interpretare delirantă atunci când unor percepţii reale li se acordă în
mod nemotivat (incomprehensibil) o semnificaţie anormală, de obicei în sensul unei
relaţii cu persoana proprie.
! nu este vorba deci de o modificare a percepţiei, ci de o interpretare anormală în
gândire a unor percepţii banale şi reale.
K. Schneider descrie percepţia (interpretarea) delirantă ca un fenomen cu 2 verigi:
- prima - o percepţie care în sine nu a suferit nici o modificare
- a doua – semnificaţia particulară, delirantă, pe care o primeşte această
percerpţie.
ideile delirante interpretative (percepţiile delirante) se caracterizează prin trăirea
modificată a mediului psihologic (extern sau intern)→lucrurile şi fiinţele, deşi aparent
aceleaşi, nu mai sunt la fel ca înainte: ele apar într-o altă relaţie semnificativă, nu mai
sunt neutre, ci ies în relief din fond
bolnavii văd astfel în jurul lor tot ce ar vedea un om sănătos, cu deosebire că
relaţia semnificativă apare schimbată, în sensul unei referinţe sau adresanţe
aproape totale la bolnav, care astfel se simte aşezat în „centrul lumii” („într-o
poziţie geocentrică”)
se descriu următoarele 3 etape de constituire a percepţiilor delirante:
I. obiectele sunt percepute ca adresate, revelante pentru bolnav, care nu ştie încă
de ce;
II. obiectele percepute sunt revelante, dar bolnavul ştie în general şi de ce ( ex.
pentru a-l verifica, din cauză că se filma, de obicei pentru a-l surprinde în situaţii
intime, jenante, etc.);
III.obiectele percepute au o semnificaţie precisă pentru bolnav ( ex. va fi executat,
va muri, etc.)
din interpretările delirante fac parte şi fenomenele de déjà vu şi jamais vu, falsele
recunoaşteri.
trăirile delirante interpretative nemotivate trebuie diferenţiate de relaţiile
semnificative, motivate pentru bolnav (interpretările care apar pe fondul unei anumite
dispoziţii, a unei stări de frică, neîncredere sau suspiciune, etc) →aceste reacţii
paranoide, care se menţin prin conţinutul lor în cadrul unui fond afectiv, sunt astfel
comprehensibile
35
intuiţia (inspiraţia) delirantă:
-reprezintă o variantă a delirului, dar fără aceeaşi valoare semiologică
-este constituită din reprezentări, idei, care apar brusc, încărcate de o semnificaţie
nemotivată şi care se referă la propria persoană, la alte persoane sau la lucruri
-este delirul ce apare autohton, nelegat de o percepţie
-uneori intuiţia delirantă e localizată în trecut (unii autori vorbesc în acest caz de o
amintire delirantă)
-poate apărea şi în cadrul unor dezvoltări anormale ale personalităţii (mai ales paranoice)
sau în cadrul unor dezvoltări reactive
-în schizofrenie intuiţiile sau inspiraţiile delirante sunt deosebit de bizare, neobişnuite
-trăsăturile schizofrene ale intuiţiilor delirante sunt: caracterul deosebit de covârşitor
pentru bolnav, dar mai ales caracterul de revelaţie, situarea pe linia continuă a
dezvoltării precedente a bolnavului
delirul de influenţă:
este deosebit de semnificativ când este trăit nemijlocit de bolnav
în gândire se manifestă cel mai pregnant prin următoarele fenomene:
- furtul şi întreruperea gândirii→în sensul că boln. relatează că alţi oameni îi
întrerup sau îi fură gândurile;
- facerea sau inspirarea gândurilor de către alţi oameni;
- răspândirea gândurilor
- bolnavul relatează că gândurile sale nu-i mai aparţin lui, ci sunt cunoscute de tot
oraşul, ba chiar de către toată lumea, acest simptom constituindu-se prin
participarea celorlalţi la conţinutul gândirii proprii
fenomenele de răspândire şi de furt al gândului se asociază de obicei, având probabil
la baza lor o modificare asemănătoare
Dacă toate fenomenele delirante trăite (primare) se fixează şi dacă sunt supuse de gândire
unui proces de elaborare secundară→pot constitui teme delirante mai mult sau mai puţin
sistematizate
aceasta izvorăşte din dorinţa boln. de a stabili cât de cât unele relaţii între
multitudinea de trăiri delirante şi cunoştiinţele, convingerile anterioare şi constituie
„munca delirantă” (K. Jaspers).
Delirul schizofren secundar apare ca o tentativă de a motiva variatele forme de delir trăit
(primar) şi uneori fenomenele halucinatorii care îl precedă în timp
astfel delirul, în forma sa autentic schizofrenă, de multe ori nu se opreşte la delirul
trăit, la experienţele delirante primare, ci le depăşeşte, le integrează şi le organizează
într-o lume interioară autistă, mai mult sau mai puţin închisă tuturor comunicaţiilor.
Sistematizarea nosologică din cadrul acestui proces de elaborare delirantă secundară are,
în cazul schizofreniei, un caracter mai mult sau mai puţin haotic, fragmentar şi tinde de
obicei spre o sărăcire progresivă.
chiar dacă se ajunge la un vast complex de idei delirante, nu este atins niciodată
gradul de sistematizare din delirurile parafrenice sau paranoice.
Tematic, ideile delirante sunt foarte variate şi situate cu precădere în zona persecuţiei şi
urmăririi
se regăsesc în etapele timpurii ale bolii, dar pot să se instaleze şi tardiv în evoluţia
bolii
ideile delirante sunt abstracte, bizare, lipsite de pragmatism→constatându-se o lipsă a
conexiunilor (slăbirea asociaţiilor), vorbirea alături de subiect, răspunsuri pe lângă
întrebare, tangenţiale, circumstanţiale care, alături de modificările coerenţei şi
tulburările expresiei verbale, fac discursul greu de urmărit, incomprehensibil uneori.
36
Delirul este tulb de conţinut a gândirii cea mai importantă, tematica variind de la
grandoare la persecuţie.
Nu există o tematică delirantă patognomonică schizofreniei, deşi anumite idei anormale
se întâlnesc mai frecvent în practica psihiatrică. Temele delirante cel mai frecvente
întâlnite sunt grupate astfel:
idei delirante de grandoare – posesia unor averi imense, aspect fizic plăcut sau
capacităţi deosebite (percepţii extrasenzoriale), relaţii şi prieteni sus-puşi, este o
personalitate importantă (conducător de stat, personaj politic, rege, împărat)
idei delirante de negaţie – lumea din jur nu mai există, prietenii şi rudele au murit sau
urmează să moară din cauze nenaturale
idei delirante de persecuţie – este persecutat de prieteni, colegi, vecini, partener
conjugal; este urmărit, activitatea îi este monitorizată sau spionată de către stat şi
guvern (poliţie, armată, securitate, SRI) sau alte organizaţii cunoscute (secte,
organisme internaţionale de spionaj)
idei delirante somatice – convingerea că unele organe interne nu mai funcţionează sau
sunt putrede; nasul, ochii, urechile sau alte segmente corporale au dimensiunile
schimbate, desfigurate
idei delirante sexuale – comportamentul sexual este cunoscut de către cei din jur; el
sau unele persoane sunt considerate perverse sexual (pedofili, prostituţie, violatori);
masturbaţia conduce la boală sau este o cauză de nebunie
idei delirante religioase – convingerea că el sau alte persoane au păcătuit în faţa lui
Dumnezeu; că are relaţii speciale cu Divinitatea, că are misiuni religioase, că este
diavolul sau va fi condamnat să ardă în iad
idei delirante de relaţie – diferite persoane, televiziunea, radioul, ziarele se referă la
persoana sa, îi comentează acţiunile
37
uneori schizofrenii vorbesc mult, aproape neîntrerupt, nu cu scopul de a comunica cu cei
din jur, ci indiferent de reacţia acestora
- exacerbarea maximă a acestei tulburări (verbigeraţie) constă în repetarea monotonă,
stereotipă, fără sens a unor părţi de propoziţii sau propoziţii, uneori legate prin rime
sau aliteraţii
- opus acestui fenomen este mutismul, formă verbală a negativismului, în care însă
uneori bolnavul acceptă să răspundă în scris.
expresia verbală a schizofrenicilor poate fi alterată, şi anume:
- vorbire puerilă cu articulare imperfectă şi negramaticală, vorbire despre propria
persoană la persoana a III-a, folosirea exclusivă a infinitivelor
- vorbire anormal de joasă ca tonalitate, foarte înceată, prea rapidă sau prea lentă,
redusă la o mormăială neinteligibilă, îndreptată în altă direcţie decât cea în care se află
interlocutorul
- unii bolnavi imită vorbirea unor străini care ar fi învăţat recent şi insufucient limba
română.
abaterile gramaticale din vorbirea schizofrenicilor au fost reunite sub denumirea de
paragramatisme.
în legătură cu ideile delirante, conţinutul limbajului poate deveni metaforic→ iar la
nevoie se ajunge la crearea unor cuvinte noi – neologisme – care lasă impresia că sunt
elaborate de către bolnav pentru a-şi exprima trăirile deosebite, cu totul noi, care apar în
cursul procesului schizofren.
spre deosebire de neologisme, care apar în special la schizofrenii paranoizi şi care au
o anumită semnificaţie, ceea ce le conferă şi o oarecare persistenţă, neologismele care
apar în stările terminale şi cu incoerenţă accentuată pot căpăta caracter incidental şi
nerepetabil.
ca o expresie verbală a autismului în gândire, schizofrenii pot realize glosolalia (tulburare
care constă în folosirea unui limbaj artificial, strict personal şi secret).
schizofazia (confuzia verbală)= tulb deosebit de gravă a limbajului în sch, datorită mai
ales incoerenţei din gândire, în care vorbirea devine complet incomprehensibilă,
transform într-o înşiruire de fraze incoerente, expresii neadecvate, neologism, uneori însă
cu păstrarea relativă a unor structuri gramaticale
scrierile schizofrenilor:
- sunt de la început ciudate prin alegerea hârtiei, cernelii, manierismul trăsăturilor
grafice, etc.
- apar des în scris stereotipii izolate sau chiar întreaga acţiune de a scrie poate căpăta
aspect stereotip: de la scrierile identice ca formă şi conţinut adresate mai multor
personae, până la coli de hârtie umplute cu acelaşi cuvânt repetat de nenumărate ori,
pe linii verticale sau orizontale
- conţinutul scrisorilor bolnavilor, strâns legat mai ales de gândirea şi vorbirea lor, este
de cele mai multe ori expresia gândirii delirante şi a incoerenţei.
38
- sunt inandecvate, neconcordante cu sensul sau conţinutul comunicării şi par ale altei
persoane
- pac. pot afirma că nu mai pot să trăiască afectiv evenimentele vieţii şi au impresia că îşi pierd
sentimentele
- aceste fenomene alături de tocirea emoţională constatabilă din interviul psihiatric sugerează
anhedonia
- se mai pot constata stări de extaz mistic, sentimente de omnipotenţă, frică de
„nebunie”, anxietate
! Modificările afective pot fi expresia b., consecinţa med. NL sau pot fi simpt. depresiei
postpsihotice.
Ca tulburări de afectivitate se pot identifica:
indiferenţa afectivă:
- cea mai caracteristică tulburare afectivă pentru schizofrenie;
- semnifică pustiirea relaţiilor afective sentimentale şi emoţionale mai ales
interumane; deseori se limitează la zona situată în afara sferei delirante→mai ales
la înc b pare să predomine o labilitate sau o fluctuaţie rapidă a sentimentelor,
asociată cu pierderea sentimentelor de simpatie, care se referă mai ales la rel cu
oamenii în general mai apropiaţi, în primul rând cu membrii familiei;
- în stadiile avansate ale bolii apare într-o formă mai radicală, constituind „demenţa
afectivă”
- generalizarea acestei pierderi a sentimentelor de simpatie provoacă lipsa raportului
afectiv, care pentru mulţi psihiatri constituie un indiciu semiologic important
inversiunea afectivă: apare în strânsă legătură cu pierderea sentimentelor de simpatie
şi mai ales în cazul existenţei unui delir de persecuţie în care se include oamenii
apropiaţi bolnavului, fiind tradusă prin sentimente de ură faţă de aceştia
deficienţa capacităţii de modulare afectivă:
- caracteristică afectivităţii schizofrene
- duce la rigiditate afectivă, ce poate fi însă întreruptă brusc prin trecerea la o st.
afectivă opusă.
lipsa de nuanţare şi corelare afectivă cu trăirile (de multe ori delirante) ale
bolnavului:
- de ex. seninătatea cu care bolnavii îşi expun ideile hipocondrice despre existenţa
celor mai grave boli, capacitatea de a discuta liniştit cu presupuşii persecutori, etc
paratimie:
- exacerbarea tulburării corelării affective; apare ca o discordanţă între idei,
sentimente şi emoţii→bolnavii reacţionează prin râs şi veselie la veşti triste, devin
trişti sau se supără pentru lucruri care pe indivizii normali i-ar lăsa indiferenţi sau
i-ar bucura.
paratimia:
- apare sub forma unei discordanţe între expresia mimică şi stările afective, ideaţia
şi vorbirea boln
- este greu de deosebit de paratimie, cu care se asociază de obicei. Disociaţia
schizofrenă se poate produce atât între afectivitate şi expresia ei, cât şi între
afectivitate şi gândire. Deseori exteriorizările stărilor afective au caracter
nenatural, exagerat, teatral; ele ne pot lăsa astfel reci, ceea ce contribuie la
deficitul raportului sau contactului afectiv
ambivalenţa afectivă:
- constă în posibilitatea ca o reprezentare să fie însoţită simultan de sentimente
pozitive sau plăcute, ca şi de sentimente negative sau neplăcute.
39
Pe planul emotivităţii predomină la începutul bolii o hipersensibilitate, o labilitate
emotivă sau o irascibilitate deosebită, care abia ulterior este înlocuită de areactivitate.
Înşelătoare poate fi areactivitatea aparentă datorită supărării sau resemnării.
Pot exista stări de bucurie, anxietate, culminând în extaz sau panică.
Dispoziţia afectivă fundamentală nu poate fi caracterizată net decât în stadiile mai
avansate. Anterior acestora există deseori stări disforice, euforice, depresive şi mai ales
mixte.
7. Tulburările psihomotricităţii
Pot fi cuprinse în comportamentul catatonic, care şi-a pierdut mult din specificitate în
urma introducerii tratamentului cu neuroleptice, ce reproduc unele din manifestările
catatoniei (pierderea iniţiativei motrice, fenomene cataleptice, stereotipii, etc). Succint,
sindromul catatonic se caracterizează prin inerţie sau pierderea iniţiativei motrice.
Pe acest fond de pasivitate se observă fen psihomotorii semiautomate/semiintenţionale
caracteristice:
- catalepsia (menţinerea atitudinilor impuse)
- flexibilitatea ceroasă (plasticitatea maselor musculare în mişcările pasive)
- parakineziile (stereotipiile, manierismele, patetismele, mimica paradoxală sau
paramimia)
- negativismul
- sugestibilitatea
Cele mai caracteristice şi cele mai semnificative par să fie stereotipiile, negativismul
şi sugestibilitatea catatonică.
