Unitatea nr.

3
Iluminism și conștiință națională la începuturile modernității
românești

Iluminismul în spațiul românesc: repere și caracteristici generale

conștiință națională moderne
În plan spiritual, începutul epocii moderne în spaţiul românesc, deci, mai ales
a doua jumătate a veacului al XVIII-lea a fost dominată de iluminism, adică de acele
strădanii menite să repună în drepturile sale raţiunea, să „lumineze” societatea, s-o
elibereze de ideologia medievală, să înlesnească şi să accelereze progresele ştiinţei, să
formeze şi să dezvolte conştiinţa naţională, să pună bazele unor programe de înnoire
social-politică de esenţă burgheză. Căile de pătrundere ale iluminismului la noi,
principalele faze ale penetrării şi desfăşurării sale în ţările române au prilejuit
numeroase studii de analiză şi sinteză în istoriografia noastră. Vom reţine doar că
iluminismul a fost reprezentat la noi încă din deceniul al cincilea din cel de-al XVIII-
lea veac prin Inochentie Micu şi că, datorită condiţiilor speciale în care vieţuiau
românii, ca şi alte popoare din sud-estul continentului, el şi-a pierdut din
cosmopolitismul ce-l caracterizează, dobândind trăsături proprii legate de preocupările
şi de realităţile de ordin naţional şi de militantismul culturii române.
Referitor la Moldova, unul dintre analiştii cei mai autorizaţi ai fenomenului,
Alexandru Duţu, nota într-un studiu mai vechi că luminiştii moldoveni au utilizat ca
surse lucrările revoluţionarilor francezi. Către 1800 era tradusă o scriere polemică
revoluţionară din 1791, prin care cititorii români puteau lua cunoştinţă de principiile
înserate în celebra Declaraţie a drepturilor omului. Ideile pe care le vehicula acea
scriere au fost preluate şi răspândite de boierimea din treptele a II-a şi a III-a (mică şi
mijlocie, deci), ajungându-se astfel la cunoscutul proiect al „republicii
aristodemocraticeşti” şi la tezele pe care se întemeia memoriul elaborat la Iaşi şi
adresat în 1807 lui Napoleon Bonaparte. Între mijlocul secolului al XVIII-lea şi
începutul celui următor – observa acelaşi analist - „se desfăşoară activitatea unui grup
compact de oameni de cultură, care caută noi soluţii politice şi culturale prin
intermediul unor mai variate şi multiple contacte cu marile curente ale gândirii
europene; lupta dintre vechi şi nou în acest sfârşit de secol se dezvăluie în toată
amploarea ei”.
Acei intelectuali moderni au introdus în mediul românesc valorile europene.
Mai mult, cărturarii luminişti au încercat să se grupeze în societăţi. Exemplul cel mai
elocvent ni-l oferă „Societatea filosoficească a neamului românesc în mare prinţipatul
Ardealului” care lansează apelul său program în 1795, întemeiat pe strânsa colaborare
a intelectualilor din Sibiu cu cei din Râmnic şi Bucureşti. De altfel, primele societăţi
şi asociaţii culturale au slujit la difuziunea ideilor politice moderne, naţionale. În
teritoriile de la nord de Carpaţi, au luat fiinţă şi alte societăţi, atestând regenerarea
spiritului naţionale românesc şi contribuind la progresul cultural al neamului:
„Societatea pentru cultivarea limbii române” (la începutul secolului XIX), „Asociaţia
de teatru, casino şi cetire” (Oraviţa, 1817), „Societatea de diletanţi” (Blaj, 1832),
„Asociaţia medicilor din Transilvania” (Cluj, 1833), „Casina română” din Braşov
(1835), „Ortăcia” de la Arad (1836), „Societatea de lectură Aurora” (Cluj, 1845) ş.a.
În Muntenia, o primă Societate a grecilor şi românilor apăruse la Bucureşti,
spre sfârşitul epocii fanariote (1810). Boierii refugiaţi la Braşov, în urma revoluţiei lui
Tudor Vladimirescu, au fondat, în 1822, „Societatea literară română”, constituită, în
intenţia fondatorilor, pentru „Folosul patriei”. Ulterior au apărut: „Societatea literară
românească” (Goleşti, 1822), „Societatea filarmonică” (Bucureşti, 1833), care
urmărea: „cultivarea limbii româneşti şi înaintarea literaturii, întinderea muzicii corale
şi instrumentale în Principat”, „Societatea Junimea” (Craiova, 1834). Fără a mai
menţiona şi societăţile cu un mai pronunţat caracter politic, manifest sau ascuns,
precum „Frăţia” (1843) sau Asociaţia literară a României (1845), să amintim şi câteva
societăţi moldovene, cu caracter şi scop asemănător, din aceeaşi perioadă. Astfel,
Cercul de citire medicală, înfiinţat la Iaşi, în 1830, şi-a schimbat numele, trei ani mai
târziu, în Societatea de medici şi naturalişti. Aceasta era constituită „spre folosul şi
ajutorul poporului românesc”, având în vedere ambele Principate. În 1939, sub
direcţia infatigabilului animator cultural Gh. Asachi, s-a înfiinţat şi a funcţionat,
pentru scurtă vreme, o „Societate de literaţi”. Şi în „oraşul luminilor” au funcţionat
câteva societăţi, ale căror scopuri culturale s-au împletit inextricabil cu cele politice:
„Societatea pentru învăţătura poporului român” (Paris, 1839) sau „Societatea
studenţilor români” (Paris, 1845)1.
