Curs TGD

Universitatea ”Dunărea de Jos”
Departamentul pentru Învațământ la Distanță

și cu Frecvență Redusă
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI
Lect. Univ. Dr. Agheniței Mihaela
1
Facultatea: Științe Juridice, Sociale și Politice
Specializarea: Drept
Anul I
Lect. Univ. dr. Aghenitei Mihaela
IFR
2019
3
Cuprins
CUPRINS
Capitolul 1
DENUMIRE CAPITOL......................................................................................................... 7
CONŢINUT...........................................................................................................................7
OBIECTIVE.......................................................................................................................... 7
1.1. Denumire subpunct.....................................................................................................8
1.2. Denumire ...................................................................................................................10
1.3. Denumire....................................................................................................................11
TEME DE AUTOEVALUARE............................................................................................ 12
Capitolul 2
DENUMIRE CAPITOL....................................................................................................... 15
CONŢINUT.........................................................................................................................15
OBIECTIVE........................................................................................................................ 15
2.1. Denumire....................................................................................................................16
2.2. Denumire....................................................................................................................20
2.3. Denumire....................................................................................................................21
TEME DE AUTOEVALUARE............................................................................................ 28
Capitolul 3
CONŢINUT.........................................................................................................................31
OBIECTIVE........................................................................................................................ 31
3.1. Denumire....................................................................................................................32
3.2. Denumire....................................................................................................................35
3.3. Denumire....................................................................................................................41
3.4. Denumire....................................................................................................................44
Teme de autoevaluare......................................................................................................45
Capitolul 4
CONŢINUT.........................................................................................................................47
OBIECTIVE........................................................................................................................ 47
4.2. Denumire....................................................................................................................48
Denumire curs. Partea I 3

Cupris
….
4 Denumire curs. Partea I

Capitolul 1
Noțiuni generale privind Teoria Generală a Dreptului
CONŢINUT: Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de

cercetare
O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte

să facă abstracţie de particularităţile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât şi de
particularităţile naţionale ale dreptului în fiecare ţară.
Teoria generală a dreptului formulează cele mai generale categorii valabile
pentru ramurile ştiinţei juridice: norma juridică, sistem de drept, izvor de drept,
raport juridic, răspundere juridică etc.
Fenomenul juridic este alcătuit din totalitatea ideilor, conceptelor, opiniilor cu
privire la drept, cu privire la necesitatea impunerii anumitor comportamente
membrilor unei comunități prin norme juridice. Teoria Generală a Dreptului ne ajută
să înțelegem fenomenul juridic prin însușirea conceptelor și categoriilor juridice
teoretice pe care le elaborează; elaborează și definește norma juridică și raportul
juridic, noțiunea de subiect de drept, noțiunea de răspundere juridică, de aplicare ori
interpretare a dreptului. Dreptul apare odată cu statul, atunci când societatea umană
se structurează în forme de organizare diferențiate din nevoia reală de a se apăra
împotriva celor care atentau la existența ei și în scopul unei gospodăriri mai bune a
resurselor materiale. Nu doar statul poate asigura forța de constrângere. Armata,
biserica, grupuri criminale, economice sau revoluționare pot și chiar au impus,
uneori, regulile lor celorlalți sub amenințarea cu sanctiunea.
1.1 Definiție
Accepțiunile noțiunii de drept, sunt :
TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag
7
 Dreptul obiectiv este ansamblul tuturor normelor juridice cuprinse în acte
normative care reglementează raporturile sociale și care pot să fie sau să nu mai
fie în vigoare. Orice lege dată pentru a reglementa conduita umană face parte din
dreptul obiectiv. Dreptul obiectiv (norma agendi) este alcătuit din: dreptul pozitiv
(totalitatea normelor juridice aflate în vigoare pe teritoriul unui stat și nu numai -
a se vedea în cest sens dreptul Uniunii Europene, un drept pozitiv sui generis) și
din dreptul negativ (totalitatea normelor juridice ieșite din vigoare).
 Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele unui subiect

de drept de a avea de a-și valorifica și apăra împotriva altuia un anumit interes
legalmente protejat. Orice drept subiectiv există numai în baza și în conformitate
cu un drept obiectiv care îl prescrie.
În literatura de specialitate sunt considerați ca fiind cei mai importanți factori de

configurare ai dreptului următorii:
 mediul natural - particularitățile mediului geografic influențează apariția unor
norme juridice care să reglementeze utilizarea anumitor componente ale
respectivului mediu.
 cadrul social economic - reprezintă un important factor de configurare a
dreptului datorită interdependenței între social, economic, juridic.
 cadrul istoric
 cadrul etnic ideologic
 cadrul național - care au în vedere condițiile istorice și particularitățile etnico-
naționale ale populației. De pildă, existența unei populații cu o structură etnică
omogenă.
 cadrul politic
 cadrul ideologic și cultural
 factorul internațional
pag
 factorul uman
 factorul biologic și fiziologic inculpabil
Esența dreptului înseamnă determinarea calitativă și interrelaționările sale intime care
îi conferă locul și rolul în relațiile sociale. Dreptul este expresia voinței și a
interesului.
Definiția dreptului: DREPTUL reprezintă ansamblul regulilor asigurate și garantate
de către stat, care au ca scop organizarea și disciplinarea comportamentelor umane, în
principiu, relațiile din societate într-un climat specific manifestării coexistenței și
libertăților, a apărării drepturilor esențiale ale omului și a statornicirii spiritului de
dreptate.
Teoria dreptului nu trebuie înţeleasă ca o simplă trecere în revistă a normelor
şi instituţiilor juridice, ci ca o explorare în profunzime a conceptului de „ drept",
dezvoltând elementul formal şi normativ al normelor.
În ţara noastră, în primele decenii ale secolului nostru, problemele generale
despre drept au fost studiate sub denumirea de enciclopedia dreptului. Termenul
enciclopedie este de origine elenă şi înseamnă „învăţământul în cerc" având înţelesul
unei ştiinţe care arată obiectul de studiu, sfera de probleme, prin care se delimitează
de alte ştiinţe.
1.2.Sistemul Ştiințelor Juridice

Ştiinţele juridico-istorice. Ele studiază dreptul în evoluţia lui istorică,
concretă, in mod cronologic. Din punct de vedere istoric, dreptul poate fi studiat in
general, fie pe anumite ramuri sau instituţii.
Studierea diferitelor concepţii care au existat de-a lungul istoriei cu privire la
drept formează obiectul unei discipline distincte: istoria doctrinelor juridice sau
istoria doctrinelor politico-juridice.
Ştiinţele juridice de ramură. Normele de drept reglementează diferite
categorii de relaţii sociale in forme specifice. Aceste forme, determinate de
9
particularităţile relaţiilor sociale pe care le reglementează, constituie criteriul
principal de diviziune a dreptului in mai multe ramuri, pe baza cărora se formează
ştiinţele juridice de ramură.
Fiecare dintre ramurile dreptului formează obiectul de studiu al unei discipline
juridice aparte, astfel încât fiecăreia dintre ele îi corespunde o ramură a ştiinţei
juridice.
1.3. Funcțiile Sistemului Juridic
În general, demersul cunoaşterii ştiinţifice- demers realizat implicit la nivelul
fiecărei ştiinţe - presupune:
-descoperirea faptelor brute;
-fixarea faptelor brute ca date în limbajul specific (trecerea la faptele
ştiinţifice);
-elaborarea, în temeiul faptelor ştiinţifice, a ipotezelor şi teoriilor, a căror
veridicitate este verificabilă
Din acest demers se conturează cele două dimensiuni ale ştiinţei: -
dimensiunea descriptivă- stabilirea şi fixarea metodică a faptelor ştiinţifice; -
dimensiunea teoretică- elaborarea de ipoteze şi teorii.
Funcţiile ştiinţelor juridice sunt:
-explicarea teleologic-normativă;
-implicarea teoretic-critică;
-universalitatea pragmatică (dacă ştiinţa este cunoaşterea metodică a generalului,
cum spunea Aristotel) şi dacă fiecare sistem naţional are aceleaşi note fundamentale,
cu particularităţile proprii, atunci o ştiinţă juridică realizează universalitatea
descripţiilor cu specificitatea descripţiilor ei cu specificitatea criteriilor ei aplicative).
1.4Teoria Generală a Dreptului și locul ei în Ştiințelor Juridice
În "Teoria dreptului în sistemul ştiinţelor juridice" (Analele Universităţii
Bucureşti, 1991), Nicolae Popa subliniază că cercetarea fenomenului juridic nu poate
fi restrânsă nici la nivelul istoricităţii sale, nici la nivelul unei tratări de tip particular-
adică a formelor dreptului pozitiv, activ, în vigoare într-o anumită ţară, ci trebuie
pag
realizată prin surprinderea aspectelor de generalitate, a constantelor dreptului.
Studiul conceptelor, categoriilor şi principiilor fundamentale ale dreptului este
realizat de Teoria generală a dreptului.
În cadrul Teoriei generale a dreptului sunt elaborate concepte precum: dreptul
(esenţa, conţinutul şi forma dreptului), norma juridică, izvorul de drept, raportul
juridic, tehnica juridică, răspunderea juridică, etc. Demersul fundamentării acestor
concepte prezintă ca punct iniţial datele furnizate de ştiinţele juridice de ramură şi
ştiinţele juridice istorice, asigurându-se astfel, la nivelul conceptelor posibilităţi de
identificare, delimitare, ordonare şi structurare a realităţii juridice.
Teoria generală a dreptului este ştiinţa juridică despre fenomenul dreptului şi
cercetează structurile, mecanismele sistemului de drept în care întâlnim aplicaţiile
conceptelor filozofice: fenomenul juridic, dreptul obiectiv, raporturile juridice,
conştiinţa juridică, ea valorifică diverse concepţii filozofice la nivelul unor domenii
ale acestora precum ontologia, epistemologia, antropologia, axiologia, etica. Ea
cuprinde ipoteze şi teorii competitive despre ceva determinat obiectul la care se
referă şi îl explică, ale cărei legi caută a le descoperi: fenomenul dreptului şi celelalte
componente ale fenomenului juridic (realităţii juridice).
1.5 Metode de cercetare a Științelor Juridice
Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile ştiinţei, are
şi un rol metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele pe care le oferă
celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării ştiinţifice in
cadrul acestor discipline..
> Metode de cercetare
> Metoda istorică
> Metoda logică
> Metoda experimentală
> Metoda cantitativă
> Metode prospective
11
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va clarifica ce este şi care e rolul noțiunilor fundamentale
ale TGD, relaționarea lor în sistemul juridic; utilizarea metodelor de cercetare
TEME DE AUTOEVALUARE
1 . Definiţi dreptul obiectiv și dreptul subiectiv
2. Ce este fenomenul juridic ?
3. Care sunt metodele de cercetare ale științelor juridice ?

4. Ce cuprinde sistemul științelor juridice ?
5. Enumerați funcțiile sistemului juridic
pag
13
Capitolul 2
Conceptul de Drept
CONŢINUT: Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului

de drept
2.1Etimologia termenului „Drept"

Etimologia cuvântului „drept" porneşte din limba latină, de la latinescul
directum, răspândit apoi în diverse limbi (droit în franceză, diritto în italiană).
Termenul „drept" poate fi înţeles în două sensuri, care reprezintă realităţi
distincte, şi anume sensul juridic şi sensul obiectiv.
Sensul juridic al termenului poate fi privit sub două aspecte şi anume sub
aspectul dreptului obiectiv şi al dreptului subiectiv.
2.2 Evoluția dreptului de-a lungul timpului
Pentru studiul dreptului trebuie avută în vedere şi viziunea istorică, legată de
descifrarea originilor dreptului.
Ca instituţie ce derivă de la societate şi îşi găseşte suportul în relaţiile reciproce
dintre oameni, dreptul este indiscutabil legat de evoluţia generală a societăţii, de
particularităţile societăţii în diferitele trepte de dezvoltare istorică.
De-a lungul timpului, filozofii antici au dat o serie de definiţii dreptului, care
prezintă interes a fi cunoscute, întrucât dreptul, în oricare din înţelesurile care îi sunt
date, reprezintă o realitate atât de prezentă şi de activă în viaţa oamenilor, încât în
mod firesc, a constituit obiect de preocupare, de studiu şi de reflecţie pentru
gânditorii antici.
Raportând dreptul la realităţile şi cerinţele vieţii sociale, gânditorii antichităţii au
constatat că dreptul are, în primul rând, un rol social întrucât reglementează relaţii

129
Denumire capitol
sociale, potrivit unor reguli care fac posibilă convieţuirea socială, întrucât stă la baza
ordinii juridice în lipsa căreia liniştea socială nu poate fi concepută.
Ca fenomen aflat în strânsă corelaţie cu viaţa socială, evoluţia dreptului se
află în mod firesc legată de evoluţia omenirii. Aşadar, se poate afirma că din
momentul apariţiei primelor forme de organizare în familie, gintă, trib apar şi primele
forme incipiente, rudimentare ale normelor juridice. Acestea se transformă treptat în
deprinderi, obiceiuri, tradiţii.
Cercetările efectuate de antropologi, sociologi şi istorici arată că pe această
primă treaptă de dezvoltare a societăţii, raporturile membrilor comunităţii erau
reglementate de tabu-uri sau norme tribale de interdicţie.( spre exemplu – ocrotirea
pământului, a conducătorilor, atingerea anumitor plante, etc. )
Aceste reguli seamănă puternic cu regulile restrictive din normele juridice
penale ulterioare. Apariţia acestor norme este fundamentată pe faptul că reprezintă
,,un prim deziderat al oricărei ordini” şi că anumite reguli sociale sunt indispensabile
unei forme de organizare socială. Aceste seturi normative se dezvoltă treptat,
concomitent cu schimbările sociale.
Hegel spunea ,,Numai după ce oamenii şi-au născocit trebuinţe multiple şi
când dobândirea acestora se împleteşte cu satisfacerea lor, numai atunci se pot
alcătui legi”.
Aşadar urmează o nouă etapă – aceea a normei cutumiare sau dreptul
obişnuielnic – acele reguli nescrise de conduită, repetate în timp, în situaţii similare,
ce ajung să devină ordine pentru o anumită comunitate.
Odată cu apariţia formei organizate, structurale a societăţii – statul –
dreptul trece într-o altă etapă evolutivă.
Unele norme vechi, obiceiuri sunt recunoscute de stat şi devin norme
juridice. Altele sunt edictate de puterea de stat în temeiul guvernării, prin instituire de
reguli generale şi obligaţii. În acest timp, societatea, ca un etern vulcan născocitor de
interacţiuni sociale, dă naştere unor noi reguli sociale ( obişnuielnice, morale,
religioase, etc. ), reguli ce nu se confundă şi nu se contopesc cu cele juridice.
pag
Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat, desprins

de morală şi obiceiuri, alcătuit din norme juridice scrise, instituite de stat şi aplicabile,
la nevoie, prin forţa publică.
Dreptul ca entitate apare odată cu constituirea puterii publice, adică în
timpul primelor organizaţii statale.
Aşadar primele ,,monumente legislative” le întâlnim în Orientul antic şi în
antichitatea greco-română. Apar însă importante legiuri în Babilon – Codul lui
Hamurabi, India – Legile lui Manu, China – Codul lui Mu.
Codul lui Hamurabi – esenţa dreptului mesopotamian a fost edictat cu
2000 de ani înainte de Hristos. Conţine norme juridice, morale, religioase.
Legile lui Manu – cuprind norme juridice contopite cu norme religioase.
Erau redactate în versuri şi se refereau la castă, la deciziile regale şi tradiţii.
Legile lui Moise – reprezintă vechiul drept ebraic, în care norma juridică se
confundă cu norma religioasă. Conţin reguli ce se referă la crime, desfăşurarea
judecăţii, pedepse, legitima apărare, circumstanţe atenuante.
Legile lui Solon – reprezintă dreptul atenian şi se referă mai mult la
raporturi juridice civile. Un cod de legi reformist legat de căsătorie, adopţie, calendar,
comerţ, circulaţie monetară.
Dreptul roman – Codul lui Justinian – un adevărat cod cu prevederi legale
foarte variate, cuprinzând întreaga materie de drept public şi privat. Are la bază
Legea celor XII Table .
2.3Dreptul ca obiect de studiu a științei
Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face
obiectul ştiinţei dreptului.
Ştiinţa reprezintă un sistem de cunoştinţe despre natură, societate şi gândire,
format în mod istoric şi care se dezvoltă pe baza practicii sociale.
Ştiinţa dreptului are mai multe subdiviziuni. Unele dintre acestea studiază
diferite grupuri de norme juridice care au un obiect comun (ştiinţa dreptului civil, a
dreptului penal, administrativ etc). Altele se referă la organizarea diferitelor organe
131
Denumire capitol
de stat (drept constituţional, drept administrativ). În normele de drept îşi găsesc

expresie şi elemente ale activităţii statale: elaborarea dreptului, aplicarea normelor de
drept, interpretarea lor.
2.4Constantele Dreptului
Constatând dificultatea elaborării unei definiţii complete şi universal acceptate
a dreptului, urmare a diversităţii elementelor ce caracterizează acest fenomen şi
imposibilităţii cuprinderii lor într-o singură definiţie, juristul belgian Edmond Picard
introduce termenul generic de "constante" (permanenţe) ale dreptului, prin care
surprinde ceea ce exprimă elementul de esenţă a acestuia, indiferent de evoluţia şi
schimbările fenomenale care-l afectează. Acest termen a fost preluat de mai toţi
juriştii şi teoreticienii domeniului ( inclusiv de către Mircea Djuvara în perioada
interbelică).
OBIECTIVE
Studiul acestei teme va ajuta la înţelegerea apariției și dezvoltării dreptului, a
științei dreptului ca ramură distinctă
1. Ce se înțelege prin noțiunea de drept ?

2. Enumerați câteva prevederi legale din antichitate
3. Dați două exemple de subdiviziuni ale științei dreptului
4. Ce se înțelege prin constantele dreptului ?
pag
> Capitolul 3
Conceptul de stat
_____________________________________________________________
CONȚINUT: Evoluția noțiunii de stat și dezvoltarea acestui concept
3.1 Noțiuni generale despre stat

Dreptul este strâns legat de stat. Aceste două fenomene politice se împletesc atât
de strâns încât nu pot fi separate unul de celălalt.
Cuvântul "stat" provine din limba latină de la cuvântul status.
Cuvântul stat are două laturi şi anume :
o organizaţia politică de pe un anumit teritoriu formată din diverse instituţii, în
care îşi desfăşoară activitatea reprezentanţii populaţiei: deputaţii, senatori,
funcţionarii publici şi diverse organe cum ar fi: parlament, guvern, etc.
o a doua latură a acestui sens ar fi teritoriul cu relieful lui locuit în majoritate de o
populaţie delimitat prin frontiere .
Definiţie: „Statul este o organizaţie politică formată din reprezentanţi ai
populaţiei de pe un anumit teritoriu, care sunt investiţi cu atribuţii de putere care
constau în posibilitatea de a putea lua decizii obligatorii, în numele întregii populaţii,
decizii concretizate în norme de drept sau în acte de aplicare a dreptului care, dacă nu
sunt respectate de bună-voie, sunt aduse la îndeplinire prin forţa de constrângere".
(Gh. Boboş)
Sau, M. Djuvara: "Statul reprezintă „suveranitatea unei populaţii numită naţiune,
aşezată pe un teritoriu", sau "autoritatea pe care o organizaţie publică o deţine şi
care-i dă libera facultate, de organizare şi de creare a dreptului pe teritoriul
respectiv".
Sintetic: statul este o putere organizată asupra unei populaţii, pe un anumit
teritoriu. (F. Ricaux).

