Professional Documents
Culture Documents
KINETOTERAPIA
ÎN AFECŢIUNILE CARDIOVASCULARE
OBIECTIVE COGNITIVE:
1. Cunoaşterea noţiunilor aprofundate de anatomie, fiziologie, patologie a aparatului cardio-vascular.
2. Cunoaşterea protocolului testelor de efort care stau la baza evaluării şi orientării kinetoterapiei afecţiunilor
cardiovaculare.
3. Cunoaşterea temeinică şi aplicarea metodelor, tehnicilor şi mijloacelor kinetoterapiei, care fac posibilă
efectuarea cu succes a programenlor de profilaxie, recuparere, reeducare, în afecţiunile cardio-vasculare.
4. Deţinerea unor noţiuni de psihoterapie, absolut obligatorii în abordarea pacientului, în vederea obţinerii unei
colaborări benefice.
OBIECTIVE EMOŢIONALE:
1. Să prezinte capacităţi de selecţie a celor mai eficiente metode de recuperare, ţinând cont de diagnosticul
prezent, afecţiunile asociate, de particularităţile pacientului (vârstă, sex etc.), alte cerinţe legate de stadiul bolii
sau de gravitate.
2. Se va ţine cont de situaţii care pot constitui contraindicaţii ale kinetoterapiei.
3. Se va încerca o abordare a pacientului care sa-i trezească acestuia interesul pentru activitatea fizică, în
vederea obţinerii unei colaborări cât mai eficiente.
4. Folosirea metodelor de refacere a capacităţii funcţionale în vederea reintegrării sociale şi profesionale a
pacientului.
5. Menţinerea unei colaborări armonioase şi permenente cu medicul specialist.
OBIECTIVE PRACTICE:
1. Stabilirea obiectivelor de scurtă şi lungă durată, ţinându-se cont de cerinţele medicului specialist şi în
conformitate cu obiectivele propuse de acesta.
2. Alegerea metodelor, mijloacelor, mijloacelor cele mai adecvate şi cu cea mai mare eficienţă în vederea
scurtării perioadei de spitalizare şi recuperare
3. Să aplice şi în unele situaţii să prezinte abilităţi de modificare a programelor alese, în mfuncţie de evaluările
intermediare pe care le efectuează, evaluări care indică direcţia de evoluţie a terapiei şi involuţie a bolii.
4. În stabilirea criteriilor de desfăşurare a şedinţelor de tratament se va ţine cont de rezultatele obţinute la testul
de efort, care nu trebuie să lipsească din metodologia de lucru.
CONŢINUT
I. TESTAREA LA EFORT ÎN AFECŢIUNILE CARDIO-VASCULARE (TE)
II. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ (CI)
III. RECUPERAREA ÎN INFARCTUL MIOCARDIC ACUT (IMA)
IV. KINETOTERAPIA ÎN ANGINA PECTORALĂ STABILĂ DE EFORT
V. KINETOTERAPIA POST REVASCULARIZARE MIOCARDICĂ
VI. KINETOTERAPIA BOLNAVILOR CU DISRITMII
VII. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ SILENŢIOASĂ
VIII. KINETOTERAPIA ÎN INSUFICIENŢA CARDIACĂ
IX. KINETOTERAPIA ÎN HIPERTENSIUNEA ARTERIALĂ (HTA)
X. KINETOTERAPIA ÎN HIPOTENSIUNEA ARTERIALĂ
XI. KINETOTERAPIA BOLNAVILOR VALVULARI
XII. KINETOTERAPIA ÎN ARTERIOPATIILE PERIFERICE
XIII. KINETOTERAPIA ÎN AFECŢIUNILE VENOASE
XIV. KINETOTERAPIA POSTTRANSPLANT CARDIAC
BIBLIOGRAFIE
I. TESTAREA LA EFORT A BOLNAVILOR CARDIO-VASCULARI (TE)
Testarea la efort a cardiovascularilor reprezintă o completare a diagnosticului clinic. Este necesară pentru:
• Cunoaşterea severităţii bolii
• Monitorizarea evoluţiei sale
• Individualizarea programului de antrenament fizic
• Monitorizarea efectelor obţinute prin aplicarea diferitelor măsuri terapeutice
• Evaluarea toleranţei la efort în cadrul activităţii profesionale
Există astăzi numeroase tehnici care permit explorarea funcţională cardiovasculară, de la cele mai
simple, accesibile fiecărui medic şi kinetoterapeut şi aplicabile în masă, până la cele mai complicate, practicate
în laboratoare specializate, putând să cuprindă un număr mic de bolnavi. Oportunitatea şi alegerea unora sau
altora dintre ele înaintea instituirii unui program de antrenament fizic depinde nu numai de posibilităţile
laboratorului care le execută, dar mai ales de afecţiunea despre care este vorba, de stadiul ei de evoluţie şi de
scopul examinării.
Clasica determinare:
• a frecvenţei cardiace şi a tensiunii arteriale:
o în clinostatism
o în ortostatism
o în timpul executării unui efort fizic
o după terminarea lui
• înregistrarea electrocardiogramei:
o în repaus
o în timpul efortului
asigură o mare parte din cerinţele necesare în vederea instituirii programului de kinetoterapie. În numeroase
cazuri însă, este necesar să se recurgă la datele oferite de cercetările din laborator pentru a deduce cel puţin
unele aspecte care ar putea fi prezente la bolnavul examinat.
Se admite astăzi că testul de efort progresiv, pe cicloergometru, se indică tuturor coronarienilor (mai
puţin angina pectorală instabilă şi infarctul miocardic acut în primele zile de evoluţie), inclusiv celor cu
insuficienţă cardiacă congestivă.
Scopul testului de efort este:
• stabilirea capacităţii de efort (deficitul aerobic funcţional - DAF, clasa NYHA)
• stabilirea pragului anginos (deficitul aerobic miocardic - DAM)
Limitarea efortului unui coronarian este determinată de imposibilitatea creşterii debitului coronarian
pente un anumit nivel denumit prag anginos care este cu atât mai redus cu cât severitatea bolii coronariene
este mai mare.
