Ludwig van Beethoven (botezat pe 17 decembrie 1770 – 26 martie 1827) este

considerat cea mai importantă personalitate a perioadei de tranziţie dintre epoca

clasică şi cea romantică a muzicii clasice occidentale, unul dintre cei mai faimoşi şi
mai influenţi compozitori ai tuturor timpurilor.

Beethoven a fost nepotul unui muzician de origine flamandă, pe nume Lodewijk van
Beethoven (1712-1773), şi a fost botezat după bunicul său, Lodewijk fiind similarul
olandez al numelui Ludwig. Bunicul său a fost angajat cântăreţ la curtea principelui
elector din Köln, devenind ulterior capelmaistru (director muzical). El a avut un
fiu, Johann van Beethoven (1740-1792), care a servit ca tenor în aceeaşi instituţie
muzicală, oferind şi lecţii de pian, respectiv de vioarà, pentru a-şi suplimenta
veniturile. Johann s-a căsătorit în 1767 cu Maria Magdalena Keverich, fiica lui
Johann Heinrich Keverich, bucătar-şef la curtea arhiepiscopiei din Trier.

Beethoven s-a născut la Bonn, fiind botezat în rit romano-catolic la 17 decembrie

1770. Se presupune, astfel, că a venit pe lume în ziua precedentă, pe 16 decembrie. În
epoca respectivă, copiii erau, de obicei, botezaţi a doua zi după naştere şi este
cunoscut că atât familia lui Beethoven, cât şi cea a profesorului Johann
Albrechtsberger au sărbătorit ziua de naştere pe 16 decembrie. Dintre cei şapte copii
ai lui Johann van Beethoven, doar al doilea, Ludwig, şi alţi doi fraţi mai mici au trecut
de pragul copilăriei. Caspar Anton Carl s-a născut pe 8 aprilie 1774, iar Johann
Nikolaus, mezinul, a văzut lumina zilei la 2 octombrie 1776.

Primul profesor de muzică al lui Beethoven a fost tatăl său. Se pare că Johann van
Beethoven a fost un instructor dur şi că micul Beethoven ,,trebuia să stea în faţa
clapelor, având deseori lacrimi în ochi“. Ştim, de asemenea, că, în acea perioadă,
Johann era un alcoolic notoriu. Beethoven a avut parte şi de alţi profesori locali,
precum organistul curţii, Gilles van den Eeden (decedat în 1782), Tobias Friedrich
Pfeiffer (un prieten de familie, care i-a predat lui Beethoven lecţii de pian) şi o rudă,
Franz Rovantini (pentru vioară şi viola).

Talentul său muzical s-a manifestat de timpuriu. Johann, conştient de succesele în

domeniu ale lui Leopold Mozart (tatăl lui Wolfgang Amadeus), a încercat să-şi
exploateze fiul ca pe un
adevărat copil-minune, susţinând că Beethoven avea vârsta de şase ani (el având, de
fapt, şapte) când a apărut pe afişul debutului său public din martie 1778.

În 1779, Beethoven şi-a început studiile cu Christian Gottlob Neefe, considerat, la

acea vreme, cel mai bun profesor din Bonn, devenit organistul curţii în acelaşi an.
Neefe l-a învăţat pe Beethoven compoziţie şi, prin luna martie 1783, l-a ajutat să scrie
prima compoziţie publicată: un set de variaţiuni pentru clavecin. La scurt timp,
Beethoven a inceput să lucreze cu Neefe, ca asistent al organistului, iniţial fără să fie
plătit (1781) şi apoi în calitate de angajat al capelei curţii (1784), sub bagheta
capelmaistrului Andrea Luchesi. Primele trei sonate pentru pian, intitulate Kurfürst
(Electoral), dedicate principelui elector Maximilian Friedrich, au fost publicate în
1783. Maximilian Friedrich, care a murit în anul 1784, nu cu mult după numirea lui
Beethoven ca asistent al organistului, a remarcat talentul lui Beethoven, sponsorizând
şi încurajând studiile muzicale ale tânărului.

Maximilian Franz, succesorul lui Maximilian Friedrich ca principe elector de Bonn,

era cel mai tânăr fiu al împărătesei Maria Tereza a Austriei. El a făcut schimbări
remarcabile la Bonn. În urma ecourilor privind iniţiativele intreprinse la Viena de
către fratele său Iosif, el a introdus reforme bazate pe filosofia iluministă, acordând
atenţie sporită educaţiei şi artei. Adolescentul Beethoven a fost cu siguranţă influenţat
de aceste schimbări. De asemenea, el a fost puternic influenţat în acest moment şi de
ideile predominante ale masoneriei, de vreme ce Neefe şi alţii din jurul lui erau
membri ai lojei locale a Ordinului Illuminati.