3.2. Constantele statului
Ca elemente universale şi perene ce caracterizează statul, constantele sunt
identificate în ambele accepţiuni ale noţiunii de stat.
Constantele statului în sensul istorico-geografic sunt: teritoriul, populaţia,
puterea publică.
Constantele statului în sens politico-juridic sunt :
- constituirea şi exercitarea puterii, a autorităţii ca "putere" sau "autoritate
publică";
- constituirea şi funcţionarea organelor statului pe principiul "separaţiei
puterilor";
- formele de guvernământ;
- structura fundamentală a organelor statului pe categorii-legislative, executive,
judecătoreşti;
- constante identificate în aparatul conceptual: sistem electoral, parlament,
guvern,
ministere, lege, impozit etc.
3.3.Tipuri și forme de stat
Noţiunea de formă a statului este privită în literatura de specialitate ca fiind
formată din anumite elemente componente cum ar fi: forma de guvernământ,
structura de stat şi regimul politic.
Forma de guvernământ reprezintă raportul stabilit între organele de stat şi
procesul de constituire şi exercitare a puterii.
Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcţie de împărţirea
administrativ teritorială.
Regimul politic constituie pentru unii politologi un element al formei de stat iar
pentru alţii un element al sistemului politic.
3.4.Trăsăturile statului
Din definiţia statului rezultă principalele trăsături ale statului, şi anume:
-este instituţia politică cu cel mai înalt grad de organizare şi structurare. Sub acest
aspect, statul are trei componente şi anume: puterea legislativă, puterea executivă şi
puterea judecătorească, toate acestea fiind organizate atât la nivel central, cât şi la
nivel local. Prin gradul său de organizare şi instituţionalizare, diversificat pe
orizontală şi verticală, statul asigură executarea, în principal, a puterii politice în
societate;
-constituie o organizaţie politică a unei comunităţi umane, pe raza unui teritoriu
delimitat prin frontiere stricte;
-are caracter suveran, prin faptul că reprezintă organizarea politică a unei
comunităţi umane, ca expresie a voinţei cetăţenilor;
-este o instituţie specializată, care asigură funcţionalitatea socială prin contribuţii
financiare ale cetăţenilor, care plătesc impozite;
-are un caracter istoric, apariţia sa fiind impusă de cerinţele dezvoltării sociale;
-are, de regulă, caracter naţional, cel puţin pentru epocile modernă şi
contemporană, întrucât reprezintă organizarea politică a unei naţiuni.
Prin trăsăturile sale, prin modul său de organizare, prin scopul său pentru care a
apărut, statul reprezintă principala instituţie a sistemului politic, căreia îi dă contur şi
consistenţă.
3.5. Funcțiile statului
Rolul statului ca principală instituţie de organizare şi conducere politică a
societăţii se realizează prin următoarele funcţii:
- legislativă -prin care autorităţile statului adoptă normele de conduită şi care in
ansamblul lor formează sistemul de drept;
- organizatorică(executivă)- prin care se realizează punerea în aplicare a actelor
normative, cât şi buna desfăşurare a serviciilor publice;
- judecătorească- prin care se soluţionează situaţiile litigioase care apar în
societate.

OBIECTIVE: Înțelegerea apariției și dezvoltării statului, a trăsăturilor și
funcțiilor acestuia
1. Proveniența cuvântului stat.

2. Dați trei exemple de constant ale statului
3. Enumerați trăsăturile statului
4. Prin ce se realizează rolul statului ?
CAPITOLUL 4
Dreptul și statul
________________________________________________________________
CONȚINUT: Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului de drept
4.1 Statul de drept

Statul de drept reflectă faptul că exercitarea puterii politice de către stat se face în
temeiul legilor, folosind numai forţa argumentelor logice şi legale, iar nu argumentul
forţei brutale şi ilegale.
Denumirea de „stat de drept" a fost sugerată de Montesquies în lucrarea sa
„Despre spiritul legilor", în care a introdus o formulare rămasă celebră, şi anume:
„nimeni să nu fie constrâns să facă lucruri rele pe care legea nu te obligă şi să nu le
facă pe cele pe care legea le îngăduie".
Statul de drept reprezintă în epoca contemporană o problemă de cea mai mare
importanţă teoretică şi practică, făcând atât obiectul unor ample studii teoretice, cât şi
al unor legiferări cuprinse în convenţii internaţionale. Dintre convenţiile
internaţionale pot fi amintite: Declaraţia universală a drepturilor omului, Convenţia
Europeană asupra drepturilor omului etc.
4.2 Legătura dintre stat și drept
Convieţuirea oamenilor în comun, în societate, a pus problema organizării lor, a
disciplinării relaţiilor dintre ei, în existenţa lor legată de anumite forme de
comunicare.
Între stat şi drept există o legătură foarte strânsă, o legătură de complementaritate.
Statul, ca organizaţie politică, include în noţiunea sa şi dreptul, ca o parte
eficientă a activităţii sale. Dreptul este deci un instrument de lucru pe care îl folosesc
organele de stat, o formă de exprimare pe care o iau organele de stat.
4.3 Teorii în gândirea juridică
Dreptul nu este un dat, ci un proces; un proces de geneză şi evoluţie,
datorat unui complex de factori socio-istorici.
Istoria dreptului se regăseşte în istoria gândirii dreptului, care este şi istoria
aplecării reflexive şi înţelegerii esenţei dreptului.
Această istorie a dreptului, coroborată cu cea a statului au generat multe
curente de gândire juridică, politică, din care au luat naştere o serie de „şcoli”,
denumire generică a unei teorii care a atras în jurul ei o mulţime de cercetători ca au
încercat să explice fenomenul juridic.
Vom expune succint câteva dintre aceste „şcoli şi curente”.
- teoria dreptului natural
S-a clădit pe teoriile dreptului natural, apărute încă din antichitate, dar bine
conturate în Evul Mediu şi în perioada Renaşterii.
Dreptul natural este conceput ca ceva mai presus de om şi societate, care
se impune dreptul pozitiv.
Aşadar, această concepţie pleacă de la ideea că dreptul se manifestă în
două ipostaze: dreptul pozitiv – elaborat omenesc şi dreptul natural – dedus din firea
lucrurilor, etern, absolut, imuabil.
Concepţia antică a dreptului natural vedea în drept şi în stat un mijloc al
realizării dreptăţii şi echităţii.
Dreptul ar cuprinde trei precepte fundamentale:
- să trăieşti onest;
- să nu prejudiciezi pe altcineva;
- să dai fiecăruia ceea ce este al lui.
Idei ale dreptului natural îi preocupă în Evul Mediu pe părinţii Bisericii,
care-i dau acestei teorii o fundamentare religioasă.
În Epoca Modernă, adepţi ai acestei teorii admit şi ei că dreptul pozitiv
trebuie întemeiat pe dreptul natural, dar deduc esenţa acestuia din urmă din raţiunea
umană, nu din cea divină.
Neotomismul, neokantianismul reiau astăzi şi nuanţează idei şi argumente
proprii teoriei dreptului natural.
- școala istorică a dreptului
Este denumită astfel după numele curentului – istoricism juridic.
Potrivit şcolii istorice, orice popor are un spirit, un suflet al său, care se
oglindeşte în morală, drept, artă, limbaj. Acestea sunt considerate produse spontane şi
imediate ale spiritului popular.
Şcoala istorică susţine că obiceiul are un rol important în crearea şi
definirea dreptului, deoarece el trebuie utilizat şi invocat câtă vreme va fi nevoie, cât
va cere realitatea socială.
Şcoala istorică a dreptului accentuează aşadar dimensiunea naţională,
specifică a dreptului.
- teorii sociologice ale dreptului
Efortul teoretic în ştiinţa dreptului s-a orientat la un moment dat spre ideea
că acesta este pentru societate un instrument de armonizare a intereselor grupurilor şi
indivizilor animaţi de motivaţii diferite, chiar opozabile.
Teoria solidarităţii sociale admite împărţirea dreptului în două categorii:
drept social – care rezultă din viaţa socială a oamenilor şi dreptul pozitiv – elaborat
de stat şi care dă consacrare juridică dreptului social.
- teoria normativistă
Legată de un curent mai larg – pozitivismul juridic – teoria normativistă
susţine că esenţa dreptului ţine de ceea ce-l defineşte nemijlocit – norma juridică.
Supranumită şi teoria pură a dreptului – susţine că ştiinţa dreptului este
doar o ierarhie de relaţii normative. Ea nu mai ia în considerare diferitele determinări
exterioare dreptului şi, în consecinţă, nici dreptul natural, nici dreptul social.
Normele sunt apreciate în funcţie de cum sunt formulate în diferite acte
juridice normative, de cum s-au cristalizat ca obiceiuri juridice sau de cum s-au
formulat în practica judiciară.
Deşi priveşte dreptul ca pe un fenomen izolat, rupt de ansamblul
fenomenului social cu care interacţionează, teoria normativistă a obţinut unele
rezultate notabile în analiza laturii formale a dreptului, în cercetarea tehnicii juridice.
- existenţialismul juridic

După al doilea război mondial, filozofia existenţialistă îşi pune amprenta
pe o parte a cercetării juridice. Existenţialismul pune accent pe lumea subiectivităţii,
înţeleasă ca sursă a libertăţii umane. O libertate privită însă ca un liber arbitru, ca o
nedeterminare absolută.
În acest context, dreptul este menit să asigure protecţia individului, un
minim de securitate socială faţă de ,,invazia incertitudinii existenţiale”.
După Sartre, indivizii sunt liberi în cadrul statului, dar fiecare însă trebuie
să nu încalce libertatea celorlalţi.
Putem observa că, această concepţie existenţialistă în drept mută accentul
de pe conţinutul reglementărilor juridice pe soluţionarea cazurilor concrete de către
organele care aplică dreptul.
- teoria statului de drept
În secolul al XIX – lea s-a conturat tot mai acut ideea că, pentru
preîntâmpinarea abuzului de putere, autoritatea statului trebuie îngrădită prin
autoritatea dreptului.
Strâns legată de teoria separaţiei puterilor în stat, teoria statului de drept
afirmă că acest principiu al separaţiei puterilor ( legislativă, executivă şi
judecătorească ) are virtutea de a garanta şi proteja drepturile omului.
Principiul separaţiei puterilor, original în concepţia politică a lui Aristotel,
formulat sistematic în Epoca Modernă de John Locke şi Montesquieu, a favorizat
dezvoltarea teoriei despre drepturile subiective ale indivizilor în relaţia lor cu statul.
Teoria statului de drept, deşi astăzi vulnerabilă în anumite aspecte,
preocupă şi gândirea juridică actuală, fiind chemată să ofere soluţii mai ales în
dezvoltarea dreptului în statele care au renunţat la sistemul comunist.
OBIECTIVE: Înțelegerea apariției și dezvoltării dreptului, a științei dreptului ca
ramură distinctă
1. Ce este statul de drept ?
2. Care este legătura dintre stat și drept ?
3. Ce presupune teoria dreptului natural ?
4. Ce cuprinde teoria normativistă ?
5. În ce constă tepria statului de drept ?
CAPITOLUL 5
Izvo arele dreptului
_______________________________________________________
CONȚINUT: Izvoarele dreptului ; definiții și relaționări

5.1 Noțiunea de izvor a dreptului

Noţiunea de „izvor" semnifică, în general, sursa ori originea unui lucru sau al unui
fenomen, dar în acelaşi timp, semnifică şi documentul, textul original, istoric,
ştiinţific etc pe care se întemeiază o anume judecată, o anume concluzie, o anume
susţinere ori opinie despre ceva pus în discuţie.
Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări ale relaţiilor sociale care
generează norma juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat).
5.2 Cutuma ca izvor de drept
Cutuma (tradiţia sau obiceiul) reprezintă unul dintre izvoarele formale cele mai
importante ale dreptului.
In studiul cutumei, ca izvor de drept, unii cercetători stabilesc două etape: prima
ar reprezenta studiul folclorului juridic şi a doua studiul obiceiurilor juridice care
există în evoluţia istorică a unei comunităţi etnice. Ambele etape alcătuiesc studiul
etnogeniei juridice.
5.3 Doctrina și rolul ei ca izvor de drept
Prin doctrină înţelegem opiniile exprimate în ştiinţa juridică al cărei obiect este
studiul dreptului pozitiv. Oamenii de ştiinţă din domeniul dreptului deţin ponderea
esenţială în doctrină, deşi nu sunt singurii creatori de doctrină. Alături de ei există
opiniile exprimate în diferite moduri (note sau studii publicate, conferinţe), de către
practicieni.
5.4 Jurisprudența ca izvor de drept
Noţiunea de jurisprudenţă are două sensuri: unul configurează activitatea de
aplicare a dreptului, înfăptuită de organele judiciare, indiferent de rolul şi locul pe
care îl ocupă într-o ierarhie legată în conformitate cu componenţele lor. Sunt în acest
sens creatoare de jurisprudenţă instanţele judecătoreşti, organele de procuratură (prin
soluţiile rămase definitive), hotărârile organelor jurisdi cţi onale.
În al doilea sens, prin jurisprudenţă înţelegem chiar ştiinţa dreptului. Este, fără
îndoială, un sens foarte larg care- pătruns în lexicul nostru din limba veche- nu mai
este de mult utilizat, ca atare, nici în doctrină şi nici în practica judiciară.
Jurisprudenţa este un izvor de drept formal, pentru că include experienţa practică
a organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv şi, prin aceasta, îl probează şi îi
legitimează validitatea.
5.5 Legea ca izvor de drept
Analizând problematica legii ca izvor de drept, trebuie să definim această noţiune.
Există un sens larg şi unul restrâns al conceptului de lege, după cum avem în vedere
numai actul pe care îl adoptă pe baza unei proceduri specifice, Parlamentul (sens
restrâns), sau este vorba de orice act cu putere obligatorie, de orice act normativ
(sensul larg al noţiunii).
Legea ca izvor de drept apare la romani ca un adevărat acord stabilit între
magistraţi şi popor (magiastratul propune, iar poporul acceptă propunerea făcută).
Dintre legi, ca izvoare ale dreptului pozitiv se distinge Constituţia, ca fiind cea
mai importantă lege în stat, în consecinţă şi legea fundamentală.
5.6 Contractul normativ ca izvor de drept
Printre izvoarele formale ale dreptului, majoritatea autorilor indică şi contractul
normativ.
Contractul este în principiu un act juridic individual, opera vointei a doua sau mai
multe persoane, care convin cu privire la nasterea, modificarea sau stingerea unor
raporturi juridice concrete, din care rezulta drepturi si obligatii ale partilor.
Exista totusi o anume categorie de contracte, care nu privesc nemijlocit drepturile si
obligatiile unor subiecte de drept determinate, ele nereglementând raporturi juridice
concrete, ci au în vedere reglementarile cu caracter generic. Acestea sunt contractele
normative si în aceasta calitate sunt considerate ca izvor de drept, cu deosebire în
dreptul constitutional, dreptul international public sau dreptul muncii si protectiei
sociale.
In materia dreptului constitutional, contractele normative pot fi concretizate pe
scheletul tratatelor încheiate între statele ce urmeaza sa compuna o federatie,
constituind izvor de drept în organizarea si functionarea structurii federative a
statelor.
In dreptul constitutional, contractele normative pot aparea sub forma tratatelor
internationale, care reprezinta expresia consimtamântului statelor semnatare si în
aceasta masura este considerat izvor de drept.
In dreptul muncii si securitatii sociale, contractul normativ apare sub forma

contractelor colective de munca în care se prevad conditiile generale ale organizarii
procesului muncii, iar pe baza lor se încheie contractele individuale de munca.
OBIECTIVE: Înțelegerea noțiunii de izvor a dreptului, utilitatea acestora în

aplicarea dreptului
1. Ce este izvorul de drept ?

2. Definiți cutuma
3. Ce este jurisprudența ?
4. Care este legea fundamentală în stat ?
5. Dați un exemplu de contract normativ.
CAPITOLUL 6
Sistemul dreptului
CONȚINUT: Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de

cercetare
6.1 Noțiunea de sistem de drept
Prin „sistem”, în general, înţelegem un ansamblu de elemente legate între

ele, având ceva comun, care le armonizează şi constituie un tot unitar.
Studiul sistemului dreptului ne ajută să înţelegem mai bine cerinţele
reglementării juridice, permiţând să tragem concluzii în legătură cu acele
particularităţi reflectate în norma juridică, particularităţi care diferă de la o etapă la
alta a dezvoltării sociale.
Analiza amănunţită a sistemului dreptului permite o mai bună organizare a
cercetării juridice prin înţelegerea corectă a locului pe care-l ocupă fiecare normă în
cadrul instituţiei, ramurii sau chiar a întregului sistem de drept.
Sistemul dreptului ajută şi la perfecţionarea continuă a procesului de
codificare şi sistematizare a normelor juridice.
O concepţie despre sistemul de drept a existat încă din epoca în care apar
primele norme sociale cu caracter juridic. Jurisconsulţii romani susţineau că toate
normele juridice servesc atât intereselor generale, cât şi unor interese particulare, în a
căror realizare sunt interesaţi membrii diferitelor grupuri sociale.
Această concepţie a fost dezvoltată ulterior, în Evul Mediu şi apoi, în
Epoca Modernă.
Unitatea normei juridice, uşor de demonstrat dealtfel, nu exclude, ci
dimpotrivă, presupune existenţa unor trăsături particulare pentru numeroase categorii
sau subcategorii de norme juridice. Aceasta permite să înţelegem necesitatea şi
realitatea unei împărţiri a normei juridice în ramuri şi instituţii juridice, care poate fi
explicată în mod ştiinţific numai în cadrul sistemului de drept.
Revenind însă la caracterul integrativ a sistemului de drept, la baza acestei
unităţi stau următorii factori:
a) voinţa unică – obiectivată prin acţiunea legislativă a Parlamentului;
b) scopul unic – al normei juridice, adică îndeplinirea intereselor generale
ale societăţii;

c) unitatea „câmpului juridic” – normele sunt generale şi impersonale,
astfel încât nu se aplică într-un singur caz, ci în mod repetat într-un spaţiu şi un timp
dat, care intră sub incidenţa unui sistem determinat de drept;
d) unitatea modului de realizare a normei juridice – rezultând din
intervenţia, la nevoie, a forţei publice.
Orice sistem de drept implică însă atât unitatea, cât şi diversitatea de
norme juridice.
Totodată, un ansamblu de norme se ridică la calitatea de sistem de drept
numai în măsura în care se structurează prin interrelaţii necesare între elementele
componente, adică relaţii reciproce care să fie stabile. O normă juridică se defineşte şi
se realizează prin raportare la celelalte norme ale sistemului.
Putem conchide aşadar că, sistemul dreptului reprezintă totalitatea
normelor juridice existente la un moment dat, legate între ele prin trăsături comune
de natură a releva unitatea lor şi care sunt despărţite în mod relativ de unele
particularităţi în raport cu obiectul şi metoda reglementării juridice.
6.2 Criteriile constituirii sistemului dreptului

Cercetările efectuate în domeniul dreptului au dus la concluzia potrivit căreia
criteriul principal al împărţirii normelor juridice în ramuri de drept îl constituie
obiectul reglemetării juridice.
Acesta este un criteriu ştiinţific care grupează şi subordonează celelate
criterii.
Pe lângă această „unitate de măsură” există însă şi alte criterii, cu un
caracter subsidiar. Este vorba de metoda reglementării şi de principiile dreptului.
A. Obiectul reglemetării juridice
Trebuie subliniată în acest context, importanţa pe care o are o grupă mai
largă de relaţii sociale, strâns legate între ele prin trăsături specifice, proprii, precum
şi caracterul pe care-l are reglementarea juridică a acestor relaţii. În urma existenţei
unor relaţii sociale variate, însăşi relaţia juridică are trăsături specifice, care relevă
existenţa de sine stătătoare a unor categorii distincte de norme juridice. Deci, criteriul
esenţial al distincţiei diferitelor categorii de norme juridice îl constituie sfera de
relaţii sociale care fac obiectul reglementării juridice.
B. Metoda reglementării juridice
În sistemul dreptului se cunosc diferite metode de reglementare juridică.
De ex., întâlnim metoda autoritarismului ( reglementări autoritare ), metodă ce
presupune organizarea şi reglementarea autoritară a raportului social de organizaţiile
de stat competente. Se cunoaşte şi metoda autonomismului; această metodă se
regăseşte în principal în sistemul contractual, la baza încheierii contractului punându-
se autonomia de voinţă.
C. Principiile dreptului
Concură şi ele, într-o anumită măsură, la completarea tabloului general al
criteriilor ce stau la baza distincţiei normelor juridice pe ramuri.
De pildă, principiul legalităţii îşi găseşte concretizare în mai multe ramuri
de drept, dar aplicarea lui prezintă o importanţă deosebită pentru ramura organizării
instanţelor judecătoreşti sau principiul repartiţiei după muncă – este legat de
reglementarea raporturilor de muncă, adică îşi găseşte concretizare în principal în
dreptul muncii.
D. Instituţia juridică
O importantă categorie de norme juridice o constituie instituţia juridică.
Ea se subordonează ramurii de drept, fiind un element component al acesteia. ( de
ex.: - în dreptul familiei găsim instituţia juridică a căsătoriei, instituţia rudeniei,
adopţia etc )
Între toate aceste instituţii există legături, determinate de unitatea
scopurilor, finalităţilor ce apar şi se dezvoltă în cadrul familiei. Între ele există şi
deosebiri, ceea ce determină o grupare mai restrânsă şi mai unitară a normelor
juridice respective, în cadrul unor subdiviziuni ale ramurii de drept.
Putem concluziona aşadar că, instituţia juridică cuprinde un ansamblu de
norme juridice ce reglementează o categorie mai restrânsă de relaţii sociale, legate
între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc de alte relaţii sociale.

