Dreptul Fam Nadia - PAGINATA

Nadia Cerasela Dariescu
Cosmin Dariescu
Roxana Alina Petraru
DREPTUL FAMILIE
Editura Lumen
Iaşi 2009
NADIA CERASELA DARIESCU,
COSMIN DARIESCU, ROXANA ALINA PETRARU
NADIA CERASELA DARIESCU, COSMIN DARIESCU,

ROXANA ALINA PETRARU
DREPTUL FAMILEI
Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu (Titlurile I-VII)

Roxana Alina Petraru (Titlurile VIII -X)
Editura Lumen este acreditată CNCSIS sub nr. 003
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
Redactor: Simona PONEA

Copertă:Cristian UŞURELU
2
DREPTUL FAMILIEI
Nadia Cerasela Dariescu

Cosmin Dariescu
Roxana Alina Petraru
DREPTUL FAMILIE
Editura Lumen
Iaşi 2009
3
4
DREPTUL FAMILIEI
Cuprins:
Titlul I. Noţiuni generale despre familie şi dreptul

familiei ................................................................................. 13
1. Noţiuni generale despre familie ................................13
1.2. Caracterele şi funcţiile familiei.................................15
Capitolul 2. Dreptul familiei .................................... 18
2.1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei...................19
2.2. Izvoarele dreptului familiei ......................................22
2.3. Reglementarea principiilor generale ale dreptului
familiei..............................................................................................23
2.4. Prezentarea principiilor ............................................25
2.5. Legătura dreptului familiei cu alte ramuri de drept
..........................................................................................................30
Titlul II. Uniunea liberă şi Logodna ....................... 37

Capitolul 1.Uniunea liberă sau concubinajul.......... 37
1.1. Noţiunea de uniune liberă sau concubinaj ...........37
1.2. Aspecte juridice ale uniunii libere sau ale
concubinajului.................................................................................37
Capitolul 2. Logodna în dreptul românesc .............. 39
2.1. Noţiuni introductive despre logodnă .....................39
2.2. Noţiunea de logodnă, condiţiile de fond ale
logodnei şi desfacerea logodnei...................................................41
5
Titlul III. Încheierea căsătoriei ............................... 43

Capitolul 1. Noţiuni generale despre căsătorie....... 43
1.1. Aspecte introductive despre instituţia căsătoriei ..43
1.2.Noţiunea de căsătorie şi natura juridică a căsătoriei
..........................................................................................................44
1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei ............................46
Capitolul 2. Încheierea căsătoriei ............................ 48
2.1. Condiţiile de fond necesare încheierii căsătoriei...49
2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea căsătoriei.......55
2.3. Condiţiile de formă necesare încheierii căsătoriei 63
Capitolul 3. Nulitatea căsătoriei ............................. 77
3.1.Noţiunea de nulitate a căsătoriei şi clasificarea
nulităţilor căsătoriei........................................................................77
3.2. Reglementarea juridică a nulităţii căsătoriei în
Codul familiei..................................................................................78
3.3. Cazuri de nulitate absolută.......................................80
3.4. Cazuri de nulitate relativă.........................................83
3.5. Regimul juridic al nulităţii căsătoriei.......................85
3.6. Efectele nulităţii căsătoriei .......................................88
3.7. Căsătoria putativă ......................................................89
Titlul III. Efectele căsătoriei ................................... 93

Capitolul 1. Consideraţii privind efectele ale
căsătoriei.............................................................................. 93
Noţiunea de efecte ale căsătoriei ....................................93
1.2. Categorii de raporturi între care se produc efectele
căsătoriei ..........................................................................................94
Capitolul 2. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile
personale dintre soţi ............................................................ 95
2.1. Consideraţii generale.................................................95
6
DREPTUL FAMILIEI
2.2. Reglementarea relaţiilor personale între soţi în

Codul familiei..................................................................................98
2.3. Prezentarea relaţiilor personale dintre soţi ............99
Capitolul 3. Efectele căsătoriei cu privire la relaţiile
patrimoniale dintre soţi ......................................................105
3.1. Noţiunea, clasificarea şi conţinutul relaţiilor
patrimoniale dintre soţi .............................................................. 105
3.4. Convenţia matrimonială ........................................ 120
Capitolul 4. Efectele căsătoriei cu privire la
capacitatea de exerciţiu a soţiei sau soţului minor ............123
Titlul IV. Încetarea şi desfacerea căsătoriei ...........124
Capitolul 1. Încetarea căsătoriei..............................125
1.1. Noţiunea de încetare a căsătoriei şi cazurile de
încetare a căsătoriei ..................................................................... 125
1.2. Efectele încetării căsătoriei.................................... 127
Capitolul 2. Desfacerea căsătoriei...........................129
2.1. Noţiunea de desfacere a căsătoriei....................... 129
2.2.Sisteme sau concepţii juridice despre divorţ........ 131
2.3.Reglementarea divorţului în Codul familiei şi în
Codul de procedură civilă .......................................................... 133
2.4. Procedura divorţului .............................................. 141
2.5. Efectele desfacerii căsătoriei................................. 166
Titlul V. Rudenia şi Afinitatea ................................177

Capitolul 1. Rudenia................................................177
Noţiunea şi clasificarea rudeniei .................................. 177
Reglementarea rudeniei în Codul familiei .................. 179
1.3. Gradul, întinderea, durata şi dovada rudeniei .... 180
1.3. Rudenia prin adopţie.............................................. 183
Capitolul. 2 Afinitatea (Alianţa) ..............................185
2.1.Noţiunea, întinderea şi durata afinităţii ................ 185
2.2. Gradul de afinitate.................................................. 186
7
2.3. Proba şi efectele afinităţii ...................................... 187
Titlul VI. Filiaţia .....................................................189

Capitolul 1. Aspecte generale privind filiaţia ..........189
1.1. Noţiunea şi clasificarea filiaţiei ............................. 189
1.2. Acţiuni în justiţie referitoare la filiaţie ................. 190
Capitolul 2. Filiaţia faţă de mamă (Maternitatea) ..193
2.1 Reglementarea filiaţiei faţă de mamă în Codul
familiei........................................................................................... 193
2.2. Noţiuni generale despre stabilirea filiaţiei faţă de
mamă............................................................................................. 194
2.3. Stabilirea şi dovada maternităţii prin certificatul de
naştere şi folosirea stării civile concordante ............................ 196
2.4. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă ................... 201
2.5. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin hotărâre
judecătorească .............................................................................. 207
Capitolul 3. Noţiuni generale despre filiaţia faţă de
tată (Paternitatea) ...............................................................213
3.1. Reglementarea filiaţiei faţă de tată în Codul
familiei........................................................................................... 213
3.2. Noţiuni introductive despre filiaţia faţă de tată . 215
Capitolul 4. Filiaţia faţă de tată a copilului din
căsătorie (Paternitatea din căsătorie).................................219
4.1 Noţiunea de prezumţie şi clasificarea prezumţiilor
în cazul paternităţii din căsătorie.............................................. 219
4.2. Conflicte de paternitate (dubla paternitate) şi
soluţionarea lor ............................................................................ 222
3.7. Efectele admiterii acţiunii în tăgada paternităţii 232
4.4. Contestarea paternităţii din căsătorie .................. 234
Capitolul 5. Stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei. 237
(Paternitatea din afara căsătoriei).......................... 237
5.1. Noţiuni generale ..................................................... 237
8
DREPTUL FAMILIEI
5.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere

(Recunoaşterea de paternitate) .................................................. 239
5.3. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin hotărâre
judecătorească .............................................................................. 246
Titlul VII. Situaţia legală a copilului ..................... 253

Capitolul 1. Aspecte introductive despre situaţia
legală a copilului................................................................ 253
1.1. Noţiune, sediul materiei şi principiile aplicabile. 253
1.2. Drepturile copilului................................................ 256
Capitolul 2. Numele de familie al copiilor din
căsătorie şi al copiilor din afara căsătoriei .........................261
2.1. Numele de familie al copilului.............................. 261
2.2. Numele copilului din căsătorie............................. 261
2.3. Numele copilului din afara căsătoriei .................. 263
Titlul VIII. Obligaţia legală de întreţinere ............ 265

Capitolul 1. Noţiuni generale despre obligaţia de
întreţinere .......................................................................... 265
1.1. Noţiunea de obligaţie legală de întreţinere şi
caracteristicile ei........................................................................... 265
1.2. Persoanele între care există obligaţia de întreţinere
....................................................................................................... 266
1.3. Ordinea în care se datorează întreţinerea............ 268
Capitolul 2. Condiţiile obligaţiei de întreţinere ..... 273
2.1. Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei de
întreţinere ..................................................................................... 273
2.2. Condiţii legale privind pe debitorul obligaţiei de
întreţinere ..................................................................................... 276
Capitolul 3. Particularităţi privind persoanele între
care există obligaţia legală de întreţinere.......................... 279
9
3.1. Obligaţia legală de întreţinere între soţi (art. 41

alin.1 şi 86 alin.1 C. fam.) ........................................................... 279
3.2. Obligaţia legală de întreţinere între foştii soţi (art.
41 alin. 2-5 C. fam.)..................................................................... 280
3.3.Obligaţia legală de întreţinere între părinţi şi copii
(art. 86 C. fam.)............................................................................ 281
3.4.Obligaţia legală de întreţinere între bunici şi nepoţi,
bunici şi strănepoţi ...................................................................... 282
3.5. Obligaţia legală de întreţinere între fraţi şi surori
....................................................................................................... 282
3.6. Obligaţia legală de întreţinere între persoanele
expres prevăzute de lege (art. 87 C. fam.)................................ 283
Capitolul 4 Executarea şi încetarea obligaţiei de
întreţinere .......................................................................... 285
4.1. Executarea obligaţiei de întreţinere ..................... 285
4.2. Încetarea obligaţiei de întreţinere......................... 287
2. Cauze speciale ............................................................ 288
Titlul XIX. Ocrotirea părintească ...........................291

Capitolul 1. Noţiuni generale despre ocrotirea
părintească..........................................................................291
1.1. Noţiunea de ocrotire părintească ......................... 291
Principiile generale ale ocrotirii părinteşti .................. 292
Capitolul 2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti .... 295
2.1. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la
persoana copilului ....................................................................... 295
2.2. Îndatoririle părinteşti privitoare la bunurile
copilului ........................................................................................ 301
Capitolul 3. Exercitarea autorităţii părinteşti ........ 303
3.1. Ocrotirea copilului minor de către un singur
părinte ........................................................................................... 303
10
DREPTUL FAMILIEI
3.2. Cazuri în care ocrotirea părintească nu revine în

mod egal ambilor părinţi ............................................................ 305
Titlul X Adopţia ..................................................... 309

Capitolul 1. Noţiuni generale despre adopţie ........ 309
Aspecte introductive despre adopţie........................... 309
Condiţiile de fond ale adopţiei..................................... 311
Condiţiile de formă ale adopţiei .................................. 314
Capitolul 2. Procedura adopţiei: interne şi
internaţionale......................................................................317
Procedura adopţiei interne ........................................... 317
Procedura adopţiei internaţionale ............................... 322
Capitolul 3. Efectele şi încetarea adopţiei ............. 325
Efectele adopţiei ............................................................ 325
Încetarea adopţiei........................................................... 327
Bibilografie selectivă.............................................. 329
11
12
DREPTUL FAMILIEI
Titlul I. Noţiuni generale despre familie

şi dreptul familiei
1. Noţiuni generale despre familie
1.1. Noţiunea de familie

Etimologic termenul de familie provine din latinescul
familia (ae), care înseamnă totalitatea membrilor dintr-o casă sau
gintă.
Termenul de „familie”, introdus, în Ţările Române, după
1696, prin filieră neogreacă, desemnează grupul social format din
soţi şi copii lor, grup numit, până atunci „fămeie”(de la latinescul
familia). Acest termen se opune celui de „casă”, care desemna, în
principal, grupul de persoane fizice solidarizate prin legături de
sânge şi prin interese clientelare1.
Familia tradiţională românească era nucleară (adică era
alcătuită doar din soţi şi descendenţii acestora), patrilineară şi
patrilocală şi de tip butuc (adică copii îşi întemeiau, după căsătorie,
propriile gospodării, cu excepţia celui mai mic care trebuia să
locuiască în casa părintească).2
Noţiunea de familie poate fi privită din două puncte de
vedere: sociologic şi juridic.
Din punct de vedere sociologic familia ca formă specifică de
comunitate umană desemnează grupul de persoane unite prin
1 V. Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara

Românească în secolul al XVII-lea., Editura Meridiane, Bucureşti, 2003, p.22.
2 C., Dariescu. Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate
până la Marea Unire, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 77-80.
13
căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin

comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.3
Sociologii disting două tipuri de familie:
- familia simplă sau nucleară formată din părinţi şi copiii lor
necăsătoriţi;
- familia extinsă sau largă formată şi din alte persoane în
afară de primul caz.4
Din punct de vedere juridic, noţiunea de familie nu a fost
definită în Codul familiei. De asemenea, referi la noţiunea de
familie găsim la diferite reglementări interne (de exemplu art. 48
alin.1 din Constituţie,5 art. 117 din Legea nr. 114/1996, etc) şi
internaţionale (de exemplu art. 16 parag. 1 din Declaraţia
universală a drepturilor omului6).
Ca atare, literatura de specialitate7 pe baza legislaţiei în
vigoare defineşte noţiunea de familie în mod diferit. Astfel, în sens
restrâns familia îi cuprinde pe soţi şi pe copii lor minori, iar în sens
larg noţiunea de familie îi cuprinde pe lângă soţi şi pe copii lor
3 A., Stănoiu. M., Voinea. Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1983,

pp. 5-15.
Pentru amănunte a se vedea I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Tratat
4
de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revizuită şi completată, Editura Universul

Juridic, Bucureşti, nota de subsol nr. 3 de la pagina 12.
5 Potrivit acestui articol „Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea

părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruire copiilor”.
6 Potrivit art.16 parag. 1 „cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul şi
femeia, fără nici o restricţie în privinţa rasei, a cetăţeniei, a religiei, au dreptul să

se căsătorească şi să întemeieze o familie.”
7 Pentru amănunte a se vedea: T., Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura
All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 3-10; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 1-
4; E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp.
1-4.
14
DREPTUL FAMILIEI
minori şi alte categorii de persoane. De asemenea, familia este

definită ca fiind elementul natural şi fundamental al societăţii
generată de actul juridic al căsătoriei, încheiat în condiţiile legii,
între un bărbat şi o femeie, alcătuită din soţi, din copiii fără
capacitate deplină de exerciţiu ai acestora, precum şi din alte
persoane expres prevăzute de lege, în care raporturile dintre
membrii ei sunt reglementate juridic şi guvernate de principiul
solidarităţii.
1.2. Caracterele şi funcţiile familiei
1.2.1. Caracterele juridice
Literatura de specialitate8 prezintă următoarele caractere

juridice ale familiei:
- familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
soţi;
- pe egalitatea, pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a
asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor;
- copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei
din căsătorie;
- copiii şi tinerii se bucură de un regim special de
protecţie şi de asistenţă în realizarea drepturilor lor;
- persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială;
8 Pentru amănunte a se vedea I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Tratat
Juridic, Bucureşti, p.15.
15
- părinţii au dreptul de a asigura potrivit propriilor

convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere
le revine;
1.2.2. Funcţiile familiei

Doctrina9 arată că familia îndeplineşte următoarele funcţii:
- funcţia de reproducere a populaţiei şi perpetuare a speciei.
Această funcţie asigură reproducerea populaţiei,
deoarece fără perpetuarea speciei umane societatea este
de neconceput;
- funcţia economică care îşi găseşte expresia în ducerea în
comun a gospodăriei casnice şi comunitatea de bunuri a
soţilor, precum şi în ajutorul acordat membrilor aflaţi
în nevoie din cauza incapacităţii de a munci. Această
funcţie se exprimă şi în caracterul de unitate de
producţie pe care îl are familia astfel spre exemplu:
familia din mediul rural, familia meşteşugarilor, familia
micilor întreprinzători, etc.;
- funcţia educativă are ca scop formarea unui om cu o
dezvoltare multilaterală şi armonioasă. Astfel, părinţii
sunt datori să crească copilul îngrijind de sănătatea şi
dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi
pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însuşirile
lui spre a-l face folositor colectivităţii. De asemenea,
părinţii au dreptul de de a asigura, potrivit propriilor lor
9Pentru amănunte a se vedea I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Tratat
Juridic, Bucureşti, p. 15-16.
16
DREPTUL FAMILIEI
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere

le revine.
17
18
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Dreptul familiei
2.1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei
2.1.1. Definiţia dreptului familiei

În literatura de specialitate10 dreptul familiei este definit ca
totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
personale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie,
adopţie şi raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu
raporturile de familie, în scopul ocrotirii şi întăririi familiei.
2.1.2. Obiectul dreptului familiei

Obiectul de reglementare al normelor dreptului familiei îl
formează raporturile de familie. Acestea sunt:
a. raporturile de căsătorie;
b. raporturile care rezultă din rudenie;
c. raporturile care rezultă din adopţie;
d. unele raporturi care sunt asimilate de lege sub anumite
aspecte, cu raporturile de familie.11
10 I., P., Filipescu. A., I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a
VIII-a revăzută şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.17

11 I., P., Filipescu. A., I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a
VIII-a revăzută şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp.

17-19; G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de procedură
civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 38-39.
19
a. Raporturile de căsătorie
Prin art. 48 pct.1 din Constituţia României şi art. 1 alin. 2
din C. fam. se consacră principiul conform căruia familia are la
bază căsătoria liber consimţită între soţi. Pentru consolidarea
căsătoriei normele dreptului familiei reglementează atât probleme
legate de încheierea căsătoriei, desfiinţarea şi desfacerea acesteia,
cât şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.
b. Raporturile care rezultă din rudenie

Prin rudenie se înţelege legătura firească dintre mai multe
persoane care coboară unele din altele (exemplu: tată, fiu, nepot)
sau care, fără a coborî unele din altele, au un ascendent comun.
Rudenia în linie dreaptă reprezintă legătura de rudenie dintre
persoane care coboară unele din altele, fie în mod nemijlocit în
sensul că persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, în
sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar
între ele există un şir neîntrerupt de naşteri, un şir neîntrerupt de
persoane între care s-a stabilit, prin naştere, legătura de la părinte
la copil. Ea se socoteşte în funcţie de numărul naşterilor. Astfel
tatăl şi fiul sunt rude de gradul I, tatăl şi nepotul sunt rude de
gradul al II-lea, etc.
Rudenia în linie colaterală reprezintă legătura de sânge dintre
două persoane care, fără a descinde una din alta, au un autor
comun. Spre exemplu fraţii între ei sunt: fraţi buni când au
aceeaşi părinţi; fraţi consanguini când au numai acelaşi tată; fraţi
uterini când au aceeaşi mamă.
Afinitatea numită şi alianţă reprezintă legătura între un soţ şi
rudele celuilalt soţ (spre exemplu legătura dintre ginere şi socri;
dintre cumnaţi). Afinitate nu există între rudele unui soţ şi rudele
celuilalt soţ şi nici între soţi şi concubini. Fiind un element al
rudeniei şi căsătoriei, afinitatea încetează în cazul desfacerii
căsătoriei sau al desfiinţării adopţiei.
20
DREPTUL FAMILIEI
c. Raporturile care rezultă din adopţie

Adopţia este actul juridic în temeiul căruia se stabilesc
raporturi de rudenie între adoptat şi descendenţii săi, pe de o
parte şi adoptator, ori adoptator şi rudele acestuia, pe de altă
parte, asemănătoare celor care există în cazul adopţiei fireşti.
Efectele adopţiei diferă după cum este vorba de adopţia
cu efecte restrânse sau de aceea cu efecte depline ale unei filiaţii
fireşti.
În ţara noastră este reglementată numai adopţia cu
efectele unei filiaţii fireşti. Ca urmare a adopţiei încetează orice
legătură dintre adoptat şi rudele fireşti şi iau naştere raporturi
între adoptat şi adoptator.
d. Unele raporturi care sunt asimilate de lege sub anumite

aspecte, cu raporturile de familie
Există unele relaţii care sunt asimilate de lege raporturilor
de familie astfel: relaţii care rezultă din luarea spre creştere şi
educare a unui copil, fără întocmirea formelor cerute de lege
pentru adopţie; raporturi dintre un soţ şi copii celuilalt soţ; unele
relaţii dintre foştii soţi; raporturi între foştii adoptaţi şi
adoptatori; raporturi dintre un minor şi moştenitorii unei
persoane care au acordat întreţinere fără a avea obligaţia legală.
21
2.2. Izvoarele dreptului familiei

Prin izvoarele dreptului familiei, în sens formal, se
desemnează forma exterioară pe care o îmbracă normele juridice
în materie, respectiv, sursa în care sunt formulate.12
Majoritatea normelor dreptului familiei se regăsesc în
Codul familiei.13
În noul Cod civil14 adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie
2009 familia este reglementată în Cartea a II-a intitulată „Despre
familie”, art. 258 - 534.
Dispoziţii ale dreptului familiei există şi în alte acte
normative, cum ar fi spre exemplu: Codul civil; Codul de
procedură civilă; Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi
persoanele juridice; Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă,
Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei, etc..
În afara izvoarelor interne există şi izvoare internaţionale
care conţin norme de dreptul familiei ca de exemplu: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului; Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice; Convenţia asupra cetăţeniei femeii
căsătorite, etc.
12 D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi actualizată,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 36.

13 Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
4/1953-Codul familiei, a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 749 din 5

noiembrie 2007.
14 Art. 2664 C. civ. prevede: „Prezentul Cod civil intră în vigoare la
data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia (alin.1). În

termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va
supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în
aplicare a Codului civil.”
22
DREPTUL FAMILIEI
Potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie „Tratatele ratificate

de Parlament potrivit legii, fac parte din dreptul intern”. Astfel,
statul român are obligaţia de a îndeplini întocmai şi cu bună
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
Potrivit art. 20 alin. 1 din Constituţie „Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi
interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte tratate la care România
este parte.”
În situaţia existenţei unor neconcordanţe între
reglementările internaţionale privitoare la drepturile fundamentale
ale omului, la care România este parte, şi legile interne se aplică,
în mod prioritar, reglementările internaţionale, cu excepţia cazului
în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai
favorabile (art. 20 alin. 2 din Constituţie).
Ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană la 1
ianuarie 2007 art. 148 alin. 2 din Constituţie prevede: „Ca urmare
a aderării prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene,
precum şi celelalte reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile
interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”
2.3. Reglementarea principiilor generale ale

dreptului familiei
Cunoaşterea principiilor generale care guvernează relaţii
de familie ajută la darea soluţiei în acele materii în care legislaţia
nu este suficient de explicită sau nu conţine nici o reglementare şi
la determinarea măsurii în care dispoziţiile Codului familiei
referitoare la relaţiile de familie se completează cu dispoziţiile din
alte acte normative.
23
Potrivit dispoziţiilor din Codul familiei literatura de

specialitate15 a consacrat următoarele principii care stau la baza
relaţiilor de familie:
1.principiul căsătoriei liber consimţite între soţi;
2.principiul ocrotirii familiei şi căsătoriei;
3.principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului;
4. principiul respectării şi promovării cu prioritate a
interesului superior a copilului;
5. principiul protecţiei copiilor şi tinerilor;
6.principiul egalităţii în drepturi a copiilor;
7.principiul egalităţii în drepturi a soţilor;
8.principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii
obligaţiilor părinteşti faţă de copiii lor;
9.principiul acordării sprijinului moral şi material reciproc
între membrii familiei.
10.principiul monogamiei.
15 Pentru amănunte a se vedea: T., Bodoaşcă. Editura All Beck,

Bucureşti, 2005, pp. 34-41; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu.
Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 8-10; E.,
Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 7-12;
G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de procedură civilă,
Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 39-43; I., Apetrei. Raluca –Oana,
Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005, p.
6-7; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi actualizată, Editura
Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 38-42.
24
DREPTUL FAMILIEI
2.4. Prezentarea principiilor
1.Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.

Constituţia României în art. 48 alin. 1 dispune „Familia
se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi”. Necesitatea
respectării acestui principiu a făcut ca el să fie stipulat expres şi în
actele internaţionale relative referitoare la drepturile omului
amintind dintre ele:
- art. 16 din Declaraţia universală a drepturilor omului
care dispune: „Cu începere de la vârsta nubilă, bărbatul
şi femeia, fără nicio restricţie în privinţa rasei, a
cetăţeniei sau a religiei, au dreptul să se căsătorească şi
să întemeieze o familie. Ei au drepturi egale la
încheierea căsătoriei, pe durata căsătoriei şi la desfacerea
ei (pct. 1). Căsătoria nu poate fi încheiată decât cu
consimţământul liber şi deplin al viitorilor soţi (pct. 2).
Familia este elementul natural şi fundamental al
societăţii şi are dreptul la ocrotire din partea societăţii şi
statului” (pct. 3).
- art. 12 al Convenţiei pentru protecţia drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale prevede că: „Începând cu
vârsta nubilă, bărbatul şi femeia, au dreptul de a se
căsători şi de a întemeia o familie, conform legilor
naţionale care reglementează exercitarea acestui drept.”
În doctrină se arată stricto sensu, că acest principiu cu
valoare constituţională înseamnă că voinţa concordantă a
viitorilor soţi este singurul factor subiectiv, relevant şi
indispensabil la încheierea căsătoriei. Acordul sau opoziţia părţilor
sau ale altor persoane nu au conotaţii juridice. Caracterul liber
25
consimţit al căsătoriei înseamnă că nu există nici privilegii şi nici

discriminări de natură socială, rasială, etnică, religioasă în
exerciţiul dreptului fundamental al oricărei persoane de a se
căsători şi de a întemeia o familie.
2.Principiul ocrotirii familiei şi căsătoriei.

Constituţia României în art. 26 alin. 1 prevede:
„Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă , familială şi
privată,” iar art. 1 alin. 1 din Codul familiei dispune că: „Statul
ocroteşte căsătoria şi familia, el sprijină prin măsuri economice şi
sociale, dezvoltarea şi consolidarea familiei”.
Referiri la principiul ocrotirii familiei şi căsătoriei se află
şi în art. 8 din Convenţia Europeană care prevede că „Orice
persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie,
a domiciliului său şi a corespondenţei sale (pct. 1). Nu este admis
amestecul nici unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept
decât în măsura în care acest amestec este prevăzut de lege şi dacă
constituie o măsură care, într-o societate democratică, este
necesară pentru securitatea naţională, siguranţa publică,
bunăstarea economică a ţării, apărarea ordinii şi prevenirea
faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei, ori protejarea
drepturilor şi a libertăţilor altora” (pct.2).
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene protecţia vieţii
familiale are în vedere, viaţa de familie existentă şi nu o viaţă de
familie aflată în stadiu de proiect, de aceea art. 8 din Convenţia
Europeană nu este acoperitor pentru dreptul de a divorţa. Astfel,
în cauza Johnston versus. Irlanda, faţă de plângerea reclamanţilor
care nu se puteau căsători între ei deşi convieţuiau de mai bine de
15 ani, dată fiind starea de persoană căsătorită a unuia dintre
concubini şi inadmisibilitatea divorţului în dreptul irlandez,
Curtea a decis că nu se poate deduce din art. 8 al Convenţiei
26
DREPTUL FAMILIEI
Europene {(o dispoziţie cu caracter general) un drept pe care nu-l

recunoaşte art. 12 din aceeaşi Convenţie (dispoziţie cu caracter
special)}, anume dreptul de a se căsători.16
3.Principiul ocrotirii intereselor mamei şi

copilului
Art. 1 alin. 2 din Codul familiei prevede că: „Statul apără
interesele mamei şi copilului şi manifestă deosebită grijă pentru
creşterea şi educarea tinerei generaţii”.
4. Principiul respectării şi promovării cu

prioritate a interesului superior a copilului.
Potrivit art. 1 alin. 4 şi art. 97 alin. 2 din C. fam. drepturile
părinteşti se exercită numai în interesul copiilor.
Totodată art. 6 lit. a din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului17 instituie prioritatea
interesului superior al copilului în ceea ce priveşte drepturile sale.
De asemenea, acest principiu îl găsim reglementat şi în
Convenţia cu privire la drepturile copilului18 în art. 3 alin. 1 dispune: „În
toate acţiunile care privesc copiii, întreprinse de instituţiile de
asistenţă socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti,
16 Pentru amănunte a se vedea C., Bîrsan. Convenţia europeana a

drepturilor omului, vol. I, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 853-854.
17 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23/06/2004 cu
modificările şi completările ulterioare.

18 adoptata de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
20 noiembrie 1989 ratificată Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea Convenţiei

cu privire la drepturile copilului publicată în Monitorul Oficial nr. 314 din 13
iunie 2001.
27
autorităţile administrative sau de organele legislative, interesele

copilului vor prevala.”
Observăm că, acest principiu are un câmp de aplicare
extins, care vizează reglementări în domeniul dreptului copilului,
acte juridice încheiate sau emise în această materie, drepturi şi
obligaţii ce revin persoanelor care se ocupă de copil, demersurile
şi deciziile referitoare, la copii întreprinse de autorităţi publice sau
organisme private autorizate.19
5. Principiul protecţiei copiilor şi tinerilor

Potrivit art. 49 alin. 1 din Constituţie „Copii şi tinerii se
bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor.” Alin. 3 al aceluiaşi articol dispune că
este interzisă exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care
le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie
viaţa ori dezvoltarea morală. De asemenea, potrivit alin. 4 al
aceluiaşi articol este interzisă angajarea ca salariaţi a minorilor sub
vârsta de 15 ani.
Necesitatea ocrotirii copilului este stipulată şi în Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
dar şi în Convenţia cu privire la drepturile copilului.
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 39.

28
DREPTUL FAMILIEI
6.Principiul egalităţii în drepturi a copiilor.

Art. 48 alin. 3 din Constituţie prevede că „Copiii din
afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.”
Art. 63 din C. fam. dispune: „Copilul din afara căsătoriei a
cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin hotărâre
judecătorească are faţă de părinte şi rudele acestuia, aceeaşi
situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.”
Potrivit art. 97 din C. fam. „Ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după
cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.”
7.Principiul egalităţii în drepturi a soţilor.

Art. 1 alin. 4 din Codul familiei menţionează că „În
relaţiile dintre soţi, precum şi în exercitarea drepturilor faţă de
copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale”.
8.Principiul exercitării drepturilor şi al

îndeplinirii obligaţiilor părinteşti faţă de copiii lor.
Potrivit art. 1 alin. 5 şi art. 97 alin. ultim din Codul
familiei drepturile părinteşti se exercită numai în interesul
copiilor, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara
căsătoriei sau adoptaţi, sub controlul şi îndrumarea efectivă a
autorităţii tutelare”.
29
9.Principiul acordării sprijinului moral şi

material reciproc între membrii familiei.
Art. 2 din Codul familiei prevede că „Relaţiile de familie
se bazează pe prietenie şi afecţiune reciprocă între membrii ei,
care sunt datori să-şi acorde unul altuia sprijin moral şi material.”
10.Principiul monogamiei.
Art. 5 din Codul familiei arată că „este oprit să se
căsătorească bărbatul care este căsătorit sau femeia care este
căsătorită.” Dacă se încalcă acest principiu sancţiunea prevăzută
de Codul familiei este nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii
Din punct de vedere penal fapta constituie infracţiunea de
bigamie şi atrage pedeapsa închisorii.
2.5. Legătura dreptului familiei cu alte ramuri

de drept
Raporturile juridice care formează obiectul dreptului
familiei sunt complexe, având legături şi cu alte ramuri de drept.20
Legătura dreptului familiei cu dreptul

constituţional
Constituţia României consacră o serie de principii pe care
le regăsim în dreptul familiei spre exemplu: principiul căsătoriei
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, pp. 43-46.

30
DREPTUL FAMILIEI
liber consimţite între soţi; principiul egalităţii soţilor; principiul

dreptului şi îndatorii părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor, etc..

administrativ
Dreptul administrativ reglementează o serie de instituţii şi
organe ale administraţiei publice care au atribuţii în aplicarea
reglementărilor privitoare la instituţii ale dreptului familiei. Astfel
spre exemplu: monitorizarea respectării principiilor şi drepturilor
copilului stabilite de Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului21 şi de Convenţia cu privire la drepturile
copilului22, precum şi de coordonarea şi controlul activităţii de
protecţie şi de promovare a drepturilor copilului se realizează de
către Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor
Copilului.23
21 publicată in Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din 23 iunie 2004 cu
modificările şi completările ulterioare

22 adoptată de Adunarea Generala a Organizaţiei Naţiunilor Unite la
20 noiembrie 1989 ratificată de România prin Legea nr. 18/1990 pentru

ratificarea Convenţiei cu privire la drepturile copilului, publicată în Monitorul
Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001 republicată în Monitorul Oficial nr. 314 din
13 iunie 2001.
23 Aceasta este organ de specialitate al administraţiei publice centrale,
cu personalitate juridică, aflată în subordinea Ministerului Muncii, familiei şi

Egalităţii de Şanse.
31
Legătura dreptului familiei cu dreptul civil

Până în anul 1954 dispoziţiile relative la raporturile de
familie erau cu prinse în principiu în Codul civil.
Codul familiei de inspiraţie sovietică a fost adoptat prin
Legea nr. 4 din anul 1953 şi publicat în Buletinul Oficial nr. 1 din
4 ianuarie 1954. Ulterior atât în epoca comunistă cât şi după anul
1990 el suferă modificări şi completări.
Corelaţia dintre dispoziţiile dreptului civil şi dreptul
familiei nu constă în modul de reglementare, ci în modul în care
dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale dreptului
civil. Astfel materii precum: numele, domiciliul, actele de stare
civilă, ocrotirea părintească, tutela şi curatela minorului sunt
analizate, atât de dreptul civil cât şi de dreptul familiei.
Noul Cod civil adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie
2009 în Cartea a II-a reglementează familia (art. 258-534). Aceasta
conţine dispoziţii referitoare la: căsătorie, rudenie, autoritate
părintească.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual

civil
În raport cu dreptul familiei, dreptul procesual civil
reprezintă mijlocul prin care se poate ajunge la constatarea
existenţei sau inexistenţei unui drept, la restabilirea unui drept
încălcat sau la crearea unor situaţii noi în cadrul relaţiilor de
familie.
Pe calea procesului civil se asigură realizarea dreptului
familiei, întocmai ca şi a altor ramuri.
Prin urmare, raportul dintre dreptul familiei şi dreptul
procesul civil exprimă relaţia dintre conţinut şi formă.
32
DREPTUL FAMILIEI
Baza o constituie raportul de drept material; forma se

adaptează întotdeauna conţinutului, astfel că, în cele din urmă,
caracterele dreptului material determină caracterele dreptului
procesual.
Totuşi în anumite situaţii pentru o mai bună ocrotire a
relaţiilor de familie există o serie de derogări de la procedura de
drept comun. Astfel, sfera participanţilor la proces, este mărită
prin conferirea dreptului de a acţiona în justiţie unor organe care
nu sunt titulare ale drepturilor sau ale obligaţiilor deduse judecăţii
(de exemplu, autoritatea tutelară, în cazurile prevăzute de art. 44,
art. 143 din Codul familiei, etc.) sau prin recunoaşterea dreptului
de a intenta acţiunea părintelui minor, care, prin căsătorie
dobândeşte capacitate de exerciţiu deplină, chiar înaintea
majoratului.24
De asemenea, procedura divorţului şi procedura adopţiei
(interne şi internaţionale) sunt reglementate ca proceduri speciale,
derogatorii de la dreptul comun.
Legătura dreptului familiei cu dreptul muncii

Dreptul muncii cuprinde dispoziţii care se referă la:
ocrotirea familiei, interesele mamei şi a copilului. De asemenea
Codul muncii25 consacră principiul egalităţii de tratament şi
interzicerii oricărei discriminări (art.5), interzice încadrarea în
muncă a persoanelor sub 15 ani (art.13 alin.3), interzice
încadrarea în muncă a minorilor în locuri de muncă grele,
24A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul

familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 11-12.
25 Adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicată în Monitorul Oficial,
Partea I, nr. 72 din 5 februarie 2003, cu modificările şi completările ulterioare.

33
vătămătoare sau periculoase (art.13 alin. 5) sau prestarea de către

aceştia a muncii de noapte (art. 125 alin.1) etc.
Legătura dreptului familiei cu dreptul penal

Codul penal reglementează în Capitolul I Infracţiuni contra
familiei din Titlul al XIX-lea Infracţiuni care aduc atingere unor relaţii
privind convieţuirea socială, următoarele infracţiuni contra familiei:
bigamia (art. 303), abandonul de familie (art. 305), relele
tratamente aplicabile minorului (art. 306) şi nerespectarea
măsurilor privind încredinţarea minorului (art. 307).26 De
asemenea, dispoziţii referitoare la relaţiile de familie găsim şi în
art. 118 indice 1 din C. pen. care se referă la interdicţia de a reveni
în locuinţa familiei pe o perioadă determinată.
Legătura dreptului familiei cu dreptul procesual

penal
Dispoziţiile dreptului familiei au legături cu anumite
norme de drept procesual penal. Astfel, spre exemplu art. 480-
493 din C. pr. pen. conţin dispoziţii referitoare la procedura în
cauzele cu infractori minori.
Legătura dreptului familiei cu dreptul fiscal

Dispoziţiile dreptului familiei au legături cu anumite
norme de drept fiscal. Codul fiscal27 în Capitolul III Impozitul pe
26 V., Cioclei. Codul penal şi de procedură penală, Editura C. H. Beck,

Bucureşti, 2009.
27 Codul fiscal actualizat, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009
34
DREPTUL FAMILIEI
venituri din salarii din Titlul III Impozitul pe venit tratează în

dispoziţiile art. 55 alin. 4 sumele ce nu sunt incluse în veniturile
salariale Ca spre exemplu: tichetele de creşă acordate potrivi legii,
ajutoarele pentru naştere, veniturile reprezentând cadouri pentru
copii minori ai salariaţilor, etc. De asemenea art. 56 din Codul
fiscal tratează deducerile personale care se acordă persoanelor
fizice aflate în întreţinere.28

internaţional privat
Dispoziţiile dreptului familiei se completează cu
dispoziţiile dreptului internaţional privat.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat29 cuprinde în materia relaţiilor de familie
dispoziţii referitoare la: căsătorie şi divorţ (art.18-24); filiaţie (art.
25-33); obligaţia de întreţinere (art. 34-35); ocrotirea persoanelor
lipsite de capacitate de exerciţiu sau având capacitate de exerciţiu
restrânsă (art. 36-39) competenţa jurisdicţională (art. 148-157);
efectele hotărârilor judecătoreşti străine (art. 165-181).
Codul civil nou include dispoziţiile de drept internaţional
privat în Cartea a VII-a intitulată Dispoziţii de drept internaţional
privat (art. 2557-2664). Capitolul II din această carte studiază
familia în art. 2585-2612.
28 Potrivit art. 56 alin. 3 din C. fiscal „Persoana în întreţinere poate fi
soţia/soţul, copii sau alţi membri de familie, rudele contribuabilului sau ale
soţului, soţiei acestuia până la gradul al II-lea inclusiv, ale cărui venituri
impozabile şi neimpozabile, nu depăşesc 250 lei.”
29 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 245 din 1 octombrie
1992 cu modificările şi completările ulterioare.

35
36
DREPTUL FAMILIEI
Titlul II. Uniunea liberă şi Logodna
Capitolul 1.Uniunea liberă sau

concubinajul
1.1. Noţiunea de uniune liberă sau
concubinaj
În literatura de specialitate30 concubinajul sau uniunea
liber consimţită ori căsătorie nelegitimă este convieţuirea de fapt
sau menajul în comun dintre un bărbat şi o femeie o perioadă
relativ îndelungată de timp, fără ca aceştia să fie căsătoriţi (între ei
sau cu alte persoane).
1.2. Aspecte juridice ale uniunii libere sau ale

concubinajului
Concubinajul nu este o uniune juridică întrucât nu este
reglementat de legislaţia românească. Legea română nu interzice
expres concubinajul.
Ca regulă concubinajul este o „căsătorie de probă”.
Accentul cade pe stabilitatea şi continuitatea legăturilor dintre
parteneri.

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 47-48; A., Bacaci. V., C.,
Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2009, pp. 15-17.
37
O distincţie importantă s-a conturat în doctrină31 cu

privire la cauza imorală sau ilicită a contractelor încheiate în
scopul începerii sau menţinerii unei relaţii de concubinaj.
Dreptul românesc recunoaşte existenţa unor efecte
juridice ale concubinajului. Astfel, spre exemplu:
- bunurile dobândite în comun de concubini fac obiectul
proprietăţii comune pe cote – părţi, iar proba calităţii
acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se
va face conform dreptului comun, atât între concubini,
cât şi între aceştia şi terţi;
- copii din concubinaj se bucură de întreţinerea datorată
de părinţii aflaţi în relaţie de concubinaj potrivit
dispoziţiilor Codului familiei;
- în privinţa efectelor patrimoniale, se aplică principiul
libertăţii actelor juridice civile.32
Concubinajul poate fi dovedit cu orice mijloc de probă.
31 I. F., Popa Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile contractuale
dintre concubini, Revista Dreptul nr. 10/2001, Editura Uniunea Juriştilor din
România, Bucureşti.
Astfel, în doctrină şi jurisprudenţă s-a recunoscut
32
dreptul concubinei la despăgubiri în cazul morţii concubinului, în

absenţa mijloacelor de trai, cu caracter de stabilitate şi
continuitate, care îi erau asigurate de către partenerul de viaţă
(concubin).
38
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Logodna în dreptul

românesc
2.1. Noţiuni introductive despre logodnă

În vechiul drept francez, logodna era considerată un
contract care genera „obligaţia de a face”, adică de a încheia
căsătoria. Neîndeplinirea acestei obligaţii atrăgea răspunderea
logodnicului vinovat, care era dator să plătească despăgubiri.33
În primele pravile scrise în limba română căsătoria era
precedată de logodnă (numită şi făgăduială sau învoială). Acest act
juridic pregătitor al căsătoriei era posterior sau concomitent cu
momentul negocierii şi acceptării de către viitorul ginere a zestrei
fetei. De aceea, în secolul al XVIII-lea, în Muntenia, martorii care
semnau foaia de zestre se numeau „logoditori”.34
În Codul Calimah35 normele juridice privind logodna sunt
incluse în parag. 64 -70 din Capitolul al II lea „Pentru dritul
căsătoriei” al Părţii I intitulat „Pentru dritul persoanelor”.
Potrivit dispoziţiilor parag. 64 „logodna este făgăduinţa pentru
următoarea însoţire şi se face desăvâşit sau nedesăvârşit.”
Logodna desăvârşită făcută cu ceremonie religioasă avea aceeaşi
forţă juridică precum cununia şi nu se putea dezlega decât pentru
33 G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de
procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 45.

34 C., Dariescu. Istoria statului şi dreptului românesc din antichitate
până la Marea Unire, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 79.

35 Moldova 1817.
39
pricinile prevăzute în parag. 120 şi 142. Logodna nedesăvâşită se

făcea doar prin promisiuni şi dare de arvună şi nu dădea naştere
unei obligaţii legale de căsătorie ci doar unei obligaţii de
despăgubire a celuilalt logodnic în cazul ruperii logodnei fără un
motiv temeinic. Dispoziţiile parag. 70 arată că logodna
nedesăvâşită se putea încheia doar dacă logodnicii aveau minim 7
ani iar logodna desăvâşită se putea încheia dacă femeia avea
minim 12 ani iar bărbatul avea minim 14 ani.
Legiuirea Caragea36 în Partea a III-a, Capitolul XV
reglementează logodna37 ca „mai întâi cuvântare de tocmeală a
nunţii”, cazurile în care logodna se poate desface precum şi
returnarea darurilor de logodnă însoţite sau nu de alte
despăgubiri.
Codul civil Al. I. Cuza (1865) nu a mai reglementat
această instituţie întrucât legiuirile româneşti din secolul XVII
până în secolul al XIX-lea i-au ataşat acesteia o coloratură
religioasă. Codul civil Al. I. Cuza dorind să extragă instituţia
căsătoriei şi a familiei din jurisdicţia bisericii nu a mai preluat
reglementările vechi referitoare la această instituţie premergătoare
căsătoriei.
În Codul familiei intrat în vigoare în anul 1954 (de
inspiraţie sovietică) instituţia logodnei nu este reglementată.
36 Ţara Românească 1818.

37 Ceremonia religioasă săvârşită cu această ocazie îi
conferea logodnei calitatea de cununie pe jumătate săvârşită.
40
DREPTUL FAMILIEI
2.2. Noţiunea de logodnă, condiţiile de fond

ale logodnei şi desfacerea logodnei
Noţiunea de logodnă
Logodna se încheia prin promisiunea de căsătorie în faţa
martorilor care putea fi urmată, cel mai frecvent, de schimbul de
inele şi de sărutarea tinerilor, de schimbul de daruri de logodnă,
de o ceremonie religioasă şi de un ospăţ. Această ceremonie
religioasă dădea legăturii dintre cei doi tineri valoarea unei cununii
pe jumătate săvârşită.
Condiţiile de fond ale logodnei

Pentru încheierea logodnei, era necesar atât
consimţământul părinţilor cât şi cel al logodnicilor. În situaţia în
care părinţii unuia dintre logodnici nu se înţeleg asupra logodnei,
opinia bărbatului avea prioritate.
Desfacerea logodnei
Logodna se poate desface pentru anumite motive
prevăzute de pravilă cum ar fi: fata însărcinată cu altul, vârsta mai
mică decât cea admisă, îndrăcirea unuia dintre logodnici, dorinţa
unui logodnic de a se călugări etc. În practică, multe dintre
logodne se desfăceau din pricina opoziţiei unuia dintre logodnici
sau a părinţilor. La desfacere logodnei, vinovatul trebuie să
41
restituie tot ce a primit de la celălalt logodnic şi adesea trebuie să

plătească şi daune.38
38C. Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate, căsătorie şi

divorţ în Ţara Românească în secolul al XVIII-lea, Editura Humanitas,
Bucureşti, 2004, pp.175 -181.
42
DREPTUL FAMILIEI
Titlul III. Încheierea căsătoriei

Capitolul 1. Noţiuni generale despre
căsătorie
1.1. Aspecte introductive despre instituţia

căsătoriei
În primele pravile scrise în limba română s-a acordat o
importanţă deosebită căsătoriei, aceasta fiind studiată atât sub
aspectul condiţiilor pentru încheiere validă a ei, a efectelor pe care
le produce şi a cauzelor pentru care poate fi desfăcută. Legiuirile
amintite au oferit şi primele definiţii în limba română ale acestei
instituţii definiţii care fiind de drept canonic, erau valabile pentru
întregul spaţiu ortodox. Astfel, Îndreptarea legii tipărită în 1652 din
porunca domnitorului Matei Basarab definea în glava 203 nunta
(adică căsătoria) „drept împreunarea bărbatului şi a muerii, adecă
amestecare, sau amestecare şi moştenire întru toată viaţa lor, şi
omului celui drept apropiiare de Dumnezău.”39
În legiuirile româneşti de la începutul sec. al XIX – lea
instituţia căsătoriei a fost şi mai amănunţit reglementată iar
definiţia acestei instituţii a devenit extrem de explicită şi completă.
Astfel, în art. 63 al Codului Calimach 1817 căsătoria este definită
ca un contract (căsătorească tocmeală) prin care „doaă persoane,
parte bărbătească şi parte femeiască, arată cu un chip legiuit a lor
39 Îndreptarea legii, Editura Pelerinul român, Oradea, 2002, p. 301.

43
voinţă şi hotărâre, de a vieţui într-o legiuită însoţire, cu dragoste,

cu frica lui Dumnezeu şi cu cinste întru o tovărăşie nedespărţită,
de a naşte prunci, a-i creşte, a se agiuta ăntre ei după putinţă la
toate întâmplările.”40
Codul civil Al. I. Cuza (1865) nu conţinea o definiţie
expresă a căsătoriei. Din această cauză explicarea conţinutului
acestei noţiuni revenea doctrinei. Astfel, căsătoria era definită
drept „o societate între bărbat şi femeie, un contract solemn prin
care un bărbat şi o femeie se unesc în îndoitul scop de a-şi crea o
posteritate şi de a duce în comun sarcinile şi greutăţile vieţei.” De
asemenea, căsătoria era considerată un contract pur civil.41
1.2.Noţiunea de căsătorie şi natura juridică

a căsătoriei
1.2.1. Noţiunea de căsătorie

Codul familiei atribuie termenului de căsătorie două
înţelesuri:
- de act juridic, prin care viitorii soţi consimt să se
căsătorească în condiţiile şi în formele prevăzute de
lege (art. 3 – 18 C. fam.);
- situaţie juridică, adică un statut legal al soţilor (art. 25 -
36).
40 Codul Calimach. Ediţie critică. Editura Academiei Republicii Populare
Române, Bucureşti, 1958, p. 89 şi 91; I., T., Amuza. „Căsătoria şi divorţul în

vechiul drept românesc, Editura Sylvi, 2001, pp. 11-72.
41 D., Alexandresco. Principiile dreptului civil român, vol. I, Editura
Atelierele Grafice SOCEC & Co., Societate Anonimă, Bucureşti, 1926, p. 203
şi 205.
44
DREPTUL FAMILIEI
Deci, Codul familiei nu defineşte noţiunea de căsătorie

dar doctrina din dreptul românesc a suplinit acest gol. Astfel,
căsătoria este definită drept acordul de voinţă dintre un bărbat şi
o femeie, realizat în condiţiile şi cu solemnităţile prevăzute de
lege, în scopul de a întemeia o familie.42
1.2.2. Natura juridică a căsătoriei

În doctrină43 s-au exprimat numeroase opinii cu privire la
natura juridică a căsătoriei care pot fi grupate în trei teorii:
- teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este
considerată un contract, caracteristică Codului civil de
al 1865 (care a reglementat relaţiile de familie până la
apariţia Codului familiei);
- teoria instituţională, potrivit căreia căsătoria este
considerată o instituţie juridică, a fost lansată la
începutul secolului al XX-lea de juristul francez C.
Lefebvre, considerându-se că părţile nu pot stipula, în
privinţa uniunii lor, întocmai ca părţile unui contract.;
- teoria contractual-instituţională, potrivit căreia căsătoria
este considerată atât un contract cât şi o instituţie
juridică.
Ca şi concluzie doctrina44 considera căsătoria un act
juridic de dreptul familiei, nu un contract, având în vedere faptul
că în prezent nu este permisă încheierea convenţiei matrimoniale
(acordul prenupţial).
42 T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.

47.
43 I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs,
Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005, p. 9.
44 Ibidem.
45
1.3. Caracterele juridice ale căsătoriei

Din definiţia căsătoriei rezultă că aceasta are următoarele
caractere juridice45:
- căsătoria este o uniune dintre un bărbat şi o femeie - uniune ce
se întemeiază prin consimţământul celor ce se
căsătoresc şi odată încheiată, este reglementată de
normele legale, devenite aplicabile prin asemenea
consimţământ. Căsătoria se încheie între bărbat şi
femeie;
- căsătoria este liber consimţită - exprimarea
consimţământului liber al celor ce se căsătoresc este
garantată prin dispoziţiile legale, care permit încheierea
căsătoriei bazată pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi;
- căsătoria este momogamă – caracter ce decurge în mod
firesc din fundamentul căsătoriei şi anume afecţiunea
reciprocă a soţilor;
- căsătoria se încheie în formele cerute de lege – are deci un
caracter solemn ce presupune că acesta se încheie
numai într-un anumit loc, în faţa unei autorităţi de stat,
într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa efectivă şi
concomitentă a ambilor viitori soţi, cu posibilitatea
pentru public de a asista;
45 I., P., Filipecu . A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII
– a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 14 – 15.; N., C., Dariescu. Raporturile
patrimoniale dintre soţii străini având aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România,
Editura Lumen, Iaşi, 2006, pp. 23-25.
46
DREPTUL FAMILIEI
- căsătoria are un caracter civil – încheierea şi înregistrarea

căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de
stat;
- căsătoria se încheie pe viaţă – în principiu, legătura
căsătoriei este menită să dăinuiască între soţi pe tot
timpul vieţii lor;
- căsătoria se întemeiază pe deplina egalitate în drepturi între
bărbat şi femeie – egalitate ce se referă atât la condiţiile în
care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile dintre soţi sau
dintre aceştia şi copii lor;
- căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii – căsătoria
este ocrotită de lege deoarece constituie baza familiei.
Întemeierea relaţiilor de familie constituie conţinutul
căsătoriei, cauza necesară şi determinată a acesteia.
Criteriile menţionate mai sus ajută legiuitorul român să
stabilească dacă o relaţie psihologică şi socială dintre doi oameni
reprezintă sau nu o căsătorie.
47
48
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Încheierea căsătoriei

Încheierea unei căsătorii valabile46 presupune existenţa a
trei condiţii:
- condiţii de fond;
- lipsa impedimentelor;
- condiţii de formă.
2.1. Condiţiile de fond necesare încheierii

căsătoriei
2.1.1. Noţiunea şi clasificarea condiţiilor de fond

necesare încheierii căsătoriei
Prin condiţii de fond47 se înţeleg acele împrejurări care
trebuie să existe la încheierea căsătoriei pentru ca ea să fie
valabilă.
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei se clasifică48 în
funcţie de următoarele criterii astfel:
46 Pentru amănunte a se vedea A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 17-

18; T., Bodoaşcă. Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 59-60; E., Florian.
Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 22.
47 Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia
6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 18.

