La trei luni de la executia cuplului dictatorial, cei doi

ofiteri ai armatei care au avut misiunea de a-i pazi in

unitatea de la Targoviste dezvaluie intr-o discutie
purtata cu directorul de atunci al Muzeului Militar,
comandor Jipa Rotaru, ce au vorbit cu fostii sefi ai
statului. Jurnalul National face pentru prima oara public
transcriptul inregistrarii realizate la inceputul anului

1990.
Ceausescu: ,,Ma, da’ nu am facut nimic bine?"
La trei luni de la executia familiei Ceausescu, cei doi
ofiteri ai Armatei Romane, care au avut ca misiune paza
minut cu minut in unitatea militara de la Targoviste a
dictatorilor, au povestit ce s-a intamplat in acele zile
directorului Muzeului Militar, comandor Jipa Rotaru. La
15 ani de atunci, inregistrarea convorbirii celor trei
militari este pentru prima oara facuta publica.
GABRIEL BURLACU
Locotenent colonel Ion Mares spune: In decembrie ’89
ma aflam in concediu de odihna pe anul respectiv. La
ora 16:00, m-a sunat seful de stat major al unitatii,
domnul colonel Moraru Aurel, care tinea loc la comanda
unitatii si m-a anuntat ca avem alarma de lupta partiala.
In prima faza, in primul moment, am crezut ca este o
gluma. Insistand, mi-a confirmat ca nu este nimic de
glumit si ca atare sa trec la executarea sarcinilor care ne
reveneau in asemenea situatii. Ajuns la cazarma, am
trecut impreuna cu dansul la pregatirea unitatii pentru
indeplinirea unei misiuni, s-au prezentat armele. In
calitate de secretar de partid am trecut imediat la
discutii pe grupuri intre cadre si militari in termen,
incercand sa le retin atentia ca acest gen de alarma de
lupta partiala spune foarte mult privind evenimentele la
care suntem chemati sa participam. As vrea sa fac
precizarea ca aveam foarte putine date despre
evenimentele care se petrecusera la Timisoara, chiar
foarte putine. Cativa dintre colegi ascultasera posturile
de radio straine, in mod deosebit Europa Libera si
Vocea Americii, si aveam unele informatii date de aceste
posturi ascultate de ei. Evenimentele s-au derulat in
mod normal, am reusit sa aducem toate cadrele in
cazarma, am pregatit unitatea pentru indeplinirea unei
misiuni de lupta, avand in vedere ca specificul nostru –
artileria aeriana – presupune si primul element care
intra in lupta, intrucat aviatia inamica este cea care
strapunge prima granitele tarii. Fara sa primim prea
multe date, am ramas in aceasta stare de incertitudine
pana la data de 21, cand s-a prezentat in unitate
colonelul Dumitriu, care ne-a facut o trecere in revista a
evenimentelor care s-au petrecut la Timisoara.
Bineinteles, in lumina celor care au fost prezentate si de
Nicolae Ceausescu in seara de 21 decembrie la
posturile nationale de televiziune si radio.
FARA VESTI. Deja aflasem si noi mai multe despre
Timisoara, repet tot prin intermediul posturilor de radio
straine. Aveam date despre zeci de mii de morti, asa
cum au fost prezentate ele in mod eronat, si ne-am pus
intrebarea ce va trebui sa facem. A fost practic noaptea
de 21, o prima noapte alba. Simteam responsabilitatea
actelor la care eram chemati sa participam. In jurul orei
4:00 dimineata, deci pe 22 la 4:00 dimineata, am primit o
telegrama prin care eram instiintati sa pregatim in
cadrul unitatilor – in cazarma respectiva eram doua
unitati de artilerie aeriana – un miting de adeziune fata
de Nicolae Ceausescu, miting care, din fericire, nu a mai
avut loc. Am trecut impreuna cu maiorul Tecu Ion,
celalalt secretar de partid din cazarma respectiva, sa
pregatim acest miting, dar, desi imi formasem o anumita
dexteritate in pregatirea unor manifestari avand parte de
foarte multe de acest gen in activitatea mea de secretar
de partid si de ofiter, creionul parca nu m-a ascultat.