Astfel, putem creiona şi definiţia ramurii de drept ca fiind un ansamblu de
norme juridice care reglementează o categorie mai mare de relaţii sociale, legate
între ele prin trăsături comune, folosind, de regulă, aceeaşi metodă de reglementare
şi având, în general, principii comune care guvernează această reglementare.
6.3 Ramurile dreptului
Sistemul dreptului include numeroase ramuri, cum ar fi: dreptul

constituţional, administrativ, financiar, muncii, funciar, civil, familiei, penal,
procesual-penal, procesual-civil, internaţional public, internaţional privat.
O rapidă trecere în revistă a câtorva va lămuri asemănările şi deosebirile
dintre diferitele norme juridice şi va contura mai clar ideea de ramură de drept.
a) Dreptul constituţional este un asamblu de norme juridice prin care se
stipulează organizarea şi exercitarea puterii de stat. Obiectul dreptului constituţional
îl constituie totalitatea normelor prin care este organizată puterea suverană, precum şi
normele care reglementează exercitarea puterii. Putem spune, sintetic, că obiectul
dreptului constituţional îl constituie relaţiile sociale care iau naştere în cadrul
organizării şi exercitării puterii de stat.
b) Dreptul administrativ reglementează relaţiile sociale ce apar în procesul
organizării şi înfăptuirii de către organele de stat a activităţii executive.
Cu alte cuvinte, obiectul dreptului administrativ îl constituie reglementarea
relaţiilor juridice care se statornicesc în procesul organizării şi exercitării activităţii
executive.
c) Dreptul financiar reglementează relaţiile sociale care apar în sfera
activităţii financiare a statului. Relaţiile juridice financiare sunt foarte complexe. Ele
apar în procesul întocmirii, aprobării şi executării bugetului de stat, între organele
statului, între organele de stat şi cetăţeni, între organele de stat şi organizaţiile
neguvernamentale.
d) Dreptul muncii conţine norme juridice prin care se instituie importante
drepturi şi obligaţii pentru angajator şi angajat, dându-se raportului de muncă o
reglementare ce îmbină interesele generale cu interesele personale.
e) Dreptul funciar reglementează relaţiile sociale privind proprietatea
funciară şi anumite aspecte referitoare la toate categoriile de raporturi funciare.
Aşadar, dreptul funciar cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturi funciare în legătură cu folosirea pământului, pădurilor, apelor aflate în
proprietatea publică sau privată.
f) Dreptul civil poate fi definit ca acea ramură a dreptului care
reglementează marea majoritate a raporturilor patrimoniale, unele raporturi personale
nepatrimoniale, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi persoanelor
juridice.
Normele dreptului civil reglementează în principal raporturile patrimoniale
cum sunt cele de proprietate, raporturile contractuale, raporturile de vânzare –
cumpărare, etc.
g) Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc ce
fapte sunt considerate infracţiuni şi care este pedeapsa pe care trebuie să o aplice
instanţa de judecată celor ce s-au făcut vinovaţi de săvârşirea infracţiunii.
Deci, dreptul penal reglementează raporturile dintre puterea de stat şi
persoanele care au săvârşit infracţiuni, în legătură cu aplicarea pedepsei, în
conformitate cu legea.
Prin toate normele sale, dreptul penal apară ordinea socială, dreptul şi
interesele legitime ale cetăţenilor.
Aşadar, obiectul dreptului penal îl constituie reglementarea raporturilor
juridice legate de săvârşirea unor fapte socialmente periculoase.
h) Dreptul familiei este acea ramură a dreptului care reglementează
raporturile născute din căsătorie, rudenie şi adopţie, vizând întărirea familiei pe baza
principiului deplinei egalităţi în drepturi dintre bărbat şi femeie şi ocrotirea prin toate
mijloacele a mamei şi copilului.

i) Dreptul internaţional cuprinde normele create în cadrul relaţiilor dintre
state, cu participarea şi pe baza acordului de voinţă al acestora. Prin urmare, statele
sunt creatoare ale dreptului internaţional, acestea participând la relaţiile internaţionale
ca state suverane şi independente, egale între ele.
De asemenea, unele norme de drept internaţional pot exista şi pe calea
practicii îndelungate şi a recunoaşterii tacite de către state a caracterului lor
obligatoriu, ceea ce se numeşte cutumă internaţională.
Tratatele internaţionale sunt acele „contracte” care asigură cea mai solidă
stabilitate relaţiilor internaţionale, prevăd precis drepturile şi obligaţiile părţilor,
regulile ce trebuie respectate.
6.4 Dreptul public şi dreptul privat
De la Ulpian, cunoscutul jurist roman, ne-a rămas prima structurare a

normelor unui sistem de drept. Se distingeau în cadrul dreptului roman „jus
publicum” ( dreptul public ) şi „jus privatum” ( dreptul privat ), în sensul că cel
dintâi apără interesele statului, iar cel de al doilea interesele indivizilor.
Această împărţire – în concepţia jurisconsulţilor romani – avea, deci în
vedere existenţa raporturilor sociale particulare şi a raporturilor sociale ce luau
naştere între statul roman şi particulari. Astfel, în acea epocă, normele privitoare la
familie, comerţ etc. se încadrau în dreptul privat, iar cele referitoare la activitatea
organelor de stat – administrativ, financiar, penal – în dreptul public.
Această concepţie a romanilor a împărţirii normelor în cadrul sistemului de
drept a fost menţinută şi dezvoltată şi în celelalte orânduiri sociale.
În Epoca Modernă apare însă o analiză minuţioasă a dreptului public şi
dreptului privat. Se nuanţează acum şi se subliniază utilitatea împărţirii în drept
public şi drept privat, diferenţele importante care apar între raporturile juridice de
drept public şi raporturile juridice de drept privat.
Câteva criterii apar în această dihotomie:
a) dreptul public reglementează relaţiile sociale din domeniul organizării
puterii publice, în vreme ce dreptul privat reglementează relaţiile sociale
patrimoniale şi nepatrimoniale la care participă particularii;
b) în ceea ce priveşte scopul, statul este preocupat de scopul ( interesul )
general, iar individul de acela personal ( privat );
c) raporturile juridice de drept public sunt, de regulă, raporturi unilaterale,
când drepturile lezate se apără din oficiu; raporturile juridice de drept privat sunt
bilaterale, când dreptul se asigură prin intervenţie, la cererea părţilor.
Dreptul public cuprinde ramuri precum: dreptul constituţional,
administrativ, penal, financiar, etc.
Dreptul privat include, între altele, dreptul civil, comercial, etc.
OBIECTIVE: Înțelegerea noțiunilor fundamentale ale TGD, relaționarea lor în

sistemul juridic; utilizarea metodelor de cercetare
1. Ce este sistemul de drept ?
2. Care este obiectul reglementării juridice ?
3. Enunțați trei ramuri de drept
4. Care este diferența între dreptul public și cel privat

CAPITOLUL 7
Norma juridică
___________________________________________________________________________
__
CONȚINUT: Definiția, trăsăturile, structura și clasificările normei juridice
7.1. Definiția și trăsăturile normei juridice

Orice activitate socială se desfăşoară pe baza unor reguli. Între oameni există o
multitudine de relaţii de o extremă divesitate şi care, în totalitatea lor formează ceea
ce poartă denumirea de viaţă socială.
Dacă activitatea omenescă nu afectează interesele legitime ale altei persoane,
acestă activitate este licită, toate celelalte activităţi fiind ilicite.
Regulile de conduită care delimitează sfera activităţii fiecăruia şi care, prin
conţinutul lor, fac posibilă realizarea activităţilor licite ale tuturor celorlalte persoane,
poartă denumirea de norme juridice.
Normele juridice prescriu conduita tipică pe care oamenii au obligaţia să o
urmeze, stabilesc drepturile şi obligaţiile fiecărui subiect de drept, al unui raport
social, anume în mod generic şi în forme lui tipică.
Normele de drept reglementeză numai conduita voliţională a oamenilor, iar nu şi
faptele independente de voinţa lor, cum ar fi cele determinate de imperative vitale ori
biologice.
Norma juridica este celula de baza a dreptului, este sistemul juridic elementar.
Dreptul nu poate exista si nici nu poate fi explicat in afara realitatii sale normative. In
continutul oricarei norme juridice este inmagazinata o anumita reprezentare
constienta a legiuitorului inlegatura cu conduita posibila sau datorata a subiectelor
participante la relatiile sociale. In acest sens, norma juridica este un etalon, un model
de comportament, un 'program'. Ea contine pretentiile si exigentele societatii fata de
conduita membrilor sai in anumite categorii de relatii.
Definiţia dreptului : Termenul drept se foloseşte, în general, în două
accepţiuni : pe de o parte desemnează dreptul obiectiv, adică sistemul normelor
stabilite sau recunoscute de stat, în scopul reglementării relaţiilor sociale conform
voinţei de stat, a căror respectare este garantată de forţa coercitivă a statului
(corespondentul acestui termen, în limba engleză, este law ). Pe de altă parte,
termenul analizat desemnează şi dreptul subiectiv ( în limba engleză - right ) adică
prerogativa subiecţilor unui raport juridic de a pretinde celorlalţi subiecţi să deruleze
o anumită conduită ( să facă ceva, să nu facă sau să dea ceva ). Prin acelaşi termen
sunt enunţate diferitele ramuri de drept ( civil, penal, constituţional ) precum şi
ştiinţele juridice de ramură. Apariţia dreptului : Se leagă de evoluţia relaţiilor sociale
în cadrul comunei primitive. Relaţiile interumane în societăţile gentilice şi tribale
erau reglementate de reguli obişnuielnice, morale, religioase formate în cursul
timpului şi devenite obligatorii prin respectare repetitivă şi ca o necesitate pentru
traiul comun. Dezvoltarea societăţii, sedentarizarea populaţiei, apariţia stratificării
sociale, diviziunea muncii au determinat apariţia unor categorii socio - profesionale
însărcinate cu menţinerea ordinii sociale şi paza teritoriului, cu perceperea taxelor şi
conservarea privilegiilor unor clase. Treptat aceştia au devenit aparatul de stat
însărcinat cu aplicarea unor legi şi astfel s-a născut dreptul - norme de conduită a
căror respectare este garantată de forţa de constrângere a statului. Apariţia dreptului a
reprezentat o necesitate istorică atunci când menţinerea ordinii nu se mai putea
realiza în temeiul unor norme cutumiare, lipsite de forţa coercitivă necesară pentru a
le asigura eficienţa. Sunt recunoscute istoric trei căi de apariţie a dreptului :- prima
cale o reprezintă preluarea, în statele antice şi feudale, a unor obiceiuri din comuna
primitivă şi investirea lor cu forţa coercitivă a statului. Aşa s-a născut dreptul
cutumiar. A doua cale se referă la apariţia unor norme scrise, fie prin preluarea unor
reguli obişnuielnice anterioare fie prin edictarea unor dispoziţii noi, în formă scrisă.
A treia cale se regăseşte în transformarea unor soluţii date de instanţe judecătoreşti
civile sau religioase în dispoziţii normative obligatorii.

Dreptul şi voinţa de stat: Dreptul este un fenomen social voliţional în sensul că
elaborarea dar şi aplicarea lui reprezintă rezultatul unor activităţi umane conştiente.
Esenţa dreptului este, deci, strâns legată de voinţa oamenilor. În istorie, diferite
curente filozofice, au identificat esenţa dreptului fie în afara sa ( în voinţa statului, a
puterii legislative care emană legile, sau a clasei dominante care fixează reguli de
conduită ) fie în el însuşi ( potrivit teoriei normativiste a lui Kelsen dreptul îşi are
esenţa, sursa în el însuşi, în normele sale, structurate ierarhic şi nu în realitatea socială
exterioară şi separată lui ). În societăţile democratice esenţa dreptului este
reprezentată de voinţa generală a societăţii care se exprimă, pentru a deveni drept, în
forma voinţei de stat. Deci, esenţa socială a dreptului constă în exprimarea normativă,
general obligatorie a voinţei generale, care se manifestă direct sau indirect, ca voinţă
de stat. Conţinutul şi forma dreptului : Ca orice fenomen social, dreptul reprezintă o
unitate între conţinut şi formă. Conţinutul ne arată ansamblul elementelor constitutive
ale fenomenului, părţile, laturile sale care reprezintă temeiul existenţei şi dezvoltării
sale. Forma ne indică modul în care fenomenul este organizat, structura sa internă şi
externă, modul în care existenţa sa ni se înfăţişează în exterior ( ,, haina” sa ).
Conţinutul dreptului cuprinde exprimarea normativă a voinţei de stat ( deci esenţa sa )
precum şi totalitatea reglementărilor ( normelor juridice ) diferenţiate pe ramuri de
drept şi instituţii juridice. În concluzie, putem afirma că în conţinutul dreptului
regăsim totalitatea normelor dintr-un sistem de drept dat.
Forma dreptului relevă aspectul exterior al acestuia, haina juridică sub care
acesta ni se înfăţişează. Conţinutul dreptului îi determină forma în sensul că, în
funcţie de felul regulii de conduită impuse de stat se alege forma exterioară a normei :
lege, decret, ordin, etc.
Norma juridica este definita in tratatele juridice ca:” o regula de
conduita generala si obligatorie destinata sa ordoneze relatiile
interumane prin reglementarea unor comportamente determinate,
regula elaborata, acceptata si recunoscuta de stat si impusa la nevoie
in caz de incalcare prin forta coercitiva a acesteia”.
Norma juridica sau de drept reprezinta elementul fundamental al
oricarui sistem de drept iar in analizarea acesteia se porneste de la
doua tipuri de consideratii. In primul rand, etimologic, conceptul de
norma desemneaza o regula ce reglementeza comportamentul uman,
adica este o norma sociala. In al doilea rand sistemul normelor sociale
cuprinde norme sociale, norme de drept, norme morale, norme
religoase, sau norme politice potrivit domeniului relatiilor socale
vizate. Pornind de la aceste consideratii se poate aprecia ca norma de
drept este o norma sociala obligatorie. Fiind obligatorie ea este
investita cu forta juridica obligatorie, creand drept si corelativ
obligatoriu pentru destinatarii ei.
Norma juridica este un fenomen natural si obligatoriu in orice grup
organizat sub forma unei comunitati in care indivizii participa nu doar
pe baza unor legaturi de solidaritate ci si isi subsumeaza actiunea unui
scop social specific. Este vorba deci de revitalizarea vechiului principiu
roman ”obi societas, ibi jus”. Orice societate organizata reclama o regula
de drept pentru a se putea constitui intru cat destinatarii normei juridice
trebuie sa fie mentinuti in obligatiile inerente starii sociale printr-o
regula care determina si sanctioneaza statutul lor de membrii. Pentru a
intelege regula de drept trebuie sa precizam scopul ei:permite viata in
societe. Cine ar pretinde ca nu cunoaste nici o regula de drept s-ar
exclude prin aceasta din orice grup. Ordinea necesara in viata sociala
satisface imperativul necesar. Doar actionand pe baza unor reguli
preconstituite oamenii pot sa-si organizeze actiunile cunoscand
consecintele faptelor lor. In acest fel este contracarata conceptia
libertatii absolute: omul isi infraneaza dorinta de libertate absoluta in
momentul in care intelege ca o regula este justa si ca ea satisface prin
urmare nu doar nevoia de securitate ci si pe cea de justitie.
Comandamentul juridic intervine pentru a apara in mod efectiv societatea si, datorita
exigibilitatii sale, previne sau combate comportamentul deviant. Normele juridice
impreuna cu relatiile juridice nascute in baza lor alcatuiesc ordinea de drept, parte
componenta a ordinii sociale. Ordinea sociala nu se rezuma la ordinea de drept, este