Beethoven a plecat spre Viena, pentru prima dată, în martie 1787, în speranţa de a
studia alături de Wolfgang Amadeus Mozart. Din nefericire pentru tânărul
Beethoven, după numai două săptămâni de şedere în capitala austriacă, a aflat că
mama lui era grav bolnavă şi, prin urmare, a fost forţat să se întoarcă acasă. Aceasta a
murit la scurt timp, iar tatăl său a căzut şi mai adânc în patima beţiei. Drept urmare,
Beethoven a devenit responsabil pentru îngrijirea celor doi fraţi mai mici, fiind obligat
astfel să-şi petreacă următorii cinci ani în Bonn.

Beethoven a făcut cunoştinţă cu un număr de persoane care au devenit figuri

importante în această epocă a vieţii sale. Franz Wegeler, un tânăr student la
medicină, l-a introdus în familia von Breuning. Beethoven a petrecut mult timp la
reşedinţa von Breuning, unde a luat contact cu literatura germană şi clasică şi a oferit
lecţii de pian unora dintre copii. Atmosfera din familia von Breuning era mai puţin
stresantă decât cea a propriului cămin, care devenea din ce în ce mai dominată de
strictul control şi de căderea în alcoolism a tatălui său. Tot în această perioadă,
Beethoven a ajuns în atenţia contelui Ferdinand von Waldstein, care i-a devenit bun
prieten şi susţinător financiar de-a lungul întregii sale vieţi.

În 1789 a obţinut o sentinţă judecătorească prin care jumătate din salariul tatălui său îi
revenea direct pentru a putea acoperi cheltuielile necesare întreţinerii familiei. De
asemenea, a contribuit la veniturile familiei cântând la violă în cadrul orcbestrei curţii.

Cariera vieneză

Cu ajutorul principelui elector, Beethoven s-a mutat în 1792 la Viena. Aici s-a întâlnit
cu Joseph Haydn, cu care, probail, făcuse cunoştinţă la sfârşitul anului 1790, când
acesta, în drum spre Londra, s-a oprit la Bonn, în preajma Crăciunului. Ulterior s-au
reîntâlnit în luna iulie 1792 la Bonn, cu ocazia revenirii lui Haydn din Anglia, când,
mai mult ca sigur, au fost făcute aranjamentele ca Beethoven să studieze cu bătrânul
maestru. Beethoven a început să compună un număr semnificativ de lucrări (care nu s-
au publicat la acea vreme şi cele mai multe sunt astăzi enumerate ca lucrări fără
număr de opus), care demonstrau abordarea tot mai complexa a tonalităţii şi o
maturizare a stilului. Muzicologii au descoperit, într-un set de variaţiuni scrise în
1791, o temă similară cu cea regăsită în Simfonia a III-a. Pe fondul zvonurilor de
ieşire a Franţei din război, Beethoven a părăsit Bonnul în noiembrie 1792, stabilindu-
se la Viena. La scurt timp după sosirea lui în capitala Austriei, a aflat că tatăl său a
murit. În nota de rămas- bun către Beethoven, contele Waldstein scria: „Prin
strădanie neîntreruptă, vei primi spiritul lui Mozart din mâinile lui Haydn”.

Beethoven nu şi-a focalizat atenţia imediat pe calitatea sa de compozitor, ci mai

degrabă s-a dedicat studiului şi cântatului la pian. Lucrând sub conducerea lui Haydn,
a căutat să domine cât mai bine contrapunctul. Concomitent, a luat lecţii de vioară de
la Ignaz Schuppanzigh. La începutul aceastei perioade, a primit, de asemenea,
instrucţiuni ocazionale de la Antonio Salieri, cu deosebire în ce priveşte stilul italian
al c0mpoziţiei vocale. Relaţia dintre cei doi s-a păstrat până prin 1802. Lecţiile
primite de la Haydn nu păreau a-şi arăta roadele, Beethoven susţinând că lui Haydn
nu-i prea păsa de el şi că deseori îi repugnau ideile sale muzicale. Oricum, plecarea în
1794 a lui Haydn la Londra ar fi putut să-l determine pe Beethoven să se reîntoarcă
acasă, dar a ales să rămână în Viena, continuând asiduu instrucţia metodica şi
sârguincioasă a contrapunctului cu Johann Albrechtsberger şi cu alţi profesori.