Durerea. Deşi în depistarea cardiopatiei ischemice, sensibilitatea durerii, chiar tipică, este inferioară
celei aparţinând subdenivelării ST, la coronarianul cunoscut, durerea de tip anginos are o importanţă deosebită
în interpretarea testului de efort. Intensitatea durerii anginoase poate fi diferită în cursul testării şi în general ea
este progresivă. Oprirea testului în momentul apariţiei unei jene precordiale este unul dintre motivele principale
ale absenţei, într-un procent semnificativ de cazuri, a modificărilor ST indeosebi la coronarienii cunoscuţi.
Kattus concepe o scală în patru trepte de evaluare subiectivă a durerii (TABELUL 1):
• treapta 1 – durere abia perceptibilă
• treapta 2 – durere persistentă
• treapta 3 – durere intensă la care bolnavul obişnuieşte să-şi întrerupă activitatea
• treapta 4 – durere intolerabilă
Se recomandă ca testarea la efort să se întrerupă doar în momentul apariţiei gradului 3 al durerii, mult
mai frecventă în acest caz fiind şi însoţirea acesteia de modificări ale ECG-ului.
Durerea anginoasă neânsoţită de modificări ale segmentului ST nu va determina declararea testului de
efort ca fiind pozitiv, însă apariţia ei, şi asemănarea cu durerea pe care pacientul o percepe în timpul desfăşurării
activităţii cotidiene, rămâne un indicator clinic sensibil al pragului anginos, respectiv a activităţii pe care
pacientul este capabil de a o desfăşura.
Apariţia durerii însoţită se modificări ST la valori joase de efort şi frecvenţă cardiacă, reprezintă un
element de prognostic nefavorabil indicând din punct de vedere clinic revascularizarea miocardică.
Oboseala fizică şi epuizarea. Nu este de neglijat, din punct de vedere al stabilirii capacităţii de efort
al unui individ, momentul apariţiei simptomelor de epuizare şi oboseală fizică percepute de acesta, indiferent
de simptomatologia obiectivă care o acompaniază.
Borg concepe o scală ce se referă la perceperea subiectivă a greutăţii efortului (TABELUL 1). Această
scală are 20 de trepte, permiţând aprecierea efortului astfel:
• treptele 7-8 – efort foarte foarte uşor
• treapta 9 – efort foarte uşor
• treptele 10-12 - efort destul de uşor
• treptele 13-14 – efort oarecum greu
• treptele 15-16 – efort greu
• treptele 17-18 - efort foarte greu
• treptele 19-20 – efort epuizant.
Oprirea efortului este realizată spontan de bolnav în momentul în care efortul devine foarte greu, când
de regulă apar şi alte simptome ca dispneea sau durerea anginoasă.
Scala descrisă de Borg este deosebit de utilă pentru cel care coordonează antrenamentul fizic al
bolnavului, deoarece îi permite, în absenţa unor mijloace de urmărire sofisticate (ECG sau determinarea
consumului de O2) să probeze ameliorarea capacităţii de efort a acestuia, simptomele deplasându-se spre
treptele inferioare ale scării la o aceeaşi intensitate a efortului.
Acest fapt semnifică evoluţie favorabilă, permiţând continuarea antrenamentul. Desigur, evoluţia
inversă semnalează posibilitatea apariţiei unei complicaţii, a unei agravări a bolii, determinând reevaluarea
clinică medicală a cazului.
Consumul miocardic de oxigen sau MVO2. Element de importanţă majoră, poate fi calculat indirect
din testul de efort.
• TASXFC=DP (dublul produs) sau incorect ITT (indicele tensiune-timp) este direct
proporţional cu consumul miocardic de oxigen (MVO2), cu o corelaţie aproximativă de 0,90.
Dublul produs (DP) realizat în momentul apariţiei ishemiei miocardice, cu sau fără durere, aproximează
pragul anginos sau ischemic, respectiv consumul de oxigen miocardic la care apare ischemia unuia sau mai
multor teritorii miocardice.
Este o măsură a severităţii stenozei coronariene şi (în absenţa înlăturării chirugicale a acesteia) NU
poate fi ameliorat prin alte mijloace, medicamentoase sau fizice, fiind posibilă doar creşterea efortului pe care
coronarianul îl poate realiza pentru un anumit DP.
• valorile normale (TABELUL 2) ale DP sau ITT sunt în jur de 33.000
• în angorul stabil de efort, pragul anginos se situează în jurul valorii de 20-22.000
• sub 14-15.000 angorul este considerat invalidant, bolnavul având indicaţie de revascularizare
miocardică.
TABELUL 2. VALORILE DE REFERINŢĂ PENTRU ITT TEORETIC
după Zdrenghea D., Branea I. (1995) p.66
Încărcătură GRUPE DE VÂRSTĂ
18-39 de ani 40-49 de ani 50-60 de ani 40-60 de ani
Varianta 1 Varianta 2 Varianta 1 Varianta 2
Repaus 10.034 8.400 8.500
50 Watts 15.010 9.675 10.176 15.900
75 Watts 21.726 18.200 15.151 18.370 19.050
100 Watts 20.723 20.100 21.216 24.603 22.000
125 Watts 22.185 24.200 22.022 24.473 26.600
150 Watts 25.245 28.00 24.124 23.829 18.900
175 Watts 26.080 26.070
200Watts 27.880
ITT teoretic = (364-vârsta(ani))X100
Pentru precizarea limitei până la care poate fi solicitat bolnavul în programul de antrenament fizic sunt
folosite:
• Frecvenţa cardiacă (FC)
• Tensiunea arterială (TA)
• Dublul produs (DP) produsul dintre tensiunea sistolică şi frecvenţa cardiacă (TASxFC)
Ca o indicaţie generală se consideră că pentru bolnavii cardiovasculari, chiar şi pentru cei cu o
capacitate bună de adaptare la efort şi fără semne de intoleranţă la testare, nu se permite în în timpul
antrenamentului fizic depăşirea:
• FC de 130-140/min
• valorilor TAS de maximum 180-200 mmHg
• DP de 20.000-22.000
Evaluarea mai exactă a severităţii ischemiei miocardice se obţine comparând indicele tensiune-timp
realizat (ITTr) cu indicele tensiune-timp teoretic (ITTt) al individului respectiv, obţinându-se deficitul aerobic
miocardic (DAM)
DAM=[(ITTt-ITTr)/ITTt]x100
Valorile DAM obţinute:
• între 0-20% - considerate nule sau mici
• între 20-40% - uşoare-moderate
• între 40-60% - moderate-severe
• peste 70% - severe (necesară cardiologia intervenţională sau chirurgia coronariană)
Pentru determinarea a cât din reducerea capacităţii de efort a bolnavului se datorează cardiopatiei
ischemice şi cât altor cauze, se compară deficitul aerobic miocardic (DAM) cu deficitul aerobic funcţional
(DAF).