Stereotipiile:
- pot fi caracterizate ca atitudini, mişcări, acte coordonate, cuvinte sau fraze remarcabile
prin repetitiţia lor într-o formă imuabilă, fără scop util, ininteligibile
40
- au fost descrise stereotipiile de poziţie (de ex. perna psihică), de mişcare, de expresie (o
formă frecventă este botul schizofren, constând într-o permanentă proiecţie înainte a
buzelor), de vorbire (în care se include şi verbigeraţia), stereotipii ce se manifectă în scris
şi chiar stereotipii ale gândirii şi halucinaţiilor
Negativismul poate fi:
- pasiv – bolnavul nu face ceea ce se aşteaptă de la el
- activ – bolnavul face altceva sau chiar contrariul
Sugestibilitatea:
- poate fi considerată opusă negativismului şi constă într-o supunere automată, fără
rezistenţă, la ordine sau la orice solicitare din afară
- ca fenomene de sugestibilitate exagerată, de supunere automată sunt considerate şi
anumite forme de imitaţie patologică, ca ecopraxia, ecomimia, ecolalia, adică repetarea
gesturilor, mimicii sau cuvintelor celor din jur
Exacerbarea la maximum a fenomenelor catatonice inhibitorii (hipokinetice)
constituie stupoarea catatonică, care poate fi întreruptă de impulsiuni şi uneori de crize mari
hiperkinetice (deseori stereotipe) ce constituie agitaţia catatonică.
41
sunt de 2 tipuri: expansiv, cu agitaţie catatonică sau depresiv, în cadrul unei stupori
catatonice
9. Caracteristicile tulburării schizofrene a personalităţii
42
fenomenele descrise de obicei sub denumirea de „derealizare” delirantă), al interpretării
delirante a percepţiei în sine, normale, a lumii exterioare cât şi al intuiţiei delirante
relevantă în acest context apare incorigibilitatea trăirilor delirante; aceasta este de multe
ori concomitentă cu păstrarea capacităţii de judecată în afara delirului şi nu pare astfel să
izvorască dintr-o tulburare a capacităţii intrinseci de judecată, cu toate că de multe ori
fenomenele delirante se exprimă pe planul realităţilor psihice ca tulburări de judecată (ca
reflectări eronate ale lumii)
Derealizarea constă în impresia că lumea din jur pare schimbată, ostilă, părinţii nu
mai sunt la fel, prietenii şi cunoscuţii au altă fizionomie, altă personalitate
în consecinţă se conturează retragerea din lumea reală şi concentrarea asupra propriei
realităţi, dominată de idei ilogice şi egocentrism
aceste fenomene conturează autismul din schizofrenie (a nu se confunda cu autismul
copilăriei).
10. Abuzul de droguri şi fumatul
reprezintă entităţi comorbide frecv. întâlnite în sch. care determină o complianţă
terapeutică deficitară, rate crescute de reinternare, răspuns terapeutic şi ameliorare ↓ în
comparaţie cu ceilalţi schizofreni
se consideră că reprezintă o tentativă de auto-medicaţie, în scopul contracarării efectelor
secundare sau adverse ale terapiei neuroleptice sau pentru a combate abulia şi dispoziţia
neplăcută
43
- pupilele sunt deseori midriatice în stările acute şi rareori (şi cu precădere) miotice în
st. cronice; se poate evidenţia o inegalitate pupilară pasageră; de foarte multe ori
lipsesc reflexele pupilare;
- în afara halucinaţiilor corporale se decelează foarte des diferite parestezii, care pot
constitui în diverse perioade ale evoluţiei singurul simptom aparent al bolii;
- analgezia, uneori totală, frecventă, probabil de orig. psihică→ar putea explica
automutilările;
- de obicei LCR-ul nu prezintă modificări evidenţiabile cu ajutorul investigaţiilor
uzuale; rareori se decelează o uşoară creştere a albuminelor şi modificări în partea
stângă a curbelor la reacţiile coloidale; mai rar a putut fi constatată creşterea
numărului de celule în LCR
44
- pot dezvolta patologie legată de fumat: emfizem, afecţiuni pulmonare sau cardiace
- frecvenţa cardiacă în repaus este mai ridicată la cei cu schizofrenie datorită unei stări de
hiperactivitate
Date de laborator asociate:
- anomalii structurale cerebrale:
o lărgirea ventriculilor
o scăderea dimensiunilr lobilor temporali şi scăderea dimensiunilor creierului în
general
o creşterea ganglionilor bazali
- flux sangvin sau utilizare anormală de glucoză în anumite regiuni (cortex frontal)
- evaluări psihologice: dificultăţi în:
o schimbarea setului de răspunsuri
o centrare a atenţiei
o formulare de concepte abstracte
- anomalii ale „urmăririi oculare lente” ale unei ţinte (înc. sec XX) – sunt cant. şi cal.; nu
reprezintă un artefact NL; fiind sub ctr, genetic şi reflectând tulburările complexe ale
cortexului F, reprezintă un marker biologic în definirea vulnerabilităţii sch
- « sdr. impregnării cu apă » sau „intoxicaţia cu apă” – la sch cronici →consum exagerat de
apă ce duce la dezechilibre electrolitice (hiponatremie sg. şi ur.) (s-ar datora dereglării h.
antidiuretic)
creşterea creatinfosfokinazei (CK) – poate apare în sindromul neuroleptic malign
Conceptul de simptome pozitive şi negative a fost pentru prima dată formulat de John
Hughlings Jackson (1931), pornind de la consideraţia că:
simptomele pozitive reflectă fenomene cu originea în regiunile filogenetic superioare ale
creierului, datorate unor leziuni cu sediul în zonele subiacente, inferioare filogenetic
simptomele negative reprezintă o disoluţie sau pierderea anumitor funcţii cerebrale.
Simptomatologia pozitivă:
include: halucinaţiile, delir, incoerenţa gândirii, idei tangenţiale/ilogice, comportament
dezorganizat/bizar
reflectă o exagerare a unor funcţii normale; astfel, halucinaţiile sunt distorsiuni sau
exagerări ale funcţiei perceptuale sau mai bine zis o formă patologică a reprezentării
Simptomatologia negativă:
- reprezintă un deficit al unor funcţii normal prezente ale creierului
- includ: dificultăţile şi tulburările de limbaj, tocire afectivă, anhedonie, contact social
scăzut, abulie, apatie, hipoprosexie
- sunt dificil de tratat pentru ca răspund puţin la neuroleptice comparativ cu simptomele
pozitive
45
rezultatele testelor de inteligenţă sunt sub media populaţiei generale; acest deficit este
prezent de la debutul afecţiunii şi continuă să se deterioreze odată cu evoluţia
ca o concluzie, nu şi-au demonstrat superioritatea în diagnosticul schizofreniei, cel puţin
în comparaţie cu examenul clinic psihiatric
totuşi, aceste teste trebuie solicitate, repetat pe parcursul evoluţuiei, deoarece oferă
informaţii asupra ponderii unor simptome şi modificări comportamentale, informaţii
extrem de utile în stabilirea priorităţilor şi a planului intervenţiei psihosociale
Testul Rorschach conferă rezultatele cele mai specifice:
- fragmentarea angoasei: viziunea formelor tăiate, disociate izolate
- brutalitatea răspunsurilor: interpretarea anatomică, sexuală, fetală, se referă la naşterea
sau la posibila distrucţie, la descompunere
- răspunsuri prin: litere, cifre, figuri geometrice
- frecvenţa contaminărilor, a perseverării răspunsurilor
- raţionalism morbid, conţinut bizar, oribil
- numirea culorilor
- degradarea răspunsurilor: percepere iniţială bună pe fondul căreia se grefează asociaţii
bizare
- variaţi brutală a calităţii răspunsurilor
Investigaţiile cognitive şi rezultatele înregistrate în studierea percepţiilor, atenţiei, memoriei
şi gândirii au o certă valoare în delimitarea unor secvenţe etiopatogene, precum şi abordarea
terapeutică a bolii.
46
bizareriile conduitei
incapacitatea de a face faţă exigenţelor sociale
scăderea tuturor performanţelor
! După E. Kraepelin, „această formă intră în scena clinică pe nesimţite”.
Debutul fiind lent, insidios, anturajul o sesizează fie datorită:
exacerbării unor trăsături schizoide caracteristice personalităţii premorbide
unor acuze somatice cu aspect cenestopat nevrotic predominant asteno-depresiv
(oboseală, inerţie, indispoziţie, plictiseală).
Aceste modificări însoţesc trecerea caracterului schizoid către un fel de
„scleroză”, de secătuire a vieţii afective şi sociale a bolnavului.
În tulb. interesând preponderant sfera emoţională şi activit.→ tb. cl. se caract. printr-o
pierdere treptată a tuturor intereselor faţă de sine/de cei din jur, faţă de valorile şi
sensurile existenţei sociale.
Deficienţa crescândă a capacităţii de ordonare şi programare a activităţii de instruire, de
satisfacere a exigenţelor profesionale, lipsa de perseverenţă, de tenacitate şi
consecvenţă→duc la o destrămare treptată a coerenţei şi eficienţei comportamentului,
mergând până la neglijenţă în ţinută, în igiena personală, în respectarea convenienţelor
sociale, etc.
În comportamentul subiectului, până la un moment dat liniştit, apar o serie de acte bizare,
misterioase (preocupări de invenţie, dirijează circulaţia, controlează pasagerii în
mijloacele de transport în comun, etc) sau acte periculoase, agresive de obicei faţă de cei
din jur.
Productivitatea psihotică halucinatorie sau delirantă ocupă un plan secundar sau nu este
sesizată.
În gândire pot apărea fenomene de deslânare sau de incoerenţă cu expresii verbale sărace,
din ce în ce mai monotone şi mai lipsite de naturaleţe.
Închiderea în sine – autismul – este uneori „justificată” (H.Ey) prin concepţiile obscure
asupra mersului lumii, asupra religiilor, asupra unor norme prohibitive, care sugerează
existenţa posibilă a unor preocupări delirante, de multe ori necertificate însă convingător.
Importante în desfăşurarea tabloului clinic sunt:
- detaşarea şi obtuzia afectivă
- răceala şi respingerea uneori cu brutalitate a celor apropiaţi
- dispariţia progresivă a sentimentelor de simpatie
- ambivalenţa şi inversiunea afectivă
Conduita afectivă paradoxală implică apragmatismul sexual, tendinţa la masturbare, la
perversiuni (homosexualitate, exhibiţionism), denudări sexuale, prostituţie (în special la
femei).
Sch simplă este un diagnostic dificil de pus cu certitudine, deoarece depinde de stabilirea
dezvoltării lent progresive a simptomelor negative ale schizofreniei reziduale fără nici un
istoric de halucinaţii, idei delirante sau alte manifestări ale unui episod psihotic anterior,
dar cu modificări semnificative de comportament, cum ar fi o scădere marcată a
interesului, inactivitate şi retragere socială.
Prezintă ca variante: heboidofrenia (heboidie); schizonevroza (schizoza); schizofrenia
pseudonevrotică; forma hipocondrică
Se caracterizează prin:
47
discurs şi comportament dezorganizat, afecte tocite sau neadecvate, absenţa sindromului
catatonic
ideile delirante şi halucinaţiile, dacă sunt prezente, sunt fragmentare, spre deosebire de
forma paranoidă
debutează de regulă în adolescenţă, cu dezvoltarea insidioasă a unei simptomatologii
caracterizată prin abulie, tocire afectivă, deteriorarea habitudinilor şi modificări
comportamentale, afectare cognitivă, delir şi halucinaţii
la examenul anamnestic şi istoricul bolii se întâlnesc mai frecvent date privind agregarea
familială şi funcţionarea premorbidă săracă
prognostic - mai rezervat pe termen lung
evoluţia bolii este continuă, în comparaţie cu schozofrenia paranoidă
aspectul clinic de „nătâng” este caracteristic
Conform ICD10, schizofrenia hebefrenică:
este o formă de schizofrenie în care schimbările afective sunt proeminente, delirurile şi
halucinaţiile efemere şi fragmentare, comportamentul iresponsabil şi imprevizibil, iar
manierismele sunt obişnuite
- tulburările afectivităţii şi ale voinţei, ca şi tulburările de gândire trebuie să fie
proeminente
- halucinaţiile şi delirurile pot fi prezente, dar nu trebuie să fie proeminente
- impulsurile şi motivaşiile sunt pierdute şi scopurile abandonate, astfel încât
comportamentul pacientului devine fără rost şi lipsit de ţel
- o preocupare, superficială şi manieristică, pentru religie, filosofie şi alte teme
abstracte, poate spori dificultăţile în ascultarea şi înţelegerea cursului gândirii
individului afectat
dispoz. superficială şi inadecvată, adesea fiind însoţită de chicote şi zâmbete „auto-
satisfăcute”, „auto-repliate”, sau de maniere „alese”, grimase, manierisme, poze, acuze
hipocondriace şi fraze repetate
există o tendinţă de a rămâne solitar şi comportamentul pare lipsit de scop şi angajare
debutează de obicei între 15-25 de ani şi tinde să aibă un prognostic rezervat datorită
dezvoltării rapide a simptomelor „negative”, mai ales a tocirii afectivităţii şi pierderii
voinţei
Diagnosticul de hebefrenie trebuie să fie elaborat pentru prima dată numai la adolescenţi
şi adulţi tineri. Personalitatea premorbidă este caracteristică, dar nu neapărat necesară;
există tendinţe spre solitudine şi timiditate.
Pentru un diagnostic cert de hebefrenie este necesară de obocei o perioadă de 2-3 luni de
observaţie, pentru a fi siguri că modalităţile comportamentale caracteristice, descrise mai
sus, se menţin.
Concepută iniţial ca o demenţiere, însoţită adesea de tulburări afective de tip maniacal
care se instalează (debut acut sau subacut) rapid la vîrsta pubertăţii şi adolescenţei, se
caracterizează mai ales prin simptome particulare vârstei:
- sensibilitate şi susceptibilitate la contrarieri minime
- expresivitate, mimică policromă
- patetism, infatuare, tendinţă la obrăznicii puerile, caricaturale şi uneori neroade
- precocitate, înclinare spre preocupări ”înalte”, abstracte (care nu rareori interferează cu
aşa-zisa „intoxicaţie metafizică” în special în formele paranoide, care se desfăşoară pe
fond afectiv intens încărcat şi apare la pubertate şi adolescenţă)
Debutul este: treptat (lent) în 4 ∕ 5 din cazuri; în rest – subacut şi excepţional brusc
Se caracterizează prin:
fenomene disociative în gândire
48
irascibilitate
euforie, stări depresiv-anxioase
grimase şi manierisme
comportament pueril, „golănesc”, nerod
Procesele asociative se desfăşoară lent, adesea ap. fen. de deslânare şi incoerenţă asociate
cu disgrafii.
Tendinţa la filozofare se remarcă prin „autointrospecţie metafizică”, „ideologie
extravagantă”, „filozofare”, „intelectualizare delirantă”.
Conţinutul patologic al gândirii este adesea caracterizat prin preocupări şi convingeri
delirante, teme de inovaţie, de invenţie, filiaţie, reformă socială, erotice.