Deşi bursa principelui elector expirase, un număr de nobili vienezi i-au recunoscut
talentul şi i-au oferit sprijin financiar – printre aceştia, prinţul Franz Joseph
Lobkowitz, prinţul Karl Lichnowsky şi baronul Gottfried van Swieten.

Prin 1793, Beethoven şi-a câştigat reputaţia de improvizator în saloanele nobiliare.

Totodată interpreta deseori la clavecin preludiile şi fugile lui J.S.
Bach din Clavecinul bine temperat. De asemenea, prietenul său Nikolaus
Simrock a început publicarea compoziţiilor sale, prima fiind, se pare, un set de
variaţiuni. În 1794, Beethoven a petrecut mult timp compunând. Pe la 1793 se bucura
în capitala austriacă de reputaţia unui pianist virtuoz. În martie 1795, Beethoven
prezintă în faţa publicului vienez o primă lucrare concertantă pentru pian. Din lipsa
existenţei unor documente clare, este incert dacă e vorba despre primul sau despre al
doilea concert pentru pian, ambele având partituri asemănătoare (nefinalizate şi
nepublicate vreme de mulţi ani). La scurt timp după acest eveniment, Beethoven a
făcut aranjamente pentru a-şi publica prima compoziţie semnată cu un număr de opus:
trio-ul pentru pian, Opus 1. Lucrarea a fost dedicată protectorului său, prinţul
Lichnowsky, bucurându-se de un real succes financiar. Profitul obţinut i-a acoperit lui
Beethoven cheltuielie de trai pentru aproape un an de zile.
 Maturitatea muzicală

Între 1798 şi 1802, Beethoven a abordat ceea ce el considera a reprezenta culmile

compoziţiei muzicale: cvartetul de coarde şi simfonia. Cu primele şase cvartete de
coarde (Opus 18), create între 1798-1800 (scrise la cererea prinţului Lobkowitz şi
dedicate acestuia) şi cu publicarea lor în 1801, respectiv cu prima audiţie a primei şi a
celei de a doua simfonii, din 1800 şi 1802, Beethoven şi-a câştigat o largă apreciere,
fiind considerat unul dintre reprezentanţii cei mai importanţi ai generaţiei de tineri
compozitori ai perioadei clasice de după Haydn şi Mozart. El a continuat să se aplece
şi asupra altor f0rme muzicale, punctul de cotitură reprezentându-l sonatele pentru
pian, precum bine-cunoscuta Patetica, Opus 13 (dedicată prinţului Lichnowsky), pe
care Cooper o descrie ca ,,depăşi[nd] oricare dintre compozitiile sale anterioare
prin tărie de caracter, profunzime emoţională, grad de originalitate,
ingeniozitate şi manipulare de motive şi de tonalitate”. Beethoven şi-a completat în
1799 şi Septet-ul (Opus 20), una dintre cele mai cunoscute lucrări din timpul vieţii
sale.

Pentru prima audiţie a Simfoniei I, Beethoven a închiriat Burgtheater pe 2 aprilie 1800

şi a pus în scenă un amplu program muzical, inclusiv lucrări de Haydn şi de Mozart,
precum şi Septet-ul, Simfonia I şi unul dintre concertele sale pentru pian (partiturile
acestor trei lucrări din urmă nefiind publicate încă la acea vreme). Concertul, pe care
Allgemeine musikalische Zeitung l-a descris ca fiind „cel mai interesant concert
după o lungă perioadă de timp“, nu a fost lipsit de ecouri negative, printre alte
critici aduse numărându-se faptul că „artiştii nu s-au deranjat să acorde nici o
atenţie solistului“.

Cu toate influenţele de netăgăduit ale lui Mozart şi Haydn, şi cu influenţele stilistice

ale altor compozitori, cum ar fi Muzio Clementi, melodiile, evoluţia muzicală, apelul
la modulaţii şi la texturi, specificul emoţional al partiturilor beethoveniene sunt
departe de orice similitudine cu ei. Acest fapt a sporit impactul de care s-au bucurat
lucrările publicate pentru prima dată. Până la sfârşitul anului 1800, Beethoven şi
muzica lui se bucurau de mare cerere din partea protectorilor şi a editorilor.