Diferenţa dintre DAM şi DAF (primul fiind întotdeauna inferior ultimului) ne arată care este capacitatea
de efort care poate fi câştigată prin antrenament fizic, deoarece valorile DAF nu vor fi niciodată sub valorile
DAM, care reprezintă limita capacităţii de efort a individului respectiv, inclusiv limita antrenamentului fizic.
Deficitul aerobic funcţional (DAF):
• între 0-25% - considerat minim (valori notate inclusivla individul sănătos sedentar)
• între 25-30% - uşor
• între 50-75% - important
• peste 75% - considerat sever
Capacitatea de efort se exprimă prin numărul de watts pe care bolnavul reuşeşte să-i efectueze la testul
de efort, număr de watts care corespund (inexact) consumului de oxigen al organismului (VO 2) în efortul
maxim, respectiv capacitatea funcţională a acestuia.
Consumul de O2 se calculează pornind de la nivelul efortului realizat, iar pentru cicloergometru, şi de
la greutatea corporală a individului respectiv. Se ştie că un anumit nivel de efort necesită un anumit consum de
oxigen pe unitatea de timp, consum de oxigen identic atât pentru individul sănătos cât şi pentru bolnavul
coronarian (TABELUL 3).
Capacitatea de efort sau gradul de economie a activităţii cordului se apreciază pe baza lucrului mecanic
pe care musculatura scheletică îl poate executa la o anumită frecvenţă cardiacă.
• la sportivi se foloseşte determinarea capacităţii de travaliu la FC de 170/min
• persoanele sănătoase pot executa cu FC de 150/min, eforturi de următoarele intensităţi:
o între 40-49 de ani: 125W cu consum de O2 de 1660 ml/min (39 ml/min/kgcorp)
o între 50-59 de ani. 112,5W cu consum de O2 de 1580 ml/min (36 ml/min/kgcorp)
• la bolnavii cardiovasculari se foloseşte testul de travaliu la FC de 150/min şi mai ales cea de
130/min
o la cei cu sechele de infarct miocardic, intensitatea efortului va fi:
▪ între 40-49 de ani: 102W (81% faţă de sănătoşi) cu consum de O 2 de 1507 ml/min
(33 ml/min/kgcorp)
▪ între 50-59 de ani. 88W (78% faţă de sănătoşi) cu consum de O2 de 1250 ml/min
(30 ml/min/kgcorp)
Cel mai potrivit pentru bolnavii cardiovasculari este testul de travaliu la FC de 130/min solicitând un
efort mai puţin intens. Persoanele sănătoase pot executa în această situaţie eforturi de 90-110W
După clasificarea funcţională elaborată de Societatea de Cardiologie din New York (New York Heart
Association – NYHA) bolnavii cu afecţiuni cardiace se clasifică în următoarele patru grupe (luându-se în
considerare şi numărul de METs realizaţi şi diferenţa DAF-DAM%):
• NYHA I ≥ 7 METs; DAF-DAM=10%: cardiaci fără limitarea capacităţii obişnuite de efort.
Ei pot executa fără disconfort eforturi prelungite cu consum de energie până la 5 calorii/min sau
eforturi intermitente cu o cheltuială de energie până la 6,6 calorii/min
• NYHA II – 5-7 METs; DAF-DAM=17%: cardiaci cu limitarea uşoară a capacităţii de efort,
care prezintă simptome patologice la eforturi moderate, putând să execute eforturi prelungite cu
cheltuială de energie de cel mult 2,5 calorii/min sau eforturi intermitente cu o cheltuială de
energie de până la 4 calorii/min.
• NYHA III – 3-5 METs; DAF-DAM=25%: cardiaci cu limitarea mare a capacităţii de efort,
care suferă chiar şi la micile eforturi ale vieţii curente. Ei pot executa doar eforturi cu cheltuială
de energie de 2 calorii/min sau eforturi scurte cu cheltuială de energie de 2,7 calorii/min.
• NYHA VI ≤ 2 METs; DAF-DAM=31%: cardiaci care nu pot executa nici cele mai mici
eforturi fără disconfort.
Din punct de vedere al programelor de kinetoterapie, includerea într-o clasă NYHA are avantajul unei
aprecieri globale, pe grupe de bolnavi, a programelor de recuperare care pot fi aplicate, a intensităţii şi duratei
acestora.
Din punct de vedere al aprecierii exacte a capacităţii de efort, includerea într-o clasă NYHA este relativ
inexactă, în fiecare clasă putând fi incluşi indivizi cu capacitate de efort semnificativ diferită, lucru important
mai ales din punct de vedere a aprecierii capacităţii de muncă a bolnavilor respectivi, dar şi al capacităţii de
efort care poate fi câştigată în urma antrenamentului fizic.
Se recomandă ca pentru fiecare bolnav să se raporteze consumul de oxigen (VO 2) realizat în
mlO2/kgcorp/min la VO2 teoretic calculat după formulele:
• Activi: 50,6-(0,17xvârsta(ani)) (ml/kg/min)
• Moderat activi: 45,8-(0,17xvârsta(ani)) (ml/kg/min)
• Sedentari: 43,2-(0,17xvârsta(ani)) (ml/kg/min)
Consumul de oxigen al organismului (VO2) realizat se raportează procentual la consumul de oxigen
maximal al organismului (VO2 Mx) teoretic obţinându-se deficitul aerobic funcţional (DAF).