În acele împrejurări de la sfârşitul veacului al XVIII-lea, în care cărturarii
transilvăneni au jucat un mare rol, s-au pus bazele logicii şi filosofiei moderne
româneşti, prin promovarea raţionalismului, prin interpretarea fenomenelor din natură,
receptarea lui Kant în spaţiul românesc etc. În a doua jumătate a secolului al XVIII-
lea se plasează şi începutul istoriografiei româneşti moderne, al filologiei şi al limbii
literare. Cele mai reprezentative lucrări în aceste domenii sunt: Samuil Micu şi Gh.
Şincai, Elementa linguae daco-romaniae sive Valahicae (1780), S. Micu, Brevis
historica notiţia originis et progressus nationes daco-romaniae (1778), dezvoltată
apoi în Istoria, lucrurile şi întâmplările românilor, studiu parţial publicat în 1806; Gh.
Şincai, Hronicul românilor şi a mai multor neamuri (1808), probabil cea mai erudită
carte de istorie scrisă până atunci de un român şi, în sfârşit, Petru Maior, Istoria
pentru începuturile românilor în Dacia (1812). Istoriografia şi filologia au servit
ideologia naţională prin demonstraţia originii romane a poporului şi a limbii române, a
unităţii etnice şi lingvistice a românilor, a drepturilor sociale şi naţionale etc.
O dezvoltare remarcabilă a cunoscut în epocă limba literară românească.
Examinarea atentă a textelor bisericeşti din secolului al XVIII-lea a condus pe
specialişti la concluzia că în jurul anului 1750 diferenţele de ordin regional din textele
religioase tipărite în cele trei ţări româneşti au fost abolite prin acceptarea normei
literare muntene în cărţile moldoveneşti şi ardeleneşti. Se cuvine reliefat și faptul că în
biserică limba greacă a fost înlocuită cu limba română.
Cartea tipărită a înregistrat de-a lungul secolului un progres evident.
Tipăriturile laice le-au depășit numeric pe cele bisericești, cu deosebire în ultimele
decenii ale veacului, desigur și sub influența iluminismului. De asemenea, se cuvine
punctat faptul că numărul cărților tipărite în românește a fost superior acelora editate
în grecește sau în alte limbi. Alături de cărțile publicate în centrele românești, au fost
importate din ce în ce mai multe cărți în limbi străine, mai ales din Occidentul
Europei. Ele erau comandate, în multe cazuri, marilor negustori de la Brașov și Sibiu,
fiind trecute apoi în Principatele extracarpatice și ajungând în biblioteci domnești,
boierești, mănăstirești sau chiar ale unor oameni de condiție mai modestă. S-au format
nucleele unor biblioteci înzestrate cu textele autorilor clasici greco-latini, dar şi cu
scrierile gânditorilor politici contemporani, precum Montesquieu, Voltaire sau
Rousseau. La începutul secolului al XIX-lea, cartea apuseană precumpănea categoric,

1
Vezi, pentru diferitele societăţi din epocă, cartea lui Petru Dan, Asociaţii, cluburi, ligi, societăţi.
Dicţionar cronologic, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. Rolul patriotic al acestor
societăţi este reliefat de Ştefan Lemny, Originea şi cristalizarea ideii de patrie în cultura română,
Bucureşti, Editura Minerva, 1986, pp. 168-171.
atât în bibliotecile particulare, cât şi în cele bisericeşti: la Stânca, de pildă, biblioteca
Roznovenilor avea 493 de cărţi franţuzeşti, 75 greceşti, 8 în germană. La Bucureşti,
catalogul bibliotecii Mitropoliei cuprindea 2275 cărţi în latină, 1497 în limba
franceză, 1278 în italiană, 300 greceşti, 49 în germană, 13 engleze, una rusească.
Primele încercări de editare a unor ziare româneşti, care datează din secolul
al XVIII-lea, nu au fost încununate de succes. Abia în deceniul al patrulra al veacului
următor aveau să fie puse bazele gazetăriei românești, prin contribuția notabilă a lui
Gheorghe Asachi în Moldova și a lui I. Heliade-Rădulescu în Țara Românească.