6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 18 -19; I., Apetrei. Raluca –Oana,

Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005, p.
12.
49
În funcţie de consacrarea lor legislativă:

- condiţii de fond exprese, adică prevăzute expres de Codul
familiei (noul Cod civil);
- condiţii de fond virtuale, neprevăzute de lege, dar care
rezultă implicit din lege din scopul urmărit de legiuitor.
- În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul
neîndeplinirii lor:
- condiţii de fond dirimante, a căror neîndeplinire atrage
nulitatea căsătoriei şi care sunt stabilite prin norme
imperative: diferenţierea de sex, vârsta matrimonială şi
consimţământul viitorilor soţi;
- condiţii de fond prohibitive, a căror neîndeplinire nu duce la
nulitatea căsătoriei, ci păstrează căsătoria valabilă, însă
atrag sancţiuni disciplinare pentru ofiţerul de stare
civilă, şi care sunt stabilite prin norme imperative:
diferenţa de sex, vârsta matrimonială şi
consimţământul.
După scopul pe care-l urmăresc şi elementele a căror
existenţă o vizează la încheierea căsătoriei condiţiile de fond se
clasifică în:
- condiţii de ordin fizic sunt considerate: diferenţierea de
sex, vârsta matrimonială şi comunicarea reciprocă a
stării sănătăţii viitorilor soţi;
- condiţii de ordin psihic sunt considerate: existenţa
consimţământului viitorilor soţi şi exprimarea liberă;
- condiţii de ordin moral sunt considerate: împiedicarea
încheierii unei căsătorii între rude apropiate sau între
persoane între care există relaţii rezultate din adopţie
sau tutelă.
Se observă că această ultimă clasificare nu este absolută şi
că unele condiţii pot fi cuprinse în mai multe categorii, ca de
exemplu: vârsta matrimonială poate fi considerată atât o condiţie
50
DREPTUL FAMILIEI
de ordin fizic dar şi o condiţie de ordin psihic pentru că numai

după împlinirea unei anumite vârste consimţământul la încheierea
căsătoriei poate fi exprimat valabil.
2.1.2. Condiţiile de fond necesare încheierii

căsătoriei potrivit dispoziţiilor Codului familiei
În mod expres, Codul familiei prevede trei condiţii de
fond la încheierea căsătoriei:
- vârsta matrimonială este prevăzută de art. 4 din C.
fam. care prevede: „Vârsta minimă de căsătorie este de
optsprezece ani (alin. 1). Pentru motive temeinice,
minorul care a împlinit vârsta de şaisprezece ani se
poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu
încuviinţarea părinţilor săi, ori, după caz, a tutorelui şi
cu autorizarea Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi
Protecţia Copilului în a cărei rază teritorială îşi are
domiciliul (alin. 2.) Daca unul dintre părinţi este decedat
sau se afla în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa,
încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă (alin. 3).
Daca nu exista nici părinţi, nici tutore care să poată
încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea
persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite
drepturile părinteşti (alin.4).”
- comunicarea stării sănătăţii este prevăzută de art. 10
din C. fam „Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soţi
nu declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii
lor. în cazul în care, prin lege specială, este oprită
căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica
dispoziţiile acelei legi”;
- consimţământul viitorilor soţi este prevăzut de art.
16 din C. fam. „Căsătoria se încheie prin
51
consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să

fie prezenţi, împreuna în faţa delegatului de stare civilă,
la sediul serviciului de stare civilă, pentru a-şi da
consimţământul personal şi în mod public, în faţa
ofiţerului de stare civilă (alin.1). Cu toate acestea, în
cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare
civilă va putea încheia căsătoria şi în afara sediului
serviciului de stare civilă, cu respectarea condiţiilor
prevăzute în alineatul precedent (alin2.)”;
Cea de a patra condiţie care nu este prevăzută de Codul
familiei dar recunoscută în unanimitate de literatura de specialitate
este diferenţierea de sex.
1. Diferenţierea de sex este o condiţie de fond virtuală şi
dirimantă, rezultând din interpretarea dispoziţiilor Codului
familiei. Dovada îndeplinirii ei rezultă din certificatele de naştere
ale viitorilor soţi care atestă şi sexul persoanei.
2. Vârsta matrimonială este o condiţie expresă şi
dirimantă. Vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei să fie 18
ani. Totuşi, prin excepţie, pentru motive temeinice (de exemplu:
sarcina femeii) minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate
căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor
săi, sau, după caz, a tutorelui. De asemenea în această situaţie
este nevoie de autorizarea potrivit dispoziţiilor alin. 2 ale art. 4 din
c. fam Direcţiei Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia
Copilului în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul minorul.
În cazul în care unul din părinţi este decedat sau nu-şi
poate manifesta voinţa este suficientă încuviinţarea celuilalt
părinte.
Daca nu exista nici părinţi, nici tutore care să poată
încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a
autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.
52
DREPTUL FAMILIEI
În situaţia în care căsătoria se încheie între cetăţeni

români aflaţi la bordul unei nave româneşti, dar în afara
graniţelor ţării, dispensa de vârstă se acordă de căpitanul navei.
O limită maximă până la care se poate încheia căsătoria
nu este stabilită, ceea ce înseamnă că se pot încheia căsătorii până
la o vârstă înaintată şi chiar, in extremes, înainte de moarte. În
aceste cazuri se legiferează de obicei situaţii de fapt preexistente
(de exemplu legalizarea unei legături de concubinaj notorie şi
îndelungată). De asemenea, legea nu stabileşte nicio diferenţă
maximă de vârstă între soţi, de unde concluzia că încheierea
căsătoriei poate avea loc indiferent de diferenţa de vârstă care
există între ei.49
3. Consimţământul viitorilor soţi este o condiţie
expresă şi dirimantă. În materie de acte juridice în general
noţiunea de consimţământ are o dublă semnificaţie, desemnând
atât manifestarea de voinţă a unei persoane cu intenţia de a
produce efecte juridice, cât şi întâlnirea concordantă a voinţelor,
acordul voinţelor, pentru a crea între ele un raport juridic.50
Existenţa consimţământului la căsătorie a viitorilor soţi
este cerinţa fundamentală, indispensabilă a actului juridic al
căsătoriei, nu şi suficientă pentru că acesta mai trebuie să fie liber,
adică netulburat în manifestarea sa, precum şi actual.51
6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 20.

50 Gh., Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil şi
subiectele dreptului civil, Ediţia a v-a revizuittă şi adăugită, Casa de Editură şi

Presă „Şansa! S.R.L., Bucureşti, 1998, p. 142.
51 E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti,
2008, p. 23.
53
Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să

îndeplinească anumite condiţii:52
- Să fie neviciat;
- Să fie actual;
- Să fie dat personal şi simultan de viitori soţi;
- Să fie constatat în mod direct de ofiţerul de stare civilă.
4. Comunicarea stării sănătăţii53 este prevăzută de art.
10 din C. fam. În vederea încheierii căsătoriei viitorii soţi sunt
obligaţi sunt obligaţi să declare că şi-au comunicat reciproc starea
sănătăţii lor. Dovada îndeplinirii acestei condiţii se face prin
prezentarea certificatelor medicale prenupţiale, în momentul
depunerii declaraţiei de căsătorie şi prin inserarea în cuprinsul
acestei declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat
reciproc starea de sănătate. Certificatele medicale prenupţiale
sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să cuprindă
52 Pentru amănunte a se vedea: T., Bodoaşcă. Editura All Beck,
Bucureşti, 2005, pp. 59-70; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu.
Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 20-22; E.,
Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 23-
27; G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de procedură
civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 53-55; I., Apetrei. Raluca –
Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus, Iaşi,
2005, p. 13-14; I., P., Filipecu . A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a
VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.46 .
53 Pentru amănunte a se vedea: A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
24; E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,
pp. 30-31; G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de
procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 53-55; I., Apetrei.
Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus,
Iaşi, 2005, p. 14; I., P., Filipecu . A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei,
Editura All, Bucureşti, 1996, p. 22-23.
54
DREPTUL FAMILIEI
menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători.

Examenul medical (serologic, pulmonar şi neuropshic) este
obligatoriu şi secret (medicul nu inserează în certificat o explicare
a motivelor pentru care nu s-ar putea încheia căsătoria).
Comunicarea reciprocă a stării de sănătate se realizează
prin depunerea ca anexă la declaraţia de căsătorie, care cuprinde
şi menţiunea „declarăm că am luat cunoştinţă reciproc de starea
sănătăţii noastre în vederea încheierii căsătoriei”, a actelor
medicale cuprinzând rezultatul examenelor medicale pe care
viitorii soţi trebuie să le facă în vederea încheierii căsătoriei.
Legea nu interzice, în principiu, căsătoria persoanelor
bolnave, cu condiţia informării reciproce a viitorilor soţi în
legătură cu starea sănătăţii lor. Prin excepţie, legea nu permite
căsătoria persoanelor debile sau alienate mintal şi a persoanelor
cu boli venerice transmisibile.
2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea

căsătoriei
2.2.1. Noţiuni generale despre lipsa

impedimentelor la încheierea căsătoriei
Impedimentele la încheierea căsătoriei sunt acele
împrejurări expres prevăzute de lege, a căror existenţă împiedică
încheierea căsătoriei. Sunt condiţii negative, numai lipsa lor
determinându-l pe ofiţerul de stare civilă să încheie căsătoria.
55
Impedimentele se invocă împotriva viitorilor soţi pe calea

opoziţiei la căsătorie sau din oficiu de către delegatul stării civile.54
Literatura de specialitate clasifică impedimentele la
încheierea căsătoriei în funcţie de următoarele criterii:
1. În funcţie de sancţiunea care intervine în cazul
încheierii căsătoriei cu ignorarea impedimentelor avem:
- impedimente dirimante sunt acelea care, prezente fiind la
încheierea căsătoriei atrag nulitatea absolută a acesteia şi
anume: existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute;
rudenia firească în grad prohibit de lege; rudenia în linie
dreaptă izvorâtă din adopţie; alienaţia şi debilitatea
mintală sau lipsa temporară a facultăţilor mintale;
- impedimente prohibitive sunt acelea care nu atrag nulitatea
căsătoriei, ci numai sancţiuni de natură administrativă,
aplicabilă funcţionarului care a încheiat căsătoria în
pofida reglementărilor legale. Sunt impedimente
prohibitive: adopţia; căsătoria dintre copiii
adoptatorului şi adoptat sau copiii săi, căsătoria între
copiii adoptaţi de aceeaşi persoană şi relaţia izvorâtă din
tutelă.
2. În funcţie de persoanele între care există
impedimentele avem:
54 Pentru amănunte a se vedea: A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
31; E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,
pp. 32-40; G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de
procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 55-58; I., Apetrei.
Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de Editura Venus,
Iaşi, 2005, p. 15 -17; I., P., Filipecu. Tratat de dreptul familiei, Editura All,
Bucureşti, 1996, pp. 23 -28.
56
DREPTUL FAMILIEI
- impedimente absolute acelea care împiedică încheierea

căsătoriei unei persoane cu orice altă persoană, ca:
starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea
mintală ori lipsa temporară a facultăţilor mintale;
- impedimente relative sunt acelea care opresc căsătoria unei
persoane numai cu o anumită categorie de alte
persoane, ca: rudenia firească, adopţia şi tutela.
3. În funcţie de domeniul relaţiilor sociale din care
izvorăsc anumite impedimente, acestea se clasifică în:
- impedimente de ordin biologic astfel: relaţia de rudenie
firească împiedică încheierea căsătoriei din raţiuni de
ordin moral şi biologic;
- impedimente de ordin moral astfel: tutela şi adopţia
împiedică încheierea căsătoriei din considerente de
ordin moral;
- impedimente de ordin psihic astfel: alienaţia sau debilitatea
mintală, din considerente de ordin biologic, psihic şi
moral.
Se observă că această ultimă clasificare nu este absolută şi
că unele condiţii pot fi cuprinse în mai multe categorii.
2.2.2. Lipsa impedimentelor la încheierea

căsătoriei prevăzute de Codul familiei
Potrivit art. 5 din C. fam. „Este oprit să se căsătorească
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită.”
Art. 6 din C. fam. prevede în alin. 1 „ Este oprită
căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie
colaterală până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive
temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea poate fi încuviinţată de preşedintele Consiliului judeţean
57
sau de primarul general al municipiului Bucureşti, care acordă

dispensă de rudenie” (alin 2).
Alin. 1 al art. 7 din C. fam. prevede că: „Este oprită
căsătoria:
- între adoptator sau ascendenţii lui, de o parte, şi cel
adoptat ori descendenţii acestuia, de alta;
- între copii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat
sau copii acestuia, de alta;
- între cei adoptaţi de aceeaşi persoană”.
Alin. 2 al aceluiaşi articol dispune: „Pentru motive
temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b( şi c) de
mai sus poate fi încuviinţată potrivit dispoziţiilor art. 6 alin. 2.”
Art. 8 din C. fam. dispune că: „În timpul tutelei,
căsătoria este oprită între tutore şi persoana minoră ce se află sub
tutela sa.”
Potrivit art. 9 din C. fam. „Este oprit să se căsătorească
alienatul mintal, debilul mintal, precum şi cel care este lipsit
vremelnic de facultăţile mintale, cât timp nu are discernământul
faptelor sale.”
2.2.3. Prezentarea lipsei impedimentelor la

încheierea căsătoriei
Constituie impedimente la căsătorie:
1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute (starea
de bigamie);
2. Interzicerea căsătoriei între rude;
3. Interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie;
4. Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana minoră;
5. Interzicerea căsătoriei alienatului mintal şi debilului
mintal;
6. Interzicerea căsătoriei persoanelor lipsite temporar;
58
DREPTUL FAMILIEI
7. Interzicerea căsătoriei între persoane de acelaşi sex;

8. Interzicerea parteneriatelor civile între persoane de sex
opus sau de acelaşi sex.
1. Existenţa unei căsătorii anterioare nedesfăcute

(starea de bigamie) . În situaţia în care o persoană este
căsătorită nu poate încheia o nouă căsătorie întrucât se încalcă
principiul monogamiei. Încălcarea acestui principiu atrage două
sancţiuni: o sancţiune civilă, nulitatea absolută a celei de a doua
căsătorii, şi o sancţiune penală pentru săvârşirea infracţiunii de
bigamie.
2. Interzicerea căsătoriei între rude. Căsătoria este
interzisă între rudele apropiate. Acest impediment se întemeiază
pe următoarele argumente:
- de ordin biologic şi medial pentru că uniunile dintre rude
apropiate nu asigură descende4nţi sănătoşi;
- de ordin moral, deoarece uniunile dintre rude ar avea o
influenţă nefavorabilă asupra vieţii de familie.
Interdicţia căsătoriei între rude vizează rudenia în linie
dreaptă indiferent de gradul de rudenie (spre exemplu: tatăl cu
fiica; mama cu fiul; bunicul cu nepoata; bunica cu nepotul)
precum şi rudenia colaterală, până la al patrulea grad inclusiv
(spre exemplu: fratele cu sora; unchiul cu nepoata; mătuşa cu
nepotul, vărul cu vara lui) întemeiată pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun, însă numai până la gradul IV,
inclusiv, adică veri primari, fără a deosebi după cum rudenia est
din căsătorie (din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite) ori
din afara căsătoriei.
Cât priveşte rudenia din afara căsătoriei, stabilită potrivit
legii, efectul prohibitiv este neîndoielnic. Rudenia din afara
căsătoriei care nu este confirmată judiriceşte (rudenia de sânge ca
stare de fapt există indiferent dacă a fost sau nu consacrată
59
formal, spre exemplu prin recunoaştere voluntară de filiaţie)

constituie impediment la încheierea căsătoriei, condiţia fiind
probarea existenţei relaţiei de rudenie în grad interzis.
Adopţia cu efecte depline, face să înceteze efectele
juridice ale rudeniei fireşti, dar nu şi legătura de sânge faţă de
familia de origine, rudenia firească îşi păstrează relevanţa ca
impediment la căsătorie.55
Codul familiei în art. 6 alin. 2 prevede ca şi excepţie
posibilitatea căsătoriei între rudele în linie colaterală de gradul al
patrulea numai pentru motive temeinice (spre exemplu starea de
graviditate a femeii) poate fi încuviinţată de primarul general al
capitalei sau de preşedintele Consiliului judeţean în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul persoana care cere încuviinţarea.
3. Interzicerea căsătoriei între rudele prin adopţie.
Este interzisă căsătoria între: adoptator şi adoptat; ascendenţii
adoptatorului şi adoptat; adoptator şi descendenţii adoptatului;
ascendenţii adoptatorului şi descendenţii adoptatului; copii celui
care adoptă şi adoptat; copii celui care adoptă şi copii adoptatului
precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.
Codul familiei în art. 7 alin. 2 prevede ca şi excepţie
posibilitatea căsătoriei între copii celui care adoptă, de o parte, şi
cel adoptat sau copii acestuia, de alta; precum şi între cei adoptaţi
de aceeaşi persoană pentru motive temeinice (spre exemplu starea
de graviditate a femeii) poate fi încuviinţată de primarul general
al capitalei sau de preşedintele Consiliului judeţean în a cărui rază
teritorială îşi are domiciliul persoana care cere încuviinţarea.
4. Interzicerea căsătoriei între tutore şi persoana
minoră. Legiuitorul a înţeles să oprească căsătoria
încheierea căsătoriei şi minorul aflat sub tutela sa, deoarece

2008, p. 36.
60
DREPTUL FAMILIEI
perspectiva unei astfel de căsătorii ar aduce minorului prejudicii

morale (fiindcă tutorele trebuie să se îngrijească de minor
întocmai ca un părinte) sau chiar materiale.56
Tutela încetează de drept la împlinirea vârstei de 18 ani de
către persoana aflată sub tutelă.
5. Interzicerea căsătoriei alienatului mintal şi
debilului mintal. Alienaţia şi debilitatea mintală constituie
impediment la căsătorie atât în cazul în care au fost constatate
prin procedura specială a interdicţiei, cât şi în cazul în care nu au
fost constatate printr-o asemenea procedură, deoarece legea nu
distinge.57
Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul,
ori în lipsa discernământului nu se poate vorbi de consimţământ,
iar reprezentarea nu este permisă în materie de căsătorie. Alături
de argumentul de natură juridică, există şi unul de interes general-
social, acela al asigurării şi conservării sănătăţii populaţiei prin
preîntâmpinarea unor descendenţe nesănătoase, şi explică de ce
alienatul şi debilul mintal, indiferent dacă se află sau nu sub
interdicţie judecătorească, nu pot încheia în mod valabil căsătoria
nici în perioadele de luciditate pasageră.58
Sancţiunea pentru încheierea căsătoriei de alienatul sau
debilul mintal este nulitatea absolută.
În situaţia în care boala a intervenit ulterior încheierii
căsătoriei, aceasta constituie un motiv de divorţ.
56 A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei,
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 30.

57 I., P., Filipecu. Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1996,
p. 26.
2008, p. 39.
61
6. Interzicerea căsătoriei persoanelor lipsite temporar

de discernământ. Lipsa vremelnică a facultăţilor mintale
constituie o piedică legală temporară la încheierea căsătoriei, adică
este activă numai în intervalul (intervalele) de timp în care
persoana nu are discernământul faptelor sale, datorită unor cauze
precum boala (de regulă psihică, exclusiv alienaţia şi debilitatea
mintală), beţia, hipnoza, etc..59
Încheierea căsătoriei este posibilă în perioadele de
remisiune deoarece consimţământul este prezumat a fi valabil.
Sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei de
către o persoană lipsită temporar de discernământ este nulitatea
absolută potrivit legii şi nulitatea relativă potrivit practicii judiciare
şi doctrinei.
Dispoziţia art. 9 teza finală din C. fam. trebuie înţeleasă
în corelaţie cu cerinţa caracterului liber, neviciat al
consimţământului fiecăruia dintre viitorii soţi; prin urmare,
căsătoria încheiată într-un moment de luciditate, valabilă din
punct de vedere al condiţiei existenţei consimţământului, poate fi
anulată pentru vicierea prin dol a consimţământului celuilalt soţ,
faţă de care nu a fost îndeplinită obligaţia de informare cu privire
la starea sănătăţii viitorului soţ (art.10 din C. fam.).60
7. Interzicerea căsătoriei între persoane de acelaşi
sex. În situaţia în care cei doi viitori soţi sunt de acelaşi sex
căsătoria lor nu va putea avea loc fiind lovită de nulitate absolută.

2008, p. 39.
2008, p. 40.
62
DREPTUL FAMILIEI
2.2.4. Dovada inexistenţei impedimentelor la

încheierea căsătoriei
Viitorii soţi au obligaţia de a preciza în declaraţia de
căsătorie că nu există nicio piedică pentru încheierea căsătoriei.
Terţele persoane sau ofiţerul de stare civilă vor putea face
dovada existenţei unor asemenea împrejurări.
Dacă în urma verificărilor pe care ofiţerul de stare civilă
este obligat să le facă se va constata existenţa unui impediment la
încheierea căsătoriei, cererea de a încheia căsătoria va fi respinsă.
2.3. Condiţiile de formă necesare încheierii

căsătoriei
Condiţiile de formă ale actului juridic al căsătoriei se
referă la procedura de încheiere a căsătoriei, desfăşurată în etape,
prin care se urmăreşte, pe de o parte, asigurarea respectării
condiţiilor de fond prescrise de lege (existenţa condiţiilor de fond
şi lipsa impedimentelor), iar pe de altă parte garantarea
recunoaşterii publice a căsătoriei şi întocmirea înscrisului
doveditor al acesteia.61
În prima etapă, pregătitoare, sunt îndeplinite o serie de
formalităţi prealabile şi necesare încheierii căsătoriei: depunerea
declaraţiei de căsătorie de către viitorii soţi; îndeplinirea de către
ofiţerul de stare civilă a îndatoririlor impuse de lege cu privire4 la

2008, p. 40; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei,
63
verificarea îndeplinirii condiţiilor de valabilitate a căsătoriei şi de

asigurarea elementelor de publicitate a încheierii căsătoriei.
În cea de-a doua etapă are loc încheierea propriu-zisă a
căsătoriei, în condiţiile de solemnitate şi publicitate. Imediat după
încheierea căsătoriei este întocmit actul de stare civilă doveditor.
2.3.1. Condiţiile de formă ale căsătoriei prevăzute

în Codul familiei
Codul familiei prevede următoarele condiţii de formă la
încheierea căsătoriei:
Art. 11 prevede: „Căsătoria se încheie în faţa delegatului
de stare civilă al Consiliului popular al comunei, oraşului, al
municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, în cuprinsul
căruia se află domiciliul sau reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.”
Art. 12 alin. 1 dispune: „Cei care vor să se căsătorească
vor face, personal, declaraţia de căsătorie la serviciul de stare
civilă la care urmează a se încheia căsătoria”.
Alin. 2 „Dacă unul dintre viitorii soţi nu se află în
localitatea unde urmează a se încheia căsătoria, el va putea face
declaraţia de căsătorie în localitatea unde se află, la serviciul de
stare civilă, care o va transmite, din oficiu şi fără întârziere,
serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.
Art. 13 dispune: „În declaraţia de căsătorie, viitorii soţi
vor arăta că nu există nici o piedică legală la căsătorie. Odată cu
declaraţia de căsătorie, ei vor prezenta dovezile cerute de lege.”
Art. 13^1 menţionează: „În aceeaşi zi cu primirea
declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă va dispune
publicarea acesteia, prin afişarea în extras, într-un loc special
amenajat, la sediul primăriei unde urmează să se încheie căsătoria
(alin.1). Extrasul din declaraţia de căsătorie va cuprinde, în mod
obligatoriu: data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi,
64
DREPTUL FAMILIEI
precum şi înştiinţarea că orice persoană poate face opunere la

căsătorie, în termen de 10 zile de la data afişării” (alin.2).
Art. 14 prevede: „Orice persoană poate face opunere la
căsătorie, dacă există o piedică legală ori dacă alte cerinţe ale legii
nu sunt îndeplinite (alin.1). Opunerea la căsătorie se va face
numai în scris, cu arătarea dovezilor pe care ea se întemeiază
(alin.2)”.
Art. 15 dispune: „Delegatul de stare civilă va refuza să
constate încheierea căsătoriei dacă, în temeiul verificărilor ce este
dator sa facă, al opunerilor primite sau al informaţiilor ce are,
găseşte că cerinţele legii nu sunt îndeplinite”.
Art. 16 menţionează: „Căsătoria se încheie prin
consimţământul viitorilor soţi. Aceştia sunt obligaţi să fie
prezenţi, împreună în faţa delegatului de stare civilă, la sediul
serviciului de stare civilă, pentru a-şi da consimţământul personal
şi în mod public, în faţa ofiţerului de stare civilă (alin.1).
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de
stare civilă va putea încheia căsătoria şi în afara sediului serviciului
de stare civilă, cu respectarea condiţiilor prevăzute în alineatul
precedent”(alin.2).
Art. 17 prevede: „Ofiţerul de stare civilă, luând
consimţământul viitorilor soţi, va întocmi de îndată, în registrul
actelor de stare civilă, actul de căsătorie, care se semnează de către
soţi, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă”.
Art. 18 menţionează: „Căsătoria nu poate fi dovedită
decât prin certificatul de căsătorie, eliberat pe baza actului
întocmit în registrul actelor de stare civilă”.
65
2.3.2. Prezentarea condiţiilor de formă ale

căsătoriei
2.3.2.1. Formalităţi premergătoare încheierii
căsătoriei
1. Declaraţia de căsătorie
Viitorii soţi pentru a putea încheia căsătoria vor întocmi
o declaraţie de căsătorie. Declaraţia de căsătorie se va face potrivit
art. 12 alin. 1 din C. fam. „la serviciul de stare civilă la care
urmează a se încheia căsătoria. Ca şi excepţie, declaraţia de
căsătorie se poate face şi în alt loc în cazurile expres prevăzute de
lege.
În situaţia în care viitorul soţ este minor, părinţii sau,
după caz, tutorele vor face personal o declaraţie prin care
încuviinţează încheierea căsătoriei.
Declaraţia de căsătorie se face în situaţia în care unul
dintre viitorii soţi sau tutorele nu se află în localitatea unde
urmează a se înch3ia căsătoria, la primăria în a cărei rază
teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o transmite, în
termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.
Declaraţia de căsătorie se face în scris şi personal şi
trebuie să cuprindă:
- manifestarea de voinţă a viitorilor soţi că vor să se
căsătorească;
- identificarea fiecăruia prin datele personale;
- declaraţia viitorilor soţi că nu există nici un impediment
legal la căsătorie;
- declaraţia viitorilor soţi în care vor menţiona numele de
familie pe care îl vor purta în timpul căsătoriei (pot să
66
DREPTUL FAMILIEI
îşi păstreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele

oricăruia dintre ei sau numele lor reunite);
- declaraţia viitorilor soţi că au luat cunoştinţă de starea
sănătăţii lor în mod reciproc,
- indicarea martorilor;
- indicarea locului unde se va încheia căsătoria în situaţia
în care declaraţiile au fost făcute în localităţi diferite;
- semnătura celor doi viitori soţi şi a ofiţerului de stare
civilă.
În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul
de stare civilă dispune publicarea acesteia, prin afişarea în
extras, într-un loc special amenajat la sediul primăriei şi pe pagina
de internet a acesteia unde urmează să se încheie căsătoria şi,
după caz, la sediul primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul sau
reşedinţa. Extrasul din declaraţia de căsătorie cuprinde, în mod
obligatoriu data afişării, datele de stare civilă ale viitorilor soţi şi,
după caz, încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi
înştiinţarea că orice persoană poate face opoziţie la căsătorie, în
termen de 10 zile de la data afişării.
Declaraţiei de căsătorie trebuie anexate următoarele acte:
- actul de identitate al fiecărui viitor soţ, care, după
verificare se restituie lor, urmând a fi prezentate iarăşi în
momentul încheierii căsătoriei;
- certificatele de naştere ale viitorilor soţi în original
(pentru confruntare) şi în copie legalizată sau certificată
de ofiţerul de stare civilă;
- certificatele medicale privind starea sănătăţii fiecărui soţ
valabile 14 zile de la emiterea lor;
- dacă este cazul acte în original (pentru confruntare) şi
copie, traduse şi legalizate ori certificate de ofiţerul de
stare civilă din care să rezulte desfacerea, încetarea sau
desfiinţarea căsătoriei anterioare, a unuia dintre viitorii
67
soţi: certificatul de deces al fostului soţ, hotărârea

judecătorească de desfacere sau de desfiinţare a
căsătoriei anterioare;
- de asemenea, dacă este cazul, dosarul de căsătorie mai
poate cuprinde, în funcţie de circumstanţe: decizia de
acordare a dispensei de vârstă, de rudenie, de adopţie,
decizia primarului localităţii de încuviinţare a încheierii
căsătoriei înainte de expirarea termenului de 10 zile de
la depunerea declaraţiei de căsătorie.
Depunerea şi înregistrarea declaraţiei de căsătorie nu are
semnificaţia unui „antecontract” de căsătorie, nu are valoare
juridică de sine-stătătoare, nu creează obligaţia încheierii
căsătoriei; bineînţeles „revocarea” intempestivă a promisiunii de
căsătorie, la fel ca şi în cazul logodnei, poate fonda o acţiune în
desdăunări, dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii civile
delictuale.62
Căsătoria se poate încheia numai după expirarea
termenului de 10 zile de la data la care a fost înregistrată
declaraţia de căsătorie, termen în care se cuprind atât data afişării,
cât şi data încheierii căsătoriei. Termenul se socoteşte potrivit
„sistemului inclusiv”, deci intră în calcul atât ziua de pornire,
aceea a depunerii declaraţiei, cât şi ziua de de împlinire, adică ziua
în care are loc oficierea căsătoriei.
Pentru motive temeinice (de exemplu viitorul soţ este
militar aflat în permisie, viitoarea soţie urmează să nască) primarul
localităţii în care va fi încheiată căsătoria poate încuviinţa
reducerea termenului.
Rostul termenului de 10 zile – afară de acela de a-i
determina pe viitorii soţi să reflecteze cu seriozitate la implicaţiile

2008, p. 41.
68
DREPTUL FAMILIEI
gestului lor – este acela de a reduce cât mai mult posibil riscul
încheierii unei căsătorii nevalabile sau care nu au respectat toate
condiţiile cerute de lege, inclusiv cele prohibitive. De aceea, în
răstimpul dintre depunerea declaraţiei de căsătorie şi încheierea
propriu-zisă a căsătoriei, ofiţerul de stare civilă este obligat să facă
verificări referitoare la îndeplinirea cerinţelor şi lipsa
impedimentelor la căsătorie. De asemenea, pe calea opoziţiei la
căsătorie, orice persoană poate semnala ofiţerului de stare civilă
eventualele nereguli privitoare la valabilitatea căsătoriei aflate în
stadiu de proiect.63
2. Opoziţia la căsătorie
Opoziţia la căsătorie sau opunerea la căsătorie este actul prin
care o persoană aduce la cunoştinţa ofiţerului de stare civilă
existenţa unei împrejurări care constituie impediment la căsătorie
sau neîndeplinirea unei condiţii de fond pentru încheierea valabilă
a căsătoriei.
Opoziţia la căsătorie sau opunerea la căsătorie poate fi făcută în
intervalul de 10 zile de la înregistrarea declaraţiei de căsătorie şi
până la încheierea căsătoriei de orice persoană fără a fi necesară
justificarea unui interes legitim şi chiar de ofiţerul de stare civilă
când el constată un impediment, consemnându-l într-un proces
verbal.
Pentru a fi valabilă opoziţia la căsătorie sau opunerea la
căsătorie trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- să fie făcută în scris;
- existenţa unui impediment legal sau neîndeplinirea unei
alte cerinţe a legii;

2008, p. 42.
69
- să precizeze dovezile pe care se întemeiază.

Deşi o opoziţie care nu îndeplineşte aceste condiţii nu are
eficacitate juridică, dacă ea relevă existenţa unor împrejurări care
constituie o piedică la căsătorie, ofiţerul de stare civilă va trebui să
facă verificările necesare, opoziţia, nevalabilă ca atare, având
valoarea unei informaţii.64
În această situaţie, ofiţerul de stare civilă va putea refuza
încheierea căsătoriei dacă constată că există împrejurări care
constituie o piedică la căsătorie.
Efectele opoziţiei la căsătorie sunt:
- admiterea opoziţiei în situaţia în care aceasta este
întemeiată ofiţerul de stare civilă nu va încheia
căsătoria;
- respingerea opoziţiei dacă aceasta este neîntemeiată
ofiţerul de stare civilă va încheia căsătoria şi va
consemna refuzul său într-un proces verbal.
Dacă verificarea opoziţiei necesită mai mult de 10 zile,
ofiţerul de stare civilă va amâna căsătoria, prelungind termenul de
10 zile.
La cererea părţii nemulţumite se vor înainta actele
judecătoriei de la domiciliul său pentru a hotărî, de urgenţă,
asupra refuzului de încheiere a căsătoriei.
2.3.2.2. Formalităţi concomitente încheierii căsătoriei

(Procedura încheierii căsătoriei)
Condiţiile de formă prevăzute de lege pentru momentul

încheierii căsătoriei se referă la: localitatea şi locul unde se încheie

70
DREPTUL FAMILIEI
căsătoria; competenţa ofiţerului de stare civilă; solemnitatea şi

publicitatea celebrării căsătoriei.
1.Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria

Localitatea în care se va încheia căsătoria este determinată
de domiciliul sau de reşedinţa oricăruia dintre viitorii soţi.
Domiciliul acestora se dovedeşte prin cărţile de identitate ale
celor doi viitori soţi. Reşedinţa acestora se dovedeşte prin viza de
flotant.
Locul încheierii căsătoriei îl reprezintă sediul serviciului de
stare civilă potrivit art. 16 din C. fam..
Cu toate acestea, că şi excepţie căsătoria se poate încheia,
pentru motive temeinice (de exemplu unul dintre viitorii soţi se
află în imposibilitate de a se deplasa din motive medicale) şi în
afara sediului serviciului de stare civilă, cu respectarea celorlalte
condiţii
Căsătoria se poate încheia la bordul unei nave sub
pavilion românesc, aflată într-o călătorie în afara graniţelor ţării,
de către comandantul navei, dacă viitorii soţi au cetăţenie română.
La sosirea în ţară comandantul navei este obligat să trimită o
copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpetenia portului
de înscriere a navei, organului local al administraţiei publice
competent, respectiv cel al sectorului 1 Bucureşti.
Căsătoria nu se poate încheia la bordul unei aeronave,
întrucât orice fel de căsătorie cu acest mijloc de transport durează
puţin, iar încheierea căsătoriei în aceste condiţii nu-şi gaseşte
justificarea celerităţii.
2. Competenţa ofiţerului de stare civilă

Competenţa ofiţerului de stare civilă se determină sub
întreit aspect:
71
- Competenţa personală (ratione personae) este determinată de

domiciliul sau reşedinţa a cel puţin unuia dintre viitorii
soţi, astfel căsătoria încheindu-se de către ofiţerul de
stare civilă din localitatea respectivă;
- Competenţa teritorială (ratione loci) este determinată de
limitele teritoriale ale localităţii unde se află sediul
primăriei de la domiciliul sau reşedinţa unuia dintre
viitorii soţi unde urmează să se încheie căsătoria;
- Competenţa materială (ratione materiae) este determinată de
calitatea de ofiţer de stare civilă a persoanei care
instrumentează încheierea căsătoriei.
Nesocotirea regulilor competenţei ratione personae sau
ratione loci nu îimpietează asupra valabilităţii actului juridic al
căsătoriei.
În schimb competenţa materială (ratione materiae) a delegatului
de stare civilă este condiţionată de valabilitatea căsătoriei deoarece
numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă, adică a
persoanei care are o astfel de calitate este recunoscută de lege.
Totuşi din dispoziţiile art. 7 din Legea nr. 119/1996 , dacă
atribuţiile de stare civilă au fost exercitate în mod public
necompetenţa materială a celui care a celebrat căsătoria nu atrage
nulitatea căsătoriei. Este o aplicaţie a principiului error comunis facit
ius (eroarea comună este creatoare de drept).65
De asemenea, în anumite cazuri prevăzute de lege,
ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului
serviciului de stare civilă, cu respectarea tuturor condiţiilor cerute
de lege

2008, p. 44.
72
DREPTUL FAMILIEI
În cazul persoanele care aparţin minorităţilor naţionale

căsătoria se poate celebra în limba lor maternă, dar ofiţerul de
stare civilă sau cel care oficiază căsătoria trebuie să cunoască
această limbă.
3. Încheierea căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă la data fixată pentru celebrarea
căsătoriei va proceda în felul următor:
- identifică pe baza actelor de identitate viitorii soţi şi
constată că nu sunt opoziţii şi impedimente la
încheierea căsătoriei;
- în cazul soţilor minori, considerăm că acesta este
momentul în care se mai poate da încuviinţarea
părinţilor, dacă nu a fost dată anterior;
- constată că sunt îndeplinite condiţiile de fond la
încheierea căsătoriei, după ce ia consimţământul
ambilor candidaţi;
- ia consimţământul viitorilor soţi în vederea încheierii
căsătoriei;
- declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului
viitorilor soţi;
- citeşte dispoziţiile referitoare la drepturile şi obligaţiile
soţilor;
- întocmeşte actul de căsătorie în registrul de stare civilă
corespunzător, act semnat de ofiţerul de stare civilă, de
soţi (cu numele care s-au învoit să-l poarte în timpul
căsătoriei) şi de cei doi martori;
- ofiţerul de stare civilă face menţiune pe actul de
căsătorie despre regimul matrimonial ales;
- face menţiunea pe buletinul de identitate al soţului care
şi-a schimbat numele;
- eliberează soţilor certificatul de căsătorie.
73
4. Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei

Solemnitatea încheierii căsătoriei constă în următoarele:
- căsătoria se încheie în faţa ofiţerului de stare civilă;
- căsătoria se încheie la sediul autorităţii competente;
- căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă
a viitorilor soţi, care îşi exprimă personal
consimţământul;
- căsătoria se încheie în prezenţa a doi martori;
- căsătoria se încheie la data stabilită;
- căsătoria se încheie numai după ce constată îndeplinirea
tuturor condiţiilor pentru încheierea valabilă a acesteia.
Publicitatea încheierii actului juridic al căsătoriei
reclamă asigurarea accesului oricărei persoane care doreşte să
asiste la ceremonie, fără a fi necesară prezenţa efectivă a
publicului.66
Se observă că, întreaga procedură de încheiere a
căsătoriei este menită să confere solemnitate şi publicitate actului
căsătoriei.
5. Momentul încheierii căsătoriei

Momentul încheierii căsătoriei este acela în care ofiţerul
de stare civilă constată existenţa consimţământului viitorilor soţi,
îndeplinirea tuturor condiţiilor pentru încheierea unei căsătorii
valabile şi îi declară căsătoriţi.
2.3.2.3. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei

2008, p. 45.
74
DREPTUL FAMILIEI
1. Întocmirea actului de căsătorie

Ofiţerul de stare civilă după încheierea căsătoriei,
întocmeşte, de îndată, actul de căsătorie, în registrul actelor de
stare civilă, care se semnează de către soţi, de cei 2 martori şi de
către ofiţerul de stare civilă.”
De asemenea, ofiţerul de stare civilă face menţiune pe
actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales. El are obligaţia
ca, din oficiu şi de îndată, să comunice la registrul prevăzut la art.
334 alin.1, precum şi după caz, notarului public care a autentificat
convenţia matrimonială o copie de pe actul de căsătorie.
2. Dovada căsătoriei
Căsătoria se dovedeşte cu actul de căsătorie şi prin
certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
Trebuie să reţinem că, numai certificatul de căsătorie
eliberat în strictă concordanţă cu actul de stare civilă are aceeaşi
putere doveditoare ca şi înregistrarea din registrul actelor de stare
civilă. Dacă certificatul de stare civilă în general conţine unele
greşeli sau omisiuni, dar înregistrarea din registrul stării civile este
corectă, rectificarea sau, după caz, completarea certificatului se
dispune şi se realizează direct de către funcţionarul primăriei care
a eliberat certificatul, la cererea persoanei interesate. Eventualele
erori sau omisiuni strecurate în înregistrarea din registrul actelor
de stare civilă vor putea fi corectate sau completate numai pe
baza hotărârii judecătoreşti definitive şi irevocabile.67
Cu toate acestea, în situaţiile prevăzute de lege, căsătoria
se poate dovedi cu orice mijloc de probă.
În situaţii excepţionale, se poate reconstitui sau întocmi
ulterior actul de căsătorie. Reconstituirea acestuia se poate face

2008, p. 46.
75
dacă registrele de stare civilă au fost distruse sau pierdute sau

dacă actul de stare civilă s-a întocmit în străinătate şi nu există
posibilitatea procurării lui. Întocmirea ulterioară se poate face
dacă nu au existat registre de stare civilă sau dacă întocmirea
actului a fost omisă din vina ofiţerului de stare civilă, deşi acesta a
luat consimţământul soţilor şi i-a declarat căsătoriţi. În aceste
situaţii, încheierea căsătoriei se poate proba cu orice mijloc de
dovadă, inclusiv invocarea posesiei de stat care rezultă din
aparenţa calităţii de soţ în societate.68
68I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs,

76
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 3. Nulitatea căsătoriei
3.1.Noţiunea de nulitate a căsătoriei şi

clasificarea nulităţilor căsătoriei
3.1.1. Noţiunea de nulitate a căsătoriei

Nulitatea actului juridic al căsătoriei este sancţiunea civilă
care intervine ca urmare a nerespectării unora din cerinţele de
valabilitate stabilite de lege, constatarea sau pronunţarea sa
înlăturând de regulă efectele acelei căsătoriei.69
3.1.2.Clasificarea nulităţilor căsătoriei

Nulitatea căsătoriei se clasifică în funcţie următoarele
criterii:
În funcţie de consacrarea lor legislativă nulităţile căsătoriei
pot fi:
- nulităţi exprese sunt cele expres prevăzute de lege;
- nulităţi virtuale sunt cele care rezultă implicit din
ansamblul dispoziţiilor legale (spre exemplu: căsătoria
fictivă, căsătoria cu o persoană al cărei sex este
nediferenţiat).

2008, p. 51.
77
- În funcţie de regimul juridic aplicabil nulităţile căsătoriei

pot fi:
- nulităţi absolute;
- nulităţi relative.
Deşi se păstrează clasificarea din dreptul comun, în
nulităţi absolute şi nulităţi relative, astfel cum am arătat legiuitorul
a căutat să atenueze consecinţele pe care efectul retroactiv al
nulităţii le produce potrivit dreptului comun. Acesta este motivul
pentru care, în unele cazuri, deşi actul este sancţionat cu nulitatea
absolută, în interesul menţinerii familiei, el poate fi confirmat,
spre deosebire de dreptul comun. Soţul de bună credinţă este
apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el
numai de la data când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a
declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în privinţa copiilor, în toate
cazurile, anularea căsătoriei nu are niciun efect (art. 23 alin. 2 C.
fam).70
Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul
viciilor de consimţământ: eroarea, dolul şi violenţa.71
3.2. Reglementarea juridică a nulităţii

căsătoriei în Codul familiei
Nulitatea căsătoriei este reglementată în Codul familiei în
Capitolul II intitulat „Nulitatea căsătoriei” din Titlul I denumit
„Căsătoria”.

78
DREPTUL FAMILIEI
Potrivit dispoziţiilor art. 19 „Este nulă căsătoria încheiată

cu încălcarea dispoziţiilor prevăzute în art. 4, 5, 6, 7 lit. a, 9, 13^1
si 16.”
Art. 20 prevede că „Căsătoria încheiată împotriva
dispoziţiilor privitoare la vârsta legală nu va fi declarată nulă dacă,
între timp, acela dintre soţi care nu avea vârsta cerută pentru
căsătorie a împlinit-o ori dacă soţia a dat naştere unui copil sau a
rămas însărcinata.”
Art. 21 dispune: „Căsătoria poate fi anulată la cererea
soţului al cărui consimţământ a fost viciat prin eroare cu privire la
identitatea fizică a celuilalt soţ, prin viclenie sau prin violenţă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui
consimţământ a fost viciat, în termen de şase luni de la încetarea
violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei.
Art. 22 menţionează: „În cazul în care soţul unei persoane
declarată moartă s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, căsătoria cea nouă rămâne
valabila (alin.1). Prima căsătorie este desfăcută pe data încheierii
noii casatorii (alin.2).”
Art. 23 prevede: „Soţul care a fost de bună-credinţă la
încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată păstrează, până la
data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă,
situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă (alin.1). Declaraţia
nulităţii căsătoriei nu are nici o urmare în privinţa copiilor, care îşi
păstrează situaţia de copii din căsătorie (alin. 2).”
Art. 24 dispune: „În cazul prevăzut în art. 23 alin. (1),
cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile
patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare,
dispoziţiilor privitoare la divorţ (alin.1). Tot astfel, în cazul
prevăzut în art. 23 alin. 2, se vor aplica, prin asemănare,
dispoziţiile prevăzute la divorţ, în ce priveşte drepturile şi
obligaţiile dintre părinţi şi copii (alin.2).”
79
3.3. Cazuri de nulitate absolută

Nulitatea absolută a căsătoriei intervine în următoarele
situaţii:
1. Încheierea căsătoriei fără respectarea dispoziţiilor
legale referitoare la consimţământul personal şi liber al
soţilor. Pentru a fi valabil exprimat, consimţământul trebuie să
îndeplinească anumite condiţii: să fie neviciat; să fie actual; să fie dat
personal şi simultan de viitori soţi; să fie constatat în mod direct de ofiţerul de
stare civilă.72 Lipsa consimţământului la încheierea căsătoriei poate
fi de natură psihică (în cazul debililor şi alienaţilor mintali) sau de
natură materială, când unul dintre viitorii soţi răspunde negativ
sau tace la întrebarea ofiţerului de stare civilă şi acesta îi declară
căsătoriţi.
2. Încheierea căsătoriei de către o persoană care deja
este căsătorită. În situaţia în care o persoană este căsătorită nu
poate încheia o nouă căsătorie întrucât se încalcă principiul
monogamiei. Ca şi excepţie, în cazul în care soţul unei persoane
declarate moarte s-a recăsătorit şi, după aceasta, hotărârea
declarativă de moarte este anulată, noua căsătorie rămâne valabilă,
dacă soţul celui declarat mort a fost de bună-credinţă. Prima
căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.73
3. Încheierea căsătoriei între rude în grad prohibit
de lege. Interdicţia căsătoriei între rude vizează rudenia în linie
dreaptă indiferent de gradul de rudenie (spre exemplu: tatăl cu
A se vedea Secţiunea referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei

72
din capitolul anterior.

73 A se vedea Secţiunea referitoare la impedimentele la căsătorie din
capitolul anterior.
80
DREPTUL FAMILIEI
fiica; mama cu fiul; bunicul cu nepoata; bunica cu nepotul)

precum şi rudenia colaterală, până la al patrulea grad inclusiv
(spre exemplu: fratele cu sora; unchiul cu nepoata; mătuşa cu
nepotul, vărul cu vara lui) întemeiată pe faptul că mai multe
persoane au un ascendent comun, însă numai până la gradul IV,
inclusiv, adică veri primari, fără a deosebi după cum rudenia est
din căsătorie (din aceeaşi căsătorie sau din căsătorii diferite) ori
din afara căsătoriei.74
4. Încheierea căsătoriei între persoane legate prin
adopţie. Este interzisă căsătoria între: adoptator şi adoptat;
ascendenţii adoptatorului şi adoptat; adoptator şi descendenţii
adoptatului; ascendenţii adoptatorului şi descendenţii adoptatului;
copii celui care adoptă şi adoptat; copii celui care adoptă şi copii
adoptatului precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană.75
5. Încheierea căsătoriei între persoane care suferă de
debilitate mintală sau alienaţie mintală. Alienaţia sau
debilitatea mintală anulează discernământul, ori în lipsa
discernământului nu se poate vorbi de consimţământ, iar
reprezentarea nu este permisă în materie de căsătorie. 76
referitoare la celebrarea căsătoriei.77 Astfel, viitorii soţi sunt
obligaţi să se prezinte împreună la sediul primăriei, pentru a-şi da

capitolul anterior.
capitolul anterior.
capitolul anterior.
77 Avem în vedere aici atât solemnitatea căsătoriei cât şi publicitatea
ei.
81
consimţământul la căsătorie în mod public, în prezenţa a 2

martori, în faţa ofiţerului de stare civilă.78
referitoare la vârsta matrimonială. Vârsta minimă pentru
încheierea căsătoriei să fie 18 ani. Totuşi, prin excepţie, pentru
motive temeinice (de exemplu: sarcina femeii) minorul care a
împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz
medical, cu încuviinţarea părinţilor săi, sau, după caz, a tutorelui.79
Totuşi nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de
18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas însărcinată.
8. Lipsa de diferenţiere sexuală. Diferenţierea sexuală
rezultă din certificatele de naştere ale viitorilor soţi care atestă şi
sexul persoanei.
9. Încheierea căsătoriei între persoane de acelaşi sex.
Căsătoria nu se poate încheia decât între bărbat şi femeie.80
10. Necompetenţa ofiţerului de stare civilă.81 Dacă
căsătoria a fost încheiată de o persoană necompetentă care a
exercitat public funcţia de ofiţer de stare civilă, iar soţii au fost de
rea-credinţă, cunoscând această împrejurare căsătoria este nulă.
11. Încheierea unei căsătorii fictive. Sintagma
„căsătorie fictivă” desemnează căsătoria încheiată în orice alt scop
decât acela al întemeierii unei familii. Căsătoria este fictivă dacă:
78 A se vedea Secţiunea referitoare la condiţiile de formă ale

căsătoriei din capitolul anterior.
79 A se vedea Secţiunea referitoare la condiţiile de fond ale căsătoriei

capitolul anterior.
81 A se vedea Secţiunea referitoare la condiţiile de formă ale căsătoriei

82
DREPTUL FAMILIEI
- consimţământul exprimat la încheierea actului juridic nu

reflectă voinţa reală a persoanei;
- scopul urmărit de unul sau de amândoi viitori soţi este
acela de obţine unele efecte secundare ale căsătoriei, cu
alte cuvinte, căsătoria este doar un mijloc de a obţine
anumite avantaje, iar nu însuşi obiectivul manifestării
de voinţă.82
Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a
întemeia o familie este lovită de nulitate absolută.
Totuşi, nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la
rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, a intervenit
convieţuirea soţilor, soţia a născut sau a rămas însărcinată ori au
trecut 2 ani de la încheierea căsătoriei.
3.4. Cazuri de nulitate relativă

Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în următoarele
situaţii:
1. Căsătoria este încheiată fără încuviinţarea
părinţilor sau a tutorelui ori fără autorizarea instanţei de
tutelă. Prin excepţie, pentru motive temeinice (de exemplu:
săi, sau, după caz, a tutorelui.
2.Căsătoria este încheiată fără încuviinţarea
părintelui care exercită autoritatea părintească. În cazul în
E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti,

82
2008, p. 61-63.
83
care unul din părinţi este decedat sau nu-şi poate manifesta voinţa
este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
Căsătoria este încheiată prin existenţa unuia din
următoarele vicii de consimţământ:
- Eroarea –viciază consimţământul dacă poartă asupra
identităţii fizice a celuilalt soţ;
- Dolul – adică eroare provocată prin manopere dolosive,
constituie motiv de nulitate relativă a căsătoriei dacă
poartă asupra unor elemente determinante la încheierea
căsătoriei:
- Violenţa – fizică sau morală, poate fonda acţiunea în
anularea căsătoriei dacă faţă de gravitatea şi intensitatea
actelor de constrângere exercitate, persoana s-a aflat în
neputinţă de a se opune căsătoriei.83
Căsătoria este încheiată de o persoană lipsită
vremelnic de discernământ. Lipsa vremelnică a facultăţilor
mintale constituie o piedică legală temporară la încheierea
căsătoriei.84
Căsătoria este încheiată între tutore şi persoana
minoră aflată sub tutela sa. Legiuitorul a înţeles să oprească
căsătoria încheierea căsătoriei şi minorul aflat sub tutela sa.85

2008, p. 63.
capitolul anterior.
capitolul anterior.
84
DREPTUL FAMILIEI
3.5. Regimul juridic al nulităţii căsătoriei

Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei
poate fi invocată de orice persoană interesată. Deci, reclamant
poate fi orice persoană care justifică un interes legitim (spre
exemplu: soţul din prima căsătorie a soţiei bigam, procurorul) şi
pârât poate fi unul din soţi sau ambii soţi.
Ca excepţie, procurorul nu poate introduce acţiunea după
încetarea sau desfacerea căsătoriei. Totuşi în situaţia în care
procurorul e ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau
a persoanelor puse sub interdicţie poate introduce acţiunea după
încetarea sau desfacerea căsătoriei.
Nulitatea absolută la data încheierii căsătoriei se poate
dovedi cu orice mijloc de probă (spre exemplu: înscrisuri,
interogatoriu, martori, etc.).
Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este
imprescriptibilă.
Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii absolute
a căsătoriei este constitutivă de drepturi şi produce efecte erga
omnes.
În actul de naştere al soţilor şi în actul de căsătorie se
înscriu menţiuni cu privire la modificarea intervenită în starea lor
civilă ca urmare a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a
căsătoriei.
Deci, pentru nulitatea absolută a căsătoriei operează
următoarele reguli:
- poate fi invocată de orice persoană interesată;
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este
imprescriptibilă;
- probaţiunea constă în dovada existenţei cauzei de
nulitate absolută la data încheierii căsătoriei.
85
Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi invocată de acela

dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat consimţământul prin
eroare, dol sau violenţă.
Cauzele de nulitate relativă pot fi dovedite cu orice mijloc
de probă.
Termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii
relative este de 6 luni. Acesta curge astfel:
- în situaţia în care era necesară încuviinţarea părinţilor
sau a tutorelui ori a părintelui care exercită autoritatea
părintească ori autorizarea instanţei de tutelă, termenul
curge de la data la care cei a căror încuviinţare sau
autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei
au luat cunoştinţă de aceasta;
- în cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori
pentru lipsa discernământului, termenul curge de la
data încetării violenţei sau, după caz, de la data la
care cel interesat a cunoscut dolul, eroarea ori lipsa
vremelnică a discernământului;
- în cazul căsătoriei încheiate între tutore şi persoana
minoră aflată sub tutela sa termenul curge de la data
încheierii căsătoriei.
Acţiunea în constatarea nulităţii relative are un caracter
personal astfel dreptul la acţiunea în anulabilitate nu se transmite
moştenitorilor. Totuşi, dacă acţiunea a fost pornită de către
unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către oricare dintre
moştenitorii săi.
În situaţia în care părinţii sau tutore ori instanţa de tutelă
precum şi de părintele care exercită autoritatea părintească până
la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti, şi-au dat
consimţământul ori autorizarea cerută de lege nulitatea
relativă a căsătoriei se acoperă.
86
DREPTUL FAMILIEI
Nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, între timp, ambii soţi

au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut ori a rămas
însărcinată.
Dacă instanţa declară nulă căsătoria, ea este obligată să
dovedească prin aceeaşi hotărâre buna sau reaua-credinţă a soţilor
la încheierea căsătoriei.86
Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii relative
a căsătoriei este constitutivă de drepturi şi produce efecte erga
omnes.
Deci, pentru nulitatea relativă a căsătoriei operează
următoarele reguli:
- poate fi invocată de acela dintre soţi care pretinde că i-a
fost viciat consimţământul prin eroare, dol sau violenţă;
- poate fi invocată de părinţi sau tutore ori instanţa de
tutelă precum şi de părintele care exercită autoritatea
părintească în situaţia în care era necesară încuviinţarea
ori autorizarea acestora.
- termenul de prescripţie al acţiunii în constatarea
nulităţii relative este de 6 luni;
- cauzele de nulitate pot fi dovedite prin oarecare din
mijloacele de probă admise de lege.