II. KINETOTERAPIA ÎN CARDIOPATIA ISCHEMICĂ (CI)
Definiţie:
Cardiopatia ischemică este o boală care afectează arterele ce hrănesc inima - arterele coronare - care
îşi micşorează calibrul, având drept consecinţă scăderea cantităţii de sânge ce irigă muşchiul inimii - miocardul
- pus astfel, în imposibilitatea de a-şi satisface necesarul de oxigen, acizi graşi, glucoză. Fenomenul de reducere
a fluxului de sânge prin arterele coronare a fost numit în limbaj medical cu termenul de ischemie. Modificările
cardiace produse de ischemie sunt desemnate de termenul cardiopatie. Ischemia se exprimă clinic prin durere
la nivelul pieptului, zona precordială, durere ce îmbracă mai multe caracteristici - angina pectorală
.Obiective:
1. educarea bolnavului în vederea respectării unui regim alimentar care să tindă la normalizarea greutăţii
corporale,
2. diminuarea prin autoeducare a efectelor nocive ale stresurilor din viaţa curentă,
3. intensificarea dozată a schimburilor metabolice,
4. intensificarea activităţii sistemului de transport a O2 în vederea solicitării dozate a cordului,
5. mărirea forţei şi rezistenţei grupelor musculare ale membrelor şi trunchiului,
6. îmbunătăţirea coordonării în executarea diferitelor acte motrice.
Mijloace: - mers, bicicletă de cameră sau de exterior, alergare, urcat pe scări, elemente din sport fără
caracter competitiv.
Definiţie:
Infarctul micardic acut (IMA) reprezintă evoluţia gravă a cardiopatiei ischemice. Această evoluţie poate
fi schimbată favorabil de o serie de factori ce ţin de pacient sau doctor. Este o necroză miocardică produsă prin
scăderea severă a fluxului coronarian într-o regiune miocardică (suprafaţa să fie de minin 1–2 cm² pentru a
putea fi identificată cu un IMA). Este un sindrom clinic, ECG şi biologic caracterizat prin scăderea bruscă a
fluxului sanguin miocardic cu necroză miocardică consecutivă. Fără semne clinice şi ECG obligatorii, dar cu
dovezi enzimatice prezente.
Obiective:
1. Să se asigure bolnavului capacitatea de autoîngrijire
2. Obţinerea independenţei în sensul deplasării, în spital şi înafara acestuia, fără ajutor din partea altor persoane.
3. Limitarea efectelor generale ale decubitului.
4. Combaterea repercursiunilor psihologice ale imobilizării.
5. Pregătirea funcţională a aparatului cardiovascular pentru trecerea la următoarea etapă.
6.Reabilitarea constă din reluarea de către bolnav, asistat de medic, cadre medii sau kinetoterapeut, a măsurilor
de autoîngrijire, a unor eforturi mici, a ortostatismului şi a mersului inclusiv pe scări. Costul energetic al etalei
este redus, iniţial 1 – 2 METs, ulterior 2 – 4 METs.
Mijloace: - mobilizări pasive; mobilizări active analitice ale membrelor; mers; ADL-uri; exerciţii de
stretching
Perioada de trecere dintre faza I şi faza a-II-a de recuperare (aproximativ 1-2 săptămâni)
Obiective:
1. conservarea rezultatelor şi nivelul de efort atins în timpul fazei intraspitaliceşti a recuperării
2. instruirea familiei cu privire la atitudinea ce trebuie adoptată faţă de bolnav
3. instruirea bolnavului în vederea monitorizării efortului prin FC, intensitatea efortului (Scala Borg)
4.obţinerea efectelor psihice benefice
5. instruirea privind reluarea activităţii sexuale
Mijloace: - exerciţiile fizice pe care bolnavul le-a efectuat în spital, de 2 ori/ zi, 10-20 minute; prestaţii
casnice, gospodăreşti: aspirat, călcat, activităţi de bucătărie, spălat cu maşina; mersul nesupravegheat
Obiective:
1. reducerea travaliului cardiac pentru un nivel dat de efort, prin ameliorarea utilizării periferice a O2;
2. creşterea capacităţii de efort maximal (VO2Mx) prin aceeaşi ameliorare a utilizării periferice a O2;
3. ameliorarea performanţei cardiace maxime apreciate prin debitul cardiac maximal (opţională);
4. dezvoltarea circulaţiei coronariene colaterale;
5. obţinerea unor efecte psihologice favorabile, care aă contribuie la recâştigarea încrederii în sine, alungarea
6. îngrijorării şi anxietăţii legate de reluarea activităţii profesionale şi de rezolvarea problemelor complexe ale
vieţii.
Mijloace: - exerciţii izometrice; exerciţii de rezistenţă care angajează grupe musculare mari: alergarea
pe loc, urcat pe scăriţă, bicicleta ergometrică sau de exterior; jocuri recreative; exerciţii analitice libere;
contracţii intermediare; plimbări; activităţi zilnice curente.
Denumită şi faza de menţinere a recuperării fizice, are ca scop menţinerea şi eventual ameliorarea
condiţiei fizice şi a parametrilor funcţionali caracteristici obţinuţi în faza a II-a. Se desfăşoară în paralel cu
terapia medicamentoasă cronică şi măsurile de profilaxie secundară a cardiopatiei ischemice, concurând
împreună cu acestea la încetinirea progresiunii arterosclerozei sau la regresiunea acesteia. Faza a III-a urmează
imediat fazei a II-a a recuperării, începând de regulă la 8 – 12 săptămâni de la debutul IMA. Acest moment
este caracterizat sau definit prin mai mulţi parametri.
Este vorba despre consumul energetic care, în momentul în care capacitatea de efort atinge 7 METs,
este considerat a fi suficient de mare pentru a asigura bolnavului după un accident coronarian acut sau după by
pass aorto-coronarian, o viaţă activă, inclusiv relizarea activităţii profesionale
Obiective:
1. Menţinerea, şi chiar, creşterea capacităţii de efort maximă în raport cu severitatea afectării
2. Reorientarea profesională în raport cu capacitatea maximă de efort câştigată.
Mijloace: - mobilizări active; exerciţii de rezistenţă la cicloergometru; elemente din jocuri sportive
- jocuri sportive dar fără caracter competiţional
Definiţie:
Angina pectorală: tulburare de irigare a miocardului; are ca semne: durerea retrosternală sau în regiunea
precordială care iradiază înspre gât, umeri şi în lungul membrului superior stâng. Această durere apare
îndeosebi în timpul unui efort fizic sau intelectual scăzut. În linii principale, recuperarea bolnavilor cu angină
pectorală de efort este asemănătoare fazei a II-a şi ulterior fazei a III-a de recuperare a IMA.
