Student : Benedic Lavinia

FAIMA , Grupa 1512-IMA

Profesor: Iancu Filipescu

Regulile metodei sociologice

Emile Durkheim

BIOGRAFIE

Ultimul nascut al unei familii traditionale de evrei din estul Frantei, David Emile
Durkheim s-a nascut la Epinal in 15 aprilie 1858. Provenit dintr-o familie cu o puternica
traditie religioasa, Durkheim a studiat in tinerete ebraica si doctrina talmudica. A absolvit
scoala normala superioara (la cea de a treia incercare) si a reusit la doua bacalaureate: unul in
litere (1874) si celalalt in stiinte (1875). Si-a sustinut doctoratul in filosofie cu teza Despre
diviziunea muncii sociale, insotita de o teza complementara redactata in latina asupra
Contributiei lui Montesqieu la construirea stiintei sociale. Intre 1885-1886 studiaza stiintele
sociale in Paris, apoi in Germania sub conducerea lui Wundt. Dupa intoarcerea din Germania
publica in revista filosofica trei articole: „Studii recente asupra stiintelor sociale”, „Stiinta
pozitiva si morala in Germania” si ”Filosofia in universitatile germane”. Din 1882 preda la
doua licee din provincie, iar in 1887 Durkheim este remarcat de Louis Liard - director al
invatamantului superior in Ministerul instructiei publice si astfel devine profesor de pedagogie
si stiinta sociala la Universitatea din Bordeaux - acesta fiind primul curs de sociologie predat
intr-o universitate. In toamna anului 1887 se casatoreste cu Louise Dreyfus, fiica unui
industrias parizian specializat in cazangerie.
Întreaga sa activitate are ca punct comun încercarea de a convinge oamenii de ştiinţă de
legitimitatea acestei noi discipline, sociologia. Ea trebuie studiată în cadrul ştiinţelor sociale.
Opera sa nu poate fi discutată în afara epocii: la acea vreme, Franţa se confrunta cu
mari probleme sociale, cu mişcări muncitoreşti de mare amploare. Durkheim încearcă să
pledeze pentru o morală ştiinţifică, în sensul că ştiinţa are capacitatea de a îndruma
comportamentul uman. El urmăreşte relaţia eu-societate . Durkheim a încercat să aducă ceva
nou în sociologie, să se distanţeze de Comte. În calitate de profesor la Sorbona, el strânge în
jurul său un grup de colaboratori care îl vor susţine în acţiunile sale. Dintre aceştia face parte
şi Marcel Mauss. Alături de ei va fonda în 1896 L’ Annee sociologique. Creaţia lui ştiinţifică
este foarte bogată, ea incluzând, pe lângă numeroase articole şi recenzii, patru lucrări
fundamentale: Despre diviziunea muncii sociale (1893), Regulile metodei sociologice (1895),
Sinuciderea (1897) şi Formele elementare ale vieţii religioase (1912).
Durkheim este considerat fondatorul ştiinţei sociologice, el fiind primul care
conturează graniţele acestui nou domeniu. S-a arătat interesat de felul cum rezistă societăţile
în timp, el căutând astfel elemente care să justifice existenţa unei societăţi. Ceea ce contează
într-o societate nu este individul, ci grupul. Ea exercită asupra individului anumite
constrângeri.
 Dureros lovit de moartea unicului sau fiu, AndrE - ucis pe frontul din Salonic,
Durkheim se stinge din viata la Paris pe 15 noiembrie 1917 la doar 59 de ani.
Emile Durkheim este considerat „autorul cu cea mai importanta contributie in fixarea
academica a sociologiei ca stiinta si in impunerea ei deplina in cercul stiintelor umaniste”,
dupa ce Auguste Comte ii daduse numele si ratiunea de a exista. El este si organizatorul scolii
franceze de sociologie.