Atunci, pentru prima data in activitatea mea, am apelat
la colegi de la alte unitati din garnizoana pentru a face
rost de materialele respective, materiale care asa cum
se cunoaste erau cam… S-a tot amanat mitingul, am
plecat impreuna cu seful de stat major in dispozitivul de
lupta sa vedem care este starea morala a oamenilor,
erau deja cinci zile de cand stateam in stare de
pregatire. Inapoindu-ma spre comandament, am fost
intampinat de maiorul Cristescu Viorel, seful cercetarii
unitatii, care ne-a informat ca s-a transmis la radio cum
ca generalul Milea s-a sinucis, ca e tradator si ca din
acest motiv s-a sinucis. Ca n-a putut sa suporte actul de
tradare pe care l-a facut. Pentru moment am avut o
ezitare. Nu mi se parea cu totul ceva deosebit pentru ca
gandeam ca zecile de mii de victime de la Timisoara
puteau fi puse si in seama generalului Milea. Ulterior mi-
am dat seama ca a fost o greseala. Evenimentele s-au
precipitat. M-am dus in birou, aveam televizor in birou si
impreuna cu colaboratori apropiati, cu medicul unitatii,
doctorul Rotaru Florin, maiorul Cristescu Viorel, maiorul
Gheorghe Florescu, cei cu care alcatuiam comanda
unitatii respective asteptam sa vedem ce se va intampla.
Nu soseau nici un fel de stiri de la esaloanele noastre
superioare.
AJUTOR PENTRU SECURITATE. La un moment dat,
apar la televiziune Mircea Dinescu, domnul Caramitru si
anunta ca dictatorul a fugit si suntem liberi. In prima
faza am crezut ca e vorba de un post pirat. Dar ne-am
convins repede ca este adevarat ceea ce se spune. In
birou a fost un sentiment de usurare, o izbucnire de
bucurie – retin cum capitanul dr. Olteanu Florin a avut o
iesire cu totul deosebita in acele momente. Bineinteles
ca m-am bucurat si eu, aveam si motive atat personale,
cat si ca militar. In urma cu un an imi demolasera o
casa, imi luasera o mare suprafata de teren si nu era
pentru prima data, era pentru a doua oara in viata
familiei mele. Dar mi-am dat seama ca lucrurile nu vor fi
deloc usoare, pentru ca eram convins ca in tara s-a
creat un vid de putere. Am trecut impreuna cu seful de
stat major la organizarea actiunilor de lupta. Avand in
vedere inclinatiile mele spre antiaeriana, am primit
misiunea sa conduc actiunile de lupta din punctul de
comanda, iar seful de stat major a preluat apararea
terestra a unitatii. Aveam deja informatii ca elemente
turbulente vor sa atace unitatea. In aceste conditii m-am
prezentat in punctul de comanda al unitatii avand in
subordine un numar de cinci baterii de artilerie
antiaeriana pornind de la calibrul 14,5 mm, terminand cu
calibrul 85 mm. In jurul orei 16:30 am iesit pe holul
comandamentului UM 1417 Targoviste, comandament in
care se afla punctul de comanda care deservea ambele
unitati, si m-am intalnit cu dl colonel Chemenici. Era cu
un civil pe care nu-l cunosteam. Din discutiile purtate
am retinut ca era vorba de locotenent-colonelul Dinu,
loctiitorul sefului Securitatii judetului Dambovita, care
solicita de la noi, de la Armata, sa-i ajutam in rezolvarea
problemelor din inspectorat, inspectorat care fusese
atacat de grupuri de revolutionari, unii mai infierbantati
care au produs mari dezastre. In acelasi timp, se
preconiza trimiterea unei subunitati de militari pentru a
cerceta zona Manastirii Dealu, unde aveam date ca cei
doi dictatori s-ar fi refugiat. Am omis sa spun ca prin
intermediul posturilor de radio si tv primisem informatii
ca cei doi se afla in judetul Dambovita, de asemenea
receptionasem apelul, mesajul, ordinul generalului
Voinea, comandantul nostru, prin care ni se cerea sa
trecem de partea Revolutiei si sa contribuim la
prinderea celor doi.
