În perioada interbelică, în literatura română se desfăşoară o intensă polemică referitoare la roman.

Eugen Lovinescu teoretizează modernismul ca doctrină literară, susţinând manifestarea lui. G. Călinescu
se opune ideilor lovinesciene privind necesitatea modernizării şi sincronizării romanului românesc. De
asemenea, el combate şi teoriile lui Camil Petrescu, mai ales principiul autenticităţii şi influenţele
proustiene, militând pentru romanul realist-obiectiv, după modelul lui Tolstoi şi al lui Balzac: „Tipul firesc
de roman este deocamdată cel obiectiv”.

Publicat în 1938, al doilea roman al autorului George Călinescu , după „Cartea nunţii”, “Enigma Otiliei”
aparţine perioadei interbelice, perioadă în care literatura română îşi organizează realizările valorice în
jurul curentului modernist teoretizat de Eugen Lovinescu. George Călinescu se opune în epocă tendiţelor
proustianismului şi gidismului pătrunse în literatura română prin Camil Petrescu , optând pentru
clasicism şi obiectivitate: “Tipul firesc de roman este deocamdată cel obiectiv”. În acest context
Călinescu realizează prin “Enigma Otiliei” un roman realist de factură balzaciană .

Viziunea despre lume în romanul „Enigma Otiliei” stă sub semnul concepţiei despre roman a lui G.
Călinescu. Acesta afirmă: „Ceea ce conferă originalitatea unui roman nu este metoda, ci realismul
fundamental”.

Realismul, curent literar dezvoltat în secolul al XIX-lea, impune o nouă orientare estetică, definită prin
reprezentarea veridică a realităţii, prin absenţa idealizării personajelor şi a circumstanţelor în care
acţionează acestea. Omul este prezentat ca un produs al mediului social-istoric în care trăieşte şi cu care
este în interdependenţă. Materialul epic foarte bogat nu exclude analiza psihologică, făcută însă, de cele
mai multe ori, din perspectiva unui narator obiectiv şi omniscient. Sursa de inspiraţie a romanului realist
este lumea de zi cu zi, lumea contingentă, pe care scriitorul încearcă să o recreeze respectând principiul
verosimilităţii.

Titlul iniţial al romanului era “Părinţii Otiliei”, ilustrând ideea balzaciană a paternităţii şi punând în
evidenţă caracterul de orfană al fetei şi tendinţa celorlalte personaje de a apărea ca protectori ai ei. Titlul
a fost schimbat la dorinţa editorului şi a fost explicat apoi de G. Călinescu: “Această criză a tinereţii lui
Felix, pus pentru întâia oară faţă în faţă cu cu absurditatea sufletului unei fete, aceasta este enigma.”
Ultima semnificaţie – cea generală – este luminată de reflecţia a lui Felix din finalul romanului: „Nu
numai Otilia era o enigmă, ci şi destinul însuşi”. Schimbarea titlului deplasează accentul de la un aspect
realist, tradiţional, la tehnica modernă, a reflectării poliedrice, prin care este realizat personajul eponim.

Tema romanului este balzaciană – istoria unei moşteniri, opera fiind, în acelaşi timp, frescă a societăţii
burgheze de la începutul secolului al XX-lea, zugrăvită în datele ei esenţiale, cu relaţii şi tipologii specifice.
Personajele sunt oameni obsedaţi de patima înavuţirii, banul reprezentând valoarea supremă, într-o
societate degradată moral. Caracterul de frescă este dublat de caracterul de Bildungsroman: imaginea
societăţii constituie fundalul pe care se proiectează formarea unui tânăr care, înainte de a-şi face o
carieră, trăieşte experienţa iubirii şi a relaţiilor de familie.