Acest tip de delir se leagă de aspectele particulare psihologice ale subiecţilor aflaţi la v.
pubertăţii şi adolescenţei (închegarea personalităţii, orientarea profesională, stabilirea
unor noi relaţii sociale, etc)
Fenomenele productive delirante, cu caracter megalomanic pot asocia convingeri
delirante de persecuţie, de urmărire sau teme diverse hipocondrice, mai ales când
dispoziţia de fond este mixtă sau cu înclinaţie către depresie, anxietate, care adesea
interferează cu stările euforice.
Evoluţia hebefreniei este cu tendinţă spre demenţiere profundă cu tocire afectivă,
comportament nerod şi incoerenţă accentuată în desfăşurarea proceselor asociative.
49
a) stupor (marcată descreştere în reactivitatea la ambianţă şi reducerea mişcărilor şi a
activităţii spontane) şi mutism
b) excitaţie (activitate motorie crescută, aparent fără scop, neinfluenţată de stimuli externi)
c) atitudini posturale (adoptarea şi menţinerea voluntară a unor poziţii inadecvate şi bizare)
d) negativism (o anumită rezistenţă, nemotivată, la toate instrucţiunile sau tentativele de a fi
mobilizat, sau mişcarea într-o direcţie opusă)
e) rigiditate (menţinerea unei posturi rigide în pofida eforturilor de a fi mobilizat)
f) flexibilitate ceroasă (menţinerea membrelor şi a corpului în poziţii impuse din exterior
g) alte simptome, cum ar fi: automatismul la comandă (complianţa automată la instrucţiuni)
şi repetarea cuvintelor şi a frazelor
Are ca simptomatologie centrală sindromul catatonic.
În primul plan, episodic sau fazic, apar fenomenele de pierdere a iniţiativei motorii, cu
oarecare creştere a tensiunii musculare, cu fenomene cataleptice, flexibilitatea ceroasă şi
fenomene parakinetice (manierisme, stereotipii de poziţie şi mişcare), negativism şi fenomene
ecopatice.
Tabloul clinic are ca extreme inhibiţia stuporoasă sau agitaţia catatonică.
Caracteristică este posibilitatea trecerii rapide şi imprevizibile de la fenomenologie
hipokinetică, inhibată, la cea hiperkinetică (care uneori este lipsită de fenomene catatonice
tipice (stereotipii, ecosimptome), tabloul clinic fiind dominat numai de agitaţia motorie).
Catatonia se caract prin tulburări generale ale comportamentului, de aspect schizofren
– cu mişcări bizare necontenite, ritmice sau stereotipe, cu impulsiuni nemotivate, râs bizar,
tulburări ale expresiilor verbale, paralogii, neologisme, alunecări parafazice, agramatisme,
incoerenţă, verbigeraţie, salată de cuvinte.
Delirul catatonic halucinator are ca temă persecuţia, urmărirea, exteriorizând
experienţele terefiante de distrugere, de fărâmiţare sau idei fantastice, despre care aflăm fie
prin dezinhibiţie medicamentoasă, fie din povestirile ulterioare ale pacienţilor despre
perioada de stare.
Tulb vegetative consecutive unor dereglări hipotalamo-diencefalice au o expresivitate
desosebită :
bolnavii se află adesea într-o stare de limită între somn şi veghe (după unii autori chiar şi
oscilaţia dintre hiperkinezie şi akinezie se înrudeaşte cu fenomenologia extrapiramidală)
tulburări de hipersalivaţie, hipersudoraţie, tulburări vasomotorii, acrocianoză, încetinirea
schimburilor metabolice, retenţia de lichide şi uneori fenomene grave de dezechilibru
hidroelectolitic datorat în special negativismului alimentar parţial sau total.
Ca forme de manifestare clinică a catatoniei se descriu: stupoarea catatonică; agitaţia
catatonică; catatonismul; catatonia periodică; catatonia pernicioasă (Weitbrecht); catatonia
mortală (Stauder); catatonia lucidă; catatonia confuzivă; catatonia tardivă
50
tulburările afectivităţii, voinţei şi vorbirii şi simptomele catatonice nu sunt proeminente
Exemple de simptome paranoide din cele mai obişnuite sunt:
a. idei delirante de persecuţie, referinţă, naştere ilustră, misiune specială, schimbare
corporală sau gelozie
b. halucinaţii auditive, care ameninţă pacientul sau îi dau comenzi, sau halucinaţii auditive
fără expresie verbală cum ar fi fluierături, pocnituri, ţiuituri, bâzâit sau râsete
c. halucinaţii olfactive sau gustative, ale senzaţiilor sexuale sau alte senzaţii corporale.
Halucinaţiile vizuale pot apărea, dar sunt rareori proeminente
Tulburarea de gândire poate fi evidenţă în stările acute, dar în acest caz ea nu
împiedică descrierea clară a delirurilor şi halucinaţiilor tipice.
Afectivitatea este de obicei mai puţin tocită decât în alte forme de schizofrenie, dar un
grad minor de incongruenţă este obişnuit, aşa cum sunt tulburările de dispoziţie ca
iritabilitatea, furia bruscă, groaza şi suspiciunea.
Simptomele negative cum ar fi tocirea afectivităţii şi afectarea voinţei sunt adesea
prezente dar nu domină tabloul clinic.
Evoluţia schizofreniei paranoide poate fi episodică (cu remisiuni parţiale complete)
sau cronică (simptomele floride persistă de-a lungul anilor şi este dificil a se identifica
episoade distincte).
Debutul tinde să fie mai tardiv decât în formele hebefrenică şi catatonică.
Forma paranoidă trebuie să îndeplinească criteriile generale pentru un diagnostic de
schizofrenie. În plus, halucinaţiile şi/sau ideile delirante trebuie să fie proeminente; de obicei
halucinaţiile vor fi de tipul descris la (b) şi (c), mai sus; delirurile pot fi de orice tip, dar ideile
delirante de control, influenţă sau pasivitate şi convingerea de tip persecutoriu sunt
caracteristice; tulburările afectivităţii, voinţei şi vorbirii sau simptomele catatonice trebuie să
fie relativ discrete.
Este important să se excludă psihozele induse de droguri şi cele epileptice şi să se
reţină că ideile delirante de persecuţie pot avea o pondere diagnostică redusă la populaţia
unor ţări sau în anumite culturi.
Este considerată:
- cea mai frecventă formă clinică
- drept cea mai tipică formă de schizofrenie, deoarece fenomenelor paranoide li se pot
adăuga elemente catatonice, hebefrenice; în acelaşi timp, sindromul ei central paranoid
poate constitui o interferenţă sau o etapă sau mai multe etape ale fiecărei forme de
schizofrenie, şi mai ales a formelor catatonice, hebefrenice şi afective.
Debutul schizofreniei paranoide poate fi pseudonevrotic, subacut sau acut.
În forma insidioasă, în anamneza pacienţilor se întâlnesc sindroame neurasteniforme,
depresiv-anxioase, de intensitate nevrotică sau cu preocupări dismorfofobice, fenomene de
depersonalizare şi derealizare lucidă de tip psihasteniform.
Debutul subacut cuprinde diverse sindroame afective, depresive sau euforice atipice
şi, mai ales, sindroame paranoide de obicei cu aspect reactiv
Debutul cu fenomene paranoide se întâlneşte de obicei în formele apărute la
pubertate, în perioadele critice (maternitate, climax) sau în urma acţiunii unor factori somatici
sau endocrino-metabolici (TCC, intervenţii chirurgicale, boli infecţioase, hipertiroidie,
sindroame suprareno-metabolice, etc)
Multe dintre formele de debut la pubertate sau adolescenţă au aspect zgomotos, nu
rareori confuziv, aici intricându-se uneori şi fenomene exogene (toxice, infecţioase).
Schizofrenia paranoidă se caracterizează prin predominanţa ideilor delirante, de obicei
asociate cu o bogată productivitate halucinatorie.
Instalarea şi evoluţia sindromului paranoid schizofren îmbracă un polimorfism şi o
dinamică deosebite.
51
Delirul este rupt de realitate, ermetic, incomprehensibil şi aparecu toate trăsăturile
sale definitorii ca delir primar. Se adaugă tulburările desfăşurării proceselor asociative, ale
relaţiilor emoţionale, comportamentului şi atitudinii faţă de sine şi faţă de cei din jur.
Indiferent de tematică, formele paranoide ale schizofreniei au următoarele
caracteristici comune:
1. apariţia la vîrste mai mature (după 25-30 de ani), fără a exclude însă posibilitatea apariţiei
în forme particulare înainte de 20 de ani (în special în formele de pubertate);
2. preponderenţa delirului în tabloul clinic este dublată de obicei de abundenţa
halucinaţiilor;
3. datorită instalării la vârsta maturizării personalităţii, fenomenologia disociativă a
activităţii, capacităţii de inserţie socială şi a personalităţii în totalitatea ei se desfăşoară
mai lent;
4. deşi, în marea majoritate a cazurilor, delirul este foarte polimorf ca expresivitate clinică,
prin transparenţa fugacităţii unor idei delirante se poate observa oarecare stabilitate a
tematicii de persecuţie, urmărire, relaţie, supraevaluare (mărire, filiaţie). Probabil această
stabilitate a tematicii delirante face să se înregistreze evoluţii ale unor deliruri polimorfe
către sistematizare de tip parafrenic şi mult mai rar paranoiac.
Poate prezenta ca sistematizare variantele: schizofrenia paranoidă cu fenomenologie
delirantă polimorfă; schizofrenia cu sindrom de automatism mental Kandinski-Clérambault;
schizofrenia paranoidă cu delir sistematizat halucinator (forma parafrenică); schizofrenia cu
sindrom paranoiac atipic; schizofrenie tardivă; oneirofrenia (schizofrenia oneiroidă);
schizofrenia afectivă; schizofrenia grefată
52
În ICD 10 această formă este considerată ca stadiu cronic în dezvoltarea tulburării
schizofrenice în care a existat o clară progresiune de la un stadiu iniţial (incluzând unul sau
mai multe episoade cu simptome psihotice, ce întrunesc criteriile generale pentru
schizofrenie), la o stare tardivă cu simptome negative şi deteriorări, caracterizate prin
durabilitate, deşi nu în mod necesar ireversibile.
Pentru un diagnostic cert trebuie să fie îndeplinite următoarele criterii:
a) simptome schizofrene negative proeminente, adică lentoare psihomotorie, hipoactivitate,
tocirea afectivităţii, pasivitate şi slabă comunicare non-verbală prin mimică, privire,
modularea vocii şi postură, dificultăţi în autoîngrijire şi performamţă socială scăzută
b) dovada existenţei în trecut a cel puţin un episod psihotic clar ce întruneşte criteriile
diagnostice pentru schizofrenie
c) o perioadă de cel puţin 1 an în timpul căreia intensitatea şi frecvenţa simptomelor floride,
cum ar fi delirul şi halucinaţiile, au fost minime sau substanţial reduse, iar simptomele
schizofrenice negative au fost prezente
d) absenţa demenţei sau altei patologii organice cerebrale; absenţa depresiei cronice sau a
hospitalismului, suficiente pentru a explica afectările negative
Dacă nu este posibilă obţinerea informaţiilor adecvate privind istoria anterioară a
pacientului şi din acest motiv nu se poate stabili dacă au existat criteriile pentru schizofrenie
pe o anumită perioadă din trecut, poate fi necesar să se pună diagnosticul provizoriu de
schizofrenie reziduală.
53
Schizofrenia cenestopată
Tulburarea schizofreniformă NSA
Exclud:
Tulburarea psihotică acută cu simptome de
schizofrenie
Schizofrenia ciclică
Schizofrenia latentă
F20.9 Schizofrenie nespecificată
54
Criteriile diagnostice ale lui K. Schneider (1952, 1957) împarte simptomele
schizofreniei în:
► simptome de rangul I: includ:
1. sonorizarea gândirii
2. halucinaţiile auditive la persoana a III-a, cu caracter contradictoriu şi de
excludere reciprocă (voci care se ceartă sau discută))
3. halucinaţii care comentează acţiunile pacientului
4. halucinaţii cu proiecţie corporală (trăiri de pasivitate somatică)
5. furtul sau influenţarea gândirii
6. influenţa asupra sentimentelor
7. influenţa asupra pulsiunilor (asupra motivaţiei)
8. influenţa asupra acţiunilor şi atitudinilor
9. simptomul denudării, descoperirii şi furtului propriilor gânduri
10. întreruperea cursului ideativ (barajul)
11. delirul senzitiv de relaţie, percepţia delirantă (percepţii reale ce par bolnavului
ca şi când ar fi făcute neraţional şi având pentru el o semnificaţie specială)
absenţa leziunilor organice şi prezenţa acestor 11 simptome constituiau pentru K.
Schneider criteriul de fundamentare a diagnosticului pozitiv al schizofreniei
► simptome de rangul II includ:
tulburările proceselor asociative
tocirea şi aplatizarea afectivă
alte tulburări ale percepţie
idei delirante subite (intuiţia delirantă)
perplexitate
modificările dispoziţiei depresive/euforice
sentimente de sărăcire emoţională
.......şi multe asemenea simptome
Mayer-Gross ia în consideraţie în stabilirea dg. de sch crt. lui K. Schneider, pe care le
abordează însă nu numai dpdv fenomenologic, ci şi din punct de vedere genetic,
constituţional şi al factorilor psiho-sociali. Acesta delimitează următoarele 6 simptome
primare:
1. tulburările de gândire
2. pasivitatea şi senzaţia de influenţă
3. delirul primar (ideile de relaţie şi influenţă)
4. aplatizarea-obtuzia afectivă
5. comportamentul catatonic
6. sonorizarea propriilor gânduri
Langfeldt (1939) în criteriile sale, pune în prim plan:
1. modificarea personalităţii sub aspectul tocirii emoţionale, pierderii iniţiativei şi
neadecvării comportamentului
2. evidenţierea tulburărilor catatonice
3. sentimentul de acţiune exterioară – de influenţă cu fenomene de depersonalizare şi
derealizare
4. delirul primar cu fenomene de relaţie şi influenţă
5. halucinoza cronică în absenţa unor indicii de psihoză exogenă organică, toxică sau
infecţioasă
Multitudinea preocupărilor pentru stabilirea unor criterii de diagnostic pozitiv îşi
găseşte reflectarea în diagnosticul multiaxial al schizofreniei.
55
1. capitolul V (F) din Clasificarea Internaţională a Maladiilor (ICD-10)
2. a IV-a ediţie a Manualului de Diagnostic şi Statistică a Tulburărilor Mintale (DSM IV şi
DSM IV-TR)
ICD 10
tulburările sunt caracterizate, în general, prin distorsiuni fundamentale şi caracteristice ale
gândirii şi percepţiei şi ale afectelor care sunt neadecvate sau tocite.
menţinute conştiinţa şi capacitatea intelectuală, dar deficite cognitive se pot instala de-a
lungul timpului
În ICD10, sch e descrisă alături de: tulb schizotipală ; tulb delirante ; tulburările
schizoafective
Se subliniază în primul rând faptul că tulburările gândirii, percepţiei şi ale afectelor
sunt „fundamentale şi caracteristice”, astfel încât ele duc la pierderea sentimentului de
identitate şi autonomie, iar deficitul cognitiv se instalează progresiv.