2008, p. 65.
87
3.6. Efectele nulităţii căsătoriei

Atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă, deşi
produse de cauze diferite şi având regim juridic diferit, generează
acelaşi efect, şi anume desfiinţarea, atât pentru trecut cât şi pentru
viitor a căsătoriei ca şi cum ea n-ar fi existat.87
În privinţa raporturilor personale dintre soţi88 consecinţele
sunt:
- dacă numele soţilor s-a schimbat prin căsătorie, ei
redobândesc numele avut anterior încheierii căsătoriei;
- soţul care a luat numele celuilalt, nu-l va putea menţine
şi pentru viitor, aşa cum este posibil în cazul desfacerii
căsătoriei prin divorţ;
- încetează toate obligaţiile specifice căsătoriei, fiecare
soţ putându-se căsători cu altcineva sau chiar între ei,
dacă motivul de nulitate a dispărut;
- se consideră că nu au avut niciodată calitatea de soţi,
astfel că nici o acţiune penală pentru adulter sau
bigamie nu ar mai putea continua,
- dacă unul dintre soţi nu a atins vârsta majoratului, el nu
va fi considerat, la fel ca după desfacerea căsătoriei, că
are capacitate deplină de exerciţiu.
În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi89
consecinţele sunt:

88
DREPTUL FAMILIEI
- regimul comunităţii de bunuri va fi retroactiv desfiinţat,

- obligaţia de întreţinere se consideră că nu a existat;
- nu poate exista dreptul la moştenire a soţului
supraveţuitor, dacă nulitatea a fost pronunţată după
decesul unuia dintre cei aparent căsătoriţi.
Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau
anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă
Nulitatea căsătoriei nu are niciun efect în privinţa copiilor,
care păstrează situaţia de copii din căsătorie
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi
copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ .
Hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii sau de
anulare a căsătoriei este opozabilă terţelor persoane, în condiţiile
legii.
3.7. Căsătoria putativă
3.7.1. Noţiunea de căsătorie putativă şi condiţiile

pe care trebuie să le îndeplinească aceasta
Căsătoria putativă este aceea căreia legea îi păstrează
efectele unei căsătorii valabile, chiar dacă ea este nulă sau
anulabilă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
pentru soţul sau soţii de bună - credinţă la încheierea ei.90


89
Pentru a ne afla în prezenţa unei căsătorii putative trebuie

îndeplinite cumulativ două condiţii:
- existenţa unei căsătorii nule sau anulabile;
- bună – credinţă a unuia sau ambilor soţi la încheierea
căsătoriei, constând în credinţa greşită că au încheiat o
căsătorie valabilă, faptul că nu au cunoscut existenţa
unui impediment la încheierea căsătoriei sau faptul că
nu au respectat o condiţie de fond. Buna-credinţă nu
trebuie dovedită ea se prezumă. Reaua credinţă trebuie
dovedită de cel care o invocă. Instanţa sesizată cu
acţiunea în anularea căsătoriei este obligată să
stabilească care dintre soţi a fost de bună-credinţă.
Pentru soţul de bună-credinţă căsătoria desfiinţată îşi
produce efectele, fiind asimilat unui soţ divorţat, iar
pentru celălalt soţ de rea-credinţă căsătoria nu produce
efecte fiind asimilat unui concubin.
3.7.2. Efectele căsătoriei putative

1.În cazul în care soţii au fost de bună credinţă la
încheierea căsătoriei efectele căsătoriei putative sunt:
- În privinţa raporturilor personale dintre soţi efectele
căsătoriei putative sunt:
- Între soţi până la rămânerea definitivă a hotărârii prin
care s-a pronunţat nulitatea, a existat obligaţia de
sprijin moral şi de fidelitate, încălcarea acesteia din
urmă constituind adulter;
90
DREPTUL FAMILIEI
- Soţul care şi-a schimbat numele în timpul căsătoriei îşi

va recăpăta numele avut anterior;
- Între soţi prescripţia a fost suspendată, ea având pentru
trecut această calitate;
- Soţul care s-a căsătorit înainte de vârsta de 18 ani îşi va
păstra capacitatea de exerciţiu, dacă este minor la data
când căsătoria a fost anulată.
În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi efectele
căsătoriei putative sunt:
- Împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale
privitoare la divorţ;
- Obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista în
viitor;
- Dacă unul dintre soţi a decedat înainte de rămânerea
definitivă de declarare a nulităţii căsătoriei, celălalt are
dreptul la moştenire în calitate de soţ supraveţuitor.
2. În cazul în care numai unul dinte soţi a fost de bună

credinţă la încheierea căsătoriei efectele căsătoriei putative sunt:
- Soţul nevinovat beneficiază de efectele căsătoriei
putative, nulitatea retroactivând doar pentru soţul de
rea credinţă;
- Doar soţia minoră de bună-credinţă păstrează
capacitatea deplină de exerciţiu;
- Doar soţul de bună credinţă are dreptul la moştenire şi
între ţinere din partea celuilalt soţ;
- Împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale
privitoare la divorţ.
În literatura de specialitate s-au formulat două opinii: într-
una se susţine că doar soţul de bună credinţă va beneficia de
bunurile dobândite în timpul căsătoriei iar în cealaltă opinie care
91
este majoritară se susţine că pentru ambii soţi se aplică în privinţa

raporturilor patrimoniale dispoziţiile referitoare la divorţ. 91
Soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau
anulate păstrează, până la data când hotărârea judecătorească
rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă.
Nulitatea căsătoriei nu are nici un efect în privinţa
copiilor, care păstrează situaţia de copii din căsătorie.
În ceea ce priveşte drepturile şi obligaţiile dintre părinţi şi
copii se aplică, prin asemănare, dispoziţiile privitoare la divorţ.
91 A se vedea în acest sens A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 134-

136.
92
DREPTUL FAMILIEI
Titlul III. Efectele căsătoriei

Capitolul 1. Consideraţii privind efectele
ale căsătoriei
Noţiunea de efecte ale căsătoriei

Încheierea căsătoriei generează între cei care o încheie o
multitudine de raporturi, de natură diferită: socială, morală,
juridică.
Prin efecte juridice ale căsătoriei înţelegem relaţiile de
natură personală şi patrimonială care iau naştere între soţi ca
urmare a încheierii căsătoriei.
Relaţiile ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei, în
contextul legislaţiei actuale, stau sub semnul egalităţii dintre
bărbat şi femeie.
Efectele căsătoriei sunt reglementate în Codul familiei în
Titlul I „Căsătoria”, Capitolul III „Efectele căsătoriei” (art. 25-
36).
Efectele căsătoriei sunt reglementate şi în unele acte
normative internaţionale la care România este parte sau le-a
ratificat ori la care a aderat şi anume: Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului (art.16); Pactul internaţional cu privire la
drepturile civile şi politice (art. 23 parag. 4 şi art. 24); ); Pactul
93
internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale (art. 10 parag. 1), etc.92
1.2. Categorii de raporturi între care se

produc efectele căsătoriei
În raport de sfera persoanelor între care se produc aceste
efecte,93 distingem următoarele categorii de raporturi:
1. raporturi dintre soţi;
2. raporturi dintre soţi şi copii lor;
3. raporturile dintre un soţ şi rudele celuilalt soţ (raporturi
de afinitate);
d. raporturi dintre membrii familiei şi alte persoane fizice
sau juridice.
1. Efectele căsătoriei în materia raporturilor dintre soţi
se referă la:
- relaţiile personale;
- relaţiile patrimoniale;
- capacitatea de exerciţiu.
92 T., Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,

pp. 113-116.
93 D., Lupaşcu. Dreptul familiei, ediţia a IV-a, amendată şi actualizată,
Editura Universul Juridic, 2009, Bucureşti, p. 80.

94
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Efectele căsătoriei cu

privire la relaţiile personale dintre soţi
2.1. Consideraţii generale

Relaţiile personale reprezintă categoria principală a
consecinţelor căsătoriei, care îşi subordonează clasa relaţiilor
patrimoniale şi care se materializează într-un spectru larg de relaţii
conjugale lipsite de conţinut economic, evaluarea lor în bani fiind
imposibilă. Cele mai importante relaţii din această categorie sunt
reglementate explicit sau doar implicit de către sistemul de drept
românesc94, restul fiind guvernate doar de norme religioase şi
morale.
Întreaga reglementarea juridică este subordonată principiului
egalităţii soţilor în căsătorie. Acest principiu este prevăzut atât de
Constituţie, care în articolul 48 alineatul 1 prevede: “ Familia se
întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea
acestora…” cât şi de către Codul familiei, care dispune: “În
relaţiile dintre soţi, precum şi în exerciţiul drepturilor faţă de
copii, bărbatul şi femeia au drepturi egale” (art.1 al. 4) dar şi “
Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”
(art.25). Acestui principiu îi corespunde obligaţia soţilor de a hotărî de
94 Drepturile şi obligaţiile personale reciproce ale soţilor se descoperă

prin cercetarea Codului familiei, a Codului penal, a Legii nr. 197/18 noiembrie
2000, a Legii nr. 61/1991 republicată precum şi a Legii nr. 217/2003.
95
comun acord în orice problemă legată de căsătorie, aşa cum impune articolul
26 din Codul familiei.95
Principiul egalităţii soţilor implică caracterul reciproc al
majorităţii drepturilor şi obligaţiilor cu caracter strict personal,
neevaluabile în bani, pe care le creează între soţi căsătoria.
Doctrina de dreptul familiei96 consideră că prin relaţiile
personale dintre soţi trebuie să înţelegem în principal
următoarele obligaţii nepatrimoniale, pe care soţii şi le asumă prin
căsătorie:
- acordarea sprijinului moral reciproc ( art. 2 din Codul
familiei);
- fidelitatea;
- locuinţa comună ;
- îndatoririle conjugale
- obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor
purta în căsătorie97.
În doctrină, se arată că principiul egalităţii soţilor se
opune producerii următoarelor efecte personale ale căsătoriei:
- controlul exercitat de un soţ asupra corespondenţei şi a
celorlalte relaţii sociale ale celuilalt soţ;
95 C., Dariescu. Relaţiile personale dintre soţi în dreptul internaţional privat,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 22-30.

96 Pentru detalii a se vedea T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2005, pp.116-125, I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia
a V-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2000, p.36-40 şi E. Florian, Dreptul familiei,
Ediţia a doua, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008, pp.76-82 .
97 Pentru detalii a se vedea T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura C.H.
Beck, Bucureşti, 2005, pp.116-125, I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ediţia
a V-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 2000, p.36-40 şi E. Florian, Dreptul familiei,
Ediţia a doua, Editura C.H. Beck, Bucureşti,2008, pp.76-82 .
96
DREPTUL FAMILIEI
- autorizarea unui soţ de către celălalt în vederea alegerii

unei profesii;
- dobândirea de către un soţ a cetăţeniei celuilalt soţ doar
prin actul căsătoriei.
În concluzie, în lumina reglementărilor actuale, noţiunea
de relaţii personale dintre soţi,98 din dreptul familiei românesc,
trebuie înţeleasă ca o sumă a următoarelor îndatoriri:
- obligaţia soţilor de a hotărî de comun acord în orice
problemă legată de căsătorie;
- acordarea sprijinului moral reciproc;
- obligaţia de a locui împreună;
- relaţii sexuale liber consimţite,;
- abţinerea de la orice act de violenţă familială;
- fidelitatea;
- obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor
purta în căsătorie.
În interpretarea acestei noţiuni se va ţine seamă de
principiul egalităţii soţilor în drepturi şi obligaţii. Cu toate acestea,
C., Dariescu. Relaţiile personale dintre soţi în dreptul internaţional privat,

98
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 22-30; D., Lupaşcu. Dreptul familiei,
Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009,
Bucureşti, pp. 80-85 ;Al., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., Hageanu. Dreptul
familiei. Ediţia a VI-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 39-43; I., P.,
Filipescu. A., I., Filipescu. Dreptul familiei. Ediţia a VIII-a, Editura Universul
Juridic , Bucureşti, 2006, pp 50-56; I., Apetrei. R., O., Andone. Dreptul familiei.
Suport de curs. Casa de Editură Venus, Iaşi, p. 23-24; T. Bodoaşcă, Dreptul
familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, pp. 116-125; E. Florian, Dreptul
familiei, Ediţia a doua, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 77-82; G., C.,
Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de procedură civilă, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 69-72.
97
Legea nr. 217/2003 consacră şi o obligaţie personală care îi revine

numai bărbatului. Este vorba despre:
- respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale
femeii.
În opinia noastră, această obligaţie, prin formularea sa
unilaterală, este neconstituţională, lezându-se grav, principiul
egalităţii sexelor. Ea ar trebui să fie interpretată şi aplicată numai
în mod bilateral.
În mod tradiţional în privinţa drepturilor şi obligaţiilor
personale dintre soţi sunt analizate numai obligaţiile, drepturile
corelative fiind subînţelese.
2.2. Reglementarea relaţiilor personale între

soţi în Codul familiei
Potrivit art. 25 „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii
egale în căsătorie.”
Art. 26 prevede că: „Soţii hotărăsc de comun acord în tot
ce priveşte căsătoria.”
Art. 27 menţionează: „ La încheierea căsătoriei, viitorii
soţi vor declara, în faţa delegatului de stare civilă, numele pe care
s-au invit să-l poarte în căsătorie (alin.1). Soţii pot să-şi păstreze
numele lor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia sau altuia
dintre ei sau numele lor reunite (alin.2).
Art. 28 dispune: „Soţii sunt obligaţi să poarte în timpul
căsătoriei numele comun declarat (alin.1). Dacă soţii s-au învoit
să poarte în timpul căsătoriei un nume comun şi l-au declarat la
încheierea căsătoriei potrivit dispoziţiilor art. 27 din codul de faţă,
fiecare din soţi nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale
administrativă, decât cu consimţământul celuilalt soţ (alin.2).”
98
DREPTUL FAMILIEI
2.3. Prezentarea relaţiilor personale dintre

soţi
a. Obligaţia soţilor de a lua deciziile împreună (art. 26 C.
fam)
Soţilor le revine obligaţia de hotărî de comun acord în
toate problemele legate de căsătorie. Această obligaţie se
întemeiază pe încrederea reciprocă între soţi.
b. Obligaţia de soţilor de a-şi acorda respect şi sprijin

moral (art. 2 C. fam)
Soţii îşi datorează unul altuia respect şi sprijin moral.
Această obligaţie este o consecinţă a prieteniei şi afecţiunii pe
care se întemeiază raporturile de căsătorie. Obligaţia se întemeiază
pe: sinceritate, răbdare, buna înţelegere şi comunitatea
matrimonială de viaţă; încurajarea şi stimularea lor reciprocă în
activităţile lor familiale, profesionale şi obşteşti, apărarea la nevoie
a cinstei şi reputaţiei celuilalt soţ; sprijinul reciproc în caz de
boală, infirmitate ori alte asemenea situaţii speciale. Această
obligaţie are un caracter juridic. Obiectul obligaţiei îl constituie
sprijinul moral reciproc.
Neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral poate constitui
motiv de divorţ, dar poate îmbrăca şi forma contravenţiei
prevăzută de art. 2 pct. 30 din Legea nr. 61/1991 pentru
sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme de convieţuire socială, a
ordinii şi liniştii publice99, sau chiar al infracţiunii de abandon de
familie.100
99 republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 387 din 18 august
2000. Aceasta în art. 2 pct. 30 dispune: „ Constituie contravenţie săvârşirea

99
c. Obligaţia de fidelitate dintre soţi

Deşi Codul familiei nu o prevede în mod expres, nu există
nici o îndoială asupra existenţei obligaţiei de fidelitate a fiecăruia
dintre soţi faţă de celălalt soţ. Totuşi această obligaţie rezultă din
reglementarea unor consecinţe ale acestei obligaţii. Astfel,
prezumţia de paternitate, prevăzută de art. 53 din C. fam. se
întemeiază pe obligaţia de fidelitate a soţiei. Cum această obligaţie
există pentru femeie, în virtutea principiului egalităţii dintre sexe,
ea există şi pentru bărbat.
Încălcarea obligaţiei de fidelitate constituie motiv de
divorţ.
d. Obligaţia de a locui împreună

Finalitatea relaţiilor dintre soţi impune obligaţia lor de a
locui împreună. Această obligaţie este impusă de finalitatea
căsătoriei şi anume de întemeierea unei familii. În ciuda faptului
că nu este consacrată expres de Codul familiei, această obligaţie
rezultă din art. 26 C. fam. din dispoziţiile Legii nr. 61/1991 şi din
dispoziţiile art.305 lit. a Cod penal).
Soţii pot pentru motive temeinice să aibă locuinţe
separate, spre exemplu: exercitarea unei profesii, necesitatea
pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, faptul că locuinţele lor
nu asigură norma locativă.
oricăreia dintre următoarele fapte, dacă nu sunt comise în astfel de condiţii

încât potrivit legii penale, să fie considerate infracţiuni ......alungarea din
locuinţa comună a soţului sau soţiei, a copiilor precum şi a oricărei alte
persoane aflate în întreţinere.” Această contravenţie se sancţionează cu amendă
de la 200 la 1000 lei.
100 Art. 305 alin. 1 lit. a din Codul penal sancţionează părăsirea,
alungarea sau lăsarea fără ajutor a celui îndreptăţit la întreţinere, de către cel
obligat la întreţinere, expunându-l la suferinţe fizice sau morale. Această
infracţiune se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 2 ani sau cu amendă.
100
DREPTUL FAMILIEI
În situaţia în care nu există motive temeinice pentru ca

soţii să locuiască separat refuzul unuia dintre soţi de a locui
împreună poate constitui motiv de divorţ.
Totuşi în timpul căsătoriei pot interveni neînţelegeri între
soţi de natură să determine pe unul dintre ei să părăsească
domiciliul conjugal. Soţul care pleacă din locuinţa conjugală,
indiferent dacă a părăsit domiciliul conjugal din proprie iniţiativă
sau constrâns de natura şi formele de manifestare a conflictelor
familiale ori a fost izgonit de către celălalt soţ, nu pierde dreptul
de a reveni la domiciliul conjugal.
e. Obligaţia de a întreţine împreună relaţii sexuale

Conţinutul acestei obligaţii constă în datoria soţilor de a
întreţine împreună relaţii sexuale liber consimţite.101 Drept
urmare refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a-şi îndeplini
obligaţia conjugal poate constitui motiv de divorţ.
f. Obligaţia de a hotărî asupra numelui pe care soţii îl vor

purta în căsătorie (art. 27 - 28 C. fam)
La încheierea căsătoriei viitorii soţi au posibilitatea alegerii
numelui pe care urmează să-l poarte în timpul căsătoriei din
următoarele trei variante:
- Să aleagă ca nume comun numele unuia dintre ei;
- Să-şi păstreze fiecare numele dinaintea căsătoriei;
- Să aleagă ca nume comun numele lor reunite, în aceeaşi
ordine.
Art. 1, pct. 10 al Legii nr. 197/2000 şi al art. 63 al

101
Ordonanţei de urgenţă nr. 194/2002 deşi condiţia potestativă a

consimţământului fiecărui soţ îi anulează caracterul obligatoriu).
101
Dacă soţii au convenit să poarte în timpul căsătoriei

un nume comun şi l-au declarat în faţa delegatului de stare
civilă până în momentul încheierii căsătoriei unul dintre soţi nu
poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă 102
decât cu consimţământul celuilalt soţ.
Dacă unul dintre soţi ia numele celuilalt sau ambii îşi
reunesc numele, care astfel format constituie nume comun în
căsătorie, în cazul decesului soţului al cărui nume a fost luat sau al
divorţului dacă soţul păstrează numele dobândit prin căsătorie,
acest nume poate deveni nume comun într-o nouă căsătorie.103
g. Abţinerea de la orice act de violenţă familială (art.2

alin.1 al Legii nr. 217/ 2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în
familie)
Potrivit art. 2 alin. 1 din Legea nr. 217/2003 violenţa în
familie reprezintă orice acţiune fizică sau verbală săvârşită cu
intenţie de către un membru de familie104 împotriva altui membru
al aceleiaşi familii, care provoacă o suferinţă fizică, psihică,
sexuală sau un prejudiciu material.
Constituie, de asemenea, violenţă în familie împiedicarea
femeii de a-şi exercita drepturile şi libertăţile fundamentale.
102 A se vedea Ordonanţa Guvernului nr. 4/2003 privind dobândirea şi
schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice publicată în Monitorul

Oficial Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003 cu modificările şi completările
ulterioare.
103 Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de procedură
civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, p. 71.

104 Potrivit art. 3 Legea nr. 2172003 (publicată în Monitorul Oficial nr. 367 din
29 mai 2003) prin membru de familie se înţelege: a) soţul; b) ruda apropiată,

astfel cum este definită la art. 149 din Codul penal.
102
DREPTUL FAMILIEI
h. Alte obligaţii
Deşi Codul familiei nu o prevede în mod expres, din
principiul egalităţii depline dintre bărbat şi femeie rezultă şi
următoarele obligaţii:
Corespondenţa şi relaţiile sociale ale soţilor. Nici unul dintre soţi
nu este îndreptăţit să exercite controlul asupra corespondenţei şi
relaţiilor sociale ale celuilalt soţ. Neînţelegerea dintre soţi cu
privire la corespondenţa şi relaţiile sociale pe care unul dintre ei
înţelege să le întreţină poate constitui un motiv de divorţ.
Profesia soţilor. Fiecare dintre soţi poate să-şi aleagă
profesia sau ocupaţia pe care le doreşte, fără a avea nevoie de
vreo încuviinţare din partea celuilalt. Desigur soţii se vor consulta
în privinţa alegerii profesiei sau ocupaţiei lor.
103
104
DREPTUL FAMILIEI

privire la relaţiile patrimoniale dintre
soţi
3.1. Noţiunea, clasificarea şi conţinutul

relaţiilor patrimoniale dintre soţi
3.1.1. Noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi

Prin relaţii patrimoniale dintre soţi,105 în dreptul
românesc, înţelegem totalitatea raporturilor sociale evaluabile în
bani, care se nasc între cele două persoane de sex opus unite prin
actul juridic al căsătoriei. Aceste raporturi patrimoniale, care îi
transformă pe soţi, din doi actori independenţi ai vieţii sociale,
într-o unitate economică şi de acţiune, influenţează ansamblul
relaţiilor cu caracter pecuniar între terţi şi unul şi ambii soţi. Atât
de covârşitoare este această influenţă, încât relaţiile care au
conţinut economic stabilite între soţi şi terţi sfârşesc prin a fi
absorbite în sfera noţiunii de „relaţii patrimoniale dintre soţi”.106
105 Pentru amănunte legate de evoluţia raporturilor patrimoniale a se
vedea N., C., Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii români având aceeaşi
cetăţenie domiciliaţi în străinătate, Editura Lumen, Iaşi, 2007, p. 33-35.
106 N., C., Dariescu. Relaţiile patrimoniale dintre soţi ]n dreptul
internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 23.
105
3.1.2. Clasificarea raporturilor patrimoniale

dintre soţi
Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între
soţi în timpul căsătoriei pot fi împărţite astfel:
- raporturi privind sprijinul material reciproc între soţi
care la rândul lor se împart în:
- raporturi privind contribuţia soţilor la cheltuielile
căsătoriei;
- raporturi referitoare la obligaţia de întreţinere între soţi;
- raporturi cu privire la bunurile lor.107
3.1.3. Conţinutul raporturilor patrimoniale dintre

soţi
Conţinutul acestor raporturi este format din drepturi şi
obligaţii cu caracter patrimonial.
În mod tradiţional aşa cu am menţionat în secţiunea
referitoare la relaţiile personale dintre soţi şi în cazul drepturilor şi
obligaţiilor patrimoniale sunt analizate numai obligaţiile,
drepturile corelative fiind subînţelese.
1. Obligaţia de sprijin material reciproc

Soţii au obligaţia de a-şi acorda unul altuia sprijin material
ca urmare a prieteniei şi afecţiunii care stau la baza căsătoriei.
Această obligaţie include:
Editura Universul Juridic, 2009, Bucureşti, p. 85

106
DREPTUL FAMILIEI
- obligaţie de a suporta cheltuielile căsătoriei şi

- obligaţia de întreţinere.
a. Obligaţia de a suporta cheltuielile căsătoriei

Potrivit art. 29 din C. fam „Soţii sunt obligaţi să
contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile
căsătoriei.
Noţiunea de „cheltuieli ale căsătoriei” cuprinde toate
cheltuielile evaluabile în bani necesare vieţii de familie şi anume:
cheltuielile necesare menajului comun (adică cheltuieli pentru
alimente, combustibil, întreţinere, etc., ); cheltuielile necesare
pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a copiilor sau
pentru întreţinerea soţului aflat în nevoie din cauza incapacităţii
de a munci precum şi contribuţii ale soţilor în vederea susţinerii
sarcinilor căsătoriei neevaluabile în bani spre exemplu: munca
depusă de fiecare dintre soţi în gospodărie şi pentru creşterea
copiilor minori constituie un aport la sarcinile căsătoriei.
În situaţia în care unul dintre soţi nu-şi îndeplineşte
obligaţia de a contribui la cheltuielile căsătoriei, celălalt soţ se
poate adresa instanţei de judecată, pentru luarea măsurii necesare
conform legii.
b. Obligaţia de întreţinere între soţi

Codul familiei în Titlul II intitulat „Rudenia” dedică
obligaţiei de întreţinere dintre soţi Capitolul III denumit
„Obligaţia de întreţinere” articolele 86-96.
Având în vedere că vom dedica în cele ce urmează un
capitol între obligaţiei de întreţinere dintre soţi vom spune că
potrivit art. 86 alin. 1 din C. fam. „obligaţia de întreţinere există
între soţ şi soţie, părinţi şi copii, cel care înfiază şi înfiat, bunici şi
nepoţi, străbunici şi strănepoţi, fraţi şi surori, precum şi între
celelalte persoane anume prevăzute de lege.”
107
Totuşi această obligaţie presupune întrunirea

următoarelor condiţii:
starea de nevoie a soţului îndreptăţit la întreţinere;
incapacitatea de a munci a soţului îndreptăţit la
întreţinere;
existenţa mijloacelor materiale ale soţului îndatorat la
întreţinere.108
De menţionat că, numai în situaţiile în care soţii trăiesc
separat ori nu se înţeleg cu privire la menajul comun, problema
obligaţiei de întreţinere se pune separat de cea a obligaţiei de a
suporta cheltuielile căsătoriei.109
2.Obligaţia soţilor cu privire la bunuri

În ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre soţi, un loc
important îl ocupă relaţiile referitoare la bunurile soţilor.
Prin „bunuri” se înţeleg atât bunurile corporale – adică
lucrurile mobile cât şi imobile – cât şi bunurile incorporale –
adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile privind
drepturile patrimoniale.110
În categoria „bunurilor” se include şi dobândirea posesiei
–chiar cu rea credinţă asupra unui bun.111
Bunurile soţilor se împart în două categorii:
- bunuri comune ale soţilor;
- bunuri proprii ale soţilor.
Bunurile soţilor fie că sunt proprii fie că sunt comune
constituie în sens restrâns regimul juridic al bunurilor soţilor.
Editura Universul Juridic, 2009, Bucureşti, p. 86.

109 Ibidem.
110 Ibidem.
111 Ibidem.
108
DREPTUL FAMILIEI
3.2. Regimul matrimonial
3.2.1. Noţiunea de regim matrimonial

Noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi este în
strânsă legătură cu o altă noţiune de mare importanţă pentru
studiul de faţă. Este vorba de noţiunea de regim
matrimonial.112
În ultimii 50 de ani specialiştii români echivalează
noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi cu noţiunea de regim
matrimonial. Doctrina românească contemporană asupra noţiunilor
de regim matrimonial şi relaţii patrimoniale dintre soţi este cu mult mai
nuanţată decât în trecut susţinând că între cele două noţiuni
există legături destul de strânse, dar nu de identitate. Astfel, prin
regim matrimonial ar trebui să desemnăm un sistem de reguli
juridice care guvernează efectele patrimoniale ale căsătoriei, dar
nu a oricăror efecte (sunt unele raporturi pecuniare care nu
interesează regimurile matrimoniale ca de ex. obligaţia de
întreţinere dintre soţi, ca şi acelea la care sunt ţinuţi aceştia faţă de
alte persoane: copii, afini, etc.). Consecinţa: regimul matrimonial este
o parte a regulilor care orânduiesc „relaţiile patrimoniale dintre
soţi”, relaţii care în ansamblul lor constituie substanţa mai multor
materii şi discipline: dreptul patrimonial al familiei, dreptul
succesoral etc. . Ca atare, noţiunea de regim matrimonial poate
fi receptată într-un sens restrâns, după cum poate avea şi o
semnificaţie mai largă. În sens restrâns –accepţiune preferată de
autor – prin regim matrimonial se înţelege un ansamblu de norme
112N., C., Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având

aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi, 2006,
pp.28-31
109
juridice care guvernează raporturile dintre soţi cu privire la drepturile şi

obligaţiile pecuniare ale vieţii conjugale, precum şi relaţiile care privesc
gestionarea acestora. În sens larg, trebuie acceptată ideea că
regimurile matrimoniale113 privesc în plus şi raporturile pecuniare
dintre soţi şi terţi, indiferent dacă acestea sunt persoane complet străine de
căsătorie sau persoane cu anumite legături juridice cu aceasta.114
Autorii români115 în mod majoritar definesc regimul
matrimonial ca totalitatea normelor juridice ce reglementează
relaţiile dintre soţi cu privire la bunurile lor şi cele ce se stabilesc
între soţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte,
privind, de asemenea, bunurile soţilor.
Plecând de la dispoziţiile legale în vigoare, alt autor
consideră că regimul juridic matrimonial este alcătuit din
totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale soţilor.116
Rezultă că, noţiunea de regim matrimonial, are o gamă
largă de înţelesuri, de la cel mai extins cuprinzând totalitatea
regulilor care reglementează relaţiile patrimoniale născute din
căsătorie, până la cel mai restrâns, care se referă doar la regulile
privind bunurile soţilor, excluzându-se alte raporturi patrimoniale
113 A se vedea criteriile în funcţie de cum sunt clasificate regimurile
matrimoniale în P., Vasilescu. Regimuri matrimoniale. Parte generală. Editura

Rosetti, Bucureşti, 2003, p. 56-106.
114 P., Vasilescu. Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti,
Bucureşti, 2003, p. 17.

115 Al., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., Hageanu. Dreptul familiei. Ediţia
a IV-a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 46; I., P., Filipescu. A., I.,
Filipescu. Dreptul familiei. Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 46.
116 T., Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005,
p.125; I., P. , Filipescu . A., I., Filipescu. Dreptul familiei. Editura All Beck,
Bucureşti, 2002, p. 47; Al., Bacaci , V., C., Dumitrache. C., Hageanu. Dreptul
familiei, Ediţia a – IV - a, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 46.
110
DREPTUL FAMILIEI
existente între soţi (cum ar fi: cele rezultând din obligaţia de

întreţinere, din donaţii, legate, etc.) sau relaţiile patrimoniale
dintre soţi şi copii lor.117
În baza celor menţionate mai sus, vom încerca să
conturăm o definiţie proprie a regimului matrimonial, pornind
de la ipotezele normelor juridice din Titlul I, Capitolul al III-lea,
Secţiunea a II - a din Codului familiei, intitulată Drepturile şi
obligaţiile patrimoniale ale părţilor. Astfel, considerăm că, prin regim
matrimonial se înţelege totalitatea normelor juridice, care reglementează
raporturile stabilite între soţi, sau între unul sau ambii soţi, pe de o parte, şi
terţe persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect bunuri existente
în momentul încheierii căsătoriei sau dobândite pe parcursul acesteia precum
şi obligaţiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vederea
îndeplinirii sarcinilor căsătoriei.118
3.2.3. Prezentarea regimului juridic matrimonial

conform dispoziţiilor Codului familiei
Potrivit art. 29-36 din Codul familiei, regimul juridic
matrimonial119 cuprinde, de fapt, norme juridice ce reglementează
următoarele aspecte:
Calificarea bunurilor comune şi a celor proprii ale soţilor

(art. 30 alin. 1 şi art. 31 C. fam.).
117 N., C., Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii în dreptul
internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p.30.

118 N., C., Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii străini având
aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România, Editura Lumen, Iaşi, 2006, p. 31.

119 T., Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
126.
111
Potrivit art. 30 alin. 1 C. fam. „Bunurile dobândite în

timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii
lor, bunuri comune ale soţilor”, iar în alin. 3 se prevede o scutire
de dovadă în ceea ce priveşte bunurile comune ale căror caracter
este prezumat de legiuitor.
Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bunuri
comune se folosesc trei criterii care izvorăsc din prevederile art.
30 al.1 C. fam. şi anume:
- bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei;
- dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei;
- bunul să nu facă parte din categoria de bunuri proprii
enumerate de art. 31 C. fam..
Potrivit art. 31 C. fam. sunt bunuri proprii ale fiecăruia
dintre soţi:
- bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
- bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire,
legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a
prevăzut că ele sunt comune;
- bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării
profesiei unuia dintre soţi;
- bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă,
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele
artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii, precum şi alte
asemenea bunuri;
- indemnizaţia de asigurare sau despăgubirea pentru
pagube pricinuite persoanei;
- valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu
sau bunul în care a trecut această valoare.
Observăm că, regimul juridic al bunurilor soţilor este în
exclusivitate legal şi obligatoriu, nefiind îngăduit ca în locul
regimului legal sau paralel cu acesta, să existe un regim convenit
de părţi. Bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre
112
DREPTUL FAMILIEI
soţi sunt bunuri comune (art. 30 alin. 1 C. fam) şi, numai anumite
bunuri, limitativ determinate de lege prin art. 31 C. fam., sunt
considerate proprii ale fiecăruia dintre soţi. Deci, actualul regim
matrimonial este reglementat prin norme juridice imperative de la
care soţii, nu pot deroga prin convenţia lor, dacă ar afecta
principiul comunităţii de bunuri instituit în alin. 1 al art. 30 C.
fam..
2.Dovada bunurilor comune şi a celor proprii (art. 30 alin.

2 C. fam.)
Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun ori propriu
prezintă interes atât în relaţiile dintre soţi, cât şi în relaţiile cele
dintre soţi şi terţele persoane.
Având în vedere că, în majoritatea cazurilor, bunurile sunt
dobândite în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi, art.
30 alin. 3 din C. fam. instituie prezumţia relativă de comunitate:
„calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.” În temeiul
acestei prezumţii, orice bun dobândit în timpul căsătoriei, de
oricare dintre soţi, se consideră comun câtă vreme nu se face
dovada că este propriu, respectiv că se încadrează într - una din
categoriile prevăzute de art. 31 C. fam.
Calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Astfel, în
relaţiile dintre soţi art. 5 alin. 1 din Decretul nr. 32 din 1954
prevede că dovada calităţii de bun propriu se poate face prin orice
mijloc de probă. Acest articol a fost interpretat în mod diferit de
lucrările prestigioase de dreptul familiei.120 Reţinem că, prin acest
120 Pentru amănunte a se vedea D., Rizeanu. D., Protopopescu.
Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Editura Ştiinţifică,

Bucureşti, 1963, p. 40-41; M., Eliescu. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii,
Editura Academiei, Bucureşti, 1966, p. 221 - 222; I., Albu. Dreptul familiei,
Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 149.
113
articol 5 din Decretul nr. 32 din 1954 s-a voit să se uşureze

dovada, între soţi, a calităţii de bun propriu, derogându-se de la
dreptul comun cu privire la proba actelor juridice, astfel încât
aplicarea acestui drept comun să constituie excepţia şi nu invers,
deci, între soţi există principiul libertăţii probaţiunii caracterului
propriu al bunului, chiar dacă rezultă dintr-un act juridic. În
determinarea domeniului de aplicare al textului menţionat,
deosebim după cum calitatea de bun propriu rezultă din fapte
juridice sau acte juridice.121
3.Datoriile comune şi datoriile proprii ale soţilor (art. 32 -

34 C. fam.)
După cum soţii au două categorii de bunuri, tot aşa ei au
două categorii de datorii:
Datorii comune care sunt determinate limitativ de lege. Din
această categorie fac parte:
- Cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre
bunurile comune (art. 32 lit. a C. fam.);
- Obligaţiile contractate de către soţi împreună (art. 32 lit.
b);
- Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru
îndeplinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (art. 32 lit.
c C. fam.);
- Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea
ilicită a unor bunuri proprietate publică (art. 32 lit. d C.
fam.).
Datorii personale care sunt prezumate prin lege câtă vreme
nu se dovedeşte că fac parte din categoria celor comune.
121 I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 81-90.

114
DREPTUL FAMILIEI
Creditorii personali ai soţilor pot urmări numai bunurile proprii

ale soţului debitor (art. 33 C. fam.) şi vor cere împărţeala
bunurilor comune, prin hotărâre judecătorească, însă numai în
măsura în care creanţa a rămas nesatisfăcută.122
4.Obligaţia soţilor de a contribui, în raport cu mijloacele

de care dispune fiecare, la cheltuielile căsătoriei (art. 29 C. fam.).
În conformitate cu art. 29 din C. fam., soţii sunt obligaţi
să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile
căsătoriei. În mod obişnuit, această obligaţie se realizează prin
ducerea gospodăriei şi vieţii în comun de către soţi.
5.Partajul bunurilor comune în timpul căsătoriei şi la

desfacerea acesteia prin divorţ (art. 36 C. fam.)
Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate
face numai în următoarele cazuri:123
La cererea oricăruia dintre soţi (art. 36 alin. ultim „Pentru
motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o
parte dintre ele, se pot împărţi prin hotărâre judecătorească şi în
timpul căsătoriei. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii.
Bunurile neîmpărţite, precum şi cele ce se vor dobândi ulterior,
sunt bunuri comune”.);
La cererea creditorilor personali ai oricăruia dintre soţi
(art. 33 alin. penultim „... după urmărirea bunurilor proprii ale
soţului debitor, creditorul său personal poate cere împărţirea
bunurilor comune, însă numai în măsura necesară pentru
acoperirea creanţei sale” iar alineatul ultim al aceluiaşi articol
122I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 158 – 166.
115
prevede că „În acest din urmă caz, bunurile atribuite prin

împărţire fiecărui soţ devin proprii.”);
În cazul confiscării averii unuia dintre soţi. În situaţia
condamnării unuia dintre soţi la pedeapsa confiscării averii se
loveşte partea codevălmaşă a soţului condamnat din masa
bunurilor comune. În consecinţă statul se substituie soţului
condamnat, devenind proprietar comun cu celălalt soţ
(necondamnat) asupra bunurilor comune.
6.Dreptul soţilor de a efectua acte juridice de folosire,

administrare şi dispoziţie privind bunurile comune (art. 35 C.
fam.)
În conformitate cu principiul egalităţii sexelor „soţii
administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot
astfel de ele” (art. 35 alin. 1 C. fam.).
Soţii se pot înţelege asupra modului de administrare,
folosinţă şi dispoziţie a bunurilor comune, condiţia fiind ca prin
aceasta să nu aducă vreo atingere drepturilor pe care fiecare dintre
ei le are asupra bunurilor comune în virtutea art. 35 C. fam.. În
caz contrar, convenţia este nulă (art. 30 alin. 2 C. fam.).124
7.Nulităţile care au ca obiect acte juridice privind bunurile

comune şi cele proprii ale soţilor (art. 30 alin. 2 C. fam.).
După ce alin. 1 al art. 30 din C. fam. stabileşte regula că:
„bunurile dobândite în timpul căsătoriei ,de oricare din soţi, sunt,
de la data dobândirii lor bunuri comune ale soţilor”, alin. 2 al
aceluiaşi articol dispune că „orice convenţie contrară este nulă”.
All Beck, Bucureşti, 2002, p.53, p. 457-464; T., Bodoaşcă. Dreptul familiei,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 127 -144.
116
DREPTUL FAMILIEI
Totuşi cu îngrădirile arătate de literatura de specialitate125 soţii pot

încheia convenţii cu privire la bunurile comune şi bunurile
proprii, prin care să concretizeze modul de administrare şi de
folosinţă a acestora, ori pot dispune împreună (în cazul bunurilor
comune) sau separat de aceste bunuri (în cazul bunurilor proprii).
8.Obligaţia de sprijin material (art. 2 C. fam.)

Obligaţia de sprijin material prezintă unele particularităţi
faţă de celelalte obligaţii cu caracter patrimonial ce revin soţilor.
Pe timpul căsătoriei, soţii îşi datorează reciproc întreţinere (art. 86
alin. 1 C. fam şi art. 41 alin. 1 C. fam). Fundamentul obligaţiei de
întreţinere între soţi trebuie căutat în principiul înscris în art. 2 C.
fam. conform căruia membri familiei sunt datori să-şi acorde unul
altuia sprijin moral şi material, adică în principiul solidarităţii
familiale. În mod normal, obligaţia de întreţinere dintre soţi se
realizează prin ducerea vieţii în comun şi prin contribuţia acestora
la cheltuielile căsătoriei, atât cu bunurile proprii ale fiecăruia, cât şi
cu bunurile lor comune conform art. 29 din C. fam.126
9.Munca femeii depusă în gospodărie şi pentru educarea

copiilor
Jurisprudenţa,127 a decis – şi suntem de acord cu această
opinie - că munca femeii depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor
All Beck, Bucureşti, 2002, p 47-52.
All Beck, Bucureşti, 2002, p.53, p. 457-464; T., Bodoaşcă. Dreptul familiei,
Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.126 .
All Beck, Bucureşti, 2002, p.46; D., Rizeanu. D., Protopopescu. Raporturile
patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,
1963, p. 46.
117
constituie contribuţie la dobândirea bunurilor comune. Această

soluţie este întemeiată pe următoarele temeiuri:
- principiul egalităţii sexelor (art. 1 alin. 4 C. civ) şi
principiul potrivit căruia membrii familiei sunt datori
să-şi acorde sprijin moral şi material (art. 2 C. fam.). De
aceea, soţii sunt obligaţi să contribuie, în raport cu
mijloacele fiecăruia, la cheltuielile căsătoriei (art. 29 C.
fam.). Această contribuţie constă nu numai în aporturi
băneşti şi mijloace materiale, ci şi în munca prestată
efectiv în gospodărie;
- regulile de morală care ridică munca femeii depusă în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor la nivelul oricărei
alte munci, căci munca oricărei persoane, oriunde ar fi
prestată, este demnă de aceeaşi preţuire. În acest sens s-
a decis că munca soţiei depusă în gospodăria personală
reprezintă o contribuţie la sarcinile căsătoriei. De
asemenea, munca soţiei în gospodăria personală
reprezintă o contribuţie pentru creşterea copiilor. Tot
astfel s-a decis că munca depusă în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor lor este o componentă a contribuţiei
unuia sau ambilor soţi la dobândirea bunurilor comune
şi se apreciază în ansamblul probelor ce se
administrează pentru stabilirea aportului fiecărui soţ.128
În general, raporturile patrimoniale dintre soţi sunt
stabilite prin normele prevăzute de Codul familiei dar există şi
acte juridice pe care soţii le pot încheia şi care îşi găsesc
reglementarea în Codul civil (spre exemplu, art. 932 - 941 C. civ.
128N., C., Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii români

având aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în străinătate, Editura Lumen, Iaşi,
2007, pp.37-44.
118
DREPTUL FAMILIEI
referitoare la donaţiile dintre soţi129, deşi acestea sunt revocabile,

art. 754 şi 756 C. civ. cu privire la raportul donaţiilor130), Codul
procedură civilă (spre exemplu art. 1, art. 5, art. 13 C. pr. civ.,
etc.), Legea 319/1944 pentru dreptul de moştenire al soţului
supraveţuitor131, Legea 31/1990 (republicată) privind societăţile
comerciale (art.65)132 sau în alte acte normative.133 În situaţia în care
Codul familiei nu este explicit sau nu oferă soluţii cu privire la o
anumită problemă se face aplicarea dispoziţiilor dreptului civil.134
În concluzie, în dreptul românesc135, relaţiile

patrimoniale dintre soţi sunt reprezentate de totalitatea
129 D., Macovei. I., E., Cadariu. Drept civil. Contracte, Seria JUS, Editura
Junimea, Iaşi, 2004, p. 112-140.

130 D., Macovei. I., E., Cadariu. Drept civil. Succesiuni, Seria JUS,
Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 258 -266.

131 D., Macovei. I., E., Cadariu. Drept civil. Succesiuni, Seria JUS,
Editura Junimea, Iaşi, 2005, p. 83 -99.

132 Doctrina şi practica judiciară a statuat că este posibilă participarea
soţilor, împreună, la constituirea unei societăţi comerciale fără a fi necesară, în

prealabil separaţia de patrimonii, întrucât această soluţie nu rezultă nici din
dispoziţiile Legii 31/1990 republicată nici din dispoziţiile Codului familiei.
133 T., Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p.
178-188.
134 N., C., Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii români
având aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în străinătate, Editura Lumen, Iaşi,

2007, p 44.
135 I., P., Filipescu. A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei. Ediţia a
VIII-a revăzută şi completată Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 57-200;

D., Lupaşcu. Dreptul familiei, ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura
Universul Juridic, 2009, pp.85-129, Bucureşti, pp. 87-128; Al., Bacaci. V., C.,
Dumitrache. C., Hageanu. Dreptul familiei. Ediţia a VI-a, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2009, pp. 44-120; E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a doua, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 82-181.
119
raporturilor juridice cu caracter patrimonial care se stabilesc între

soţi, dar şi între soţi (consideraţi împreună sau separat) şi terţi,
drept consecinţă a încheierii căsătoriei.
3.4. Convenţia matrimonială
3.4.1. Noţiuni introductive despre convenţia

matrimonială
Termenul de convenţie matrimonială a fost folosit în art.
1224 C. civ. alături de convenţia de maritagiu (art. 932 c. civ.).
De-a lungul timpului doctrina136 a utilizat denumiri numind
convenţia matrimonială „convenţie de căsătorie”, „contract
matrimonial”, „convenţie sau contract de căsătorie”, „contract”
sau „acord prenupţial”.
Codul civil reglementa, ca unic regim convenţional,
regimul dotal (art. 1233 -1293 C. civ.), dota fiind potrivit
dispoziţiilor art. 1233 „averea ce se aduce bărbatului, din partea
sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”.
Soţii îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenţie
matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea şi în folosinţa
bărbatului, care avea, singur, exerciţiul acţiunilor ce le priveau.
Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizaţia
136 D., Alexandresco. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil
român, vol. III, Partea I, Editura Socec, Bucureşti, 1916,p.5; C., Hamangiu, I.,
Rosetti – Bălănescu, A., Băicoianu. Tratat de drept civil, vol. III, Editura All
Beck, Bucureşti, 1998, p. 4; M., B., Cantacuzino. Elementele dreptului civil român,
Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p. 697; C., M., Crăciunescu. Regimuri
matrimoniale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000 p.11; P., Vasilescu. Regimuri
matrimoniale. Parte generală, Editura Rosetti, 2003, p. 182 – 183.
120
DREPTUL FAMILIEI
bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă şi

imprescriptibilă. Femeia măritată îşi păstra dreptul de
administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor parafernale.
Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea
de achiziţii a soţilor, formată dintr-o comunitate restrânsă de
bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soţi.137
Constituţia din 1948, deşi nu scotea raporturile juridice de
familie de sub reglementarea Codului civil şi nu abroga în mod
expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea
unor noi principii (al egalităţii între sexe de exemplu) a adus
importante modificări relaţiilor de familie. Astfel, regimul dotal a
fost considerat abrogat tacit.138
3.4.2. Noţiunea de convenţie matrimonială

Noţiunea convenţie matrimonială a fost definită de autori
în mod diferit. Astfel, convenţia matrimonială este definită ca
fiind „convenţia prin care viitorii soţi reglementează regimul lor
matrimonial, condiţia bunurilor lor prezente şi viitoare, în
raporturile pecuniare ce izvorăsc din căsătorie139” sau că aceasta
este „un contract condiţional, solemn şi irevocabil, prin care
viitorii soţi organizează capacitatea lor civilă şi determină, în
privinţa bunurilor, consecinţele asociaţiunii conjugale140”, ori „ca
fiind actul juridic prin care părţile îşi reglementează raporturile
137 Al., Bacaci. Viorica- Claudia, Dumitrache. Codruţa, Hageanu.
Dreptul familiei, Ediţia 4, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 44-45.

138 N., C., Dariescu. Convenţia matrimonială în dreptul internaţional
privat român, Editura Lumen, iaşi, 2007, pp. 30-32.

139 C., Hamangiu, I., Rosetti – Bălănescu, A., Băicoianu. Tratat de drept
civil, vol. III, Editura All Beck, Bucureşti, 1998, p.4.

140 D., Alexandresco. op. cit., p.5 -6.
121
patrimoniale esenţiale, care se vor desfăşura între ei în cursul

căsătoriei”.141
Într-o ultimă opinie,142 pe care o agreăm143 convenţia
matrimonială desemnează actul convenţional prin care viitorii
soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor, îşi stabilesc regimul
matrimonial propriu sau îşi modifică, în timpul căsătoriei, regimul
matrimonial sub care s-au căsătorit. În dreptul comparat,
convenţia matrimonială este definită drept acel contract, prin care
soţii adoptă un regim matrimonial particular, diferit de regimul
legal, dar care este, totuşi, prevăzut de legea internă aplicabilă
relaţiilor pecuniare.144
Codul familiei prin art. 20 alin. 2 interzice, orice
convenţie care ar prevedea un alt statut juridic, decât cel de bun
comun, pentru orice lucru dobândit în timpul căsătoriei şi care
nu se încadrează în prevederile art. 31 din Codul familiei (care
enumeră bunurile ce rămân proprii fiecărui soţ). De asemenea,
art. 30 alin. 2 din Codul familiei interzice convenţia matrimonială
sub pedeapsa nulităţii absolute. Interzicând, astfel, orice
convenţie derogatorie de la prevederile Codului familiei.
În concluzie, dreptul familiei românesc interzice
regimurile matrimoniale convenţionale, respingând totodată şi
noţiunea de „convenţie matrimonială”.
141 P., Vasilescu. op. cit., p. 184.

142 C., M., Crăciunescu. op. cit., p. 11.
143 Ni se pare că ea corespunde şi articolului 21 din Lega nr.
105/1992.
144 Georges, A., L., Droz. Les régimes matrimoniaux en Droit
international privé comparé în Receil des cours de L'Académie de droit

international de la Haye, Tome 143, 1974/III, p.13.
122
DREPTUL FAMILIEI

privire la capacitatea de exerciţiu a
soţiei sau soţului minor
Vârsta minimă pentru încheierea căsătoriei să fie 18 ani.
Totuşi, prin excepţie, pentru motive temeinice (de exemplu:
săi, sau, după caz, a tutorelui.
Femeia minoră şi/sau bărbatul minor dobândesc prin
căsătorie capacitate deplină de exerciţiu.145
Prevederile conform căruia minorul care se căsătoreşte
dobândeşte capacitate deplină de exerciţiu rezultă din principiul
deplinei egalităţi între soţi prevăzut de art. 1 alin. 4 din Codul
familiei.
De asemenea, dacă minorului căsătorit nu i s-ar
recunoaşte capacitatea deplină de exerciţiu principiul prevăzut de
art. 26 C. fam. potrivit căruia soţii hotărăsc de comun acord în
tot ceea ce priveşte căsătoria ar fi fost lipsit de conţinut.
145 Prin capacitate deplină de exerciţiu a persoanei fizice înţelegem

aptitudinea sa de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi
executa obligaţiile civile prin încheierea personal şi singură a oricărui act
juridic civil admis de lege.
123
124
DREPTUL FAMILIEI
Titlul IV. Încetarea şi desfacerea

căsătoriei
Capitolul 1. Încetarea căsătoriei

1.1. Noţiunea de încetare a căsătoriei şi
cazurile de încetare a căsătoriei
1.1.1.Noţiunea de încetare a căsătoriei

Încetarea căsătoriei poate fi definită ca fiind oprirea
(definitivă) de drept a căsătoriei, care intervine în cazurile
determinate limitativ de lege.146
1.1.2. Reglementarea juridică a încetării

căsătoriei în Codul familiei
Art. 37 alin. 1 din Codul familiei dispune: „Căsătoria
încetează prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea
judecătoreasca a morţii unuia dintre ei.”
Potrivit dispoziţiilor art. 22 alin. 1 din Codul familiei „În
cazul în care soţul unei persoane declarată moartă s-a recăsătorit
şi, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria cea noua rămâne valabilă.”
Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede: „Prima căsătorie
este desfăcută pe data încheierii noii căsătorii.”
146 D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată,
Editura Universul Juridic, 2009, p. 144.

125
1.1.2. Cazurile de încetare a căsătoriei

Din examinarea dispoziţiilor art. 22 şi art. 37 alin. 1 din
Codul familiei rezultă că există trei cazuri de încetare a căsătoriei
şi anume:
- moartea unuia dintre soţi;
- declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi;
- recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin
hotărâre judecătorească.147
a. Moartea unuia dintre soţi

Căsătoria fiind încheiată intiuitu personae, moartea
constatată fizic a unuia dintre soţi conduce la încetarea ei.
b. Declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi

Căsătoria încetează în cazul declarării judecătoreşti a
decesului unuia dintre soţi, data morţii fiind cea stabilită prin
hotărârea irevocabilă declarativă de moarte.
c. Recăsătorirea soţului celui ce fusese declarat mort prin

hotărâre judecătorească
În cazul declarării morţii prin hotărâre judecătorească,
dacă soţul persoanei declarată moartă s-a recăsătorit şi, după
aceasta, soţul declarat mort reapare şi anulează hotărârea
declarativă de moarte, noua căsătorie rămâne valabilă, iar
căsătoria veche este considerată că a încetat pe data încheierii noii
căsătorii.
D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată,

147
126
DREPTUL FAMILIEI
Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul în care, după

recăsătorirea soţului declarat judecătoreşte mort, se rectifică data
morţii, noua dată fiind ulterioară recăsătoririi.
Dacă soţul s-a recăsătorit a fost de rea credinţă, ştiind că
persoana declarată moartă se află în viaţă, noua căsătorie se
consideră încheiată prin fraudă fiind lovită de nulitate absolută.
1.2. Efectele încetării căsătoriei

Încetarea căsătoriei se produce de drept şi are efecte doar
pentru viitor (ex nunc).
Efectele care se produc ca urmare a încetării căsătoriei
sunt:148
Soţul supraveţuitor care în timpul căsătoriei, a purtat
numele soţului decedat poate să poarte acest nume şi după
încetarea căsătoriei. De asemenea, s-a decis, în practica
judecătorească că soţul supraveţuitor poate să poarte acest nume
şi după recăsătorirea sa şi chiar împreună cu noul său soţ.
Dacă soţul supraveţuitor nu împlinise 18 ani, îşi menţine
capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie.
Comunitatea de bunuri încetează. Partea din bunurile
comune care se cuvenea soţului decedat formează masa
succesorală împreună cu celelalte bunuri ce i-au aparţinut şi se va
deferi moştenitorilor. Soţul supraveţuitor are chemare la
moştenire conform prevederilor Legii nr. 319/1944.149
Ocrotirea părintească se exercită numai de către părintele
rămas în viaţă, potrivit art. 98 alin. 2 din Codul familiei.
148Al., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., Hageanu. Dreptul familiei. Ediţia
a VI-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 145.
149
127
128
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Desfacerea căsătoriei
2.1. Noţiunea de desfacere a căsătoriei

Desfacerea căsătoriei, divorţul, este singura modalitate
de disoluţie a căsătoriei valabil încheiate.150
Desfacerea căsătoriei reprezintă măsura judecătorească
de separare definitivă a soţilor, pronunţată în condiţiile legii.151
Divorţul sau despărţirea provine din cuvântul francez
divorce.
Prin divorţ înţelegem desfacerea căsătoriei pronunţată
printr-o hotărâre judecătorească, fie datorită unor motive
temeinice, imputabile ambilor soţi sau numai soţului pârât, fie
excepţional, datorită dorinţei soţilor.152
Prin excelenţă judiciar, divorţul, fie că este pronunţat la
iniţiativa unuia dintre soţi, fie pe temeiul consimţământului
ambilor, stinge, pe data rămânerii irevocabile a hotărârii instanţei,
principalele efecte ale actului juridic al căsătoriei în raporturile
dintre soţi, în special efectele de natură personală.153
Divorţul se deosebeşte de:
150 E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a doua, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008, p. 182; I., P., Filipescu. A., I. Filipescu. Tratat de dreptul
familiei, Ediţia a VIII-a revăzută şi completată, Editura Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, pp.230 -235..