"SCUZE!". As vrea sa fiu foarte bine inteles, aveam deja
un ordin primit in acest sens. Fac aceasta precizare
pentru ca ulterior, o sa vedeti, ni s-a reprosat de ce ne-
am implicat in aceste lucruri. In momentul cand s-a
hotarat organizarea acestei subunitati, am intervenit si
am spus ca nu este normal sa trimitem numai militari
de-ai nostri in toata aceasta activitate, intrucat sunt
nepregatiti pentru un asemenea gen de misiune si
puteau aparea unele lucruri care nu ne-ar fi fost deloc
favorabile. Si am propus sa organizam o subunitate
mixta formata din militari ai unitatii si din militari din
trupele de Securitate, care oricum fusesera pregatiti
pentru un asemenea gen de misiune. Domnul colonel
Chemenici si colonelul Dinu au fost de acord, pentru ca
era practic cea mai buna varianta, si atunci mi-au dat
mie sarcina sa ma deplasez in sediul Securitatii
impreuna cu colonelul Dinu, pentru ca, vreau sa
mentionez, dansul n-ar fi mai putut sa intre in sediul
Securitatii, intrucat era ocupat deja de revolutionari cu
banderole tricolore pe maini, unii infierbantati de alcool,
si cine stie ce iesea. Intrucat era liniste in spatele aerian,
am lasat conducerea actiunilor de lupta ofiterului din
tura respectiva de serviciu si m-am deplasat cu domnul
colonel Dinu la sediul Securitatii. Eram imbracat in
tinuta de razboi, am patruns printre multime, am ajuns
la usa sediului Securitatii. Aici am fost intampinat cu
doua lovituri puternice in fata. Pana sa ma dezmeticesc,
lumea a intervenit. Le primisem de la un anume doctor
care asigura paza in sediul Securitatii si care nu m-a
recunoscut in tinuta respectiva... Era iarna si aveam
casca pe cap. In momentul in care a inteles cine sunt m-
a luat in brate, m-a sarutat, si-a cerut scuze.
DEZORDINE. Am intrat in sediul Securitatii impreuna cu
dl locotenent colonel Dinu. Imaginea era dezastruoasa.
Toate holurile erau pline de dosare rupte, de hartii, o
mare parte din dosare fusesera aruncate in fata sediului
Securitatii. In sediul Securitatii, in jurul orei 14:00, la
cererea Securitatii, dl col. Chemeric introdusese o grupa
formata din zece ofiteri, condusa de capitanul Apostol
Marian, care preluase paza, cat si coordonarea intregii
activitati. I-am cerut capitanului Apostol sa treaca sa
faca ordine acolo, sa mai stranga din dosarele care erau
aruncate pe hol, dosare de care istoria poate avea
nevoie de ele. Am facut o trecere in revista a localului,
inclusiv la politie, unde am gasit un numar redus de
cadre speriate pentru ca erau amenintate de catre
revolutionari, si m-am deplasat in curtea interioara,
unde se gasea compania de Securitate subordonata
unui batalion de la Campulung. Se facuse ora 17:30. Am
gasit compania de militari foarte linistita, urmareau
emisiuni la televizor si cei doi comandanti, comandant
de companie si comandant de pluton, col. major
Popescu. Am spus despre ce este vorba, ei s-au aratat
dispusi sa colaboreze, dar militarii de cariera au dorit sa
aiba aprobarea de la Campulung. Am luat legatura cu
comandantul de la Campulung. A durat cam mult
aceasta legatura, si am obtinut aprobarea. (...)
Revolutionarii cand vedeau bentita albastra isi ieseau
pur si simplu din fire (...).
"SINDROMUL" FOREST GUMP. (...) Cred ca in aceasta
perioada, pe langa mine a trecut masina cu cei doi
dictatori si cei doi politisti care ii retinusera. Rezolvand
aceasta problema m-am deplasat din nou in sediu. Aici
l-am gasit pe lentu’ colonel Dinu, care mi-a spus:
«Tovarase maior, nu mai este cazul sa mai trimitem
plutonul respectiv, pentru ca cei doi se afla aici». A fost
un moment deosebit. Am ramas stupefiat. Si am intrebat
unde sunt. Zice, sunt in biroul comandantului militiei.
M-am deplasat din sediul Securitatii in sediul Militiei,
care erau in aceeasi cladire despartite printr-o usa la
mijlocul holului, am gasit multa lume pe acolo, am gasit
si cadrele pe care noi le numisem acolo, am crapat
putin usa sa ma conving ca sunt cei doi acolo. I-am
vazut, l-am numit pe capitanul Boboc sa asigure la usa
paza si sa nu mai permita nici intrarea, nici iesirea si m-
am deplasat in biroul inspectorului-sef, unde-si avea
sediul capitanul Apostol, cel care luase comanda
inspectoratului. L-am sunat pe dl col Chemenici si i-am
spus ce se intampla in momentul respectiv. Dansul,
imediat, mi-a dat ordin, fara nici un fel de alte precizari:
«Adu-i incoace!». Mai tarziu mi-am dat seama ca a fost
un ordin mult prea simplu dat, dar pentru mine, ofiter cu
20 de ani vechime in Armata, nu a mai fost timpul de
intrebari si am trecut imediat la actiune. M-am prezentat
in biroul in care erau cei doi. In acel moment, doi
militieni, un ofiter si-un subofiter, locotenentul colonel
C. si plutonierul Paisie le faceau perchezitia. In
momentul in care am intrat in birou, toata lumea s-a
intors cu fata spre mine, inclusiv cei doi. El (n.r. –
Nicolae Ceausescu) statea in picioare. Ea (n.r. – Elena
Ceausescu) statea pe un scaun. M-am prezentat.