Unele prefaceri în direcție modernă a cunoscut şi învăţământul. Domnii
fanarioți s-au îngrijit de reformarea sa. Întreţinerea şcolilor din Principate cădea, în
continuarem, pe seama bisericii, dar interesul şi preocuparea pentru problemele
învăţământului vădesc o mentalitate iluministă. Cu toate acestea, numărul celor care
urmau şcolile publice nu depăşea, la începutul epocii regulamentare, în Moldova,
1129 elevi, iar în Ţara Românească, 3050 elevi. Un număr egal, probabil, erau
instruiţi prin preceptori sau în şcoli particulare. În Transilvania, atât numărul şcolilor,
cât şi al beneficiarilor era sporit faţă de Principate. Existau şcoli medii la Blaj (1754),
Braşov (1829) şi Beiuş (1829), precum şi trei institute teologice la Blaj, Sibiu şi Arad.
Pe de altă parte, școala înaltă, reprezentată de Academiile domnești de la Iași
și București, a suferit influența puternică a culturii grecești. Prezenţa fanarioţilor le-a
trecut repede sub controlul grecilor. Ele au reprezentat într-adevăr un însemnat focar
de cultură al răsăritului ortodox, aici studiind, sub îndrumarea unor dascăli erudiți, cu
studii în vestul Europei, mulți tineri din întreg sud-estul european, de tradiție
ortodoxă. Învățământul de nivel superior în limba română s-a impus anevoie: cursul
de inginerie al lui Asachi a fost inaugurat la Iaşi în 1813, iar şcoala lui Gh. Lazăr, la
Bucureşti, în 1818, în strânsă competiţie cu Academiile domneşti grecizate. Nu este
însă mai puţin adevărat că aceste academii, ale căror cursuri erau urmate de români,
greci, bulgari, au reprezentat totuşi canale de pătrundere în principate a ideilor
iluministe. Se ştie, totodată, că Grigore Al. Ghica în Moldova, la 1766, şi Alexandru
Ipsilanti, în Ţara Românească, la 1776, au reformat învăţământul, modernizându-l,
incluzând studiul ştiinţelor naturii, a celor pozitive şi a limbilor moderne, apropiind
deci instrucţia şcolară de necesităţile unei administraţii ce vădea tendinţe de
modernizare.
Începutul epocii moderne coincide şi cu o sporire considerabilă a
preocupărilor consacrate normelor de organizare statală şi administrativă. Statul
absolutist luminat a trebuit şi, în parte, a realizat, codificarea dreptului penal şi civil,
legi ale industriei, comerţului, reglementarea muncii, reforme ale ramurilor
administrative, economiei bugetare etc. Păstrând proporţiile, pentru că nici Moldova,
nici Ţara Românească n-au fost state absolutist-luminate, preocupările ce
caracterizează epoca, din acest punct de vedere, s-au făcut simţite şi în ţările române.
Fără să mai vorbim de Transilvania, din vremea lui Iosif al II-lea, n-au lipsit nici în
Moldova şi nici în Ţara Românească intenţiile de reforme constituţionale, care au
mers în Moldova până la proiectele din 1802 şi 1807. În Transilvania, în a doua
jumătate a secolului al XVIII-lea s-a procedat (cu efect practic vremelnic) la separaţia
justiţiei de administraţie, prin înfiinţarea tablelor regeşti. În Principate, Pravilniceasca
condică (1780) şi Legiuirea Caragea (1818) au constituit paşi importanţi pe calea
modernizării justiţiei, prin care se încerca chiar o separare a justiţiei de administraţie.
Din punct de vedere al tehnicii lor, aceste pravile sunt codificări ce premerg
elaborărilor sistematizate proprii dreptului burghez.
În plan pur politic, epoca modernă în Principate a inaugurat procese de
însemnătate capitală pentru destinul statelor româneşti. Din a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, mai precis după 1766, reprezentanţi ai boierimii române au
schiţat proiecte ce vizau independenţa şi chiar Unirea. În aceeaşi epocă s-au asigurat
şi premisele viitoarei „chestiuni române”, ca parte componentă a „problemei
orientale”. În îndelungata dispută ce a opus Rusia Turciei, în cursul căreia, treptat,
Imperiul ţarist aflat în plină expansiune a ajuns la Prut, Rusia şi-a consacrat dreptul de
intervenţie în favoarea creştinilor din Imperiul otoman, deci şi asupra românilor,
cărora le-a fost impus un protectorat la 1774, întărit apoi la 1829. Războaiele
napoleoniene, creşterea continuă a puterii Rusiei şi conturarea rivalităţii anglo-ruse, la
care s-au adăugat interesele unei Europe aflate în plin proces de dezvoltare capitalistă
şi de expansiune economică şi politică, au menţinut zona balcano-dunăreană, implicit
spaţiul românesc, în centrul atenţiei marilor puteri. Această atenţie, izvorâtă din
interese contradictorii, şi-a găsit expresie în numeroase proiecte de partaj şi organizare
teritorială ţinute în rezervă pentru eventualitatea prăbuşirii Imperiului otoman.