O scenă ce ilustrează modul în care, prin tehnica balzaciană, autorul construieşte o imagine plină de
autenticitate a mediului burghez este cea desfăşurată în seara când Felix ajunge în strada Antim.
Familiarizarea cu mediul, prin procedeul restrângerii treptate a cadrului, de la stradă, la casă, la
interioare, la fizionomia şi la gesturile locatarilor (tehnica focalizării), este o modalitate de pătrundere a
psihologiei personajelor din acest spaţiu, prin reconstituirea atmosferei. Arhitectura străzii Antim
sugerează imaginea unei lumi în declin, care a avut cândva energia necesară pentru a dobândi avere, dar
nu şi fondul cultural. Pătruns în locuinţă, Felix îl cunoaşte pe unchiul său, apoi pe verişoara Otilia, şi asistă
la o scenă de familie: jocul de table şi de cărţi. Cei patru jucători sunt Costache, Pascalopol, Aglae şi
Aurica. Scena colectivă, incipit specific romanului realist, este un prilej de a prezenta un adevărat
spectacol cu măşti. Felix este primit cu răceală, deşi toţi cei prezenţi arată „felurite grade de curiozitate”.
Replicile Aglaei anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează
ataşamentul lui Felix. Pascalopol participă la joc spre a face plăcere familiei şi pentru a se afla permanent
în preajma Otiliei. Folosirea detaliului apare atât pentru descrierea fizionomiei personajelor, cât şi a
coafurii, vestimentaţiei, gesturilor, timbrului vocii, construind personajele în totalitate, fizic, moral, în
mişcare.

A doua scena , aflată în capitolul al XVIII – lea este cea care urmează atacului suferit de moş Costache.
Atunci Aglae şi familia ei „ocupă casa milităreşte”. Pentru a sublinia egoismul feroce al fiecăruia şi
imposibilitatea unei comunicări reale între ei, autorul foloseşte modelul dialogului divergent din teatrul
absurdului. Aglae vorbeşte despre o vagă boală proprie, hotărând să-şi îngrijească sănătatea. Aurica,
obsedată ca întotdeauna de căsătorie, vorbeşte despre norocul fetelor care se mărită. Stanică îşi
aminteşte, cinic, despre veghea unui unchi muribund, dezvăluind propria preocupare pentru moştenire.
Niciunul dintre membrii familiei Tulea nu are nicio urmă de compasiune pentru bolnav. Toţi par a avea
însă dorinţa de a-l vedea sfârşit, pentru a-şi împlini visul de a pune mâna pe averea lui. Se reliefează
astfel înspăimântătoarea lăcomie şi lipsa de omenie ale personajelor.

Viziunea despre lume a autorului se evidentiaza si prin relatia incipit-final. Proza realista care se vrea o
reflectare veridica a realitatii, propune un univers inchis care se coordoneaza dupa legi proprii. De aceea,
incipitul si finalul urmeaza o logica a simetriei.

Incipitul este realizat in maniera balzaciana, prin fixarea exacta a cronotopului: „Intr-o seara de la
inceputul lui Iulie 1909, cu putin inate de orele 10, un tanar de vreo optusprezece ani… venea in strada
Antim dinspre strada Sfintii Apostoli”. Naratorul se opreste in continuare asupra descrierii strazii Antim
din Bucuresti. Desi utilizeaza naratiunea la persoana a III-a singular, naratorul din „Enigma Otiliei” nu este
unul obiectiv. Se remarca in incipit atitudinea critica a celui care realizeaza descrierea: „strada parea o
caricatura in moloz a unei strazi italice”. Intocmai ca la Balzac, tehnica descrierii orienteaza privirea
dinspre exterior in interior, disnpre general spre particular. Descrierea strazii este urmata de cea a casei
lui Mos Costache Giurgiuveanu. Detaliile surpinse in descrierea casei devin semnificative pentru
intelegerea personalitatii proprietarului. Falsitatea acestuia, ipocrizia, tendinta spre imitatie sun trasaturi
de caracter sugerate de imaginea ferestrelor acoperite cu hartie translucida, imitand un vitraliu de
catedrala. Atentia sporita a proprietarului dornic de a-si apara averea este evidentiata de cele patru
ferestre de o inaltime absurda care priveau spre strada. De asemenea, zideria crapata si buruienile care
cresc indraznet reliefeaza atat lenea proprietarului cat si lipsa de gust estetic.