O deosebire este notată înaintea recuperării fizice propriu-zise, fiind adusă de evaluarea
prerecuperatorie a bolnavului, evaluare făcută prin test maximal limitat de simptome. Acesta poate fi un test
clasic, cuplat numai cu electrocardiografia sau poate fi cuplat cu echocardiografia, cu scintigrafia miocardică
sau angiohrafia nucleară.
Obiective:
1. Reducerea cât mai mare din diferenţa procentuală dintre DAM şi DAF, în sensul ideal al suprapunerii
acestora, prin reducerea DAF până la valoarea DAM.
2. În cazul bolnavilor cu DAM sever, nu se urmăreşte decât menţinerea capacităţii de efort existente.
Mijloace: - adaptarea antrenamentului fizic la nivelul capacităţii funcţionale a pacienţilor se face
identic cu adaptarea post IMA; gimnastica igienică zilnică, care constă din complexe de exerciţii fizice sub
forma mişcărilor de trunchi şi membre, de intensitate mică şi medie, a exerciţiilor de respiraţie şi de tonifiere
a abdomenului. Aceste exerciţii se pot executa din decubit, şezând sau stând; ritmul lor va fi lent şi coordonat
cu respiraţia; antrenamentul de rezistenţă; masajul toracelui, în special al regiunii precordiale; activităţi de
agrement, plimbări.
Starea post by-pass aortocoronarian este caracterizată prin prezenţa unor depresii importante a centrilor
respiratori prin analgezie profundă, de perturbarea termoreglării prin hipotermie indusă de circulaţia
extracorporală, de creşterea travaliului cardiac (cererea de O2 este dublată sau chiar triplată) şi de instabilitatea
hemodinamică (infarct perioperator, tahicardie, aritmie, puseu hipertensiv, sângerare, tamponadă, sindrom de
decubit scăzut) ce duce la hipoxemie.
În această etapă, kinetoterapia amplă şi profundă, completată de eforturile depuse, asigură eliminarea
secreţiilor acumulate. Mobilizarea sistematică a membrelor inferioare şi superioare, completează şedinţa de
kinetoterapie.
Obiective:
1. Prezentarea şi efectuarea preoperator a câtorva principii fundamentale ale kinetoterapiei
2. Prevenirea microatelectaziilor
3. Mobilizarea şi eliminarea eventualelor secreţii din arborele bronşic.
4. Prevenirea inconvenienţelor unui decubit prelungit.
Mijloace:
- exerciţii de respiraţie,
- exerciţii de mobilizare uşoară a toracelui şi membrelor superioare şi inferioare
- exerciţii la bicicleta ergometrică
- activităţi casnice curente, grădinărit
Faza a II-a
Pacienţii efectuează după externarea din clinica de chirurgie cardiacă o peroiadă de antrenament cu
durata de 3 – 4 săptămâni. Această perioadă de tranziţie le permite revenirea la autonomia efectuării exerciţiilor
fizice.
Mijloace:
- gimnastica respiratorie,
- exerciţii fizice uşoare (iniţial supervizate de kinetoterapeut),
- plimbări, iniţial scurte (10 – 20 de minute) repetate de 2 – 3 ori/ zi.
- exerciţii de relaxare
Faza a III-a
Cuprinde totalitatea măsurilor ce au drept scop menţinerea de lungă durată a beneficiilor obţinute în
faza precedentă. Pacientul are în această fază o capacitate aerobă suficientă pentru desfăşurarea unei vieţi
normale, atât profesional cât şi social.
Bolnavii, pentru a-şi menţine condiţia fizică obişnuită şi chiar pentru a o îmbunătăţi, vor desfăşura în
continuare programe de antrenament, verificate periodic de kinetoterapeut.
Jocurile sportive sunt indicate, evitându-se însă cele ce impun eforturi intense sau au un ritm foarte
rapid, nepermiţând o bună adapare cardio-vasculară (jodo, lupte, fotbal. Baschet, rugby).
În faza a III-a este indicat mersul zilnic 30 – 60 de minute, cu o viteză medie de 5 km/h. Joggingul este
indicat dar trebuie efectuat progresiv, iniţial alternând cu perioade de mers, viteza de alergare făcându-se în
funcţie de controlul respirator (capacitatea de a menţine o conversaţie şi răspunsul cardiac FC).
Angioplastia coronariană percutană este o procedură intervenţională. PTCA se aplică în cea mai mare
parte bolnavilor care au indicaţie de revascularizare miocardică, inclusiv prin by-pass aortocoronarian dar la
care condiţiile locale coronariene, numărul stenozelor şi localizarea lor, permit aplicarea procedurii
intervenţionale.
Indicaţii metodice:
1. Recuperarea bolnavilor după PTCA începe prin supunerea acestora la un TE maximal limitat de simptome,
efectuat la 2 – 5 zile după aplicarea procedurii intervenţionale. În urma acestui test bolnavii vor fi împărţiţi în
două categorii: bolnavii cu TE pozitiv (cu sau fără angor) cu prag anginos ridicat şi bolnavii cu TE negativ,
asimptomatici.
În cazul acestor categorii, există două subgrupe, prima referindu-se la bolnavii decondiţionaţi fizic, cu
un deficit aerobic funcţional semnificativ crescut faţă de deficitul aerobic miocardic. A doua subgrupă este a
bolnavilor cu diferenţe minime între DAM şi DAF. Această subgrupă este mai rar întâlnită, având în vedere că
majoritatea covârşitoare a bolnavilor supuşi angioplastiei transluminale au traversat o lungă perioadă în care
efortul fizic depus a fost redus.
Bolnavii care aparţin subgrupelor cu decondiţionare fizică importantă sunt cei care vor fi supuşi în
primul rând recuperării fizice cu o durată de 6 – 12 săptămâni, identică cu cea aplicată la angina pectorală
stabilă de efort sau cu cea din faza a II-a de recuperare IMA. Se va ţine cont, în fiecare caz, de capacitatea de
efort iniţială, care va condiţiona şi va determina nivelul iniţial de efort şi capacitatea de efort finală, propusă şi
atinsă prin antrenament. Această recuperare se va desfăşura într-o primă perioadă de 1 – 2 săptămâni
intraspitalicesc, îndeosebi pentru bolnavii cu angor restant (dar cu prag anginos ridicat).