mai mult decat guvernarea legii, intrucat ea priveste si activitati, relatii, fara
contingenta cu ordinea de drept.
In general, cuvantul norma este echivalat cu cel de regula. In mai toate
dictionarele definitia normei este facuta prin referire la regula de conduita.
Situatia este explicabila daca avem in vedere faptul ca in imensa lor majoritate
normele contin reguli de comportament, atribuie drepturi si stabilesc obligatii
corelative, fixeaza praguri de comportament si sanctiuni pentru cei ce neglijeaza sau
se comporta in dispretul acestui comportament. Analiza normelor juridice degaja si
concluzia ca acestea pot cuprinde, in afara regulilor de conduita si alte prevederi, spre
exemplu: pot contine principii generale de drept, definitii (definitia proprietatii, a
contractului, a contraventiei, a infractiunii etc.), explicarea unor termeni legali,
descrierea capacitatii juridice etc. Toate aceste prevederi sunt subordonate scopului
functionarii eficiente a regulei de conduita. Ele, in general, nu au existenta autonoma
fiind indisolubil legate de rolul regulii de conduita ca important factor de organizare,
in forma specifica, a ordinii sociale.
Pentru a intelege trasaturile normei juridice precum si structura sa este necesar
sa plecam de la premisa ca norma de drept contine ceea ce trebuie sa indeplineasca un
subiect, ceea ce el este indreptatit sa faca sau ceea ce i se recomanda sau este stimulat
sa indeplineasca. 'Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire' (forta
legii consta in: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi).
Pentru a putea fi un etalon de conduita si a fi opozabila in mod egal si continuu
fiecarui individ, norma juridica trebuie sa se adreseze difuz si impersonal
destinatarilor sai. Prin aceste trasaturi norma juridica se deosebeste de actul
individual, care este prin natura sa concret si personal.
Caracterul general si impersonal al normei juridice necesita unele nuantari.
Astfel, prin faptul ca norma juridica este generala si impersonala nu inseamna ca ea
se va aplica de fiecare data pe intreg teritoriul tarii sau asupra intregii populatii.
Exista norme juridice care vizeaza parti determinate ale teritoriului (zona de frontiera,
domeniul silvic, unitati administrativ-teritoriale etc.) sau care privesc anumite
categorii de subiecte (casatoriti, militari, comercianti, elevi, studenti etc.).
Intinderea in spatiu si asupra persoanelor a efectelor normelor de drept nu pot
constitui criterii de diferentiere si, cu atat mai putin, de contestare a caracterului
general si impersonal al normei de drept. Nu se poate afirma ca o norma juridica este
mai mult sau mai putin generala, mai mult sau mai putin impersonala pentru motivul
ca are sau nu o sfera de aplicare ce coincide cu intregul teritoriu sau cu intreaga
populatie. Aceasta trasatura este reala si caracteristica oricarei norme juridice din
momentul intrarii sale in vigoare.
In al doilea rand, generalitatea si impersonalitatea unei norme juridice nu
presupun cuprinderea (descrierea) tuturor cazurilor si nici a tuturor situatiilor in care
se poate afla un subiect.
Norma juridica contine un model abstract pentru un agent posibil al actiunii
sociale. Ea impune acestui agent o varianta de comportament, in conditiile in care
acesta are la dispozitie mai multe variante. Intrucat norma juridica nu poate fi pe
gustul fiecarui subiect ea tinde sa fie, cel putin, pe gustul a cat mai multi. Norma
juridica nu se randuieste pentru ceea ce se poate produce intamplator, intr-un caz
izolat, ci are in vedere o generalitate de relatii si o medie de comportament. In sfarsit,
exista norme juridice care reglementeaza drepturi si obligatii (deci conduita) pentru
organe unipersonale, cum ar fi: Presedintele Inaltei Curtii de Casatie si Justitie,
Procurorul General, Ministrul Justitiei etc. Acest lucru nu deroga de la caracterul
impersonal al normei intrucat nu se are in vedere persoana care la un anumit moment
ocupa functia, ci functia ca atare.
Caracterul general al normei juridice nu poate fi infrant nici pe motive
de autonomie locala. Autonomia locala, principiu constitutional reglementat de
Constitutie si prevazut si in documentele internationale (de exemplu in Carta
europeana a exercitiului autonom al puterii locale – 1995), implica descentralizarea si
deconcentrarea exercitiului puterii administrative la nivelul colectivitatilor locale.
Autonomia locala se va manifesta in limitele impuse de lege, ca masura generala, si
nu impotriva intereselor societatii sau prin nesocotirea caracterului unitar si national
al Statului.
Colectivitatile locale, in virtutea principiului descentralizarii, exercita de fapt o
coadministrare, existand dreptul de control de legalitate exercitat de prefect, ca

reprezentant al Guvernului pe plan local, care conduce serviciile publice
descentralizate ale ministerelor si celorlalte organe centrale din unitatile
administrativ-teritoriale. Prefectul are dreptul sa atace, in fata instantelor de
contencios administrativ actele ilegale ale organelor locale.
Aceasta trasatura descinde din generalitatea normei de drept. Ca model de
conduita, norma de drept urmareste o reducere si egalizare a insusirilor semnificative
a relatiilor sociale si izolarea, neconsiderarea, diferentelor individuale
nesemnificative. Formarea tipului (modelului) de conduita si grija pentru acceptarea
sau impunerea sa in practica relatiilor sociale, se realizeaza in vederea
codificarii actiunii, a uniformizarii sale, a modelarii acesteia in raport cu un interes
social legalmente protejat.
Pentru a putea formula identicul, repetabilul, intr-o norma juridica, legiuitorul
cauta generalul, ceea ce este universal intr-un manunchi de relatii sociale si, in raport
de acesta, formuleaza tipul conduitei. Subordonarea fata de conduita-tip prevazuta in
norma juridica reprezinta o cale importanta de realizare a socializarii individului, de
invatare a modului social de existenta.
In realizarea tipului de conduita, legiuitorul pleaca si de la alte dat-uri, cum ar
fi: inclinatia spre dependenta a individului si nevoia sa de supunere fata de norme
(normativitatea constitutiva a fiintei omenesti). Inclinatia spre dependenta este
explicabila si determinata de eforturile individului spre integrare, iar nevoia sa de
supunere la norme creeaza tendinte de conformism, ceea ce implica atat
conformitatea cu legile (cu conduita-tip continuta in ele), cat si conformitatea cu
ceilalti (legea 'imitatiei').
Norma juridica implica, in mod ideal, un raport intersubiectiv. Norma juridica
nu este doar o prescriptie general-abstracta si tipica; ea imagineaza omul in raport cu
semenii sai, reglementeaza comertul juridic. Fara aceasta imagine a legaturilor
sociale multiple, a infinitului contact social, norma juridica nu si-ar gasi ratiunea
suficienta de a exista. Norma juridica are in vedere schimbul just intre persoane aflate
permanent in relatie. In acest sens putem vorbi despre caracterul bilateral al normei
de drept. Un asemenea caracter este prezent chiar si atunci cand, pe baza normei de
drept, iau nastere acte juridice unilaterale (testamentul, spre exemplu) intrucat si in
acest caz sunt avute in vedere relatii, legaturi (chiar daca nu imediate). Ideea de
bilateralitate este legata de ideea de alteritate a normei (transformarea subiectivului
in obiectiv) si de cea de reciprocitate.
Norma juridica are un caracter obligatoriu, intervenind in domenii esentiale ale
societatii, domenii care fie ca sunt contingente guvernarii, fie ca privesc fiintarea
sociala, publica sau privata a individului. Norma juridica contine prevederi care nu
sunt lasate la liberul arbitru al subiectului; ele sunt impuse acestuia intr-o varietate de
modalitati. Obligativitatea comandamentului juridic urca pana la imperativ in
domeniul dreptului public (penal, administrativ etc.) si coboara pana la permisiv in
dreptul privat (civil, comercial). Cu alte cuvinte, obligativitatea normei juridice este
dictata de scopul acesteia – necesitatea asigurarii ordinii sociale.
Pentru a-si indeplini acest scop, norma juridica trebuie sa indeplineasca
anumite conditii: sa corespunda structurii si necesitatilor superioare ale societatii, sa
fie recunoscuta ca efectiv obligatorie de catre majoritatea destinatarilor ei, in temeiul
constiintei caracterului sau necesar.
Pentru a deveni efectiv obligatorie norma juridica se bucura, spre deosebire de
toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de
asigurare a traducerii in viata – eventual prin constrangere). In acest scop, nu este
suficienta forta ce o impune; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. In
baza acestor trasaturi, norma juridica apare ca o regula de conduita umana pe care
societatea ne poate constrange sa o observam printr-o presiune exterioara mai mult
sau mai putin intensa. Exigentele vietii in comun implica si o subordonare
neconditionata a indivizilor fata de continutul perceptiv al normelor de drept.
Obligativitatea normelor juridice inseamna, in acest sens, ca norma de drept se
va aplica imediat (din momentul intrarii in vigoare), continuu si
neconditionat. Libertatea individuala nu poate fi inteleasa ca libertatea fata de lege
(liber arbitru). Cea mai mare libertate nu poate proveni decat din cea mai mare
rigoare. Altfel, in temeiul asa-zisei libertati (a liberului arbitru) vom fi abandonati
hazardului, haosului, anarhiei. Obligativitatea normei juridice este asigurata prin
constrangere exterioara, prin sanctionarea juridica.

Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari:
a) obligativitatea normei juridice este o trasatura intrinseca a tuturor
normelor, indiferent de domeniul in care intervin (public sau privat), de forta juridica
a actului normativ in care este cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de campul
aplicabilitatii sale etc. Astfel, o norma juridica cuprinsa intr-o lege este la fel de
obligatorie ca si o norma juridica cuprinsa intr-o hotarare a guvernului sau intr-o
decizie normativa a organului administrativ local.
b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii in viata
a normei juridice. Intr-adevar, exista norme juridice (din dreptul public sau privat)
ce se aplica cotidian –normele din domeniul prestarii serviciilor, din domeniul
organizarii muncii etc. Exista norme ce se aplica des sau foarte des, asa cum exista si
norme ce se aplica rar sau foarte rar. Caracterul de obligativitate nu este intru nimic
corelat acestei imprejurari exterioare a normei juridice. Toate normele juridice,
indiferent de frecventa aplicarii lor, prezinta caracter obligatoriu.
Dupa cum s-a desprins din analiza anterioara, scopul normei de drept – scop
realizat de justitie, de activitatea cu caracter juridic a administratiei si de cetatean –
este acela de a asigura relatiilor sociale securitatea esentiala precum si armonia in
temeiul unei idei de valoare avute in vedere de legiuitor. Norma juridica isi va realiza
scopul in masura in care raspunde – inteligibil si tehnic interesului pe care-l
reprezinta.
Plecand de la trasaturile examinate mai sus, norma juridica poate fi definita
ca: o regula generala si obligatorie de conduita, al carui scop este acela de a asigura
ordinea sociala, regula ce poate fi adusa la indeplinire pe cale statala, in caz de
nevoie prin constrangere.
Conceptul de norma juridica face parte din ansamblul de notiuni si categorii ale
gandirii juridice, prin intermediul carora realitatea juridica este explicata. Totodata,
norma juridica alcatuieste elementul primar al sistemului de drept, vectorul prin care
mesajul legiuitorului ajunge la subiect. Pentru a putea fi imediat si cat mai usor
receptat acest mesaj, norma juridica trebuie sa raspunda unor cerinte de organizare
interioara – logica interna a normei. Logica normei trebuie sa tina cont de logica
actiunii.
Legiuitorul va descrie in norma juridica o anumita conduita (un complex de
drepturi si obligatii), conduita ceruta subiectului in circumstante date (un ansamblu
de imprejurari) si in legatura cu care este fixata si o anumita forma de reactie
(sanctiune).
Luand cunostinta de norma, subiectul va actiona in conformitate cu conduita
prevazuta de norma, va refuza un scop interzis de o prescriptie normativa, abtinandu-
se de la o actiune sau, dimpotriva, isi va asuma riscul sanctiunii, eludand prescriptia
sau incalcand-o. Toate acestea – conditiile, conduita, sanctiunea – alcatuiesc elemen-
tele normei juridice denumite si structura normei juridice.
Structura normei juridice apare ca o lege a legaturii dintre elemente. Aceasta
structura apare atat intr-o forma statica, dar si intr-una dinamica, interna sau externa.
Norma juridica corespunde, functional, unei comenzi, comporta
o finalitate valorica si este 'saturata ideologic', fiind purtatoare de 'convingeri sociale'.
Analiza structurii normei juridice este, in general, facuta dintr-o dubla
perspectiva: a) o perspectiva data de logica normei – structura logica-juridica a
normei si b) o perspectiva oferita de constructia tehnica-legislativa a normei juridice.
7.2Trăsăturile normelor juridice
Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează
conduitei umane. Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancţionate
de stat, a căror aplicare este asigurată prin conştiinţa juridică, iar la nevoie prin forţa
de constrângere a statului.
- Normele juridice au un caracter general
- Normele juridice au un caracter volitiv
- Normele juridice pot să prevadă naşterea unor efecte juridice
- Normele juridice se pot realiza, în viaţa practică, numai trecănd prin conştiinţa
oamenilor, întrucat conduita este subordonată voinţei lor. De aceea persoanele
care nu pot sa-si dea seama de actiunile lor, din cauza varstei (minori sub 12 ani)
sau datorita faptului ca discernamantul lor este afectat de o boala mintala, nu
poarta raspundere juridica pentru faptele săvârşite.
- Normele juridice se aplică, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului

7.3 Structura normei juridice
Pentru a fi clară, norma juridică trebuie să aibă acea structura logico-juridică, şi
tehnico- juridică din care sa rezulte la care împrejurări se referă, ce conduită se
prevede în acele împrejurări şi care sunt consecinţele juridice ale nerespectării
conduitei umane. Norma juridică are de regulă trei componente: ipoteza, dispoziţia şi
sancţiunea.
Ipoteza este acea parte a normei juridice care prescrie condiţiile în care urmează
să se aplice dispoziţia.
Dispoziția este partea cea mai importantă a normei juridice şi se referă la
conduita prescrisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează. În funcţie de
conduita prescrisă, dispoziţiile pot fi:
-dispoziţii onerative cele care prevăd obligaţia de a savârşi
anumite acţiuni;
-dispoziţii prohibitive cele care interzic săvârşirea unor acţiuni;
-dispoziţii permisive care nu impun nici nu interzic săvârşirea unei acţiuni, ci lasă
la latitudinea părţilor să aleaga conduita pe care doresc să o urmeze;
-dispoziţii de recomandare prevăd o anumită conduită pe care statul o recomandă
organizaţiilor obşteşti; -dispoziţii de stimulare
Sancțiunea este acel element al normei juridice care precizează urmările
nerespectării dispoziţiei.
După natura lor sunt:
- sancţiuni penale (privaţiunea de libertate, munca corecţională, amenda,
interdicţia de a exercita anumite profesii etc);
- sancţiuni civile- constau în despăgubiri impuse celui care răspunde pentru
producerea unei pagube, sau repunerea în drepturi, executarea în natură,
anularea actului ilicit s.a;
- sancţiuni administrative -care se aplică mai ales celor care săvârşesc
contravenţii,cele mai frecvente finnd amenzile;
- sancţiuni disciplinare se referă mai ales la abaterile de la disciplina muncii
(mustrarea, avertismentul, transferul, desfacerea contractului de munca),.
După gradul de determinare: distingem sancţiuni determinate şi relativ
determinate, alternative şi cumulative.
-determinate- sunt acele sancţiuni formulate precis si care nu pot fi micşorate
sau mărite de organele de aplicare;
-relativ determinate- se stabilesc în limitele şi maximele, sancţiunea corectă
urmând să o stabilească organele de aplicare;
-alternative dau posibilitatea organului de aplicare să aleagă între două sau
mai multe sacţiuni: închisoare sau amendă. De exemplu: „Lipsirea de libertate a unei
persoane în mod ilegal se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 7 ani." (art. 205 Cod
penal);
-cumulative stabilesc mai multe feluri de sancţiuni care se aplică, în mod
obligatoriu pentru săvârşirea unei infracţiuni, pentru săvârşirea unei fapte.
7.4 Clasificarea normelor juridice
În ştiinţa juridică, normele de drept sunt clasificate în categorii diferite în funcţie
de diverse criterii cum ar fi:
-obiectul reglementării juridice;
-forţa juridică;
-caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie;
-gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori dispoziţiei.
Aceste clasificări au importanţă practică, întrucât cunoaşterea caracterului normei
face posibilă aprecierea conduitei omeneşti în raport cu dispoziţia legală, uşurând
totodată stabilirea legăturilor între diferite texte de lege, care se completează unele pe
altele.
După obiect normele juridice se clasifică în:
- diferite ramuri şi instituţii: drept constituţional, drept civil, drept penal etc.
După forţa juridică:
-legile constitutionale;
-legile organice;
- legile ordinare.
După caracterul conduitei pe care norma juridică o prescrie:

-onerative, sunt cele care stabilesc în mod expres obligatia de a fi săvârşit anumite
activităţi;
-prohibitive, interzic săvârşirea unor acţiuni, acest caracter avându-l majoritatea
normelor de
drept penal;
- permisive, sunt cele care nici nu impun şi nici nu opresc de la savarsirea
anumitor acţiuni, ci acordă persoanelor posibilitatea ca singure să-şi determine
conduita într-un fel sau altul cu respectarea normelor de ordine publică.
După gradul de precizie sau modalităţile de construire a ipotezei ori dispozitiei:
- norma de trimitere: este aceea normă juridică care nu apare în mod complet, în
acelaşi act normativ, ci se face trimitere la dispoziţii cuprinse şi în alte acte
normative;
- normele în alb: sunt acele situaţii când elementele constitutive ale unei reguli
de conduită nici nu sunt precizate, stabilindu-se printr-un act normativ ca in
viitor asemenea acte vor fi elaborate.
OBIECTIVE: Înțelegerea noțiunii fundamentalede normă juridică, trăsăturile și

structura acesteia
1. Ce este norma juridică ?

2. Enumerați trei trăsături ale normei juridice
3. Clasificați normele juridice după forța lor juridică
4. Câte tipuri de sancțiuni cunoașteți ?
CAPITOLUL 8
Acțiunea normelor juridice
CONȚ INUT: Aplicarea ori acțiunea normelor juridice în

timp, spațiu și asupra persoanelor
8.1 Acțiunea normelor juridice în timp

Normele de drept produc efecte juridice în perioada în care sunt în vigoare.
Aplicându-se numai la fapte care se petrec în timpul cât sunt în vigoare, ele nu sunt
nici retroactive, nici ultraactive, respectiv nu se aplică faptelor petrecute înainte de
intrarea lor în vigoare, nici celor petrecute după ieşirea lor din vigoare.
Norma de drept, fiind un comandament adresat conduitei umane, permiţând sau
prohibând anumite acţiuni, nu se aplică trecutului, nu se poate impune nimănui să se

supună unei legi care nu există. Nimeni nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care
nu era prohibită, ci dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei.
În principiu, actele normative, în ţara noastră, intră în vigoare în momentul
publicării lor în Monitorul Oficial al României. De multe ori, în actele normative
publicate se indică în mod expres data la care ele intră în vigoare .
Legea produce efecte numai asupra faptelor petrecute după intrarea ei în vigoare.
Acest principiu îşi găseşte explicaţia în faptul că oamenii, pentru a-şi coordona
conduita cu prevederile legii, trebuie să cunoască mai întâi prevederile ei. Uneori se
admite ca unele dispoziţii normative să fie aplicate cu efect retroactiv, adică şi asupra
unor fapte care s-au petrecut înainte de intrarea în vigoare a legii. În legislaţia
românească, aceste cazuri sunt urmatoarele :
a) legea penală mai blândă;
b) prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte petrecute anterior;
c) legile interpretative.
Actul prin care încetează existenţa unor norme juridice se numeşte abrogare.
Abrogarea poate fi expres-directă, când într-un act normativ se arată în mod
expres ca un altul superior sau anumite articole ale lui se abrogă.
Abrogarea poate fi expres-indirectă, când legea nouă se mărgineşte să
menţioneze că dispoziţiile anterioare, contrare prevederilor ei, se abrogă, fără a se
menţiona în mod direct actul normativ ce se abrogă sau articolele lui.
Abrogarea mai poate fi tacită, când actul normativ sau noile acte normative nu
abrogă în mod expres pe cele vechi, dar prin regulile pe care le prescriu se abat de la
vechea reglementare. Abrogarea tacită (implicită) este şi ea o manifestare de voinţă
a organelor care emit acte normative, exprimată printr-un act normativ
corespunzător. Acest act normativ va fi considerat act de abrogare, chiar dacă nu
cuprinde nici o clauză expresă de abrogare, dat fiind că o lege posterioară
desfiinţează orice altă contrară, dacă aceasta este anterioară.
În toate legislaţiile se găsesc şi legi a căror acţiune în timp este dinainte stabilită.
Acesta este cazul legilor temporare.
Atunci când caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă, acestea poarta
numele denumirea de legi cu termen. Actele normative cu termen se elaborează, de
regulă, atunci când se poate prevedea cu precizie durata de timp necesară aplicării
actului normativ respectiv.
O altă formă de încetare a acţiunii în timp a normelor juridice o constituie
desuetitudinea. Ea a acţionat în mod expres faţă de acele norme juridice ce
reglementau relaţiile sociale, care, datorită schimbărilor social-economice
intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fără ca ele să fie abrogate , nici expres,
nici tacit.
În mod excepţional, întâlnim cazuri în care anumite acte normative
ultraactivează, respectiv se aplică chiar după ieşirea lor din vigoare. De exemplu
codul nostru penal prevede ca legea penală temporară se aplică infracţiunea săvârşită
în timpul când era în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmarită sau judecată în acel
interval de timp.
Noul Cod penal nu aduce modificări de fond în privinţa regimului legii
temporare, dar include o definiţie a acesteia, preluând astfel la nivel legislativ
definiţia cu care doctrina opera şi sub imperiul Codului penal anterior.
Astfel, potrivit art. 7 alin.2 N.C.p., legea penală temporară este legea penală care
prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura
temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.
Noţiunea de lege penală temporară, aşa cum este definită de textul citat, acoperă
două categorii de legi penale: legea penală temporară propriu-zisăşi legea penal
ă excepţională. Suntem în prezenţa unei legi temporare propriu-zise atunci când
legea în cauzăare prevăzut explicit, din chiar momentul adoptării sale, momentul
ieşirii din vigoare. Legea penală excepţională este adoptată în împrejurări
excepţionale (stare de asediu, stare de urgenţă, calamităţi naturale etc.) iar durata
aflării ei în vigoare coincide cu perioada cât se menţine această stare. În acest caz
caracterul temporar rezultăşi din conţinutul expunerii de motive, unde se face referire
la împrejurarea care a determinat adoptarea legii în cauză.
Potrivit art. 7 alin.1 N.C.p. (art. 16 C.p.), legea penalătemporară se aplică
infracţiunii săvârşite în timpul cât ea se afla în vigoare, chiar dacă fapta nu a fost
urmărită sau judecată în acest 30interval de timp. In consecinţă, chiar dacă legea sub