152 A se vedea nota de subsol nr. 2 din D., Lupaşcu. Dreptul familiei,
Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 146.

153 E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a doua, Editura C.H. Beck,
129
- încetarea căsătoriei (moartea sau declararea judecătorească

a morţii soţului);
- desfiinţarea căsătoriei (nulitatea căsătoriei);
- separaţia de fapt (despărţirea de fapt a soţilor) când
aceştia rămân căsătoriţi, dar au suspendat obligaţia de
coabitare;
- separaţia de corp (instituţie reglementată doar în acele
sisteme de drept care nu admit divorţul sau care îl
acceptă în condiţii restrictive, precum Marea Britanie,
Spania, Italia, Franţa numită anticamera divorţului sau
divorţul catolicilor) constând în suspendarea de către
instanţă, la cererea unuia sau ambilor soţi, a obligaţiei
de coabitare dintre soţi, partajarea bunurilor comune şi
încredinţarea copiilor minori spre creştere şi educare
căsătoria rămânând valabilă. În dreptul francez dacă
separaţia de corp a durat cel puţin 3 ani, la cererea unui
soţ hotărârea judecătorească de separaţie de corp se
converteşte de drept în hotărâre de divorţ.154
154 I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs,

130
DREPTUL FAMILIEI
2.2.Sisteme sau concepţii juridice despre

divorţ
Cu privire la divorţ există următoarele sisteme sau
concepţii:155
I.1. Sisteme care au la bază temeiul juridic al divorţului:

- Sistemul divorţului prin efectul voinţei soţilor: căsătoria poate
fi desfăcută prin voinţa unilaterală a unuia dintre soţi
sau prin acordul de voinţă al soţilor;
- Sistemul divorţului prin efectul hotărârii judecătoreşti: voinţa
soţilor se rezumă doar la promovarea acţiunii de divorţ
în instanţă, instanţa având rolul de a soluţiona
desfacerea căsătoriei;
- Sistemul mixt o variantă potrivit căreia regula o
reprezintă desfacerea căsătoriei prin efectul voinţei
soţilor, iar excepţia prin efectul hotărârii judecătoreşti şi
cealaltă variantă în care regula o reprezintă desfacerea
căsătoriei prin efectul hotărârii judecătoreşti, iar – prin
efectul voinţei soţilor.
- I.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
- Sistemul veche regăsit în Codul civil din 1865 care a
adoptat sistemul mixt în varianta a doua;
- Sistemul nou regăsit în Codul familiei care a adoptat
sistemul mixt în varianta a doua
I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs,

155
Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005, p. 46 -47; D., Lupaşcu. Dreptul familiei,
Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 147.
131
II.1.Sisteme care au la bază natura motivelor de divorţ:

- Sistemul divorţului remediu – potrivit căruia divorţul
intervine în cazul imposibilităţii continuării căsătoriei,
indiferent dacă această situaţie este imposibilă sau nu
mai poate continua;
- Sistemul divorţului sancţiune – conform căruia divorţul este
o sancţiune pentru culpă în destrămarea relaţiilor de
familie. El se pronunţă la cererea soţului culpabil, cu
posibilitatea reţinerii culpei ambilor soţi;
- Sistemul mixt divorţului remediu-sancţiune – care îmbină
elemente ale celor două sisteme sub două variante: în
prima variantă divorţul este reglementat ca o sancţiune
şi, prin excepţie, este un remediu şi cea de a doua
variantă divorţul este un remediu şi, prin excepţie este o
sancţiune.
- II.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:
adoptat sistemul divorţului sancţiune;
sistemul mixt divorţul reprezentând de regulă un
remediu şi, prin excepţie o sancţiune.
III.1. Sisteme care au la bază reglementarea motivelor de

divorţ:
- Sistemul divorţului pentru cauze determinate;
- Sistemul în care legea nu precizează motivele de divorţ
ci numai anumite criterii de apreciere a acestora;
- Sistemul mixt unde sunt precizate criteriile de
aprecierea a motivelor de divorţ, dar totodată, sunt
enumerate, exemplificate, şi câteva dintre ele.
132
DREPTUL FAMILIEI
III.2. Sistemul vechi şi sistemul nou:

adoptat sistemul divorţului pentru cauze determinate (spre
exemplu: adulterul, cruzimi, insulte grave, etc.);
sistemul în care legea nu precizează motivele de divorţ ci numai
anumite criterii de apreciere a acestora (spre exemplu:
existenţa unor motive temeinice care au dus la
vătămarea gravă a relaţiilor de căsătorie, făcând
imposibilă continuarea acesteia pentru soţul care solicită
desfacerea ei; starea sănătăţii soţului reclamant).
2.3.Reglementarea divorţului în Codul

familiei şi în Codul de procedură civilă
2.3.1. Reglementarea divorţului în Codul familiei

Desfacerea căsătoriei este reglementată în Titlul I intitulat
„Căsătoria” în Capitolul IV articolele 37-44 din Codul familiei şi
în Cartea a VI-a din Codul de procedură civilă intitulată
„Proceduri speciale”, Capitolul VI denumit „Divorţul” art. 607-
619 din Codul de procedură civilă.
Art. 37 alin. 2 din Codul familiei dispune:
”Căsătoria se poate desface prin divorţ.”
Art. 38 din Codul familiei dispune: „Instanţa
judecătorească poate desface căsătoria prin divorţ atunci când,
datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soţi sunt grav
vătămate şi continuarea căsătoriei nu mai este posibilă (alin.1).
Divorţul poate fi pronunţat şi numai pe baza acordului ambilor
soţi, daca sunt îndeplinite următoarele condiţii:
133
a) până la data cererii de divorţ a trecut cel puţin un an de

la încheierea căsătoriei
şi
b) nu există copii minori rezultaţi din căsătorie (alin.2).
Oricare dintre soţi poate cere divorţul atunci când starea sănătăţii
sale face imposibilă continuarea căsătoriei (alin.3).
La soluţionarea cererilor accesorii divorţului, referitoare la
încredinţarea copiilor minori, obligaţia de întreţinere şi folosirea
locuinţei, instanţa va ţine seama şi de interesele minorilor” (alin.4)
Potrivit art. 39 alin. 1 din Codul familiei „Căsătoria este
desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a pronunţat divorţul
a rămas definitivă”. Potrivit alin. 2 „Faţă de cel de-al treilea,
efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de la data când s-a
făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de
căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divorţul pe alta cale.”
Art. 40 din Codul familiei prevede: „La desfacerea
căsătoriei prin divorţ, soţii se pot învoi ca soţul care, potrivit art.
27, a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ,
sa poarte acest nume şi după desfacerea căsătoriei
(alin.1). Instanţa judecătorească va lua act de aceasta învoială prin
hotărârea de divorţ. Instanţa, pentru motive temeinice, poate să
încuviinţeze acest drept, chiar în lipsa unei învoieli între soţi
(alin.2). Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanţa nu a dat
încuviinţarea, fiecare dintre foştii soţi va purta numele ce avea
înainte de căsătorie” (alin.3).
Dispoziţiile art. 41 din Codul familiei prevăd: „Până la
desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, soţii îşi
datorează întreţinere (alin.1). Soţul divorţat are dreptul la
întreţinere, dacă se află în nevoie din pricina unei incapacităţi de
muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul căsătoriei; el
are dreptul la întreţinere şi atunci când incapacitatea se iveşte în
decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă
134
DREPTUL FAMILIEI
incapacitatea se datorează unei împrejurări în legătura cu căsătoria

(alin.2). Întreţinerea datorată potrivit dispoziţiilor alin. (2) poate
fi stabilită până la o treime din venitul net din muncă al soţului
obligat la plata ei, potrivit cu nevoia celui care o cere şi cu
mijloacele celui ce urmează a o plăti. Aceasta întreţinere,
împreună cu întreţinerea datorată copiilor, nu va putea depăşi
jumătate din venitul net din munca al soţului obligat la plată
(alin.3). Când divorţul este pronunţat numai din vina unuia dintre
soţi, acesta nu va beneficia de prevederile alineatelor (2) si (3),
decât timp de un an de la desfacerea căsătoriei (alin. 4). În toate
cazurile, dreptul la întreţinere încetează prin recăsătoria soţului
îndreptăţit să o primească” (alin.5).
Art. 42 din Codul familiei dispune: „Instanţa
judecătorească va hotărî, odată cu pronunţarea divorţului, căruia
dintre părinţi vor fi încredinţaţi copiii minori. În acest scop,
instanţa va asculta părinţii şi autoritatea tutelară şi, ţinând seama
de interesele copiilor, pe care de asemenea îi va asculta, dacă au
împlinit vârsta de zece ani, va hotărî, pentru fiecare dintre copii,
dacă va fi încredinţat tatălui sau mamei (alin.1). Pentru motive
temeinice, copiii pot fi încredinţaţi unor rude, ori unor alte
persoane, cu consimţământul acestora, sau unor instituţii de
ocrotire (alin.2). Totodată, instanţa judecătorească va stabili
contribuţia fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare,
învăţătură şi pregătire profesională a copiilor (alin.3). Învoiala
părinţilor privitoare la încredinţarea copiilor şi la contribuţia
fiecărui părinte la cheltuielile de creştere, educare, învăţătură şi
pregătire profesională a acestora va produce efecte numai dacă a
fost încuviinţată de instanţa judecătorească” (alin.4).
Dispoziţiile art. 43 din Codul familiei dispun: „Părintele
divorţat, căruia i s-a încredinţat copilul, exercită cu privire la
acesta drepturile părinteşti (alin.1). Când copilul a fost încredinţat
unei alte persoane sau unei instituţii de ocrotire, instanţa
135
judecătorească va stabili care dintre părinţi va exercita dreptul de

a-i administra bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa
actele (alin.2). Persoana sau instituţia de ocrotire căreia i s-a
încredinţat copilul va avea faţă de acesta numai drepturile şi
îndatoririle ce revin părinţilor privitor la persoana copilului
(alin.3). Dispoziţiile art. 108 se aplica prin asemănare (alin.4).
Părintele divorţat, căruia nu i s-a încredinţat copilul, păstrează
dreptul de a avea legături personale cu acesta, precum şi de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea lui
profesionala (alin.5).
Potrivit art. 44 din Codul familiei „În cazul schimbării
împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre părinţi sau a copilului,
dacă acesta a împlinit vârsta de patrusprezece ani, a autorităţii
tutelare sau a vreunei instituţii de ocrotire, instanţa judecătorească
va putea modifica măsurile privitoare la drepturile şi obligaţiile
personale sau patrimoniale între părinţii divorţaţi şi copii (alin.1).
Modificarea măsurilor luate potrivit dispoziţiilor art. 42 alin. (1) şi
(2) se va face cu paza cerinţelor prevăzute de acele dispoziţii”
(alin.2).
2.3.2. Reglementarea divorţului în Codul de

procedură civilă
Codul de procedură civilă în art. 607 dispune: „Cererea de
divorţ este de competenţa instanţei în circumscripţia căruia se află
cel din urmă domiciliu comun al soţilor. Dacă soţii nu au avut
domiciliu comun sau dacă nici unul din soţi nu mai locuieşte în
circumscripţia instanţei în care se află cel din urmă domiciliu
comun, instanţa competentă este aceea în circumscripţia căreia îşi
are domiciliul pârâtul, iar când pârâtul nu are domiciliu în ţară,
este competentă instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul
reclamantul.”
136
DREPTUL FAMILIEI
Art. 608 din Codul de procedură civilă prevede: ”Soţul

pârât poate să facă şi el cerere de divorţ, cel mai târziu până la
prima zi de înfăţişare, în şedinţa publică, pentru faptele petrecute
înainte de această dată. Pentru faptele petrecute după această dată,
pârâtul va putea face cerere până la începerea dezbaterilor asupra
fondului, în cererea reclamantului (alin.1). Cererea pârâtului se va
face la aceeaşi instanţă şi se va judeca împreună cu cererea
reclamantului” (alin.2).
Art. 609 din Codul de procedură civilă „În cazul când
motivele divorţului s-au ivit după începerea dezbaterilor la prima
instanţă şi în timp ce judecata primei cereri se află în apel, cererea
pârâtului va fi făcută direct la instanţa investită cu judecarea
apelului.”
Art. 610 din Codul de procedură civilă prevede:
„Neintroducerea cererii în termenele arătate în articolele de mai
sus atrage decăderea pentru soţul pârât din dreptul de a cere
divorţul, afară de cazul când cererea reclamantului a fost respinsă
şi motivele divorţului s-au ivit în urma.”
Art. 611 din Codul de procedură civilă dispune: „Cererea
de pensie de întreţinere se va face la judecătoria investită cu
cererea de divorţ, chiar dacă între timp s-au ivit schimbări cu
privire la domiciliul parţilor.
Dispoziţiile art. 612 din Codul de procedură civilă prevăd:
„Cererea de divorţ va cuprinde, pe lângă cele prevăzute de lege
pentru cererea de chemare în judecata, numele copiilor minori
născuţi din căsătorie sau care se bucură de situaţia legală a copiilor
născuţi din căsătorie (alin1). Dacă nu sunt copii minori, se va
face arătare despre aceasta (alin.2). La cerere, se va alătura un
extract de căsătorie şi câte un extract de naştere al copiilor minori
(alin.3). Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare,
se va prezenta personal de câtre reclamant preşedintelui
judecătoriei (alin.4). Pârâtul nu este ţinut să facă întâmpinare
137
(alin.5). Interogatoriul nu poate fi cerut pentru dovedirea

motivelor de divorţ (alin.6).
Art. 613 din Codul de procedură civilă „Preşedintele
instanţei, primind cererea de divorţ, va da reclamantului sfaturi de
împăcare şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, va fixa
termen pentru judecarea cauzei.”
„In cazul în care cererea de divorţ se întemeiază pe acordul
pârtilor, ea va fi semnata de ambii soţi. Atunci când este cazul, în
acţiunea de divorţ, soţii vor stabili şi modalităţile în care au
convenit sa fie soluţionate cererile accesorii divorţului (alin.1).
Primind cererea de divorţ formulată în condiţiile alin. 1,
preşedintele instanţei va verifica existenţa consimţământului
soţilor, după care, va fixa un termen de doua luni în şedinţă
publică. La termenul de judecata, instanţa va verifica dacă soţii
stăruie în desfacerea căsătoriei pe baza acordului lor şi, în caz
afirmativ, va trece la judecarea cererii, fără a administra probe cu
privire la motivele de divorţ (alin.2). Pentru soluţionarea cererilor
accesorii privind numele pe care soţii îl vor purta după divorţ,
pensia de întreţinere şi atribuirea locuinţei, instanţa va putea
dispune, atunci când considera necesar, administrarea probelor
prevăzute de lege (alin.3).
Art. 6132 din Codul de procedură civilă prevede: „Instanţa
poate lua, pe tot timpul procesului, prin ordonanţă preşedinţială,
măsuri vremelnice cu privire la încredinţarea copiilor minori, la
obligaţia de întreţinere, la alocaţia pentru copii şi la folosirea
locuinţei.”
Art. 614 din Codul de procedură civilă dispune: „În faţa
instanţelor de fond, pârtile se vor înfăţişa în persoană, afară
numai dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de
libertate, este împiedicat de o boală gravă, este pus sub interdicţie
138
DREPTUL FAMILIEI
sau are reşedinţa în străinătate; în aceste cazuri, pârtile se vor

putea înfăţişa prin mandatar.”
„Cererea de divorţ se judecă în şedinţă publică. Instanţa va putea
să dispună însă judecarea în camera de consiliu, dacă va aprecia ca
prin aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a
probelor (alin.1). In toate cazurile hotărârea se pronunţa în
şedinţă publică (alin.2).
Art. 616 din Codul de procedură civilă prevede: „Dacă la
termenul de judecată, în primă instanţă, reclamantul lipseşte
nejustificat şi se înfăţişează numai pârâtul, cererea va fi respinsă ca
nesusţinută.”
Art. 6161 din Codul de procedură civilă prevăd: „Dacă
procedura de chemare a soţului pârât a fost îndeplinită prin
afişare, iar acesta nu s-a prezentat la primul termen de judecată,
instanţa va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica
daca pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi, dacă
constată că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la
domiciliul său, precum şi, dacă este cazul, la locul său de muncă.”
„Instanţa poate să pronunţe divorţul împotriva ambilor soţi, chiar
atunci când numai unul din ei a făcut cerere, dacă din dovezile
administrate reiese vina amândurora (alin. 1). Hotărârea prin care
se pronunţă divorţul nu se va motiva, dacă ambele părţi solicită
instanţei aceasta (alin.2). În cazurile prevăzute de art. 38 alin. 2
din Codul familiei, instanţa va dispune desfacerea căsătoriei fără a
pronunţa divorţul din vina unuia sau a ambilor soţi (alin3).”
”Reclamantul poate renunţa la cerere în tot cursul
judecăţii înaintea instanţelor de fond, chiar dacă pârâtul se
împotriveşte (alin.1). Renunţarea reclamantului nu are nici o
înrâurire asupra cererii făcute de pârât (alin.2). Acţiunea de divorţ
139
se va stinge prin împăcarea soţilor în orice fază a procesului, chiar

dacă intervine în instanţa de apel sau de recurs iar apelul ori
recursul nu sunt timbrate conform legii (alin.3). Reclamantul însă
va putea porni o cerere nouă pentru fapte petrecute după
împăcare, şi în acest caz el se va putea folosi şi de faptele vechi
(alin.4).”
„Termenul de apel, precum şi cel de recurs este de 30 de zile şi
curge de la comunicarea hotărârii (alin.1). Apelul sau, după caz,
recursul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins
cererea va fi respins ca nesusţinut, daca la judecată se prezintă
numai paratul (alin.2). Apelul sau recursul pârâtului va fi judecat
chiar dacă se înfăţişează numai reclamantul (alin.3). Hotărârea
care se pronunţa în condiţiile art. 613^1 alin. 1 este definitivă şi
irevocabila în ce priveşte divorţul (alin.4). Hotărârea dată în
materie de divorţ nu este supusă revizuirii (alin.5).”
140
DREPTUL FAMILIEI
2.4. Procedura divorţului

Desfacerea căsătoriei156 urmează o procedură specială,
reglementată de art. 609-619 C. proc. civ. .
Prin procedură specială înţelegem ansamblul regulilor care
într-o materie strict determinată de lege derogă sub mai multe
aspecte de la normele generale din procedura civilă, completându-
se acolo unde este cazul cu normele dreptului comun.
2.4.1. Judecata în primă instanţă

2.4.1.1. Instanţa competentă
1. Noţiuni generale despre competenţă

În dreptul procedural civil competenţa este definită ca
fiind aptitudinea recunoscută de lege unei instanţe judecătoreşti
156 Pentru amănunte a se vedea: D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a
IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, pp. 148-166; T.,
Bodoaşcă. Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 259-337; A., Bacaci. V., C.,
Bucureşti, 2009, pp. 138-162; E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 23-27; G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente
de dreptul familiei şi de procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 53-
55; I., Apetrei. Raluca –Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de curs, Casa de
Editura Venus, Iaşi, 2005, p. 13-14; I., P., Filipecu. A., I., Filipescu. Tratat de
dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p.46; I., T.,
Amuza. „Căsătoria şi divorţul în vechiul drept românesc, Editura Sylvi, 2001, pp.73-
141.
141
(unui alt organ de jurisdicţie sau cu activitate jurisdicţională) de a

judeca un anumit litigiu.157
În dreptul procedural civil o primă clasificare a normelor
de competenţă este aceea în norme de competenţă generală şi
norme de competenţă jurisdicţională, după cum ne raportăm
la organe din sisteme diferite sau la organe din acelaşi sistem.
Literatura de specialitate158 precizează că în cadrul
competenţei jurisdicţionale se face distincţie între competenţa
materială şi competenţa teritorială, după cum ne raportăm la
instanţe judecătoreşti de grad diferit (ori la instanţe de grad
comun şi la instanţe speciale) sau la instanţe de acelaşi grad. În
cadrul competenţei materiale, se distinge competenţa materială
funcţională care se stabileşte după felul atribuţiilor jurisdicţionale ce
revin fiecărei categorii de instanţe şi competenţa materială
procesuală, care se stabileşte în raport de obiectul, valoarea sau
natura litigiului dedus judecăţii. Vorbind de competenţa
teritorială distingem între: competenţa teritorială de drept comun,
competenţa teritorială alternativă (facultativă) şi competenţa teritorială
exclusivă (excepţională) după cum cererea se introduce la instanţa de
drept comun din punct de vedere teritorial, reclamantul are
posibilitatea de a alege între mai multe instanţe deopotrivă de
competente sau cererea trebuie introdusă numai la o anumită
instanţă.159
157 N., C., Dariescu. Drept procedural fiscal, Edirura Lumen, iaşi, 009, p.
91-92.
158 Pentru amănunte a se vedea V., M., Ciobanu, Tratat teoretic şi practic
de procedură civilă. Teoria generală, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, pp.
371-372.
de procedură civilă. Teoria generală, vol. I, Editura Naţional, Bucureşti, 1996, p.

401.
142
DREPTUL FAMILIEI
O altă clasificare este aceea în competenţă absolută şi

competenţă relativă, după cum normele care le reglementează au
caracter imperativ sau dispozitiv. Astfel, au caracter imperativ
normele de competenţă generală, normele de competenţă
materială şi cele de competenţă teritorială exclusivă (excepţională)
iar caracter dispozitiv normele de competenţă teritorială.
1. Competenţa materială
Ratione materie, pentru judecata în primă instanţă160
competenţa aparţine instanţei judecătoreşti în circumscripţia
căreia se află cel din urmă domiciliu comun al soţilor, cu
respectarea principiului specializării.161
2. Competenţa teritorială
Din dispoziţiile art. 607 din C. pr. civ. rezultă următoarele
reguli privind competenţa teritorială:
Cererea de divorţ este de competenţa instanţei în
circumscripţia căreia se află ultimul domiciliu comun al soţilor,
sub condiţia ca măcar unul dintre soţi să mai locuiască în
circumscripţia instanţei respective;
În situaţia în care soţii nu au avut domiciliu comun ori
niciunul dintre ei numai locuieşte în circumscripţia instanţei în
160 Procesul civil parcurge două faze mari: judecata şi executarea silită.
Prima fază cunoaşte de obicei mai multe momente: judecata de fond în faţa
primei instanţe: judecata în apel; care este şi ea o judecată de fond; judecata în
recurs care presupune în principiu numai un control de legalitate; judecata
căilor extraordinare de atac, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de lege.
La fiecare din aceste momente judecata parcurge aceleaşi etape: etapa scrisă,
etapa dezbaterilor, etapa deliberării şi pronunţării hotărârii.
161 Adică dosarul de divorţ va fi repartizat aleatoriu unui complet de
judecată din cadrul Secţiei pentru minori şi de familie, iar în cazul judecătoriilor
care nu au astfel de secţii, completului specializat pentru minori şi de familie.
143
care se află cel din urmă domiciliu comun, competenţa aparţine

instanţei în circumscripţia căreia îşi are domiciliul pârâtul;
Când pârâtul nu are domiciliul în România, este
competentă instanţa în circumscripţia căreia îşi are domiciliul
reclamantul.
Dacă nu ne aflăm în nici una din situaţiile prezentate mai
sus, ci în prezenţa unei competenţe alternative, reclamantul este
obligat să formuleze cererea la instanţa competentă în ordinea şi
în condiţiile deja arătate, deoarece normele de competenţă în
materia divorţului privitoare la competenţa teritorială sunt
imperative.162
2.4.1.2. Calitatea procesuală
1. Noţiunea de calitate procesuală

Calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi
între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului
afirmat (calitate procesuală activă) precum şi între persoana chemată
în judecată (pârâtul) şi cel care este subiect pasiv în raportul
juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă). În cazul situaţiilor
juridice pentru a căror realizare calea justiţiei este obligatorie,
calitatea procesuală activă aparţine celui care se poate prevala de
acest interes, iar calitatea procesuală pasivă aparţine celui faţă de
care se poate realiza interesul respectiv.163
2. Calitatea procesuală activă
162 A se vedea I., Leş,. Tratat de drept procesual civil, Ediţia a 4-a, Editura
C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 859-861.
163 V., M., Ciobanu. G., Boroi. Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 7.

144
DREPTUL FAMILIEI
Dreptul de a cere desfacerea căsătoriei are un caracter

personal aparţinând doar soţilor indiferent că cererea este fondată
fie pe motive temeinice fie pe acordul soţilor. Deci, acţiunea de
divorţ poate fi introdusă şi exercitată numai de către soţi.
În privinţa soţului alienat sau debil mintal care nu a fost
pus sub interdicţie, cât şi cel care a fost pus sub interdicţie pot
introduce acţiune de divorţ în momentele de luciditate.
În situaţia în care ulterior declanşării procesului, soţul
respectiv îşi pierde luciditatea, acţiunea va fi continuată de
reprezentantul său legal.
3. Calitatea procesuală pasivă

Calitatea de pârât o are soţul împotriva căruia s-a introdus
acţiunea de divorţ.
În cazul decesului soţului care are calitatea de pârât,
căsătoria încetează neputând continua faţă de moştenitori.
Soţul alienat sau debil mintal, indiferent dacă a fost sau nu
pus sub interdicţie, poate figura ca pârât în proces, fiind
reprezentat de tutorele său.
4. Alţi participanţi la procesul de divorţ164

1.Procurorul
În procesele de divorţ în care există copii minori prezenţa
procurorului este deosebit de utilă.
Procurorul are dreptul să intervină în orice fază a
procesului de divorţ.
Deşi nu poate porni acţiunea procurorul poate pune
concluzii în procesul de divorţ, dacă apreciază că este necesar
pentru apărarea ordinii de drept, a drepturilor şi libertăţilor

145
cetăţenilor. De asemenea, procurorul acţionează pentru apărarea

drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie, şi ale dispăruţilor, precum şi în alte cazuri
expres prevăzute de lege.
Procurorul nu este parte, în sensul tradiţional al
termenului, ci intră „în constituirea instanţei.”
2.Autoritatea tutelară
Dacă din căsătorie au rezultat copii care sunt minori, la
pronunţarea divorţului, instanţa hotărăşte căruia dintre părinţi vor
fi încredinţaţi minorii. În acest scop instanţa va asculta, alături de
părinţi şi copiii care au împlinit vârsta de 10 ani şi autoritatea
tutelară.
Autoritatea tutelară chiar dacă este ascultată nu este parte
în proces.
3. Intervenienţii
Intervenienţii sau terţii intervenienţi ori terţii sunt acele
persoane introduse într-un proces în curs de desfăşurare şi care
din acel moment devin şi ele părţi.
În procesul de divorţ în condiţiile art. 49 şi urm. din
Codul de procedură civilă pot interveni şi alte persoane, din
proprie iniţiativă sau ca urmare a cererii uneia dintre părţi pentru
anumite capete accesorii de cerere cum ar fi spre exemplu: partaj
de bunuri comune ori soluţionarea problemei locative.
146
DREPTUL FAMILIEI
2.4.1.3. Cererea de divorţ
1.Noţiune
Cererea de divorţ reprezintă actul de procedură prin care
reclamantul se adresează instanţei, pentru a invoca aplicarea legii
în materia divorţului, reprezentând manifestarea de voinţă a
reclamantului de a-şi afirma o pretenţie şi de a-şi exercita dreptul
său de a reclama, punerea în mişcare a acţiunii civile, fiind actul
iniţial al procesului de divorţ.
2. Conţinut
Potrivit art. 112 din Codul de procedură civilă coroborat
cu dispoziţiile art. 612 din Codul de procedură civilă cererea de
divorţ trebuie să cuprindă:
- 1. numele, domiciliul sau reşedinţa părţilor ori, pentru
persoanele juridice, denumirea şi sediul lor, precum şi,
după caz, numărul de înmatriculare în registrul
comerţului sau de înscriere în registrul persoanelor
juridice, codul fiscal şi contul bancar. Dacă reclamantul
locuieşte în străinătate, va arăta şi domiciliul ales în
România, unde urmează să i se facă toate comunicările
privind procesul;
- 2. numele şi calitatea celui care reprezintă partea în
proces, iar în cazul reprezentării prin avocat, numele
acestuia şi sediul profesional;
- 3. obiectul cererii şi valoarea lui, după preţuirea
reclamantului, atunci când preţuirea este cu putinţă.
Pentru identificarea nemişcătoarelor se va arăta comuna
şi judeţul, strada şi numărul, iar, în lipsă, vecinătăţile,
etajul şi apartamentul, sau, când nemişcătorul este
înscris în cartea funciară, numărul de carte funciară şi
numărul topografic;
147
- 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se

întemeiază cererea;
- 5. arătarea dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de
cerere. Când dovada se face prin înscrisuri, se vor
alătura la cerere atâtea copii câţi pârâţi sunt, mai mult
câte o copie de pe fiecare înscris, pentru instanţa;
copiile vor fi certificate de reclamant că sunt la fel cu
originalul. Se va putea depune şi numai o parte dintr-un
înscris privitor la pricină, rămânând ca instanţa să
dispună, la nevoie, înfăţişarea înscrisului în întregime.
Dacă înscrisurile sunt scrise în limbă străină sau cu
litere vechi, se vor depune traduceri sau copii cu litere
latine, certificate de parte. Când reclamantul voieşte sa-
şi dovedească cererea sau vreunul din capetele cererii
sale, prin interogatorul sau jurământul pârâtului, va cere
înfăţişarea în persoană a acestuia. Când se va cere
dovada cu martori, se va arăta numele şi locuinţa
martorilor;
- 6. numele copiilor minori născuţi din căsătorie sau care
se bucură de situaţia legală a copiilor născuţi din
căsătorie;
- 7. dacă nu sunt copii minori se va menţiona aceasta în
cerere;
- 8. semnătura.
Prin cererea de divorţ se poate solicita cu titlul de capete
accesorii de cerere:
- soluţionarea problemei locative a soţilor;
- împărţirea bunurilor comune;
- obligaţia de întreţinere între foştii soţi;
- numele foştilor soţi;
- încredinţarea copiilor minori;
- obligaţia de întreţinere a copiilor minori.
148
DREPTUL FAMILIEI
Instanţa asupra ultimilor trei chestiuni este obligată să se

pronunţe chiar şi din oficiu.
3. Depunerea cererii de divorţ

Cererea de divorţ, împreună cu înscrisurile doveditoare, se
va prezenta personal de către reclamant preşedintelui instanţei
competente.
În cazul divorţului prin acord, cererea va fi semnată de
ambii soţi, însă va putea fi depusă numai de către unul dintre ei.
4. Primirea cererii de divorţ

La primirea cererii de divorţ, preşedintele judecătoriei (sau
judecătorul de serviciu) va da sfaturi de împăcare reclamantului,
şi, în cazul în care acesta stăruie în cererea sa, se va fixa termen
pentru judecarea cauzei, pe baza sistemului repartizării aleatorii.
Dacă este vorba de divorţ prin acord, primind cererea,
preşedintele judecătoriei sau judecătorul de serviciu va verifica
existenţa consimţământului soţilor, după care, prin repartizare
aleatorie se va fixa un termen de două luni, în şedinţă publică.
Literatura de specialitate165 consideră că deşi legea nu
prevede va da sfaturi de împăcare.
În situaţia în care cererea de divorţ se întemeiază pe
dispoziţiile art. 38 alin. 3 din Codul familiei (privitoare la divorţul
remediu), nu mai există obligaţia de a se da sfaturi de împăcare,
întrucât un atare divorţ exclude ideea de conflict între soţi.166

166 M., Tăbârcă. Drept procesual civil, vol. II, Editura „Global Lex”,
Bucureşti, 2004, p.223.

149
5. Întâmpinarea
Întâmpinarea reprezintă actul de procedură prin care
pârâtul răspunde la cererea de chemare în judecată, urmărind să se
apere de pretenţiile reclamantului.167
Potrivit art. 612 alin. 5 din Codul de procedură civilă,
întâmpinarea168 nu este obligatorie.
Totuşi dacă se face întâmpinare aceasta trebuie să
cuprindă
- excepţiile de procedură ce pârâtul ridică la cererea
reclamantului;
- 2. răspunsul la toate capetele de fapt şi de drept ale
cererii;
- 3. dovezile cu care se apără împotriva fiecărui capăt
de cerere; când va cere dovada cu martori, pârâtul va
arăta numele şi locuinţa lor;
- 4. semnătura.
6. Cererea reconvenţională
Soţul pârât poate renunţa la poziţia procesuală defensivă,
doar de apărare faţă de pretenţiile formulate de soţul reclamant şi
să adopte o poziţie ofensivă, formulând pretenţii proprii
împotriva soţului reclamant, urmărind ca instanţa să îl oblige pe
reclamant faţă de pârât.
Mijlocul procedural prin care pârâtul formulează pretenţii
proprii faţă de reclamant este cererea reconvenţională.
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 211.
168 Este reglementată în Codul de procedură civilă art. 115-118.
150
DREPTUL FAMILIEI
Soţul pârât poate formula cerere reconvenţională169 în

cazul în care consideră că soţul reclamant sau că şi acesta se face
vinovat de destrămarea relaţiilor de căsătorie.
Cererea reconvenţionala se depune odată cu întâmpinarea
sau, dacă pârâtul nu este obligat la întâmpinare, cel mai târziu în
prima zi de înfăţişare pentru faptele petrecute înainte de această
dată. Pentru faptele petrecute după această dată pârâtul va putea
face cererea reconvenţională până la începerea dezbaterilor
asupra fondului în cererea reclamantului.
În situaţia în care reclamantul şi-a modificat cererea de
chemare în judecată, cererea reconvenţionala se va depune cel mai
târziu până la termenul ce se va încuviinţa pârâtului, spre acest
sfârşit.
Derogând de la dreptul comun170 art. 609 din Codul de
procedură civilă prevede că, în cazul în care motivele divorţului s-
au ivit după începerea dezbaterilor la prima instanţă şi în timp ce
judecata primei cereri se află în apel, cererea pârâtului va fi făcută
direct la instanţa investită cu judecarea apelului.
În situaţia în care cererea reconvenţională nu a fost
introdusă la instanţă în termenele precizate mai sus, operează
decăderea soţului pârât din dreptul de a solicita desfacerea
căsătoriei, cu excepţia cazului în care cererea reclamantului a fost
respinsă şi motivele divorţului s-au ivit ulterior. De asemenea,
observăm că este o altă derogare de la procedura de drept comun
169 Potrivit art. 119 alin. 2 din Codul de procedură civilă „ Cererea
trebuie sa îndeplinească condiţiile prevăzute pentru cererea de chemare în
judecată.”
170 Potrivit art. 294 alin. 1 din Codul de procedură civilă „În apel nu
se poate schimba calitatea părţilor, cauza sau obiectul cererii de chemare în

judecată şi nici nu se pot face alte cereri noi. Excepţiile de procedură şi alte
asemenea mijloace de apărare nu sunt considerate cereri noi.”
151
prevăzută de art. 135 din Codul de procedură civilă, unde măsura

care intervine în cazul depunerii tardive a cererii reconvenţionale
este judecata ei separată, afară de cazul când părţile consimt să se
judece împreună.
Cererea reconvenţională se judecă împreună cu cererea
principală, neputând fi disjunsă de aceasta.
În lipsa cererii reconvenţionale, dacă se constată
netemeinicia motivelor de divorţ invocate de reclamant, căsătoria
nu se va putea desface, chiar dacă din dezbateri rezultă culpa
exclusivă a soţului reclamant.
2.4.1.4. Măsuri provizorii pe timpul procesului de

divorţ
Art. 613 din Codul de procedură civilă prevede că pe

timpul procesului de divorţ, instanţa poate lua, prin ordonanţă
preşedinţială, măsuri vremelnice cu privire la:
- obligaţia de întreţinere;
- alocaţia pentru copii;
- folosirea locuinţei.
Măsurile pe care instanţa le poate ordona pe timpul
procesului de divorţ prezintă următoarele caractere:171
a. sunt accesorii, în sensul că ele se pot ordona numai în
măsura în care există o cerere de divorţ şi se continuă procedura
divorţului;
b. sunt vremelnice, adică pe timpul cât durează judecarea
procesului de divorţ;
171 A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura
All Beck, Bucureşti, 2006, p. 249.

152
DREPTUL FAMILIEI
c. sunt provizorii în sensul că pot fi oricând modificate

sau revocate, pe aceeaşi cale prin care au fost dispuse, ori de câte
ori împrejurările impun aceasta.
2.4.1.5. Prezenţa personală a soţilor
Prin derogare de la procedura de drept comun, în cazul

divorţului, potrivit dispoziţiilor art. 614 din Codul de procedură
civilă, soţii au obligaţia de a se prezenta personal, în faţa
instanţelor de fond, ceea ce nu exclude dreptul la apărare prin
avocat. Totuşi, avocatul nu poate reprezenta soţul în proces, ci
numai îl asistă. Această regulă este prevăzută expres numai pentru
instanţa de fond, ceea ce înseamnă că nu se aplică şi la judecata în
căile de atac, când soţii pot să-şi exercite drepturile procesuale şi
numai prin mandatari.
Există totuşi unele excepţii de la obligativitatea înfăţişării
personale a soţilor în faţa instanţelor de fond prevăzute de art.
614 din Codul de procedură civilă şi anume:
- dacă unul dintre soţi execută o pedeapsă privativă de
libertate;
- dacă unul dintre soţi este împiedicat de o boală gravă;
- dacă unul dintre soţi este pus sub interdicţie;
- dacă unul dintre soţi are reşedinţa în străinătate.
În aceste cazuri, legea prevede posibilitatea înfăţişării
soţului respectiv prin mandatar, care poate fi un avocat sau alt
mandatar convenţional.
Soţul pus sub interdicţie, fiind lipsit de capacitate de
exerciţiu, nu poate fi reprezentat în procesul de divorţ, decât de
ocrotitorul legal nu şi de mandatar.
153
2.4.1.6. Prezenţa obligatorie a reclamantului
Reclamantul este obligat să se prezinte în instanţă pe tot

parcursul judecăţii, atât în primă instanţă (când trebuie să se
prezinte personal), cât şi în căile de atac (situaţie în care poate fi
reprezentat). Deci, dacă lipseşte reclamantul acţiunea se respinge
ca nesusţinută. Observăm că se derogă de la normele dreptului
comun,172 care dau posibilitatea judecării cauzei în lipsa uneia sau
a ambilor părţi.
Literatura de specialitate173 remarcă că din analiza art. 616
din Codul de procedură civilă se desprind două concluzi şi
anume: prima concluzie - respingerea ca nesusţinută a acţiunii se
poate face atunci când reclamantul „lipseşte nejustificat”, ceea ce
înseamnă că reclamantului trebuie să i se dea posibilitatea a face
dovada unei cauze justificate, care i-a împiedicat prezenţa la
termenul de judecată, fiindcă numai într-o atare situaţie se poate
deduce că el numai are intenţia de a-şi susţine acţiunea şi a doua
concluzie -dacă la termenul fixat pentru judecarea acţiunii de
divorţ, ambii soţi lipsesc, cauza se suspendă.
În cazul divorţului prin acord este obligatorie prezenţa
ambilor soţi la termenul fixat în primă instanţă. La această dată
instanţa va verifica dacă soţii mai stăruie în desfacerea căsătoriei
172 Art. 152 şi art. 242 alin. 2 din Codul de procedură civilă. Art. 152:
„ Dacă, la orice termen fixat pentru judecată, se înfăţişează numai una din
pârti, instanţa, după ce va cerceta toate lucrările din dosar şi va asculta
susţinerile părţii, se va pronunţa pe temeiul dovezilor administrate, putând
primi excepţiile şi apărările părţii care lipseşte.” Art. 242 alin. 2 „Cu toate
acestea pricina se judecă dacă reclamantul sau pârâtul au cerut în scris judecata
în lipsă”.

154
DREPTUL FAMILIEI
pe baza acordului lor de voinţă. În literatura de specialitate s-au

format două opinii: într-o primă opinie174 se susţine că dacă soţii
nu se vor prezenta cererea va fi respinsă iar în cea de-a doua
opinie175 se consideră că în situaţia în care soţii lipsesc deşi aveau
obligaţia de a se prezenta împreună la termenul fixat, în şedinţă
publică, instanţa nu va putea trece la soluţionarea cererii ci cererea
va trebui suspendată.
La judecata în căile de atac, apelul sau, după caz, recursul
reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a respins cererea va
fi respins ca nesusţinut, dacă la judecată se prezintă numai pârâtul.
2.4.1.7. Citarea pârâtului în anumite situaţii
Potrivit art. 616 din Codul de procedură civilă în situaţia

în care procedura de citare a pârâtului s-a îndeplinit prin afişare,
iar partea nu s-a prezentat la primul termen de judecată, instanţa
va cere dovezi sau va dispune cercetări pentru a verifica dacă
pârâtul îşi are domiciliul la locul indicat în cerere şi dacă constată
că nu domiciliază acolo, va dispune citarea lui la domiciliul său,
precum şi dacă este cazul, la locul de muncă.
2.4.1.8. Caracterul şedinţei de judecată
Prima etapă a procesului, cea scrisă, are ca obiectiv

încunoştinţarea reciprocă a părţilor asupra pretenţiilor şi
apărărilor lor, precum şi de informare a instanţei cu privire la
174 I., P., Filipecu . A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a
VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p. 246-247.

155
acestea. Totuşi judecătorul nu poate soluţiona litigiul numai pe

baza afirmaţiilor făcute independent de către fiecare parte.
Adevărul urmează a fi desprins din dezbaterile contradictorii din
faţa sa, din probele care se administrează din concluziile
argumentate pe care părţile le pun la sfârşitul dezbaterilor.
Desfăşurarea procesului în faţa instanţei dă posibilitatea
judecătorului să-şi exercite rolul activ, să vegheze la respectarea
contradictorialităţii, şi a dreptului de apărare, să transpună în viaţă
alte principii fundamentale precum publicitatea, oralitatea şi
nemijlocirea. Ca atare, cadrul în care au loc dezbaterile este
şedinţa de judecată care reprezintă nu numai modalitatea specifică
de rezolvare a litigiilor dar şi o adevărată şcoală de educaţie civică
pentru părţi şi pentru cei care asistă la judecată.176
Regula este în sensul că divorţul se judecă în şedinţă
publică. Totuşi, cu titlu de excepţie legea permite ca instanţa să
dispună judecarea în camera de consiliu, dacă apreciază că prin
aceasta s-ar asigura o mai bună judecare sau administrare a
probelor. În toate cazurile, hotărârea se pronunţă în şedinţă
publică.
2.4.1.9. Regimul probelor
Noţiunea de probă este folosită în literatura juridică177 în

mai multe accepţiuni:
În sens larg prin probă se înţelege acţiunea de stabilire a
existenţei sau inexistenţei unui anumit raport juridic, fie mijlocul
prin care se poate stabili raportul juridic ce trebuie dovedit, fie
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 100-111.
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 242-243.

156
DREPTUL FAMILIEI
rezultatul obţinut prin folosirea mijloacelor de probă, adică

măsura în care acestea au reuşit să formeze convingerea
judecătorului cu privire la existenţa sau inexistenţa raportului
juridic dedus judecăţii;
În sens restrâns noţiunea de probă este utilizată în două
accepţiuni: în prima accepţiune se referă la mijlocul legal folosit
pentru dovedirea unui fapt (spre exemplu: înscrisuri, martori,
mărturia uneia din părţi, etc.) iar în cea de a doua accepţiune este
aceea de fapt probator adică se referă la faptul material care
odată dovedit printr-un mijloc de probă, este folosit la rândul său,
pentru a dovedi un alt fapt material, determinant în soluţionarea
pricinii.
În materia divorţului din punctul de vedere al probelor
există deosebiri faţă de dreptul comun. Astfel, spre deosebire de
dreptul comun, unde în principiu nu pot depune mărturie rudele
şi afinii până la gradul al treilea inclusiv, în procesul de divorţ
aceste categorii pot fi audiate în calitate de martori cu excepţia
descendenţilor.178
În situaţia în care din căsătorie au rezultat copii, care sunt
minori, instanţa are obligaţia de a se pronunţa, chiar şi din oficiu
asupra încredinţării acestora, scop în care este obligată179 să
asculte minorii care au împlinit vârsta de 10 ani. În raport de
dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea
drepturilor copilului poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit
vârsta de 10 ani, dacă instanţa apreciază că audierea lui este
necesară pentru soluţionarea cauzei. De asemenea instanţa este
obligată să asculte şi autoritatea tutelară.
178 Art. 190 din Codul de procedură civilă.

179 Art. 42 alin.1 din Codul familiei.
157
2.4.1.10. Actele procesuale de dispoziţie ale părţilor
În conţinutul principiului disponibilităţii intră şi dreptul

părţilor de a face acte procesuale de dispoziţie. Codul de
procedură civilă reglementează trei categorii de asemenea acte:
desistarea (renunţarea la judecată), achiesarea şi tranzacţia de
judecată. Acestea sunt acte de voinţă ale părţilor, cu privire la
drepturile subiective (pretenţiile) supuse judecăţii sau la mijloacele
procesuale prin care se poate recunoaşte sau realiza aceste
drepturi.180
În materia divorţului cu privire la actele de dispoziţie ale
părţilor, există următoarele derogări faţă de dreptul comun şi
anume:
- reclamantul poate renunţa la judecarea cererii de divorţ
în faţa instanţelor de fond (primă instanţă şi instanţă de
apel) chiar dacă pârâtul se opune. Renunţarea
reclamantului nu are nicio influenţă asupra cererii făcută
de pârât, pentru care instanţa va continua judecata;
- acţiunea de divorţ se stinge prin împăcarea soţilor, în
orice fază a procesului, chiar dacă intervine în instanţa
de apel sau cea de recurs, iar apelul ori recursul nu sunt
timbrate, conform legii;
- reclamantul poate introduce o nouă cerere de desfacere
a căsătoriei pentru fapte petrecute după împăcare,
având posibilitatea de a se folosi şi de faptele petrecute
anterior împăcării.
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 322 -328.

158
DREPTUL FAMILIEI
2.4.1.11. Hotărârea de divorţ
Hotărârea este actul final al judecăţii, actul de dispoziţie al

instanţei, cu privire la litigiul dintre părţi, act cu caracter
jurisdicţional.181
Hotărârea de divorţ este actul final prin care se pune
capăt judecăîţii începute de reclamant.182
Deliberarea, pronunţarea hotărârii şi redactarea hotărârii,
se fac în principiu după regulile dreptului comun. Totuşi trebuie
să reţinem vă potrivit art. 617 alin. 2 din codul de procedură civilă
hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă
ambele părţi solicită instanţei aceasta.183
În raport de probele administrate instanţa admite sau
după caz respinge, cererea de desfacere a căsătoriei. În situaţia
în care există motive temeinice, cererea va fi admisă, iar căsătoria
va fi desfăcută fie din vina exclusivă a pârâtului, fie din vina
ambilor soţi, în raport de concluzia ce rezultă din probele
administrate în cauză. Dacă se constată că este vinovat în
totalitate soţul reclamant avem două situaţii:
- în lipsa cererii reconvenţionale instanţa va respinge
acţiunea ca nefondată;
de procedură civilă. Teoria generală, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pp.
250-260.
182 G., C., Frenţiu. B. D. Moloman. Elemente de dreptul familiei şi de
procedură civilă, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008, pp. 93-100.

de procedură civilă. Teoria generală, vol. II, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, p.
528.
159
- dacă pârâtul a formulat cerere reconvenţională, in

această ipoteză, divorţul se va pronunţa din vina
exclusivă a reclamantului.
- Instanţa va considera căsătoria desfăcută fără a reţine
vina vreunuia din soţi în următoarele cazuri:
- divorţul este pronunţat pentru alienaţie sau debilitate
mintală sau pentru o boală gravă, incurabilă survenită
înainte sau în timpul căsătoriei;
- divorţul prin acord.
Instanţa de judecată se va pronunţa prin aceeaşi hotărâre
şi asupra cererilor accesorii care se referă la următoarele aspecte:
- numele foştilor soţi;
- contribuţia la întreţinerea minorului;
- împărţirea bunurilor comune;
- atribuirea sau partajarea locuinţei.
Potrivit art. 617 alin. 2 din Codul de procedură civilă,
hotărârea prin care se pronunţă divorţul nu se va motiva dacă
ambele părţi solicită instanţei aceasta. Această dispoziţie legală
trebuie înţeleasă astfel:
- la cerea ambilor soţi nu se motivează doar hotărârea de
admitere a cererii de desfacere a căsătoriei;
- nemotivarea priveşte doar partea de hotărâre care se
referă la desfacerea căsătoriei, nu şi cea privitoare la
capetele accesorii de cerere.
Nemotivarea hotărârii se aplică şi în cazul divorţului prin
acord.184
Editura Universul Juridic, 2009, p. 155-156.

160
DREPTUL FAMILIEI
2.4.2. Căile de atac împotriva sentinţei

pronunţate în materie de divorţ
2.4.2.1. Apelul
În literatura de specialitate185 apelul este definit ca fiind

calea ordinară de atac prin intermediul căreia oricare dintre părţi
poate solicita unei jurisdicţii superioare reformarea hotărârii
pronunţate de instanţa de fond”.
Comparativ cu dreptul comun sau cu judecata în primă
instanţă dup caz, în materia divorţului există următoarele
particularităţi:186
- termenul de apel este de 30 de zile (şi nu de 15 zile),
inclusiv cu privire la capetele accesorii de cerere. La
divorţul prin acord în absenţa unui termen de apel
pentru soluţia în cererea de divorţ (hotărârea fiind
definitivă şi irevocabilă), considerăm că în privinţa
cererilor accesorii se aplică termenul de drept comun de
15 zile;
- asemeni acţiunii de divorţ, şi apelul în această materie
are caracter personal; pe cale de consecinţă, dacă unul
dintre soţi este pus sub interdicţie, apelul poate fi
declarat numai de acesta (nu şi de reprezentantul său
legal), în momente de luciditate;
- dacă unul dintre soţii care au declarat apel decedează,
moştenitorii acestuia nu pot continua procesul, iar
I., Leş. Op. cit. p. 635.

185

186
Editura Universul Juridic, 2009, pp. 156-158.

161
instanţa va închide dosarul ca urmare a încetării

căsătoriei prin deces. Încetarea căsătoriei se produce şi
în cazul în care decedează unul dintre soţi în termenul
de apel;
- procurorul poate declara apel împotriva sentinţei de
divorţ – chiar dacă nu a participat la judecata în primă
instanţă – doar în împrejurări în care se constată
nesocotirea normelor de ordine publică. prin urmare
dreptul său nu este nelimitat, ci trebuie circumscris
dispoziţiilor art. 45 din Codul de procedură civilă;
- autoritatea tutelară, deşi este citată şi ascultată în
legătură cu încredinţarea minorilor, nu poate declara
apel deoarece nu este parte în proces;
- termenul de apel nu se întrerupe prin moartea părţii
care are interes să facă apel, deoarece în această situaţie
căsătoria încetează;
- competenţa de soluţionare a apelului revine tribunalului
specializat în judecarea cauzelor de minori şi de familie,
sau după caz, tribunalului (care va judeca apelul cu
respectarea principiului specializării);
- este obligatorie întâmpinarea în apel, întrucât
dispoziţiile art. 612 alin. 5 din Codul de procedură civilă
(care îl scutesc pe pârât de obligaţia depunerii
întâmpinării) se referă doar la judecata în primă
instanţă;
- nu este posibil ca instanţa de apel să constate propria
competenţă şi să judece cauza în primă instanţă;
- instanţa de apel nu va putea lua act de renunţarea la
judecată a apelantului chiar dacă intimatul se opune;
- instanţa de apel va putea stinge acţiunea de divorţ prin
împăcarea părţilor, chiar dacă apelul nu a fost timbrat
(ori a fost insuficient timbrat);
162
DREPTUL FAMILIEI
- apelul reclamantului împotriva hotărârii prin care s-a

respins cererea va fi respins ca nesusţinut, dacă la
judecată se prezintă numai pârâtul.
2.4.2.2. Recursul
În literatura de specialitate187 recursul este definit drept

calea de atac prin intermediul căreia părţile sau Ministerul public
solicită, în condiţiile legii şi pentru motive limitativ determinate de
lege, desfiinţarea unei hotărâri judecătoreşti pronunţată fără drept
de apel, în apel sau de un organ cu activitate jurisdicţională.
Hotărârea de divorţ poate fi atacată cu recurs în termen
de 30 de zile chiar dacă obiectul recursului nu priveşte divorţul.
Instanţa de recurs este investită numai cu soluţionarea
elementelor de drept ale judecăţii, nu şi cu a celor de fapt.
Competenţa aparţine Curţii de Apel (Secţiei sau
Completului specializat pentru cauze cu minori şi de familie).
Particularităţile semnalate în cazul apelului se aplică
mutatis mutandi188 şi în cazul recursului.
Hotărârile de divorţ pe baza acordului soţilor nu pot fi
atacate cu apel ori cu recurs decât pentru cererile accesorii ale
divorţului.