Debutul poate fi acut, cu comportament serios perturbat, sau insidios cu o dezvoltare
graduală a ideilor delirante şi a modificărilor conduitei.
Evoluţia este variabilă şi este inevitabil cronică sau deteriorativă (evoluţia este
specificată prin al 5-lea caracter). Distribuţia pe sexe este aprox egală, dar debutul tinde să fie
mai tardiv la sex ♀.
În ICD 10 diagnosticul de schizofrenie se stabileşte pe baza:
unor simptome caracteristice, care:
sunt împărţite în 8 grupuri cu importanţă diagnostică şi care deseori se manifestă
împreună:
o primele 4 grupuri cuprind ideile delirante şi halucinaţiile tipice, care:
în primele 3 grupuri sunt toate simptomele schneideriene de prim rang
în grupul al 4-lea delirurile sunt definite ca fiind inadecvate cultural sau
imposibile (echivalentul termenului de bizar din clasificările vechi)
o celelalte 4 grupuri includ ideile delirante şi halucinaţiile mai puţin tipice,
neologismele, barajele gândirii, manifestările catatonice, simptomele negative
cum ar fi apatia, sărăcia limbajului, tocirea afectivă şi discordanţa
duratei acestora si diferenţierii de o serie de alte tulburări psihice
Cu toate că nu pot fi identificate simptome strict patognomonice, este util ca, în
scopuri practice, să se dividă simptomele în grupuri de importanţă specială pt diagnostic, care
apar adesea împreună, cum ar fi:
a) ecoul gândirii, inserţia sau furtul gândirii şi răspândirea gândirii
b) idei delirante de control, influenţă sau pasivitate, clar referitoare la mişcările corpului sau
membrelor sau la gânduri, acţiuni sau sentimente specifice; percepţia delirantă
c) halucinaţii auditive sub forma unui comentariu continuu sau dialog despre
comportamentul pacientului, sau alte tipuri de halucinaţii auditive ce vin dintr-o anumită
parte a corpului
d) idei delirante persistente, de orice fel, care sunt inadecvate cultural şi complet imposibile;
de ex. idei delirante de identitate politică sau religioasă, capacitate şi puteri supranaturale
( afi în stare să controleze vremea sau a fi în comunicare cu extratereştii)
e) halucinaţii persistente, de orice tip, însoţite fie de idei delirante temporare sau abia
schiţate, fără un conţinut afectiv clar, fie de idei de supraevaluare persistente sau
halucinaţii care apar zilnic, mai multe zile sau luni, succesiv
f) întreruperi sau alterări prin interpolare în cursul gândirii, din care rezultă incoerenţă,
vorbire irelevantă sau neologisme
g) comportament catatonic, cum ar fi: excitaţie, postură catatonică, flexibilitatea ceroasă,
negativism, mutism, stupor
56
h) simptome negative: apatie marcată, sărăcire a vorbirii, răcirea sau incongruenţa
răspunsurilor emoţionale, care de obicei au ca rezultat retragerea socială şi scăderea
performanţei sociale. Trebuie să fie clar că acestea nu se datorează depresiei sau
neurolepticelor
i) modificare semnificativă şi intensă în calitatea globală a unor aspecte ale
comportamentului, ce se manifestă prin lipsă de interes, de finalitate, inutilitate, atitudine
de tip auto-repliere şi retragere socială.
57
- perplexitatea apare de obicei precoce, şi duce frecvent la convingerea că situaţiile de
fiecare zi posedă un înţeles, în special de rău augur, care se referă doar la individul
respectiv
- în tulburările de gândire tipice schizofreniei, trăsăturile periferice şi irelevante ale unui
concept, care sunt inhibate într-o activitate mintală normal direcţionată, sunt aduse în
prim plan şi utilizate în locul acelora care sunt relevante şi adecvate situaţiei; astfel:
gândirea devine vagă, eliptică şi obscură, iar expresia ei în vorbire uneori
incomprehensibilă
întreruperile şi interpelările în cursul gândirii sunt frecvente, iar ideile pot părea a fi
„extrase” de unii factori externi.
- dispoziţia afectivă este, în mod caracteristic, superficială, capricioasă sau nepotrivită
- ambivalenţa şi alte tulburări ale voinţei pot apărea sub forma de inerţie, negativism
sau stupor
- catatonia poate fi prezentă
În ICD 10 sunt descrise următoarele forme clinice ale schizofreniei: paranoidă;
hebefrenică; catatonică; nediferenţiată; reziduală; simplă; depresie post-schizofrenică
DSM IV
Diagnosticul de schizofrenie este susţinut în DSM IV şi DSM IV-TR de:
existenţa simptomelor caracteristice si durata minimă a acestora
durata minimă a tulburării
deficitul de integrare socio-ocupaţională
diferenţierea de:
tulburările afective şi schizoafective,
alte tulburări psihotice,
afecţiuni somatice,
consumul de substanţe
tulburare a dezvoltării de tip invadant din copilărie
58
ori două sau mai multe simptome tip A, dar într-o formă şi intensitate atenuate (de ex.,
convingeri ciudate, experienţe perceptuale neobişnuite).
D. Excluderea tulburării schizoafactive şi a tulburării afective: tulburarea schizoafectivă şi
tulburarea afectivă cu elemente psihotice vor fi excluse în baza:
1. absenţa unui episod major depresiv, maniacal sau mixt concomitent cu simptomele
fazei acute
2. dacă există modificări episodice ale afectivităţii în timpul fazei acute, durata lor va fi
mai scurtă comparativ cu durata perioadelor active şi reziduale ale bolii
E. Excluderea abuzului de droguri sau alte substanţe şi a condiţiilor medicale: tulburarea nu
este determinată de efectul direct psihologic al unei substanţe (de ex., droguri sau
medicamente) sau a unei boli organice.
F. Relaţia cu o tulburare invadantă a dezvoltării: dacă există un istoric de tulburare autistă
sau de altă tulburare invadantă (de dezvoltare pervasivă), diagnosticul adiţional de
schizofrenie va fi exprimat numai în cazul prezenţei certe a delirurilor sau halucinaţiilor
cel puţin o lună (sau mai puţin, în caz de tratament eficace).
59
Distincţia dintre cele 2 categorii largi ale simptomelor poz şi negative a câştigat o
largă acceptare:
- simptomele pozitive →par să reflecte un exces sau o distorsionare a funcţiilor
normale
- simptomele negative→ par să reflecte diminuarea sau pierderea funcţiilor
normale.
Ambele sisteme prezintă date susţinute şi date incomplete ale schizofreniei:
date susţinute:
sch reprezintă un grup heterogen de sindroame, diferite ca simptomatologie, evoluţie
şi prognostic
nu există simptome patognomonice; simptomele caracteristice sunt de 2 tipuri,
pozitive şi negative
poate apare la orice vârstă, dar cel mai frecvent debutul este în adolescenţă sau la
vârstele tinere
de obicei există o prd de câţiva ani, cu simpt. non-psihotice care preced debutul
(afectare cogn)
prognostic rezervat în cel puţin 50% din cazuri, dar există o proporţie semnificativă
de pacienţi care se remit, chiar dacă nu complet
date incomplete:
definirea schizofrenie în prezent, atât în ICD-10 sau în DSM IV sau DSM IV-TR este
incompletă
distincţia dintre formele clinice este dificilă (excepţie paranoid – neparanoid)
includerea simpt prodromale în dg e controversată; diferenţierea clară de alte tulb psihotice
lasă de dorit
relaţia între sch şi tulb schizotipală sau alte sdr din spectrul sch necesită informaţii
suplimentare.
Schizofrenia paranoidă:
DSM IV: trebuiesc satisfăcute următoarele criterii:
A. Preocupare pentru una sau mai multe idei delirante sau halucianţii auditive frecvente
B. Nici unul din următoarele simptome nu este proeminent: limbaj dezorganizat,
comportament catatonic sau dezorganizat sau afect plat sau inadecvat
ICD 10: Cel mai comun tip de schizofrenie mondial, cu tablou clinic dominat de deliruri
relativ stabile, de obicei paranoide, însoţite de halucinaţii (special auditive) şi de tulburări de
percepţie. Tulburările afectului, voinţei şi vorbirii şi simptomele catatonice nu sunt
proeminente.
- idei delirante de persecuţie, referinţă, naştere ilustră, misiune specială, schimbare
corporală, gelozie
- halucinaţii auditive, care ameninţă pacientul sau îi dau comenzi, sau fără formă verbală
(fluierături, bâzâit, râsete)
- halucinaţii olfactive sau gustative, ale senzaţiilor sexuale sau alte senzaţii corporale.
Halucinaţii vizuale pot apare dar sunt rar predominante.
- tulb. de gândire evidentă în st. acute dar nu împiedică descrierea clară a delirului sau
halucinaţiilor.
- afectul mai puţin tocit dar cu un grad de incongruenţă (iritabilitate, furie bruscă, groază,
suspiciune)
- simptomele negative (tocirea afectului şi afectarea voinţei) nu domină tabloul clinic
- evoluţia – episodică sau cronică cu persistenţa simptomelor floride de-a lungul anilor.
- debutul este mai tardiv decât în formele hebrefenă şi catatonă
- diagnostic diferenţial: psihoze induse de droguri, psihoze epileptice
60
Schizofrenia dezorganizată (hebefrenică):
DSM IV: trebuiesc satisfăcute următoarele criterii:
A. Oricare dintre următoarele sunt proeminente:
- limbaj dezorganizat
- comportament dezorganizat – duce la incapacitatea de a efectua sarcini cotidiene
- afect plat sau indacvat
B. Nu sunt satisfăcute criteriile pentru tipul catatonic
ICD 10: formă în care schimbările afective sunt proeminente, delirurile şi halucinaţiile
efemere şi fragmentare, comportamentul iresponsabil şi imprevizibil iar manierismele sunt
obişnuite, dispoziţia este inadecvată, superficială, însoţită de zâmbete „auto-satisfăcute”,
grimase, manierisme, acuze hipocondriace, fraze repetate
- există tendinţe la izolare, comportament lipsit de scop şi sentiment.
- debut de obicei între 15-25 ani, cu prgnostic rezervat datorită dezvoltării rapide a
simptomelor negative, mai ales tocirea afectivă şi pierderea voinţei
- personalitatea premorbidă este caracteristică dar nu necesară
- pentru un diagnostic cert de hebefrenie e nevoie de 2-3 luni de observaţie
Schizofrenia catatonică:
DSM IV: trebuiesc satisfăcute următoarele criterii:
Un tip de schizofrenie în care tabloul clinic este dominat de cel puţin 2 dintre următoarele:
1. imoblitate motorie evidenţiată prin catalepsie (incluzând flexibilitatea ceroasă) sau
stupor;
2. activitate motorie excesivă (evident lipsită de sens şi neinfluenţată de stimuli externi)
3. negativism extrem (rezistenţă evident nemotivătă la toate instrucţiunile ori menţinerea
unei posturi rigide la încercările de a fi mişcat) sau mutism;
4. bizarerii ale mişcărilor voluntare evidenţiate prin posturi (asumarea voluntară a unor
posturi inadecvate sau bizare), mişcări stereotipe, manierisme sau grimase evidente;
5. ecolalie (repetare patologică a unui cuvânt/expresie abia pronunţate de altă persoană)
şi ecopraxie (imitarea repetitivă a mişcărilor altei persoane)
- elemente asociate: stereotipii, manierisme, supunere automată, bizarerii
- în stuporul catatonic sau excitaţie se impune supraveghere atentă pentru a evita
vătămarea sa sau altor persoane
ICD 10: Predomină tulburările psihomotorii ca trăsătură esenţială şi dominantă, ce pot alterna
între extreme (ex hiperkinezia ş stuporul) sau supunerea automată şi negativismul. Atitudini
şi posturi pot fi menţinute pentru lungi perioade. Episoadele de excitaţie violentă pto fi o
trăsătură frapantă a acestei stări.
- rar observată în ţările industrializate dar comună în alte părţi
- fenomenele catatonice pot fi combinate cu oneiroidia (stare asemănătoare visului) sau
cu halucinaţiile scenice vii.
- Trebuie prezente predominant cel puţin unul din următoarele:
a. Stupor şi mutism
b. Excitaţie
c. Posturing (adoptarea şi menţinerea voluntară a unor poziţii inadecvate şi bizare)
d. Negativism
e. Rigiditate
f. Flexibilitate cerosă
g. Alte simptome: automatismul la comandă şi ecolalie
- la pacienţii necomunicativi cu manifestări comportamentale catatonice, diagnosticul
de schizofrenie poate fi provizoriu, până la dovada prezenţei altor simptome
61
- simptomele catatone nu sunt un diagnostic ptr sch
- pot fi provocate de boli cerebrale, tulburări metabolice, alcool sau droguri sau în
tulburările afective
- debutul la vârsta cea mai tânără, evoluţia mai îndelungată, nivelul cel mai scăzut de
funcţionare socială şi ocupaţională
Schizofrenia nediferenţiată:
DSM IV: trebuiesc satisfăcute următorul criteriu:
Sunt prezente simptomele care satisfac diagnosticul de schizofrenie dar nu sunt satisfăcute
criteriile pentru tipul paranoid, dezorganizat sau catatonic
ICD 10: Stările ce întrunesc criteriile pt sch dar nu sunt conforme cu nici un tip sau manifestă
trăsături comune mai multor tipuri, fără o clară predominenţă a unui set particular de
caracteristici diagnostice.
- trebuie folosită numai pentru stări psihotice şi numai după ce s-a încercat clasificarea
stării în una din cele 3 categorii precedente.
- Trebuie rezervat tulburărilor care:
a. Îndeplinesc criteriile diagnostice pentru schizofrenie
b. Nu satisfac criteriile pentru tipul paranoid, hebefrenic sau catatonic
c. Nu satisfac criteriile pentru schizofrenie reziduală sau depresia post-schizofrenă.
Schizofrenia reziduală:
DSM IV: trebuiesc satisfăcute următoarele criterii:
A. absenţa ideilor delirante, a halucinaţiilor, limbajului dezorganizat şi a comportamentului
catatonic sau flagrant dezorganizat, proeminente;
B. există proba continuităţii perturbării, indicată de prezenţa de simptome negative ori 2 sau
mai multe simptome de la A. dar într-o formă atenuată
- evoluţia poate fi limitată în timp, reprezintă o tranziţie între un episod pe deplin
dezvoltat şi remisiunea completă
- poate fi prezent continuu mulţi ani cu sau fără exacerbări acute
ICD 10: Stadiu cronic în dezvoltarea tulburării schizofrenice în care a existat o clară
prgresiune de la un stadiu iniţial (cu cel puţin un episod psihotic) la o stare tardivă cu
simptome negative şi deteriorări, caracterizate prin durabilitate, deşi nu în mod necesar
ireversibile.
Trebuiesc îndeplinite următoarele cerinţe:
- simptome negative proeminente, adică: lentoare psihomotorie, hipoactivitate, tocirea
afectului, pasivitate şi slabă comunicare non-verbală prin mimică facială, privire,
modularea vocii şi postură, dificultăţi în auto-îngrijire şi performanţă socială scăzută.