REZUMATUL CARTII

Odată cu apariţia "Regulilor" metodei sociologice, prin intermediul lui Emile

Durkheim, sociologia se obiectivează, devine o ştiinţă distinctă şi autonomă. Societatea va fi
cercetată asemenea ştiinţelor naturale, prin experimente, cu metode, privind faptele sociale ca
lucruri exterioare conştiinţei individuale.Autorul îşi bazează cercetarea pe analiză
comparativă, analiza datelor şi a documentelor.
Sociologul francez a încercat, şi pot să afirm că a reuşit, să impună problema
sociologică în atenţia tuturor, fiind unul dintre fondatorii sociologiei moderne pe care a impus-
o drept disciplina academică. Cartea lui Durkheim este una foarte complexă şi abundentă în
idei, de multe ori prezentate într-un mod contradictoriu cu cele ale altor autori, de unde rezultă
numeroasele controverse, lucru recunoscut şi prezentat chiar în prefaţa lucrării. Stilul abordat
de autor generează dificultăţi reale în înţelegerea mesajelor, în orice caz pentru începători, fapt
confirmat de mai multe persoane de acest nivel. Lucrarea este cu atât mai dificilă şi necesită
un nivel mai ridicat de concentrare, cu cât lipsesc orice fel de grafice, hărţi, statistici sau
ilustraţii. Regulile metodei sociologice face referire în numeroase rânduri la anumite idei din
alte opere ale autorului şi anume Diviziunea muncii sociale (1893) şi Despre sinucidere
(1897), apărute cu puţin înaintea prezentei. În plan structural, lucrarea e compusă din Prefaţă,
Introducere, şase capitole, fiecare împarţindu-se în subcapitole, şi Concluzie. În introducerea
lucrării se vorbeşte despre filosofi precum Spencer, Comte1 şi Mill, pe care autorul îi
consideră importanţi pentru sociologie, însă, din păcate doar un singur capitol din
lucrarea Cours de philosophie positive a lui Comte 1.merită a fi numit cu adevărat esenţial în
privinţa studiului faptelor sociale. Date fiind acestea, Durkheim îşi asumă responsabilitatea
de a elabora o metodă mai clară adaptată mai exact la natura particulară a fenomenelor
particulare, sperand că astfel va putea fi mai bine judecată direcţia pe care încearcă să o dea
studiilor sociologice.
Primul capitol ne e prezentata definitia si caracteristicile unui fapt social.Astfel aflam ca
un fapt social e imposibil de definit prin generalitatea pe care o are in interiorul societatii
deoarece el „se generalizeaza fiindca este social, nicidecum el nu este social fiindca este
general.” .In conceptia autorului un fapt social reprezinta „orice fel de a face, fixat sau
nu,susceptibil sa exercite asupra individului o constrangere exterioara; sau, mai mult, care
estegeneral pentru o intreaga societate data, avand in acelasi timp o existenta
proprie,independenta de manifestarile sale individuale”. Nu e suficient ca o gandire sau o
miscare safie generala (in toate constiintele individuale), pentru a deveni fapt social.In plus,
un fapt social poate fi recunoscut dupa amploarea difuziunii in interiorul grupului; elexista
independent de formele individuale pe care le capata difuzandu-se. Cea mai importantaregula
atunci cand vrem sa studiem faptele sociale e dupa parerea autorului tratarea lor ca peniste
lucruri. Prin lucru se intelege tot ceea ce este dat, ce se impune observatiei, din el rezultaidei;