imperiul căreia se judecă infracţiunea ar fi mai favorabilă, ea nu va fi aplicabilă în
speţă, infracţiunea fiind sancţionată potrivit legii temporare sub imperiul căreia a fost
comisă.
Având în vedere, pe de o parte, faptul că data ieşirii dinvigoare a legii este
dinainte cunoscută, iar pe de altă parte, împrejurarea că, de regulă, aceste legi rămân
în vigoare o perioadăscurtă de timp, în absenţa posibilităţii de aplicare ultraactivă,
dispoziţia legală în cauză nu ar mai apuca să fie niciodată aplicată.
Ultraactivitatea este necesară în acest caz şi datorită faptului că în cele mai multe
cazuri legea penală temporară instituie un tratament sancţionator agravat sau
incriminează noi fapte, astfel că legea care succede legii temporare ar fi mai
favorabilă.
8.4 Acțiunea normelor juridice în spațiu
Problema care se ridică în legătură cu aplicarea normelor juridice în spaţiu este
aceea de a şti dacă ele se aplică tuturor persoanelor ce se găsesc pe un anumit
teritoriu, indiferent dacă sunt sau nu cetăţeni ai ţării respective şi dacă ele se aplică
sau nu unor fapte săvârşite în afara teritoriului ţării. În această ordine de idei, o mare
importanţă o are stabilirea sensului exact al noţiunii de teritoriu.
Noţiunea de teritoriu are în domeniul dreptului o altă semnificaţie decât noţiunea
geografică de teritoriu. În acest sens, prin teritoriu se înţelege, în afara întinderilor de
uscat şi apă, şi spaţiul înconjurător ( subsolul şi spaţiul aerian) asupra căruia un stat
îşi exercită suveranitatea.
În doctrina juridică romană navele şi aeronavele nu intră în cadrul noţiunii
juridice de teritoriu. Faptele săvârşite pe o navă sau aeronavă romană sunt socotite ca
fapte săvârşite pe teritoriul ţării, ca urmare a extinderii efectului legii noastre
naţionale, iar nu a extinderii noţiunii de teritoriu.
În noţiunea de teritoriu, în sens juridic, sunt cuprinse următoarele elemente: o
suprafaţă terestra, apele interioare, marea teritoriala, precum şi subsolul şi spaţiul
aerian corespunzător acestora. Limitele teritoriului sunt cele indicate prin frontiere de
stat. Frontiera terestră este delimitată prin borne, movile de pământ, diverse semne
naturale, şi desparte uscatul dintre două state.
În cazul în care frontiera o formează o apa curgătoare sau stătătoare statele
stabilesc, prin convenţii bilaterale, modul în care-şi vor exercita suveranitatea. În
lipsa unor convenţii, care să reglementeze această problemă, fiecărui stat îi aparţine o
porţiune care să determine, în cazul apelor curgătoare după linia celei mai mari
adâncimi, iar in cazul apelor stătătoare după linia mediană. În situaţia în care două
state sunt legate între ele prin poduri, frontiera se stabileşte la mijlocul podului. În
cazul mării teritoriale, frontiera o constituie linia exterioară a acesteia.
Frontierele aeriene sunt precizate cu ajutorul unor linii perpendiculare ce pornesc
de pe frontierele terestre sau acvatice în sus, până la limita inferioară a spaţiului
cosmic.
Frontierele de stat sunt inviolabile ca şi teritoriul statului, iar regimul lor juridic se
stabileşte prin acte interne sau convenţii internaţionale încheiate între ţările limitrofe.
Principalele cazuri de neaplicare a legii unei ţări asupra tuturor persoanelor de pe
teritoriul său sunt : imunitatea diplomatică, statul juridic al consulilor, regimul juridic
al unor categorii de străini.
Imunitatea diplomatică constă în exceptarea unor persoane care exercită
anumite activităţi diplomatice de la jurisdicţia statului străin pe teritoriul căruia se
găsesc
8.5Acțiunea legii asupra persoanelor
Există două principii care stau la baza acestei noţiuni:
• Principiul personalităţii normelor juridice;
• Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a
autorităţilor.
Principiul personalităţii normelor juridice -înseamnă ca toate persoanele fizice şi
juridice,
aflate pe teritoriul unui stat, trebuie să respecte regulile juridice din acel stat dar, în
acelaşi timp, se află sub protecţia juridică a sistemului de drept al ţării respective.
În ceea ce priveşte statutul persoanei fizice principiul este acela că se aplică
legea sa naţională, „afară numai dacă prin dispoziţii speciale nu s-a prevăzut altfel",
potrivit art. 11 Lg. 105/1992 cu privire la raporturile de drept internaţional privat.

Principiul egalităţii tuturor persoanelor în faţa normelor juridice şi a
autorităţilor- acest principiu este consacrat în Constituţia României la art. 14 alin. 1,
unde se prevede că „cetăţenii sunt egali în faţa legii, şi a autorităţilor publice, fără
privilegii sau discriminări".
De aceleaşi reglementări se bucură atât cetăţenii străini, cât şi apatrizii care
locuiesc în România (art. 18 alin. 1 Constituţie).
Cu privire la persoanele juridice Lg. 105/1992 prevede că: „persoana juridică
străină, recunoscută în România îşi desfăşoară activitatea pe teritoriul ţării în
condiţiile stabilite de legea română referitoare la exercitarea activităţilor economice,
sociale, culturale sau de altă natură".
Cu privire la străini regimului naţional i se alătură alte două regimuri:
- Regimul special-care constă în acordarea, pentru categorii determinate de
cetăţeni străini a unor drepturi care sunt convenite prin convenţii internaţionale
sau sunt prevăzute ca atare în legislaţia statului respectiv.
- Regimul clauzei cele mai favorizate care constă în acordarea pentru cetăţeanul
străin a unor drepturi care nu pot fi mai restrânse decât drepturile pe care acel
stat le acordă cetăţenilor aparţinând altor state.
OBIECTIVE: Înțelegerea mecanismului de acționare a normelor juridice

în timp și spațiu ori asupra persoanelor
1. Definiți aplicarea normelor juridice în timp

2. Care este regula la aplicarea în timp a normelor juridice
3. Ce presupune aplicarea în spațiu a normelor juridice?
4. Definiți personalitatea normelor juridice
CAPITOLUL 9
Interpretarea normelor juridice
C ONȚINUT: Interpretarea normelor juridice și metodologia

de interpretare a acestora
9.1 Noțiuni de interpretarea normelor juridice

Normele juridice, pentru a-şi atinge scopul în vederea căruia au fost elaborate este
necesar să fie respectate de către cei a căror conduită o reglementează.
Pentru a putea fi respectate sau aplicate, este necesară recunoaşterea lor,
înţelegerea conţinutului lor care se dezvoltă în cadrul procesului de interpretare.
Interpretarea dreptului reprezintă o operaţiune logico-raţionala care tinde la
lămurirea sensului, a înţelesului legii ori a altui act normativ pentru stabilirea
conţinutului acestuia.
Interpretarea se referă în general la acte normative scrise.
Necesitatea interpretării normelor juridice decurge şi din faptul că, în redactare
lor, se foloseşte o exprimare concisă, legiuitorul concentrând la maximum ideile pe
care vrea să le exprime. De aici decurge sarcina organelor de interpretare de a
dezvălui, în procesul interpretării, conţinutul real al normei, întreaga gamă de situaţii
pe care legiuitorul a avut-o în vedere la redactarea ei. Cu cât reglementarea cuprinsă
în norma juridică este mai minuţioasă, cu cât are în vedere o diversitate de elemente,
cu atât problemele interpretării sunt mai puţine.
Interpretarea oficială este acea interpretare făcută de un organ de stat sau de către
o organizaţie obştească împuternicită să facă acte de aplicare a normelor juridice.
Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de ştiinţă,
cercetători în domeniu dreptului, cadre didactice universitare, în diferite
împrejurări cum sunt: pledoarii, conferinţe, monografii, articole, etc. în care se fac
afirmaţii de ordin ştiinţific cu privire la conţinutul normelor juridice.
9.2Metode de interpretare a normelor juridice
Prin metode de interpretare înţelegem totalitatea procedeelor folosite pentru
descoperirea conţinutului prevederilor normelor juridice în scopul aplicării lor la
cazuri concrete.
- Metoda gramaticală
- Metoda sistematică
- Metoda istorică
- Metoda logică
- Metoda analogică
Interpretarea în doctrina juridică are o poziție centrală, fiind considerată nu
numai inima, dar și cvasitotalitatea substanței acesteia. Genialitatea dreptului roman
în această privință, activitatea glosatorilor din epoca medievală, rolul interpretării –
ca tip particular și specific de înțelegere umană – în perioada modernă au făcut ca
aceasta să fie considerată o hermeneutică exemplară (H. Gadamer). Perioada de
glorie a interpretării normelor juridice a fost indisolubil legată de o anumită concepție
asupra dreptului – expresie a societății moderne, a unui anumit timp istoric. După
perioada modernă s-a evidențiat tot mai mult, ca urmare a unor schimbări sociale
complexe, că dreptul nu este un concept omogen, insular, închis în raport cu anumite
trăsături stricte, cum menționa pentru perioada modernă Leon Fuller, ci este tot mai
mult un concept deschis, de o geometrie variabilă, un concept organizator și
ordonator, de inginerie socială. (S. Douglas-Scott, „Law after modernity”, Hart
Publishing, Oxford and Portland, Oregon, 2013). Excesiva cantonare a doctrinei
juridice contemporane pe analiza interpretativă a normelor juridice, atât de necesară
de altfel, pe normativism – dreptul înseamnă norme și numai atât, poziție exprimată
de H. Kelsen în mod strălucit -, dar refuzul dogmatic al oricărei deschideri și
schimbări l-a făcut pe un reputat autor contemporan – Mark van Hoecke – să
aprecieze că doctrina juridică actuală se află, uneori, într-o „situație schizofrenică”(!)
pentru că se cantonează numai în textul juridic, pe când alte discipline, considerate
periferice și ignorate – precum sociologia, istoria, psihologia sau antropologia în
corelație cu dreptul și în abordări interdisciplinare – surprind sau măcar încearcă să
surprindă realitatea juridică așa cum este ea. Faptul că interpretarea tradițională a
normelor juridice se află în criză o dovedesc și rezultatele acesteia, de prea multe ori
în raport cu alte tipuri de argumentație, puțin previzibile, vulnerabile, fragile,
schimbătoare, uneori sub semnul aleatoriului, paradoxului și perplexității. În alți
termeni, se poate aprecia că abordarea tradițională a interpretării – de utilizare
instrumentală a unor tehnici, odată suficientă, care desigur nu trebuie abandonată, ci
integrată în viziuni mai complexe – nu mai satisface în raport cu cerințele societății
contemporane, tot mai complexă și cu schimbări majore și accelerate. Se propune și
se impune tot mai mult trecerea, în materie, de la simpla utilizarea de tehnici juridice
interpretative, la gândirea juridică noncaptivă, riguroasă, critică dar deschisă,
receptivă, creatoare, care interpretează în orizontul înțelegerii contemporane. În acest
sens, studiile de drept comparat, de lingvistică juridică – stimulate, de exemplu, de
traducerea dreptului Uniunii Europene în limbile țărilor membre – au avut un impact
major, relevând, între altele, din perspectiva internă, a juriștilor, că dreptul nu poate fi
înțeles în afara tradiției și istoriei, a culturii specifice unei forme de comunitate
umană, a unui context social, că aceste coordonate sunt imperative și vin din
interiorul juridicității. Din această perspectivă, conexiunea și interacțiunea mai
accentuată a dreptului cu alte „lumi interpretative”, cu hermeneutica abordată ca
teorie generală a înțelegerii (Schleiermacher), valorificarea critică și creatoare a
experienței acestora pot fi surse extrem de benefice. De aceea propunem în cele ce
urmează, în acest sens, câteva notații.
Câteva coordonate etimologice și conceptuale ale termenului „hermeneutică”
(„Enciclopedie de filosofie și științe umane”, All Educațional, București, 2004, p.

439-442) indică semnificația generală de „artă și filosofie a interpretării”, cât și o
posibilă origine etimologică: zeul grec Hermes (zeu volatil si ambiguu, tatăl tuturor
artelor, dar și zeul hoților (!), care nu cunoaște limite spațiale și poate, în diverse
forme, să fie în locuri diferite în același timp), care duce muritorilor mesajele zeilor,
făcând munca de traducere din limbaj divin în limbaj uman.
Evoluțiile conceptuale ale termenului datorează mult înțelesului teologic al
hermeneuticii, ca artă a adevăratei interpretări a textului sacru, demnă de relevat fiind
teoretizarea în Evul Mediu a celor 4 sensuri ale Scripturii – istoric; alegoric; moral;
anagogic (spiritual). O remarcabilă cotitură se produce atunci când limbajul devine
obiect al gândirii filosofice (Schleiermacher) – limbajul nu mai este văzut ca simplu
instrument de expresie al gândirii, ci ca organ care face corp comun cu ea, deci are
deja în sine o funcție cognitivă. „Limba este un centru unde se împreunează eul și
lumea” (H. Gadamer). Pentru Witgenstein limbajul este preinterpretativ, în mod
esențial, pentru că poartă deja în sine o viziune despre lume. Astfel, hermeneutica
trece de la tehnica interpretativă la filosofia interpretării – gândire lingvistică ce
interpretează, iar cu Schleiermacher, hermeneutica devine teoria generală a
înțelegerii.
Proiectul de cercetare hermeneutic are ca repere metodologice, între altele: noi
ne mișcăm deja într-un orizont de înțelegere și încercăm să „înțelegem” anumite
fenomene, care ne apar problematice, și anume să le integrăm în ceea ce ne este deja
familiar; deoarece interpretăm ceva în lumina a ceea ce ne este deja cunoscut
cuprindem aceste demersuri în sfera hermeneuticii care vizează arta interpretării.
Demersul hermeneuticii filosofice dezvăluie interogații precum: ce a spus în realitate
autorul, și anume care a fost condiția originară a textului?, ce a intenționat autorul să
exprime de fapt cu spusele sale?, ce rol joacă ceea ce s-a intenționat pentru interpret.
Orice demers de înțelegere presupune o anumită „înțelegere prealabilă” care
definește ceea ce este familiar. Ea constituie orizontul de înțelegere al interpretului.
Interpretul trebuie, de asemenea, să fie conștient că și cel care face obiectul
interpretării are propriul său orizont de înțelegere care, în general, nu poate fi
reconstruit în întregime. Prin urmare, actul înțelegerii constă în contopirea parțială a
două orizonturi (H. G. Gadamer) într-o integrare a semnificațiilor condițiilor-cadru în
structura de sens constituită a interpretului. Deoarece interpretul trebuie să cunoască
deja lucruri importante despre condițiile pe care încearcă să le înțeleagă, avem de a
face, în sensul cel mai strict al cuvântului, cu o structură de gândire circulară – cercul
hermeneutic: noi prindem lumea în termenii componentelor ei, dar putem prinde
lucrurile din lume doar în termenii stăpânirii noastre primare asupra rețelei de
semnificație a lumii ca întreg. Cu toate acestea, pentru noi, cei „din interior”, inițiați
în practicile unei culturi istorice, lumea este deja inteligibilă.
În raport cu problematica metodologică tradițională a interpretării normelor
juridice, literatura juridică actuală reține mutații importante, cu privire la care
semnalăm, în cele ce urmează, câteva aspecte :
Părăsirea modelului tradițional, în care interpretarea reprezintă doar o operație
de tehnică juridică, subsecventă aplicării normelor juridice și cantonată în aceasta,
relevarea faptului că interpretarea juridică este omniprezentă, “de sistem”, fiind
inerentă, în manifestări specifice, la diferite niveluri, grade și proporții în activitatea
legiuitorului, judecătorului, procurorului, avocatului, doctrinarului etc.
Abordarea diferită a naturii interpretării normelor juridice. Conform teoriilor
cognitiviste, interpretarea normelor juridice este o activitate de cunoaștere și descriere
de norme. Fundamentul acestor teorii este criticabil în măsura în care se reține
concepția naivă conform căreia textele au o semnificație naturală, independentă de
folosirea lor și care trebuie doar relevată. Conform teoriilor sceptice (în special
realismul american) interpretarea normelor juridice este o activitate de creare de
norme, căci înainte de interpretare nu poate exista nicio normă care ar putea fi
cunoscută. Teoriile mixte încearcă o conciliere între punctele de vedere menționate
mai sus, relevând că interpretarea normelor juridice este o activitate de cunoaștere a
normelor existente și – în aceeași măsură - o activitate de creare de norme. Se poate
considera că interpretarea normelor juridice nu este doar o „luminare” de norme. Ea
este constitutivă de norme juridice, întrucât – în absența interpretării – norma juridică
este opacă, nu participă la circuitul juridic, deci pur și simplu ea nu există. Discursul
interpretativ este, așadar, constitutiv de semnificație, nu descriptiv de semnificație (A.
Aarnio, A. Alexy, A. Peczenick).