- existenţa în trecut a cel puţin un episod psihotic clar ce îndeplineşte criteriile de sch;
- cel puţin 1 an de intensitate şi frecvenţă minimă a simptomelor floride (delir,
halucinaţii) dar cu simptome negative prezente;
- absenţa demenţei sau altei patologii organice cerebrale;
- absenţa depresiei cronice sau a hspitalismului, suficiente pentru a explica afectul
negativ
Schizofrenia simplă:
Nu este clasificată în DSM IV
ICD 10: tulburare rară cu dezvoltare insidioasă şi progresivă a unor bizarerii
comportamentale, incapacitate de a îndeplini cerinţele societăţii, diminuarea globală a
performanţelor
62
- ideile delirante şi halucinaţiile nu sunt evidenţiabile, tulburarea nu este evident
psihotică
- trăsăturile negative se dezvoltă fără a precede simptome psihotice evidente, de orice
natură
- deteriorarea socială este manifestă, poate urma vagabondajul, apoi pacientul devine
absorbit de/în sine, inactiv şi lipsit de ţel
Depresia schizofrenică:
Nu este clasificată în DSM IV
ICD 10: Episod depresiv prelungit care apare ca o consecinţă a sch. Unele simptome ale sch
sunt încă prezente dar ele nu domină tb cl; frecvent sunt prezente simptomele neg dar pot fi şi
poz.
E asociată cu risc suicidar crescut
Diagnosticul trebuie pus dacă:
- pacientul a avut schizofrenie ce indeplineşte citeriile generale în ultimile 12 luni
- unele simptome sunt încă prezente
- simptomele depresive sunt proeminente şi produc suferinţă, îndeplinind cel puţin
criteriile pentru episod depresiv şi au fost prezente cel puţin 2 săptămâni
Alte forme de schizofrenie:
- schizofrenia cenestopată
- tulburarea schizofreniformă
- tulburarea schizofrenia-like acută
- schizofrenia ciclică
- schizofrenia latentă
- schizofrenia nespecificată
63
boli endocrine
carenţe vitaminice – B12, PP
neuroinfecţii – neurosifilis, encefalita herpetică, SIDA
boli autoimune – lupus eritematos sistemic
intoxicaţii cu metale grele sau alte substanţe
► Abuzul de droguri: stimulante (amfetamine, cocaină, etc.); halucinigene; anticolinergice;
delirium tremens; sevraj barbituric cu delirium
DD în sch în funcţie de etapa bolii şi de forma clinică a acesteia:
în prd. de debut a formelor acute→cu: tulb. afective/ nevrotice, TP de tip paranoid, sdr.
confuzive
în prd. de stare→ între diferitele subtipuri clinice şi tulb. delirante cr. (paranoie,
parafrenie), psihozele schizofreniforme, tulb. afective, etc.
Excluderea tulburărilor afective cu simptome psihotice sau a tulburărilor
schizoafective:
- dg de sch nu trebuie stabilit dacă există simptome afective, cu excepţia situaţiilor în care
simptome depresive sau maniacale au apărut clar după simptomele de sch; în cazul în care
există modificări ale dispoziţiei, acestea nu vor fi prezente decât o perioadă scurtă
comparativ cu durata totală a episodului psihotic; se face pe baza absenţei unui episod
maniacal sau depresiv major în parcursul fazei acute
- dacă simpt. psihotice survin exclusiv în cursul perioadelor de perturbare afectivă→dg.:
tulb. afectivă cu elemente psihotice
simptomele psihotice din tulburarea afectivă nu sunt persistente
pentru diferenţiere: ist. fam., ist. premorbid, evol., v. de debut, prognostic,
răspuns la trat.
depresia poate apare după un episod psihotic al schizofrenie şi trebuie
diferenţiată de efectul secundar al neurolepticelor cum ar fi sedare, akinezie,
aplatizare afectivă.
- dacă simptomele de schizofrenie şi afective se dezvoltă împreună, se pune problema
diagnosticului de tulburare schizoafectivă, chiar dacă un diagnostic de schizofrenie poate
fi susţinut de simptomele de tip schizofrenic; pt. tulburarea schizoafectivă: delirul şi
halucinaţiile sunt prezente în una din fazele bolii cel puţin 2 săpt în absenţa unui simptom
dispoziţional important; prognosticul este mai bun decât în sch
Tulburarea delirantă:
- se caracterizează prin păstrarea afectivităţii şi ponderea redusă a halucinaţiilor în tabloul
clinic, spre deosebire de schizofrenie
- deliruri→ sistematizate, nu sunt bizare, durează cel puţin 6 luni în contextul unei
personalităţi intacte, cu nivel de funcţionare relativ bun, în absenţa halucinaţiilor sau altor
simptome caracteristice sch (limbaj, comportament dezorganizat, simpt. neg. notabile)
- debutul mai frecvent în prd. de mijloc/târzie a adultului
- dificil de diferenţiat de schizofrenie paranoidă.
64
- ceea ce le deosebeşte de schizofrenie este păstrarea atitudinii critice faţă de boală, iar
fenomenele psihoproductive sunt absente
- comportamentul bizar rezultat din ritualuri şi ceremoniale poate sugera o schizofrenie, dar
aceste fenomene repetitive sunt prezente în scopul diminuarăă anxietăţii şi nu sunt
determinate de convingeri delirante
Tulburarea schizofreniformă:
- simptomele pot fi identice cu cele din sch, cu deteriorare mai puţin pronunţată şi
prognostic mai bun
- durata – cel puţin o lună şi mai puţin de 6 luni
- poate fi exclusă în cazul în care simptomele persistă mai mult de 6 luni
Retardul mintal
65
- nu are simptome psihotice manifeste→ dacă sunt prezente, se pune dg. de schizofrenie
adiţional.
- continuitatea şi aspectul global al nedezvoltării intelectului oligofrenului, dependenţa şi
legătura sa strânsă faţă de aparţinători, sugestibilitatea prin neînţelegerea situaţiei,
deficitul de însuşire a limbajului scris şi a noţiunilor abstracte matematice sunt tot atâtea
elemente de nedezvoltare intelectuală şi nu de regresiune printr-un proces disociativ.
- pt sch nu este caracteristică nedezvoltarea capacităţilor intelectuale şi, în general, a fc
psihice, aşa cum întâlnim în oligofrenii, la baza cărora stă sindromul psihoorganic cronic
cu toate caracteristicile lui.
66
evoluţia reversibilă după perioade mai scurte de timp (câteva zile sau săptămâni),
reapariţia simptomatologiei după reluarea consumului de alcool.
apariţia fenomenelor disociative, a dublei contabilităţi, a fenomenelor paratimice şi
tendinţa la perseverare a fenomenelor de automatism mental indică evoluţia halucinozei
către schizofrenie.
Fenomenele de „déjà vu”, „déjà vécu”, „jamais vu” etc., însoţite de alte fenomene de
depersonalizare şi derealizare, de halucinaţii olfactive şi gustative întâlnite în epilepsia
temporală, se deosebesc de sch paranoidă prin apariţia legată de tulb critică şi – de cele mai
multe ori – prin dispariţia postcritică. În plus, prezenţa fenomenelor bioelectrice cerebrale,
existenţa unor grafoelemente în focar, cât şi prezenţa fenomenelor critice în antecedente
servesc drept repere pentru diagnosticul diferenţial.
Sch. cu debut în preadolescenţă şi adolescenţă întâmpină serioase dificultăţi de
diferenţiere faţă de crizele de pubertate şi adolescenţă, sub forma „intoxicaţiei metafizice”,
„autointrospecţiei metafizice”, „delirul pretenţiilor intelectuale, „delirului dogmatic”,
„ideologiei extravagante”, „intelectualizării delirante”. Aceste fenomene caracteristice
adolescenţei nu sunt patognomonice sch şi, ca atare, nu tb confundate cu sch.
Ca reper de diagnostic diferenţial, se consideră că alunecarea în timp spre probleme
metafizice, religioase, cu apariţia unor „idei clocotitoare”, a unei „colecţii de idei sterile”,
„idei abracadabra – absurde”, însoţite de modificări ale comportamentului în sensul
conţinutului lor, exprimă debutul unei schizofrenii.
„Ideologia extravagantă” neînsoţită de modificări marcate de comportament, cu
păstrarea relaţiilor şi atitudinilor particulare puberului şi adolescentului în afara
fenomenologiei extravagante, cât şi lipsa ambivalenţei şi a fenomenelor paratimice cu
detaşarea specifică de realitatea, pledează pentru o „criză pubertară” de acest gen şi nu pentru
o schizofrenie.
67
50% prezintă tentative de suicid, 10% reuşesc
violenţa – risc mai ales la netrataţi, cu factori de risc: delir de persecuţie, istoric de
violenţă, deficite neurologice
risc înalt de moarte subită şi de boli somatice; speranţa de viaţă e scăzută;
remisiunea completă – rară
majoritatea schizofrenilor au o calitate a vieţii scăzută, caracterizată prin lipsa scopurilor
şi a iniţiativei, inactivitate, sărăcie, spitalizări frecvente, deseori determinate de lipsa unei
locuinţe şi a suportului familial sau social
Clasic, evoluţia schizofreniei este cu deteriorare în timp, cu exacerbări acute care se
suprapun pe un tablou cronic; vulnerabilitatea la stres durează toată viaţa
Evoluţia în timp a schizofreniei variază considerabil de la o persoană la alta. Cei mai
mulţi pacienţi au perioade de exacerbare şi de remisiune a simptomelor, în timp ce alţii
păstrează un nivel stabil al simptomelor şi al dizabilităţii, nivel care poate să se întindă de la
moderat la sever. Majoritatea pacienţilor au cel puţin unul, adesea mai multe episoade, după
primul lor episod psihotic. Riscul evoluţiei de proastă calitate – d.p. cu slaba calitate a
remisiunilor
Evoluţia schizofreniei mai este influenţată şi de orientarea şi motivarea personală
precum şi de sprijinul primit, sub forma asistenţei pentru refacerea capacităţilor şi pentru
recuperare. O mică parte (în jur de 10%) din pacienţi rămân sever bolnavi pe perioade
îndelungate de timp. Mulţi pacienţi nu revin la starea lor anterioară de funcţionare mintală.
Cu toate acestea, între o jumătate şi două treimi din oamenii cu schizofrenie se ameliorează
semnificativ sau recuperează, unii dintre ei aproape complet.
Printre factorii importanti care influenteaza aceasta evolutie diferentiata se numara
includerea in cadrul unui program complex care implica diverse abordări terapeutice, de
obicei inseparabil legate între ele, care trebuie să fie utilizate simultan.
Cercetarea clinica a aratat ca intirzierea accesului la servicii de sanatate mintala (DUP
- "duration of untreated psychosis" = durata psihozei netratate) este frecvent asociata cu
raspuns incetinit sau incomplet si cu risc crescut de recaderi in urmatorii 2 ani
Evoluţia conceptului de schizofrenie are ca trăsătură definitorie tendinţa evolutivă:
care se exprimă cl fie printr-o desfăşurare mai lentă sau mai puţin lentă, dar continuă şi
progresivă, fie prin exacerbări procesuale întrerupte de prd variabile de atenuare sau
dispariţie a fen psihopatologice.
care în majoritatea cazurilor este sumbră, către diferite forme sau grade de regresiune sau
deteriorare tipică a personalităţii şi a raporturilor bolnavului cu realitatea
se admite totuşi că este posibilă reversibilitatea totală sau parţială numai în condiţii
afective şi sociale deosebit de favorabile
evoluţia cronică - se corelează cu episoadele multiple şi cu ↓ aderenţei şi complianţei la
tratament.
Ca şi în cazul altor boli, mintale şi somatice, evoluţia bolii şi recuperarea sunt
determinate de o constelaţie de factori biologici, psihologiei şi socio-culturali, dat fiind că
aceşti factori pot fi influenţaţi şi că în prezent au devenit disponibile noi mijloace
farmacologice, există şanse considerabile ca pac să ducă o viaţă independentă, să îşi poarte
singuri de grijă şi să îşi reia activitatea în familie şi la locul de muncă.
Sch - cunoscută ca o afecţiune psihică cu evoluţie îndelungată, continuă, intermitentă
sau remitentă a cărei expresivitate clinică complexă şi polimorfă are drept caracteristică
esenţială disocierea autistă a personalităţii.
Asociază comorbidităţi:
psihiatrice (depresie, adicţie, comportament autolitic, deteriorare cognitivă
importantă)
68
non-psihiatrice importante (diskinezie tardivă, EPS, hiperprolactinemii,
disfc. sexuale, boli cv., dislipdemiile, DZ, HTA, sdr. metabolic)
care determină un grad de invaliditate şi dependenţă marcat, asociat unui risc ↑ de
mortalitate , cu costuri de îngrijire semnificativ crescute
În lumina investigaţiilor pe termen lung, ceea ce se numeşte „evoluţia schizofreniei”
se aseamănă mai curând cu un proces de viaţă deschis unei mari varietăţi de influenţe de toate
felurile şi nu cu o boală cu o evoluţie dată (prestabilită).
Printre influenţele de mediu importante asupra evoluţiei, se pot cita atitudinea familiei
şi evenimentele stresante, ca şi aşteptările pacientului, ale familiei şi persoanelor din jur, care
„par să acţioneze deseori ca profeţii care se autoîndeplinesc”.
69
În ceea ce priveşte formele clinice în raport de sindromul psihopatologic, prognosticul cel mai
favorabil îl au formele cu aspect toxic şi tablourile confuzive, sau stările acute de catatonie simplă sau
de catatonie stupuroasă.
Un prognostic rezervat au stările de agitaţie catatonică sau cele de hebefrenie.