2. După traversarea celor 6 – 12 săptămâni de antrenament fizic propriu-zis, bolnavii vor fi trecuţi în faza a III-
a de recuperare.
3. În situaţia rară a bolnavilor asimptomatici şi bine condiţionaţi fizic, ei pot şi trebuie să fie incluşi de la
început în faza a III-a de menţinere a recuperării, fiind de dori însă ca, cel puţin pentru o perioadă de câteva
săptămâni, aceasta să se desfăşoare în cadrul instituţionalizat, putând fi apoi continuată nesupravegheat.
4. În toate situaţiile, bolnavul va reveni la 3 – 6 luni şi ulterior anual în serviciul cardiologic de specialitate
pentru efectuarea TE care să probeze persistenţa rezultatelor angioplastiei sau să arate restenozarea.
Mijloace:
- modalitatea de antrenament este identică cu cea din faza a II-a de recuperare IMA, cu un ritm de desfăşurare
obişnuit, zilnic, intraspitalicesc.
Obiective:
1. ameliorarea şi augmentarea mecanismelor periferice de adaprate la efort,
2. creşterea extracţiei arterio-venoase a O2,
3. ameliorare avasodilataţiei arteriale
4. creşterea capacităţii de efort prin:
eliberarea, în cursul efortului fizic, a unui factor relaxant din endoteliul vascular, care contracarează efectul
vasoconstrictor simpatic, determinând vasodilataţia şi creşterea debitului muscular;
prin intrarea întârziată în funcţiune a mecanismelor centrale de adaptare la efort, creşterea presiunii în capilarul
pulmonar va fi întârziată şi va apare la niveluri mai mari ale efortului;
creşterea tardivă a nivelului sangvin al lactatului.
5. împiedicarea decondiţionării fizice a bolnavului peste limita impusă de suferinţa cardiacă,
6. creşterea capacităţii de efort, chiar într-o mică măsură
Mijloace:
- antrenament de rezistenţă: mersul pe jos, jogging-ul,
- exerciţii izometrice
În faza acută:
Obiective:
1. evitarea stazei venoase în extremităţi
2. preîntâmpinarea formării de flebotromboze de la care pornesc frecvent emboliile la cardiaci.
3. evitarea edemului pulmonar, solidarizarea diafragmuluio şi a peretelui abdominal în mecanismul general al
respiraţiei.
Mijloace:
- poziţii de repaus în pat sub formă de decubit, cu capul ridicat peste nivelul extremităţilor (decubit dorsal,
decubit cu capul ridicat, decubit sprijinit şi aşezat) - hipertensiune periferică, determinând o uşurare a muncii
ventricolului stâng.
- exerciţii ale membrelor inferioare, în pat.
- exerciţii de membre superioare corelate cu mişcările de respiraţie.
În faza cronică: - mijloacele kinetoterapiei se aplică diferenţiat în stadiul compensat şi în cel decompensat.
Stadiul compensat: se instituie un regim activ, în care scopul principal este reducerea capacităţii
funcţionale a miocardului
Mijloace:
- exerciţii de încălzire: programul conţine 4 – 8 exerciţii simple de trunchi şi membre, legate de mişcările de
respiraţie, executate succesiv din decubit, aşezat şi stând;
- masajul membrelor superioare şi inferioare;
- exerciţii analitice cu efect circulator sub forma mişcărilor de membre superioare şi inferioare, executate sub
formă de pendulare şi balansare, alternativ cu circumducţii şi flexii;
- exerciţii de respiraţie legate de mişcările membrelor superioare, inferioare şi ale trunchiului, exerciţii de
respiraţie diafragmatică;
- exerciţii de abdomen în special izotonice dar executate lent;
- exerciţii cu obiecte portative uşoare;
- exerciţii aplicative sub formă de mers ritmic sau alte variante.
- terapie ocupaţională sub formă de activităţi potrivite preferinţelor şi sexului
practicarea unor sporturi fără urmărirea realizării performanţelor. Se recomandă în faza tratamentului final:
ciclism de agrement, mers pe schiuri, vâslit şi unle jocuri sportive.
Obiective:
1. uşurarea şi ajutorarea muncii miocadrului,
2. prevenirea stazelor venoase periferice, a flebotrombozelor şi a cordului pulmonar acut şi cronic,
3. îmbunătăţirea ventilaţiei pulmonare prin restabilirea activităţii giafragmului şi a musculaturii toracice.
Mijloace:
- poziţii de repaus cu accent pe odihnă: decubit dorsal cu capul ridicat, decubit lateral drept, aşezat rezemat,
aşezat, şi decubit dorsal cu membrele inferioare puţin peste nivelul orizontal.
- exerciţii de membre inferioare efectuate în pat sub formă pasivo-activă cu amplitudine redusă şi fără încordare
musculară,
- exerciţii de respiraţie active uşoare,
- exerciţii de respiraţie diafragmatică din decubit sprijinit şi aşezat sprijinit,
- exerciţii de relaxare a trunchiului şi membrelor inferioare,
- masajul extremităţilor,
- masajul spatelui în special al toracelui, în care predomină manevrele cu caracter relaxant (efleuraj, fricţiuni,
vibraţii).
Problema cea mai importantă ce trebuie luată în considerare este ridicarea poziţiei joase a diafragmului
pentru combaterea emfizemului cronic, pentru a scădea sau micşora cantitatea aerului rezidual şi de rezervă,
contribuind astfel la scăderea alcalozei şi a acidozei pulmonare. Pentru acesta se utilizează exerciţii de
Definiţie: HTA se poate considera presiunea sanguină, în clinostatism, ca având valoarea sistolică peste
140 mmHg şi cea diastolică peste 90 mmHg. Ca simptome caracteristice se considră: cefalee sub forma unei
presiuni în regiunea occipitală; ameţeli, vâjîieli în urechi, senzaţii nedefinite în regiunea precordială. În
perioadele iniţiale HTA poate fi asimtomatică.