Cu privire la modelele interpretării juridice, modelul clasic reține: textul - care
conține voința legiuitorului la modul integral, interpretul - care relevă textul (școala
exegetică) sau consideră textul obstacular în raport cu ideea de justiție (Fr. Geny),
rezultatul interpretării - în care transpar mai mult sau mai puțin litera și spiritul legii.
Din perspectiva actuală a interpretării ca discurs constitutiv sunt variabile ale
activității interpretative toate componentele sistemului juridic. Un model complex are
în vedere, în această privință: teoria izvoarelor dreptului; directivele de raționament
juridic (contextul argumentației juridice), jurisprudența (experiența decizională a
dreptului), valorile contemporaneității, doctrina (acceptarea în cadrul comunității
științifice juridice) ș.a.
Valabilitatea interpretării va avea nu numai o dimensiune formală, dar și una
sociologică și pragmatică, fiind o validitate de sistem, expresia implicării tuturor
componentelor sistemului juridic și a coerenței acesteia, în care textul suprem care să
confere „un certificat de valabilitate absolută” rămâne iluzoriu.
Interpretarea normelor juridice relevă cu pregnanță dimensiunea filosofică și cultică a
cunoașterii juridice. Ea nu se poate sustrage semnificațiilor filosofice ale interpretării,
ale proiectului de cercetare hermeneutic, ale abordării sistemice, analogiilor,
interferențelor și confruntărilor cu alte tipuri de demersuri interpretative.
Accentul care se pune în present pe aspectul normative pentru caracterizarea
legilor este de dată relativ recentă, deși foarte răspândită ca și abordare; cu toate
acestea, nici această abordare nu este lipsită de unele ambiguități. În lucrarea de
referință a lui Kelsen, termenul este folosit ca atare pentru prima dată, chiar dacă
acesta a fost utilizat încă din secolul al XIX-lea începâd astfel să se răspândească în
teoria juridică germană. Folosirea conceptului de "normă standard" în teoria
Kelseniană1 urmează două abordări: prima este de a mobiliza un concept mai larg
decât conceptele anterior utilizate în mod convențional ca regulă sau lege (în special
în tradițiile revoluționare franceze și în faza Republicană) iar în al doilea rând, este de
a permite crearea unei teorii generale a dreptului pozitiv pe baza analizei relației
dintre diferite norme standard în cadrul aceluiași sistem juridic.
1
Brosset (Estelle), Truilhe-Marrengo (Eve) (dir.), Les enjeux de la normalisation technique internationale, CERIC,
La Documentation française, 2006; Violet (F.), Articulation entre la norme technique et la règle de droit, PUAM, 2003.
În această abordare, prezentarea legii ca un set de norme juridice, este în
concordanță cu privire la ceea ce pare o normă juridică atât central cât și paradoxal
central, definindu-o ca pe un element central al fenomenului juridic, care este necesar
pentru a fi înțeles dar nu și suficient2; paradoxal, deoarece aceasta ar trebui să permită
doar centralitatea bazată pe generalizarea unei înțelegeri comune a standardului
minim legal, și în mod ideal, de beneficiarii acestor norme standard, ceea ce ar
conduce la o utilizare relativ omogene a termenului.
Proliferarea impresionantă a normativităţii juridice, mai mult sau mai puţin
necesară, excesul de reglementare, paralelismele legislative, inflaţia legislativă, tind
să contureze o adevărată maladie juridică în lumea contemporană care afectează
accesibilitatea, claritatea, înţelegerea, calitatea, eficienţa, locul si rolul dreptului în
societate, viaţa socială în genere. Între remediile preconizate se remarcă si
simplificarea dreptului pozitiv, înţeleasă - grosso modo - ca instrument (tehnică),
acţiune si rezultat de reducere a normativităţii juridice excesive. Conceptul de
simplificare în drept este departe de a fi configurat în plan naţional şi european, deşi
sub presiunea faptelor a fost operaţionalizat mai mult intuitiv şi s-au iniţiat şi se
derulează ample procese politico-juridice şi sociale care îl invocă. Fără îndoială că
depăşirea acestei stări de fapt implică abordări multiple, conjugarea unor eforturi
teoretice şi practice, acţiune socială sistematică ghidată de o concepţie aptă să
optimizeze acest proces complex. În acest context, încercăm în cele ce urmează, să
abordăm simplificarea normativităţii juridice predilect din perspectiva cunoaşterii, a
rigorilor unui demers ştiinţific, cu implicaţii majore pentru practica aferentă. Desigur
că nu ne putem referi decât la câteva repere epistemologice care se impun în materie,
o teorie complexă care să eficientizeze acţiunea socială în cauză implicând, după
părerea noastră, abordări multi-inter-transdisciplinare, concertarea contribuţiilor unor
diverşi specialişti - jurişti, politologi, sociologi, filosofi, psihologi, economişti,
lingvişti, oameni de cultură ş.a.
2
Gambelli François, Aspects juridiques la normalisation et de la réglementation technique européeenne, Paris,
Eyrolles, 1994; Penneau Anne, Règles de l'art et normes techniques, LGDJ, 1989; Lanord Magali, « La norme
technique et le droit français: à la recherche de critères objectifs », RED consom., 2004, n° 3, p. 192; « La norme
technique et le droit: à la recherche de critères objectifs », Droit prospectif, PUAM, 2005, n° 2, p. 619 et « La norme
technique: une source de droit légitime? », RFD adm., juill.-août 2005, p. 738.

Încercarea de analiză conceptuală a interpretării în drept poate debuta cu
configurarea unei clase de entităţi teoretice cu note distincte dar şi interferente, care
să reţină, cel puţin termeni ca: tehnică legislativă, tehnică juridică, metodologie
juridică, proces legislativ, politică legislativă, politică juridică, proiect social ş.a., dar
şi termeni ai unei clase conexe: drept de calitate, drept eficient, drept inteligent,
raţionalitatea dreptului, drept dezirabil, funcţii şi finalităţi ale dreptului.
Între vulnerabilităţile conceptuale ale termenului de simplificare în drept,
vehiculat în diverse contexte, autorul Mircea Duţu 3 remarcă ipostaza sa lingvistică,
de termen menţionat de fiecare dată la singular, deşi vizează pluralismul,
reducţionismul semnificaţiilor termenului care tinde să fie confundat cu simplismul,
ambiguitatea şi relativitatea sa în măsura în care nu este conturat în raport cu
complexitatea necesară şi inevitabilă a dreptului ş.a.
Conceptul de complexitate4, abordat lingvistic ca „multilateralitate, multivalenţă
şi polivalenţă" relevă în epistemologia generală, gradul de organizare a unui obiect
de orice natură, ideea unei totalităţi superioare unor părţi componente, folosită iniţial
în biologia holistă, cu aplicare extinsă după elaborarea teoriei generale a sistemelor
de L. Von Bertalanffy, fiind astăzi un concept central pentru diferite programe de
cercetare. În domeniul social, de pildă în sociologie, conceptul indică faptul că, într-
un sistem nu toate elementele pot sta în acelaşi timp, în relaţie cu ele, deoarece
numărul posibil de relaţii creşte exponenţial în raport cu creşterea elementelor,
ajungându-se la mărimi care nu pot fi supuse unui control imediat din partea
sistemului însuşi. Aceasta împiedică realizarea tuturor opţiunile posibile. Există
aşadar mai multe posibilităţi decât se poate comunica şi este necesar să se opereze o
selecţie între diferite relaţii. Se poate remarca faptul că acest concept implică inerent
simplificarea şi se instituie polar într-un cuplu complexitate - interpretare. Nivelul de
complexitate nu este numai produsul organizării interne a sistemului social, ci
depinde şi de interacţiunea cu mediul natural şi global în care este inserat şi cu relaţia
sistem-mediu. Astfel, sistemul poate controla şi selecta informaţiile din exterior.
3
M. Duţu, Simplificarea legislaţiei şi a acţiunii administrative, în Pandectele Române nr. 12/2014.
4
A se vedea V. Melchiorre ş.a., Enciclopedie de filosofie şi ştiinţe umane, Ed. All Educational, Bucureşti, 2004,
p. 169.
În contextul abordării ştiinţifice, complexitatea este înţeleasă ca o caracteristică a
emergenţei unui fenomen din multiple interacţiuni fiind abordată de multe ori, de
teoria sistemelor. O distincţie relevantă în materie este aceea de complexitate
organizată şi complexitate dezorganizată (W. Weaver, 1948). Complexitatea
dezorganizată este abordată de teoria probabilităţii şi de statistică, de modelele
matematice, în timp ce complexitatea organizată reclamă depăşirea acestor abordări.
Ea pune problema controlului interrelaţiilor, a reducerii variaţiilor independente, a
creării unui regim de corelare şi uniformitate a diferitelor interacţiuni, a relevării
structurilor care suportă modelări şi simulări cu ajutorul computerelor. Un exemplu
de complexitate organizată îl constituie sistemele biologice, autoorganizatoare care
se adaptează cu succes la mediu, în competiţie cu alte sisteme mai puţin organizate
sau cu mediul înconjurător, relevându-se că trăsătura complexităţii este relativă.
Astăzi complexitatea constituie obiect disciplinar, multidisciplinar - matematică,
informatică, biologie, sociologie -, dar şi interdisciplinar, în efortul de a configura o
teorie integrativă a complexităţii.
În relaţie cu procesul cunoaşterii complexitatea impune o teză epistemologică
esenţială5: un obiect complex - cum este fără îndoială dreptul - nu poate fi cunoscut,
decât cu consecinţe nefaste, reducţioniste şi deformatoare, dintr-o singură
perspectivă, oricare ar fi aceasta. Aşadar, o unică perspectivă, în cunoaşterea juridică
nu este suficientă, chiar dacă aceasta este asumată de jurişti. Mai ales în
contemporaneitate, fenomenul juridic internalizează şi activizează dimensiuni
considerate în perioada modernă ca externe, adiacente, puţin relevante. Astfel, din
perspectivă filosofică dreptul este un fapt filosofic, cel puţin având în vedere că
antrenează în cel mai înalt grad condiţia umană, fiind în orice societate un proiect
normativ imperativ cu privire la om, un fapt sociologic - ubi societas ibi jus -, un fapt
politologic - instrument normativ în mâna puterii instituită democratic sau nu, un fapt
moral nefiind, în mod esenţial, dincolo de bine şi de rău ş.a. Cunoaşterea juridică este
tributară mai multor paradigme - normativă, conceptuală, morală, comportamentală
și trebuie să avem în vedere prin ce paradigmă interpretăm.
5
H. Longino, Science as Social Knowledge: Values and Objectivity in Scientific Inquiry. Princeton,
Princeton University Press, 1990

Se relevă astfel că abordarea conceptuală a interpretării indică natura sa
multidimensională, de concertare a pluralismului punctelor de vedere, astfel încât
putem remarca drept trăsături definitorii cel puţin următoarele:
• Integrativitatea. Nevoia realizării unei osmoze între rezultatele oferite de diferite
abordări - filosofică, tehnică, stiinţifică s.a. Astfel, interpretarea încorporează o
puternică dimensiune filosofică, de pildă atunci când trebuie să corecteze efectele
unui principiu de filosofie juridică privind înţelegerea libertăţii juridice, a edificării
normativităţii juridice - a reglementa cât mai multe relaţii sociale pentru a asigura
perfecţionarea socială si de a promova alt principiu - a da libertate juridică mai mare
actorilor juridici, reglementând doar ceea ce este interzis. Abordarea interpretării
juridice trebuie să aibă în vedere că tehnica juridică - o demonstrează numeroase
cercetări în materie nu este pură, ea cristalizează conţinuturi filosofice cum deja am
remarcat, fiind impregnată si de concepţii politice, sociale, morale s.a. Astfel,
măsurile iniţiate în privinţa interpretării, pe diverse paliere, la nivel naţional sau
regional, reclamă voinţa politică și alegerea dintre diverse opţiuni, a actorilor
politico-juridici la nivel naţional sau la nivelul Uniunii Europene
• Optimizarea. Interpretarea normelor juridice nu este numai reducţionistă, ci
propune soluţii juridice de text considerate dezirabile, în raport cu textele suprimate.
În primul rând trebuie evitate posibilele efecte nocive sau efecte perverse, ca de pildă
afectarea unor drepturi si libertăţi fundamentale în numele "interpretării". Aceasta
implică o viziune asupra dreptului, antrenează înţelegerea lumii contemporane si a
omului, chintesenţa spirituală a epocii, contextul cultural, analiza paradigmelor de
cunoastere a dreptului, ample procese de interpretare, politica legislativă, radiografia
realităţilor sociale în raport cu un proiect social. La modul ideal ea solicită, asa cum
am mai remarcat, echipe pluridisciplinare, alcătuite din juristi, politologi, sociologi,
psihologi, filosofi, economisti, lingvisti, traducători s.a.
• Deschiderea practic acţională. Conceptul interpretării normativităţii juridice
este prin excelenţă, practic, acţional, menit să ghideze transformări si edificări
presante de drept pozitiv, apt să susţină proiecte sociale, perfecţionarea societăţii,
cresterea calităţii vieţii. De aceea au mare importanţă indicatorii de acţiune în
materie, implementarea lor susţinută promovarea unui drept inteligent, ca una dintre
expresiile dezirabile ale înțelegerii dreptului. Astfel, pentru România s-au făcut
evaluări doctrinare în privinţa interpretării ca remediu și pentru un" rău lacunar," a
cauzelor care a condus la această situaţie, a nevoii de reformare a dreptului pozitiv
românesc ca sistem flexibil, accesibil si eficient, a contribuţiei aduse de noile coduri
româneşti la procesul simplificării, a imperativului îndeplinirii programului strategic
al Uniunii Europene în materie6. În documentele programatice ale Uniunii Europene 7
care vizează interpretarea legislaţiei ca program strategic sunt vehiculați termeni
operaţionali şi idei directoare precum: stil clar, simplu, concis, perceptibil; principii
uniforme de prezentare şi legistică; reglementare inteligentă şi performantă;
elaborarea de politici bazate pe date concrete; consultare a părţilor interesate; a
„evalua înainte de a acţiona"; acţiune comună, prioritară şi responsabilă ş.a.
Conceptul de interpretare în drept poate fi configurat ca desemnând o activitate
inovativă, pluridisciplinară, de reducere a materiei normativităţii juridice a dreptului
pozitiv, stufoase, repetitive, redundante, blocante, cu consecinţe sociale nocive,
ineficace, prin protejarea semnificaţiilor necesare şi promovarea unui drept dezirabil
În ce societate trăim? La ce realitate ne referim atunci când abordăm problema
interpretării dreptului pozitiv? Abordările contemporane, dintr-o perspectivă sau alta,
relevă complexitatea problemei şi uneori, caracterul ei contradictoriu, cel puţin prin
ipostazele sale. În acest sens, ilustrăm perspectiva informaţională care poate seziza:
"Societatea inertă, al cărei canal refuză, în general, sau anihilează informaţiile din
afară şi oferă universului un minim de răspuns. Societatea receptivă care priveşte cu
aviditate informaţia pe care o asimilează constituie o memorie bogată, dar
reacţionează slab în afară. Societatea difuză care acceptă informaţiile, reţinând foarte
puţine, transmiţându-le cu foarte puţine modificări proprii. Societatea activă care
caută informaţia, o organizează, o utilizează şi construieşte răspunsuri care
influenţează puternic mediul. Societatea explozivă a cărei viaţă nu cunoaşte proporţii
6
M. Duţu, Dreptul - Între ipostaze teoretice si avatarurile mondializării, Ed. Academiei
Române&Universul Juridic, Bucureşti, 2014, p. 251-260.
7
Documente, etape si comentarii, în M. Duţu, op. cit., în Pandectele Române nr. 12/2014.
normale între fluxul informaţiilor exterioare şi cele interioare" 8. O societate a
cunoaşterii? O societate informaţională? O societate a conştiinţei (în devenire...) 9?
Ca element principal al controlului social, dar şi ca tehnică de inginerie socială,
dreptul trebuie să fie concertat cu alte sisteme normative, să fie valorificat în funcţie
de potenţialul şi valenţele sale specifice, adecvat contextului local, naţional sau
global, unei realităţi multinivelare. Pentru că putem distinge dintr-o perspectivă
totalizatoare, holistică, o multitudine de realităţi - nu toate aceste niveluri pot fi
reglementate juridic, dar toate marchează, într-un fel sau altul, dimensiunea juridică,
conceperea, interpretarea şi aplicarea dreptului: „... realitatea obiectivă; realitatea
existenţială, a vieţii fizice; realitatea virtuală; realitatea onirică, din lumea viselor;
realitatea transcendentală, esenţială, ascunsă, vizionară; realitatea mistică (ocultă);
realitatea escatologică, a memoriei subiectului şi a creaţiei acestuia după moarte, care
presupune continuitate, extensia şi durata depinzând de valoarea memoriei, de la
familiar la universal; realitatea cosmică, o realitate care ne proiectează la sursă;
telerealitatea, o realitate a televiziunii, pe care o trăim astfel cum ne programează
televiziunea, adică înlocuirea conştiinţei şi a spiritului ştiinţific cu contrafacerea şi
manipularea"10. Conceptul de realitate juridică este considerat, de asemenea, destul
de ambiguu, având în vedere cel puţin faptul că depinde de această multiplă realitate
construită, de fiecare dată altfel, fiind de geometrie variabilă, în funcţie de concepţia
consacrată într-o societate sau alta în privinţa surselor dreptului - a izvoarelor sale
formale -, de contexte. Astfel, o realitate socială poate fi, în acelaşi timp, juridică sau
nonjuridică în diferite sisteme de drept sau arii juridice naţionale. De pildă, consumul
unor droguri, prostituţia, homosexualitatea sau moartea eugenică. Sau, o realitatea
juridică poate deveni nonjuridică prin dezincriminare sau abrogare, după cum o
realitate socială devine şi realitate juridică, în măsura în care cade sub incidenţa
normelor juridice, fiind posibil ca această situaţie să fie reversibilă.
Procesul interpretării normativităţii juridice este nevoit să includă explicaţia
socialului, analiza corelaţiei text juridic - realitate, efortul interpretativ pentru a se
8
O. Onicescu, Principes de logique et de philosophie matematique, Edition de l 'Academie de la Roumanie, Bucharest, 1971,
în V. Stancovici, Filosofia integrării, Bucureşti, Ed. Politică, 1980, p. 268-270.
9
V. Stănescu, Drumul spre libertate. De la cunoaşterea senzorială la transcunoaştere, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2014,
p. 24-25
10
Ibidem, p. 275.
stabili ceea ce se poate reduce şi ceea ce este dezirabil. În acest sens, câteva idei din
literatura de specialitate pot fi avute în vedere:
• Orice observaţie socială este impregnată de teorie, textele juridice nu sunt
motivate numai de spiritul autorităţii. Sunt implicate interdisciplinaritatea şi spiritul
integrativ. Modelul pozitivist este bazat pe realitatea empirică, susţinând că în
ştiinţele sociale nu există obiectivitate şi că toată cunoaşterea este hermeneutică.
Trebuie însă gândit în termenii pluralismului epistemologic, care relevă şi alte
abordări pertinente.
• Importanţa schemelor de înţelegere a socialului (J. M. Berthelot) 11: cauzal;
structural; funcţional; hermeneutic; acţional; dialectic. Se priveşte realitatea la
diferite niveluri. Cunoaşterea depinde de paradigma adoptată. De exemplu:
holistic/individual. Abordarea structurală (relevantă la nivel macrosocial)/ abordarea
acţională (la nivel individual); funcţionalism/culturalism ş.a. Disciplinele abordează
orizontal-economic, geografic, timp social, relaţii sociale, cultura, mentalul, dar
aceste scheme au avantajul că depăşesc graniţele dintre ele, sunt transdisciplinare.
• Imposibilitatea de a înţelege realitatea socială complet şi continuu. Aceasta
depinde de poziţia observatorului, de nivelul abordat, de schemele de inteligibilitate,
de disciplină. Se realizează orizonturi şi deschideri, prin conjugarea perspectivelor,
care nu trebuie să trunchieze fundamental. Apar diferite modele din diferite
"realităţi". Perspectivele nu pot fi luate în calcul în acelaşi timp, dar pot fi analizate
în termeni de relevanţă.
• Realitatea juridică există ca obiect epistemologic - dar este construită de agent,
în funcţie de context, invarianţi, regulile jocului juridic. Conform normativismului,
realitatea juridică este dată de norme iar schema de inteligibilitate este cauzală -
validitatea se întemeiază pe norma superioară. Dar ea este insuficientă când se pune
problema sensului, a interpretării (ca în arheologie sau istoria artei).
• Cum conceptualizezi faptele depinde de schemele de inteligibilitate.
Fundamentul ontologic al dreptului rămâne corpul de norme. Acesta însă nu se poate
rămâne închistat. Trebuie valorificaţi toţi vectorii cunoaşterii - disciplinaritatea,
interdisciplinaritatea, transdisciplinaritatea. Acest efort cultivă nu mituri universale,
11
J.M. Berthelot (ed.), Epistemologie des sciences sociales, PUF, Paris, 2001, p. 457 şi urm.