Folosind împrejurările internaţionale, românii şi-au făcut cunoscute de timpuriu
propriile năzuinţe de a constitui un stat unitar pus la adăpost de rivalităţile celor trei
imperii reacţionare din preajmă.

Idei politice fundamentale2

Principala problemă a gândirii politice din Ţările Române a fost, sub
Iluminism, aceea a statutului internaţional al celor două ţări. În memoriile, proiectele
de reformă sau scrierile epocii, acest aspect deţine preeminenţa, dovadă peremptorie a
importanţei pe care i-o acordau contemporanii, a faptului că ei gândeau progresul
general al ţării în strânsă relaţie cu ameliorarea autonomiei. S-a dezvoltat, plecând de
la această optică, o orientare politică externă liberală în esenţa ei şi un interes marcat
pentru evoluţiile politico-diplomatice, în vederea fructificării momentelor favorabile.
Problemele legate de statutul internaţional al României sunt prezente într-un
mare număr de scrieri, aşa cum arată Vlad Georgescu, analizând memoriile şi
proiectele de reformă româneşti elaborate între anii 1769-1830 3. Este vorba de 81 de
astfel de scrieri, reprezentând 40% din total. Independenţa este cerută de 10 ori;
aproape toate celelalte scrieri cer menţinerea şi întărirea autonomiei Principatelor.
Unificarea politică a celor două Principate a fost cerută în 5 memorii în această
perioadă. Cererile privind independenţa şi respectarea autonomiei nu sunt
fundamentate pe dreptul natural, ci pe acela istoric.
Dar, indubitabil, elita politică şi socială autohtonă era preocupată şi de
aspecte privind teoria şi practica guvernării, structura politică sau reformarea
instituţională, ba chiar de constituţionalism. Pentru perioada 1769-1830, Vlad
Georgescu a inventariat 208 memorii şi proiecte de reformă româneşti, adresate cu
deosebire Rusiei (93), Austriei (14), Porţii (36) sau de uz intern (39). Între acestea, o
parte însemnată s-au preocupat de problemele legate de forma de guvernământ şi de
reforma instituţională. Dacă discuţiile asupra formei de guvernământ (monarhie
absolută, luminată, limitată şi reprezentativă; republică nobiliară sau democraţie
nobiliară reprezentativă) “sunt prea puţin frecvente pentru a permite analiza
statistică”, în schimb abordarea reformei celor trei puteri: executivă, legislativă,
judecătorească – problematică de tip constituţional -, apare în numeroase proiecte.
Astfel, reforma puterii legislative este discutată în 35 de proiecte, cu referire la:

2
Un tablou general al problematicii, vezi la Vlad Georgescu, Istoria românilor. De la origini până în
zilele noastre, ed. a III-a, București, Editura Humanitas, 1992, cap. 7, Iluminismul şi conştiinţa
naţională.
3
Idem, Mémoires et projets de réformes dans les Principautés Roumaines. 1769-1830. Répertoire et
textes inedites, Bucarest, Association Internationale d'Études du Sud-Est Européen, 1970, p. V-XVIII.
adoptarea codurilor de legi, de Regulamente şi acte fundamentale, respectul legalităţii
în viaţa socială, libertăţile individuale. În opt memorii era respinsă ideea de
Constituţie. Toate au fost redactate însă după 1821 şi erau urmarea ostilităţii faţă de
constituţia carbonară a logofătului I. Tăutu. De mare complexitate şi revenind adesea
în scrierile epocii, reforma puterii executive viza trei aspecte principale: puterea
principelui, reforma aparatului administrativ şi modernizarea serviciilor şi stabilirea
statutului funcţionarilor publici. Între 1716-1821, boierimea a cerut de 40 de ori
înlocuirea domnilor fanarioţi cu domni pământeni, adresând memorii, de câte ori
împrejurările păreau favorabile, cancelariilor imperiale vecine 4.
În plus, era vizibil şi în plan juridic un masiv efort de codificare şi de
conceptualizare, realizat mai ales după 1821, în condiţiile în care ideile Revoluţiei
franceze se răspândeau în Principate, pe trend iluminist. Nu poate mira, de aceea,
uriaşul efort sintetizator produs în primul deceniu regulamentar de marele boier
Câmpineanu, în direcţia instituirii unei ordini constituţionale în Principate, bazate pe
idei precum suveranitatea, separarea puterilor, reforma instituţiilor, libertăţile, unirea
şi independenţa5, după proiectul “constituţiei” cărvunarilor, propus la 1822 de Ionică
Tăutul, după model francez. Vlad Georgescu opina că aceste proiecte şi memorii,
odată puse în practică, ar fi devenit acte de factură constituţională6.