"Tovarase presedinte, am primit ordin sa va asigur
protectia", formula care mi-a venit atunci pe loc. El mi-a
spus: "Bine, bine, dar cine esti tu?". Inainte de a intra
mi-am facut si eu un plan, plan in care figura sa nu-mi
spun numele, dar sub privirea lui patrunzatoare nu mai
mi-am dat seama si am spus: "Sunt maiorul Mares".
"Bine, zice, dar unde vrei sa ne duci?", mi-a zis. "Am
primit ordin sa va duc in sediul unei unitati militare,
intrucat aici nu sunteti in siguranta. Avem informatii ca
in maximum 15-20 de minute masele de demonstranti
vor fi aici si nu cred ca vom putea sa-i oprim din ceea ce
vor sa faca. Daca dansul doreste sa vina, sa vina, daca
nu, sa-si asume toate consecintele care vor urma." Ceea
ce as vrea sa retineti aici este ca nu i-am luat cu forta. A
fost de acord si atunci, intrucat in biroul respectiv era
prea multa lume, i-am transferat in biroul loctiitorului
comandantului Militiei, unde am mai permis sa mai stea
capitanul Boboc, care primise de la mine ordin sa nu
permita nici intrarea, nici iesirea, doi revolutionari, care
preluasera din partea Frontului, ziceau ei, desi la
vremea respectiva a vorbi despre Front (n.r. – Frontul
Salvarii Nationale) mi se parea impropriu, domnii
Stirbescu si Ionescu si cei doi militieni, sergentul major
Enache si plutonierul Paisie. Am asigurat totodata din
celelalte cadre si paza exterioara a biroului si impreuna
cu capitanul Apostol, cu domnul lt. col. Dinu, loctiitorul
comandantului Securitatii, am trecut la pregatirea
actiunii de transfer al celor doi din sediul Militiei in
sediul unitatii noastre. Nu a fost usor, pentru ca holurile
din sediul Militiei erau pline de civili, de militieni, de
militari. Am evacuat pe toata lumea. N-am lasat decat
militienii, care erau vreo patru-cinci. Militarii in termen i-
am dus in holul de la parter, la intrarea principala, i-am
asezat cu fata spre bulevard pentru a nu-i vedea in
momentul in care trebuia sa trecem cu cei doi. In fata
sediului se adunase deja un grup de oameni. Le-am zis
militarilor sa nu permita sa intre nimeni. M-am dus in
curtea interioara, unde lt.col. Dinu trasese deja masina
de serviciu, un ARO si am trecut la verificarea curtii. Va
dati seama ca era o actiune foarte riscanta.
MISIUNEA. In mintea mea ramasese ceea ce se strigase
deja la televiziune: "Jos Securitatea! Jos Militia!". Am
gasit in curte un plutonier, Rizea il chema, fost sofer pe
autobuz, la momentul respectiv, sofer al inspectorului-
sef. I-am spus: "Rizea, ma cunosti foarte bine. Rizea, ma
ajuti?". Il cunosteam pentru ca era nepotul unui fost sef
de-al meu din Armata. A inteles. Stia toata lumea ca
Ceausescu se afla acolo. In curte am gasit doi
puscariasi, care se invarteau pe langa masina noastra. I-
am intrebat ce e cu ei. Raspunsul a fost o alta surpriza.
Zice: "Domnule, revolutionarii au spart arestul si ne-au
dat drumul, dar noi oricum nu plecam pentru ca ne baga
inapoi". "Bine, le zic, dar atunci va bag inauntru.