ci înţelegeri universale, holistice, unitare. De unde şi nevoia de interacţiuni şi
contribuţii reciproce între epistemologiile particulare (cum este cazul şi al
epistemologiei juridice) şi epistemologia generală (ca experienţă generală a
cunoaşterii ştiinţifice)12.
De multe ori, conceptul de raţionalitate este înţeles ca o evidenţă care nu trebuie
explicitată, el evocând o trăsătură inerentă a omului, legată în special de gândirea
logică, de corectitudinea acesteia, de întemeierea argumentativă şi promovarea unui
demers clar, accesibil, întemeiat care dă satisfacţie principiilor şi contextelor logice.
Din această perspectivă, a dimensiunii logice a raţionalităţii, procesul simplificării
dreptului beneficiază de contribuţii clasice, ale logicii aristotelice dar şi a altor tipuri
de logică, precum logica deontică în contemporaneitate. Ele trebuie să aibă ca
rezultat precizia unor termeni, eliminarea unor contradicţii legislative, a unor
paralelisme, promovarea unor texte juridice coerente ş.a. Abordarea epistemologică a
raţionalităţii, reţine logicitatea ca o ipostază importantă a raţionalităţii dar nu se
reduce la aceasta13. Ea este multidimensională şi include raţionalitatea relevată, de
abordarea istorică, teoretică, practică, critică, creativă şi care include în câmpul
ştiinţei valorile ca entităţi preţuite de comunităţile umane, pentru că dau satisfacţie
condiţiei umane a unui timp istoric. Aşadar raţionalitatea procesului simplificării se
configurează numai în măsura în care acest proces se conexează şi valorifică
experienţa istorică a tradiţiei naţionale, a diverselor tipuri de drept, doctrina juridică
şi jurisprudenţa - normele imanente ale practicii exemplare ca sursă de obiectivitate,
demersul critic al diverşilor specialişti, ea convertind informaţii din întreaga reţea
generală a cunoaşterii. Raţionalitatea este un concept relativ, construibil în diverse
contexte, nu poate fi gândit în afara limbajului, presupune competenţă, nu este
descriptiv, ci valoric şi normativ. Raţionalitatea astăzi nu mai este un fapt dat, ci este
abordată metodologic, ca totalitate de cerinţe - care pot fi criticate, schimbate istoric,
mereu perfectibile - la care trebuie să ne supunem în gândire, vorbire şi acţiune. Ea
se raportează în cel mai înalt grad la omul concret al unui spaţiu istoric, la destinatarii
normelor juridice, la experienţa şi nevoile acestora, în conformitate cu ceea ce este
12
G. Samuel, Does one need an understanding of methodologhy in law before one can understand methodologhy in
comparative law?, in M. Van Hoecke (ed.), Methodologies oh legal research. Which kind of method for what kind of discipline, Hart
Publishing, Oxford-Portland, Oregon, 2013, p. 206-208.
13
A. Botez (coord.), Privire filosofică asupra raţionalităţii ştiinţei, Ed. Academiei, Bucureşti, 1983.
dezirabil într-o societate democratică, cu valorile cardinale precum demnitatea
umană, libertatea, dreptatea, alte drepturi cetăţeneşti care sunt consacrate de
Constituţia României, de documentele programatice ale Uniunii Europene şi de cele
universale, precum Declaraţia universală a drepturilor omului.
Procesul analizei dreptului pozitiv este impregnat de interpretarea juridică -
specie a hermeneuticii, ca teorie generală a înţelegerii. În acest sens evocăm doar
câteva teze, relevate de literatura de specialitate 14:
• Interpretarea este o schemă de inteligibilitate pentru cunoaşterea juridică. Este
considerată inima doctrinei juridice. Evoluţiile sale istorice pot avea multiple
momente de referinţă precum dreptul roman, rolul glosatorilor în evul mediu, analiza
structurală, hermeneutica deconstructivă (P. Legrand) din drept comparat,
configurându-se un traseu sinuos dar care accede de la norme la înţelegeri profunde,
la mentalităţi, la structura lor.
• Se avertizează că reguli juridice înţelese ca similare, fiind identice ca text,
depind de înţeles. În procesul interpretativ, diverse paradigme abordează diferit
Astfel, paradigma culturală relevă rolul mentalităţilor, al valorilor împărtăşite,
funcţionalismul-ceea ce ele trebuie să facă, abordarea dialectică - rolul în
contradicţiilor a trecerilor şi sintezelor ş.a. Obiectul analizei nu îl constituie textele
identice, ci textele care au identitate de semnificaţie, fiind posibile texte identice cu
semnificaţii diferite, de pildă în dreptul Uniunii Europene în relaţie cu dreptul intern,
lucru ilustrat de studiile de dreptul comparat și situaţia traducerilor.
• Lingvistica juridică comparativă, a subliniat rolul metodologic al limbajului
care este deja interpretant (Wittgenstein). Limba nu este numai o faţadă a dreptului
dar și climat preinterpretant15.
• Simpla translatare - ad litteram - poate fi deformatoare. S-a relevat importanţa
si solidaritatea de context a normelor, cu concepte, surse, argumentaţie, bază
doctrinară si nevoia de a explora temeiurile lor profunde. Textul juridic este doar
scheletul, funcţia dreptului depinde de contextul cultural. Trebuie să descoperim
14
G. Samuel, op. cit., p. 177-205.
15
J. Husa, Comparative law, legal linguistics and methodologhy of legal doctrine, in M. Van Hoecke, op. cit., p. 209-225.

dreptul sub camuflaj lingvistic, să căutam gândirea de bază si a reconstrui un drept
valid, a argumentelor generale care să nu fie încălcate de particularizări funcţionale.
• Dar dreptul are și dimensiuni simbolice și este conectat cu întreaga cultură
naţională.Acesastă conjunctură integratoare face imposibilă înţelegerea integrală a
dreptului străin pentru că diferenţele de cultură juridică sunt incomensurabile.
• Un concept juridic nu este numai un cuvânt, el este entitate a unei construcţii
teoretice si atunci înţelesul său depinde de întreaga construcţie 16. În dreptul Uniunii
Europene trebuie să interpretăm solidar cu valorile, obiectivele si principiile
consacrate de această tipologie contemporană a dreptului. Atunci doctrina juridică nu
este numai descriere si reconstrucţie dar si parte explicativă a unei construcţii mai
ample, interdisciplinare, transdisciplinare si cu valenţe prescriptive - cum homo
juridicus construieste socialul si propria sa existenţă.
OBIECTIVE: Înțelegerea mecanismului de interpretare a normelor juridice

inclusiv in ceea ce constă metodologia interpretării în practica judiciară
1. Definiți interpretarea dreptului

2. Dați 4 exemple de modalități de interpretare a normelor juridice
3. Explicați metoda interpretării analogice a normeo juridice
4. Definiți metoda gramaticală
16
Ibidem, p. 226.
CAPITOLUL 10
Raportul juridic
CONȚINUT: Definiția, trăsăturile, elementele și subiectele raportului juridic

OBIECTIVE: Înțelegerea raportului juridic atât din punct de vedere substanțial cât și
funcțional
10.1 Definiția și trăsăturile raportului juridic

Normele juridice, reglementând conduita oamenilor, determină uneori
formarea de raporturi, întrucât conduita unei persoane se exteriorizează prin acţiunile
sau inacţiunile ei faţă de alte persoane, faţă de organele de stat.
Conduita umană prescrisă de o normă devine realitate atunci când se
concretizează într- un raport social stabilit între anumite persoane care dispun de
drepturi şi obligaţii ce le sunt conferite de normele juridice.
Raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi
juridice. Pentru apariţia unui raport juridic sunt necesare două condiţii: norma
juridică şi faptele juridice.
10.2 Elementele raportului juridic
Sub aspect structural raportul juridic este alcătuit din trei părţi şi anume:
-subiectele raportului juridic;
-conţinutul raportului juridic;
-obiectul raportului juridic.
10.3 Subiectele raportului juridic
Din caracterizarea raportului juridic ca raport social rezultă că subiectele
raportului juridic sunt fie oamenii luaţi în mod individual fie grupaţi în anumite
organizaţii.
Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puţin două persoane. În
cadrul unui raport juridic subiectele sunt titulare de drepturi şi obligaţii.
Persoana fizică- în principiu subiecte ale raportului juridic sunt cetăţenii unui
stat. Ei intră în cele mai diferite raporturi juridice: de familie, de proprietate etc.
Capacitatea de folosinţă-17 reprezintă aptitudinea unei persoane de a dobândi
drepturi şi obligaţii.
Capacitatea de exerciţiu-18 reprezintă aptitudinea unei persoane de a-şi exercita
drepturile şi de a-şi asuma obligaţiile.
Subiectele colective ale raportului juridic
5. Statul- statul este o noţiune cu un grad mare de
abstractizare, statele fiind subiecte de drept în
cadrul unor raporturi de drept constituţional.
6. Organele de stat- pot apărea ca subiect de
drept mai ales în dreptul constituţional şi
administrativ, sau de drept procesual penal şi
civil.
7. Unităţile administrativ teritoriale- judeţul,
municipiul, sectorul, oraşul.
4.Instituţiile de stat- prin instituţii de stat se înţeleg acele unităţi care desfăşoară o
activitate cu caracter neeconomic şi care sunt finanţate din bugetul statului.
Persoana juridică poate fi definită ca fiind acea entitate care întruneşte cumulativ
trei condiţii şi anume: patrimoniu, organizare de sine stătătoare şi scop.
10.4 Conținutul raportului juridic

Subiectele raportului juridic sunt legate între ele prin drepturi şi obligaţii care
împreună formează conţinutul raportului juridic.
În unele raporturi, o parte este titulară de drepturi şi altă parte este titulară de
obligaţii - acestea sunt raporturi juridice simple, contractul de împrumut.
În alte raporturi, ambele părţi sunt titulare atât de drepturi, cât şi de obligaţii-
raporturi juridice complexe: contractul de vânzare-cumpărare.
10.5 Obiectul raportului juridic
În general în teoria generală a dreptului se susţine ca obiect al raportului
juridic este acea acţiune sau acea conduită asupra căreia sunt îndreptate drepturile
17
Art. 34 Cod civil
18
Art. 41 Cod civil
subiective şi obligaţiile participanţilor la raportul juridic. Obiectul este însăşi
acţiunea la care se referă conţinutul.
Părerea cea mai frecvent întâlnită este aceea că obiectul raportului juridic constă
în: lucrurile materiale, conduita umană, anumite valori personale nepatrimoniale etc.,
care sunt de facto obiecte material ale raportului juridic.
OBIECTIVE: Înțelegerea raportului juridic atât din punct de vedere

substanțial cât și funcțional
1. Care sunt cele două condiții pentru existența unui raport juridic
2. Enumerați subiectele colective ale normei juridice
3. Ce este conținutul raportului juridic
4. Definiți obiectul raportului juridic

CAPITOLUL 11
Subiectele de drept
CONȚINUT: Persoanele și posibilitatea lor de a fi subiecți de drept și de a

sta în instanță
11.1Persoana fizică
La temelia dreptului privat a rămas şi trebuie să rămână individul şi acel drept
individual; individul este omul, iar omul pentru ştiinţa dreptului înseamnă persoana.
Normele juridice reglementează statutul legal al omului în calitatea sa de
persoană, căreia îi aparţine orice drept.
Dispoziţiile legale referitoare la teoria persoanei fizice sunt risipite în diferite
acte normative, în lumina cărora explicarea omului luat individual este relativ simplă.
Dreptul şi subiectele de drept sunt noţiuni distincte, dar strâns legate între ele;
subiectele de drept nu pot exista fără normă juridică, iar norma juridică apare ca
opera unor subiecte de drept.
11.2 Capacitatea juridică
Calitatea de subiect de drept şi capacitatea juridică sunt strâns legate deoarece
subiectul de drept nu poate exista fără capacitate juridică.
Definiţie: Capacitatea juridică este definită ca fiind acea aptitudine generală şi
abstractă a subiectelor de drept de a avea şi exercita drepturi şi de a avea şi asuma
obligaţii.
Capacitatea juridică este alcătuită din capacitatea de folosinţă şi capacitatea de
exerciţiu.
11.3 Persoana juridică
În legislaţia românească nu avem o definiţie expresă a noţiunii de persoană
juridică, dar doctrina a definit persoana juridică ca fiind acel colectiv de drept
(entitate) care întruneşte cumulativ trei condiţii: scop, patrimoniu şi organizare de
sine stătătoare.
Elemente constitutive
• Scopul sau obiectul de activitate propriu reprezintă raţiunea de a fi a persoanei
juridice.
• Patrimoniul este definit ca totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut
economic; patrimoniul este alcătuit din două părţi partea activă (drepturile) şi
partea pasivă (obligaţiile).
• Organizarea de sine stătătoare constă în alcătuirea ca un tot unitar ori
structurarea, compartimentarea subiectului de drept respectiv.
Atribute de identificare
Identificarea persoanei juridice constă în individualizarea acestui subiect de drept
în cadrul raporturilor juridice.
Enumerare: sediul, naţionalitatea, denumirea, contul bancar, telefonul, faxul,
firma.
Înfiinţarea persoanei juridice
Persoanele fizice se pot înfiinţa în persoane juridice conform legii, cu respectarea
condiţiilor de fond şi de formă.
Reglementarea legală a modurilor de înfiinţare a persoanelor juridice este
prevăzută în Codul Civil.
Aceste moduri de înfiinţare sunt:
a) prin act de dispoziţie a organului de stat competent;
b) prin act de înfiinţare autorizat;
c) prin act de înfiinţare recunoscut;
d) prin alt mod reglementat de lege.

OBIECTIVE: Însușirea noțiunilor de persoană fizică și persoană juridică
în integralitatea lor capacitivă
1. Definiți noțiunea de persoană fizică
2. Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice
3. Cum se face identificarea persoanei juridice
4. Enumerați două moduri de înființare a persoanei juridice
Capitolul 12
Răspunderea juridică
CONȚINUT: Noțiunea de răspundere juridică, clasificări și clarificări cu

privire la domeniile tangențiale, principiile răspunderii juridice
12.1 Noțiunea de răspundere juridică

În societatea contemporană răspunderea socială primeşte o semnificaţie deosebită.
Răspunderea socială îmbracă diferite forme astfel se poate vorbi de o răspundere
politică, juridică, morală, etică şi civilă.
Specificul răspunderii juridice, în comparaţie cu celelalte forme ale răspunderii
sociale, constă în faptul că ea se referă la obligaţia de a răspunde pentru încălcarea
normei de drept.
Nici un text de lege nu defineşte răspunderea juridică şi nici vreuna dintre
formele ei. Legiuitorul stabileşte numai condiţiile în prezenţa cărora persoana fizică
sau juridică poate fi trasă la răspundere.
În literatura juridică din ţara noastră, răspunderea juridică a fost definită de I.
Gliga ca fiind „o situaţie juridică specifică aplicării constrângerii de stat atrasă de
încălcarea sau nerespectarea normelor juridice în vigoare".
12.2 Principiile răspunderii juridice
Principiile răspunderii juridice au legătură cu principiile generale ale dreptului şi
cu principiile unor ramuri de drept, dar cu toate acestea ale au anumite trăsături
distincte.
• Principiul răspunderii pentru fapte săvârşite cu vinovăţie
• Principiul răspunderii personale
• Principiul justei sancţiuni-
• Principiul celerităţii tragerii la răspundere
Acţiunea acestui principiu constituie premisa existenţei statului de drept. Statul
este creatorul dreptului şi, în acelaşi timp, cu ajutorul dreptului, statul îşi asigură
baza legală, legitimitatea puterii şi funcţionării sale. Într-un stat de drept, dreptul
îndeplineşte misiunea de intermediar între idealurile morale, filosofice şi forţele
reale, sociologice, între ordine şi viaţă, între „ceea ce este” şi „ce trebuie să fie”.
În statul de drept se impune o regulă de aur a democraţiei – între „forţa
puterii” şi durata în timp a acestei puteri trebuie să existe un raport invers
proporţional, adică „puterea trebuie să limiteze puterea”.
Guvernarea prin drept în cadrul statului de drept îşi are determinările
sale calitative în raport cu ansamblul condiţiilor interne şi internaţionale
specifice într-o etapă dată.
Guvernarea implică deci reprimarea tendinţelor abuzive, discreţionare,
ea presupune construirea unui climat în care individul să se manifeste într-o
ordine juridică activă, într-o deplină siguranţă garantată de el însuşi, de Stat.

Într-o societate democratică, statul garantează juridic şi efectiv libertatea
şi egalitatea indivizilor, adică, îşi autolimitează exercitarea puterii în raport cu
subiectele de drept.
Cadrul în care indivizii pot să se mişte după bunul plac este trasat de
puterile publice care se manifestă într-un sistem politic pluralist.
Libertăţile – garanţii pe care statul le creează şi le recunoaşte
cetăţenilor, trebuie să nu rămână doar pur teoretice, declarative, se cere şi o
aplicare efectivă a acestora din partea statului. Aceasta s-ar traduce într-o
atitudine categorică şi operativă împotriva oricărei persoane care ar atenta la
limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertăţii trebuie coroborat cu principiul egalităţii. Oamenii
sunt egali în faţa legii şi această egalitate îşi are fundamentul în regulile
dreptului natural, recunoscut de dreptul obiectiv. Egalitatea nu trebuie
confundată cu egalitarismul, ea trebuie privită ca o „protecţie egală” oferită de
stat individului.
Statul realizează normativitatea socială care asigură oamenilor câmp de
manifestare, decidenţi ai propriului destin, cu drepturi, libertăţi şi obligaţii.
Libertatea şi egalitatea duc la echilibrul vieţii, adică la capacitatea
oamenilor de a se manifesta în plenitudinea fiinţei lor, de a acţiona în limitele
nealterării egalităţii şi libertăţii celorlalţi.
Libertatea şi egalitatea sunt interdependente, nu putem spune despre doi
oameni că sunt egali dacă unul este liber şi altul nu.
Legile reprezintă, de fapt, esenţa idealurilor de libertate şi egalitate ale
omenirii şi ale societăţii date.
Responsabilitatea însoţeşte libertatea. Responsabilitatea este un fenomen
social, ea reprezintă gradul de angajare al individului în cadrul societăţii, în
procesul integrării acestuia în colectivitate.
Responsabilitatea revine numai omului liber, care-şi asumă în mod
conştient comportamentul, care raţionează în orice domeniu al socialului.
Fiind strâns legată de acţiunea omului, responsabilitatea apare intim
corelată cu fenomenul normativ. Nivelul şi măsura responsabilităţii sunt
apreciate în funcţie de gradul şi conţinutul procesului de transpunere conştientă
în practică a prevederilor normelor sociale.
Responsabilitatea se raportează, pe de o parte, la acţiunea angajantă a
persoanei, iar, pe de altă parte, la sistemul social consacrat, la normele etice,
religioase, politice şi juridice.
În contextul transformărilor sociale, dar şi juridice din societatea
contemporană, putem afirma că omul nu mai are doar nevoie de reglementarea
libertăţii ci, mai ales, de măsuri juridice eficace pentru garantarea participării
la libertate. De aici situaţia nouă: nu mai vorbim de supunerea „oarbă” faţă de
lege, ci de raportarea la normele şi valorile sociale în mod activ şi conştient.
Acest principiu readuce în prim plan problema existenţei unor
prescripţii, fundamente preexistente, desprinse din raţiune sau dintr-o ordine
supraindividuală. Între aceste prescripţii se numără echitatea şi justiţia.
Echitatea vine din latinescul aequitas şi semnifică potrivire, cumpătare,
dreptate.
Justiţia reprezintă acea stare generală ideală a societăţii, realizabilă prin
asigurarea pentru fiecare individ în parte şi pentru toţi, stare care reprezintă
satisfacerea drepturilor şi intereselor legitime ale tuturor.
Acest principiu, al echităţii şi justiţiei, îşi găseşte aplicarea atât în
activitatea legiuitorului, cât şi în cea a celui care aplică dreptul.
Odată stabilite criteriile şi valorile esenţiale, egalitatea trebuie asigurată
prin puterea de constrângere. Justiţia este, deci o virtute raţională, manifestarea
raţiunii în acţiune.
Realizarea unei justiţii concrete nu reprezintă doar o necesitate socială,
este suficientă o justiţie formală, care asigură, prin reguli, egalitatea între
membrii unei comunităţi date.
Justiţia poate reprezenta, fără a face o pledoarie exagerată, victoria
absolută asupra egoismului, iar cine face apel la justiţie, face trimitere la
subordonare faţă de o ierarhie de valori unanim recunoscută.
12.3 Subiectele răspunderii juridice

Subiect al răspunderii juridice este persoana împotriva căreia se exercită
constrângerea de către stat prin aplicarea de sancţiuni juridice.
• Persoana fizica- poate fi subiect al răspunderii juridice, dacă îndeplineşte
urmatoarele condiţii:
-are capacitate de a răspunde
-acţionează în mod liber
Subiectele colective sunt cele cărora legea le recunoaşte posibilitatea de a intra în
raporturi juridice.
12.4 Conduita ilicită, cauză a declanșării răspunderii juridice
Conduita ilicită reprezintă împrejurarea ce determină naşterea raportului
juridic de aplicare a sancţiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea constituie
un fapt ilicit.
Un act devine ilicit atunci când încalcă normele dreptului, toate faptele ilicite
fiind acte de conduită umană.
Modalităţile săvârşirii conduitei ilicite sunt:
-acţiunea -care constă dintr-o manifestare efectivă şi presupune o serie de acte
materiale care sunt contrare normelor juridice.
-inacţiunea- care constă în abţinerea de la o anumită acţiune a persoanei,
obligate să îndeplinească anumite fapte pozitive, adica să acţioneze în modul stabilit
de lege.
12.5 Formele răspunderii ilicite
-Infracțiunea
-Contravenția
-Abaterea disciplinară
-Faptele ilicite civile
OBIECTIVE: Înțelegerea mecanismelor care stau la baza soluționării în

practică a problematicii răspunderii juridice
1. Ce este răspunderea juridică
2. Care sunt principiile răspunderii juridice
3. Care sunt condițiile impuse persoanei fizice pentru a răspunde din punct de
vedere juridic
4. Definiți conduita ilicită
CAPITOLUL 13
Realizarea dreptului
CONȚINUT: Noțiunea de realizare a dreptului, formele și fazele realizării

dreptului
Adoptarea actelor normative de către autorităţile publice competente are

drept scop reglementarea relaţiilor sociale în vederea instituirii unei ordini juridice
armonioase în societate, vizând şi realizarea unor cerinţe sociale pe baze juridice şi
echitabile pentru toţi membri societăţii.