Alte preocupări sunt cele legate de problematica economico-socială. Trebuie
precizat că discuţiile privind o eventuală rezolvare a problemei agrare lipsesc de pe
agenda preocupărilor.
Au fost însă aceste idei vehiculate în spaţiul românesc de factură iluministă?
Prin argumentele de natură filosofică, specifice gândirii epocii Luminilor, da. Căci,
alături de rădăcinile autohtone ale gândirii social-politice din secolul al XVIII-lea, au
circulat numeroase idei europene de factură iluministă, producându-se o sinteză
valoroasă. Gândirea politică din Principate este iluministă, întrucât foloseşte concepte
iluministe, dominante, alături de cele tradiţionale sau ortodoxe. Dar este iluministă şi
prin modul în care înţelege să le pună în aplicare. Iluminismul se carecterizează prin
spirit critic, prin dorinţa de transformare, prin încercarea de a înlocui o stare de lucruri
perimată cu alta nouă, adaptată cerinţelor vremii. Această trăsătură este evidentă în
cazul gândirii politice româneşti care s-a considerat un instrument de transformare a
societăţii. Prin reprezentanţii săi, fireşte. Prin problematica sa, prin felul în care a fost
rezolvată, prin originea scriitorilor, iluminismul social-politic din Principate a fost
unul nobiliar, reformist, asemănător celui dominant în estul Europei.
Gândirea politică a fost mai puţin influenţată de fanariotism decât celelalte
domenii ale culturii. Ea a reprezentat instrumentul catalizator al valorilor pământene
şi canalul cel mai propice pentru asimilarea ideilor iluministe, de factură europeană.
În perimetrul cultural, ideile politice au reprezentat, în secolul al XVIII-lea, începutul
unui fenomen nou, care avea să aibă o pondere covârşitoare în epoca paşoptistă,
anume acela al dominaţiei politicului asupra celorlalte sectoare ale culturii.
Ideile social-politice din secolul al XVIII-lea au fost reale idei-forţă, care au
contribuit la transformarea societăţii. Ele au influenţat istoria politică a Principatelor.
Memoriile şi proiectele de reformă boiereşti au avut o influenţă considerabilă asupra
diplomaţiei ruse şi austriece, cererile românilor au fost cuprinse, parţial, în tratate şi
convenţii internaţionale. Şi Poarta s-a arătat permeabilă în faţa ideilor venind dinspre
gândirea politică românească. Evoluţia concepţiilor sale în legătură cu raporturile
4
Idem, Istoria românilor, p. 108.
5
Idem, Mémoires et projets de réformes dans les Principautés Roumaines 1831-1848. Répertoire et
textes. Avec un supplement pour les années 1769-1830, Bucarest, 1972, pp. 108-113.
6
Idem, Istoria ideilor politice româneşti (1369-1878), München, Jon Dumitru Verlag, 1987, p. 133.
româno-otomane, clauzele favorabile românilor din actele emise sunt rezultatul unor
solicitări şi proiecte venind din Ţările Române.
A existat o influenţă a ideilor iluministe asupra politicii interne a domnilor
fanarioţi, cât şi a celor pământeni. Putem vorbi de baza teoretică iluministă a
încercărilor de reformă sau a reformelor propriu-zise. Regulamentele Organice înseşi
pot fi înţelese mai bine în logica unei asemenea evoluţii. Proiectele de constituţie
româneşti s-au inspirat neîndoielnic din modelul francez chiar la puţină vreme după
elaborarea originalului7. Este adevărat, pe de altă parte că, înainte de 1866,
“instrumentarul lingvistic” seamănă, deseori, cu acela slavo-bizantin, mai ales când e
vorba de instrumentele juridice ale stăpânirii. Inclusiv boierimea mare poate să fi avut
tendinţa de a confunda statul şi ordinea legală, chiar “patria”, cu privilegiile moştenite
şi de a legifera în consecinţă. A nega prin aceasta imposibilitatea preocupărilor
constituţionale în “vechiul regim” românesc de până la Regulamentele Organice e
însă o opţiune la fel de lipsită de realism.
Pătrunderea ideilor iluministe în spaţiul românesc, adoptarea şi adaptarea lor,
urmată de receptarea ideilor Revoluţiei franceze şi a evenimentelor ce au decurs din
ea, neîndoielnic în condiţiile specifice Ţărilor Române, aveau să contribuie la o
prefacere a stărilor de spirit, a ideilor, a atitudinilor politice şi sociale, ipostaziată în
mişcarea de regenerare, de deşteptare naţională din perioada anterioară revoluţiei
paşoptiste.