În ceea ce priveşte prognosticul cazului individual, trebuie luaţi în consideraţie mai mulţi
factori:
1. debutul bolii:
- cele mai multe remisiuni se obţin în cazurile cu debut acut, confuz, delirant oniric, catatonic şi
paranoid polimorf; debutul acut are un prognostic cu mult mai favorabil decât debutul insidios;
2. vârsta la care debutează boala:
cu cât boala apare la o vârstă mai tânără, cu atât prognosticul este mai întunecat;
prognosticul sch infantile cu evol. lentă este destul de rezervat în comparaţie cu sch puberului şi a
adolescentului, şi cu atât mai sever cu cât debutul a fost mai precoce; procesul morbid interferează
cu însăşi dezvoltarea psihică a copilului, contracarând atât dezvoltarea intelectuală, cât şi
formarea personalităţii;
3. tabloul clinic (psihopatologic):
- toate stările cu tulburare a conştiinţei (care au un aspect identic cu tipul de reacţie exogenă acută),
precum şi tablourile cu o coloratură afectivă accentuată, maniacală sau depresivă, au un
prognostic mai bun;
- prognosticul este mai puţin bun dacă există tulburări de gândire la un bolnav cu conştiinţa clară; o
coloratură afectivă netă şi, în general, o comprehensibilitate relativă a situaţiilor de viaţă, în
cazurile acute, oferă un prognostic bun; dar în cazurile cu evoluţie cronică rectilinie a bolii, acest
criteriu rămâne înşelător;
- existenţa unui răspuns emoţional adecvat este un indiciu de evoluţie favorabilă;
- strâns legată de simptomatologie este problema prognosticului în diferite forme clinice:
prognosticul cel mai favorabil îl au:
formele catatonice (cu excepţia catatoniilor agitate şi prelungite ale copiilor),
formele cu stări depresive şi maniacale atipice,
forma paranoidă
hebefrenia are un prognostic rezervat, iar în forma simplă, mai ales, perspectivele rămân în
general sumbre
4. constituţia:
habitusul astenic şi displastic constituie, după unii autori, indicii pt o evol şi un prognostic în
general mai grave
habitusul picnic, la care sch apare mult mai rar, conduce la evol ciclice atenuate, care ajung
frecvent la „vindecări”
5. personalitatea prepsihotică:
- o personalitate prepsihotică bine integrată, bine adaptată în activitatea socială, sexuală şi
ocupaţională (profesională), prezintă şanse relativ mari de remisiune după un puseu psihotic
discordant
- personalitatea schizoidă este considerată ca având o semnificaţie prognostică rezervată
6. nivelul intelectual:
indivizii cu nivelul intelectual peste medie au un grad de recuperare mai mare decat cei cu
deteriorare importantă al căror echipament intelectual era destul de redus
7. factorii precipitanţi:
- existenţa unor factori somatogeni/psihotici în declanşarea maladiei pledează pt un progn în
general mai favorabil
8. ereditatea
semnificaţia încărcării ereditare morbide în predicţiunea evolutivă este îndoielnică
la copii, se consideră că ponderea factorului ereditar este cu atât mai mare cu cât debutul este mai
precoce
9. variabila terapeutică:
- la ameliorarea prognostică şi procentuală a remisiunilor şi a integrării sociale a schizofrenilor,
contribuie esenţial:
70
natura tratamentelor utilizate,
momentul aplicării lor,
dozele şi duratele administrării,
continuarea tratamentului de întreţinere,
existenţa măsurilor complexe şi gradate de recuperare.
3 factori generali care sunt determinanţi pentru deznodământul global:
1. un factor de personalitate - cu cât personalitatea premorbidă este mai adaptată şi
mai armonioasă cu atât evoluţia favorabilă este mai probabilă statistic
2. factorul boală - poate fi identic sau legat de factorul de personalitate, şi anume:
cu cât unele caracteristici principale ale bolii sunt mai floride şi mai tranzitorii
(tipul debutului, productivitatea şi caracterul acut al simptomatologiei iniţiale,
forma de schizofrenie), cu atât evoluţia favorabilă este mai probabilă statistic
3. factorul vârstă - a doua jumătate a vieţii exercită adesea o nivelare şi calmare a
fenomenologiei schizofreniei; cu cât persoana înaintează în vârstă, cu atât este mai
probabil statistic un curs favorabil al bolii
71
În faza ac., intervenţia psihoter tb să ţintească ↓ situaţiilor, mediului, evenimentelor de
viaţă stresante si suprastimulante. Comunicarea cu pac şi precizarea expectaţiilor tb să fie
simple, clare şi coerente.
Participarea familiei trebuie să includă psihoeducaţie, ameliorarea strategiilor de a
face faţă şi de a rezolva probleme, îmbunătăţirea comunicarii, reducerea stresului şi suportul
familial. Programele de intervenţie precoce sunt concepute pentru a educa pacienţii şi
familiile în legătură cu simptomele prodromale şi a-i încuraja să solicite intervenţia precoce,
în special în cazul recăderii iminente. Pacienţilor şi membrilor de familie trebuie să li
furnizeze informaţii cu privire la natura şi managementul bolii şi trebuie să fie încurajaţi să
colaboreze la planificarea şi implementarea tratamentului.
Principalele scopuri ale intervenţiilor psihosociale în managementul tulburărilor
psihotice sunt creşterea, menţinerea sau introducerea funcţionării mai bune în sfera
interpersonală şi în cea socială şi promovarea vieţii independente. Abordările psihosociale de
bază, care au făcut obiectul a numeroase studii, includ managementul de caz, reabilitarea
socială, reabilitarea vocaţională, intervenţia familială, antrenarea abilităţilor şi managementul
propriei boli, reabilitarea cognitivă, precum şi tratamentul integrat al dublelor diagnostice.
8.1. Terapia psihofarmacologică
Obiective terapeutice generale:
Reducerea simptomatologiei pozitive, negative, cognitive şi afective;
Obţinerea remisiunii;
Prevenirea recăderilor;
Siguranţa şi tolerabilitatea cu evitarea efectelor adverse şi a riscurilor terapeutice;
Asig. neuroprotecţiei cu conservarea eficienţei sinaptice şi evitarea modificărilor structurale
cerebrale.
Pe baza elementelor de dg. cuprinse în ICD 10 şi a principiilor psihiatriei biologice, s-au
identificat 4 clustere de pacienţi, relevante în abordarea terapeutică diferenţiată, cu aplicarea a
2 principii de bună practică medicală:
I. principiul neuroprotecţiei şi conservării cognitive - primordial în următoarele
circumstanţe:
perioada de debut – include manifestările prodromale, I ep. de b. şi 1-2 ani de la
debutul clinic;
forma cu simptome negative şi deficit cognitiv semnificativ, cu risc suicidar
important şi cu elemente de lezionalitate evidenţiabile anamnestic, clinic sau
paraclinic;
II. principiul limitării consecinţelor evoluţiei de tip defectual - adresat în special:
formei cu simptomatologie predominant pozitivă - fără deficit cognitiv
semnificativ şi simptome afective sau elemente lezionale;
formei cronice, reziduale.
MEDICAŢIA ANTIPSIHOTICĂ
- a reprezentat mult timp principalul remediu terapeutic în schizofrenie, odată cu
introducerea clorpromazinei şi descoperirea ulterioară a diferitelor substanţe
antipsihotice
- în prezent există un număr impresionant de AP convenţionale al căror mecanism de
acţiune constă în blocarea postsinaptică a R dopaminici D2, blocarea în diferite grade
a R noradrenergici, colinergici şi histaminici →prin această acţiune se realizează
efectele terapeutice în faza acută şi în faza cronică, dar şi o serie de efecte secundare,
care limitează eficienţa terapeutică
- AP convenţionale se administează în trat. psihozelor acute, precum şi în terapia de
întreţinere
72
- efectele terapeutice constau în reducerea simptomelor pozitive cum ar fi halucinaţiile
şi delirul, agitaţia psihomotorie şi procesele de gândire afectate
- eficienţa acestor preparate a fost demonstrată în timp, dar s-a constatat că 10-20%
dintre pacienţi răspund slab la terapia clasică
Alegerea antipsihoticului
Odată ce a fost stabilită nevoia de tratament medicamentos al unei tulburări psihotice
acute, selecţionarea medicaţiei potrivite este o sarcină de importanţă esenţială. În prezent este
disponibilă o gamă larga de antipsihotice. Pe lângă agenţii convenţionali, antidopaminergici,
au apărut în ultimii câţiva ani numeroase antipsihotice noi, de generaţia a doua. Ghidurile
pentru tratamentul schizofreniei pozitioneaza antipsihoticele noi drept optiuni pentru
urmatoarele circumstante:
pacient nou diagnosticat cu schizofrenie;
răspuns inadecvat / absent faţă de antipsihoticele tipice;
raspuns terapeutic la antipsihotice conventionale, dar cu efecte secundare importante.
Medicul trebuie să aleaga medicamentul optim care să determine remisiunea rapidă
fără stigmatizarea pacientului, să fie uşor de administrat şi bine tolerat. La alegerea căii de
administrare trebuie luate în considerare dorinţa şi abilitatea de a coopera ale pacientului,
precum şi nevoia de tranchilizare rapidă. Siguranţa in administrare şi posibilele efecte
secundare trebuie luate în consideraţie, pentru că afectează calitatea vieţii pacienţilor,
cooperarea şi atitudinea acestora faţă de terapie. În prezenţa complianţei parţiale pot fi luate
în considerare tabletele cu dizolvare rapidă sau formulările lichide.
Experienţa subiectivă şi răspunsul la tratamentele anterioare, evidenţiate printr-o
analiză atentă a istoricului medical al pacientului, pot să contribuie semnificativ la procesul
de selecţie şi pot să rezulte într-o acceptare mai bună a medicaţiei.
Un alt element important al procesului de elaborare a deciziei sunt regulile
sistemelelor specifice de asistenţă a sănătăţii şi de asigurări, pentru că ele determină
disponibilitatea medicamentelor la diferitele niveluri ale asistenţei de sănătate.
73
Medicaţia antipsihotică modernă
În ultima decadă a fost lansată o serie nouă de AP numite „atipice”, „novel” sau „de
gen. a II-a”.
Clozapina:
primul NL atipic, a cărei introducere a zdruncinat dogma conform căreia toate AP au un
ef. similar
este sg. AP a cărui eficacit. sup. a fost clar dem. şi susţinută în studiile pe loturi mari de
pac., fiind sup. AP standard cu obţinerea unui răspuns terapeutic în cazurile considerate
rezistente la tratament
spre deosebire de neurolepticele clasice, nu induce EPS la majoritatea pacienţilor
prezintă o serie de efecte secundare severe, cel mai temut fiind agranulocitoza, care:
- este raportată la 1-2 % dintre pac trataţi cu acest NL, cu debut în primele 3 luni de la
iniţierea med
- este reversibilă, odată cu întreruperea tratamentului funcţia medulară este reluată
- impune verificarea periodică a hemogramei, dezavantaj care restricţionează
administrarea clozapinei
După introducerea clozapinei, cercetătorii au căutat o nouă moleculă care să prezinte
aceeaşi eficacitate terapeutică, dar să fie lipsită de riscul agranulocitozei.
Noua generaţie de antipsihotice a fost completată prin lansarea:
- olanzapinei
- quetipinei
- risperidonei
- sertindole
- zotipine
Toate aceste neuroleptice:
- au fost raportate ca similare sau superioare med. clasice în ceea ce priveşte trat.
simpt. pozitive
- ameliorarea simptomatologiei negative este clar superioară neurolepticelor standard
- se pare că nu cresc nivelul prolactinei, ceea ce le face utile în tratamentul pacientelor
care prezentău galactoree şi tulburări ale ciclului menstrual secundare neurolepticelor
convenţionale
- acţionează prin blocarea receptorilor D2 şi a receptorilor serotoninici de tip 2A la
nivel frontal şi în sistemul striat, fapt care conduce la scăderea efectelor secundare
extrapiramidale
74
Tabel: Antipsihoticele din a doua generaţie şi disfuncţiile metabolice
AP Creştere în greutate Risc pentru DZ Modificarea profilului lipidic
Clozapină +++ + +
Olanzapină +++ + +
Risperidonă ++ D D
Quetiapină ++ D D
Aripiprazol* +/– – –
Ziprasidonă* +/– – –
+ = efect crescut; – = fără efect; D= rezultate discrepante; * substanţe noi fără date pe termen lung
AP convenţionale produc:
EPS
ef. anticolinergice
deficit cognitiv
disfuncţie mezolimbică şi talamică
deficit al procesării informaţiei senzoriale
sdr. de hipofrontalietate
ef. adverse au următoarele consecinţe, consecutiv terapiei pe termen mediu
şi lung:
- accentuarea deficitului cognitiv primar
- ↑ simpt. neg.