Obiective:
1. echilibrarea sistemului nervos şi influenţarea pozitivă a centrilor vasomotori;
2. favorizarea vasodilataţiei periferice şi a decongestionării unor segmente ale corpului;
3. atingerea şi menţinerea unei greutăţi corporale optime;
4. prevenirea fenomenelor de ateroscleroză;
5. obţinerea vasodilataţiei locale şi scăderea rezistenţei periferice;
6. relaxare musculară şi neuro-psihică;
Mijloace:
- exerciţii de membre inferioare din decubit cu capul ridicat,
- exerciţii de trunchi sub formă de circumducţii,
- exerciţii de respiraţie cu accent pe expiraţie
- exerciţii de membre superioare pentru derivarea circulaţiei toracice.
- exerciţii de mobilizare analitică a tuturor segmentelor
- contracţii musculare analitice izometrice sau „intermediare”
- exerciţii de relaxare: balansări ale membrelor, scuturări de membre executate de pacient sau scuturări pasive
executate de către kinetoterapeut, răsucirile de trunchi sau unele poziţii cu răsucirea trunchiului
- exerciţii de relaxare neuro-psihică - metoda autotraining-ului a lui Schultz şi a lui Edmund Jacobson, metoda
Schultz, gimnastică colectivă relaxantă recomandată de E. Gindler şi N Stoltze, metoda I. Parow, metoda A.
Macagno
- antrenamentul de rezistenţă: mersul, alergarea (jogging), urcatul scărilor şi pantelor, bicicleta ergometrică sau
covorul rulant, înotul în piscină în apă caldă (termală sau mezotermală), sportul terapeutic.
Definiţie: Hipotensiunea arterială este starea în care presiunea sistolică este în permanenţă sub 100 mm
Hg iar cea diastolică sub 60 mm Hg, fiind de două feluri: forma esenţială şi ortostatică. Hipotensiunea arterială
esenţială (constituţională) este frecvent întâlnită la tipul constituţional astenic. Semne: tahicardie, leucopenie,
hipoglicemie.
Mijloace:
- fizioterapie (hidroterapie stimulantă)
- masaj general,
- exerciţii libere (active, analitice şi sintetice),
- exerciţii cu obiecte uşoare portative,
- exerciţii aplicative,
- exerciţii de respiraţie şi de abdomen,
- plimbări de durată mai lungă (60 – 90 min.),
- turism, înot, schi.
Mijloace:
- gimnastică vasculară,
- gimnastică abdominală,
-mobilizări active ale membrelor inferioare, efectuate din decubit şi aşezat,
- masajul general şi al membrelor inferioare, forma stimulantă.
Valvulopatiile realizează un real impact medico-social, pe de o parte prin limitarea funcţională indusă
de insuficienţa cardiacă generată de viciul valvular ± angorul asociat iar pe de altă parte, prin direcţiile
evolutive ale bolii: sincope, aritmii grave, embolii periferice, accidente survenite în cursul tratamentului
anticoagulant.
Obiective:
1. recuperarea valvularului poate antrena corecţia unei condiţii fizice precare, ea însăşi capabilă să amplifice
dispneea, prin deficitul de utilizare periferică a oxigenului. Prin ameliorarea condiţiilor efortului muscular în
periferie, se poate spera la o economie de travaliu cardiac şi deci la restrângerea tahicardiei de efort.
2. prin antrenamentul fizic pe termen scurt se urmăreşte menţinerea unei bune ventilaţii şi, prin aceasta,
conservarea funcţiei pulmonare.
3. ameliorarea capacităţii vitale şi a VEMS – ului.
4. determinrea capacităţii fizice a bolnavului valvular şi / sau precizarea programului de intoleranţă funcţională,
determinate prin TE.
5. evitarea efectelor nocive ale sedentarismului, în ceea ce priveşte decondiţionarea aparatului cardio-vascular
şi locomotor;
6. îmbunătăţirea activităţii motrice, aşa încât ea să se desfăşoare într-un mod economic, fără contracţii
musculare inutile, excesive, fără a impune cordului un efort prea mare;
7. realizarea unei activităţi economice a cordului, circulaţiei periferice şi metabolismului muscular, pentru a
putea executa eforturile fizice cu o solicitare cât mai mică a cordului.
8. dezvoltarea mobilităţii articulare, a forţei musculare segmentare şi a coordonării motrice.
Mijloace: - kinetoterapia respiratorie; exerciţii fizice globale, exerciţii analitice a tuturor segmenelor
corpului; elemente din diferite sporturi şi jocuri sportive; masaj; tehnici de relaxare; antrenamentul de rezistenţă
realizat prin efort prelungit sau „cu intervale”, pe bicicleta ergometrică, alergare sau elemente din sporturi.
Postoperator. Obiective:
1. asigurarea unei ventilaţii corecte
2. prevenirea complicaţiilor decubitului
3. readaptarea progresivă la efort
4. obţinerea rapidă a autonomiei funcţionale
Faza I – intraspitalicească
Obiective:
1. profilaxia complicaţiilor de decubit
2. asigurarea permeabilităţii căilor respiratorii.
Faza a II – a – convalescenţa
Faza a II-a marchează trecerea de la perioada acută postoperatorie la revenirea la viaţa socio-
profesională.
Obiective:
1. Precizarea programului de antrenament: intensitatea, frecvenţa, durata şi tipul efortului muscular, în funcţie
de particularităţile evolutive şi modalităţile de repaus la recuperarea inişială, în perioada anterioară.
2. Măsurile de profilaxie şi tratament (atenţie la riscul carditei reumatice evolutive).
3. Deprinderea, pe cât posibil, a tehnicilor de relaxare.
Mijloace: - exerciţii respiratorii; exerciţii fizice globale; mobilizări analitice; antrenament de rezistenţă:
cicloergometru.
Faza a III – a sau de întreţinereâ
Această etapă va fi utilă valvularului operat ce urmează a-şi relua activitatea profesională. El trebuie să
depăşească momentul activităţilor fizice minime, atunci cînd starea hemodinamică o permite.
Intensitatea programului de antrenament ales va trebui să evite o tahicardie marcată sau o ejecţie
sistolică importantă. De aceea, se apreciază că o frecvenţă cardiacă de antrenament de 50 – 70% din FC,
calculată potrivit răspunsului la testul de efort, este optimă.