Geneza conștiinței naționale și formarea națiunii române la începuturile

modernității românești
Paradigma naţională este inextricabil ataşată modernităţii. Iluminismul şi,
mai ales, Revoluţia franceză au impus ideea naţională ca o coordonată majoră a vieţii
politice în întreaga Europă. Preluarea acestei idei de către elitele naţionale şi
răspândirea ei în ţările de obârşie a grăbit procesul afirmării fenomenului naţional, a
contribuit la înfrângerea particularismelor şi la sincronizarea cu noile curente de idei
ale Europei timpului.
Spaţiul românesc nu a constituit o excepţie. Deşi „secolul fanariot” a avut un
impact negativ asupra dezvoltării şi modernizării societăţii româneşti, în spaţiul locuit
de români au continuat să fie asimilate ideile europene, însă într-un mod original,
creându-se o uluitoare sinteză. Elementelor naturale, organice, locale, li se alătură, în
primele decenii ale secolului al XIX-lea, valori noi, împrumutate din ideologia
revoluţionară franceză. Faptul de cultură dobândea o importanţă aparte, devenind un
aspect esenţial în sprijinirea aspiraţiilor naţionale ale popoarelor din zona Balcanilor 8.
Putem aprecia că ideile politice au avut un rol foarte important în crearea şi
transmiterea unei stări de spirit, întemeiată pe noul ideal patriotic şi naţional,
reprezentând un catalizator irefutabil în procesul de formare a naţiunii române
moderne.
În spaţiul românesc, ideea naţională trebuie înţeleasă din perspectiva genezei
şi evoluţiei sale, desfăşurată în trei etape:
1) asimilarea ideii naţionale;
2) renaşterea naţională;

7
Vezi Valeriu Şotropa, Proiectele de constituţie, programele de reforme şi petiţiile de drepturi din
Ţările Române în sec. al XVIII-lea şi prima jumătate a sec. al XIX-lea, Bucureşti, Editura Academiei,
1976.
8
Dimitrije Djordjevič, Le mouvement pour l'indépendence nationale et économique des Balkans au
XIXe et XXe siècle jusqu'à 1914, în vol. editat de Comité International des Sciences historiques. XIIe
Congrès International des sciences historiques, Rapports, IV, Wien, 1965, p. 242.
 3) sistematizarea conceptuală şi impunerea ideii naţionale ca reper axiologic
9
suprem .
Filierele de transmitere ale ideilor naţionale au fost multiple. Fie că este
vorba de idei iluministe şi revoluţionare franceze, fie de cele ale Aufklärung-ului
german, de influenţa (pre)romantismului sau de idei de tip naţional-conservator, toate
se suprapun peste filonul ideilor herderiene. Herder, în ale sale Idei privind filosofia
istoriei umanităţii şi, apoi, Fichte, în Scrisori către naţiunea germană, au fundamentat
teza naţiunii culturale, au arătat că fiecare limbă are un Volksgeist, iar popoarele au un
aport specific la civilizaţia comună a omenirii. Fără îndoială, aceste idei nu apăruseră
pe un teren virgin. Atitudinea faţă de Europa nu era doar una de imitare şi
sincronizare cu valorile culturale occidentale, ci se evidenţia printr-o situare istorică,
în cadrul unui proces de „adoptare selectivă” a ideilor ce veneau din exterior şi se
manifestau într-un sistem axiologic propriu 10. Rezultatul a fost o sinteză aparte de
elemente iluministe şi romantice puse în slujba ideii naţionale.
Una dintre trăsăturile caracteristice ale epocii moderne în istoria României
este formarea conştiinţei naţionale. Vom încerca, în cele ce urmează să răspundem la
două chestiuni esenţiale pe această temă: când se poate vorbi de o conştiinţă naţională
la români şi, respectiv, când îşi dezvăluie ei conştiinţa politică a necesităţii unităţii
naţional-statale.