- depresie
- rezistenţă terapeutică
- recăderi frecvente
- suicid
Antagoniştii receptorilor dopaminergici (antipsihoticele tipice):
- eficienţi în simptomatologia pozitivă;
- cei cu potenţă ridicată (haloperidol) – probabilitatea cea mai înaltă de a dezvolta efecte
adverse extrapiramidale: akatisie, distimia acută, pseudoparkinsonism;
- cei cu potenţă joasă (clorpromazina) sunt sedativi, hipotensivi, anticolinergici şi pot
dezvolta diskinezie tardivă cu o rată de aproximativ 5% per an de expunere;
- anumiţi pacienţi sunt fie neresponsivi, fie intoleranţi faţă de aceste medicamente
Antagoniştii serotonină-dopamină (antipsihoticele atipice):
- blocare intensă a receptorilor 5HT2 şi parţial al D2
- determină mai puţine efecte secundare extrapiramidale, nu determină creşterea prolactinei
(excepţie risperidona), pot fi mai eficiente în tratamentul simptomelor negative; au
probabilitatea mai mică de a dezvolta diskinezie tardivă
- Clozapina – cea mai atipică, cu efecte extrapiramidale absente sau minime indiferent de
doză şi cu eficienţă în tratarea pacienţilor refractari la tratament
- Risperidona – cel mai puţin atipic, cu ef crescute extrapiramidale dependente de doză şi
cu ↑ prolactinei
75
- pot fi sedativi, pot determina creştere în greutate (excepţie risperidona)
- sunt mai bine tolerate, pot fi prescrişi ca tratament de prima linie în sch (excepţie
clozapina)
Clozapina:
- antipsihotic eficace al cărui mecanism de acţiune nu este pe deplin cunoscut, deşi se
cunoaşte faptul că este un antagonist slab pentru receptorii D2, dar potent pentru D4
- este antagonist şi pentru receptorii serotoninergici
- tratamentul determină în 1-2 % din cazuri apariţia agranulocitozei, acest efect advers
impunând monitorizarea formulei leucocitare săptămânal, cel puţin la începutul
tratamentului
- considerată de majoritatea autorilor ca medicaţie de linia a doua, fiind utilă în cazurile
care nu răspund la medicaţia de primă linie sau la pacienţii cu diskinezie tardivă,
având în vedere că acest efect advers nu a fost semnalat la administrarea clozapinei şi,
mai mult decât atât, clozapina nu agravează diskinezia tardivă
Quetiapina:
- are o formulă chimică similară clozapinei, dar profilul farmacologic este diferit,
întrucât efectele anticolinergice par a fi absente
- are un timp de înjumătăţire scurt (aprox. 3 ore)
- dozele recomandate sunt între 150 şi 750 mg zilnic
- în studiile de fază II şi III, a fost superioară placebo şi comparabilă cu haloperidol şi
clorpromazină
- riscul de inducere a efectelor extrapiramidale nu a fost mai mare în comparaţie cu
placebo
- nu s-au raportat cazuri de diskinezie tardivă
- s-au descris creşteri ale enzimelor hepatice, ameţeli şi hipotensiune ortostatică, mai
frecvent în prima zi de tratament; aceste fenomene pot duce la diminuarea dozelor în
iniţierea tratamentului
Risperidona:
- AP cu antagonism semnificativ pentru R serotoninici tip 2 (5-HT2) şi dopaminici tip 2
(D2)
- studii recente afirmă că această substanţă posedă o eficacitate mai mare decât
medicaţia clasică, atât pentru simptomele pozitive, cât şi pentru cele negative din
schizofrenie
în acelaşi timp efectele neurologice sunt semnificativ reduse
Olanzapina:
- similară clozapinei atât în ceea ce priveşte struct chimică, precum şi proprietăţile
farmacologice
- are un timp de înjumătăţire de aproximativ 30 de ore
- dozajul este de 5-20 mg/zi
- studiile comparative cu placebo au demonstrat clar eficacitatea olanzapinei
- în comparaţie cu haloperidolul:
● are o eficacitate cel puţin egală în tratamentul schizofreniei şi
a tulburărilor schizoafective
● este superioară în ameliorarea simptomelor depresive şi a
celor negative din schizofrenie
● riscul diskineziei tardive este semnificativ mai mic
- efectele terapeutice se menţin o perioadă lungă de timp, aşa cum demonstrează
studiile cu durată de observaţie mai mare de 1 an
76
- efectele extrapiramidale înregistrate în trialurile clinice nu au fost mai frecvente şi mai
severe în cazul olanzapinei comparativ cu placebo
- asemeni altor antipsihotice care au efect antiserotoninergic, tratamentul conduce la
creştere ponderală la un n umăr considerabil de pacienţi
- nu au fost raportate până în prezent efecte asupra seriei leucocitare
Sertindole:
- are timpul de înjumătăţire cel mai mare dintre toate antipsihoticele atipice (aproape 3
zile)
- dozele între 4 şi 24 mg zilnic sunt indicate în sch, cu o eficacitate similară cu cea a
altor AA
- există studii care au constatat o scădere semnificativă a numărului de zile de
spitalizare la cazurile tratate cu sertindole în comparaţie cu haloperidol
- un efect secundar perticular constatat la pacienţi a fost reducerea volumului ejaculator
- creşterea în greutate este limitată pe parcursul perioadei de tratament cu sertindole; se
pare că segmentul de pacienţi cu un BMI scăzut (BMI<23) la iniţierea tratamentului
este mai predispus să crească în greutate comparativ cu cei care au prezentat în
momentul de start un BMI ridicat
- conform datelor recente, în prd. tratamentului cu sertindole, mortalitatea prin suicid a
fost scăzută
- se afirmă că există o reducere semnificativă clinic a riscului de tentative de suicid, atât
a celor soldate cu deces cât şi a celor fără final fatal, în grupul de pacienţi trataţi cu
sertindol;
această observaţie a fost făcută atât pe un grup larg de pacienţi cu schizofrenie cât
mai ales în grupul de pacienţi cu risc înalt de a comite suicid
mecanismul acestui ef e necunoscut, dar poate fi legat de ef clinic semnificativ al
sertindolului, precum şi de profilul de bună tolerabilitate, în special a incidenţei
reduse de apariţie a akatisiei
- deşi determină la unii pac. prelungirea interv. QT, relaţia de cauzalitate dintre
prelungirea interv. QT (determinată de sertindol) şi aritmiile ventriculare sau torsada
vârfurilor nu este dovedită
Ziprasidone:
- prezintă efect puternic agonist 5-HT1A şi prin inhibarea recaptării serotoninei şi a
noradrenalinei
- timpul de înjumătăţire este între 3,2 şi 10 ore; se administrează în doze de 80-160 mg
zilnic
- similar celorlalte AA, s-a dovedit a fi eficace în trat simpt poz şi neg (în doze mari)
din schizofrenie
- se pare că previne eficient recăderile, fapt demonstrat de un studiu cu durata de peste
1 an de zile, comparat cu placebo
- riscul dezvoltării EPS este comparabil cu celelalte neuroleptice atipice
- efectul secundar cel mai frecvent este sedarea; nu produce creştere în greutate
Zotepine:
- înrudit cu clozapina din punct de vedere structural
- la fel ca ziprazidone inhibă recaptarea noradrenalinei cu o potenţă similară
antidepresivelor triciclice
- se recomandă în doze de 50-450 mg zilnic
- eficacitatea este comparabilă cu a celorlalte neuroleptice atipice, având o eficacitate
sporită în cazurile în care predomină simptomatologia negativă
77
- previne eficient recăderile, iar ef sec extrapiramidale sunt mai rar semnalate decât la
haloperidol
- ef adverse proporţionale cu dozele, includ: sedarea, creşteri tranzitorii ale enzimelor
hep şi convulsii
78
- datele din literatură arată că 30-40% din pac pot fi non-complianţi în oricare moment
al trat
- după 2 ani de la externare, aprox 3/4 sferturi dintre pac întrerup medicaţia cel puţin o
săptămână
- trebuie atent căutată la pacienţii schizofreni prin informaţii solicitate şi din alte surse
(medic de familie, LSM teritorial, aparţinători)
- reducerea dozelor de medicamente neuroleptice standard şi administrarea
antiprihoticelor atipice pot reduce non-complianţa graţie scăderii efectelor secundare
- în aceeaşi direcţie a controlării non-complianţei acţioneză şi preparatele depot, prin
spaţializarea, facilitatea şi siguranţa administrării
79
Managementul terapeutic al recăderilor / reacutizărilor
Managementul terapeutic al schizofreniei refractare
Terapia principalelor efecte adverse induse de medicaţia antipsihotică
Managementul schizofreniei:
A. Tratamentul episodului acut, inclusiv al reacutizărilor (recăderilor):
- Reducerea rapidă a simptomatologiei pozitive
- Tratamentul specific şi „limitarea” simptomelor negative
- Profilaxia lezionalităţii (modificărilor neurobiologice) induse de terapia neuroleptică
B. Prevenţia recăderilor + scăderea semnificativă a reacutizărilor:
- Menţinerea terapiei neuroleptice în manieră flexibilă, bazată pe principiul „adecvanţei
terapeutice”
- Combaterea stresului social şi familial – expresia emoţională ridicată:
comentarii critice
ostilitate şi resentiment
rejecţie
anxietate excesivă
supraimplicare
C. Reabilitarea şi creşterea calităţii vieţii bolnavului
80
suferinţe intra-, peri- sau post-natale
agresiuni cerebrale traumatice, toxice sau infecţioase în antecedente
disfuncţii de interconectare neuronală (tulburările de atenţie, limbaj,
comunicare)
4.Optiunea terapeutica, corelând itemii A+B+C
81
- rezultatele administrării constante a risperidonei în dozaj diferenţiat de 2mg, 6mg, 10mg
sau 16mg/zi comparate cu administrarea de haloperidol 20mg/zi şi placebo, au demonstrat
o eficienţă egală a risperidonei indiferent de doză, cu menţinerea eficienţei crescute a
dozelor de 6mg/zi
- monitoritarea nivelului plasmatic al substanţelor antipsihotice poate fi necesară în cazul
lipsei de răspuns la dozele uzale, al asocierilor terapeutice sau în cazul administrării la
pacienţi foarte tineri, bătrâni sau taraţi
Dozaj în episodul psihotic acut :
- se recomandă doză fixă moderată 4-6 săptămâni sau mai mult în cazurile cronice
- dozele crescute (>1 g echivalent de clorpromazină) şi neuroleptizarea rapidă nu sunt
recomandate pentru că cresc şi efectele secundare şi nu îmbunătăţesc eficacitatea
- doze recomandate zilnic:
un antipsihotic cu potenţă:
- mare - 5-20 mg haloperidol sau echivalent
- mică – 300-1000 mg clorpromazină sau
echivalent
celelalte antipsihotice:
o rispolept: 4-6 mg
o olanzapină: 10-20 mg
o amisulprid: 400-800 mg
o quetiapină:150-450 mg
- cei la primul episod pot răspunde la doze scăzute de antipsihotic, răspuns ce se instalează
treptat
- agitaţia se poate trata cu benzodiazepine (ex. 1-4 mg lorazepam x 3-4/zi)
- cei necomplianţi pot primi antipsihotice depot (flupentixol, zuclopentixol, risperidonă)
dar mai întâi trebuie trataţi cu formele orale pentru stabilirea eficacităţii şi toleranţei
medicamentului
- majoritatea pacienţilor răspund la 10-15 mg haloperidol/zi timp de mai multe
zile/săptămâni
Asociaţia Americană de Psihiatrie (1997) recomandă:
- începerea tratamentului cu medicaţia de primă alegere, şi anume:
- cu un antipsihotic convenţional incisiv (de ex. haloperidol)
- risperidonă 4-6 mg/zi
- olanzapină 10-20 mg/zi
- în cazul în care după 3-8 săpt. nu se instalează răspunsul terapeutic, poate fi încercat un
alt preparat
- dacă după 3 săptămâni apare un răspuns parţial, tratamentul poate fi prelungit încă 2-9
săptămâni (Expert Consensus Guidline Series Steering Committee 1996)
82
GABA-ergici pentru o perioadă de 3-10 zile, cu monitorizarea riscului pentru EPS şi sdr.
neuroleptic malign.
Schimbarea cu agenţi antipsihotici atipici se face rapid la ameliorarea fenomenelor
productive şi a agitaţiei:
amisulprid, olanzapină sau risperidonă pentru fenomenologia negativă
olanzapină sau quetiapină pentru prezenţa EPS la amisulprid sau risperidonă
olanzapină pentru sdr. de hiperprolactinemie
risperidonă pentru simptome pozitive
Apariţia efectelor adverse, chiar în condiţiile medicaţiei atipice impune schimbarea
terapeutică, sugerându-se următoarele variante:
EPS – trecere la quetiapină, olanzapină, aripiprazol;
Prolactinemie – trecere la quetiapină (aripiprazol +);
Sindrom metabolic – trecere la ziprasidonă, aripiprazol, amisulprid, risperidonă,
paliperidonă;
Prelungirea intervalului QT – trecere la aripiprazol, amisulprid;
Sedarea excesivă – trecerea la ziprasidonă, aripiprazol, risperidonă,
paliperidonă;
Comportament disruptiv, agresiv – trecere la quetiapină;
Comportament autolitic recurent – trecere la clozapină.
Efecte adverse la tratamentul cu risperidonă, trecerea la paliperidonă
(metabolitul activ) reduce semnificativ riscul acestora.
Menţinerea terapiei
pacient bun responsiv la primul episod de boală sau la episod acut: - continuă
terapia psihofarmacologică cu agenţi antipsihotici 24 de luni, după care se
poate sista medicaţia în condiţii de apreciere corectă a factorilor ce pot
provoca recădere
după 24 luni de tratament se pot întâlni următoarele situaţii:
o persistenţa unor simptome negative inclusiv depresie şi/sau potenţial
autoagresiv - impune continuitatea agentului antipsihotic atipic
o recădere
83
Factori de comorbiditate (consum de alcool şi/sau drog)
Creşterea factorilor de stres
Pierderea relaţiilor interpersonale / disfuncţia socială / prăbuşirea semnificativă a
calităţii vieţii
INDICATORI BIOLOGICO-BIOCHIMICI PENTRU RECĂDERE:
Creşterea nivelului HVA (acid homovanil mandelic în LCR) sub tratament
neuroleptic la un bolnav la care acest nivel era scăzut în perioada de remisiune
Menţinerea nivelului HVA:
o ridicat sub terapie antipsihotică = indicator de non-responsivitate ce impune:
reevaluarea diagnosticului cu eliminarea like-schizofreniilor
schimbarea neurolepticului
reevaluarea modelului etiopatogenic
o scăzut sub terapie antipsihotică = indicator de responsivitate
Creşterea nivelului NA plasmatic şi a MHPG (metil-hidroxi-fenilglicol) în LCR
Creşterea activităţii MAO
Creşterea DBH – dopamin β hidroxilază – în LCR
ALŢI INDICATORI:
Indicatori majori pentru recădere:
o Creşterea:
MHPG
DBH
Indicatori pentru organizarea lezională şi/sau non-responsivitate:
o Scăderea:
MAO plachetară
cAMP la nivel plachetar
o creşterea CAT (colin acetil transferaza)
84
- date recente din literatură recomandă în faza de întreţinere adm. unor doze mici în fc.
de raportul doză-răspuns terapeutic, doze care se pot ajusta numai din raţiuni clinice
bine argumentate
- reevaluarea acestor date estimează concluziv că dozele de 50-150 mg clorpromazină
sau echivalentele acestora ar fi indicate în majoritatea cazurilor
- după introd. AA s-a constatat că acestea pot fi eficiente în terapia de întreţinere pe
termen lung
- trat. de întreţinere necesită dispensarizarea pac. şi examinări periodice pentru
evaluarea evoluţiei
- întrucât în parcursul evoluţiei simptomatologia pozitivă se atenuează, iar
simptomatologia negativă se accentuează, se recomandă o reducere a medicaţiei
- în cazul apariţiei unor simptome noi, de exemplu, simptome negative sau depresive,
poate fi luată în considerare schimbarea medicamentului sau o strategie de
augmentare.
- aderenţa şi complianţa la trat. poate fi semnificativ îmbunătăţită prin utilizarea AA cu
acţiune prelungită injectabile (risperidonă, olanzapină) sau cu administrare orală
(quetiapină).
- antipsihoticele atipice injectabile cu acţiune prelungită conservă eficacitatea
produsului oral cu scăderea semnificativă a riscului apariţiei efectelor adverse.
- utilizarea neurolepticelor depozit (haloperidol, flupentixol, clopentixol, flufenazină)
este limitată cazurilor cu evoluţie prelungită, episoade multiple, comportament
disruptiv în care ţintele terapeutice sunt predominent simptomatice, fiind considerată
depăşită etapa etiopatogenică.
- riscul de recădere este mai crescut în cazul administrării medicaţiei pe cale orală
comparativ cu administrarea parenterală, probabil datorită noncomplianţei şi
neefectuării tratamentului
- atunci când se consideră oportună renunţarea la medicaţie, dozele se vor ↓ treptat în
decurs de săpt. sau luni, iar atunci când simptomele reapar tratamentul se reia în doze
crescute progresiv
85
satisfacerea criteriului psihofarmacologic de schizofrenie rezistentă
parkinsonism sau akatisie – disforie marcată ce nu răspund la terapiile
corectoare standard
diskinezie tardivă moderată sau severă
antecedente certe de sindrom neuroleptic malign
actualmente, riscurile administrării clozapinei sunt minime în condiţiile unei
monitorizări corecte, dacă acestea sunt, totuşi, potenţiale
există studii încurajatoare atât pentru risperidonă cât şi pentru olanzapină
Argumentele pentru iniţierea algoritmului de tratament în schizofrenia refractară sunt:
non-complianţa (efecte secundare, lipsa cooperării, interacţiuni
medicamentoase, discontinuitatea terapeutică)
efecte adverse intolerabile
abuz de substanţe toxice
comorbidităţi pe axa I DSM IV (ex. TOC, tulburarea de panică)
comorbidităţi pe axa II DSM IV
boli somatice asociate
vulnerabilitate socială crescută
86
Substanţele antipsihotice, atât cele convenţionale cât şi noii agenţi antipsihotici, pot
produce, în funcţie de vulnerabilitatea biologico-genetică individuală, cât şi în funcţie de
„lezionalitatea funcţională cerebrală”, efecte adverse de tip general (sedare, efecte
extrapiramidale / antimuscarinice, hipotensiune, cardiotoxicitate, hiperprolactinemie).
Potenţialul de a induce asemenea efecte trebuie să constituie elementul de bază în luarea
deciziei terapeutice, considerând ca regulă generală individualitatea cazului.