Alegeti! Ori va bag inapoi, ori va bag inauntru." "Nu, zic
ei, bagati-ne inauntru!" I-am bagat, le-am inchis
geamurile ca sa nu vada ce se intampla. Venise si Rizea
care cercetase si strada din spatele inspectoratului. Era
liniste acolo la momentul respectiv. M-am dus in biroul
unde ii lasasem. Jos ramasese colonelul Dinu. In birou
se incinsese o discutie foarte aprinsa. N-am rezistat sa
nu particip si eu la ea, desi timpul ma presa. Am
participat cam la ultimele fraze ale dialogului dintre
Nicolae Ceausescu si Stirbescu. Stirbescu ii spunea:
"Ne-ai lasat flamanzi, ne-ai lasat in frig, ne-ai daramat
casele!". Iar Ceausescu spunea: "Si ce-am mai facut,
ma? Ce-am mai facut?". Acest dialog a mai continuat
foarte putin, iar in final Ceausescu a pus intrebarea:
"Ma, dar n-am facut nimic bine?!". La care Stirbescu i-a
spus: "Poporul va va judeca si pentru ce-ati facut bine
si pentru ce-ati facut rau". Discutia s-a incheiat. Eram cu
pistolul in mana gata sa intervin oricand daca aparea
ceva. Practic, era imposibil sa se faca vreun atentat
asupra lui fara sa omoare pe cineva dintre noi mai intai.
Am avut o ezitare pe la etajul 1, nu stiam eu cum sa ies,
nu prea fusesem pe acolo. Iesirea in curtea interioara se
facea pe la parter, eu am vrut sa ies direct de la etajul 1.
Am fost dirijat de lt. col. Pons. Am coborat de la etajul 1
la parter. Ei erau foarte speriati si erau ajutati fiecare de
cate doua cadre ca sa poata sa mearga. In prima faza
am avut impresia ca ori sunt bauti, ori sunt drogati.
Aveau niste figuri foarte ravasite. I-am suit in masina.
Eu m-am suit in fata, colonelul Dinu la volan. Aveam doi
ofiteri care stabilisem sa mearga cu mine, dar
plutonierul Paisie zice: "Vreau sa merg si eu". Am
acceptat aceasta idee si viata ulterioara a evenimentelor
a demonstrat ca a fost bine ca am acceptat, intrucat era
omul care cunostea totul si era omul care putea sa
deconspire intreaga actiune. Deci la volan, comandantul
Securitatii, eu in dreapta, Nicolae si Elena Ceausescu,
pe bancheta din spate, incadrati de capitanul Boboc, cel
care l-a ajutat pe el sa se dea jos din transportor, si
plutonierul Paisie. Ne-am deplasat cu luminile stinse.
Cred ca ceasul era in jur de 18:30. Am primit
confirmarea ca strada cu intrarea in unitate este libera si
am mers cu luminile stinse. Pe drum am avut emotii la
gara. Acolo era multa lume adunata. "«Bomba» era
acolo!". Intre timp, domnul colonel Chemenici luase
masuri de curatire, ca sa-i zic asa, a locurilor prin care
urmam noi sa trecem. Pentru ca de la inceput in mintea
dansului a fost ca totul sa fie tinut secret. Am intrat.
Portile erau deja deschise, luminile erau stinse, deci,
camuflaj perfect. Am tras masina cu spatele la intrarea
comandamentului UM 14 17. I-am ajutat sa coboare. A
coborat mai intai el. S-a uitat speriat in jur. M-a intrebat:
"Ce-i aici?". Zic, o unitate. S-a uitat pe holul
comandamentului. Era liniste, o liniste cam suspecta
pentru el, cred, si i-a zis ei: "Hai, da-te jos ca-i totul in
regula!". El a luat-o inainte, ajutat de maiorul Tecu, eu
am luat-o la brat pe ea. Mergea foarte greu. I-am dus
intr-un birou pregatit special pentru asta. Era biroul
serviciilor cu trei paturi, un spalator de campanie si
birourile ofiterilor. Lucruri care s-au vazut mai apoi pe
inregistrare. Geamurile birourilor s-au camuflat pentru a
nu se vedea din curte si am stabilit si paza, respectiv
domnul capitan Iulian Stoica si doi militari. Cei care vor
face acest lucru trei zile si trei nopti.
Capitan Iulian Stoica: Deja "bomba" o adusesem,
"bomba" era acolo!
"ASTA-I PAINEA ARMATEI".Locotenent colonel Ion
Mares: I-am instalat acolo si i-am intrebat daca vor sa
serveasca ceva. El mi-a spus ca nu vrea sa ser-veasca
nimic decat o apa minerala. Zic: "Tovarase presedinte,
in oras e dezastru! Toate magazinele sunt inchise, si
care nu sunt inchise sunt sparte". Dupa cum am aflat
ulterior, n-a fost spart nici un magazin in Targoviste. De
fapt, aveam sa aflu ulterior, motivul pentru care s-au
indreptat ei spre Targoviste a fost ca, intr-o discutie
avuta de la Snagov cu prim-secretarul Pantelimon-
Dolanescu, acesta l-a informat ca in Targoviste e liniste.