187

188 Dacă se schimbă cele ce trebuie schimbate.
163
2.4.3. Căile de atac de retractare
2.4.3.1. Contestaţia în anulare
Contestaţia în anulare este o cale de atac extraordinară de

retractare, comună şi suspensivă de executare. Ea se poate
exercita numai împotriva hotărârilor irevocabile, în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege.189
Hotărârea irevocabilă de divorţ poate fi atacată pe calea
contestaţiei în anulare pentru motivele prevăzute la art.317-318
din Codul de procedură civilă.
Judecata contestaţiei în anulare se va face potrivit regulilor
procedurale stabilite de art. 319-321 din Codul de procedură
civilă. Divorţul nu prezintă aspecte deosebite în această materie.
2.4.3.2 Revizuirea
Revizuirea este o cale de atac extraordinară, de retractare

comună, şi nesuspensivă de executare. Deci ea se poate exercita
umai împotriva hotărârilor definitive sau irevocabile, în cazurile şi
condiţiile expres prevăzute de lege.190
Art. 619 alin.5 din Codul de procedură civilă prevede că
hotărârea dată în materie de divorţ nu este supusă revizuirii.
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 365-384.
grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, pp. 384-414.

164
DREPTUL FAMILIEI
Totuşi această interdicţie se referă doar la capătul principal de

cerere divorţul propriu-zis.191
Cererea de revizuire este admisibilă cu privire la cererile
accesorii divorţului.
2.4.4. Data desfacerii căsătoriei

Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care
s-a pronunţat divorţul a rămas irevocabilă.
Întrucât priveşte statutul civil al persoanei, hotărârea are
efect constitutiv erga omnes.
Efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează faţă de terţi
la data când s-a făcut menţiune despre hotărârea de divorţ pe
marginea actului de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut
divorţul pe altă cale.
Potrivit art. 377 alin.2 din Codul de procedură civilă sunt
hotărâri irevocabile dacă ne referim la cele de divorţ următoarele:
- cele date în primă instanţă care nu au fost atacate cu
apel;
- cele date în apel nerecurate;
- cele date în recurs chiar dacă prin acesta s-a soluţionat
fondul cauzei.
Hotărârea dată pe baza acordului soţilor la divorţ este
definitivă şi irevocabilă în ce priveşte divorţul. Prin urmare data
când hotărârea rămâne irevocabilă este considerată data desfacerii
căsătoriei respective.

191
Editura Universul Juridic, 2009, p. 158 -159.
165
Hotărârea de divorţ se comunică din oficiu, serviciului de

stare civilă competent, pentru a se face menţiunea
corespunzătoare pe marginea actului de căsătorie.192
2.5. Efectele desfacerii căsătoriei

Actul juridic al desfacerii căsătoriei producând efecte de
ordin patrimonial şi personal – nepatrimonial între soţi, pe de o
parte, între aceştia şi copii pe de altă parte, evident că desfacerea
căsătoriei generează o serie de efecte contrare. Deşi astfel cum
vom arăta în cele ce urmează, în general drepturile şi obligaţiile
născute din căsătorie între soţi, dispar odată cu desfacerea
acesteia, între părţi şi copii ele se menţin, primind o altă
înfăţişare.193
2.5.1. Efecte cu privire la relaţiile personale

dintre soţi
1. Calitatea de soţ
Din momentul rămânerii definitive şi irevocabile a
hotărârii de divorţ calitatea de soţ încetează. Din acel moment
fiecare dintre soţi se poate recăsători cu o altă persoană, după
cum foştii soţi se pot recăsători între ei.
2. Numele
All Beck, Bucureşti, 2006, pp. 252-256.

166
DREPTUL FAMILIEI
Art. 40 din Codul familiei stipulează că în privinţa

numelui foştilor soţi194 divorţaţi au următoarele alternative:
- soţii pot conveni ca soţul care a purtat în timpul
căsătoriei numele de familie a celuilalt soţ, să poarte
acest nume şi după divorţ. Instanţa va lua act de această
învoială prin hotărârea de divorţ;
- în lipsa unei învoieli între soţi, instanţa poate încuviinţa
pentru motive temeinice, cererea soţului care a purtat în
timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt soţ, să
poarte acest nume şi după divorţ. Temeinicia motivelor
invocate se apreciază de către instanţa investită cu
soluţionarea divorţului. În genere se consideră că
reprezintă motiv temeinic pentru admiterea cererii
existenţa unui interes legitim, care ar putea fi vătămat
prin schimbarea numelui;
- în lipsa învoielii soţilor, sau după caz, a încuviinţării
dată de instanţă, fiecare dintre foştii soţi vor purta
numele anterior căsătoriei.
- În hotărârea de divorţ, instanţa va menţiona – după
distincţiile de mai sus – numele pe care urmează să-l
poarte foştii soţi.
- În practica judiciară se arată că nouă hotărâre cu privire
la acest capăt de cerere (soluţionat irevocabil) încalcă
autoritatea de lucru judecat, consacrată de art. 1201 din
Codul civil.
Numele se poate schimba pe cale administrativă, pentru
motive temeinice. Se consideră că este întemeiată o cerere de
schimbare a numelui –printre altele – când persoana în cauză a

167
folosit în exercitarea profesiei, numele pe care doreşte să îl obţină,

făcând dovada cu privire la aceasta, precum şi asupra faptului că
este cunoscută în societate cu acest nume.
3. Obligaţia de sprijin moral, obligaţia de fidelitate,

obligaţia de coabitare şi obligaţia conjugală a soţilor încetează la
desfacerea căsătoriei.
4. Cetăţenia
Divorţul nu are nicio influenţă în ceea ce priveşte
cetăţenia soţilor.
2.5.2. Efecte cu privire la relaţiile patrimoniale

dintre soţi
Comunitatea de bunuri195
Din momentul rămânerii definitive a hotărârii de divorţ
numai operează prezumţia de comunitatea de bunuri.
Bunurile comune pot fi împărţite fie prin învoiala soţilor,
fie în caz contrar prin hotărâre judecătorească.
Bunurile dobândite ulterior desfacerii căsătoriei de către
foştii soţi constituie bunuri proprii ale acestora, ori bunuri aflate
în coproprietatea lor.
Bunurile comune pot fi împărţite fie concomitent cu
pronunţarea divorţului, fie ulterior acestei date.
Procedura împărţelii este supusă aceloraşi reguli ca şi în
cazul împărţirii bunurilor în timpul căsătoriei.
195A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura

All Beck, Bucureşti, 2006, pp. 256 -279; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a
IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 160-161 .
168
DREPTUL FAMILIEI
Competenţa materială aparţine judecătoriei, indiferent de

valoarea obiectului litigiului.
Părţile pot conveni să-şi împartă bunurile comune în
totalitate sau numai în parte bunurile comune, fiind admisibil şi
un partaj suplimentar.
Cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea bunurilor
comune se analizează numai până la desfacerea căsătoriei în mod
irevocabil. Drept urmare, ceea ce foştii soţi au achitat, din resurse
proprii, după desfacerea irevocabilă a căsătoriei, în contul
datoriilor comune, le conferă dreptul de creanţă, în limita părţilor
din debit achitate de fiecare, iar nu în cote de proprietate.
Locuinţa comună196
Legea locuinţei197 nr. 114/1996 nu stabileşte criteriile
privind atribuirea locuinţei în caz de divorţ.
Instanţa de judecată este obligată chiar în lipsa unei astfel
de reglementări să soluţioneze cererea privind locuinţa comună a
soţilor.198
În jurisprudenţă s-a decis că, dacă locuinţa ce a constituit
domiciliul conjugal este comod partajabilă în natură şi fiecare fost
soţ poate să primească în folosinţă exclusivă cel puţin câte o
cameră separată, cu respectarea normei locative legale, se va
proceda la împărţire. Se poate recurge la o asemenea soluţie dacă
este posibilă locuirea părţilor în continuare, în aceeaşi locuinţă.
All Beck, Bucureşti, 2006, pp. 279 - 282; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a
IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 161-162 .
197 Republicată în Monitorul Oficial nr. 393, partea I din 31
decembrie 1997cu modificările şi completările ulterioare.
198 A se vedea în acest sens Ş. Beigrădeanu. Regimul juridic actual al
atribuirii locuinţei comune a soţilor în Revista „Dreptul”, nr. 5/1998 pp.35-40.

169
În atribuirea locuinţei chiar pe o perioadă de timp

determinată instanţa va trebui să ţină cont de interesele copiilor
minori, de starea sănătăţii soţilor şi de posibilităţile materiale de a-
şi asigura o altă locuinţă.
Obligaţia de suporta cheltuielile căsniciei şi obligaţia de

sprijin material
Cele două obligaţii încetează din momentul rămânerii
irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii de divorţ.
Obligaţia legală de întreţinere

La divorţ încetează obligaţia legală de întreţinere între soţi
dar în anumite condiţie se poate naşte obligaţia legală de
întreţinere între foştii soţi.
Dreptul la moştenire
Ca efect al divorţului soţii pierd dreptul la moştenire
conferit de Legea nr. 114/1944 pentru dreptul la moştenire al
soţului supraveţuitor.199
2.5.3. Efectele desfacerii căsătoriei cu privire la

relaţiile personale dintre soţi - părinţi şi copii
1. Încredinţarea copiilor minori
Prin hotărârea de divorţ instanţa de judecată este obligată
să se pronunţe chiar şi din oficiu cu privire la încredinţarea
copiilor minori rezultaţi din căsătorie.
Potrivit art. 42 alin. 4 din Codul familiei soţii se pot învoi
cu privire la încredinţarea copiilor, însă această învoială produce
efecte numai dacă a fost încuviinţată de instanţa de judecată.
199 A fost publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din 10 iunie 1944.
170
DREPTUL FAMILIEI
În situaţia în care soţii nu s-au învoit cu privire la

încredinţarea copiilor minori, instanţa va hotărî ţinând cont de
anumite circumstanţe cum ar fi: posibilităţile materiale şi garanţiile
morale ale unei bune creşteri şi educări a copiilor minori; vârsta
şi sexul copilului; ataşamentul faţă de părinţi; etc.; căruia dintre
părinţi vor fi încredinţaţi minorii.
Separarea minorilor este posibilă în situaţii de excepţie şi
numai sub condiţia de a fi în interesul acestora.
În situaţia în care creşterea şi educarea copiilor nu poate fi
asigurată de nici unul dintre părinţi, instanţa va putea să dispună
încredinţarea minorilor unei rude sau altei persoane, având
consimţământul acestora, ori unor instituţii de ocrotire.
Potrivit dispoziţiilor art. 45 alin. 3 din Codul de procedură
civilă în procesele în care sunt implicaţi minori este indicat să
pună concluzii şi procurorul.
Schimbarea împrejurărilor avute în vedere la pronunţarea
hotărârii poate atrage măsura reîncredinţării minorului către
celălalt soţ ori către alte persoane sau alte instituţii de ocrotire.
Această măsură poate fi luată numai atunci când interesele
minorului o cer. Adică numai când părintele căruia i s-a
încredinţat copilul nu-i mai poate asigura condiţiile necesare
pentru o dezvoltare corespunzătoare.200
2. Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti

Potrivit art. 43 alin. 1 din Codul familiei părintele divorţat
căruia i s-a încredinţat copilul exercită drepturile părinteşti cu
privire la acesta.
Din dispoziţiile alin. 3 al aceluiaşi articol coroborate cu
practica judiciară rezultă că celălalt părinte deţine dreptul de a

171
avea legături personale cu minorul precum şi dreptul de a veghea

la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia.
În literatura de specialitate201 repartizarea drepturilor şi
îndatoririlor între cei doi părinţi conform dispoziţiilor art. 43 alin.
1 şi 3 este desemnată prin sintagma „scindare a ocrotirii
părinteşti”.
Potrivit art. 5 alin. 2 - 4 din Legea nr. 272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului,202 răspunderea pentru
creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine:
- părinţilor - în principal;
- colectivităţii locale din care fac parte copilul şi familia sa
– în subsidiar;
- statului, prin instituţiile şi autorităţilor publice cu
atribuţii în acest domeniu – în mod complementar.
3. Dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de a

profesională203
Părintele divorţat căruia nu i s-a încredinţat copilul, îşi
menţine dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de a
profesională.
2008, pp. 223-226; A. E. Barasch. I., Nestor. S., Zilberstein. Ocrotirea părintească,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1960, pp. 158-167; I., Albu. op. cit. p. 123-124.
202 Publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 557 din 23 iunie 2004
cu modificările şi completările ulterioare.


172
DREPTUL FAMILIEI
De asemenea, practica judiciară recunoaşte acest drept şi

bunicilor.
Dreptul de a avea legături personale cu minorul şi de a
profesională se exercită în condiţiile prevăzute de hotărârea
judecătorească prin care se stabileşte programul de vizitare a
minorului. Aceasta nu constituie o măsură definitivă putând fi
schimbată ori chiar înlăturată de către instanţa judecătorească în
raport de împrejurări şi ţinând cont de interesul superior al
copilului.

relaţiile patrimoniale dintre soţi - părinţi şi copii
1. Obligaţia de întreţinere
Potrivit art. 42 alin. 3 din Codul familiei instanţa de divorţ
este obligată să a stabilească contribuţia fiecărui părinte la
cheltuielile, creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a copiilor.
Cuantumul întreţinerii datorate se stabileşte în funcţie de
nevoile minorului şi de mijloacele fiecărui părinte. Învoiala
părinţilor este admisibilă dar este necesară încuviinţarea instanţei
pentru a se preveni nesocotirea intereselor beneficiarului
întreţinerii.
În lipsa învoielii se dispune obligarea părintelui căruia nu
i s-a încredinţat copilul la plata unei pensii de întreţinere pentru
minor, această plată efectuându-se către părintele căruia i s-a
încredinţat copilul.
În situaţia în care s-au schimbat împrejurările avute în
vedere la pronunţarea hotărârii, instanţa va putea pronunţa o
nouă hotărâre care să aibă în vedere fie majorarea, fie reducerea,
fie sistarea plăţii pensiei de întreţinere.
173
2. Alocaţia de stat pentru copii

Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii
republicată204 stabileşte în art. 1 alin. 1 dreptul tuturor copiilor în
vârstă de până la 18 ani, fără discriminare, de a beneficia de
alocaţie de stat, ca formă de ocrotire a statului pentru copii.
De asemenea alin. 2 al. Art. 1 din aceeaşi lege stipulează
că beneficiază de alocaţie de stat pentru copii tinerii care au
împlinit vârsta de 18 ani, până la terminarea cursurilor
învăţământului liceal sau profesional, organizate în condiţiile legii,
inclusiv cel care repetă anul şcolar din motive de sănătate,
dovedite cu certificat medical.
Potrivit. art. 2 din Legea nr. 61/1993 republicată de
alocaţia de stat beneficiază şi copii cetăţenilor străini şi ai
persoanelor fără cetăţenie rezidenţi, în condiţiile legii, în România,
dacă locuiesc împreună cu părinţii.
Alocaţia de stat pentru copii se plăteşte unui dintre părinţi
pe baza acordului acestora sau, în caz de neînţelegere, pe baza
deciziei autorităţii tutelare, ori a hotărârii judecătoreşti, părintelui
căruia i s-a încredinţat copilul spre creştere şi educare.
Alocaţia de stat pentru copii poate fi plătită şi tutorelui,
curatorului, persoanei căreia i-a fost dată în plasament familial
copilul, inclusiv asistentului maternal sau persoanei căreia i-a fost
încredinţat copilul în vederea adopţiei, în condiţiile legii.
Titular al dreptului de alocaţie este copilul.
După împlinirea vârste de 14 ani, plata alocaţiei de stat
pentru copii se poate face direct titularului cu încuviinţarea
ocrotitorului legal.
Este admisibilă acţiunea prin care se soli cită obligarea
soţului care nu a întocmit formele necesare sau a încasat alocaţia
204 Republicată în Monitorul Oficial nr. 300, Partea I, din 7 mai 2009.
174
DREPTUL FAMILIEI
fără drept să plătească soţului în îngrijirea căruia se află minorul

suma cuvenită, justificată prin săvârşirea unui abuz sancţionabil
prin răspundere civilă delictuală (în primul caz) şi prin
îmbogăţirea fără justă cauză (în cel de-al doilea caz).205
3.Exercitarea drepturilor şi îndatoririlor părinteşti cu

privire la bunurile copilului206
În cazul în care copilul este încredinţat unuia dintre
părinţi, drepturile şi îndatoririle părinteşti inclusiv cele referitoare
la bunuri se exercită de către acesta.
În cazul în care copilul este încredinţat unei alte persoane
decât părintele sau unei instituţii de ocrotire, instanţa va trebui să
decidă care dintre părinţi va exercita dreptul de a-i administra
bunurile şi de a-l reprezenta sau de a-i încuviinţa actele.
În situaţia în care se schimbă împrejurările avute în vedere
la luarea acestei măsuri, atunci se pot modifica însăşi măsurile
luate.

capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minoră
Capacitatea de exerciţiu dobândită de femeia minoră în
timpul căsătoriei se păstrează, chiar dacă la data divorţului ea nu
împlinise 18 ani.

Editura Universul Juridic, 2009, p.165-166; A., I., Filipescu. Tratat de dreptul
familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 302
175
176
DREPTUL FAMILIEI
Titlul V. Rudenia şi Afinitatea
Capitolul 1. Rudenia
Noţiunea şi clasificarea rudeniei
1. Noţiuni introductive despre rudenie207

Rudenia este definită de art. 45 din Codul familiei ca fiind
legătura care se bazează pe descendenţa persoanelor una din alta
sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.
Deci, aşa cum se precizează în literatura de specialitate
,prin rudenie înţelegem legătura juridică dintre persoanele care prin
faptul naşterii sau, după caz, al adopţiei, descind una din alta ori
dintre un autor comun.
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 163; A., I., Filipescu. Tratat de
dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 306; D.,
Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura
Universul Juridic, 2009, p. 167.
177
2. Clasificarea rudeniei208
Rudenia se clasifică în funcţie de mai multe criterii astfel:
În funcţie de izvorul ei rudenia poate fi:

Rudenia firească este cea care se bazează pe legătura de
sânge care la rândul ei în funcţie de natura relaţiei dintre părinţi
poate fi:
- din căsătorie în situaţia în care concepţia sau naşterea
unei persoane se situează în perioada căsătoriei
părinţilor săi;
- din afara căsătorie în situaţia în care atât concepţia cât şi
naşterea unei persoane intervin fără că părinţii acesteia
să fie căsătoriţi;
Rudenia civilă când ia naştere din adopţie.
În funcţie de linia de rudenie (adică de şirul de

persoane între care există rudenia) poate fi:
Rudenie în linie dreaptă se bazează pe legătura de rudenie
dintre persoane care coboară unele din altele în sensul că
persoana este copilul celeilalte, fie în mod mijlocit, indirect, în
sensul că persoanele respective nu sunt născute una din alta, dar
între ele există un şir de naşteri, un şir neîntrerupt de persoane
între care s-a stabilit, rpin faptul naşterii, legătura de la părinte la
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 163 -164; A., I., Filipescu.
Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p.
306-307; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată,
178
DREPTUL FAMILIEI
copil (de exemplu: bunic-nepot). Acest tip de rudenie se împarte

în:
- Rudenie ascendentă - care leagă o persoană cu cei din
care coboară (de exemplu plecând de la copil spre
părinţi, bunici, străbunici, etc.);
- Rudenie descendentă - care leagă o persoană cu cei
care coboară din aceasta ( de exemplu: plecând de al
părinţi spre copil, nepot, strănepot, etc.);
- Rudenie în linie colaterală este legătura de rudenie dintre
două persoane care, fără a descinde una din alta, au un
autor comun (de exemplu: fraţii între ei,209 verii primari
între ei).
Reglementarea rudeniei în Codul familiei

Titlul II al Codului familiei este intitulat Rudenia. Acesta
este împărţit în patru capitole.
Capitolul I este intitulat Dispoziţii general (art. 45 -46) şi se
referă la noţiunea de rudenie şi gradele rudeniei.
Astfel, potrivit art. 45 din Codul familiei „Rudenia este
legătura bazată pe descendenţa unei persoane dintr-o altă
persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun (alin. 1). In primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în
al doilea în linie colaterala (alin.2). Rudenia în linie dreaptă poate
fi ascendentă sau descendentă (alin.3).
Potrivit art. 46 din Codul familiei „Gradul de rudenie se
stabileşte astfel:
209 Fraţii sunt numiţi buni când au aceeaşi părinţi; sunt fraţi
consanguini când au numai acelaşi tată; sunt fraţi uterini când au numai aceeaşi
mamă.
179
- în linie dreaptă, după numărul naşterilor; astfel, fiul şi

tatăl sunt rude în gradul întâi, nepotul de fiu şi bunicul
sunt rude în gradul al doilea;
- în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la
una dintre rude până la ascendentul comun şi coborând
de la acesta până la cealaltă rudă; astfel, fraţii sunt rude
în gradul al doilea, unchiul şi nepotul în gradul al treilea,
verii primari în gradul al patrulea.”
1.3. Gradul, întinderea, durata şi dovada

rudeniei
Gradul de rudenie
Gradul de rudenie reprezintă distanţa dintre două rude,
măsurată pe linia legăturii de rudenie, după numărul naşterilor
intervenite, adică al generaţiilor.210
Stabilirea gradului de rudenie se face diferit după felul
liniei de rudenie.
Distingem:
A. La rudenia în linie dreaptă (directă) gradul de
rudenie se socoteşte după numărul naşterilor prin care se
stabileşte legătura de sânge între două persoane. Astfel, fiul şi tatăl
sunt rude de gradul I; nepotul de fiu cu bunicul sunt rude de
gradul al II-lea, etc.
La rudenia în linie colaterală, gradul de rudenie se
socoteşte după numărul naşterilor intervenite, pornind de la una
din rude, în linie ascendentă până la autorul comun, şi apoi de la

180
DREPTUL FAMILIEI
acesta, în linie descendentă, până la cealaltă rudă. Astfel de

exemplu, fraţii sunt rude de gradul al II-lea; unchiul şi nepotul de
frate de gradul al III-lea; verii primari în gradul al patrulea.
În linie colaterală nu există rude de gradul I.
Întinderea rudeniei
Din punct de vedere juridic, legătura rudeniei prezintă
interes numai în măsura în care legea îi recunoaşte efecte
juridice:211
În unele cazuri rudenia produce efecte juridice numai
până la un anumit grad, ca de exemplu, în privinţa opririi
căsătoriei între rude în linie colaterală până la gradul patru inclusiv
(art. 6 C. fam.);
În alte cazuri legea oferă un criteriu cu ajutorul căruia se
poate determina gradul de rudenie până la care rudenia produce
efecte juridice. Astfel, potrivit art. 941 din Codul civil, se
consideră că sunt persoane interpuse rudele soţului donatar, la a
căror moştenire acesta este chemat în momentul donaţiei;
În unele cazuri legea recunoaşte efecte juridice rudeniei,
fără a determina gradul de rudenie, ceea ce înseamnă că rudenia
produce efecte legale fără a prezenta importanţă gradul de
rudenie spre exemplu în caz de divorţ copii pot fi încredinţaţi
unor rude (art. 42 C. fam.).

181
Durata rudeniei212
Rudenia firească este permanentă.
Într-un singur caz, anume acela al încuviinţării adopţiei cu
efecte depline, filiaţia dintre adoptat şi părinţii săi fireşti încetează,
menţinându-se impedimentul la căsătorie.
Rudenia civilă durează cât timp fiinţează adopţia.
Dovada rudeniei213
Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se
urmăresc efecte de stare civilă sau alte efecte. Astfel:
Când se urmăresc efecte de stare civilă, dovada rudeniei se face în
principiu, cu actele de stare civilă. Există totuşi situaţii excepţionale
când starea civilă poate fi dovedită prin orice mijloc de probă:
reconstituirea sau întocmirea ulterioară în cazuri speciale a actelor
de stare civilă; când din orice motive, dovada filiaţiei faţă de
mamă nu se poate face prin certificatul de naştere, ori se contestă
realitatea celor cuprinse în certificatul de naştere, în privinţa
filiaţiei faţă de mamă;
Dacă se urmăresc alte efecte decât cele de stare civilă, de
regulă patrimoniale, dovada rudeniei se poate face prin orice
mijloc de probă, inclusiv actele de stare civilă. De exemplu în
cadrul procedurii succesorale notariale, stabilirea numărului şi
calităţii moştenitorilor, de către notarul public, se poate face prin
martori, iar dacă există contestaţii, notarul public îi îndrumă pe

Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 165 -166; A., I., Filipescu.
Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p.
309-311; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată,
182
DREPTUL FAMILIEI
moştenitori la instanţa judecătorească. De asemenea se admite

dovada prin orice mijloc de probă şi în situaţia în care aplicarea
unor dispoziţii legale este condiţionată de existenţa rudeniei, spre
exemplu: în caz de opoziţie la căsătorie pe motive de rudenie; în
cazul determinării actelor juridice prohibite între anumite rude; în
cazul recuzării judecătorului care este rudă cu partea.
În procesele penale dovada rudeniei se poate face prin
mijloacele de probă reglementate de Codul de procedură penală.
1.3. Rudenia prin adopţie

Noţiunea, întinderea şi durata rudeniei prin adopţie
1. Noţiunea rudeniei civile

Rudenia civilă este rudenia ce rezultă din adopţie. În acest
caz legătura de rudenie nu se mai întemeiază pe comunitatea de
sânge.
2. Întinderea rudeniei prin adopţie

Potrivit Legii nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei
adoptatul devine rudă cu adoptatorul şi cu rudele acestuia.
Potrivit art. 6 din Codul familiei rudenia din adopţie se
substituie rudeniei fireşti, care numai persistă decât pentru a
constitui un impediment la căsătorie.
3. Durata rudeniei prin adopţie214

183
În cazul încuviinţării adopţiei, rudenia firească dintre

adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii săi fireşti şi
rudele acestora pe de altă parte, încetează.
Totuşi se menţine ca impediment la căsătorie atât între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte şi rudele fireşti, pe de
altă parte, cât şi între adoptat şi descendenţii acestuia, pe de o
parte, şi persoanele cu care a devenit rude prin efectul adopţiei,
pe de altă parte.
Rudenia rezultată din adopţie încetează, numai pentru
viitor, în cazul desfacerii adopţiei.
În cazul declarării nulităţii adopţiei, legătura de rudenie, se
desfiinţează cu efect retroactiv.
4. Gradul şi dovada rudeniei prin adopţie
1. Gradul de rudenie prin adopţie

Gradul de rudenie se stabileşte ca şi la rudenia firească.
Astfel, între adoptat şi adoptator rudenia este de gradul I.
2. Dovada rudeniei prin adopţie

Dovada cu privire la legătura de filiaţie între adoptat şi
adoptator se face prin actul de stare civilă ce se întocmeşte
copilului adoptat. Între celelalte rude în cazul adopţiei, dovada se
face ca şi la rudenia firească.
184
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul. 2 Afinitatea (Alianţa)
2.1.Noţiunea, întinderea şi durata afinităţii
1. Noţiunea de afinitate sau alianţă

Afinitatea (alianţa) este legătura juridică dintre unul dintre
soţi şi rudele celuilalt soţ.215
Menţionăm că nu există afinitate între părinţii soţilor
(cuscri); între persoanele legate spiritual (ca de pildă: între naşi şi
fini, cumătri).
2. Întinderea afinităţii
Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ fără a
deosebi după cum rudenia este din căsătorie sau din afara
căsătoriei, deoarece ambele se bucură de aceeaşi ocrotire juridică.
Afinitatea există şi în cazul în care rudenia rezultă din adopţie,
deoarece legea nu distinge. Bineînţeles, afinitatea există numai în
măsura în care legătura de rudenie ia fiinţă prin adopţie. Prin
urmare afinitatea nu se bazează pe legătura de sânge.216


185
3. Durata afinităţii
Fiind un efect al căsătoriei şi al rudeniei, afinitatea există
numai în măsura în care acestea sunt legalmente stabilite. Aceasta
ar trebui să dureze până la încetarea, constatarea nulităţii,
anularea sau după caz, desfacerea căsătoriei.
Totuşi, unele efecte juridice ale afinităţii se pot menţine în
condiţiile legii astfel spre exemplu: obligaţia de întreţinere dintre
părinte şi copilul vitreg dăinuieşte chiar după desfacerea
căsătoriei.
De asemenea, în cazul normelor procedurale privitoare la
recuzare sau la strămutare, desfacerea căsătoriei nu atrage,
automat, încetarea efectelor afinităţii.217
2.2. Gradul de afinitate

Gradul de afinitate se determină după aceleaşi reguli ca şi
gradul de rudenie.
Rudele unuia din soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent
dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din
adopţie. În consecinţă, un soţ este afinul rudelor celuilalt soţ şi în
acelaşi fel şi grad în care acest din urmă soţ este rudă cu rudele
sale. Astfel, spre exemplu, unul dintre soţi este afin de gradul doi,
în linie colaterală, cu cumnatul său.218
217 D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi

actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 175.
All Beck, Bucureşti, 2006, p. 313; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a,
amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 173.
186
DREPTUL FAMILIEI
2.3. Proba şi efectele afinităţii
1. Proba afinităţii
Proba afinităţii se face prin dovada rudeniei şi a căsătoriei
din care rezultă.
2. Efectele afinităţii219
Afinitatea produce efecte numai când legea prevede
aceasta.
În dreptul familiei afinitatea, generează obligaţia de
întreţinere dintre un soţ şi copilul celuilalt soţ.
Afinitatea produce efecte şi în alte ramuri de drept cum ar
fi:
- în materie de nedemnitate succesorală, nedenunţarea
omorului este considerată scuzabilă pentru afinii în
linie dreaptă a făptuitorului (art.87 C. fam.);
- în materie de recuzare a judecătorilor şi experţilor (art.
27-28 C. de pr. civ.);
- în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 C. de
pr. civ.);
- în materia probelor testimoniale (art. 189-190 C. de pr.
civ.);
Editura Universul Juridic, 2009, p. 175; A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei,
Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p.314-315; A., Bacaci. V.,
C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck,
187
- în materia exercitării avocaturii (art. 17 al Legii nr.

51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de
avocat)220, etc..
220 republicată în 2001, în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 din 06
martie .2001.
188
DREPTUL FAMILIEI
Titlul VI. Filiaţia

Capitolul 1. Aspecte generale privind
filiaţia
1.1. Noţiunea şi clasificarea filiaţiei
1. Noţiunea de filiaţie
Filiaţia este legătura biologică ce rezultă din procreare şi
221
naştere.
Literatura de specialitate222 acordă filiaţiei două sensuri:
- În sens larg, filiaţia desemnează un şir neîntrerupt de
naşteri care leagă o persoană de un strămoş al ei;
- În sens restrâns filiaţia este raportul de descendenţă dintre
un copil şi fiecare din părinţii lui.
Filiaţia se întemeiază pe legătura de sânge dintre copil şi
părinţi, care rezultă din faptul naşterii şi cel al concepţiei
(zămislirii)

Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 316; A., Bacaci. V., C.,
189
Clasificarea filiaţiei
Filiaţia poate fi clasificată după mai multe criterii:223
În raport de părintele faţă de care se stabileşte, filiaţia se
împarte în:
a. filiaţie faţă de mamă (maternitate);
b. filiaţie faţă de tată (paternitate);
După natura relaţiei dintre părinţi, filiaţia poate fi:

a. din căsătorie (filiaţie legitimă);
b. din afara căsătoriei (filiaţie nelegitimă);
După izvorul său, filiaţia se divide:

a. naturală (bazată pe faptul procreării);
b. artificială (în cazul procreării asistată medical);
c. adoptivă (la adopţie).
1.2. Acţiuni în justiţie referitoare la filiaţie
1. Noţiuni introductive
Legea conferă posibilitatea intentării unor acţiuni în
justiţie atât în cazul filiaţiei faţă de mamă cât şi în cazul filiaţiei
faţă de tată.

190
DREPTUL FAMILIEI
2. Clasificarea acţiunilor judiciare referitoare la

filiaţie
Acţiunile în justiţie referitoare la filiaţie se clasifică în
funcţie de următoarele criterii:224
1. În funcţie de obiectul lor acţiunile în justiţie pot fi:
a. acţiuni în reclamaţie de stat, adică acele acţiuni care
urmăresc recunoaşterea unei filiaţii, alta decât cea de la data
introducerii acţiunii, ca de exemplu: acţiunea în stabilirea filiaţiei
faţă de mamă; acţiunea în stabilirea paternităţii copilului din afara
căsătoriei;
b. acţiuni în contestaţie faţă de stat, adică acele acţiuni
care urmăresc înlăturarea unei filiaţii, pretins nereală, şi înlocuirea
ei cu alta, pretins reală, spre exemplu: acţiunea în constatarea
filiaţiei din căsătorie; tăgada paternităţii copilului din căsătorie,
etc.;
c. acţiuni în modificarea de stat, adică acele acţiuni care
urmăresc schimbarea filiaţiei pentru viitor, filiaţia anterioară
nefiind contestată;
2. În funcţie de termenul în care pot fi exercitate acţiunile

în justiţie pot fi:
a. acţiuni imprescriptibile, ca de exemplu: acţiunea în
contestarea recunoaşterii de paternitate;
b. acţiuni prescriptibile, ca de exemplu: acţiunea în
stabilirea paternităţii;

224
191
3. În funcţie de persoanele îndrituite să le exercite

acţiunile în justiţie pot fi:
a. acţiuni care pot fi exercitate de orice persoană
interesată, ca de exemplu: acţiunea în contestarea recunoaşterii de
maternitate sau, după caz, de paternitate;
b. acţiuni care pot fi exercitate de un cerc restrâns de
persoane (respectiv titularul care reclamă filiaţia respectivă,
reprezentantul său legal sau procurorul), ca de exemplu: acţiunea
în stabilirea maternităţii ori, după caz, cea în stabilirea paternităţii;
c. acţiuni care pot fi exercitate numai de titular, ca de
exemplu: acţiunile în anularea recunoaşterii de maternitate sau
după caz, de paternitate.
3. Caracterele juridice ale acţiunilor în justiţie

referitoare la filiaţie
Acţiunile în justiţie referitoare la filiaţie prezintă
225
următoarele caractere juridice:
- indisponibilitate – în sensul că nu pot forma obiectul
renunţării sau tranzacţiei;
- personalitate –în sensul că nu pot fi exercitate de către
creditorii chirografari, în numele debitorului, şi nu pot
fi transmise către moştenitori, decât în mod
excepţional;
- imprescriptibilitate ca regulă.

192
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Filiaţia faţă de mamă

(Maternitatea)
2.1 Reglementarea filiaţiei faţă de mamă în

Codul familiei
Capitolul II din Titlul II este intitulat Filiaţia. Secţiunea I
din acest capitol este dedicată filiaţiei faţă de mamă (art. 47-52 din
Codul familiei).
Potrivit art. 47 „Filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul
naşterii (alin.1). Ea se dovedeşte prin certificatul constatator al
naşterii” (alin.2).
Art. 48 prevede că: „Dacă naşterea nu a fost înregistrata
în registrul de stare civilă ori dacă copilul a fost trecut în registrul
de stare civilă ca născut din părinţi necunoscuţi, mama poate
recunoaşte pe copil (alin.1). Recunoaşterea se poate face fie prin
declaraţie la serviciul de stare civilă, fie printr-un înscris autentic,
fie prin testament (alin.2). Recunoaşterea, chiar făcută prin
testament, nu se poate revoca” (alin.3).
Art. 49 dispune: „Recunoaşterea care nu corespunde
adevărului poate fi contestată de orice persoana interesată.”
Art. 50 arată că: „ În cazul în care, din orice împrejurări,
dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul
constatator al naşterii, ori în cazul în care se contestă realitatea
celor cuprinse în certificatul constatator al naşterii, dovada filiaţiei
faţă de mamă se poate face, în faţa instanţei judecătoreşti, prin
orice mijloc de probă.”
193
Potrivit art. 51 „Copilul nu poate reclama o stare civilă

contrară aceleia care rezultă din certificatul de naştere şi folosirea
stării civile conforme cu acest certificat (alin.1). De asemenea,
nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care are folosirea
unei stări civile conforme cu certificatul său de naştere (alin.2).”
Art. 52 prevede: „Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă
de mamă aparţine numai copilului; ea poate fi pornită de
reprezentantul legal, în cazul în care copilul este minor sau pus
sub interdicţie (alin.1). Dreptul de a porni acţiunea pentru
stabilirea filiaţiei faţă de mamă nu trece asupra moştenitorilor
copilului; ei pot continua acţiunea pornită de acesta (alin.2).
Acţiunea pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă poate fi pornită şi
împotriva moştenitorilor pretinsei mame (alin.3). Acţiunea nu se
prescrie în timpul vieţii copilului (alin.4)”.
2.2. Noţiuni generale despre stabilirea filiaţiei

faţă de mamă
1. Elementele stabilirii filiaţiei faţă de mamă

Din dispoziţiile art. 47 alin. 1 din Codul familiei
constatăm că filiaţia faţă de mamă rezultă din faptul naşterii. Deci,
filiaţia maternă rezultă din faptul material al naşterii copilului de
către o anumită femeie. Certitudinea maternităţii este exprimată şi
prin adagiul latin mater in iure semper certa est.226

2008, p. 245; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei,
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p.169.
194
DREPTUL FAMILIEI
Stabilirea maternităţii presupune dovedirea următoarelor

elemente:227
- faptul naşterii copilului;
- identitatea copilului născut cu cel despre a cărui filiaţie
este vorba;
- dovada căsătoriei (numai în cazul filiaţiei din căsătorie).
2. Modalităţile stabilirii filiaţiei faţă de mamă

(maternităţii)
Potrivit dispoziţiilor articolelor: 47 alin. 2, 48 alin. 1 şi
50 din Codul familiei există următoarele modalităţi de stabilire a
maternităţii:
- stabilirea filiaţiei faţă de mamă se face prin certificatul
de naştere şi folosirea stării civile concordante;
- prin recunoaşterea mamei în situaţia în care naşterea
nu a fost trecută în registrul de stare civilă ori dacă
copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut
din părinţi necunoscuţi;
- prin hotărâre judecătorească. În situaţia în care
dovada filiaţiei faţă de mamă nu poate fi făcută prin
certificatul de naştere, ori este contestată realitatea celor
cuprinse în acest certificat se introduce acţiune în
justiţie.

227
195
2.3. Stabilirea şi dovada maternităţii prin

certificatul de naştere şi folosirea stării civile
concordante
1. Certificatul de naştere
Potrivit art. 47 din Codul familiei filiaţiei faţă de mamă se
dovedeşte prin certificatul constatator al naşterii.
Actul de naştere se întocmeşte de către serviciul public
comunitar local de evidenţă a persoanelor, sau după caz de
ofiţerul de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-
teritoriale în a cărei rază s-a produs evenimentul pe baza
declaraţiei verbale a părinţilor, (iar dacă părinţii nu pot declara
naşterea din diferite motive atunci pe baza declaraţiei verbale a
medicului, a persoanelor prezente la eveniment, a personalului
sanitar care ca fost desemnat de unitatea sanitară să asiste la
naştere sau a oricărei alte persoane care aluat cunoştinţă despre
naşterea copilului) a actului de identitate al mamei şi al
declarantului, a certificatului medical constatator al naşterii şi,
după caz, a certificatului de căsătorie al părinţilor.
Pe baza actului de naştere se eliberează certificatul de
naştere.
Filiaţia faţă de mamă se dovedeşte atât prin certificatul de
naştere cât şi prin actul de naştere. Puterea sa doveditoare
priveşte nu numai faptul că femeia a născut ci şi identitatea
copilului născut cu acela despre a cărui stare civilă este vorba.
196
DREPTUL FAMILIEI
Forţa sa probantă este consolidată prin folosirea stării

civile (denumită şi posesie de stat) conformă certificatului de
naştere.228
2. Posesia de stat (folosirea stării civile)229

Folosirea stării civile este starea de fapt din care rezultă
că un copil este al unei anumite femeii.
Ea constituie o prezumţie legală relativă de filiaţie.
Această stare de fapt rezultă din întrunirea a trei elemente:
- nomen - adică acel copil poartă numele mamei sale;
- tractatus – adică tratarea, considerarea de către mamă şi
familia acesteia ca fiind persoana căreia îi aparţine starea
civilă folosită;
- fama – adică recunoaşterea, în familie şi societate ca
fiind persoana căreia îi aparţine starea civilă de care se
prevalează.
Aceste elemente trebuie să prezinte continuitate şi să
existe în acelaşi timp faţă de mamă, familie şi societate.
Dovada lor se poate face prin orice mijloc de probă admis
de lege.

197
3. Concordanţa dintre certificatul de naştere şi

folosirea stării civile
Din dispoziţiile art. 51 din Codul familiei se observă că
existenţa concordantă a certificatului de naştere şi a folosirii stării
civile creează prezumţia absolută că starea civilă arătată în acest
mod corespunde realităţii.
În situaţii excepţionale pot exista situaţii în care prezumţia
rezultând din certificatul de naştere conform cu folosirea stării
civile nu ar corespunde cu realitatea. Spre exemplu: atunci când
mama îşi însuşeşte un copil, căruia îi constituie, în mod fals, prin
declaraţie şi purtarea sa, certificat de naştere şi folosirea stării
civile conforme între ele, dar care nu corespund cu realitatea. Tot
astfel, ar fi situaţia în care se substituie un copil sau se declară că
este născut de o femeie care, în realitate, nu l-a născut, cum este
de exemplu cazul într-o maternitate se schimbă copii între ei,
născuţi din mame diferite.230

198
DREPTUL FAMILIEI
4. Cazurile în care se poate pune în discuţie

starea civilă a copilului
În literatura de specialitate231 se arată starea civilă a
copilului poate fi pusă în discuţie în următoarele situaţii:
- copilul are certificat de naştere şi folosirea stării civile,
dar acestea nu sunt concordante. În această situaţie,
copilul poate introduce acţiune în justiţie pentru
stabilirea adevăratei filiaţii, după cum orice interesat
poate contesta filiaţia arătată de certificatul de naştere
sau de folosirea stării civile;
- copilul nu are nici certificat de naştere, nici folosirea
stării civile. În această situaţie, copilul poate porni o
acţiune în justiţie în stabilirea filiaţiei faţă de mamă,
după cum şi aceasta poate să recunoască pe copil;
- copilul are certificat de naştere, dar nu are folosinţa
stării civile. În această situaţie copilul poate intenta o
acţiune în justiţie pentru stabilirea adevăratei filiaţii faţă
de mamă, după cum orice persoană interesată poate
contesta starea civilă arătată de certificatul de naştere.
All Beck, Bucureşti, 2006, p. 321; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a,
amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 181-182.
199
5. Contestarea filiaţiei faţă de mamă

(maternităţii) ce rezultă din certificatul de naştere,
eliberat pe baza înregistrării naşterii232
În cazul evocat, contestarea maternităţii se poate face
când certificatul de naştere şi posesia de stat sunt neconcordante,
precum şi atunci când copilul are certificat de naştere, dar nu are
posesie de stat.
Acţiunea se poate introduce de copil sau de orice altă
persoană interesată (inclusiv de mama copilului, care rezultă după
caz, din certificatul de naştere ori posesia de stat.
6. Dovada naşterii în cazul adopţiei233

În asemenea situaţie se întocmeşte un nou act de naştere
pentru cel adoptat, în care adoptatorii sunt trecuţi ca părinţi
fireşti.În această situaţie noul act de naştere nu dovedeşte faptul
naşterii faţă de mama adoptatoare, aceste împrejurări fiind
dovedite de vechiul act de naştere. Nevoia dovedirii filiaţiei reale a
celui adoptat poate apărea în cazul invocării unor impedimente la
încheierea căsătoriei sau la desfacerea adopţiei, când părinţii fireşti
redobândesc drepturile părinteşti.

All Beck, Bucureşti, 2006, p. 321 -322; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p.171.
200
DREPTUL FAMILIEI
2.4. Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă234
1. Noţiunea de recunoaştere a filiaţiei faţă de

mamă
Recunoaşterea filiaţiei faţă de mama este actul juridic,
unilateral prin care o femeie mărturiseşte legătura de filiaţie dintre
ea şi un copil despre care pretinde că este al său.
2. Natura juridică şi caractere juridice

Recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă are o natură juridică
complexă, de mijloc de probă (în ce priveşte mărturisirea) şi de
act juridic unilateral.
Natura juridică a recunoaşterii imprimă acesteia
următoarele caractere juridice:
- este irevocabilă ca orice mărturisire. Aşa femeia care a făcut o
mărturisire numai poate reveni asupra ei, chiar dacă a
făcut-o prin testament, faptul că mama poate contesta
recunoaşterea nu schimbă caracterul său irevocabil,
deoarece a contesta nu este acelaşi lucru cu a revoca;
Editura Universul Juridic, 2009, p. 182-186; A., I., Filipescu. Tratat de dreptul
familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 322 -331; E.,
Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 249 -
255; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p.171-177.
201
- are un caracter declarativ întrucât produce efecte

retroactive, copilul fiind considerat că are ca mamă pe
femeia care l-a recunoscut în momentul naşterii sale;
- este opozabilă erga omnes;
- are un caracter personal ceea ce înseamnă că nu poate fi
îndeplinită decât de către mamă;
- este facultativă, ea trebuind să fie voluntară şi liberă de
orice constrângere;
- este un act unilateral, respectiv o manifestare unilaterală de
voinţă;
- este un act solemn deoarece poate fi făcută numai în
formele prevăzute de lege.
3. Formele recunoaşterii
Potrivit art. 48 alin.2 din Codul familiei formele
recunoaşterii filiaţiei faţă de mamă sunt:
- declaraţie la serviciul de stare civilă. Această declaraţie poate
fi făcută la orice serviciu de stare civilă, însă se
înregistrează în localitatea de naştere a copilului;
- înscris autentic. Acesta poate fi un înscris autentic
notarial sau orice alt înscris considerat de lege autentic
(de exemplu o declaraţie dată în faţa unei instanţe
judecătoreşti);
- testament. Sunt aplicabile oricare dintre formele
testamentare, şi anume testamentul autentic,
testamentul olograf, testamentul mistic sau testamentul
privilegiat.
202
DREPTUL FAMILIEI
4. Capacitatea cerută pentru recunoaştere

Condiţia care se cere pentru valabilitatea recunoaşterii este
ca manifestarea de voinţă să fie făcută de o persoană conştientă
cu discernământ. Aşa fiind mama incapabilă (minoră sau pusă sub
interdicţie judecătorească) sau având capacitate de exerciţiu
restrânsă, dacă are discernământ, poate face singură
recunoaşterea.
5. Cazurile de recunoaştere
Art. 48 alin. 1 din codul familiei prevede limitativ
următoarele cazuri de recunoaştere:
a. recunoaşterea de către mamă a copilului a cărui naştere
nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă. Neînregistrarea
naşterii poate să apară în următoarele situaţii:
- nu a existat registru de stare civilă;
- mama nu a declarat naşterea copilului;
- s-a omis înregistrarea din vina ofiţerului de stare civilă.
În această situaţie nu este cazul recunoaşterii de
maternitate, ci a întocmirii ulterioare a actului de
naştere;
b. recunoaşterea filiaţiei faţă de mamă se poate face şi în
cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind
născut din părinţi necunoscuţi.
În acest caz avem următoarele situaţii:
- după înregistrarea naşterii copilului, mama reţine
certificatul de naştere şi abandonează copilul, care, fiind
găsit, este înregistrat din nou, ca născut din părinţi
necunoscuţi: Prezentarea ulterioară a certificatului
203
denaştereconduce la anularea actului întocmit ca urmare

a găsirii copilului, nefiind cazul recunoaşterii de
maternitate;
- după înregistrarea naşterii copilul a fost adoptat. Mama
care apare ulterior îl poate recunoaşte pe copil;
- când copilul găsit a fost recunoscut de o femeie, o a
doua recunoaştere din partea mamei sale este posibilă
numai după contestarea cu succes a primei recunoaşteri;
- când copilul găsit a fost adoptat de propria mamă, el
poate fi recunoscut, deoarece adopţia este incompatibilă
cu rudenia de sânge;
- este admisibilă şi recunoaşterea maternităţii copilului a
cărui paternitate a fost stabilită mai întâi, deoarece în
raport de art. 64 alin.1 din Codul familiei, filiaţia poate
fi stabilită, în egală măsură, faţă de oricare dintre părinţi.
6. Copiii care pot fi recunoscuţi

Copiii care pot fi recunoscuţi de mamă sunt:
- copilul minor şi copilul major pot fi recunoscuţi, câtă
vreme legea nu distinge;
- copilul doar conceput şi copilul născut sub condiţia ca
la naştere să se afle în una din situaţiile prevăzute de
art. 48 din Codul familiei respectiv:
- naşterea nu a fost înregistrată;
- copilul a fost înregistrat ca născut din părinţi
necunoscuţi;
- copilul decedat poate fi recunoscut dacă a lăsat
descendenţi fireşti, făcându-se aplicarea prin analogie a
dispoziţiilor art. 57 alin. 1 din Codul familiei, care
204
DREPTUL FAMILIEI
prevede posibilitatea recunoaşterii paternităţii într-o

asemenea situaţie.
7. Efectele recunoaşterii
Recunoaşterea are ca principal efect stabilirea filiaţiei faţă
de mama acelui copil, în mod retroactiv, respectiv de la data
naşterii, iar în ceea ce priveşte drepturile de la data concepţiei.
Alte consecinţe juridice vizează: numele, ocrotirea
părintească, domiciliul, obligaţia de întreţinere, succesiunea, etc. .
8. Înscrierea recunoaşterii
Potrivit art. 44 din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare
235
civilă recunoaşterea se înscrie prin menţiune pe marginea actului
de naştere al persoanei a cărei maternitate a fost recunoscută.
În situaţia în care înregistrarea naşterii copilului nu a avut
loc, pe baza recunoaşterii se întocmeşte actul de naştere, pe
marginea căruia se menţionează recunoaşterea.
În situaţia recunoaşterii copilului înregistrat ca născut din
părinţi necunoscuţi, în raport de situaţia concretă, se impune
soluţia înscrierii recunoaşterii pe marginea actului de naştere.
9. Contestarea recunoaşterii
Potrivit art. 49 din Codul familiei recunoaşterea care nu
corespunde adevărului poate fi contestată.
235 Publicata în Monitorul Oficial, Partea I nr. 282 din 11/11/1996 cu

205
Acţiunea în contestare a recunoaşterii de maternitate

poate fi făcută de:
- orice persoană interesată (inclusiv de către copilul
recunoscut);
- de mama care a făcut recunoaşterea dacă îşi dă seama că
s-a înşelat asupra celor recunoscute şi reuşeşte să facă
dovada în acest sens;
- de procuror conform dispoziţiilor din art. 47 din
Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a
Codului Familiei si a Decretului privitor la persoanele
fizice si persoanele juridice şi art. 45 din Codul de
procedură civilă.
Acţiunea în contestare a recunoaşterii de maternitate
poate fi introdusă în justiţie oricând. Deci este imprescriptibilă.
Pentru dovedirea în acţiunii în contestare a recunoaşterii
de maternitate se poate folosi orice mijloc de probă.
Hotărârea judecătorească irevocabilă de admitere a
acţiunii înlătură, retroactiv, legătura de filiaţie pe care o stabilise
acea recunoaştere. Drept urmare se produc efecte cu privire la:
nume, ocrotirea părintească, domiciliu, obligaţia de întreţinere,
succesiune, etc..
10. Nulitatea recunoaşterii

a. Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate
absolută în următoarele cazuri:
- când este făcută în alte situaţii decât cele prevăzute la
art.48 alin.1 din Codul familiei;
- când emană de la o persoană lipsită de voinţă
conştientă;
- când nu a fost făcută de către mamă, personal sau prin
mandatar, cu procură specială şi autentică;
206
DREPTUL FAMILIEI
- când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzută

limitativ de lege.
b. Recunoaşterea maternităţii este sancţionată cu nulitate
relativă în următoarele cazuri:
- în cazul vicierii consimţământului prin: eroare, dol şi
violenţă.
Indiferent dacă este vorba de nulitate absolută sau relativă
se produc aceleaşi efecte retroactiv.
Drept urmare copilul nu va avea stabilită maternitatea. De
aici derivă consecinţe cu privire la: nume, ocrotire părintească,
domiciliu, obligaţia de întreţinere, succesiune, etc..
2.5. Stabilirea filiaţiei faţă de mamă prin

hotărâre judecătorească236
1. Noţiune
Acţiunea în justiţie pentru stabilirea filiaţiei faţă de mamă
este o acţiune în reclamaţie de stare civilă, ce are ca obiect
determinarea legăturii de filiaţie dintre copil şi mama sa.
Editura Universul Juridic, 2009, p. 186-188; A., I., Filipescu. Tratat de dreptul
familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, pp. 331 -340; E.,
Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 255 -
258; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 177-180.
207
2.Cazurile în care este admisibilă stabilirea

maternităţii pe cale judecătorească
Potrivit art. 50 din Codul familiei stabilirea maternităţii
prin hotărâre judecătorească poate avea loc în următoarele
situaţii:
- în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiaţiei
faţă de mamă nu se poate face prin certificatul
constatator al naşterii. În acest caz, admisibilitatea
acţiunii este condiţionată de existenţa imposibilităţii
absolute de stabilire a maternităţii, iar nu şi atunci când
există şi o piedică temporară de prezentare a
certificatului de naştere, cum ar fi, spre pildă, ipoteza
reconstituirii sau cea a întocmirii ulterioare a actului de
stare civilă. De exemplu avem situaţia de imposibilitate
absolută a stabilirii maternităţii în cazul în care copilul a
fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din
părinţi necunoscuţi sau atunci când copilul nu cunoaşte,
în mod justificat locul înregistrării naşterii ori nu s-a
înregistrat numele adevăraţilor părinţi;
- în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în
certificatul constatator al naşterii. Deci, acţiunea în
stabilirea maternităţii va fi admisibilă numai dacă există
neconcordanţe între certificatul de naştere al copilului şi
folosirea stării civile.
Prin această acţiune va trebui să se dovedească două
împrejurări:
- aceea a sarcinii şi a naşterii de către femeia împotriva
căreia se exercită acţiunea şi
- aceea a identităţii copilului născut de ea cu copilul care
exercită acţiunea.
208
DREPTUL FAMILIEI
Numai existenţa cumulativă a acestor două împrejurări

este de natură să facă dovada legăturii de filiaţie faţă de femeia
despre care reclamantul pretinde a fi mama sa.
3. Situaţii speciale
În afara cazurilor prevăzute de art. 50 din Codul familiei,
există şi următoarele situaţii în care filiaţia faţă de mamă poate fi
stabilită prin hotărâre judecătorească:
- copilul adoptat poate introduce acţiune în stabilirea
filiaţiei faţă de mamă dacă dovada maternităţii nu se
poate face prin certificatul de naştere ori dacă se
contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de
naştere;
- copilul căruia i s-a stabilit filiaţia faţă de mamă prin
recunoaştere, după admiterea irevocabilă a acţiunii în
contestarea recunoaşterii, poate introduce acţiune în
stabilirea maternităţii;
în cazul în care filiaţia faţă de mamă s-a stabilit prin
hotărâre judecătorească, terţul interesat poate înlătura în justiţie
efectele acesteia, făcând dovada contrară. Ulterior se poate
introduce acţiune în stabilirea maternităţii, sub condiţia
neconcordanţei cu realitatea a certificatului de naştere unit cu
folosirea stării civile.
4.Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă
Aşa cum rezultă din formularea art. 52 din Codul familiei
acţiunea în stabilirea maternităţii are un caracter strict personal ea
putând fi introdusă numai de copil.
209
În ceea ce priveşte introducerea şi exercitarea acţiunii

deosebim următoarele situaţii:
- dacă copilul are capacitatea de exerciţiu, numai el poate
introduce şi exercita acţiunea;
- dacă copilul are capacitate de exerciţiu restrânsă poate
introduce şi exercita acţiunea fără încuviinţarea
ocrotitorului legal;
- dacă copilul nu are capacitate de exerciţiu, fiind sub 14
ani, acţiunea poate fi introdusă şi exercitată de
reprezentantul său legal, fără ca acesta să aibă nevoie de
încuviinţarea autorităţii tutelare;
- curatorul copilului nu poate intenta acţiunea în
stabilirea maternităţii deoarece îl reprezintă pe copil
numai în privinţa intereselor sale patrimoniale, iar
instituţia curatelei nu aduce atingere capacităţii celui
astfel ocrotit;
- moştenitorii copilului decedat nu pot introduce
acţiunea, dar o pot continua, cu excepţia cazurilor în
care copilul a renunţat la acţiune sau aceasta s-a
perimat.
De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 45 din Codului de
procedură civilă procurorul poate introduce acţiunea în stabilirea
maternităţii, poate interveni în proces şi poate exercita căile de
atac, dacă este necesar pentru apărarea drepturilor şi intereselor
legitime ale minorilor, persoanelor puse sub interdicţie şi ale
dispăruţilor, precum şi în alte cazuri expres prevăzute de lege.
Calitatea procesuală pasivă