Finalul romanului este realizat sub forma unui epilog si prezinta destinele personajelor antrenate in
conflictele centrale. Stanica Ratiu a divortat de Olimpia si s-a casatorit cu frivola Georgeta. Felix Sima a
ajuns un medic renumit si profesor universitar intrand in cercurile inalte ale societatii prin casaorie.
Acesta se intalneste intamplator pe tren cu mosierul pascalopol de la care afla ca i-a redat libertaea
Otiliei, femeia alegand sa se racasatoreasca cu un conte bogat din Argentina. Mosierul ii arata lui Felix o
fotografie cu Otilia, in care acesta nu mai descopera fata enigmatica de odinioara, ci o femeie frumoasa
„invaluita intr-un aer de platitudine feminina”. Romanul se incheie circular, prezentandu-l pe Felix Sima
pe strada Antim cu privirea atintita spre casa parasita a batranului Costache, revenindu-I in minte replica
acestuia cu care a fost intampinat in urma cu aproximativ 10 ani, cand a venit in Bucuresti: „Nu, nu, nu,
aici nu sta nimeni!”.

Specifica romanului realist este tipologia conflictelor. Cel mai puternic este cel dintre Aglae si Costache,
generat de moștenirea batranului, pe care femeia vrea sa o obtina cu orice pret. Tocmai de aceea
incearca sa o indeparteze pe Otilia, principala rivala la averea lui Costache.Acestuia I se adauga și
conflictul lui Stanica Ratiu cu Simion Tulea, care nu vrea sa recunoasca paternitatea Olimpiei, pentru ca
zestrea acesteia sa nu ajunga pe mainile lui Ratiu.

Un conflict secundar este cel dintre Felix si Pascalopol, determinat de gelozia tanarului, care nu poate
accepta familialitatea cu care Otilia se comporta cu mosierul, asezandu-i-se cu dezinvoltura in brate,
acceptandu-I cu usurinta cadourile.

Tot odată, la nivelul personajului Felix Sima se poate identifica si un conflict de ordin interior, prezent la
inceputul scrierii, cand tanarul este incaabil de a distinge intre sentimentele de prietenie si cele de
dragoste pentru Otilia.

Perspectiva narativă este obiectivă, realizată la persoana a III-a de către un narator omniscient,
omniprezent, neimplicat în acțiune. Viziunea naratorului este completată de cea a personajului martor,
Felix, prin intermediul căruia sunt introduse în cadru celelalte personaje.Cel mai des, lumea prezentată
este văzută prin ochii protagonistului, naratorul pare să ştie tot atât cât personajul, iar viziunea cititorului
este, firesc, limitată. Sunt relativ puţine momente în care se schimbă punctul de vedere. Totuşi, în ciuda
focalizării interne, naratorul păstrează o oarecare distanţă faţă de personajul său. Focalizarea neutră şi,
mai ales, focalizarea externă sunt mărci ale modernităţii unui prozator. Incipitul şi finalul se află în raport
de complementaritate. Raportul care se stabileşte între cele două conţine conotaţii care plasează
romanul lui George Călinescu în avangarda postmodernismului. Trei secvenţe pot candida la statutul de
incipit: descrierea străzii Antim şi a casei lui Costache Giurgiuveanu, cu precizarea coordonatelor
temporale şi spaţiale în stil balzacian; întâlnirea lui Felix cu unchiul său şi replica absurdă – „Nu stă
nimeni aici” – , pusă în corespondenţă cu finalul: „Aici nu stă nimeni!” ; reunirea personajelor principale
în casa lui moş Costache şi prezentarea lor, incipit specific romanului realist. Acest incipit disipat anunţă
lectorului competent o lectură provocatoare, cu surprize şi cu substrat ideatic.

In concluzie, romanul “Enigma Otiliei” se dovedeste prin complexitatea formala, dar mai ales cea
ideatica a fi una dintre operele de o valoare inestimabila in literature romana. Dupa cum afirma chiar
critical Gheorghe Glodeanu: “atenta observatie a societatii, zugravirea unor caractere bine
individualizate, gustul detaliului, naratiunea la persoana a treia, fresca Bucurestiului in timpul Primului
Razboi Mondial” sunt trasaturile specifice ale romanului modern de tip balzacian, romanul fiind
considerat “Balzacianismul fara Balzac”. Otilia este si va ramane imaginea eternului feminine prin
amestecul de spontaneitate, eleganta, cochetarie si mai ales mister.