I-am zis: "Apa nu se poate, dar poate vreti un ceai si
ceva mancare". "Bine, zice. Adu si ceva mancare!" M-
am dus si am luat legatura cu Maria Stefan, bucatareasa
unitatii noastre. Intrucat ne cunosteam bine, i-am spus
in cateva cuvinte ce facusem si ca, daca mi se intampla
ceva, indiferent de ce se va spune, sa spuna sotiei si
celor doua fetite ca eu asta am facut. Deci, deja eu imi
luasem adio de la viata. Ma gandeam ca nu mai puteam
scapa prin concursul de imprejurari pe care vi l-am
povestit. I-am spus sa pregateasca mancarea. Intre timp
sosise si domnul colonel Chemenici. Am facut la dansul
in birou o sedinta-fulger. Pana la urma, nu mi s-a permis
sa le duc cutite, nu mi s-a permis sa le duc furculite, sa
le aduc cani de tava. In final le-am adus cate doua
chiftele pe o farfurie cu doua bucati de paine neagra si
cate o cana din portelan cu ceai. El, in prima faza, a luat
cana cu ceai. A dus-o la gura si scuipat pe jos imediat.
La care ea zice: "E dulce!". Zic: "Da, este ceai dulce".
"A, pai zice ea, el e bolnav de diabet, nu poate sa bea."
"Nu-i nimic, facem altul", le-am spus. Am trimis imediat
la popota, am facut alt ceai, i l-am adus. El a muscat
putin dintr-o chiftea. Ea n-a mancat deloc. Zice el: "Da’
ce-i painea asta?". Era paine neagra. I-am zis ca asta-i
painea pe care o mananca ostasul roman. N-a mai zis
nimic. Pentru ca am vazut-o ca se pierdea asa, am
invitat-o pe ea sa se intinda intr-un pat. S-a intins. M-am
dus din nou in biroul domnului Chemenici. Nu ne-am
permis nici sa le dam medicamentele. Nu stiam nici
doctorii cum vor reactiona. Erau atat de iubiti, in
ghilimele, incat nu stiam ce se poate intampla.
TRANSFER
"In momentul in care am intrat in birou, toata lumea s-a
intors cu fata spre mine, inclusiv cei doi. El (n.r. –
Nicolae Ceausescu) statea in picioare. Ea (n.r. – Elena
Ceausescu) statea pe un scaun. M-am prezentat.
Tovarase presedinte, am primit ordin sa va asigur
protectia, formula care mi-a venit atunci pe loc. El mi-a
spus: Bine, bine, dar cine esti tu, m-a intrebat. Inainte
de a intra mi-am facut si eu un plan, plan in care figura
sa nu-mi spun numele, dar sub privirea lui
patrunzatoare nu mi-am dat seama si am spus: Sunt
maiorul Mares. Bine, zice, dar unde vrei sa ne duci?, mi-
a zis. Am primit ordin sa va duc in sediul unei unitati
militare, intrucat aici nu sunteti in siguranta. Avem
informatii ca in maximum 15-20 de minute masele de
demonstranti vor fi aici si nu cred ca vom putea sa-i
oprim din ceea ce vor sa faca" - Ion Mares, locotenent-
colonel
PRECAUTIE
"Nu mi s-a permis sa le duc cutite, nu mi s-a permis sa
le duc furculite, sa le aduc cani de tava. In final le-am
adus cate doua chiftele pe o farfurie cu doua bucati de
paine neagra si cate o cana din portelan cu ceai. El, in
prima faza, a luat cana cu ceai. A dus-o la gura si a lasat
gura pe care o luase imediat jos. La care ea zice: E
dulce!. Zic: Da, este ceai dulce. A, pai zice ea, el e
bolnav de diabet, nu poate sa bea. Nu-i nimic, facem
altul, le-am spus. Am trimis imediat la popota, am facut
alt ceai, i l-am adus. El a muscat putin dintr-o chiftea. Ea
n-a mancat deloc. Zice el: Da’ ce-i painea asta? Era
paine neagra. I-am zis ca asta-i painea pe care o
mananca ostasul roman. N-a mai zis nimic. Pentru ca
am vazut-o ca se pierdea asa, am invitat-o pe ea sa se
intinda intr-un pat. S-a intins" - Ion Mares, locotenent-
colonel