În luna mai 1799, Beethoven a dat lecţii de pian fiicelor contesei maghiare Anna
Brunsvik. Între compozitor şi fiica mai mare, Josephine, s-a înfiripat o relaţie care a
fost mereu subiectul unor speculaţii. La scurt timp, ea s-a căsătorit cu contele Josef
Deym, Beethoven continuând să fie un oaspete constant în casa lor, fiind profesor şi
cântând la petreceri. Josephine a păstrat o anumită distanţă în relaţia ei cu Beethoven
până în 1804, când Deym a murit.

Între 1801 şi 1805, Beethoven a fost profesorul lui Ferdinand Ries, care a devenit
mai târziu compozitor şi a scris Beethoven remernbered, o carte despre întâlnirile
lor. Tânărul Carl Czerny a studiat de asemenea cu Beethoven între 1801-1803,
devenind el însuşi un renumit profesor de muzică – Franz Liszt a fost unul dintre
elevii săi – şi organizând la Viena, în 1812, prima audiţie a Concertului nr: 5 pentru
pian (Imperialul).

Perioada 1800-1802 a fost dominată de două opere majore, dar Beethoven a continuat
să compună lucrări mai mici, inclusiv Sonata Lunii. În primăvara anului 1801 a
finalizat partitura baletului Creaturile lui Prometeu. Spectacolul s-a bucurat de un
asemenea succes, încât au urmat alte numeroase reprezentaţii în 1801 şi 1802.
Totodată, profitând de popularitatea sa timpurie, Beethoven s-a grăbit să publice un
concert pentru pian. În primăvara anului 1802 a finalizat Simfonia a II-a,
intenţionând să 0 prezinte în cadrul unui concert, anulat în ultima clipă. Prima audiţie
a simfoniei a avut loc în aprilie 1803, la Theater an der Wien, unde Beethoven tocmai
obţinuse postul de compozitor rezident. Alături de Simfonia a II-a, au fost interpretate
şi Simfonia I, Concertul nr. 3 pentru pian şi oratoriul Hristos pe Muntele
Măslinilor. Recenziile au exprimat aprecieri contradictorii, dar concertul a fost un
succes financiar, Beethoven reuşind să vândă biletele la un preţ triplu faţă de costul
standard.

Relaţiile de afaceri ale lui Beethoven cu editorii au început să se îmbunătăţească în

1802, cănd fratele său, Carl, şi-a asumat un rol tot mai important. Pe lângă negocierea
unor preţuri mai mari pentru lucrările recent compuse, Carl a început să vândă şi o
parte din creaţiile beethoveniene anterioare nepublicate şi l-a încurajat pe fratele său
(împotriva voinţei acestuia) să facă aranjamente şi transcrieri ale operelor sale
populare pentru diverse alte combinaţii instrumentale.

Pierderea auzului

În jurul anului 1796, Beethoven a început să-şi piardă auzul. El a suferit o formă
severă de tinitus, un ,,ţiuit“ în urechi care îi făcea dificilă perceperea şi aprecierea
muzicii, precum şi purtarea conversaţiilor. Cauza surdităţii lui Beethoven este
necunoscută, dar a fost frecvent atribuită sifilisului, intoxicaţiei cu plumb, tifosului
exantematic, tulburărilor imunitare şi chiar obiceiului de a-şi scufunda capul în apă
rece pentru a sta treaz. Explicaţia, pornind de la autopsia efectuată în acele vremuri,
este că a avut o „ureche interioară dilatată”, care a dezvoltat leziuni de-a lungul
timpului. Datorită nivelului ridicat de plumb găsit în eşantioanele firelor de păr ale lui
Beethoven, această ipoteză a fost intens analizata, dar surditatea asociată cu aceasta ia
forme aproape imposibil de validat.

Începând încă din 1801, Beethoven a corespondat cu prietenii, descriindu-le

simptomele şi dificultăţile pe care le întâmpina atât în viaţa profesională, cât şi în cea
socială. Urmând sfatul medicului său, s-a retras între aprilie-octombrie 1802 în
orăşelul austriac Heiligenstadt, aflat în imediata apropiere a Vienei, încercând a se
consola cu starea lui. Acolo şi-a redactat Testamentul de la Heiligenstadt, prin care
autentifică hotărârea de a-şi continua viaţa prin şi pentru arta sa.