Acţiunea se introduce împotriva pretinsei mame, iar după
moartea acesteia împotriva moştenitorilor pretinsei mame.
210
DREPTUL FAMILIEI
5. Termenul acţiunii în stabilirea maternităţii

Potrivit art. 52 alin. 4 din Codul familiei acţiunea este
imprescriptibilă în timpul vieţii copilului.
6. Obiectul acţiunii în stabilirea maternităţii

Prin acţiunea în stabilirea maternităţii trebuie să se
dovedească cumulativ următoarele două împrejurări:
- aceea a sarcinii şi naşterii de către femeia împotriva
căreia se exercită acţiunea şi
- aceea a identităţii copilului născut de ea cu acel copil
care exercită acţiunea.
7. Proba acţiunii în stabilirea maternităţii

Potrivit dispoziţiilor art. 50 din partea finală a Codului
familiei dovada împrejurărilor mai sus menţionate se poate face
cu orice mijloc de probă.
8. Efectele hotărârii prin care s-a admis acţiunea

în stabilirea maternităţii
Hotărârea judecătorească prin care s-a admis acţiunea în
stabilirea maternităţii are caracter declarativ, ea constatând un fapt
anterior şi anume raportul de filiaţie care se stabileşte retroactiv
de la naşterea copilului.
O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes.
Admiterea acţiunii produce efecte cu privire la: nume;
obligaţia de întreţinere; domiciliu; ocrotirea părintească;
succesiune; etc..
211
9. Înregistrarea hotărârii
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de admitere a
acţiunii se face menţiune pe marginea actului de naştere al
persoanei respective.
10. Contestarea maternităţii ce rezultă din

certificatul de naştere, eliberat pe baza hotărârii
judecătoreşti de stabilire a filiaţiei
Părţilor din procesul de stabilirea filiaţiei faţă de mamă le
este opozabilă hotărârea judecătorească pronunţată în cauză.
Persoanele care nu au fost părţi în procesul de stabilire a
maternităţii pot contesta prin orice mijloace de probă,
maternitatea ce rezultă din certificatul de naştere eliberat pe baza
hotărârii judecătoreşti de stabilire a filiaţiei materne.
O atare acţiune este imprescriptibilă.
Se admite orice mijloc de probă pentru contestarea unei
astfel de acţiuni.
212
DREPTUL FAMILIEI

filiaţia faţă de tată (Paternitatea)
3.1. Reglementarea filiaţiei faţă de tată în

Codul familiei
Capitolul II din Titlul II este intitulat Filiaţia. Secţiunea II
din acest capitol este dedicată filiaţiei faţă de tată (art. 53-61 din
Codul familiei).
Potrivit art. 53 „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată
pe soţul mamei. Copilul născut după desfacerea, declararea nulităţii sau
anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost
conceput în timpul căsătoriei şi naşterea sa a avut loc înainte ca mama
să fi intrat într-o nouă căsătorie. Dispoziţiile art. 51 sunt aplicabile şi
situaţiilor prevăzute în prezentul articol.”
Art. 54 dispune: „Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este
cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului (alin.1).
Acţiunea în tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare
dintre soţi, precum şi de câtre copil; ea poate fi continuată de
moştenitori (alin.2). Acţiunea se introduce de către soţul mamei
împotriva copilului; dacă acesta este decedat, acţiunea se porneşte
împotriva mamei sale (alin.3). Mama sau copilul introduce
acţiunea împotriva soţului mamei; dacă acesta este decedat,
acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor lui (alin.4).
Daca titularul acţiunii este pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi
pornită de tutore (alin.5). Mama copilului va fi citată în toate
cazurile în care nu formulează ea însăşi acţiunea. Dacă soţul este
pus sub interdicţie, acţiunea va putea fi pornită de tutore, însă
213
numai cu încuviinţarea autorităţii tutelare. In toate cazurile, mama

copilului va fi citată” (alin.6).
Art. 55 prevede: „Acţiunea în tăgăduirea paternităţii se
prescrie în termen de trei ani de la data naşterii copilului. Pentru
soţul mamei, termenul curge de la data la care a luat cunoştinţa de
naşterea copilului (alin.1). Dacă acţiunea nu a fost introdusă în
timpul minorităţii copilului, acesta o poate porni într-un termen
de 3 ani de la data majoratului sau (alin.2). Reclamantul poate fi
repus în termen, în condiţiile legii” (alin.3).
Potrivit art. 56: „Filiaţia faţă de tată se stabileşte, în afară
de cazurile prevăzute în art. 53, prin recunoaştere sau hotărâre
judecătoreasca.”
Conform art. 57: „Copilul conceput şi născut în afara de
căsătorie poate fi recunoscut de către tatăl sau; după moartea
copilului, acesta poate fi recunoscut numai dacă a lăsat
descendenţi fireşti (alin.1). Recunoaşterea se face prin declaraţie
făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea naşterii,
fie după această dată; recunoaşterea poate fi făcută şi prin înscris
autentic sau prin testament (alin.2). Recunoaşterea, chiar făcută
prin testament, nu se poate revoca” (alin.3).
Art. 58 prevede: „Recunoaşterea care nu corespunde
adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată
(alin.1). Dacă recunoaşterea este contestată de mamă, de cel
recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada paternităţii este
în sarcina autorului recunoaşterii sau a moştenitorilor săi”
(alin.2).
Art. 59 dispune: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele sau de
către mamă, chiar dacă este minoră, ori de reprezentantul lui legal
(alin.1). Dreptul de a porni acţiunea în stabilirea paternităţii nu
trece asupra moştenitorilor copilului; ei pot continua acţiunea
214
DREPTUL FAMILIEI
pornită de acesta (alin.2). Acţiunea în stabilirea paternităţii poate

fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tata” (alin.3).
Potrivit art. 60: „Acţiunea în stabilirea paternităţii din
afara căsătoriei poate fi pornită de mamă într-un termen de un an
de la naşterea copilului (alin.1). Dacă, în cazul prevăzut în art. 54
alin. (1), un copil a pierdut calitatea de copil din căsătorie, prin
efectul unei hotărâri judecătoreşti, termenul de un an, pentru
pornirea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei, va
curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă (alin.2). În
cazul in care mama a convieţuit cu pretinsul tată ori dacă acesta
din urmă a prestat copilului întreţinere, termenul de un an va
curge de la încetarea convieţuirii ori a întreţinerii (alin.3).
Acţiunea aparţinând copilului nu se prescrie în timpul vieţii
acestuia (alin.4).
Conform art. 61: „Timpul cuprins între a treisuta şi a o
sutaoptzecea zi dinaintea naşterii copilului este timpul legal al
concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.”
3.2. Noţiuni introductive despre filiaţia faţă

de tată
1. Noţiunea de filiaţie faţă de tată sau paternitate

Filiaţia faţă de tată sau paternitatea reprezintă legătura
juridică, bazată pe concepţie care există între tată şi copil.
215
2. Clasificarea paternităţii
Paternitatea se clasifică astfel:
- paternitate din căsătorie atunci când copilul este
născut în timpul căsătoriei chiar dacă a fost conceput
înaintea încheierii căsătoriei;
- paternitate din afara căsătoriei atunci când copilul a
fost conceput şi născut fie: înainte de încheierea
căsătoriei, după desfacerea căsătoriei, după încetarea,
declararea nulităţii sau anularea căsătoriei.
3. Prezumţia timpului legal al concepţiei

copilului237
Conţinut
Art. 61 din Codul familiei prevede: „Timpul cuprins între
a treia sută şi a o suta optzecea zi dinaintea naşterii copilului este
timpul legal al concepţiunii. El se socoteşte de la zi la zi.”
Asemeni oricărei prezumţii, şi aceasta este rezultatul unei
generalizări a legiuitorului, pe baza datelor obţinute din practică.
Caracterul prezumţiei
Prezumţia timpului legal al concepţiei copilului are un
caracter absolut, în sensul că nu se poate dovedi că sarcina a fost
mai scurtă de 180 zile şi nici că a fost mai lungă de 300 zile, dar
este admisibilă dovada că faptul concepţiei a avut loc într-o
anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepţiei.

216
DREPTUL FAMILIEI
Mod de calcul
Timpul legal al concepţiei se socoteşte „de la zi la zi”.
El se calculează pe zile, şi nu pe ore, având o durată de
121 zile,238 calculându-se de la data naşterii copilului, înapoi până
la 180 de zile iar de la 180-a zi până la a 300-a zi se întinde
perioada concepţiei copilului.
În situaţia în care, cel puţin o zi din această
perioadă de 121 de zile se situează în timpul căsătoriei, înseamnă
că acel copil este conceput în timpul căsătoriei, aplicându-se una
din prezumţiile de paternitate instituite de art. 61 din Codul
familiei.
238 Ziua de începere a termenului (dies a quo) nu se socoteşte, dar este
inclusă ziua când se împlineşte termenul (dies ad quem).

217
218
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 4. Filiaţia faţă de tată a

copilului din căsătorie (Paternitatea din
căsătorie)
4.1 Noţiunea de prezumţie şi clasificarea

prezumţiilor în cazul paternităţii din căsătorie
1. Noţiunea de prezumţie de paternitate din

căsătorie
Potrivit art. 1199 din Codul civil „Prezumţiile sunt
consecinţe ce legea sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la
un fapt necunoscut”.
Filiaţia faţă de tatăl din căsătorie se determină prin
aplicarea prezumţiilor de paternitate prevăzute de lege.
Clasificarea prezumţiilor de paternitate din căsătorie

Prezumţiile de paternitate sunt instituite art. 53 alin. 1 şi 2
din Codul familiei. Din dispoziţiile acestui articol rezultă
următoarele două prezumţii:
- prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul
căsătoriei;
- prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul
căsătoriei
219
În opinia literaturii de specialitate239 premisa aplicării

acestor prezumţii este „maternitatea stabilită în condiţiile legii”.
1.Prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul

căsătoriei.240
Art. 53 alin. 1 din Codul familiei dispune: „Copilul născut
în timpul căsătoriei are ca tată pe soţul mamei”. Prezumţia de
paternitate instituită în aceşti termeni, întemeiată pe faptul naşterii
copilului în timpul căsătoriei, are în vedere două ipoteze posibile:
- copilul a fost conceput şi născut în timpul căsătoriei;
- copilul a fost conceput înainte de căsătorie, dar a fost
născut în timpul căsătoriei. În acest caz se presupune
recunoaşterea tacită de paternitate de către bărbatul care
se căsătoreşte cu femeia însărcinată, cunoscând starea
acesteia.
Prezumţia de paternitate a copilului născut în timpul
căsătoriei se aplică şi pentru următoarele situaţii:
- la data concepţiei copilului, mama acestuia era
căsătorită cu un alt bărbat, dar naşterea a avut loc în
timpul celei de-a doua căsătorii;
- la data concepţiei copilului, soţul actual al mamei era
căsătorit cu o altă femei;
- la data naşterii copilului soţul mamei era bigam sau
poligam.

Editura Universul Juridic, 2009, p. 192; E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p.261-262 .
220
DREPTUL FAMILIEI
2. Prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul

căsătoriei
Art. 53 alin.2 din Codul familiei dispune: „Copilul născut
după desfacerea, declararea nulităţii sau anularea căsătoriei are ca
tată pe fostul soţ al mamei, dacă a fost conceput în timpul
căsătoriei şi naşterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o
nouă căsătorie.”
În literatura de specialitate241 se precizează că prezumţia
vizează nu doar copii născuţi după desfacerea sau după
desfiinţarea căsătoriei, ci şi pe aceia născuţi ulterior încetării
căsătoriei prin moartea soţului mamei.
Prezumţia de paternitate a copilului conceput în timpul
căsătoriei trebuie să îndeplinească cumulativ două condiţii:
- naşterea copilului să fi avut loc înainte de împlinirea a
300 zile de la încetarea, desfacerea, declararea nulităţii
căsătoriei sau anularea căsătoriei;
- mama copilului să nu se fi recăsătorit.
3. Forţa probantă a prezumţiilor de paternitate242

Prezumţiile de paternitate prevăzute de art. 53 alin. 1 şi 2
din Codul familiei fac parte din categoria prezumţiilor mixte
(intermediare) care se deosebesc atât de prezumţiile absolute –
care nu pot fi înlăturate în nici un mod, cât şi de prezumţiile
241D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată,

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 262.

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 262.
221
relative – care au o putere doveditoare vremelnică, până la dovada

contrară, care poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
Prezumţiile analizate pot fi răsturnate exclusiv în cadrul
acţiunii în tăgăduirea paternităţii, care poate fi exercitată numai de
către anumite persoane, în condiţiile stabilite de lege.
Aceste prezumţii se aplică ope legis.
Cele două prezumţii de paternitate generează efect
indiferent de menţiunile din actul de naştere al copilului, care ar
putea să arate de exemplu: că tatăl copilului este necunoscut ori că
tatăl copilului este altcineva decât soţul mamei. De asemenea,
producerea efectelor nu este condiţionată de invocarea lor de
către vreo persoană. Tot astfel, efectele prezumţiilor se produc
independent de faptul recunoaşterii lor de către autorităţi.
4.2. Conflicte de paternitate (dubla

paternitate) şi soluţionarea lor
1. Noţiunea de conflict de paternitate sau dubla

paternitate243
Prin conflict de paternitate înţelegem acea situaţie în care unui
copil i se atribuie două paternităţi, datorită faptului că este
conceput în timpul primei căsătoriei şi născut în timpul celei de-a
doua căsătorii.

Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 263-264.
222
DREPTUL FAMILIEI
2. Situaţiile conflictului de paternitate244

Literatura de specialitate prezintă următoarele situaţii în
care poate exista conflict de paternitate:
- femeia se recăsătoreşte şi la mai puţin de 300 de zile de
la încetarea, desfacerea, declararea nulităţii sau anularea
primei căsătorii, naşte un copil;
- soţul este declarat mort prin hotărâre judecătorească
irevocabilă, apoi soţia se recăsătoreşte şi, la mai puţin
de 300 de zile de la încheierea celei de a doua căsătorii,
naşte un copil, iar soţul declarat mort reapare şi
anulează hotărârea declarativă de moarte;
- soţia, încălcând monogamia, se află, în acelaşi timp, în
două căsătorii şi naşte un copil.
Nu poate exista conflict între paternitatea din căsătorie şi
cea din afara căsătoriei, deoarece prezumţia de paternitate care nu
a fost înlăturată prin tăgăduire nu îngăduie stabilirea altei filiaţii.
De asemenea, nu există conflict de paternitate cu privire
la filiaţia din afara căsătoriei.
244 Ibidem.
223
3. Rezolvarea conflictelor de paternitate245

Regula aplicabilă în materia rezolvării conflictelor de
paternitate rezidă în întâietatea acordată copilului născut în timpul
căsătoriei faţă de copilul conceput în timpul căsătoriei.
Drept urmare, conflictele prezentate mai sus au o singură
rezolvare tatăl copilului este soţul mamei din cea de-a doua
căsătorie.
4. Efectul înlăturării prezumţiei de paternitate a

copilului născut în timpul căsătoriei
Dacă se înlătura paternitatea din ce-a de-a doua căsătorie,
renaşte de drept prima prezumţie, fiind considerat tată al copilului
soţul mamei din prima căsătorie.
Tăgăduirea paternităţii din căsătorie
1. Noţiune de tăgadă a paternităţii

Prin tăgada paternităţii înţelegem acţiunea prin care se
urmăreşte răsturnarea în justiţie a prezumţiei de paternitate care
operează împotriva soţului femeii căsătorite care a născut un copil
(art. 54-ee din Codul familiei).
2.Cazurile în care se poate introduce acţiunea în tăgada

paternităţii

224
DREPTUL FAMILIEI
Din dispoziţiile art. 54 alin. 1 din Codul familiei rezultă

regula generală în sensul că paternitatea poate fi tăgăduită dacă
este cu neputinţă ca soţul mamei să fie tatăl copilului.
În literatura de specialitate246 se precizează că împrejurările
din care rezultă că este imposibil ca soţul mamei să fie tatăl
copilului sunt diferite, ca spre exemplu: imposibilitatea fizică de a
procrea, imposibilitatea de coabitare din diferite motive (detenţie
privativă de libertate, dispariţie, misiune în străinătate, etc.);
imposibilitate morală de coabitare datorită unor conflicte grave
între soţi în timpul legal al concepţiunii, etc..
Simpla recunoaştere a mamei că a avut relaţii
extraconjugale cu alţi bărbaţi în perioada concepţiei şi că nu soţul
său este tatăl copilului nu produce, prin ea însăşi, efecte juridice,
după cum, faptul că soţul mamei a declarat naşterea copilului la
organul competent nu constituie un impediment pentru
exercitarea acţiunii în tăgăduirea paternităţii.247
3. Instanţa competentă
Instanţa competentă din punct de vedere material să
judece acţiunea în tăgada paternităţii, în primă instanţă este
judecătoria.
Din punct de vedere al competenţei teritoriale acţiunea în
tăgada paternităţii se introduce la instanţa de la domiciliul
pârâtului.
All Beck, Bucureşti, 2006, pp.352.

225
4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă248
Potrivit art. 54 alin. 2 din Codul familiei „Acţiunea în
tăgăduirea paternităţii poate fi pornită de oricare dintre soţi,
precum şi de câtre copil; ea poate fi continuată de moştenitori.”
Ca atare din dispoziţiile acestui articol rezultă că acţiunea
în tăgada paternităţii poate fi introdusă de:
- soţul mamei copilului;
- mama copilului;
- copilul.
Tutorele celui pus sub interdicţie (indiferent de titular)
poate introduce acţiunea respectivă fără încuviinţarea autorităţii
tutelare.
În cazul contrarietăţii de interese între tutore şi cel aflat
sub tutelă se va numi un curator care va putea exercita acţiunea.
Moştenitorii nu pot introduce acţiunea dar o pot continua
dacă au acceptat succesiunea, sub condiţia ca acţiunea să nu se fi
perimat sau partea să nu fi renunţat la judecată.
Procurorul poate introduce acţiunea în condiţiile art. 45
alin.1 din Codul de procedură civilă, adică pentru apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale minorilor, ale persoanelor
puse sub interdicţie sau ale dispăruţilor.
248 Pentru amănunte a se vedea D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a

IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 195-196; A.,
I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck,
Bucureşti, 2006, pp.353 – 358; E., Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C.
H. Beck, Bucureşti, 2008, pp. 267 -272; A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C.,
Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp.
187-189.
.
226
DREPTUL FAMILIEI
Calitatea procesuală pasivă249

În privinţa calităţii procesuale pasive deosebim trei
situaţii:
- când acţiunea este intentată de către soţul mamei
copilului, calitatea de pârât o are copilul a cărui
paternitate se tăgăduieşte. În situaţia în care copilul este
minor şi nu a împlinit vârsta de 14 ani, va fi reprezentat
de mamă sau, după caz, de tutore. Daca copilul a
împlinit vârsta între 14 -18 ani participă singur la
proces fiind asistat de mamă sau tutore întrucât
acţiunea are un caracter personal. În cazul în care
copilul moare în timpul procesului, acţiunea va putea fi
continuată împotriva mamei, sau după caz, a tutorelui.
Şoţul mamei poate introduce acţiunea şi după ce copilul
a decedat, aceasta exercitându-se împotriva mamei sau,
după caz, a tutorelui. Acţiunea nu se poate introduce în
cazul în care copilul se naşte mort, deoarece nu are
capacitate de folosinţă;
- dacă acţiunea este intentată de către mama copilului,
calitatea de pârât o are soţul mamei;
- dacă acţiunea este intentată de către copil, calitatea de
pârât o are soţul mamei.
În ultimele două situaţii dacă soţul mamei este decedat,
acţiunea se porneşte împotriva moştenitorilor acestuia.
Mama copilului va citată în calitate de pârât în toate
cazurile în care nu formulează acţiunea în tăgada paternităţii.

249
Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 358 .
227
5. Termenul în care poate fi introdusă acţiunea în tăgada

paternităţii
Potrivit art. 54 alin. 6 din Codul familiei acţiunea în tăgada
paternităţii se prescrie în termen250 de 3 ani indiferent dacă
titularul acţiunii este: soţul mamei, mama copilului sau copilul.
Termenul se calculează în principiu de la data naşterii
copilului.
În privinţa modului de calcul al termenului există o
excepţie în sensul că termenul se calculează de la data la care soţul
mamei a luat cunoştinţă de naşterea copilului.
În alin. 2 al art. 55 din Codul familiei se prevede că dacă
acţiunea în tăgada paternităţii nu a fost introdusă în timpul
minorităţii acestuia, el o poate porni în termen de 3 ani de la data
când a devenit major.
Doctrina251 precizează că art. 55 din Codul familiei în
reglementarea sa actuală nu este în măsură să acopere toate
situaţiile care pot apărea în practică şi ca atare aduce următoarele
completări:
1. în situaţia în care soţul mamei a fost declarat mort, iar
nulitatea hotărârii de declarare a morţii se pronunţă după trecerea
termenului stabilit de lege pentru intentarea acţiunii în tăgada
paternităţii, momentul curgerii termenului nu este cel al
rămânerii definitive a hotărârii declarative de moarte, ci acela când
soţul mamei dup reîntoarcere a aflat de naşterea copilului;
2. dacă soţul mamei s-ar afla, cu privire la naşterea
copilului, în eroare determinată prin viclenie din partea soţiei,
250 Termenul acesta este un termen de prescripţie şi îi sunt aplicabile
dispoziţiile de la suspendare, întrerupere, repunere în termen prevăzute în

Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă.

228
DREPTUL FAMILIEI
termenul va începe să curgă din momentul în care şi-a dat seama

de eroare;
3. în cazul stabilirii filiaţiei faţă de mamă prin recunoaştere sau
hotărâre judecătorească, termenul va curge nu de la data când soţul
mamei a cunoscut naşterea, ci de la data când a aflat că acel copil
şi-a stabilit filiaţia faţă de soţia sa;
4. dacă tatăl declarat dispărut prin hotărâre judecătorească se
întoarce, termenul de 3 ani curge de la data când acesta întors, a
aflat despre naşterea copilului, dar nu mai înainte de data
reapariţiei sale;
5. dacă soţul mamei a fost pus sub interdicţie, termenul începe
să curgă din momentul în care reprezentantul său legal al acestuia
a aflat de naşterea copilului;
6. în cazul ridicării interdicţiei, dacă reprezentantul legal nu a
intentat acţiunea până la ridicarea interdicţiei, soţul mamei, va
putea tăgădui paternitatea într-un nou termen de 3 ani, care va
curge din momentul în care, după ridicarea interdicţiei, el a aflat
de naşterea copilului;
7. când soţul mamei este bolnav mintal, dar nu a fost pus sub
interdicţie, termenul de 3 ani pentru intentarea acţiunii va curge
de la data când el a fost în măsură să recepţioneze conştient
naşterea copilului, adică în momente de luciditate;
8. pentru fostul soţ, al mamei, dacă femeia naşte un copil
după recăsătorire , dar la mai puţin de 300 zile de la data
desfiinţării sau desfacerii căsătoriei anterioare termenul de 3 ani
curge de la data când el a aflat de hotărârea definitivă prin care s-a
admis acţiunea în tăgada paternităţii, introdusă de al doilea soţ al
mamei;
9. dacă anterior despărţirii în fapt soţul a ştiut că soţia sa este
însărcinată, termenul de 3 ani începe să curgă de la data când el a
luat cunoştinţă despre naşterea copilului.
229
În concluzie soluţia propusă în unanimitate de

specialişti252 este ca pentru soţul mamei într-o viitoare
reglementare, termenul să se calculeze la data când a aflat că, faţă
de el funcţionează prezumţia de paternitate.
6. Proba în cazul acţiunii în tăgada paternităţii

Acţiunea în tăgada paternităţii poate fi dovedită cu orice
mijloc de probă (înscrisuri, martori, interogatoriu, etc.,) inclusiv
probe ştiinţifice (analiza grupelor sanguine).
Practica judiciară a admis că, dovada după care soţul nu
este tatăl copilului nu poate fi făcută numai pe baza simplei
recunoaşteri a mamei, deoarece prezumţia de paternitate nu se
poate înlătura în acest fel.253
Un mijloc de probă folosit frecvent este expertiza
medico-legală, care poate fi de mai multe feluri:254
- expertiza serologică - se referă la transmiterea grupelor
sanguine de la părinţi la copii. Ea constă în analiza
grupelor sanguine ale copilului, mamei şi tatălui
prezumat. Concluziile sale sunt certe în sensul
excluderii, datorită incompatibilităţii grupelor sanguine,
dar, în ceea ce priveşte stabilirea legăturii de filiaţie,
acestea sunt probabile. Sunt aplicabile următoarele
reguli:


230
DREPTUL FAMILIEI
- dacă părinţii aparţin grupei 0 (I), ei nu pot avea copii

decât tot din grupa 0 (I);
- dacă părinţii au grupa A (II) sau B (III), ei pot avea
copii din toate cele patru grupe;
- dacă unul din părinţi aparţine grupei 0 (I), este
imposibilă naşterea unui copil din grupa AB (IV);
- dacă unul din părinţi aparţine grupei AB (IV), ei nu pot
avea copii din grupa 0 (I);
- expertiza antropologică – se referă la transmiterea unor
particularităţi anatomice de la părinţi la copii, ca de
exemplu: fizionomia feţei; conformaţia nasului sau a
urechilor; malformaţii; boli ereditare; etc.. Ea constă în
analiza trăsăturilor anatomice ale copilului şi tatălui
prezumat, putându-se efectua numai după ce copilul a
împlinit vârsta de 3 ani;
- expertiza dermatoglifică – se referă la transmitere ereditară
a desenelor papilare, şi constă în analiza tabloului
dermatoglific al copilului şi, respectiv, al prezumtivului
tată;
- expertiza genetică – se referă la transmiterea proprietăţilor
ereditare de la părinţi la copii. Ea constă în analiza
genotipului255 (amprentei genetice) copilului şi respectiv
al tatălui prezumat. Acest tip de expertiză este cea mai
nouă metodă de stabilire a paternităţii este singura care
poate concluziona cu o probabilitate de 98-99% că un
anumit bărbat este tatăl unui copil. Ea se bazează pe
255 Prin genotip se înţelege totalitatea proprietăţilor ereditare ale unui

organism.
231
analiza factorului genetic HLA, ale cărui caracteristici se

transmit pe cale ereditară. 256
- expertiza capacităţii de procreare – constituie o probă
absolută de excludere de la paternitate, dacă se constată
starea de impotenţă sau de sterilitate la bărbat;
- expertiza de determinare a datei probabile a concepţiei –
stabileşte cu probabilitate – în funcţie de fişa medicală a
mamei şi copilului, de timpul sarcinii, de caracteristicile
anatomo - fiziologice - o subperioadă de concepţie
chiar cu o dată probabilă, în timpul legal al concepţiei
(de 121 de zile).
În situaţia în care două expertize medico-legale, efectuate
într-o cauză, au concluzii contradictorii instanţa este obligată să
le supună avizării Comisiei Superioare Medico - Legale.257
3.7. Efectele admiterii acţiunii în tăgada

paternităţii
Dacă acţiunea în tăgada paternităţii s-a admis, copilul
devine, retroactiv, copil din afara căsătoriei, fără paternitate
stabilită, modificându-i-se statutul civil.
Prin schimbarea statutului civil se produc modificări
asupra următoarelor elemente:258

257 Ibidem.
258 Pentru amănunte a se vedea A., I., Filipescu. Tratat de dreptul
familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p. 363-369; A.,
Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura
232
DREPTUL FAMILIEI
- numele. Copilul va purta numele avut de mamă în

momentul naşterii sale. Dacă la data naşterii minorului
mama sa purta numele soţului, copilul păstrează acest
nume şi după admiterea acţiunii în tăgada paternităţii,
schimbarea ulterioară a numelui său putând fi cerută
numai pe cale administrativă;
- ocrotirea părintească se va realiza numai prin mamă,
întrucât numai faţă de aceasta este stabilită filiaţia;
- domiciliul copilului va fi la mama sa. Dacă, ulterior, şi-a
stabilit paternitatea domiciliul va fi la părinţii săi. Când
părinţii au domicilii diferite, ei vor stabili, de comun
acord, care va fi domiciliul copilului, iar în cazul în care
nu se înţeleg, va decide instanţa de judecată;
- obligaţia de întreţinere nu este datorată de soţul a cărui
acţiune în tăgada paternităţii a fost admisă.
În privinţa pensii de întreţinere prestată s-a pus
întrebarea în literatura de specialitate259 dacă trebuie sau nu supusă
restituirii. În unanimitate doctrina susţine că pensia de întreţinere
nu este supusă restituirii, deoarece este vorba de o obligaţie cu
prestaţie succesivă, iar până la înlăturarea prezumţiei de
paternitate soţul mamei avea obligaţia legală de întreţinere.
C. H. Beck, Bucureşti, 2009, pp. 194 -196; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia
a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 199-200.
259 Ibidem.
233
4.4. Contestarea paternităţii din căsătorie

1. Noţiunea de contestare a paternităţii
Prin contestarea paternităţii se înţelege negarea acesteia pe
cale judecătorească, urmărind înlăturarea aplicării greşite sau
frauduloase a prezumţiilor de paternitate.260
2. Cazurile de contestare a paternităţii261

Contestarea paternităţii din căsătorie este admisibilă în
cazul în care copilul a fost înregistrat greşit ca fiind din căsătorie
şi având ca tată pe soţul mamei, deşi:
- părinţii săi nu au fost niciodată căsătoriţi;
- copilul a fost născut anterior căsătoriei părinţilor;
- copilul a fost născut după 300 zile de la, după caz,
încetarea, desfacerea, constatarea nulităţii sau anulării
căsătoriei.
Competenţa materială aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul
pârâtului.
4. Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă

261 Ibidem.
234
DREPTUL FAMILIEI
Acţiunea în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie

poate fi introdusă de orice persoană interesată, inclusiv de către
copil.

Dacă acţiunea este intentată de către soţul mamei
copilului, pârât va fi copilul a cărui paternitate se contestă.
În situaţia în care acţiunea în tăgada paternităţii este
introdusă de copil calitatea de pârât o are prezumtivul tată.
5. Termenul de introduce al acţiunii în constatarea filiaţiei

faţă de tatăl din căsătorie
Acţiunea în constatarea filiaţiei faţă de tatăl din căsătorie
se poate introduce oricând. Deci, acţiunea este imprescriptibilă.
6. Mijloacele de probă
Pentru dovedirea acţiunii în constatarea filiaţiei faţă de
tatăl din căsătorie poate fi admis orice mijloc de probă
(interogatoriu, martori, înscrisuri, expertiză, etc.).
7. Efectele admiterii acţiunii

Hotărârea irevocabilă de admitere a acţiunii înlătură,
retroactiv, situaţia juridică a copilului ca fiind rezultat din
căsătorie, acesta fiind considerat din afara căsătoriei.
Ca urmare a schimbării statutului civil se produc efecte
juridice cu privire la: nume, ocrotire părintească, domiciliu,
obligaţia de întreţinere, etc. .
235
236
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 5. Stabilirea filiaţiei din afara

căsătoriei
(Paternitatea din afara căsătoriei)

5.1. Noţiuni generale
1. Modalităţile stabilirii paternităţii din afara

căsătoriei
Potrivit art. 56 din Codul familiei filiaţia faţă de tatăl din
afara căsătoriei se poate stabili prin:
- recunoaştere;
- hotărâre judecătorească.
2. Situaţiile speciale de stabilire a paternităţii din

afara căsătoriei
În privinţa stabilirii filiaţiei din afara căsătoriei
există particularităţi în următoarele două situaţii:262
- stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei se poate face altfel de cum
prevede Codul familiei. Astfel, spre exemplu în cadrul
procesului penal, proba filiaţiei poate fi făcută şi cu
mijloacele procesuale prevăzute de Codul de procedură
penală, nu numai în condiţiile înscrise în Codul familiei;

237
- stabilirea filiaţiei din afara căsătoriei nu se poate face în

condiţiile Codului familiei. Spre exemplu, recunoaşterea
copilului din afara căsătoriei făcută în cadrul procesului
penal nu este suficientă (nu valorează recunoaştere prin
înscris autentic) întrucât ar putea fi făcută de inculpat -
dar declaraţiile acestuia pot fi probă în justiţie dacă se
coroborează cu alte fapte sau împrejurări de natură să
formeze convingerea organului judiciar că ele sunt
expresia adevărului – sau de victimă sau de victimă în
procesul penal, caz în care simpla sa declaraţie nu poate
agrava situaţia inculpatului (când aceasta depinde de
existenţa raportului de filiaţie între inculpat şi victimă).
3. Cine are interes în stabilirea paternităţii din

afara căsătoriei
În stabilirea paternităţii din afara căsătoriei are interes în
primul rând copilul în scopul de a –şi vedea precizată astfel
situaţia juridică faţă de tată şi de rudele acestuia.
De asemenea, interes în stabilirea filiaţiei din afara
căsătoriei poate avea şi părintele din afara căsătoriei.
238
DREPTUL FAMILIEI
5.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin

recunoaştere (Recunoaşterea de paternitate)
1.Noţiunea de recunoaştere de paternitate

Recunoaşterea este actul personal al unui bărbat prin care
acesta recunoaşte că este tatăl unul copil conceput şi născut în
afara căsătoriei.263
2. Natura juridică
Recunoaşterea are o natură juridică complexă şi anume:
de mijloc de probă şi de act juridic unilateral.
3. Caracterele juridice264
Recunoaşterea de paternitate prezintă următoarele
caractere juridice:
- este irevocabilă, chiar atunci când este făcută prin
testament;
- este declarativă, producând retroactiv efecte, de la
naşterea copilului, iar în ceea ce priveşte drepturile
acestuia de la concepţie;
- este opozabilă erga omnes;

239
- este un act personal al tatălui, ceea ce înseamnă că dreptul

de a recunoaşte copilul nu este transmisibil
moştenitorilor acestuia; ea poate fi făcută însă şi prin
- este facultativă în sensul că voinţa de a recunoaşte trebuie
să fie liberă;
- este un act juridic pur şi simplu, nesusceptibil de
modalităţi;
- este un act juridic solemn, putând fi făcut numai în formele
prevăzute de lege.
Capacitatea juridică necesară pentru recunoaştere265

Pentru recunoaşterea copilului din afara căsătoriei este
îndeajuns ca bărbatul respectiv să aibă discernământ. Deci,
recunoaşterea va fi valabil făcută şu de către tatăl minor şi de cel
pus sub interdicţie, dacă s-a aflat într-un moment de luciditate.
Minorul cu capacitate restrânsă de exerciţiu va putea face
recunoaşterea fără nici o încuviinţare.
5. Copiii care pot fi recunoscuţi

Copiii care pot fi recunoscuţi sunt:
- copii născuţi în afara căsătoriei, fiind inclus în această
categorie şi copilul din căsătorie căruia i s-a tăgăduit
paternitatea (prin hotărâre judecătorească irevocabilă de
admitere a acţiunii);
265A., Bacaci. V., C., Dumitrache. C., C., Hageanu. Dreptul familiei,
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 198-199; D., Lupaşcu. Dreptul
familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009,
p. 203.
240
DREPTUL FAMILIEI
- copilul doar conceput, dacă la naştere, are situaţia de copil

din afara căsătoriei;
- copilul decedat numai dacă a lăsat descendenţi fireşti;
- copilul minor sau major;
- copilul deja recunoscut dacă autorul recunoaşterii nu are
cunoştinţă de prima recunoaştere. În acest caz, ofiţerul
de stare civilă este îndreptăţit să refuze înregistrarea ei,
atâta timp cât prima recunoaştere nu este înlăturată pe
calea contestaţiei.
6. Formele recunoaşterii
Potrivit art. 57 alin. 2 din Codul familiei recunoaşterea de
paternitate se poate face prin declaraţie la serviciul de stare civilă,
odată cu înregistrarea naşterii sau ulterior, fie după această dată,
prin înscris autentic sau prin testament.
Deci observăm că, recunoaşterea de paternitate îmbracă
următoarele forme:266
- declaraţie la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea
naşterii copilului, fie după această dată;
- înscris autentic care de regulă este un act notarial. Este
valabilă şi recunoaşterea făcută în faţa instanţei
judecătoreşti, însă instanţa are obligaţia să verifice dacă
acel copil nu beneficiază de prezumţia de paternitate;
- testament267 (care poate fi: olograf, autentic, mistic sau
privilegiat). Cum testamentul nu este decât un tipar

267 E., Poenaru. Recunoaşterea prin testament a copilului din afara
căsătoriei, în Revista Jusitţia Nouă, nr. 1956, p.463.

241
juridic, ce poate cuprinde chiar şi numai acte care nu

sunt de ultimă voinţă, în practică s-a decis că
autobiografia defunctului poate servi ca act valabil de
recunoaştere a paternităţii, sub forma unui testament
olograf, dacă autobiografia a fost scrisă, datată şi
semnată de către cel care, ulterior a decedat.
7. Efectele recunoaşterii
Ca urmare a recunoaşterii copilul are stabilită paternitatea
faţă de acel bărbat care a făcut recunoaşterea dar rămâne tot copil
din afara căsătoriei. Astfel, copilul este recunoscut retroactiv de la
data naşterii, iar în ceea ce priveşte drepturile, de la data
concepţiei sale. Această schimbare a statutului civil al copilului
produce efecte, în condiţiile legii cu privire la: nume; ocrotire
părintească; domiciliu; obligaţie de întreţinere; succesiune” etc.
8. Înscrierea recunoaşterii268
În situaţia în care recunoaşterea paternităţii are loc în
momentul declarării naşterii, datele privind datele copilului se
înscriu în rubricile corespunzătoare din cuprinsul actului de
naştere ce se întocmeşte.
În ipoteza recunoaşterii într-un alt mod decât declararea
naşterii copilului, recunoaşterea se înscrie prin menţiune pe
marginea actului de naştere al copilului respectiv.

242
DREPTUL FAMILIEI
9. Contestarea recunoaşterii de paternitate269

Sediul juridic
Potrivit art. 58 alin. 1 din Codul familiei dacă
recunoaşterea de paternitate nu corespunde adevărului, ea poate fi
contestată de orice persoană interesată.
Noţiune
Contestarea recunoaşterii de paternitate semnifică negarea
acesteia pe cale judecătorească, urmărind înlăturarea paternităţii
stabilite pe baza recunoaşterii care nu corespunde adevărului.
Cazuri
Contestarea este admisibilă când această recunoaştere nu
corespunde realităţii.
Instanţa competentă
Competenţa materială îi aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială îi aparţine instanţei de la domiciliul
pârâtului.
Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană
interesată inclusiv bărbatul care face recunoaşterea.
Calitatea procesuală pasivă o poate avea fie autorul
recunoaşterii, fie copilul recunoscut în funcţie de cel împotriva
căruia se introduce acţiunea.
Termen
Acţiunea în constatarea recunoaşterii de paternitate este
imprescriptibilă.
Mijloace de probă

269
243
În vederea contestării recunoaşterii de paternitate din

afara căsătoriei este admis orice mijloc de probă.
Sarcina probei îi revine reclamantului. Totuşi potrivit art.
58 alin. 2 din Codul familiei „Dacă recunoaşterea este contestată
de mamă, de cel recunoscut sau de descendenţii acestuia, dovada
paternităţii este în sarcina autorului recunoaşterii sau a
moştenitorilor săi.”
10. Nulitatea sau anularea recunoaşterii de

paternitate270
Cazuri de nulitate absolută
Recunoaşterea paternităţii din afara căsătoriei este
sancţionată cu nulitate absolută în următoarele cazuri:
- când se referă la copii care beneficiază de prezumţii
legale de paternitate;271
- când se refă la copii din afara căsătoriei care au decedat
şi nu au lăsat descendenţi fireşti;
- când emană de la un bărbat lipsit de o voinţă
conştientă;
- când nu a fost făcută de către tată, personal sau prin
- când nu a fost făcută în vreuna din formele prevăzute
limitativ de lege.
Cazuri de nulitate relativă
Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p. 200; D., Lupaşcu. Dreptul

familiei, Ediţia a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009,
p. 205 - 207; A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura
271 F., A., Baias. M., Avram. C., Nicolescu. Op. cit. p. 31.
244
DREPTUL FAMILIEI
În privinţa anulării recunoaşterii de paternitate pentru

vicii de consimţământ în literatura de specialitate s-au formulat
opinii diferite. Într-o opinie, s-a stipulat că recunoaşterea de
paternitate nu poate fi anulată pentru viciu de consimţământ, ea
fiind numai contestată dacă nu corespunde adevărului. Într-o altă
opinie, se susţine că recunoaşterea de paternitate poate fi anulată,
pentru dol sau violenţă, iar în privinţa erorii se face următoarea
distincţie: dacă eroarea se produce asupra identităţii persoanei
necunoscute acţiunea în nulitate relativă va fi primită; dacă
eroarea priveşte însăşi filiaţia, acţiunea în nulitate relativă se
confundă cu acţiunea în contestarea recunoaşterii făcute.272
Ca şi părere unanim admisă recunoaşterea de paternitate
poate fi anulată în cazul vicierii consimţământului prin: eroare,
dol, violenţă.
Instanţa competentă
Competenţa materială îi aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială îi aparţine instanţei de al domiciliul
pârâtului.
Calitatea procesuală
Calitatea procesuală activă o poate avea orice persoană
interesată să exercite acţiunea.
Calitatea procesuală pasivă o poate avea în funcţie de
persoana împotriva căruia se introduce acţiunea fie autorul
recunoaşterii, fie copilul recunoscut.
Termen
În caz de nulitate absolută acţiunea este imprescriptibilă.
În car de nulitate relativă acţiunea se prescrie în termen de
3 ani. Acest termen, începe să curgă după cum urmează:
272 A se vedea pentru amănunte A., I., Filipescu. Tratat de dreptul
familiei, Ediţia a VII – a, Editura All Beck, Bucureşti, 2006, p.385-386.

245
- în caz de eroare sau dol – de la data când cel îndreptăţit,

reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege
să-i încuviinţeze actele, a cunoscut cauza anulării, însă
cel mai târziu a împlinirii 18 luni de la data încheierii
actului (adică, de la data recunoaşterii de paternitate);
- în caz de violenţă – de la data când aceasta a încetat.
Mijloace de probă
Pentru dovedirea acţiunii de anulare a recunoaşterii de
paternitate se poate folosi orice mijloc de probă.
Efectele admiterii acţiunii de anulare a recunoaşterii de
paternitate
Atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă produc
aceleaşi efecte. Aceste efecte au loc nu numai pentru viitor (ex
nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc) până la data când recunoaşterea
s-a produs. În consecinţă, recunoaşterea lovită de nulitate
absolută sau relativă nu a avut loc, ca atare copilul având aceeaşi
situaţie juridică pe care a a avut-o înainte de recunoaştere, adică fără
paternitate stabilită. În condiţiile legii se pot produce consecinţe cu
privire la: numele copilului; ocrotire părintească; obligaţia de
întreţinere; domiciliul copilului; succesiune, etc..
5.3. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin

hotărâre judecătorească
1. Noţiune
Acţiunea pentru stabilirea paternităţii din afara căsătoriei
este o acţiune în reclamaţie de stare civilă, ce are ca obiect
246
DREPTUL FAMILIEI
determinarea legăturii de filiaţie dintre copilul din afara căsătoriei

şi tatăl său.273
2. Cazurile în care poate fi pornită acţiunea în

justiţie274
Acţiunea se poate introduce în toate cazurile în care este
vorba de un copil din afara căsătoriei.
Acţiunea poate fi introdusă şi de copilul din căsătorie,
căruia i s-a tăgăduit paternitatea şi a devenit copil din afra
căsătoriei.
Competenţa materială aparţine judecătoriei.
Competenţa teritorială aparţine instanţei de la domiciliul
copilului.
4. Calitatea procesuală275
Calitate procesuală activă
Potrivit art. 60 din Codul familiei titularii acţiunii în
stabilirea paternităţii din afara căsătoriei sunt: copilul şi mama
acestuia.

274 Idem, p. 387.
All Beck, Bucureşti, 2006, p. 390-393; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a
IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 207-208.
247
Dacă copilul are sub 14 ani acţiunea se porneşte în

numele său de către mamă (chiar dacă aceasta este minoră) ori,
după caz, de către tutore.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani poate încuviinţa
singur acţiunea, fără a avea nevoie de vreo încuviinţare prealabilă,
întrucât este vorba de un drept personal nepatrimonial.276
Mama copilului poate introduce acţiunea în nume propriu
sau în calitate de reprezentant legal a acestuia.
Moştenitorii copilului nu pot introduce acţiunea dar o pot
continua.
Procurorul poate introduce acţiunea în temeiul art. 45 din
Codul de procedură civilă.
Această acţiune nu poate fi intentată pentru copilul
conceput.

Acţiunea se introduce împotriva pretinsului tată.
Dacă acesta a decedat, acţiunea poate fi introdusă
împotriva moştenitorilor pretinsului tată.
În cazul în care mama copilului a întreţinut relaţii sexuale
cu mai mulţi bărbaţi este posibilă chemarea în judecată a tuturor
bărbaţilor cu care aceasta a întreţinut relaţii sexuale, în perioada
concepţiei.
Renunţarea moştenitorilor la succesiunea pretinsului tată
nu împiedică intentarea acţiunii împotriva lor, dat fiind caracterul
personal al acţiunii, acesta tinzând la stabilirea legăturii de filiaţie.
276 F., A., Baias. M., Avram. C., Nicolescu. Op. cit. p. 37.
248
DREPTUL FAMILIEI
5. Termenul introducerii acţiunii

Acţiunea în stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara
căsătoriei poate fi introdusă de către mamă, în nume propriu, în
termen de un an, calculat de regulă, de la naşterea copilului.
Termenul curge de la alte date decât cea a naşterii în
următoarele cazuri:277
- când copilul devine din afara căsătoriei, ca urmare a
tăgăduirii paternităţii termenul curge de la data
rămânerii irevocabile a hotărârii de admitere a acţiunii
în tăgada paternităţii;
- când mama copilul a convieţuit cu pretinsul tată,
termenul curge de la încetarea convieţuirii;278
- când pretinsul tată a prestat copilului întreţinere,
termenul curge de la încetarea întreţinerii. Întreţinerea
trebuie să fie voluntară, substanţială şi continuă;
- când s-a constata nulitatea recunoaşterii ori
recunoaşterea a fost anulată sau dacă s-a admis acţiunea
în constatarea recunoaşterii de paternitate, termenul de
un an curge de la data rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti, pronunţată în aceste situaţii, sub condiţia
ca recunoaşterea de paternitate să fi avut loc la termenul
de un an de la naşterea copilului.
All Beck, Bucureşti, 2006, p. 395 - 398; D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a
IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 208 -209.
278 Doctrina a decis că prin convieţuire se înţelege traiul în comun, în
aceeaşi locuinţă sau existenţa unor legături statornice, cu caracter de

continuitate.
249
În situaţia în care titular al acţiunii în stabilirea paternităţii

din afara căsătoriei este copilul acesta este imprescritibilă în
timpul vieţii copilului.
6. Renunţarea la acţiune şi tranzacţia279

Din momentul introducerii acţiunii de către mama
copilului ori de către reprezentantul lui legal, acţiunea numai
poate fi retrasă nici chiar cu avizul autorităţii tutelare, deoarece
renunţarea la această acţiune este împotriva intereselor copilului,
al cărui statut civil se cere a fi stabilit.
De asemenea, părţile din procesul pentru stabilirea
paternităţii nu pot tranzacţiona cu privire la capătul de cerere
referitor la stabilirea filiaţiei faţă de tatăl din afara căsătoriei.
7. Aspecte probatorii
Prin admiterea acţiunii în stabilirea paternităţii din afara
căsătoriei trebuie să se dovedească următoarele împrejurări:280
- naşterea copilului;
- legăturile intime dintre pretinsul tată şi mama copilului
în perioada concepţiei;
- stabilirea în mod cert că bărbatul care a avut asemenea
legături este tatăl copilului.
Pentru dovedirea împrejurărilor menţionate mai sus se
poate folosi orice mijloc de probă şi anume: înscrisurile;


250
DREPTUL FAMILIEI
mărturisirea pârâtului care reprezintă o recunoaştere voluntară de

paternitate făcută în formă autentică; martorii; prezumţiile din
care ar putea rezulta că pârâtul este tatăl copilului; proba
testimonială putând fi audiate şi rudele şi afinii părţilor de orice
grad cu excepţia descendenţilor; expertiza medico-judiciară în
primul rând aceea privind analiza grupelor sanguine din care prin
compararea grupei de sânge a copilului cu grupa de sânge a
mamei şi pretinsului tată pot rezulta două situaţii: copilul are
aceeaşi grupă de sânge cu pretinsul tată (situaţie care nu duce la
stabilirea directă a paternităţii, deoarece acea grupă de sânge se
poate găsi şi la alţi bărbaţi) şi copilul are altă grupă de sânge
de4cât cea a pretinsului tată, în sensul că este exclusă paternitatea;
expertiza antropologică (caractersiticile conformării corpului,
pigmentaţia pielii, etc.); expertiza dactiloscopică; etc..
8. Efectele admiterii acţiunii

Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii, din
momentul rămânerii irevocabile, are ca efect stabilirea paternităţii
copilului din afara căsătoriei. Efectele, se produc retroactiv (adică
de la naşterea copilului) iar în privinţa drepturilor copilului (de la
concepţia lui).
Hotărârea judecătorească produce efecte erga omnes.
Stabilirea statutului civil al copilului (ca având paternitatea
stabilită) poate avea consecinţe în ceea ce priveşte: numele
acestuia; ocrotirea părintească; obligaţia de întreţinere; domiciliul;
succesiunea; etc..
251
9. Contestarea paternităţii stabilită prin hotărâre

judecătorească
Paternitatea stabilită prin hotărâre judecătorească nu
poate fi contestată.
Totuşi literatura de specialitate281 consideră că, atunci
când recunoaşterea de paternitate s-a făcut în cadrul unui proces
început, iar instanţa fără să administreze alte probe, a luat numai
act de recunoaşterea făcută de pârât, contestarea recunoaşterii
este admisibilă, întrucât pe de o parte, în acest caz paternitatea nu
a fost stabilită de instanţă, ea constând numai în recunoaştere, iar
pe de altă parte aici nu poate fi vorba de autoritatea lucrului
judecat, căci instanţa nu a judecat fondul, mărginindu-se să
constate efectuarea, în faţa sa, a actului juridic al recunoaşterii.

252
DREPTUL FAMILIEI
Titlul VII. Situaţia legală a copilului
Capitolul 1. Aspecte introductive

despre situaţia legală a copilului
1.1. Noţiune, sediul materiei şi principiile
aplicabile
1. Noţiunea de situaţia legală a copilului

Situaţia legală a copilului vizează un ansamblu, de efecte
juridice privind numele copilului, domiciliul şi locuinţa sa,
ocrotirea părintească, dreptul la pensia de urmaş, vocaţia
succesorală, moştenirea, etc..282
2. Sediul materiei
Situaţia legală a copilului este reglementată în Secţiunea a
II-a a Capitolului II Filiaţia, din Titlul II Rudenia, art. 62-65 din
Codul familiei.
Dispoziţiile din Codul familiei se completează cu
dispoziţiile din alte acte normative ca de exemplu: Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, precum şi
cu dispoziţii aparţinând altor ramuri de drept ca de exemplu

253
Codul civil (dispoziţiile referitoare la succesiune); legislaţia muncii

(dispoziţiile referitoare la pensia de urmaş), etc.
3. Principiile aplicabile în materia drepturilor

copilului
Respectarea şi garantarea drepturilor copilului este
guvernată de următoarele principii:283
- respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al
copilului ca principiu vizează şi orice reglementări în
domeniul respectării şi promovării drepturilor copilului;
orice act juridic emis sau încheiat în acest domeniu;
drepturile şi obligaţiile care revin părinţilor copilului,
altor reprezentanţi legali ai săi, precum şi altor persoane
cărora acesta le-a fost plasat în mod legal; demersurile şi
deciziile referitoare la copii, întreprinse de autorităţile
publice şi de organismele private autorizate, precum şi
cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti;
- egalitatea şanselor şi nediscriminarea;
- responsabilitatea părinţilor cu privire la exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti;
- primordialitatea responsabilităţii părinţilor cu privire la
respectarea şi garantarea drepturilor copilului;
- descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului,
intervenţia multisectorială şi parteneriatul dintre
instituţiile publice şi roganismele private autorizate;
- asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate
pentru fiecare copil;
283 A se vedea primul capitol din D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia
a IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 213-214.