Cu ajutorul normelor juridice statul îşi realizează funcţiile sale în domeniul
suveranităţii şi independenţei naţionale, unităţii asigurării ordinii constituţionale,
garantării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale cetăţenilor, etc.
13.1 Noţiunea de realizare a dreptului
Realizarea dreptului reprezintă o activitate complexă şi continuă de
transpunere în realitatea vieţii sociale a normelor juridice. În această activitate sunt
implicate atât persoane fizice, cât şi persoane juridice. Acestea din urmă acţionează şi
se manifestă ca subiecte de drept privat ( societăţi comerciale, asociaţii, fundaţii etc )
sau autorităţi şi instituţii publice.
Acţiunea de realizare a dreptului defineşte acţiunea de respectare a
dreptului, implicarea autorităţilor publice potrivit competenţei atribuite fiecăreia.
În procesul de realizare a dreptului trebuie pornit de la realităţile sociale
care au generat adoptarea normelor juridice şi de la conduita oamenilor – anume
gradul de acceptare a normemor juridice.
13.2. Formele realizării dreptului
Dreptul oferă oamenilor modele de comportament, construieşte tipologii
subordonate unor scopuri practice.
Statul, ca reprezentant politic al societăţii, trebuie să ţină seama atunci
când creează norme juridice şi de gradul de înţelegere şi de acceptare benevolă a
cadrului juridic creat prin normele de drept.
De aceea se impune a se institui acea ordine socială, care corespunde cel
mai bine cerinţelor unei comunităţi. Disciplinarea cetăţenilor se poate face cel mai
uşor prin conştientizarea şi respozabilizarea lor.
Libertatea omului nu trebuie confundată cu „fac ce vreau”, ci această
libertate trebuie să se manifeste în cadrul unei ordini sociale.
Realizarea dreptului, în mod concret, are loc prin două forme
( modalităţi ):
A. – realizarea dreptului prin activitatea de respectare şi executare a
legilor. Dreptul instituie un comportament obligatoriu pentru subiectele cărora i se
adresează. Normele juridice reprezintă întotdeauna „comandamente” sau „ordine”
ale statului. În acest sens, pentru ca acestea să fie respectate şi dreptul să-şi atingă
scopul, normele juridice trebuie să fie aduse la cunoştinţa publică.
Aşadar, prima etapă în procesul de realizare a dreptului este aducerea la
cunoştinţa publică a normelor juridice prin publicarea lor.
De modul consecvent şi prompt în care autorităţile publice aduc la
cunoştinţă normele juridice depinde în mare măsură deprinderea unei conştiinţe
juridice în plan social. Oamenii trebuie să cunoască şi să înţeleagă sensul
reglementărilor juridice şi să se supună acestora.
Variantele avute în vedere în cadrul acestei forme de realizare a dreptului
sunt:
- subiectele de drept respectă întocmai conduita impusă de normele
juridice;
- subiectele de drept se abţin şi nu dau naştere la raporturi juridice ( drept
în conservare );
- autorităţile publice participă, în limita competenţelor, la executarea
acestor competenţe printr-o activitate legală, continuă şi neabuzivă.
B. – aplicarea dreptului de către autorităţile şi instituţiile publice.
Cerinţelor sociale trebuie să li se dea satisfacţie prin adoptarea cadrului normativ
general al societăţii.
Normele de drept edictate trebuie însă şi urmărite în executarea lor, ceea ce
presupune implicarea directă a unor autorităţi publice în procesul de realizare a
dreptului.
Atingerea scopului normelor juridice, deci se sprijină, uneori, pe acea
intervenţie coercitivă a statului.
În sens strict juridic, actul de aplicare a dreptului trebuie să aibă un
caracter concret, să pornească de la un caz particular pe care-l soluţionează, este,
aşadar, aplicarea de la general la particular.
Un act de aplicare nu seamănă cu altul de aceeaşi valoare, pentru că
situaţiile concrete nu seamănă între ele. Dacă norma juridică se aplică atâta timp cât

este în vigoare, actele de aplicare au în vedere individualizarea unei situaţii de fapt
într-un context general al dreptului.
Caracteristicile actelor de aplicare a dreptului în raport cu activitatea
normativă sunt:
a) – actul de aplicare a dreptului are valoarea unui fapt juridic, provocând
naşterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic;
b) – efectul în timp al celor două categorii de acte diferă ( vezi mai sus );
c) – actele de aplicare se deosebesc de actele normative şi în ceea ce
priveşte condiţiile formale de valabilitate. Putem afirma că nu există o regulă în
regula de aplicare a dreptului. Aceasta deoarece avem o diversitate de norme juridice
susceptibile de a fi încălcate, dar şi mijloace diferite prin care statul intervine în
respectarea legii.
Procesul de aplicare a dreptului depinde de felul normei încălcate ( penale,
civile, administrative, etc. ), de organul chemat să restabilească legea ( instanţe de
judecată, organe administrative, financiare, etc. ), de competenţa şi mijloacele pe care
acesta le foloseşte potrivit legii.
13.3. Fazele aplicării dreptului

Autorităţile publice implicate prioritar în realizarea dreptului sunt cele
judecătoreşti.
Pentru realizarea dreptului distingem următoarele trei faze sau etape ale
procesului de aplicare:
a) stabilirea stării de fapt – trebuie stabilită situaţia de fapt ce constă în
cercetarea, observarea, analiza în concret a ceea ce trebuie lămurit şi explicat. Este
obligatorie o evaluare cât mai profundă, complexă şi completă a faptelor, a
elementelor externe, conexiunile posibile, situaţiile precedente, consecinţele ce s-ar
putea deduce, etc.
Unele dificultăţi în stabilirea stării de fapt sunt înlăturate prin participarea
unor specialişti, cum ar fi experţii tehnici, judiciari, contabili, etc.
b) stabilirea stării de drept. Odată stabilită situţia de fapt, se impune a se
stabili norma juridică aplicabilă.
Se stabileşte norma juridică şi se face raportarea la starea de fapt constatată
anterior.
c) elaborarea actului de aplicare – constituie faza finală a activităţii de
realizare a dreptului şi dă naştere la o situaţie juridică concretă.
În cazul hotărârii judecătoreşti, cel mai important act de aplicare îndeplinit
de magistrat, actul de aplicare se numeşte „pronunţare a hotărârii judecătoreşti”.
Hotărârile judecătoreşti pronunţate de instanţa de fond ( prima instanţă ) se numesc
sentinţe, iar cele date în căi de atac – decizii.
Hotărârea judecătorească este alcătuită din trei părţi:
a) partea introductivă – cuprinde denumirea instanţei, membrii
completului de judecată, numărul dosarului, părţile, data când au avut loc dezbaterile,
când s-a pronunţat instanţa, concluziile părţilor, etc.;
b) considerentele – partea cea mai amplă a hotărârii, instanţa consemnează
starea de fapt şi cea de drept, motivul pentru care admite / respinge cererea;
c) dispozitivul – decizia asupra căreia s-a oprit instanţa. Aici se arată dacă
se admite sau nu acţiunea, drepturile recunoscute părţilor, obligaţiile impuse,
termenul în care poate fi exercitată calea de atac, etc.
Realizarea dreptului înseamnă în fapt realizarea scopului pentru care

dreptul există. Nu este suficient a crea norme juridice, trebuie să se urmărească şi
aplicarea lor, aceasta în vederea unei ordini sociale, necesare manifestată într-un
„câmp liber” a tuturor indivizilor.
OBIECTIVE: Înțelegerea mecanismelor care stau la baza realizării

dreptului, pentru punerea în operă a prevederilor legale

1. Ce este realizarea dreptului
2. Enumerați formele realizării dreptului
3. Care sunt fazele realizării dreptului
4. Din câte părți este alcătuită o hotărâre judecătorească ?
CAPITOLUL 14
Tehnici privind elaborarea normelor juridice
CONȚI NUT: Noțiunea de elaborarea normelor juridice,

etapele acesteia și sistematizarea lor
Dezvoltarea socială actuală, creşterea în complexitate şi volum a contractelor

inter şi intra- sociale, amplifică sarcinile organelor legislative şi determină o creştere
a capacităţii lor de receptare a comandamentelor sociale, de apreciere proprie a
acestor comandamente sociale, de perfecţionare a tehnicii juridice.
Activitatea acestor organe se desfăşoară în conformitate cu anumite reguli de
tehnică juridică şi potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcţionare a
mecanismului social, de coexistenţă, a liberalităţilor sociale.
14.1 Tehnica juridică

Tehnica juridică desemnează totalitatea mijloacelor, metodelor, procedeelor şi
tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de inţiere, elaborare,
adaptare şi amplificare a actelor normative.
Tehnica juridică cuprinde două segmente şi anume:
- Crearea dreptului privită sub trei aspecte: iniţierea actului normativ, elaborarea
actului normativ, adoptarea actului normativ.
- Tehnica realizării dreptului care priveşte aplicarea actelor normative, respectiv
transpunerea în viaţă a normelor juridice.
Tehnica juridică include tehnica legislativă pe care o consideră o parte
componentă a sa.
14.2 Tehnica legislativă
Tehnica legislativă este acea parte constitutivă a tehnicii juridice şi este alcătuită
dintr-un complex de metode şi procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare
conţinutului reglementărilor juridice.
Tehnica legislativă se întemeiază pe norme juridice specifice (denumite norme
de tehnică legislativă) şi pe principii proprii (denumite principiile legiferării).
A legifera a devenit element central şi definitoriu al activităţii statului, a devenit
sinonim cu a guverna.
Principiile legiferării:
-principiul fundamentării ştiinţifice a activităţii de elaborare a normelor juridice;
-principiul asigurării unui raport firesc între dinamica şi statica dreptului;
-principiul corelării sistemului actelor normative;
-principiul accesibilităţii şi economiei de mijloace în elaborarea actelor
normative.
14.3. Etapele elaborării actelor normative
ETAPA 1 -iniţierea proiectului de lege
Iniţiativa legislativă aparţine Guvernului, deputaţilor, senatorilor precum şi unui
nr. de 250 000 cetăţeni cu drept de vot (conform art. 73 Constituţie).
ETAPA 2-dezbaterea proiectului de lege
Începe cu prezentarea expunerii de motive şi continuă cu analiza fiecărui articol.
ETAPA 3-adoptarea proiectului de lege
Presupune o procedură specială, conform prevederilor art. 74 din Constituţie:
-legile organice se adoptă cu votul majorităţii membrilor fiecărei camere;

-legile ordinare se adoptă cu votul majorităţii membrilor prezenţi din fiecare
Cameră.
ETAPA 4-promulgarea legii
După ce legea este votată, ea este adoptată în Parlament, sub semnătura
preşedinţilor celor două Camere.
Promulgarea legii este de competenţa Preşedintelui României, prin acest act
dispunându-se publicarea ei în Monitorul Oficial.
ETAPA 5-publicarea legii
Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare după 90 de
zile de la data publicării.
14.4 Tehnica sistematizării actelor normative
Procesul de sistematizare a actelor normative este determinat de necesitatea
grupării acestora pe baza unor criterii riguros stabilite, astfel încât normele juridice
să fie mai bine cunoscute şi aplicate în realitatea juridică.
Formele de sistematizare a actelor normative sunt:
Incorporarea
Incorporarea înseamnă aşezarea, poziţionarea actelor normative după criterii
exterioare acestora, respectiv cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituţii
juridice.
Incorporarea poate fi:
• Oficială -se realizează de organele de stat, de cele mai multe ori cele care
elaborează actele normative (ex. hotărâri publicate periodic, colecţii de legi
etc);
• Neoficială -este realizată de persoane particulare, birouri de avocaţi, norati,
edituri etc.
Codificarea
Codificarea este forma superioară de sistematizare a actelor normative, în sensul
că propune cuprinderea sintetică şi sistematizată într-un act normativ (cod) cu forţă
juridică a legii, a tuturor normelor juridice aparţinând aceleaşi ramuri de drept.
Deşi are forţa juridică a unei legi, codul nu este o lege obişnuită, el este un act
normativ unic, cu o organizare internă aparte, în care normele juridice sunt aşezate
într-o consecutivitate logică stringentă, după un sistem bine gândit, care reflectă
structura internă a ramurii de drept respective.
Condiţiile calitative ale unui cod sunt: claritate, precizie, integralitate în
expunere, caracter politic, logică etc.
În dreptul nostru actual sunt în vigoare: Codul penal, Codul civil, Codul de
procedură civilă, Codul de procedură penală etc.
OBIECTIVE: Înțelegerea elaborării normelor juridice, modul lor de sistematizare
1. Definiți tehnica juridică
2. Definiți tehnica legislativă
3. Care sunt etapele elaborării normelor
4. Definiți codificarea

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Ioan Vida, Teoria generala a dreptului, Curs universitar, Editura Universul

Juridic, Septembrie 2016
2. Ion Craiovan, Teoria generala a dreptului, Tratat, Editura Universul Juridic, iunie
2015
3. Nicolae Popa, Teoria generala a dreptului. Editia 5, Editura C.H. Beck, Curs
universitar, Octombrie 2014
4. Camelia Ignatescu, Lectii de Teoria generala a dreptului, Editura Hamangiu,
Februarie 2014
5. Moinescu Gabriel, Teoria generala a dreptului, Editura „SITECH", Craiova,
2015;
6. Mihai Badescu, Teoria generala a dreptului, Editura „SITECH",
Craiova, 2013
7. Nouveau petit Larouse, Paris, p.695 - 'norme: principe servant de regle,
de loi; oeuvre execute seIon la norme'.
8. Modestinus,- Digeste 3, Libro I regulorum 1,7
9. I. Ceterchi, Unele aspecte privind notiunea normelor juridice, R.R.D.,
2,1969;
10. I. Ceterchi, I. Craiovan, Introducere in Teoria
generala a dreptului, Bucuresti, 1992, p.51
11. G. Del Vecchio, Lectii de filosofie juridica, Ed. Europa Nova, traducere
de J.C.Dragan, reeditare, 1993, p.206 si urm
12. M. Djuvara, Drept rational, izvoare si drept pozitiv, Biblioteca
Universitara de Drept, Bucuresti, 1935, p.45

Curs TGD

Uploaded by

Document Information

Copyright

Available Formats

Share this document

Share or Embed Document

Sharing Options

Did you find this document useful?

Is this content inappropriate?

Copyright:

Available Formats

Curs TGD

Uploaded by

Copyright:

Available Formats

Universitatea ”Dunărea de Jos”

Departamentul pentru Învațământ la Distanță

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI

Lect. Univ. Dr. Agheniței Mihaela

Lect. Univ. dr. Aghenitei Mihaela

Denumire curs. Partea I 3

4 Denumire curs. Partea I

CONŢINUT: Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de

O teorie despre drept poate fi ştiinţifică şi generală în măsura în care reuşeşte

 Dreptul subiectiv reprezintă posibilitatea, facultatea, prerogativele unui subiect

În literatura de specialitate sunt considerați ca fiind cei mai importanți factori de

1.2.Sistemul Ştiințelor Juridice

3. Care sunt metodele de cercetare ale științelor juridice ?

CONŢINUT: Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului

2.1Etimologia termenului „Drept"

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

Treptat, dreptul se configurează ca un sistem distinct, structurat, desprins

de stat (drept constituţional, drept administrativ). În normele de drept îşi găsesc

științei dreptului ca ramură distinctă

1. Ce se înțelege prin noțiunea de drept ?

CONȚINUT: Evoluția noțiunii de stat și dezvoltarea acestui concept

3.1 Noțiuni generale despre stat

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

1. Proveniența cuvântului stat.

CONȚINUT: Evoluția noțiunii de drept și dezvoltarea conceptului de drept

4.1 Statul de drept

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

CONȚINUT: Izvoarele dreptului ; definiții și relaționări

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

OBIECTIVE: Înțelegerea noțiunii de izvor a dreptului, utilitatea acestora în

1. Ce este izvorul de drept ?

CONȚINUT: Definiția, știința și funcțiile sistemului juridic, metode de

Prin „sistem”, în general, înţelegem un ansamblu de elemente legate între

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

6.2 Criteriile constituirii sistemului dreptului

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

6.3 Ramurile dreptului

Sistemul dreptului include numeroase ramuri, cum ar fi: dreptul

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

6.4 Dreptul public şi dreptul privat

De la Ulpian, cunoscutul jurist roman, ne-a rămas prima structurare a

OBIECTIVE: Înțelegerea noțiunilor fundamentale ale TGD, relaționarea lor în

1. Ce este sistemul de drept ?

2. Care este obiectul reglementării juridice ?

3. Enunțați trei ramuri de drept

4. Care este diferența între dreptul public și cel privat

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

CONȚINUT: Definiția, trăsăturile, structura și clasificările normei juridice

7.1. Definiția și trăsăturile normei juridice

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

OBIECTIVE: Înțelegerea noțiunii fundamentalede normă juridică, trăsăturile și

1. Ce este norma juridică ?

CONȚ INUT: Aplicarea ori acțiunea normelor juridice în

8.1 Acțiunea normelor juridice în timp

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag

TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI pag