Precum se ştie, cărturarii veacului al XVII-lea ajunseseră la definirea
conştiinţei etnice româneşti, afirmând atât unitatea de origine a tuturor românilor, cât
şi caracterul latin al limbii lor. Prima jumătate a veacului al XVIII-lea nu a adus
elemente noi în evoluţia acestei prime trepte a conştiinţei naţionale, cei mai mulţi
cărturari (I. Neculce, Inochentie Micu) reluând vechile afirmaţii, fără modificări
însemnate şi punând temei aproape exclusiv pe scrierile lui D. Cantemir. Românii
erau socotiţi romani curaţi, fără a da naştere la polemici. O primă noutate apare în a
doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi constă în afirmarea sentimentului dacic
(contestându-se aşadar ideea exterminării acestora formulată cândva de Eutropius şi
reluată de Cantemir). Sentimentul dacic şi ideea simbiozei daco-romane o întâlnim,
mai întâi, în Istoria Ţării Româneşti a lui Mihai Cantacuzino (scrisă în româneşte
între anii 1774-1776 şi tipărită în greceşte, la Viena în 1806), apoi în Gramatica
Rumînească a lui Enăchiţă Văcărescu (1787), în Istoria Daciei a lui Dionisie Fotino
(1818) sau în Despre originea românilor, a lui Naum Rîmniceanu (1820).
Ideea simbiozei daco-romane nu a fost acceptată în Transilvania decât de I.
Budai-Deleanu (1791), toţi ceilalţi cărturari (Samuil Micu-Clain, Gh. Şincai, P.
Maior) continuând linia lui Cantemir, de afirmare a purităţii originii latine.
Dar ideea unităţii de origine a dus, în chip firesc, la ideea de unitate politică
şi nu întâmplător, aceasta fiind iniţial exprimată de oameni politici, care erau în
acelaşi timp şi istorici. Unirea Principatelor a fost propusă în premieră de Mihai
Cantacuzino, autorul mai multor scrieri istorice, printre care şi amintita Istorie a Ţării
Româneşti. Propunerea a fost inclusă în memoriul din 1772 al boierilor munteni,

9
Reamintim modelul propus de Miroslav Hroch, care identifica trei stadii în dezvoltarea mişcărilor
naţionale din centrul şi răsăritul Europei:
-stadiul A: intelectualii “descoperă” naţiunile şi manifestă interes ştiinţific pentru acestea;
-stadiul B: depăşirea fazei etnografice şi trecerea la agitaţia naţionalistă, în scopul trezirii conştiinţei
naţionale a maselor;
-stadiul C: răspândirea ideii naţionale în rândul poporului şi cristalizarea unei mişcări naţionale de
masă, având consecinţe politice. (Miroslav Hroch, Social Preconditions of National Revival in Europe,
Cambridge, Cambridge University Press, 1985, p. 8).
10
Paul Cornea, Oamenii începutului de drum. Studii şi cercetări asupra epocii paşoptiste, Bucureşti,
Editura Cartea Românească, 1974, pp. 44, 49.
adresat reprezentantului Austriei la Congresul de pace de la Focşani, în cuprinsul
cărui document se demonstra că venise momentul să se schimbe constituţia patriei
noastre prin redobândirea libertăţii, să fie înlăturat jugul otoman, “cele două principate
reunite printr-un prinţ bun şi protejate de cele mai mari două imperii ale creştinătăţii”
(Rusia şi Austria). Ideea a fost reluată apoi de Nicolae Mavrogheni (1788), de Ion
Cantacuzino (1790) şi de Ştefan Crişan-Körösi (1807), ardelean moldovenizat, acesta
din urmă fiind probabil cel dintâi scriitor, care a propus numele de Dacia pentru noul
stat unit românesc.
La începutul veacului al XIX-lea, conceptul nu se mai referea însă doar la
Moldova şi Ţara Românească, ci includea şi Transilvania. O dovedeşte Cronica Ţării
Româneşti (1802) a lui Naum Râmniceanu, ca şi Ion Budai Deleanu, care, vorbind
despre provinciile româneşti ce alcătuiseră Dacia veche, observa că “aşa se aseamănă
între sine încât parcă formează o singură ţară şi că sunt menite pentru un singur popor
şi pentru o singură domnie”. Ideea unirii celor trei ţări româneşti se înfăţişează şi mai
clar în noul Supplex Libellus din 1804, unde este avansată soluţia unităţii sub sceptrul
habsburgilor. Din aceeaşi perioadă istorică datează şi definiţia panromânească a
naţiunii formulată de bănăţeanul Moise Nicoară (1815): “Naţia – scria el – se întinde
de la Tisa până la Marea Neagră, din Dunăre până peste Nistru, de o parte în Crimeea,
de o parte până la marginile Poloniei”.
Să mai adăugăm şi memoriul boierilor moldoveni, alcătuit la Iaşi, în anul
1807 şi adresat lui Napoleon I, care este un adevărat program politic al Unirii
Moldovei cu Ţara Românească. Actul considera cele două provincii o naţiune,
demonstra identităţile şi comunitatea lor de origine, de limbă, de factură psihică,
cerând unire şi independenţă. O asemenea armătură de argumente ca aceea pe care se
sprijinea memoriul nu se putea naşte întâmplător şi nu poate fi explicată fără a lua în
considerare existenţa conştiinţei politice, a necesităţii creării statului naţional român.