254
DREPTUL FAMILIEI
- respectarea demnităţii copilului;

- ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a
acesteia, ţinând cont de vârsta şi de gradul său de
maturitate;
- asigurarea stabilităţii şi continuităţii în îngrijirea,
creşterea şi educarea copilului, ţinând cont de originea
sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică în cazul luării
unei măsuri de protecţie;
- celeritatea în luarea oricărei decizii cu privire la copil;
- asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării
copilului;
- interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la
drepturile copilului în corelaţie cu ansamblul
reglementărilor din această materie.
4. Principiile care stau la baza egalităţii copiilor

din căsătorie cu cei din afara căsătoriei
Art. 48 alin. 3 din Constituţie dispune: „Copiii din afara
căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie.
De ase menea prin Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului sunt consacrate principii care au în
vedere egalitatea copiilor.
Codul familiei în art. 63 prevede: „Copilul din afara
căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită prin recunoaştere sau prin
hotărâre judecătorească are faţă de părinte şi rudele acestuia,
aceeaşi situaţie ca şi situaţia legală a unui copil din căsătorie.”
Potrivit art. 97 din C. fam. „Ambii părinţi au aceleaşi
drepturi şi îndatoriri faţă de copiii lor minori, fără a deosebi după
cum aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei ori adoptaţi.”
255
În concluzie, copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a

fost stabilită are aceeaşi situaţie legală ca şi copilul din căsătorie.
1.2. Drepturile copilului

În raport de dispoziţiile Legii nr. 272/2004 privind protecţia
şi promovarea drepturilor copilului drepturile copilului se împart în
următoarele categorii:
- drepturi şi libertăţi civile;
- drepturi privind mediul familial şi îngrijirea alternativă;
- drepturi referitoare la sănătatea şi bunăstarea copilului;
- drepturi vizând educaţia, activităţile recreative şi
culturale.
Din categoria drepturi şi libertăţilor civile284 fac parte:

1. Dreptul la identitate. Copilul are dreptul la stabilirea şi
păstrarea identităţii sale. Copilul este înregistrat imediat după
naştere şi are de la această dată următoarele drepturi:
- dreptul la nume;
- dreptul la cetăţenie;
- dreptul de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit crescut
şi educat de aceştia (dacă este posibil).
2. Dreptul de a păstra relaţiile de familie. Copilul are dreptul
de a păstra relaţiile de familie în condiţiile legii, fără vreo
ingerinţă.
3. Dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu
anumite persoane. Copilul are dreptul de a menţine relaţii personale

256
DREPTUL FAMILIEI
şi contacte directe după caz, cu părinţii, reprezentantul său legal,

tutorele, rudele sale, precum şi cu alte persoane faţă de care
acesta a dezvoltat legături de ataşament.
4. Dreptul la întreţinere al copilului lipsit temporar de îngrijire sau
protecţie. Persoana care ia un copil pentru a-l îngriji sau proteja
temporar, până la stabilirea unei măsuri de protecţie în condiţiile
legii , are obligaţia de a-l întreţine şi, în termen de 48 de ore, de a
anunţa autoritatea administraţiei publice locale în a cărei rază
teritorială îşi are sediul sau domiciliul.
5. Dreptul la circulaţie internă şi internaţională. Copiii cetăţeni
români au dreptul au dreptul de a se deplasa în ţară şi străinătate
cu înştiinţarea şi cu acordul ambilor părinţi. Dacă părinţii nu se
înţeleg cu privire la acest aspect, decide instanţa de judecată. În
privinţa copiilor cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, care
din diferite motive nu sunt însoţiţi de părinţi sau de un alt
reprezentant legal ori nu se găsesc sub supravegherea legală a unei
persoane misiunile diplomatice şi consulare străine au obligaţia de
a sesiza Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor
Copilului şi Autoritatea pentru străini.
6. Dreptul la protejarea imaginii publice şi a vieţii sale intime,
private şi familiale. Copilul are dreptul la protejarea imaginii publice
şi a vieţii sale intime, private şi familiale, legea interzicând expres
orice acţiune de natură să afecteze aceste componente.
Dreptul la libertatea de exprimare. Copilul are dreptul la
libertate de exprimare care este inviolabilă, atunci când este
vorba despre bunăstarea sa socială, spirituală, morală, sănătate
fizică, psihică, sub orice formă, prin orice mijloace, la alegerea sa.
8. Dreptul de a-şi exprima liber opinia şi de a fi ascultat. Copilul
cu discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra
oricărei probleme care îl priveşte. Dreptul de a fi ascultat
conferă copilului posibilitatea de a cere şi de a primi orice
informaţie pertinentă, de a fi consultat, de a-şi exprima opinia şi
257
de a fi informat asupra consecinţelor pe care le poate avea opinia

sa, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor oricărei
decizii care îl priveşte.
9. Dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie.
Copilul are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de
religie (părinţii îndrumă copilul în alegerea religiei propriilor sale
convingeri).
10. Dreptul la libera asociere şi libertatea de întrunire paşnică.
Copilul are dreptul la liberă asociere în structuri formale şi
informale, precum şi libertatea de întrunire paşnică în limitele
prevăzute de lege.
11. Dreptul la respectarea personalităţii şi individualităţii;
imposibilitatea supunerii copilului la pedepse fizice sau alte
tratamente umilitoare ori degradante. Copilul are dreptul la
respectarea personalităţii şi individualităţii sale şi nu poate fi supus
pedepselor fizice sau alte tratamente umilitoare ori degradante.
12. Dreptul la informare. Copilul este îndrituit să fie
informat despre drepturile sale, precum şi a modalităţilor de
exercitare a acestora.
13. Dreptul de petiţionare. Copilul are dreptul să depună
singur plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale
fundamentale.
14. Drepturile copilului aparţinând unor minorităţi. Copilul
aparţinând unei minorităţi naţionale, etnice, religioase sau
lingvistice are următoarele drepturi: dreptul la viaţă, culturală
proprie; la declararea apartenenţei sale; la practicarea propriei
religii; dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membri
ai comunităţii din care face parte.
258
DREPTUL FAMILIEI
Din categoria drepturi privind mediul familial şi îngrijirea

alternativă285 fac parte:
Dreptul de a creşte alături de părinţi. Copilul are dreptul să
crească alături de părinţii săi. Părinţii copilului au dreptul să
primească informaţiile şi asistenţa de specialitate necesare în
vederea îngrijirii, creşterii şi educării acestuia.
Dreptul de a fi crescut de ambii părinţi: exercitarea
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiei părinteşti. Ambii părinţi sunt
responsabili pentru creşterea copiilor.
Dreptul de a fi crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa
fizică, mentală, spirituală, morală şi socială. Copilul are dreptul să fie
crescut în condiţii care să permită dezvoltarea fizică, mentală,
spirituală, morală şi socială.
Dreptul de a nu fi separat de părinţi. Copilul nu poate fi
separat de părinţi sau de unul dintre ei, împotriva voinţei acestora,
cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub
rezerva revizuirii judiciare şi numai dacă acest lucru este impus de
interesul său superior.
Dreptul la protecţie alternativă. În situaţia în care copilul este
lipsit de protecţia părinţilor săi are dreptul la protecţia alternativă
care include: instituirea tutelei; măsuri de protecţie specială;
adopţia.
Din categoria drepturi referitoare la sănătatea şi
bunăstarea copilului286 fac parte:
Dreptul la sănătate. Copilul are dreptul de a se bucura de
cea mai bună stare de sănătate pe care o poate atinge şi de a

actualizată, Editura Universul Juridic, 2009, p. 224-225.

259
beneficia de serviciile medicale şi de recuperare necesare pentru

asigurarea realizării efective a acestui drept.
Dreptul de a beneficia de un nivel de trai care să permită
dezvoltarea sa sub toate aspectele. Copilul are dreptul de a beneficia de
un nivel de trai care să-i asigure dezvoltarea: morală, fizică,
mentală, spirituală şi socială.
Dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi asigurări sociale.
Copilul are dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi asigurări
sociale, în funcţie de resursele şi de situaţia în care se află şi
persoanele în întreţinerea cărora se găseşte. În situaţia în care nu
se poate realiza satisfacerea nevoilor minime de hrană,
îmbrăcăminte, etc., de părinţi responsabilitatea revine statului prin
autorităţile publice competente.
Dreptul la îngrijire specială a copilului cu handicap. Copilul cu
handicap are dreptul la educaţie, recuperare, compensare,
reabilitare şi integrare, adaptate posibilităţilor proprii, în vederea
dezvoltării personalităţii sale.
4. Din categoria drepturi vizând educaţia, activităţile

recreative şi culturale287 fac parte:
1. Dreptul al educaţie. Copilul are dreptul de a primi o
educaţie care să-i permită dezvoltarea, în condiţii
nediscriminatorii, a aptitudinilor şi personalităţii sale.
2. Dreptul la odihnă şi vacanţă. Copilul trebuie să beneficieze
de timp suficient pentru odihnă şi vacanţă prin participarea în
mod liber la activităţi recreative de natură artistică, sportivă şi
culturală.

260
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Numele de familie al

copiilor din căsătorie şi al copiilor din
afara căsătoriei
2.1. Numele de familie al copilului

Potrivit art. 12 alin.1 din Decretul nr. 31/1954 privitor la
persoanele fizice şi juridice „Orice persoană are dreptul la numele
stabilit sau dobândit potrivit legii”.
Numele cuprinde numele de familie şi prenumele.288
Numele de familie stabileşte legătura persoanei cu o
anumită familie.
Prenumele copilului se stabileşte la data înregistrării
naşterii, pe baza declaraţiei de naştere făcute de către declarantul
naşterii.
2.2. Numele copilului din căsătorie

Potrivit dispoziţiilor art. 62 din Codul familiei şi literaturii
de specialitate289 în privinţa numelui copilului din căsătorie pot
apărea următoarele situaţii:
288 Art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 publicată în

Monitorul Oficial, Partea I, nr. 68 sin 2 februarie 2003 aprobată cu modificări
prin Legea nr. 323/2003 publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 15
iulie 2003 cu modificările şi completările ulterioare.
261
- când părinţii la naşterea copilului au numele de familie

comun copilul va primi numele comun al părinţilor;
- când părinţii nu au nume comun de familie copilul
poate lua fie numele de familie al unuia dintre părinţi,
fie numele lor reunite. În situaţia în care nu se înţeleg ce
nume de familie să ia copilul decide instanţa de judecată
având în vedere interesul minorului;
- numele de familie şi prenumele în cazul copilului găsit,
născut din părinţi necunoscuţi, precum şi în situaţia
copilului abandonat de către mamă în spital, iar
identitatea acesteia nu a fost stabilită în 30 de zile de la
constatarea abandonului, se stabilesc prin dispoziţia
primarului comunei, oraşului, municipiului sau a
sectorului municipiului Bucureşti, în a cărui rază
teritorială a fost găsit copilul ori s-a constata abandonul
acestuia.
Numele copilului se schimbă şi în următoarele situaţii:
- părinţii îşi schimbă pe cale administrativă numele;
- se admite acţiunea în tăgada paternităţii;
- este stabilită filiaţia copilului prin recunoaştere făcută
de o femeie căsătorită;
- prin adopţie, prin desfacerea sau desfiinţarea adopţiei;
- în alte situaţii.
Editura Universul Juridic, 2009, p. 230-231; ., Bacaci. V., C., Dumitrache. C.,
C., Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2009, p.
211-212; A., I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a VII – a, Editura All
Beck, Bucureşti, 2006, pp. 416-418.
262
DREPTUL FAMILIEI
2.3. Numele copilului din afara căsătoriei

În privinţa numelui de familie al copilului din afara
căsătoriei se deosebesc următoarele situaţii:
- când copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de un singur
părinte, primeşte numele de familie al acestuia;
- când copilul îşi stabileşte filiaţia faţă de celălalt părinte,
instanţa judecătorească va da încuviinţare copilului să
poarte numele de familie al părintelui faţă de care şi-a
stabilit ulterior filiaţia;
- când copilul şi-a stabilit filiaţia în acelaşi timp faţă de
ambii părinţi prin recunoaştere, aceştia vor decide, de
comun acord dacă ele va lua numele unuia dintre ei sau
numele lor reunite;
- copilul născut din părinţi necunoscuţi precum şi cel
abandonat de către mamă în spital, iar identitatea
acesteia nu a fost stabilită în termen de 30 de zile de la
constatatrea abandonului va purta numele până la
eventuala stabilire a filiaţiei faţă de unul din părinţi,
numele stabilit prin dispoziţia primarului comunei,
oraşului, municipiului sau a sectorului municipiului
Bucureşti, în a cărui rază teritorială a fost găsit copilul
ori s-a constata abandonul acestuia.
Numele de familie al copilului din afara căsătoriei se poate
modifica, în condiţiile legii, dacă se schimbă starea civilă a
acestuia.
De asemenea, atât numele cât şi prenumele pot fi
schimbate pe cale administrativă în condiţiile Ordonanţei nr.
41/2003.
263
264
DREPTUL FAMILIEI
Titlul VIII. Obligaţia legală de

întreţinere

obligaţia de întreţinere
1.1. Noţiunea de obligaţie legală de
întreţinere şi caracteristicile ei
Prin obligaţie legală de întreţinere se înţelege datoria impusă
de lege, cu sau fără reciprocitate, între anumite persoane fizice de
a-şi asigura, la nevoie, mijloacele necesare traiului, întemeiată pe
principiul solidarităţii familiale290. Obligaţia legală de întreţinere
este reglementată de Codul familiei în art. 86-96.
Obligaţia de întreţinere este o obligaţie imperative
prevăzută de lege, este personală, în principiu reciprocă, se
prestează succesiv, este variabilă şi divizibilă atât pasiv, cât şi
activ.
Obligaţia legală de întreţinere este definită prin următoarele
caracteristici, care o diferenţiază faţă de obligaţiile de drept civil şi
anume:
- obligaţia legală de întreţinere este reglementată prin
Codul familiei, pe când obligaţiile civile constituie
dreptul comun obligaţional şi sunt reglementate de
Codul civil;
- obligaţia legală de întreţinere este instransmisibilă;
290 Bodoaşcă, T, op.cit., p. 546

265
- obligaţia legală de întreţinere nu poate fi pusă pe cale de

compensaţie;
- obligaţia legală de întreţinere este insesizabilă;
- obligaţia legală de întreţinere, datorită caracterului său
strict personal, este considerată o obligaţie intuitu
personae;
- titularul dreptului de întreţinere nu poate renunţa la
dreptul său, pe când în dreptul comun, datorită
principiului disponibilităţii, titularul poate renunţa.
Noţiunea de întreţinere din dreptul familiei, rezultată din
lege, nu trebuie, aşadar, confundată cu noţiunea de întreţinere din
dreptul civil, rezultată din acordul de voinţă al părţilor sau din
voinţa unilaterală a unei persoane şi întâlnită în contractul de
întreţinere, contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de
întreţinere, contractul de donaţie cu clauză de întreţinere, legatul
cu sarcină291.
1.2. Persoanele între care există obligaţia de

întreţinere
Obligaţia legală de întreţinere există numai între acele
persoane expres determinate de lege. Această obligaţie nu poate fi
impusă altor persoane, oricât de evidente ar fi consideraţiile de
echitate şi de morală care ar reclama o altă soluţie. Odată ce sfera
persoanelor este determinată limitativ de lege, nu înseamnă că
această datorie morală nu poate subzista şi între persoane între
care legea nu instituie o obligaţie juridică. Cercul persoanelor
291 Apetrei, Andone, op.cit., p. 89

266
DREPTUL FAMILIEI
obligate legal la întreţinere depinde de felul în care familia este

organizată şi de trăinicia legăturilor dintre membrii ei .
Prin lege s-a instituit obligaţia de întreţinere nu numai
între soţi şi persoane care se află în raporturi de rudenie, ci şi între
persoane care nu sunt nici rude, nici afini, ca de exemplu:
obligaţia celui care a luat un copil spre creştere fără a întocmi
formele legale pentru adopţie, de a acorda întreţinere copilului pe
timpul minorităţii sau obligaţia copilului întreţinut cel puţin 10 ani
de a întreţine pe soţul părintelui său aflat la nevoie.
Codul familiei precizează care sunt persoanele cărora le
revine obligaţia de întreţinere şi cele care sunt îndreptăţite să ceară
îndeplinirea ei. Potrivit dispoziţiei art. 86 alin. 1 Codul familiei
această obligaţie există între următoarele persoane:
a) între soţ şi soţie, în cazul unei căsătorii valabile;
b) între părinţi şi copii, fără a deosebi după cum sunt
aceştia: din căsătorie, din afara căsătoriei, ori dacă aceştia sunt
adoptaţi;
c) între adoptator şi adoptat.
d) între bunici şi nepoţi;
e) între străbunici şi strănepoţi;
f) între fraţi şi surori, fără a deosebi după cum aceştia
provin din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie;
g) între alte persoane prevăzute de lege. Conform
dispoziţiilor speciale cuprinse în Codul familiei, obligaţia de
întreţinere există între următoarele persoane:
- între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfăcută prin
divorţ (art. 41 alin. 1 şi art. 86 alin. 1 Codul familiei);
- între foştii soţi a căror căsătorie a fost desfiinţată, dar la
a cărei încheiere cel puţin unul dintre soţi a fost de bună
credinţă (art. 86 alin. 1 şi art. 24 alin. 1 Codul familiei);
267
- între cel care a luat un copil pentru a-l creşte fără a fi

întocmit formele legale pentru adopţie şi copilul
respectiv (art. 86 alin. 1 şi art. 88 Codul familiei);
- soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt
soţ are obligaţia de întreţinere faţă de acel copil (art. 86
alin. 1 şi art. 87 alin. 1 Codul familiei);
- copilul întreţinut astfel timp de cel puţin 10 ani va putea
fi obligat la întreţinerea părintelui sau care l-a îngrijit
(art. 86 alin. 1 şi art. 87 alin. 2 Codul familiei);
- moştenitorii persoanei care a fost obligată la întreţinerea
unui minor sau l-a întreţinut pe minor fără a avea
obligaţie legală, sunt obligaţi de a presta în continuare
întreţinerea (art. 86 alin. 1 şi art. 96 Codul familiei).
1.3. Ordinea în care se datorează întreţinerea

Persoana îndreptăţită să primească întreţinere nu-şi
poate alege, după plac, partea care este obligată s-o
presteze292. Atunci când întreţinerea este datorată de către
mai multe persoane, ei pot fi obligaţi s-o presteze numai în
ordinea prevăzută de lege. Creditorul îndreptăţit la întreţinere
de la mai mulţi debitori trebuie să o ceară în aceeaşi ordine
prevăzută de lege, adică să o ceară de la primul debitor şi
numai în măsura în care acesta nu o poate presta să o ceară, în
întregime sau în completare, de la al doilea debitor, şi aşa mai
departe, până la îndestulare293.
Dogaru, Ioan, Întreţinere, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul

292
Românesc, Craiova, 1978, p. 54.

293 Albu, Ioan, Dreptul familiei, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

268
DREPTUL FAMILIEI
Ordinea în care se datorează întreţinerea, ţine seama de

legăturile de rudenie, calitatea de soţ, legăturile de familie şi
unele legături asimilate acestora din urmă, fundamentul
obligaţiei constituind criteriul pentru stabilirea acestei ordini.
Luând în considerare faptul că mai multe persoane
sunt obligate să întreţină aceeaşi persoană, art. 89 din Codul
familiei stabileşte ca fiind valabilă următoarea ordine în care
debitorii obligaţiei de întreţinere trebuie să o presteze:
a)înaintea tuturor celor care pot avea calitatea de
debitori, soţii îşi datorează întreţinere;
b)descendentul este obligat la întreţinerea
ascendentului. Dacă ne aflăm în situaţia în care există mai
mulţi descendenţi sau ascendenţi cel în grad de rudenie mai
apropiat datorează întreţinere înaintea debitorului de grad mai
îndepărtat294. Dacă descendenţii în grad mai apropiat nu pot
presta întreţinerea, din lipsă de mijloace, obligaţia revine
descendenţilor de gradul următor, până la epuizarea lor, şi dacă
procedându-se astfel s-a stabilit că nici un descendent nu este
în măsură să presteze întreţinerea, creditorul va fi în măsură să
urmărească pe ascendenţii săi295.
c)Adoptatul are drept de întreţinere, în primul rând,
faţă de adoptator şi apoi faţă de ascendenţii acestuia.
Adoptatul nu are drept de întreţinere faţă de părinţii săi fireşti
şi ascendenţii acestuia.
d)fraţii şi surorile (colaterali) îşi datorează întreţinere
după părinte, dar înaintea bunicilor (ascendenţi ordinari).
Astfel, un copil poate cere întreţinere în ordinea stabilită de
art. 89 Codul familiei mai întâi de la părinţi, apoi fraţilor şi
294 Deak, Francisk, Moştenirea legală, Ed. Academica, Bucureşti, 1996,

p. 86.
295 Dogaru, I., op.cit., p. 55.
269
surorilor, după aceştia putând cere întreţinere bunicilor

(indiferent dacă sunt materni sau paterni) şi, în sfârşit,
străbunicilor. Obligaţia legală de întreţinere este reglementată
nu numai de art. 89 Codul familiei, ci şi de alte articole în care
se stabileşte ordinea de acordare pentru alte categorii de
persoane.
Este posibil ca mai multe persoane să fie obligate să
presteze întreţinere unei singure persoane, situaţie ce este
reglementată de art. 90 alin. 1 Codul familiei în conformitate
cu principiul divizibilităţii. Modul de împărţire a întreţinerii nu
se face după numărul de persoane obligate să o presteze, ci
proporţional cu mijloacele ce au.
Legea prevede unele excepţii de la principiul
divizibilităţii obligaţiei de întreţinere, acesta referindu-se la
solidaritatea debitorilor în prestarea obligaţiilor lor (obligaţii
reglementate în art. 1034-1056 din Codul civil)296.
1)În caz de urgenţă, părintele care are drept de
întreţinere de la mai mulţi copii, poate să pornească acţiunea
împotriva unuia dintre ei, urmând ca cel care a plătit
întreţinerea să se întoarcă împotriva celorlalţi obligaţi, pentru
partea fiecăruia (art. 90 alin. 2 Codul familiei). În cazul în care
cel obligat în primul rând la întreţinere nu are mijloace
îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui care o cere,
instanţa judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane
îndatorate la întreţinere să o completeze în ordinea stabilită de
art. 89 Codul familiei şi art. 91 Codul familiei.
2)Moştenitorii persoanei care a fost obligată la
întreţinerea unui minor sau i-a dat întreţinere fără a avea
obligaţia legală sunt obligaţi solidar la întreţinerea minorului,
296 A se vedea Emese Florian, Dreptul familiei, Ed. Lumina Lex,

270
DREPTUL FAMILIEI
dacă părinţii acestuia sunt decedaţi, dispăruţi ori în nevoi (art.

96 alin. (1)) contribuţia fiecăruia este proporţională cu valoarea
bunurilor moştenite. Dacă un moştenitor a prestat întreţinere,
el are o acţiune de regres împotriva celorlalţi moştenitori297.
3)Obligaţia de întreţinere a părinţilor faţă de copii
minori este o obligaţie solidară. Potrivit dispoziţiilor art. 101 şi
107 Codul familiei, obligaţia de a întreţine pe copiii lor minori
le revine în egală măsură ambilor părinţi. Ea este o obligaţie
insolidum298, care prezintă unele caractere ale obligaţiei
solidare: fiecare părinte este ţinut pentru întreaga întreţinere.
Ceea ce o deosebeşte de obligaţia solidară este faptul
că, între părinţi, în ceea ce priveşte obligaţia lor de a întreţine
pe copiii minori, nu funcţionează reprezentarea reciprocă.
Obligaţia de întreţinere se execută în natură sau prin
plata unei pensii în bani.
297 Francisk Deak, op.cit., p. 86.

298 I. Dogaru, op.cit., p. 60.
271
272
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Condiţiile obligaţiei de

întreţinere
În literatura de specialitate299 s-a afirmat că cererea de
întreţinere este admisibilă dacă persoana care o solicită
îndeplineşte cumulativ următoarele condiţii: se află în stare de
nevoie, este în incapacitatea de a munci şi are o comportare
conformă regulilor de convieţuire socială. Alţi autori mai adaugă
şi o serie de condiţii speciale300. Potrivit lui Emese Florian301 care
analizează condiţiile obligaţiei de întreţinere separat- condiţiile
creditorului obligaţiei şi condiţiile debitorului obligaţiei-, o
persoană este îndreptăţită la întreţinere numai dacă îndeplineşte
cumulativ două cerinţe: se află în stare de nevoie şi cauza stării
sale de nevoie este incapacitatea de a munci.
2.1. Condiţii privitoare la creditorul obligaţiei

de întreţinere
1. Starea de nevoie
În conformitate cu art. 86, alin. (2) C. fam., are drept la
întreţinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinţa
unui câştig din muncă, din cauza incapacităţii de a munci. Se
poate spune că se află în stare de nevoie persoana care fie nu
are venituri materiale provenite din muncă sau produse de
299 Bodoaşcă, T., op.cit., p. 556

300 Vezi Filipescu, I, Filipescu, A, op. cit., p. 487
301 Op.cit., p. 317
273
bunurile sale, fie au venituri, dar acestea sunt neîndestulătoare

pentru a-i asigura existenţa şi un trai decent.
Starea de nevoie se apreciază de la caz la caz, în funcţie
de trebuinţele celui care solicită întreţinerea, deposibilităţile
celui obligat la întreţinere, de nivel de trai general, precum şi
de nivelul de trai pe care cel îndreptăţit l-a avut înainte de
cererea de întreţinere. Starea de nevoie trebuie dovedită, iar
sarcina probei revine persoanei care solicită întreţinerea.
Stabilirea veniturilor şi bunurilor persoanei care solicită
întreţinere se poate face prin orice mijloace de probă,
adeverinţe de venituri, acte autentice, alte înscrisuri sub
semnătură privată, interogatoriu şi chiar proba cu martori.
2. Incapacitatea de a munci
Ca regulă generală, o persoană este îndreptăţită la
întreţinere numai dacă probează faptul că starea de nevoie în care
se află este consecinţa incapacităţii sale de muncă.
Proba incapacităţii se face prin expertiza medico-legală,
certificat medical, în care se va specifica obligatoriu cauza
instalării incapacităţii de a munci, întinderea ei (totală sau parţială),
gravitatea şi timpul cât va dura. Totalitatea acestor aspecte va fi
analizată de către instanţa de judecată care va aprecia şi constata
existenţa incapacităţii de a munci şi va stabili întinderea drepturlui
celui care are calitatea de creditor al obligaţiei de întreţinere. În
situaţia incapacităţii parţiale de muncă întreţinerea se acordă
proporţional cu gradul de incapacitate .
Incapacitatea de a munci poate fi urmarea vârstei
înaintate, a slăbirii puterii de muncă din punct de vedere fizic şi
psihic datorită bătrâneţii. Pierderea caracteristicilor esenţiale
pentru prestarea unei munci de o calitate superioară nu poate fi
274
DREPTUL FAMILIEI
catalogată ca fiind atributul unei anumite vârste şi de aceea nu se

poate stabili o anumită limită a instalării acesteia .
În privinţa problemei dacă vârsta de pensionare atrage
după sine incapacitatea de muncă s-au exprimat două păreri :
- vârsta de pensionare odată împlinită creează prezumţia
de incapacitate de muncă, lucru care trebuie dovedit de
creditorul obligaţiei. Dar această prezumţie poate fi
combătută în următoarele cazuri: persoana care a
împlinit vârsta legală de pensionare poate continua să
lucreze în condiţiile impuse de lege pe postul ocupat
înainte de pensionare, cu o normă întreagă sau cu o
jumătate de normă, poate presta alte servicii, sau poate
înlocui o persoană al cărei serviciu este suspendat o
perioadă (persoanele pensionate pot fi angajate pe o
perioadă de maxim 6 luni).
- la împlinirea vârstei de pensionare nu înseamnă că
persoana a devenit incapabilă de a munci, acest lucru
depinzând de felul şi durata muncii depuse, vârsta de
pensionare stabilită de lege neavând în vedere faptul că
persoana în cauză şi-a pierdut ori şi-a păstrat puterea de
muncă.
În literatura de specialitate s-a făcut precizarea următoare:
pensiile sociale au un alt fundament şi presupun alte mijloace
decât pensiile de întreţinere prevăzute de Codul familiei. Rezultă
că nu se poate considera că, în regula generală, incapacitatea de
muncă rezultă din împlinirea vârstei de pensionare.
Persoanele care au împlinit vârsta de pensionare pot cere
întreţinerea dar cu condiţia dovedirii incapacităţii de muncă. Cu
275
cât persoanele pensionate au o vârstă mai înaintată şi proba

incapacităţii de muncă este simplă, mai convingătoare302.
3. Comportare conformă cu regulile sociale

Unii autori303 reţin şi condiţia comportării conforme cu
regulile sociale ca fiind obligatorie pentru creditorul obligaţiei de
întreţinere. Astfel, se susţine că nu este îndreptăţită să obţină
întreţinere persoana care se face vinovată de fapte grave faţă de
cel care datorează întreţinere. Este, într-un fel, traducerea
nedemnităţii succesorale în dreptul familiei.
Nu este îndreptăţită să obţină întreţinere nici persoana
care, deşi aptă de muncă, datorită viciilor îşi risipeşte mijloacele
necesare traiului.
2.2. Condiţii legale privind pe debitorul

obligaţiei de întreţinere
1. Mijloacele necesare
Mijloacele necesare ale celui obligat la întreţinere cuprind
bunurile şi drepturile patrimoniale. În cazul persoanei căsătorite
se va ţine seama numai de resursele materiale ale obligatului la
întreţinere, nuşi de cele ale soţului sau ale persoanei cu care
gospodăreşte împreună.
Dacă obligaţia de întreţinere se stabileşte în raport cu
veniturile realizate din muncă, la calculul cuantumului acesteia se
302 Emese, F., op.cit., p. 321

276
DREPTUL FAMILIEI
va ţine seama de veniturile nete realizate şi care au caracter de

continuitate.
În literatura juridică s-a stabilit conţinutul noţiunii de
mijloace materiale, ca fiind format din:
- mijloacele băneşti cu caracter periodic şi permanent,
precum salariul, pensia sau profitul obţinut dintr-o
afacere;
- economiile şi bunurile debitorului care îi prisosesc şi
pot fi vândute în scopul prestării întreţinerii;
- alte venituri, precum chiria, dividendele, sume obţinute
din valorificarea drepturilor de autor. Nu pot fi
urmărite: ajutorul de deces, indemnizaţia de sarcină şi
lehuzie, îndemnizaţia pentru creşterea copilului bolnav,
diurnele, bursele de studii, indemnizaţia pentru ore
suplimentare de muncă, sporul de periculozitate,
alocaţiile de stat pentru copii.
- aptitudinea de a munci a debitorului. Dacă debitorul nu
are un câştig din muncă, nici bunuri pe care ar putea să
le vândă, dar este apt de a munci, el poate fi obligat de
instanţa de judecată să presteze întreţinerea datorată,
evitându-se astfel aplicarea eventuală a pedepsei
prevăzute pentru infracţiunea de abandon de familie. În
lipsa altor criterii de stabilire a posibilităţilor materiale
de care dispune debitorul, se va lua în considerare
venitul minim pe economia naţională. Totuşi, persoana
nu poate fi obligată la întreţinere în acele perioade de
timp în care, din cauza unor motive temeinice (este
militar în termen, bolnav sau şomer), nu poate realiza
un venit din muncă304.

277
2. Să nu existe o altă persoană obligată înainte să

dea întreţinere
În această situaţie trebuie examinată ordinea stabilită de
codul familiei la care am făcut trimitere anterior.
278
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 3. Particularităţi privind

persoanele între care există obligaţia
legală de întreţinere
3.1. Obligaţia legală de întreţinere între soţi

(art. 41 alin.1 şi 86 alin.1 C. fam.)
Obligaţia începe o dată cu încheierea căsătoriei şi
durează până la:
- desfacerea căsătoriei prin divorţ, în momentul rămânerii
definitive şi irevocabile a hotărârii de divorţ;
- încetarea căsătoriei prin decesul soţului debitor sau
creditor;
- desfiinţarea căsătoriei prin rămânerea definitivă şi
irevocabilă a hotărârii de anulare sau nulitate a
căsătoriei;
- momentul dispariţiei incapacităţii de a munci a
creditorului;
- momentul dispariţiei stării de nevoie a creditorului;
- momentul în care debitorul nu mai are mijloace
materiale;
- recăsătorirea creditorului.
Şi în cazul obligaţiei de întreţinere între soţi trebuie
îndeplinite cumulative condiţiile obligaţiei de întreţinere.
279
3.2. Obligaţia legală de întreţinere între foştii

soţi (art. 41 alin. 2-5 C. fam.)
Fundamentul obligaţiei de întreţinere între foşti soţi se
află în acele reguli umanitare care impun între persoane ce au fost
legate prin căsătorie în condiţiile legii, un sprijin material la
nevoie305. Obligaţiile generate de dispariţia căsătoriei, în cazul
obligaţiei între foşti soţi sunt reglementate de art. 41 alin. 2-5
Codul familiei, dispoziţiile acestea fiind, de asemenea, aplicabile în
materia căsătoriei putative (art. 24 alin. 1 Codul familiei).
Această obligaţie există dacă fostul soţ se află în stare de
nevoie din cauza incapacităţii de a munci, incapacitate intervenită:
- înainte sau în timpul căsătoriei, stând astfel la baza
promovării unei acţiuni principale în timpul căsătoriei,
dacă soţul nu-l ajută material pe soţul incapacitat, sau a
unei cereri accesorii ori a unei cereri pe cale de
ordonanţă preşedinţială, în cadrul acţiunii de divorţ,
conform art. 6132 C. proc. civ. sau după divorţ, printr-o
acţiune principală;
- ulterior desfacerii căsătoriei, reclamantul trebuind să
dovedească că incapacitatea a intervenit la cel mult un
an de la divorţ şi că există o legătură de cauzalitate între
incapacitatea de a munci şi o împrejurare strâns legată
de căsătorie.
Cuantumul întreţinerii este de cel mult o treime din
venitul net din muncă al fostului soţ. Întreţinerea acordată
305 A se vedea, I.P. Filipescu, Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în
R.D.R. nr. 2/1970, p. 67 şi urm; Al. Bacaci, op.cit., p. 175.

280
DREPTUL FAMILIEI
fostului soţ, împreună cu cea acordată copiilor, nu poate depăşi

jumătate din venitul net din muncă al debitorului.
Durata întreţinerii este, în regulă generală, până la moartea
debitorului sau creditorului ori în funcţie de culpa reţinută la
desfacerea căsătoriei:
- creditorul culpabil la divorţ primeşte întreţinere de la
fostul soţ un an de zile;
- dacă debitorul întreţinerii a fost culpabil la divorţ,
acesta va presta întreţinere fostului soţ tot restul vieţii
acestuia.
3.3.Obligaţia legală de întreţinere între

părinţi şi copii (art. 86 C. fam.)
Această obligaţie este reciprocă. Se pot distinge
următoarele cazuri:
a) Creditorii sunt copiii minori, iar debitorii sunt părinţii
(din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi)
b) Creditorii sunt copiii majori, iar debitorii sunt părinţii
(din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi)
Creditorii trebuie să facă dovada continuării pregătirii
profesionale în învăţământul postliceal sau superior (la cursurile
de zi sau fără frecvenţă, la instituţiile de stat sau particulare, timp
de 3-6 ani). Debitorii trebuie să aibă calitatea de părinte şi să aibă
mijloace materiale suficiente.
281
3.4.Obligaţia legală de întreţinere între bunici

şi nepoţi, bunici şi strănepoţi
Această obligaţie este reciprocă şi are caracter subsidiar.

Bunicii vor fi obligaţi numai în situaţia în care părinţii nepotului
sunt morţi, dispăruţi sau în nevoie, iar străbunicii în ipoteza în
care părinţii şi bunicii nepotului se fală în vreuna din situaţiile
menţionate306. Se pot distinge următoarele cazuri:
a) Creditorii sunt nepoţii minori, iar debitorii sunt bunicii
Un copil minor se poate îndrepta cu o acţiune pentru
plata pensiei de întreţinere în primul rând împotriva părinţilor, în
al doilea rând împotriva fraţilor majori şi abia în al treilea rând
împotriva bunicilor.
b) Creditorii sunt bunicii, iar debitorii sunt nepoţii majori
În acest caz se aplică regulile cu privire la obligaţia de
întreţinere dintre părinţi şi copiii majori.
3.5. Obligaţia legală de întreţinere între fraţi

şi surori
Creditorii trebuie să se afle în stare de nevoie din pricina
incapacităţii de a munci, iar debitorii trebuie să fie primii pe lista
debitorilor şi să aibă mijloace materiale suficiente.

282
DREPTUL FAMILIEI
3.6. Obligaţia legală de întreţinere între

persoanele expres prevăzute de lege (art. 87 C.
fam.)
În cazul în care creditorul este copilul, iar debitorul este
soţul părintelui firesc, copilul trebuie să fie minor. Dacă ar fi
major şi ar continua studiile, creditorul nu ar fi obligat să-i
presteze întreţinere şi după împlinirea vârstei de 18 ani. Părinţii
fireşti ai copilului trebuie să fi decedat, să fie dispăruţi sau să se
afle în stare de nevoie. Soţul părintelui firesc trebuie să fi prestat
în fapt întreţinere copilului, lucru dovedit cu orice mijloace de
probă. Debitorul trebuie să aibă calitatea de soţ al părintelui firesc
al copilului, să aibă mijloace materiale suficiente şi să fi prestat
întreţinere de bună-voie307.
Dacă creditorul este soţul părintelui firesc, iar debitorul
este copilul major, obligaţia devine reciprocă în cazul în care
întreţinerea prestată de soţul părintelui firesc s-a întins pe cel
puţin 10 ani.
În cazul în care creditorul este copilul luat în creştere, fără
a se fi întocmit formele legale pentru adopţia sa, iar debitorul este
persoana care l-a luat în creştere, fără să-l fi adoptat, creditorul
trebuie să fie minor, iar părinţii săi trebuie să fi decedat, să fie
dispăruţi sau să se afle în stare de nevoie. Obligaţia de întreţinere
încetează la împlinirea vârstei de 18 ani de către copil.
În cazul în care creditorii sunt părinţii, iar debitorii sunt
copiii din căsătoria desfiinţată se aplică dispoziţiile privind copiii
din căsătorie.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi a căror căsătorie a
fost desfiinţată este reglementată de normele din materia

283
divorţului pentru soţul de bună-credinţă la încheierea căsătoriei.

Obligaţia de întreţinere ce revine moştenitorului persoanei care a
fost obligată la întreţinerea unui minor faţă de acesta sau care,
fără a avea obligaţia legală, i-a dat această întreţinere există numai
pe timpul cât cel întreţinut este minor, dacă părinţii acestuia au
murit, sunt dispăruţi sau se află în stare de nevoie, şi numai în
măsura valorii bunurilor moştenite308. Dacă sunt mai mulţi
moştenitori, obligaţia este solidară, iar partea contributivă a
fiecărui moştenitor este proporţională cu valoarea bunurilor
moştenite.
308 idem
284
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 4 Executarea şi încetarea

obligaţiei de întreţinere
4.1. Executarea obligaţiei de întreţinere

Întreţinerea este prin natura ei o obligaţie cu executare
succesivă, prin prestarea la anumite intervale de timp, de regulă
lunar, a celor necesare traiului, când executarea se face în
natură, sau a sumelor de bani stabilite când executarea se face
prin echivalent. Instanţei de judecată îi revine obligaţia de a
stabili prin sentinţă următoarele elemente: cuantumul
întreţinerii, felul ei, perioadele de timp în care se prestează
întreţinerea. Pentru îngrijirea în natură instanţa stabileşte de
regulă ca prestarea să se facă lunar sau trimestrial, iar pentru
plata în bani, lunar.
Depunerea unei sume globale de către soţul debitor
constituie o garanţie de executare prin beneficiar, de exemplu
un libret C.E.C. pe numele debitorului, iar clauza de retragere
la anumite date succesive în timp, păstrează caracterul comun,
periodic, al pensiei de întreţinere, asigurându-se astfel
satisfacerea nevoilor actuale ale creditorului.
Întreţinerea se datorează numai pentru viitor, data de
la care debitorul prestează întreţinere fiind data formulării
cererii de chemare în judecată. În cazul obligaţiei de întreţinere
dintre părinţi şi copii, dacă se face dovada că, din culpa unuia
dintre părinţi, nu a fost promovată acţiunea în stabilirea
pensiei de întreţinere, aceasta va fi datorată retroactiv.
285
Obligaţia de întreţinere poate constitui obiectul unei

cereri principale sau a unei cereri accesorii în cadrul acţiunii de
divorţ, pentru obligaţia de întreţinere dintre foştii soţi sau
dintre părinţi şi copii, în cadrul acţiunii de stabilire a
paternităţii copilului din afara căsătoriei şi din cadrul acţiunii în
nulitatea căsătoriei, între foştii soţi, dacă unul este de bună-
credinţă, şi între părinţi şi copii.
Instanţa competentă este judecătoria în a cărei rază
teritorială se află pârâtul (debitorul întreţinerii), cu excepţia
cazului în care reclamantul este minor, când este competentă
judecătoria în rază teritorială îşi are domiciliul minorul.
Calitatea de reclamant revine creditorului obligaţiei de
întreţinere, adică persoanei care se află în stare de nevoie. Dacă
acesta este minor, va fi reprezentat de mamă sau de tutore.
Calitatea de pârât revine debitorului întreţinerii, persoană care
trebuie să fie prima obligată la prestarea întreţinerii.
Având în vedere că este vorba de o situaţie de fapt,
reclamantul trebuie să probeze cu orice mijloc de probă
(înscrisuri, martori, adeverinţe medicale) starea de nevoie şi
incapacitatea de a munci.
În cuprinsul hotărârii, judecătorul trebuie să prevadă
cuantumul întreţinerii, felul ei şi perioada de timp în care se va
presta. Hotărârea se dă cu drept de apel în termen de 15 zile.
Acţiunea de majorare, micşorare sau încetare a întreţinerii
poate fi promovată când intervin modificări în starea creditorului
sau a debitorului. Astfel, dacă veniturile debitorului cresc,
creditorul poate formula o acţiune de creştere a pensiei de
întreţinere. Dacă debitorul nu mai are mijloace materiale, acesta
poate solicita încetarea întreţinerii.
În materia obligaţiei de întreţinere nu operează autoritatea
de lucru judecat, adică între aceleaşi părţi poate avea loc un nou
proces, având acelaşi obiect (pensia de întreţinere).
286
DREPTUL FAMILIEI
4.2. Încetarea obligaţiei de întreţinere
1. Cauze generale
Obligaţia de întreţinere poate lua sfârşit dacă intervine
una din următoarele cauze:
- încetează raportul juridic de căsătorie sau rudenie pe
care se întemeiază obligaţia de întreţinere;
- încetează una din condiţiile generale prevăzute de lege
pentru acordarea întreţinerii;
Conform art. 86 alin. 2 şi art. 94 alin. 1 din Codul familiei,
obligaţia de întreţinere se stinge dacă încetează starea de nevoie a
creditorului sau dacă creditorul şi-a redobândit capacitatea de a
munci.
Starea de nevoie în care se află creditorul se datoreşte
incapacităţii de a munci a acestuia. Deci, pentru a-l obliga pe
debitor la plata întreţinerii creditorul întreţinerii trebuie să facă
dovada incapacităţii sale de muncă şi a stării de nevoie în care se
află. Dacă incapacitatea totală se schimbă în incapacitate parţială,
obligaţia de întreţinere nu încetează, ci se modifică doar
cuantumul pensiei, în raport de veniturile dobândite ca urmare a
însănătoşirii. Dacă persoana aflată în nevoie încetează a mai fi
incapabilă de a munci, obligaţia de întreţinere încetează deoarece
nimeni nu poate trăi nejustificat din munca altuia309.
De asemenea, obligaţia de întreţinere se stinge dacă
mijloacele debitorului obligaţiei de întreţinere nu-i mai permit
acordarea ei (art. 94 alin. 1 din Codul familiei). Condiţiile cerute
de lege pentru existenţa obligaţiei de întreţinere trebuiesc
îndeplinite cumulativ atât în ce priveşte pe debitor cât şi pe
309 I.P. Filipescu, op.cit., p. 494.

287
creditor. Nu poate fi obligat la prestaţia întreţinerii debitorul care

el însuşi se află în nevoie.
Moartea creditorului sau a debitorului. Potrivit art. 95 din
Codul familiei, obligaţia de întreţinere se stinge prin moartea
debitorului sau a celui îndreptăţit la pensia de întreţinere. Din
conţinutul acestui text reiese că obligaţia de întreţinere are un
caracter personal, singura excepţie de la această regulă, conform
căreia întreţinerea se stinge prin moartea debitorului, fiind
prevăzută de art. 96 din Codul familiei;
Expirarea termenului pentru care obligaţia de întreţinere a
fost prevăzută de lege. Art. 41 alin. 2 din Codul familiei prevede
că trecerea unui an de la data rămânerii definitive a hotărârii de
divorţ determină încetarea obligaţiei de întreţinere în favoarea
soţului culpabil de desfacerea căsătoriei.
Unele din cauzele de stingere a obligaţiei enumerate mai
sus sunt prevăzute expres de lege (de exemplu, moartea
debitorului obligaţiei este prevăzută de art. 95 din Codul familiei),
iar altele reies implicit din îndeplinirea unor condiţii specifice
obligaţiei de întreţinere.
2. Cauze speciale
Conform art. 41 alin. 1 din Codul familiei, “până la
desfacerea căsătoriei în condiţiile prevăzute de art. 39, soţii îşi
datorează întreţinere”.
Temeiul obligaţiei de întreţinere între soţi îl constituie nu
numai dispoziţiile art.41 alin. 1 ci şi dispoziţiile art. 86 alin. 1 din
Codul familiei, el nemaiexistând după desfacerea căsătoriei când
dispare uniunea conjugală dintre soţi.
Obligaţia de întreţinere între foştii soţi, în afara cazurilor
generale de stingere, încetează fie prin recăsătorirea creditorului
288
DREPTUL FAMILIEI
întreţinerii (art. 41 alin. 3 din Codul familiei), fie prin trecerea

unui an de la data desfacerii căsătoriei, când creditorul întreţinerii
este vinovat de desfacerea căsătoriei prin divorţ (art. 41 alin. 3 din
Codul familiei).
289
290
DREPTUL FAMILIEI
Titlul XIX. Ocrotirea părintească

ocrotirea părintească
1.1. Noţiunea de ocrotire părintească
Ocrotirea părintească reprezintă instituţia juridică alcătuită
din totalitatea normelor juridice ce reglementează drepturile şi
obligaţiile părinţilor în legătură cu persoana şi bunurile
copilului310.
Ocrotirea minorului se realizează fie prin părinţii lui, fie
prin tutore. Minorii mai sunt ocrotiţi prin instituţia adopţiei,
curatelei minorului şi a instituţiei juridice privind pe minorul
interzis.
Noul cod civil a introdus noţiunea de autoritate
părintească, similară, din punct de vedere al conţinutului, celei de
ocrotire părintească din codul familiei.
Exercitarea ocrotirii părinteşti cu privire la persoana şi
bunurile copilului presupune îndeplinirea a două condiţii
cumulative. În primul rând, este vorba despre capacitatea deplnă
de exerciţiu a părintelui. Astfel, dacă unul din părinţi este decedat,
decăzut din drepturile părinteşti, pus sub interdicţie sau se află în
neputiinţa de a-şi manifesta voinţa, celălalt părinte va prelua
integral sarcina ocrotirii minorului. În al doilea rând, beneficiarul
ocrotirii nu poate fi decât o persoană care nu a împlinit 18 ani şi
nici nu a dobândit deplinătatea capacităţii de exerciţiu.
Capacitatea de exerciţiu deplină începe când persoana devine
310 Bodoaşcă, T, op.cit., p. 593

291
majoră şi reprezintă aptitudinea persoanei de a încheia singură

acte juridice. Există şi o capacitate de exerciţiu anticipată (pentru
motive temeinice, instanţa tutelară poate recunoaşte minorului
care a împlinit vârsta de 16 ani capacitatea deplină de exerciţiu) şi
o capacitate de exerciţiu restrânsă (a minorului care a împlinit 14 ani).
În cazul în care minorul este căsătorit, acesta dobândeşte prin acest
act capacitate deplină de exerciţiu.
Principiile generale ale ocrotirii părinteşti

Instituţia ocrotirii părinteşti presupune existenţa
următoarelor principii:
Principiul primordialităţii responsabilităţii părinţilor
pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului. Una din
expresiile acestui principiu este aceea că, în deplin acord cu
dreptul copilului de a creşte alături de copilul său, el nu poate fi
separat de părinţi sau de unul dintre ei împotriva voinţei acestora,
cu excepţia cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege.
Principiul exercitării ocrotirii părinteşti numai în interesul
superior al copilului. Noţiunea de interes al copilului include un
inters superior obştesc311, iar aprecierea interesului minorului se
va face în cadrul dispoziţiilor legale.
Principiul asimilării depline a condiţiei juridice a copilului
din afara căsătoriei cu aceea a copilului din căsătorie, a condiţiei
juridice a copilului adoptat cu aceea a copilului firesc.
Principiul egalităţii părinţilor în exercitarea ocrotirii
părinteşti. Ori de câte ori există neînţelegeri între părinţi cu privire
la exercitarea drepturilor sau îndeplinirea atribuţiilor părinteşti,
311 Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, editura
All Beck, Bucureşti, 2002, p. 546

292
DREPTUL FAMILIEI
instanţa de tutelă, după ce îi ascultă pe părinţi şi luând în

considerare concluziile anchetei psihosociale, hotărăşte potrivit
interesului superior al copilului.
Principiul independenţei patrimoniale dintre părinţi şi
copil. Părintele nu are niciun drept asupra bunurilor copilului şi
nici copilul asupra bunurilor părintelui, afară de dreptul la
moştenire şi obligaţia de întreţinere.
Principiul înfăptuirii ocrotirii părinteşzi sub supravegherea
şi cu sprijinul instituţiilor şi al autorităţilor publice cu atribuţii în
domeniul protecţiei drepturilor copilului.
293
294
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Drepturile şi îndatoririle

părinteşti
2.1. Drepturile şi îndatoririle părinteşti cu

privire la persoana copilului
Legăturile personale dintre un părinte şi copilul său
reprezintă un element fundamental al vieţii de familie, chiar dacă
relaţia dintre părinţi s-a schimbat. Drepturile şi îndatoririle
părinteşti sunt recunoscute privitor la persoana copilului, precum
şi privitor la patrimoniul acestuia312. Distincţia între cele două
categorii de drepturi este utilă, mai ales în cazul scindării ocrotirii
părinteşti.
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul,
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi
intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea profesională a
acestuia, potrivit propriilor lor convingeri, însuşirilor şi nevoilor
copilului. Ei sunt datori să dea acestuia orientarea şi sfaturile
necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le
recunoaşte acestuia. Toate atributele calităţii de părinte sunt
instrumente subordonate aceleaiaşi finalităţi- creşterea copilului.
Părinţii au îndatorirea de a creşte copilul în condiţii care
să asigure dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi
socială în mod armonios. Creşterea şi educarea copilului minor
trebuie să se facă în conformitate cu interesele generale ale
societăţii şi cu ordinea de drept313. Pentru realizarea acestor
312Florian, Emese, op.cit., p. 412

313 Bacaci, Dumitrache, Hageanu, Dreptul familiei, editura All Beck,
Bucureşti, 2005, p. 321
295
scopuri părinţii trebuie să folosească metoda cooperării cu

minorul şi trebuie să înncerce să îl educe astfel încât copilul să fie
singur în măsură să discearnă între bine şi rău. Măsurile
disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât cu respectarea
demnităţii copilului.
Cheltuielile necesare pentru îndeplinirea acestor îndatoriri,
în măsura în care nu se suportă de către stat şi dacă copilul nu are
venituri revin părinţilor. Creşterea copilului reprezintă pentru
părinţi nu numai o îndatorire, ci şi un drept.
Părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai
drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la persoana copilului.
Drepturile şi îndatoririle cu privire la bunurile copilului revin
tutorelui sau, după caz, altei persoane, în condiţiile legii.
Părinţii aleg prenumele şi, când este cazul, numele de
familie al minorului, în condiţiile legii. Alegerea prenumelui de
către părinţi intră în cadrul noţiunii de „viaţă privată”, aşa cum
este ea definită de art. 8 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului. Astfel, refuzul ofiţerului de stare civilă de a înregistra
acel prenume constituie în mod manifest o ingerinţă neadmisă de
Convenţie314.
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de supraveghere a
copilului minor şi sunt reprezentanţi legali ai copilului. Această
îndatorire are ca obiect protejarea copilului de orice i-ar putea
ameninţa sănătatea şi viaţa. Printr-o decizie de practică
judiciară315, s-a statuat că examinarea scuzelor invocate de către
părinte, spre a fi apăraţi de daune este lăsată la aprecierea
314 Bîrsan, Corneliu, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, vol. I,
Drepturi şi libertăţi, editura CH Beck, 2005, p. 604

315 Dec. din 18 ianuarie 1890 a Trib. Teleorman, în C. Hamangiu, N.
Georgean, Codul Civil adnotat, vol. II, Ed. Librăriei Universala, Alcalay & Co, p.
506-507
296
DREPTUL FAMILIEI
judecătorului fondului, şi este fără îndoială că absenţa involuntară

şi neprevăzută a părintelui în momentul săvârşirii faptei reprezintă
o scuză destul de îndestulătoare pentru a-l pune la adăpost de
orice răspundere, pe cât timp nu se poate imputa părintelui vreo
greşeală, neglijenţă sau neprevedere din parte-i care să fi precedat
acţiunea copilului. Această decizie consacră practic
fundamentarea răspunderii părinţilor pe obligaţia de
supraveghere316.
Potrivit art. 100 alin. (1) din C. fam, copilul minor
locuieşte împreună cu părinţii săi, iar potrivit art. 14 alin. (1) din
Decretul nr. 31/1954, domiciliul minorului este la părinţii săi/sau
la acela dintre părinţi la care locuieşte în mod statornic. Dacă
părinţii nu locuiesc împreună, aceştia pot stabili de comun acord
locuinţa copilului. În caz de neînţelegere între părinţi, instanţa
hotărăşte, ascultându-l şi pe copil, dacă acesta a împlinit 10 ani.
Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul
de a avea legături personale cu minorul la locuinţa acestuia. Dacă
afectează exerciţiul autorităţii sau al unor drepturi părinteşti,
schimbarea locuinţei copilului, împreună cu părintele la care
locuieşte, nu poate avea loc decât cu acordul prealabil al celuilalt
părinte. În caz de neînţelegere între părinţi hotărăşte instanţa.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani îşi poate proba
domiciliul legal cu cartea de identitate, sau, dacă este necesar se
poate folosi şi hotărârea judecătorească de încredinţare sau
316 În acelaşi sens, Plenul T.S., dec. de îndrumare nr. 6/1973, în
Colecţie de decizii pe anul 1973, p. 52, în care se motivează că „dacă s-a exercitat o
supraveghere corespunzătoare, părinţii vor răspunde”, T.S., dec. nr. 296/1962,
în Colecţie de decizii pe anul 1962, Trib. Neamţ, dec. penală nr. 15/1970, în R.R.D
nr. 7/1970.
297
reîncredinţare a minorului317. Copilul care a împlinit vârsta de 14

ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă, poate cere părinţilor
săi să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii profesionale ori
locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale
profesionale. Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa
de tutelă, iar aceasta hotărăşte pe baza raportului de anchetă
psihosocială. Ascultarea copilului este obligatorie.
Conform art. 103 alin. 1 C. fam., părinţii au dreptul să
ceară înapoierea copilului de la orice persoană care îl ţine fără
drept. Însă, instanţa poate respinge cererea lor dacă costată că
înapoierea copilului este contrară intereselor acestuia, minorul de
10 ani fiind ascultat în acest sens. Când soluţia este în sensul
respingerii cererii, aceeaşi instanţă poate dispune încredinţarea
copilului spre creştere şi educare persoanei la care se află, dacă
exsită o cerere reconvenţională în acest sens.
Art. 107 din codul familiei consacră obligaţia de
întreţinere a copilului minor de către părinţi. Această obligaţie
ocupă prin finalitatea sa un loc central în cadrul raporturilor
patrimoniale dintre părinţi şi copii, întrucât ea a fost instituită în
special pentru a asigura bune condiţii materiale de creştere şi de
educare minorilor318. Cel mai adesea, întreţinerea copilului se
înfăptuieşte voluntar şi natural, prin chiar faptul convieţuirii în
cadrul aceleiaşi familii.
Obligaţia legală de întreţinere este definită în doctrină ca
fiind îndatorirea stabilită de lege în sarcina unei persoane de a
acorda altei persoane, care se află în stare de nevoie din cauza
incapacităţii de a munci, mijloacele necesare traiului, adică nu
doar alimente, ci şi locuinţă, îmbrăcăminte, medicamente,
317 Boroi, G., Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck, Buc.,
2001, p. 242-243.
318 A. Bacaci, V-C. Dumitrache, C. Hageanu, op.cit., p. 275
298
DREPTUL FAMILIEI
satisfacerea nevoilor spirituale, precum şi – în cazul obligaţiei de

întreţinere a părinţilor faţă de copiii lor minori – mijloacele pentru
educarea, învăţătura şi pregătirea lor profesională319. Această
obligaţie are un caracter legal şi personal, există numai între
persoanele expres prevăzute de lege, este, de regulă, reciprocă, şi
se caracterizează prin faptul că este succesivă, variabilă şi
divizibilă, atât activ, cât şi pasiv.
Obligaţia de întreţinere a copilului minor sau a copilului
major aflat în continuarea studiilor, are un conţinut mai complex
decât obligaţia de întreţinere în general. Aceasta este o aplicare a
principiului că întreţinerea se datorează potrivit cu nevoile celui
care o cere, iar nevoile speciale ale minorului reclamă cheltuieli ce
nu se regăsesc la persoanele majore. Ea poate să cuprindă şi
asigurarea unui spaţiu locativ, lipsa folosinţei unei locuinţe putând
face practic imposibilă îngrijirea unui copil320.
Dacă minorul are un venit propriu care nu este
îndestulător, părinţii au obligaţia de a-i asigura condiţiile necesare
pentru creşterea, educarea şi pregătirea sa profesională. Dacă
copilul, devenit major, îşi continuă studiile, părinţii au obligaţia de
a-l întreţine până la terminarea acestora, cu condiţia ca majorul să
nu depăşească vârsta de 26 de ani. În caz de neînţelegere,
întinderea obligaţiei de întreţinere, felurile şi modalităţile
executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se
stabilesc de instanţa de tutelă pe baza raportului anchetei
psihosociale.
Referitor la copilul din căsătorie, problema întreţinerii se
pune doar când relaţiile de familie sunt compromise, iar părinţii
sunt despărţiţi în fapt sau chiar divorţaţi. În aceste cazuri,
părintele la care nu locuieşte minorul sau căruia nu i-a fost
319 Apetrei I, Andone R, op.cit., p. 89

320 idem
299
încredinţat spre creştere şi educare, îşi va îndeplini obligaţia de

întreţinere prin plata unei sume de bani.
Părintele din afara căsătoriei va datora întreţinere numai
dacă s-a stabilit filiaţia faţă de el. O dată cu acţiunea pentru
stabilirea paternităţii faţă de tatăl din afara căsătoriei se poate cere
şi pensie de întreţinere pe seama copilului minor, numai că, în
acest caz, ea devine exigibilă la rămânerea definitivă a hotărârii
prin care s-a stabilit paternitatea. Data de la care pensia se acordă,
în cazul admiterii acţiunii de stabilire a paternităţii din afara
căsătoriei, este data introducerii acţiunii321. Dacă prin cererea de
stabilire a paternităţii, ca şi prin cea de divorţ, cazurile fiind
similare, nu s-a solicitat pensia de întreţinere, instanţa se va
pronunţa din oficiu şi asupra acesteia, acordând-o când este cazul,
tot de la data introducerii acţiunii.
În cazul în care părinţii minorului din cauze independente
de voinţa lor nu dispun de mijloace materiale sau acestea sunt
insuficiente, bunicii pot fi obligaţi la întreţinerea minorilor sau alte
persoane.
Pentru copilul adoptat, debitor al obligaţiei de întreţinere
este adoptatorul şi nu părinţii fireşti, afară de cazul în care
adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, când ambii
sunt ţinuţi a presta întreţinere copilului minor.
Întrucât în urma adopţiei rudeniei fireşti i se substituie
rudenia civilă, obligaţia de întreţinere între adoptat şi rudele sale
fireşti încetează şi ia naştere o nouă obligaţie între adoptat şi
rudele sale din adopţie. Obligaţia are aceleaşi caractere şi
funcţionează în aceleaşi condiţii, ca aceea dintre părinţii fireşti şi
copii.
321 Idem, p. 276

300
DREPTUL FAMILIEI
La desfacerea adopţiei sau în cazul nulităţii acesteia,

părinţii fireşti ai copilului redobândesc drepturile şi obligaţiile
părinteşti, deci şi obligaţia de întreţinere322.
Părintele decăzut din drepturile părinteşti este de
asemenea obligat a presta întreţinerea copilului minor precum şi
adoptatorul decăzut din drepturile părinteşti. Situaţia este aceeaşi
şi în cazul părintelui pus sub interdicţie.
2.2. Îndatoririle părinteşti privitoare la

bunurile copilului
În conformitate cu art. 105 din codul familiei, părinţii
administrează bunurile copilui fără a fi necesară încuviinţarea
prealabilă a autorităţii tutelare. Potrivit art. 129 alin (2) C.fam.,
părintele, asemenea tutorelui, este oprit să încheie orice acte care
ar depăşi dreptul de administrare a patrimoniului copilului, fără
prealabila încuviinţare a autorităţii tutelare. Sensul atribuit noţiunii
de «administrare a bunurilor copilului» excede actelor de
administrare propriu-zise, pentru că, alături de acestea, absoarbe
actele de conservare precum şi, în anumite limite, actele de
dispoziţie323. Sunt acte de administrare acelea care tind la
exploatarea normală a patrimoniului şi la întebuinţarea veniturilor.
Actele propriu-zis de dispoziţie, cu titlu oneros sau gratuit, prin
care un drept este scos din patrimoniu (temporar sau definitiv,
parţial sau total) presupun maximum de exigenţă când au ca
obiect bunuri ale persoanei lipsită de deplina capacitate de
322 art. 22 alin. (4) din Ordonanţa de Urgenţă nr. 25/1997 aprobată
prin Legea nr. 87/1998.
323 Dacă prin finalitatea lor acestea constituie acte de administrare a
patrimoniului.
301
exerciţiu. Ca regulă, orice act care depăşeşte graniţa dreptului de

administrare preuspune îcuviinţarea prealabilă a autorităţii
tutelare. Conform art. 130 C. fam., încuviinţarea se va da pentru
fiecare act în parte şi numai dacă actul răspunde unei nevoi sau
prezintă un folos neîndoilenic pentru copil. Ca şitutorii, părinţii
sunt răspunzători pentru pagubele pricinuite minorilor cu ocazia
administrării bunurilor acestora.
Părinţii au dreptul şi obligaţia de a-l reprezenta pe copil
sau de a-i încuviinţa actele juridice. Până la împlinirea vârstei de
14 ani, când minorul dobândeşte capacitatea de exerciţiu
restrânsă, el este reprezentat în actele sale juridice de către părinţi.
În sistemul codului familiei, ocrotitorului îi sunt interzise o serie
de acte juridice cu efecte posibil păgubitoare pentru minor. Astfel,
sub sancţiunea nulităţii relative, nu pot fi încheiate acte juridice
între părinţii, rudele în linie dreaptă, fraţii sau surorile părinţilor,
pe de o parte şi copil pe de altă parte. De asemenea, părinele nu
poate face donaţii în numele copilului şi nici să garanteze obligaţia
altuia.
După împlinirea vârstei de 14 ani şi până la dobândirea
capacităţii depline de exerciţiu, copilul îşi exercită drepturile şi îşi
îndeplineşte obligaţiile personal, însă numai dacă are încuviinţarea
prealabilă a ocrotitorului legal. Acele acte pentru a căror valabilă
încheiere părintele era obligat să solicite încuviinţarea prealabilă a
autorităţii tutelare, după dobândirea capacităţii restrânse de
exerciţiu, presupun, alături de încuviinţarea prealabilă a părinţilor
şi încuviinţarea autorităţii tutelare.
Ocrotirea părintească a copilului cu capacitate restrânsă
de exerciţiu se manifestă şi în legătură cu exercitarea drepturilor
procesuale ale acestuia. În situaţia acestor acte, este necesară
asistarea copilului pe întreaga durată a procesului. În ceea ce
priveşte încălcarea drepturilor sale fundamentale, copilul are
dreptul să depună singur plângeri.
302
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 3. Exercitarea autorităţii

părinteşti
Drepturile şi îndatoririle privitoare la persoana şi bunurile
copilului sunt recunoscute ambilor părinţi, fireşti sau adoptivi,
fără deosebire după cum părinţii sunt sau nu căsătoriţi între ei.
Din principiul egalităţii părinţilor cât priveşte drepturile şi
îndatoririle părinteşti rezultă că măsurile privitoare la persoana şi
bunurile copilului se iau de către părinţi, de comun acord.
3.1. Ocrotirea copilului minor de către un

singur părinte
Situaţiile în care nu este posibil ca un copil să fie ocrotit
de ambii părinţi sunt reglementate de art. 98 C. fam.
Moartea unuia dintre părinţi. În situaţia morţii unuia dintre
părinţi, ocrotirea minorului revine părintelui rămas în viaţă.
Situaţia este aceeaşi când unul dintre părinţi este declarat mort
prin hotărâre judecătorească. O astfel de hotărâre instituie
prezumpţia că dispărutul a decedat la data stabilită prin hotărârea
judecătorească şi nu la data la care hotărârea rămâne definitivă. În
această situaţie, problema ocrotirii părinteşti se pune numai
pentru copiii minori concepuţi până la data morţii. La fel, şi un
copil din afara căsătoriei, conceput după data rămânerii definitive
a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, nu poate fi socotit
303
al bărbatului declarat mort324. În cazul reapariţiei celui declarat

mort şi a anulării hotărârii declarative, părintele recapătă exerciţiul
drepturilor părinteşti.
Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti. Legislaţia îi
oferă copilului dreptul de a fi protejat împotriva oricăror forme
de violenţă, abuz, rele tratamente sau neglijenţă. Este de
competenţa instanţei de tutelă, la cererea autorităţilor
administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului,
să pronunţe decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă
părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului
prin rele tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau
stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în
îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a
interesului superior al copilului. Decăderea se pronunţă, deci,
doar atunci când se înregistrează unul din cazurile menţionate mai
sus. În cauza Calmanovici contra României (iulie 2008), CEDO a
apreciat că decăderea din drepturile părinteşti a persoanelor
condamnate penal nu se poate aplica fără o evaluare corectă a
speţei, această sancţiune fiind operabilă numai atunci când se
impune325. Cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe
baza raprtului de anchetă psihosocială. Participarea procurorului
la şedinţa de judecată este obligatorie. Decăderea din exerciţiul
drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra tuturor
copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii. Cu toate acestea,
instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumite
dreturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel,
nu sunt primejduite creşterea, educrea, învăţarea şi pregătirea
profesională a copiilor. În cazul în care, după decăderea din
324Filipescu, op.cit., p. 547

325Petraru, Roxana, Protecţia drepturilor fundamentale ale omului în
jurisprudenţa CEDO, Editura Lumen, 2009, p. 76
304
DREPTUL FAMILIEI
exerciţiul drepturilor părinteşti, copilul se află în situaţia de a fi

lipsit de îngrijirea ambilor părinţilor, se instituie tutela. Instanţa
redă părintelui exerciţiul drepturilor părinteşti, dacă au încetat
împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul acestora şi
dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi
dezvoltarea copilului. Până la soluţionarea cererii, instanţa poate
îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă
aceasta este în interesul superior al copilului
Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi
Unul dintre părinţi este în imposibilitatea, din orice împrejurare, de
a-şi manifesta voinţa. Situaţiile în care acest text poate fi aplicabil
sunt diferite. Spre exemplificare, amintim situaţia dispariţiei unui
părinte, condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de
libertate sau contrarietatea de interese dintre minor şi părinţii săi.
Delegarea exerciţiului drepturilor părinteşti. În acest context
trebuie să ne referim la declararea judecătorească a abandonului
de copil, caz în care exerciţiul drepturilor părinteşti se deleagă
instituţiei de ocrotire socială sau medicală de stat, instituţiei
private legal constituite sau unei alte persoane în condiţiile legii.
3.2. Cazuri în care ocrotirea părintească nu

revine în mod egal ambilor părinţi
Desfacerea căsătoriei prin divorţ
În cazul divorţului, instanţa judecătorească este obligată să
se pronunţe şi asupra încredinţării copilului minor. Astfel,
părintele divorţat căruia i s-a încredinţat copilul exercită, cu
privire la acesta, drepturile părinteşti. Celălalt părinte are dreptul
de a avea legături personale cu minorul, precum şi dreptul de a
veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională
a acestuia.
305
Desfiinţarea căsătoriei
Nulitatea căsătoriei nu produce efecte împotriva copiilor
din respectiva căsătorie. În ceea ce priveşte reglementarea
relaţiilor dintre părinţi şi copii, se vor aplica regulile privitoare la
divorţ.
Încredinţarea copilului din afara căsătoriei
În cazul în care filiaţia copilului din afara căsătoriei a fost
stabilită faţă de ambii părinţi, încredinţarea lui, precum şi
contribuţia părinţilor la cheltuielile de creştere, educare şi
pregătire profesională se vor face potrivit dispoziţiilor aplicabile
divorţului.
Cazuri în care ocrotirea părintească revine numai în parte

părinţilor
Desfacerea căsătoriei prin divorţ

În acest caz, încredinţarea copiilor se poate face, dacă
există motive temeinice, altor persoane decât părinţii sau unor
instituţii de ocrotire. În această situaţie, persoana sau instituţia
respectivă va avea numai drepturile şi îndatoririle părinteşti cu
privire la persoana copilului. Dreptul de administrare a bunurilor,
de reprezentare sau de încuviinţare a actelor minorului revine
părintelui desemnat prin hotărârea judecătorească. Celălalt părinte
are dreptul de a avea legături personale cu minorul, precum şi
dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea
profesională a acestuia.
Desfiinţarea căsătoriei
Încredinţarea copilului din afara căsătoriei
Încredinţarea copilului din căsătorie
Persoanele fizice sau juridice cărora le-a fost încredinţat
copilul au faţă de acesta numai drepturile şi obligaţiile ce revin
parinţilor cu privire la persoana acestuia. Pe durata încredinţării,
306
DREPTUL FAMILIEI
domiciliul copilului este la persoanele cărora le-a fost incredinţat.

Educaţia şcolară a copilului nu poate fi schimbată decât în
interesul acestuia. Credinţa religioasă în care a fost educat copilul
nu se poate schimba decât în cazuri excepţionale, cu aprobarea
speciala a comisiei.
Exercitarea dreptului de a încheia acte juridice în numele
copilului încredinţat ori încuviinţarea încheierii acestor acte se
face de către comisia pentru protecţia copilului, în condiţiile legii.
Dreptul de a administra bunurile copilului se exercită de
comisie, care îl poate delega serviciului public specializat sau
persoanei ori organismului privat autorizat, căruia copilul i-a fost
încredinţat. Comisia va analiza, cel puţin o dată pe an, rapoartele
financiar-contabile privind modul de administrare a bunurilor
copilului. La încetarea măsurii de încredinţare, comisia va analiza
raportul general privind administrarea bunurilor copilului, pe baza
căruia va hotărî descarcarea de gestiune.
Părinţii copilului îşi menţin drepturile şi obligaţiile faţă de
acesta, pe toata durata plasamentului, cu excepţia acelora care
sunt incompatibile cu aplicarea acestei măsuri.
Persoanele fizice sau juridice care au primit în plasament
un copil sunt obligate să îi asigure acestuia ingrijirile şi condiţiile
necesare dezvoltării sale armonioase. Acordul părinţilor pentru
efectuarea actelor obişnuite, necesare îndeplinirii acestei obligaţii
sau înlăturarii oricărei situaţii urgente care ar pune în pericol
securitatea, dezvoltarea sau integritatea morală a copilului, este
prezumat. Părinţii au dreptul să menţină un contact permanent şi
nemijlocit cu copilul, pe toată durata plasamentului.
307
308
DREPTUL FAMILIEI
Titlul X Adopţia

adopţie
Aspecte introductive despre adopţie
În dreptul roman, termenul "adoptio" semnifica adopţia
unei persoane dependente ("alieni iuris", adica a unui fiu de
familie). El deriva şi din termenul "adrogatio" respectiv
adrogaţiunea, care presupune adopţia de către o persoană
independentă ("sui iuris") care astfel devenea "alieni iuris", deci
fiu de familie. Adopţia, deci, include în sine această dublă
semnificaţie: o carenţă şi un tip de răspuns la aceasta.
Adopţia este o măsură de protecţie a drepturilor copilului
şi se face numai pentru protejarea intereselor superioare ale
copilului. Aceste dispoziţii legale exprimă deopotrivă finalitatea
socială şi finalitatea familială a instituţiei adopţiei, care are scopul
de a înlocui instituţia juridică a ocrotirii părinteşti.
Adopţia îndeplineşte un important rol social şi familial,
contribuind nu numai la preluarea sarcinilor societăţii în creşterea,
educarea şi pregătirea profesională a copiilor lipsiţi de ocrotire
părintească, dar şi la asigurarea unui climat de fericire, de iubire şi
înţelegere, similar cu acela pe care îl oferă viaţa de familie firească.
Adopţia oferă posibilitatea unei familii permanente copilului.
Convenţia europeană în materia adopţiei de copii,
ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 15/1993 prevede că
adopţia se face în interesul copilului (art. 8 alin. 1) iar Convenţia
asupra protecţiei copilului şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 84/1994
prevede că adopţia se încheie în interesul superior al copilului (art.
309
1 lit. a). Din aceste reglementări internaţionale rezultă că ar exista

două feluri de interese ale copilului, dar nu se prevede expres în
ce constă interesul superior al copilului şi prin ce se deosebeşte de
interesul copilului.
Interesul superior al copilului rezidă în faptul că adopţia
trebuie să asigure dezvoltarea armonioasă a copilului şi
respectarea drepturilor fundamentale ce-i sunt recunoscute, iar
interesul copilului constituie finalitatea superioară a adopţiei.
În privinţa scopului în care se încuviinţează adopţia,
practica judiciară a stabilit că adopţia se face în interesul celui
adoptat iar, în conformitate cu art. 20 din Convenţia cu privire la
drepturile copilului, adoptată de Adunarea Generală O.N.U., la 20
noiembrie 1990 (ratificată prin Legea nr. 18/1990), orice copil
care este lipsit temporar sau definitiv de mediul său familiar, sau
care, în propriul interes, nu poate fi lăsat în acest mediu, are
dreptul la protecţie şi un ajutor special din partea statului care
poate fi acordat, printre altele, şi sub forma adopţiei.
Principiile pe care adopţia trebuie să le îndeplinească sunt
stabilite de Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopţiei
şi sunt următoarele:
a) principiul interesului superior al copilului;
b) principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu
familial;
c) principiul continuităţii în educarea copilului, ţinându-se
seama de originea sa etnică, culturală şi lingvistică;
d) principiul informării copilului şi luării în considerare a
opiniei acestuia în raport cu vârsta şi gradul său de maturitate;
e) principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte
referitoare la procedura adopţiei;
f) principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte
datele de identificare ale adoptatorului său, după caz, ale familiei
310
DREPTUL FAMILIEI
adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor

fireşti.
Codul familiei reglementa două feluri de adopţie: adopţia
cu efecte retrânse şi adopţia cu efecte deplin. După modificarea
codului familiei, în prezent, există un singue fel de adopţie-
adopţia cu efecte depline.
Condiţiile de fond ale adopţiei

Conform principiilor enumerate mai sus, adopţia se
încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.
Copilul poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului
civil. Persoana majoră poate fi adoptată numai dacă adoptatorul
sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul minorităţii sale.
În cadrul procedurii de adopţie, pentru respectarea
integrităţii familiale, se iau măsurile necesare pentru ca fraţii să fie
încredinţaţi împreună. Încredinţarea separată a fraţilor în vederea
adopţiei, precum şi adopţia acestora de către persoane sau familii
diferite se pot face numai dacă acest lucru este în interesul lor
superior.
O nouă adopţie a copilului poate fi încuviinţată, prin
excepţie, atunci când:
a) adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz,
adopţia anterioară se consideră desfacută pe data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecatoreşti de încuviinţare a noii adopţii;
b) adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.
În ceea ce priveşte persoanele care pot adopta, legea
stabileşte că adopţia între fraţi este interzisă. Adopţia a doi soţi
sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare,
precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise. De
311
asemenea, persoanele cu boli psihice şi handicap mintal nu pot

adopta.
Pot adopta numai persoanele care au capacitate deplină de
exerciţiu şi care sunt cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cel pe
care doresc să îl adopte. Legea prevede că, pentru motive
temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia chiar
dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică
de 18 ani, dar în nicio situaţie, mai puţin de 15 ani.
Adoptatorul sau familia adoptatoare trebuie să
îndeplinească garanţiile morale şi condiţiile materiale necesare
dezvoltării depline şi armonioase a personalităţii copilului.
Persoanele care trebuie să consimtă la adopţie sunt
următoarele:
a) părinţii fireşti sau, după caz, tutorele copilului ai cărui
părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau
dispăruţi ori puşi sub interdicţie, în condiţiile legii;
b) copilul care a împlinit vârsta de 10 ani;
c) adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare.
(2) Nu este valabil consimtamantul dat in considerarea
promisiunii sau efectuarii unei contraprestatii, indiferent de natura
acesteia, fie ea anterioara sau ulterioara.
Consimţământul la adopţie trebuie să fie dat de către
părinţii fireşti ai copilului. În cazul adopţiei copilului şi de către
soţul adoptatorului, consimţământul trebuie exprimat de către
soţul care este deja părinte adoptator al copilului. Părintele sau
părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat
pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a
consimţi la adopţia copilului. Consimţământul reprezentantului
legal este obligatoriu. Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat,
necunoscut, declarat, în condiţiile legii, mort sau dispărut, pus sub
interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în
imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt
312
DREPTUL FAMILIEI
părinte este îndestulator. În mod excepţional, instanţa

judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după
caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se
dovedeşte că aceştia refuză în mod abuziv să-şi dea
consimtamantul la adopţie şi instanţa apreciază că adopţia este în
interesul superior al copilului.
Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia
trebuie să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat, şi
numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra
consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de
rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc
părinţii fireşti sau, după caz, tutorele este obligată să asigure
consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării de către
aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport
în acest sens. Consimţământul părinţilor fireşti sau, după caz, al
tutorelui se dă în faţa instanţei judecătoreşti o dată cu soluţionarea
cererii de deschidere a procedurii adopţiei. În cazul adopţiei
copilului de către soţul părintelui sau, consimţământul părintelui
firesc se dă în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea
cererii de încuviinţare a adopţiei. Consimţământul la adopţie al
părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, al tutorelui poate fi dat
numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la data naşterii
copilului înscrisă în certificatul de naştere. Părintele firesc sau,
după caz, tutorele poate revoca consimţământul în termen de 30
de zile de la data exprimării lui în condiţiile legii. Consimţământul
la adopţie al copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă în faţa
instanţei judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei. Adopţia nu
va putea fi încuviinţată fără consimţământul copilului care a
împlinit vârsta de 10 ani. Anterior exprimării consimţământului,
direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit
vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de
vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei
313
şi ale consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în

acest sens.
Condiţiile de formă ale adopţiei

Condiţiile de formă ale adopţiei se referă la actele juridice
ale părţilor exprimate în forma cerută de lege şi la procedura
adopţiei.
Adopţia cere în primul rând consimţământul anumitor
persoane cerute de lege. Consimţământul persoanei sau familiei
care doreşte să adopte se dă în forma unei „declaraţii
autentificată326 de consimţământul la adopţie”. Acest
consmţământ tebuie să mai cuprindă şi declaraţia că s-a luat la
cunoştinţă de starea de sănătate a copilului potrivit cu certificatul
medical al acestuia, eliberat de policlinica de la domiciliul
copilului.
De obicei, consimţământul se exprimă separat de către
fiecare persoană chemată să consimtă la adopţie. Consimţământul
se poate exprima personal sau prin mandatar, cu condiţia ca
acesta să aibă o procură autentică şi specială.
Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează să
fie adoptat se exprimă în formă autentică, numai după tecerea
unui termen stabilit de lege de la naşterea copilului.
Consimţământul părinţilor este revocabil în termen de 30 de zile
de la data înscrisului autentic. După acest termen consimţământul
devine irevocabil. Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz,
tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopţie în mod liber,
necondiţionat, şi numai după ce au fost informaţi în mod
326 Declaraţie notarială

314
DREPTUL FAMILIEI
corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra

încetării legăturilor de rudenie ale copilului.
Soţul celui care adoptă, care nu devine adoptator, trebuie
să consimtă laadopţia dorită de celălalt soţ. Deşi legea nu specifică
forma în care se exprimă acest consmţământ, practica a reţinut că,
în mod obişnuit, acesta se exprimă în formă autentică.
Dacă a împlinit 10 ani, copilul care urmează a fi adoptat
trebuie să consimtă şi el la adopţie. Consimţământul la adopţie al
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani se dă în faţa instanţei
judecătoreşti, în faza încuviinţării adopţiei. Adopţia nu va putea fi
încuviinţată fără consimţământul copilului care a împlinit vârsta
de 10 ani. Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a
cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de
10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi
de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale
consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest
sens.
Actele pentru adopţie sunt următoarele:
- Certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată
- Certificatul medical privind starea de sănătate a
copilului, eliberat de policlinica de la domiciliul acestuia
- Avizul favorabil al comisiei pentru protecţia copilului
privind încuviinţarea adopţiei
- Certificatele de naştere şi, după caz, de căsătorie sau
deces ale părinţilor fireşti, în copie legalizată
- Declaraţia autentificată de consimţământ la adopţie dată
de părinţii fireşti ai copilului
- Dovada încredinţării copilului în vederea adopţiei.
În cazul cererii persoanelor sau familiilor care au
domiciliul sau reşedinţa pe teritoriul altui stat sunt necesare
următoarele acte: 1. actul eliberat de autorităţile străine din care să
rezulte că există garanţii pentru ca minorul să intre şi să locuiască
315
în statul respectiv, 2. un act eliberat de aceleaşi aurorităţi din care

să rezulte că familia este aptă să adopte în conformitate cu
prevederile legale ale statului respectiv, 3. raportul asupra anchetei
psiho-sociale realizată de autorităţile statului respectiv, 4.
certificatele de naştere şi de căsătorie ale persoanei sau familiei în
cauză, 5. certificate privind starea de sănătate şi antecedentele
penale ale persoanei sau familiei respective. Toate aceste acte
trebuie însoţite de traducerea lor autentificată.
- declaraţia autentificată privind consimţământul, dată de
persoana sau familia care dpreşte să adopte, din care să
reiasă că s-a luat la cunoştinţă de starea de sănătate a
copilului
- certificate privind antecedentele penale ale persoanei
sau familiei care doreşte să adopte
- certificatele de sănătate ale persoanei sau familiei în
cauză
- atestatul care constată aptitudinea de a adopta
- actul din care să rezulte gradul de rudenie dintre cel care
doreşte să adopte şi copilul în cauză
- certificatul de deces sau hotărârea judecătorească din
care să rezulte că unul din părinţii celui care urmează a
fi adoptat a decedat
- hotărârea judecătorească din care să rezulte că unul din
părinţii celui care urmează a fi adoptat se găseşte în una
din situaţiile în care consimţământul său nu este necesar
pentru adopţie
- hotărârea judecătorească din care să rezulte acelaşi lucru
pentru soţul celui care adoptă
- alte acte din care să rezulte îndeplinirea unor cerinţe
legale pentru situaţia respectivă.
316
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 2. Procedura adopţiei: interne

şi internaţionale
Procedura adopţiei interne

Evaluarea garanţiilor morale şi a condiţiilor materiale ale
adoptatorului sau familiei adoptatoare se face, pe baza solicitării
lor, de către direcţia de la domiciliul acestora şi trebuie să aibă în
vedere:
a)personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a
adoptatorului sau familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile
de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;
b)motivele pentru care adoptatorul sau familia
adoptatoare doreşte să adopte;
c) motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre
cei doi soţi solicită să adopte un copil, celălalt soţ nu se asociază la
cerere;
d)impedimente de orice natură relevante pentru
capacitatea de a adopta.
Pe baza rezultatelor acestei evaluări, direcţia în a cărei raza
teritorială se află domiciliul adoptatorului sau familiei adoptatoare
decide, în termen de 60 de zile de la data depunerii cererii de
evaluare de către adoptator sau familia adoptatoare, dacă acesta
sau aceştia sunt sau nu apţi să adopte. În cazul unui rezultat
favorabil al evaluării, direcţia va elibera atestatul de persoană sau
familie aptă să adopte. Atestatul este valabil pentru o perioadă de
un an. Valabilitatea poate fi prelungită anual, cu condiţia
317
respectării aceloraşi condiţii menţionate şi în urma unei solicitări

de reînnoire din partea adoptatorului sau familiei adoptatoare.
În cazul unui rezultat nefavorabil al evaluării, adoptatorul
sau familia adoptatoare au dreptul să solicite direcţiei, în termen
de 30 de zile de la comunicarea rezultatului, reevaluarea.
Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de
15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă în materia
adopţiei de la domiciliul adoptatorului.
Judecarea cererilor referitoare la deschiderea procedurii
adopţiei interne a copilului se face cu citarea părinţilor fireşti ai
copilului sau, după caz, a tutorelui şi a direcţiei în a cărei raza
teritorială se află domiciliul copilului.
Încuviinţarea deschiderii procedurii adopţiei interne se
face numai dacă planul individualizat de protecţie stabileşte
necesitatea adopţiei interne şi dacă părinţii copilului sau, după
caz, tutorele îşi exprimă consimţământul la adopţie.
În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii
adopţiei interne, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti se va face
menţiune despre constatarea existenţei consimţământului ambilor
părinţi, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz, despre
suplinirea consimţământului şi se va încuviinţa deschiderea
procedurii adopţiei interne.
Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care instanţa
admite cererea direcţiei produce următoarele efecte:
a)drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau,
după caz, cele exercitate de persoane fizice sau juridice se
suspendă;
b)drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către
consiliul judeţean sau, după caz, consiliul local al sectorului
municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază
copilul.
318
DREPTUL FAMILIEI
Prin excepţie, efectele hotărârii încetează de drept dacă, în

termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii,
direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespunzătoare
pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de lege în
vederea realizării unei adopţii interne.
Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii
judecătoreşti de deschidere a procedurii adopţiei, dispare cauza
care a făcut imposibilă exprimarea de către unul dintre părinţi a
consimţământului la adopţie, împotriva hotărârii se poate face
cerere de revizuire. Cererea de revizuire se poate introduce până
la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei de oricare
dintre părinţii fireşti ai copilului sau de către direcţia care a
solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne. Cererea se
soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părinţilor fireşti, a
direcţiei care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne şi,
dacă este cazul, a direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială
se află domiciliul adoptatorului sau al familiei adoptatoare.
Participarea procurorului este obligatorie.
Cererea de revizuire suspendă soluţionarea cererii de
încredinţare a copilului în vederea adopţiei sau, după caz, de
încuviinţare a adopţiei, dacă vreuna dintre acestea se află pe rolul
instanţei judecătoreşti. Măsura de protecţie a copilului sau, după
caz, încredinţarea în vederea adopţiei se prelungeşte de drept pe
perioada soluţionării revizuirii.
Dacă instanţa judecatorească dispune revocarea măsurii
încredinţării, va hotarî, la propunerea direcţiei generale în a cărei
rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului, o masură
provizorie de protecţie a copilului, până la soluţionarea revizuirii.
În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, instanţa
va solicita consimţământul părintelui care nu şi l-a dat anterior,
numai după depunerea de către direcţia în a cărei rază teritorială
319
locuieşte acesta a unui raport de consiliere şi informare.

Efectuarea unei noi anchete sociale este obligatorie.
Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei
interne are obligaţia de a formula de îndată cerere de revizuire
sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei proceduri
judiciare, precum şi a oricarui alt demers privind adopţia, dacă ia
cunoştinţă, până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a
adopţiei, despre încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea
părintelui de a-şi exprima voinţa cu privire la adopţie.
Adopţia nu poate fi încuviinţată de către instanţa
judecătorească decât după ce copilul a fost încredinţat pentru o
perioadă de 90 de zile persoanei sau familiei care doreşte să-l
adopte, astfel încât instanţa să poată aprecia, în mod raţional,
asupra relaţiilor de familie care s-ar stabili dacă adopţia ar fi
încuviinţată.
Capacitatea de adaptare, fizică şi psihică, a copilului, la
noul mediu familial va fi analizată în raport cu condiţiile de natură
socio-profesională, economică, culturală, de limbă, religie şi cu
orice alte asemenea elemente caracteristice locului în care trăieşte
copilul în perioada încredinţării şi care ar putea avea relevanţă în
aprecierea evoluţiei ulterioare a acestuia în cazul încuviinţării
adopţiei.
Alegerea adoptatorului sau a familiei adoptatoare potrivite
pentru copil se face în termen de 60 de zile de la primirea listei
centralizate, de către direcţia în a cărei rază teritorială se află
domiciliul copilului, ţinând cont de interesul superior al acestuia,
informaţiile cuprinse în atestatul adoptatorului şi, respectiv, de
evoluţia situaţiei copilului până la acea dată. În urma procesului
de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi constată
compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia
adoptatoare.
320
DREPTUL FAMILIEI
Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în

considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de
acesta, acordându-le importanţa cuvenită. Interesul superior al
copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.
Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către
instanţa judecătorească de la domiciliul copilului pentru o
perioada de 90 de zile. Pe durata încredinţării copilului în vederea
adopţiei, domiciliul acestuia se află la persoana sau familia căreia i-
a fost încredinţat. Efectuarea actelor obişnuite necesare exercitării
drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor părinteşti, cu excepţia celor
care conduc la încheierea unui act juridic, se realizează de către
persoana sau familia căreia acesta i-a fost încredinţat. Dreptul de a
reprezenta copilul în actele juridice sau, după caz, de a încuviinţa
actele pe care acesta le încheie, precum şi dreptul de a administra
bunurile copilului se exercită de catre consiliul judeţean sau local
al sectorului municipiului Bucuresti în a cărui rază teritorială
domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat copilul
în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi delegat, în
mod excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat
copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului,
care vor fi expres menţionate în cuprinsul documentului prin care
se acordă delegarea.
La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei,
direcţia întocmeşte un raport final referitor la evoluţia relaţiilor
dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică instanţei
competente în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a
adopţiei.
Cererea de încuviinţare a adopţiei poate fi introdusă direct
de către adoptator sau familia adoptatoare, fie de către direcţia de
la domiciliul acestora. Judecarea cererilor de încuviinţare a
adopţiei se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se afla
domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială
321
domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori

familiei adoptatoare.
Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să
încuviinţeze adopţia se face prin invitaţie adresată acestora, în
camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte
date care ar permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau a altor
informaţii cu privire la persoana ori familia adoptatoare.
Instanţa judecatorească va admite cererea de încuviinţare
a adopţiei numai dacă, pe baza probelor administrate, şi-a format
convingerea că adopţia este în interesul superior al copilului.
Direcţia de la domiciliul copilului are obligaţia să asigure părinţilor
adoptivi servicii postadopţie.
Procedura adopţiei internaţionale

În general, se consideră că adopţia este internaţională ori
de câte ori operaţiune juridică prin care se realizează presupune
existenţa unuia sau mai multor elemente de extraneitate., precum
cetăţenia, domiciliul, ori reşedinţa celui care adoptă, locul
încuviinţării, etc. Pe de altă parte, art. 2, pct. 1 din Convenţia
asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei
internaţionale, încheiată la Haga, în 1993, prevede că această
convenţie se aplică în cazul în care „un copil având reşedinţa
obişnuită într-un stat contractant a fost, este, sau urmează să fie
deplasat către alt stat contractant, fie după adopţia sa în statul de
origine de către doi soţi sau de către o persoană având reşedinţa
obişnuită în statul primitor, fie în vederea unei asemenea adopţii
în statul primitor sau în statul de origine”. Potrivit acestui articol,
322
DREPTUL FAMILIEI
cetăţenia părţilor este indiferentă, singurul element de extraneitate

care prezintă interes fiind cel al reşedinţei327.
Adopţia internaţională a copilului care are domiciliul în
Romania poate fi încuviinţată numai în situaţia în care adoptatorul
sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în
străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată
deschiderea procedurii adopţiei interne.
Adopţia internaţională, în cazul în care adoptatul are
domiciliul în străinătate, iar adoptatorul sau familia adoptatoare
are domiciliul în Romania, este supusă dispoziţiilor art. 30-33 din
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de
drept internaţional privat.
Cererile persoanelor sau familiilor care au domiciliul pe
teritoriul altui stat, parte a Convenţiei de la Haga, şi care doresc să
adopte un copil din România sunt transmise Oficiului prin
intermediul autorităţii centrale competente din statul respectiv sau
al organizaţiilor sale acreditate. În cazul statelor care nu sunt părţi
la Convenţia de la Haga, cererile se transmit Oficiului prin
intermediul autorităţii desemnate cu atribuţii în domeniul adopţiei
internaţionale sau prin intermediul organizaţiilor acreditate în
acest sens în statul de primire.
Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei
internaţionale se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială
se află domiciliul copilului, al persoanei sau familiei adoptatoare,
precum şi a Oficiului. Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile
de încuviinţare a adopţiei, Oficiul eliberează, în termen de 3 zile
de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă ca adopţia
este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.
327 Avram, M, Fliaţia. Adopţia naţională şi internaţională, AllBeck,

2001, p. 104
323
Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu

al adoptatorului sau al familiei adoptatoare este posibilă numai
atunci când hotărârea de încuviinţare a adopţiei este irevocabilă.
Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de familia
adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor
adoptatului.
324
DREPTUL FAMILIEI
Capitolul 3. Efectele şi încetarea

adopţiei
Efectele adopţiei
Adopţia produce efecte numai de la data rămânerii
irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care a fost încuviinţată.
Prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă,
precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului.
În momentul stabilirii filiaţiei prin adopţie, rudenia
firească dintre adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi părinţii
săi fireşti şi rudele acestora, pe de altă parte, încetează.
Efectele adopţiei internaţionale, precum şi efectele în
cazul anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului
sunt cele prevăzute de Legea cetăţeniei române nr. 21/1991,
republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Adoptatorul are faţă de copilul adoptat drepturile şi
îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său. În cazul în care
adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului, drepturile şi
îndatoririle părinteşti se exercită de către adoptator şi parintele
firesc căsătorit cu acesta. Adoptatul are faţă de adoptator
drepturile şi îndatoririle de orice natură pe care le are o persoană
faţă de părinţii săi fireşti.
Adoptatorii şi adoptatul au dreptul să obţină din partea
autorităţilor competente extrase din registrele publice al căror
325
conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în

mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti328.
Adoptatul dobândeşte prin adopţie numele adoptatorului.
Dacă adopţia se face de către 2 soţi ori de către soţul care adoptă
copilul celuilalt sot, iar soţii au nume comun, adoptatul va purta
acest nume. În cazul în care soţii nu au nume de familie comun, ei
sunt obligaţi să declare instanţei judecătoreşti care încuviinţează
adopţia numele pe care adoptatul urmează să-l poarte. Pentru
motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea
adoptatorului sau familiei adoptatoare şi cu consimţământul
copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, poate dispune
schimbarea prenumelui copilului adoptat. În cazul adopţiei unei
persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul
căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele
adoptatorului, cu consimţământul celuilalt sot, acordat în faţa
instanţei care încuviinţează adopţia.
Pe baza hotărârii judecătoreşti irevocabile de încuviinţare
a adopţiei, serviciul de stare civilă competent întocmeste, în
condiţiile legii, un nou act de naştere al copilului, în care
adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti. Vechiul act de
naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia
întocmirea noului act.
328 Filipescu, I., Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate, All
Beck, 1998, p. 73
326
DREPTUL FAMILIEI
Încetarea adopţiei
Adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a
declarării nulităţii acesteia.
Adopţia se prin decesul adoptatorilor. Adopţia este nulă,
dacă a fost încheiată în alt scop decât cel al ocrotirii interesului
superior al copilului sau cu încălcarea oricăror condiţii de fond
sau de formă prevăzute de lege. Instanţa va putea respinge
cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că
menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat.
Acţiunea în declararea nulităţii adopţiei aparţine oricărei
persoane interesate. După dobândirea de către adoptat a
capacităţii depline de exerciţiu, acţiunea aparţine numai acestuia.
Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu
citarea:
a) adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;
b)adoptatului care a dobândit capacitate deplină de
exerciţiu;
c)direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul
copilului sau, în cazul adopţiilor internaţionale, a Oficiului.
Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna
ascultat.
În situaţia încetării adopţiei ca urmare a declarării nulităţii
acesteia, adoptatul redobândeşte numele de familie avut înainte de
încuviinţarea adopţiei. Părinţii fireşti ai copilului redobândesc
drepturile şi îndatoririle părinteşti dacă instanţa nu decide
instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a
copilului, în condiţiile legii.
Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei,
rămase irevocabile, se comunică Oficiului de către direcţie, în
327
vederea efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional

pentru adopţii.
328
DREPTUL FAMILIEI
Bibilografie selectivă
Tratate, cursuri, monografii şi articole

ştiinţifice
Ion, Albu. Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975.
Dimitrie, Alexandresco. Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului
civil român, vol. III, Partea I, Editura Socec, Bucureşti,
1916..
Irina, Apetrei. Raluca – Oana, Andone. Dreptul familiei. Suport de
curs, Casa de Editura Venus, Iaşi, 2005.
Marieta, Avram. Fliaţia. Adopţia naţională şi internaţională, All
Beck, 2001.
Marieta, Avram. Flavius, Baias. Cristina, Nicolescu. Modificările
aduse Codului familiei prin Legea nr. 288/2008, Dreptul nr.
3/2008.
Alexandru, Bacaci. Viorica – Claudia, Dumitrache. Cristina,
Codruţa, Hageanu. Dreptul familiei, Ediţia 6, Editura C. H.
Beck, Bucureşti, 2009.
Vasile, Barbu. De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara
Românească în secolul al XVII-lea., Editura Meridiane,
Bucureşti, 2003.
A., E. Barasch. I., Nestor. S., Zilberstein. Ocrotirea părintească,
Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1960.
Gheorghe, Beleiu. Drept civil român. Introducere în dreptul civil
şi subiectele dreptului civil, Ediţia a v-a revizuită şi
329
adăugită, Casa de Editură şi Presă „Şansa! S.R.L.,

Bucureşti, 1998.
Ştefan Beigrădeanu. Regimul juridic actual al atribuirii locuinţei
comune a soţilor în Revista „Dreptul”, nr. 5/1998.
Constantin, Bîrsan. Convenţia europeana a drepturilor omului, vol. I,
Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006.
Teodor, Bodoaşcă. Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,
2005.
Gabriel, Boroi. Drept civil. Partea generală. Persoanele, Ed. All Beck,
Buc., 2001.
Matei, B., Cantacuzino. Elementele dreptului civil român, Editura All
Claudia, Mihaela Crăciunescu. Regimuri matrimoniale, Editura All
Viorel, M., Ciobanu. Gabriel, Boroi. Drept procesual civil. Curs
selectiv. Teste grilă, ediţia 3, Editura All Beck, Bucureşti.
Cosmin, Dariescu. Istoria statului şi dreptului românesc din
antichitate până la Marea Unire, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2008.
Cosmin, Dariescu. Relaţiile personale dintre soţi în dreptul
internaţional privat, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2008,
Nadia, Cerasela, Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii
străini având aceeaşi cetăţenie şi cu domiciliul în România,
Editura Lumen, Iaşi, 2006.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Raporturile patrimoniale dintre soţii
români având aceeaşi cetăţenie domiciliaţi în străinătate,
Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Convenţia matrimonială în dreptul
internaţional privat, Editura Lumen, Iaşi, 2007.
Nadia, Cerasela, Dariescu. Relaţiile patrimoniale dintre soţi în
dreptul internaţional privat, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008.
330
DREPTUL FAMILIEI
Nadia, Cerasela, Dariescu. Drept procedural fiscal, Editura Lumen,

Iaşi, 2009.
Francisk, Deak, Moştenirea legală, Ed. Academica, Bucureşti, 1996.
Ioan, Dogaru. Întreţinere, drept şi obligaţie legală, Ed. Scrisul
Românesc, Craiova, 1978.
Georges, A., L., Droz. Les régimes matrimoniaux en Droit
international privé comparé în Receil des cours de
L’Académie de droit international de la Haye, Tome 143,
1974/III.
Mihail, Eliescu. Transmisiunea şi împărţeala moştenirii, Editura
Academiei, Bucureşti, 1966.
Ion, P., Filipescu. Andrei, I., Filipescu. Tratat de dreptul familiei,
Ediţia a VIII-a revizuită şi completată, Editura Universul
Juridic, Bucureşti, 2006.
Ion, I., Filipescu. Adopţia şi protecţia copilului aflat în dificultate,
All Beck, 1998.
Ioan, N., Floca. Drept canonic ortodox, Legislaţie şi administraţie
bisericească , vol. II, Editura Institutului Biblic şi de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990.
Emese, Florian. Dreptul familiei, Ediţia 2, Editura C. H. Beck,
Bucureşti, 2008.
Gabriela, Cristina, Frenţiu. Bogdan Dumitru Moloman. Elemente
de dreptul familiei şi de procedură civilă, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008.
Constanţa, Ghiţulescu, În şalvari şi cu işlic. Biserică, sexualitate,
căsătorie şi divorţ în Ţara Românească în secolul al
XVIII-lea, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004.
Mihai, Vasile, Jakotă. Drept roman, Editura Fundaţiei
„Chemarea”, Iaşi.
Constantin Hamangiu, Nicolae, Georgean. Codul Civil adnotat, vol.
II, Ed. Librăriei Universala, Alcalay & Co.
331
Dan, Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi

actualizată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009.
Dumitru, Macovei. Iolanda, Elena, Cadariu. Drept civil. Contracte,
Seria JUS, Editura Junimea, Iaşi, 2004.
Dumitru, Macovei. Iolanda, Elena, Cadariu. Drept civil. Succesiuni,
Seria JUS, Editura Junimea, Iaşi, 2005.
Nigel, V., Lowe. Gillian, Douglas. Bromley’s Family Law, Ediţia a
X-a, Oxford University Press
Ion F., Popa Discuţii privind cauza morală şi ilicită în raporturile
contractuale dintre concubini, Revista Dreptul nr. 10/2001,
Editura Uniunea Juriştilor din România, Bucureşti.
Roxana, Alina, Petraru. Protecţia drepturilor fundamentale ale
omului în jurisprudenţa CEDO, Editura Lumen, 2009.
Dumitru, Rizeanu. Dumitru, Protopopescu. Raporturile patrimoniale
dintre soţi în lumina Codului familiei, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1963.
Mihai, Tăbârcă. Drept procesual civil, vol. II, Editura „Global Lex”,
Bucureşti, 2004.
Andrei, Stănoiu. Maria, Voinea. Sociologia familiei, T.U.B.,
Bucureşti, 1983.
Paul, Vasilescu. Regimuri matrimoniale. Parte generală, Editura
Rosetti, Bucureşti, 2003.
332
DREPTUL FAMILIEI
Acte normative
Legi, Ordonanţe şi Convenţii

Legea nr. 288/2007 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
4/1953-Codul familiei, a fost publicata in Monitorul
Oficial nr. 749 din 5 noiembrie 2007.
Legea nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 557 din
23/06/2004 cu modificările şi completările ulterioare.
Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat Publicată în Monitorul Oficial, Partea I,
nr. 245 din 1 octombrie 1992 cu modificările şi
completările ulterioare.
Legea nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a
unor norme de convieţuire socială, a ordinii şi liniştii
publice republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 387
din 18 august 2000.
Ordonanţa Guvernului nr. 4/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelor persoanelor fizice publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003 cu
Legea locuinţei nr. 114/1996 republicată în Monitorul Oficial nr.
393, partea I din 31 decembrie 1997cu modificările şi
completările ulterioare.
Legea nr. 114/1944 pentru dreptul la moştenire al soţului
supraveţuitor publicată în Monitorul Oficial nr. 133 din
10 iunie 1944.
Legea nr. 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii republicată în
Monitorul Oficial nr. 300, Partea I, din 7 mai 2009.
333
Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

republicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 113 din 06
martie .2001.
Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă publicata în
Monitorul Oficial, Partea I nr. 282 din 11/11/1996 cu
Ordonanţa Guvernului nr. 41/2003 publicată în Monitorul
Oficial, Partea I, nr. 68 sin 2 februarie 2003 aprobată cu
modificări prin Legea nr. 323/2003 publicată în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 510 din 15 iulie 2003 cu
Ordonanţa Guvernului nr. 4/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe
cale administrativă a numelor persoanelor fizice publicată în
Monitorul Oficial Partea I, nr. 68 din 2 februarie 2003 cu
Convenţia cu privire la drepturile copilului adoptata de Adunarea

Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 20 noiembrie
1989 ratificată Legea nr. 18/1990 pentru ratificarea
Convenţiei cu privire la drepturile copilului publicată în
Monitorul Oficial nr. 314 din 13 iunie 2001.
Coduri
Cod civil adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009 publicat în
Monitorul Oficial, Partea I, nr. 511 din 24 iulie 2009.
Codul fiscal.
Codul de procedură civilă.
Codul familiei.
Codul muncii.
334
DREPTUL FAMILIEI
335
Editura Lumen este acreditată

CNCSIS sub nr. 003
www.edituralumen.ro
www.librariavirtuala.com
336

Dreptul Fam Nadia - PAGINATA

Uploaded by

Document Information

Original Title

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Dreptul Fam Nadia - PAGINATA

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Nadia Cerasela Dariescu

NADIA CERASELA DARIESCU, COSMIN DARIESCU,

Nadia Cerasela Dariescu, Cosmin Dariescu (Titlurile I-VII)

Editura Lumen este acreditată CNCSIS sub nr. 003

Redactor: Simona PONEA

Nadia Cerasela Dariescu

Titlul I. Noţiuni generale despre familie şi dreptul

Titlul II. Uniunea liberă şi Logodna ....................... 37

Titlul III. Încheierea căsătoriei ............................... 43

Titlul III. Efectele căsătoriei ................................... 93

2.2. Reglementarea relaţiilor personale între soţi în

Titlul V. Rudenia şi Afinitatea ................................177

2.3. Proba şi efectele afinităţii ...................................... 187

Titlul VI. Filiaţia .....................................................189

5.2. Stabilirea filiaţiei faţă de tată prin recunoaştere

Titlul VII. Situaţia legală a copilului ..................... 253

Titlul VIII. Obligaţia legală de întreţinere ............ 265

3.1. Obligaţia legală de întreţinere între soţi (art. 41

Titlul XIX. Ocrotirea părintească ...........................291

3.2. Cazuri în care ocrotirea părintească nu revine în

Titlul X Adopţia ..................................................... 309

Bibilografie selectivă.............................................. 329

Titlul I. Noţiuni generale despre familie

1. Noţiuni generale despre familie

1.1. Noţiunea de familie

1 V. Barbu, De bono coniugali. O istorie a familiei din Ţara

căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin

3 A., Stănoiu. M., Voinea. Sociologia familiei, T.U.B., Bucureşti, 1983,

de dreptul familiei, Ediţia a VIII-a revizuită şi completată, Editura Universul

consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea

femeia, fără nici o restricţie în privinţa rasei, a cetăţeniei, a religiei, au dreptul să

minori şi alte categorii de persoane. De asemenea, familia este

1.2. Caracterele şi funcţiile familiei

1.2.1. Caracterele juridice

Literatura de specialitate8 prezintă următoarele caractere

- părinţii au dreptul de a asigura potrivit propriilor

1.2.2. Funcţiile familiei

convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere

Capitolul 2. Dreptul familiei

2.1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei

2.1.1. Definiţia dreptului familiei

2.1.2. Obiectul dreptului familiei

10 I., P., Filipescu. A., I. Filipescu. Tratat de dreptul familiei, Ediţia a

VIII-a revăzută şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p.17

VIII-a revăzută şi completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, pp.

b. Raporturile care rezultă din rudenie

c. Raporturile care rezultă din adopţie

d. Unele raporturi care sunt asimilate de lege sub anumite

2.2. Izvoarele dreptului familiei

12 D., Lupaşcu. Dreptul familiei, Ediţia a IV-a amendată şi actualizată,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p. 36.

4/1953-Codul familiei, a fost publicata in Monitorul Oficial nr. 749 din 5

data care va fi stabilită în legea pentru punerea în aplicare a acestuia (alin.1). În

Potrivit art. 11 alin. 2 din Constituţie „Tratatele ratificate

2.3. Reglementarea principiilor generale ale

Potrivit dispoziţiilor din Codul familiei literatura de

15 Pentru amănunte a se vedea: T., Bodoaşcă. Editura All Beck,

2.4. Prezentarea principiilor

1.Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.

consimţit al căsătoriei înseamnă că nu există nici privilegii şi nici

2.Principiul ocrotirii familiei şi căsătoriei.

Europene {(o dispoziţie cu caracter general) un drept pe care nu-l

3.Principiul ocrotirii intereselor mamei şi