În afara efectelor adverse generale, utilizarea AP poate genera sindroame specfice:
sindromul akatisie şi akatisie-disforie
sindromul hiperprolactinemiei
sindromul neuroleptic malign
diskinezie tardivă
efecte adverse complexe induse de clozapină
Importanţa cunoaşterii şi urmăririi acestor efecte adverse este majoră, iar utilizarea
clozapinei ca medicament antipsihotic de rezervă constituie adesea „ultima speranţă
terapeutică”.
Tratamentul parkinsonismului indus de neuroleptice, mult mai rar de antipsihoticele
atipice nu se va face cu antiparkinsoniene, fenomenele extrapiramidale constituind un
important indicator de scădere a neuroprotecţiei.
Având în vedere şi riscul amplificării deteriorării cognitive prin medicamente
antiparkinsoniene anticolinergice, apariţia EPS la un pacient cu schizofrenie trebuie să
determine trecerea la un antipsihotic atipic cu risc minim de EPS (olanzapină, aripiprazol,
quetiapină).
Apariţia akatisiei poate fi tratată pe termen scurt prin asocierea de propranolol,
benzodiazepine şi/sau ciproheptadină, dar indicaţia majoră este cea de schimbare.
În caz de hiperprolactinemie, se trece la un antipsihotic atipic, cu risc minim de
creştere a prolactinemiei – quetiapină, olanzapină, sau tratament cu agonişti dopaminergici.
La apariţia diskineziei tardive, se va sista corectorul antiparkinsonian şi gradat
antipsihoticul, asociindu-se vitamina E şi Clonazepam, apoi tratament de elecţie cu clozapină.
Sindromul neuroleptic malign impune sistarea oricărui tratament antipsihotic,
monitorizare într-o secţie de terapie intensivă şi reluarea ulterioară a tratamentului cu un
agent cu capacitate mică de blocare a receptorilor D2 (clozapină, olanzapină, quetiapină).
În cazul în care pacientul nu-şi poate controla creşterea în greutate sau prezintă
intoleranţă la glucoză, se poate trece la amisulprid, aripiprazol sau ziprasidonă (medicamente
cu risc nesemnificativ de inducere a simptomelor metabolice şi a diabetului zaharat).
Apariţia manifestărilor convulsive poate apărea la o treime din cazurile tratate cu
clozapină, iar discrazia sanguină la 0,2 – 0,6% din pacienţii sub tratament cu clozapină.
Prevenţia efectelor adverse va fi realizată prin selecţia corectă a cazurilor,
individualizarea tratamentului, monitorizare specifică şi schimbarea terapiei în condiţiile
apariţiei, menţinerii şi riscului determinat de efectul advers.
87
- abordarea tulburărilor de conţinut ale gândirii (idei delirante) şi a experienţelor
perceptuale patologice (halucinaţii) prin tehnici de terapie cognitivă constă într-o
adaptare progresivă „învăţată” prin strategii diferite ca de exemplu ascultarea de
muzică pentru mascarea halucinaţiilor auditive sau testarea realităţii pentru
contrazicerea convingerilor delirante
PSIHOTERAPIA INDIVIDUALĂ
- deţine un loc important în tratamentul schizofrenieiîn asociere cu medicaţia
antipsihotică
- obstacolele acestei terapii sunt reprezentate de neîncrederea pacientului în terapeut şi
distanţa emoţională a pacientului faţă de terapeut
- pe de altă parte, se consideră că posibilitatea stabilirii unei alianţe terapeutice este
unul dintre factorii de prognostic pozitiv
- însă stabilirea unei relaţii pacient-terapeut reprezintă un demers dificil în comparaţie
cu terapia pacienţilor non-psihotici, motivele fiind datorate pacientului:
- este o persoană solitară
- este suspicios
- poate fi anxios sau ostil
- se închide în sine
- uneori eşecul psihoterapiei îşi are rădăcinile în comportamentul inadecvat al
terapeutului
- dorinţa de informare prematură, adresarea inoportună, atitudinea exagerat de
prietenoasă şi caldă emoţional pot fi interpretate delirant
- terapeutul trebuie să se înarmeze cu răbdare, sinceritate, atitudine flexibilă, elemente
care sunt esenţiale în stabilirea alinaţei terapeutice
- unele demersuri simple ca de ex. reţinerea datei naşterii pac., acceptarea şi oferirea de
mici cadouri, plimbarea sau pur şi simplu prezenţa în preajma pac. pot ↑ încrederea
acestuia în terapeut
- pacientul se obişnuieşte treptat cu ideea că terapeutul doreşte să-l ajute, să-l înţeleagă,
indiferent de comportamentul bizar sau chiar ostil care poate să apară la un anumit
moment
88
Cazurile de schizofrenie cu evoluţie îndelungată pot fi asistate:
- în spitale de psihiatrie
- sau în dispensarizare ambulatorie
- şi în forme comunitare de asistenţă
Ultimele modalităţi accceantuează limitarea spitalizării în beneficiul bolnavilor,
familiei şi societăţii.
Astfel, gradul sporit de independenţă şi oportunitatea integrării comunitare concură
efectiv în procesul reabilitării psihosociale.
Internarea este indicată:
pentru stabilirea diagnosticului, a medicaţiei şi a celorlalte posibilităţi terapeutice
în cazurile:
- care prezintă risc pentru propria persoană sau pentru cei din jur
- care refuză să se îngrijească sau să se alimenteze
- care necesită o supraveghere medicală, investigaţii sau indicaţii speciale de
tratament
În cazurile cu risc potenţial de periculozitate – auto sau heteroagresivitate – se impune
respectarea măsurilor legale de internare obligatorie (vezi „Legea Sănătăţii Mintale şi a
protecţiei persoanelor cu tulburări psihice” nr. 487/2002)
În ceea ce priveşte asistenţa clinică în secţia/ spitalul de psihiatrie, se recomandă
anumite condiţii, ca:
- saloane mici cu posibilitatea de supraveghere şi observaţie clinică continuă
- personal calificat corespunzător cu sarcini, obligaţii şi răspunderi precise
- climat psihoprotectiv
- adaptare individualizată în funcţie de starea clinică (inclusiv camere izolate)
- spaţii adecvate pentru tratament medicamentos, psihoterapic sau ocupaţional
Abordarea psihoterapică de grup este utilă în asistenţa clinică a schizofreniei în scopul
realizării în parcursul spitalizării a unui cadru terapeutic suportiv care să permită capacitarea
şi relaţionarea socială.
În aceste condiţii durata spitalizării, preferabil cât mai scurtă, se modulează atât în
funcţie de severitatea simptomatologiei, cât şi de posibilităţile suportului social şi de
tratament ambulatoriu sau comunitar.
Spitalizarea parţială
În cazurile de schizofrenie care nu necesită asistenţă clinică spitalicească este
recomandabilă spitalizarea parţială în regim de zi, de noapte sau de weekend.
În aceste situaţii abordarea terapeutică – psihofarmacologică şi psihoterapică –
beneficiază de reabilitare şi integrare psihosocială într-o dimensionare complexă bio-psiho-
socială.
Asistenţa ambulatorie
Cont. ambulatorie a trat. este de o deosebită importanţă datorită evol. de lungă durată
a sch.
Acesta poate fi asigurat, după externarea din spital, în reţeaua ambulatorie de
psihiatrie – Centrul de Sănătate Mintală, Cabinatele de Psihiatrie din Dispensarul Policlinic.
Coordonarea asistenţei psihiatrice ambulatorii a cazurilor de schizofrenie implică:
- fişarea şi dispensarizarea activă şi pasivă
- administrarea medicaţiei
- urmărirea evoluţiei şi prevenirea recăderilor
- consilierea familiei şi abordarea psihoterapeutică
- asistenţă psihosocială, expertală şi juridică
89
- recuperarea şi reintegrarea socio-familială şi profesională
Rolul familiei
Studii care au vizat evaluarea ratei recăderilor în evoluţia schizofreniei demonstrează
o importanţă reducere a acesteia atunci când terapia medicamentoasă este asociată cu terapia
familiei.
Rolul familiei nu trebuie limitat numai la supravegherea şi controlul administrării
medicaţiei→ci trebuie extins în sensul consilierii, al asig. unui suport social într-un climat de
siguranţă şi confort afectiv
Avantajele care decurg din asocierea terapiei familiale în asistenţa complexă a sch
sunt multiple.
Pe de altă parte, familia:
- beneficiază de o „educaţie” – prin achiziţionarea unor informaţii utile privind cunoaşterea
bolii şi a evoluţiei, care poate fi de lungă durată, cu modificări psihocomportamentale şi
recăderi. De aici decurge înţelegerea semnificaţiei asistenţei de lungă durată şi a efectuarii
continue a tratamentului care conferă speranţe realiste în recuperare şi reintegrare
- „învaţă” să-şi controleze şi să-şi moduleze comportamentul faţă de bolnav, beneficiul
fiind de ambele părţi în atenuarea sentimentelor de teamă, furie, frustrare, reproş sau
neputinţă. În acest context creşte gradul de cooperare şi complianţă terapeutică atât al
bolnavului cât şi al familiei.
-
Organizaţiile voluntare
- pot fi constituite din membri ai familiilor schizofrenilor
- activitatea lor este benefică prin: lărgirea capacităţii de comunicare, furnizarea de
informaţii din experienţa personală, încurajarea şi sprijinirea reciprocă, rezolvarea unor
probleme sociale şi etico-medicale privind drepturile bolnavilor, calitatea vieţii şi
respectarea demnităţii umane
-
Antrenamentul performanţelor sociale
În general, în evoluţia schizofreniei, relaţionarea socială şi interpersonală este serios
afectată.
Antrenamentul performanţelor sociale:
- are dr. scop dezv. unui comport. cât mai apropiat N, utilizând o modelare şi întărire a
sociabilităţii
- se poate desfăşura concomitent, individual şi în grup→în mod progresiv pac. sunt puşi în
faţa unor situaţii concrete şi sunt încurajaţi să-şi pună în practică noile achiziţii (de ex.,
pac. este învăţat să menţină contactul vizual cu interlocutorul, să-şi dezv. performanţele în
conversaţie, să asculte şi să pună întrebări).
- îmbunătăţeşte semnificativ relaţionarea, reabilitarea şi integrarea socială, fără a avea însă
un impact semnificativ asupra riscului de recădere.
-
Reabilitarea psihosocială
Se referă la activitatea şi serviciile care:
- au drept scop reabilitarea unui nivel corespunzător al funcţionării sociale
- includ terapiile medicale şi psihosociale alături de sprijinirea relaţionării sociale,
promovarea unei existenţe independente, încurajarea abilităţilor vocaţionale şi
profesionale, învăţarea unei meserii, planificarea timpului şi activităţilor utile printr-o
implicare activă
Realizarea acestor programe implică mai multe variante de organizare, dintre care cea
mai eficientă este reprezentată de locuinţele protejate. Acestea oferă o independenţă mai mare
90
şi asigură un personal înalt calificat care poate interveni atunci când este solicitat, alături de
ajutorul şi compania celorlalţi bolnavi.
În situaţiile în care nivelul de funcţionare este grav afectat se impune supravegherea
continuă într-o casă de nursing specializat.
În unele comunităţi este operantă metoda monitorizării pacienţilor prin intermediul
unităţilor mobile de teren. Programul este operaţional 24 de ore din 24 şi are drept scop
reducerea numărului de internări în spital şi îmbunătăţirea calităţii vieţii pacienţilor. Aceştia
sunt învăţaţi să coopereze cu serviciile locale, să deprindă acghiziţiile de bază necesare
integrării sociale prin dezvoltarea unei reţele de suport social.
Terapia comportamentală
Vizează redobândirea abilităţilor sociale şi a îngrijirii personale, a comunicării şi
pragmatismului prin tehnici care ţintesc ameliorarea comportamentului adaptativ.
Antrenamentul performanţelor vocaţionale:
- este benefic în asistenţa pe termen lung a schizofreniei şi se poate realiza în ateliere
protejate.
- deschide astfel perspectiva angajării productive, fapt care va contribui la recâştigarea
stimei faţă de sine, reprezentând un suport social important.
- stimulează în mod gradat prestarea unor servicii şi elaborarea unor proiecte adecvate
de viitor.
Antrenamentul capacităţilor comportamentale este dirijat de obicei către achiziţiile
sociale, utilizându-se casete video, jocuri de rol, teme de rezolvat.
8.4. Recuperare-reabilitare
Se conturează următoarele intervenţii destinate reabilitării pacientului schizofren, care
decurg din principiul tratamentului moral şi cel al comunităţii terapeutice (Johnson, 1984):
Counseling-ul
Terapia ocupaţională
Terapii expresive (artterapia, terapia prin mişcare, meloterapia)
Terapia recreaţională
În limitele comunităţii tratamentul devine un proces continuu, care operează de-a
lungul întregii zile şi în toate domeniile existenţei pacientului. Stilul deschis de comunicare
schimbă structura puterii şi întăreşte colaborarea dintre medici, nurse şi pacienţi.
Comunitatea terapeutică (CT) acţionează relativ nestructurat asupra percepţiei
sensului propriilor acţiuni ale membrilor, pe care îi încurajează să acţioneze conform
regulilor prestabilite.
În consecinţă, se pot articula 4 principii majore:
1. Permisivitatea – pacienţii vor replica în CT propriile dificultăţi
2. Comunitarismul – toate evenimentele din CT sunt acceptate ca fiind ale tuturor;
comuniune/euharistie
3. Democratizare – pacienţii devin subiect de observaţie şi discuţie din partea celorlalţi
4. Confruntarea cu realitatea – comunitatea va sugera schimbările necesare, momentul
oportun şi modalitatea de realizare
91
Obiectivul final este ameliorarea funcţionării, nu absenţa simptomelor. Intervenţia
farmacologică urmăreşte remisiunea completă
Pacientul trebuie să recapete abilitatea de a funcţiona în comunitate cât se poate de
independent
Să acceadă la scopurile personale şi la aşteptările celor din jur
Intervenţiile de reabilitare ţintesc capacitatea de de auto-exprimare, abilităţile sociale,
abilităţile de adaptare şi gestionarea factorilor de stres
Organizaţia Mondială a Sănătăţii prezintă obiectivele reabilitării psiho-sociale prin:
- facilitarea contextului necesar funcţionării optime a individului în societate,
- minimalizarea dizabilităţii şi handicapului,
- facilitarea dezvoltării capacităţii individului de a trăi în comunitate pe baza propriilor
decizii.
Principiile generale ale reabilitării psiho-sociale sunt structurate pe valenţele
reabilitării psiho-sociale: autodeterminarea, valoarea şi demnitatea pentru fiecare individ,
optimism, capacitatea fiecărui individ de a învăţa şi de a se dezvolta, diversitatea culturală.
Nu în ultimul rând, reprezintă dimensiuni necesare în acest plan terapeutic:
- urmărirea reabilitării,
- serviciile continue, accesibile şi coordonate,
- focalizarea pe reabilitarea vocaţională, dezvoltarea de abilităţi,
- modificările în mediu şi suport, parteneriatul cu familia,
- rezultatele, evalurea şi monitorizarea.
92
presupune costuri reduse, interferenţa scăzută a familiei sau a societăţii, interfaţă flexibilă
cu alte servicii, cu spitalul şi nu în ultimul rând un management de caz facil
93