De-a lungul timpului, pierderea auzului s-a înrăutăţit, existând chiar o poveste bine
atestată referitoare la faptul că, nemaiauzind aproape deloc, la sfârşitul primei audiţii
a Simfoniei a IX-a a trebuit să i se întoarcă privirea către sală pentru a vedea
tumultoasele aplauze ale audienţei; neauzind nimic, a izbucnit în plâns. Pierderea
auzului nu l-a împiedicat însă pe Beethoven să-şi continue activitatea componistică,
dar susţinerea concertelor – ca sursă de venituri băneşti – era deosebit de dificilă.
După o tentativă eşuată de a-şi interpreta în 1811 propriul Concert pentru pian nr. 5
(Imperialul), a cărui primă audiţie a fost organizată chiar de către fostul său elev Carl
Czerny, nu a mai dirijat public niciodată.

O colecţie mare de instrumente destinate ajutorării auzului, cum ar fi un corn acustic

special pentru urechi, poate fi văzută azi la Casa memorială Beethoven din Bonn,
Germania. În ciuda disconfortului evident, Carl Czerny a remarcat faptul că
Beethoven putea auzi normal sunetele rostite şi pe cele muzicale până prin anul 1812.

Beethoven a rămas complet surd în 1814. Urmare a pierderii auzului, s-a păstrat un
document istoric unic: caietele sale de conversaţie. Utilizate în aproximativ ultimii
cincisprezece ani de viaţă, în aceste caiete prietenii îşi scriau gândurile, astfel încât
Beethoven să poată afla ce spuneau, el răspunzându-le fie oral, fie în scris. Caietele, ce
conţin discuţii despre muzicá şi despre alte subiecte, reprezintă o sursă extrem de
importantă pentru analizarea felului în care compozitorul simţea muzica şi a modului
în care aceasta ar trebui să fie interpretată, respectiv pentru percepţia relaţiei sale cu
arta. Din păcate, după moartea lui Beethoven, în tentativa de a zugrăvi o imagine
idealizată a compozitorului, din 400 de caiete de conversaţie, 264 au fost distruse (şi
altele au fost modificate) de către Anton Schindler.

Patronaj

Deşi Beethoven realiza venituri din publicarea operelor sale şi din reprezentaţiile
publice, el depindea şi de generozitatea unor protectori, cărora le oferea spectacole
particulare şi copii după lucrări, înainte de publicarea lor. Pe lângă taxele necesare
prezentarii şi publicării compoziţiilor, unii dintre primii mecenaţi ai lui Beethoven îi
ofereau şi burse anuale.

Cel mai important protector aristocrat al lui Beethoven a fost, probabil,

arhiducele Rudolph, fiul mezin al împăratului Leopold al II-lea, care, în 1803 sau
1804, a început să studieze pianul şi compoziţia cu Beethoven. Clericul (preot-
cardinal) şi compozitorul au devenit prieteni, întâlnirile lor continuând până în 1824.
Beethoven a dedicat 14 dintre compoziţiile sale lui Rudolph, inclusiv trio-
ul Arhiducele (1811) şi măreaţa Missa solemnis (1823). Rudolph, la rândul său, a
dedicat una dintre compoziţiile proprii lui Beethoven. Epistolele scrise de Beethoven
lui Rudolph sunt păstrate astăzi la Gesellschaft der Musikfreunde din Viena.

În toamna anului 1808, după ce i-a fost respinsa cererea de a face parte din echipa
teatrului regal, Beethoven a primit o ofertă de la fratele lui Napoleon, Jéróme
Bonaparte, pentru un post bine plătit de capelmaistru la curtea din Cassel. Pentru a-l
convinge să rămână în Viena, arhiducele Rudolph, prinţul Kinsky şi prinţul
Lobkowitz, după ce au primit confirmarea din partea reprezentanţilor prietenilor
compozitorului, s-au angajat să-i plătească lui Beethoven o pensie de 4000 de florini
pe an. Până la data convenită, arhiducele Rudolph a fost singurul care şi-a achitat
partea. Kinsky, chemat imediat la datorie în calitate de ofiţer, nu a contribuit şi a murit
la scurt timp după aceea, în urma unei căzături de pe cal. Lobkowitz a încetat să-şi
plătească partea în septembrie 1811. Întrucât nici unul dintre succesori nu şi-a
manifestat dorinţa de a continua patronajul, veniturile lui Beethoven s-au bazat mai
mult pe vânzarea drepturilor de compoziţie şi, după 1815, pe o pensie modestă.