Conştiinţa de neam a fost întreţinută continuu într-un spaţiu geografic unitar
şi armonios prin acele distincţii specifice, precum: limba, portul, obiceiurile, credinţa,
cultura, comunitatea de viaţă economică şi spirituală dezvoltate pe trunchiul
romanităţii şi concentrate într-o singură istorie şi un singur cuvânt: România. De la
demersul politic legal la activitatea subversivă sau ocultă, toate mijloacele au fost
utilizate pentru realizarea scopului naţional: constituirea naţiunii române, una şi
aceeaşi pe întinsul vetrei strămoşeşti a vechii Dacii, într-un stat unitar şi independent.
Răscoala ţăranilor transilvăneni, conduşi de Horia, cu larg ecou european a
fost în acelaşi timp o manifestare netă, cu caracter românesc-naţional, lui Horia
atribuindu-i-se intenţia de a ajunge Rex Daciae. Revoluţia din 1821, având ca obiectiv
eliberarea socială şi naţională a românilor din Principate, a constituit, de asemenea, un
moment şi act de afirmare a naţiunii române. Iar perioada care a urmat acestei
revoluţii s-a caracterizat printr-o recrudescenţă fără precedent a luptei naţionale, cu
obiective precis formulate de constituire a unui stat unitar, independent, înzestrat cu
instituţii moderne.
Generaţia paşoptistă, care a preluat şi dezvoltat sarcinile revoluţiei de la
1821, a realizat saltul de la constatările teoretice ale Şcolii Ardelene despre unitatea
românilor, ca naţiune, la ideea solidarităţii politice practice. Revoluţia de la 1848
organică şi unitară în cauzele care au determinat-o în problemele fundamentale
înscrise în programele sale, a ilustrat puternic coeziunea naţiunii române, dorinţa dar
şi hotărârea acesteia de a se întrupa într-un stat unitar, suveran, organizat în
conformitate cu cerinţele vieţii moderne. Deplin constituită la mijlocul veacului
trecut, naţiunea română şi-a realizat statul naţional prin unirea Principatelor, în 1859,
înfăptuire, care, potrivit expresiei lui Kogălniceanu “a fost actul energic al întregii
naţiuni române”. Unirea a îngăduit apoi dezvoltarea economică, politică şi culturală a
societăţii româneşti într-un cadru instituţional propice organizării premiselor pentru
cucerirea independenţei de stat în 1877-1878 şi pentru desăvârşirea unităţii naţionale,
în 1918, prin alipirea la Vechiul Regat a celorlalte provincii aflate sub dominaţii
străine: Basarabia, Bucovina, Transilvania şi Banatul.
Rezumând cele de mai sus, apreciem că naţiunea română, constituită şi
consolidată de-a lungul unui proces istoric ce a cunoscut accelerări dar şi încetiniri de
ritm, determinate şi de împrejurări externe, este în esenţă rezultatul unor adânci şi
multilaterale prefaceri interne. Ea şi-a profilat trăsăturile şi şi-a definit personalitatea
în prima jumătate a secolului al XIX-lea, plămădită fiind în jumătatea de veac
precedentă, paralel cu procesul de edificare a lumii noi, prin acţiunea conştientă a
românilor înşişi, care, prin lupta lor organizată şi dirijată printr-o conştiinţă politică
naţională clară, au făurit statul naţional român modern, în 1859, au cucerit
independenţa în 1877 şi au transformat România într-un stat desăvârşit în plan
naţional prin adunarea laolaltă a tuturor fiilor ei. Practic, deci – concluzia aparţinând
academicianului Gh. Platon – istoria modernă, cel puţin în prima ei parte, este istoria
complexă a formării, dezvoltării şi afirmării naţiunii române.
Concluzii
În concluzie, cele mai spectaculoase mutaţii în societatea românească a
epocii, cu implicaţii profunde în toate celelalte domenii, s-au petrecut în viaţa
spirituală, în ideologie, cultură şi mentalitate. În planuul suprastructurii, înnoirile au
depăşit premisele materiale. Integrat organic procesului general european, spaţiul
românesc al veacului al XVIII-lea a fost laboratorul în care s-a format lumea nouă, au
luat naştere şi s-au dezvoltat elementele constitutive, impulsurile şi orientările ce
aveau să stea la temelia lumii moderne. Fenomenele istorice româneşti capătă conţinut
similar european şi ca urmare a interdependenţelor mai stricte din societatea vremii,
dominată de tendinţa centralizatoare a burgheziei în expansiune, datorită noii orientări
a politicii continentale şi a noului profil al echilibrului european, dar şi ca urmare a
impulsurilor românilor, pentru care integrarea în cuprinsul Europei şi definirea
personalităţii naţionale devin condiţii fundamentale ale existenţei.