Exerciţiile fizice nu diferă de cele prevăzute în programul de recuperare al coronarianului. Pornind de
la o pregătire fizică globală se va continua cu gimnastica respiratorie şi se va insista asupra grupelor musculare
ce urmează a fi preferenţial solicitate prin profesie.
Ateroscleroza oblizerantă reprezintă 90% din arteriopatiile periferice. Trunchiurile arteriale cele mai
frecvent interesate sunt aorta abdominală, iliacă, femurală şi poplitee. Ateroscleroza obliterantă a membrelor
inferioare se caracterizează prin leziuni aterosclerotice difuze în peretele trunchiurilor arteriale mari şi mijlocii.
Leziunile stenozante sau obstructive cu repercursiuni hemodinamice sunt segmentare. Acest fapt este de bun
augur augur deoarece permite circulaţiei colaterale să devieze curentul sanguin şi să satisfacă, într-o măsură
mai mare sau mai mică necesităţile de irigare în teritoriile situate distal faţă de segmentul arterial stenozat.
De obicei, stenozarea sau obstruarea unei artere periferice produce simptome ischemice subiective
numai în timpul efortului fizic. În repaus, debitul circulator în teritoriul muscular eferent este satisfăcător.
Atunci când stenoza interesează 85 – 95% din lumenul vasului, apare scăderea fluxului sanguin şi a presiunii
arteriale. În timpul contracţiei musculare, se întâmplă ca tensiunea muşchiului să depăşească presiunea de
perfuzie şi atunci fluxul sanguin este complet blocat. De obicei durerea apare după o anumită cantitate de efort
şi dispare la repaus.
Obiective:
1. Prelungirea considerabilă a duratei efortului până la producerea claudicaţiei,
2. dezvoltarea circulaţiei colaterale în teritoriile cu circulaţie deficitară,
3. Creşterea presiunii de perfuzie în timpul exerciţiilor fizice,
4. Mărirea dozată a hipoxiei în musculatura ischemiată,
5. Îmbunătăţirea economiei actului motor,
6. ameliorarea hematozei şi facilitarea întoarcerii venoase;
7. prevenirea agresiunilor cutanate, mecanice, fenomenele de maceraţie şi infecţile de la nivelul piciorului
8. creşterea fluxului sanguine în musculature schetică;
9. corijarea tulburărilor de mers
10. ameliorarea oxigenării locale
Obiective:
1. reducerea stazei venoase şi a consecinţelor sale
2. ameliorarea circulaţiei de întoarcere, ameliorarea schimburilor gazoase la nivel pulmonar
3. prevenirea şi tratamentul insuficienţei venoase cronice şi a sindromului posttrombotic
4. stimularea circulaţiei de întoarcere prin punerea în funcţie a pompelor musculare.
Mijloace: - masajul membrelor inferioare, evitând traiectele venoase, în sens centripet; mobilizarea
pasivă a membrelor inferioare şi ridicarea acestora deasupra planului, mobilizările active sunt însă de preferat
iniţial, gimnastica respiratori, gimnastica de postură, masaj uşor cu scop hiperemiant, mersul, stimulări
galvanice, compresiuni pneumatice externe intermitente, în ritm de 5 secunde pe contracţie, cu aparatul
angiomat.
Tromboflebitele
Definiţie:
Prin tromboflebită se înţelege stânjenirea circulaţiei prin vene determinată de inflamarea peretelui
venos. Semne: - durere pe traiectul venei, accentuată în punct fix şi la palparea venei;
- venă varicoasă cu eritem inflamator pe traiect, vizibil pe piele, edem şi căldură locală.
Obiective:
1. aplicarea măsurilor profilactice în scopul activării circulaţiei periferice
2. prevenirea edemului
3. activarea circulaţiei venoase
4. tonifierea musculaturii extremităţilor inferioare
Varicele
Definiţie: Varicele sau ectazia venoasă constă din dilatarea venelor determinată de insuficienţa
valvulelor venoase. Semne: desen venos accentuat; oboseală sau dureri difuze în membre; crampe musculare,
în special nocturne.
Obiective:
1. depistarea precoce a dilataţiilor,
2. limitarea ortostatismului,
3. instituirea unui regim de repaus cu membrele inferioare deasupra planului orizontal,
4. favorizarea circulaţiei de întoarcere,
BIBLIOGRAFIE
1. Branea I., Mancaş S. – „Exerciţiile fizice şi rolul lor în proramul complex de recuperare al bolnavilor
coronarieni”, Timişoara Medicală, 1989, XXXIV, 4
2. Branea I., Stanciu L., Mancaş S., Berinde I. – „Valoarea testului de efort submaximal precoce în
programul de recuperare al bolnavilor cu infarct miocardic”, Timişoara Medicală, 1989, XXIV,2
3. Dennis A. – „Rehabilitation of patients with coronary artery disease” In: Braunwald E Heart Disease,
W. B. Saunders Company Fourth Ed., 1992
4. Gherasim L., Bruckner I. – „Cardiopatia ischemică nedureroasă” În: Păun R., „Tratat de medicină
internă – Bolile cardio-vasculare”, vol.III, Ed. Medicală, Bucureşti, 1992
5. Goble A.J., Hare D.L., Macdonald P.S., ş.a. – „Effect of early programmes after transmural myocardial
infarction”, Br. Heart J., 1995, 65
6. Marcu V. – „Bazele teoretice ale exerciţiilor fizice în kinetoterapie”, Ed. Universităţii Oradea, 1995
7. Mogoş V. – „Infarctul miocardic şi efortul fizic”, Ed. Militară, Bucureşti, 1990
8. Negoescu I., Negoescu Cheregi I. – „Recuperarea medicală complexă a bolnavului locomotor-
hipertensiv, Oradea, Ed. Treira, 1889
9. Vlaicu R., Olinic N. – „Reabilitarea precoce în infarctul miocardic acut”, Cluj-Napoca, Ed. Dacia, 1983
10. Zdrenghea D., ş.a – „Testul de efort unic ajustat în depistarea cardiopatiei ischemice”, Timişoara
Medicală, 1990
11. Zdrenghea D. – „Evoluţia şi tratamentul cardiopatiei ischemice silenţioase”, Practica Med. Int., 1991
12. Zdrenghea D., Branea I. – „Recuperarea bolnavilor cardio-vasculari, Ed. Clusium, 1995