1 Isidore Marie Auguste Francis Comte(n. 19 ianuarie 1798 Montpellier - D.5 septembrie 1857,Paris) sociolog și
filosof francez, fondatorul teoriei pozitivismului.
 nu putem modifica un lucru printr-un simpul act de vointa.O alta regula importanta
inrealizarea unei cercetari este detasarea de pre-notiuni (provenite din cunoasterea comuna,
fara baze stiintifice). Cercetatorii se debaraseaza cu greu de acestea datorita atasamentului fata
deanumite idei. In studiul moralei, economiei politice, caracterul ideologic este si mai
accentuat, partea de investigatie stiintifica este si mai restransa.Autorul considera ca faza
ideologica caracteristica tuturor stiintelor ar trebui redusaastfel ca opteaza pentru inlaturarea
pre notiunilor din stiinta si gruparea faptelor in functie decaracteristicile lor comune intr-un
mod cat mai obiectiv. Mijlocul de a realiza acest lucruconsta in surprinderea faptelor sociale
prin latura prin care se prezinta separate demanifestarile lor individuale. Reducerea
fazei ideologice este sustinuta de mai multeargumente.E necesar sa tratam faptele sociale ca
pe niste lucruri pentru ca ele sunt dateleimediate ale stiintei avand astfel toate caracteristicile
lucurilor.
În continuare, în cadrul celui de-al doilea capitol sunt prezentate regulile cu privire la
observarea faptelor sociologice.
Durkheim face referiri la activitatea lui Bacon , pentru că în mod clar si-a
conceput propriul proiect, în condiţii similare. Precum crude concept de fenomene natural
trebuie sa preceada reflectia stiintifica asupra lor , oamenii nu au asteptat aparitia stiintei
sociale inainte de ideile de lege , maralitate , de familie, stat sau ideile societatii in
sine.Durkheim sustine ca nu stim deductive ce sunt ideile de dezvoltare si realizare a
fenomenelor sociale ,pentru ca ele ne sunt prezentate numai din exterior .Astfel , chiar daca
faptele sociale nu au esentialele caracteristici de lucruri , ar trebui sa ne incepem investigatiile
tratandu-le ca atare. Durkheim reafirma convingerea lui despre ceea ce Peter Berger 2a numit
un “choseite” de fapte sociale.Un “lucru” este recunoscut in special ca atare pentru ca este
dificil de rezolvat pentru toate modificarile prin acte de vointa , care caracterizeaza faptele
sociale.Asfel , Durkheim a concluzionat regula de baza a tututor metodelor sociologice , si
anume : faptele sa fie tratate ca lucruri.Din aceasta regula , alte doua corolare au urmat pentru
a observant faptele sociale.
Prima regula se refera la negarea prenotiunilor. Durkheim adauga in acest capitol
indoielile sale la limitarile lui Bacon privind prenotiunile , argumentand faptul ca sociologul
trebuie sa nege utilizarea acelor concepte formate in afara stiintei :” Trebuie sã se elibereze de
aceste false evidenþe care dominã spiritul de rand, sa scuture,odatã pentru totdeauna, jugul
acelor categorii empirice care,prin familiarizare, devin tiranice.
Cea de-a doua regula obiectul de cercetare trebuie să includă doar un
grup de fenomene definite în prealabil de către anumite caracteristici comune externe, iar toate
fenomenele care corespund acestei definiţii trebuie să fie incluse.La fiecare investigaţie
ştiinţifică, Durkheim insistata asupra faptului ca trebuie să înceapă prin a defini acest
grup specific de fenomene ; iar în cazul în care această definiţie este obiectiva, nu trebuie să se
refere la o concepţie ideala a acestor fenomene, ci la acele proprietăţi care sunt
atât inerente în fenomenele propriu-zise şi vizibile extern de la primele
etape ale anchetei. Într-adevăr, aceasta a fost o procedura lui Durkheim în „Divizia Muncii”3,
în care el a definit ca si "crime",toate acele acte ce
provoacă reacţia extern verificabila cunoscuta sub numele de "pedeapsă".
In cele din urma , atunci când sociologul se angajează să investigheze orice comanda de
fapte sociale, el trebuie să se străduiască să le ia în considerare din acel punct în care se
reprezintă izolati de la manifestările lor individuale. Dar Durkheim a fost, de
asemenea,conştient de faptul că, pana si în ştiinţele naturale,simtul experientei în sine ar putea

2 Peter Ludwig Berger (.n. 17 Martie 1929,Vienna, Austria. Devenit cunoscut pentru munca sa în sociologia
cunoașterii, sociologia religiei, studiul modernizării și contribuțiile teoretice la teoria sociologica.
3 Divizia muncii în societate sau De la Division du Travail Social a debutat în 1893.
fi subiectiv, astfel încât datele prea "personale" pentru observatory au fost eliminate, fiind
retinute doar cele care prezintă un grad necesar de obiectivitate .
Regulile cu privire la distincţia distincţia dintre normal şi patologic sunt obiectul
capitolului III.Ştiinţa este obiectivă, din perspectiva ei nu există bine şi rău; nu poate să ne
spună ce scopuri să urmărim, pentru aceasta trebuie să ascultăm sugestiile inconştientului, să
ne folosim de gândire.
Distincţia dintre normal şi patologic o vom gandi prin analogie cu aceea dintre sănătate
şi boală. Considerăm sănătatea ca fiind adaptarea perfectă a organismului la mediul său şi
boala ca fiind tot ce tulbura această adaptare. Ne bazăm pe raţionamente deductive.
Fenomenele sociologice pot imbrăca forme diferite, ele ramânând in esenţă aceleaşi.
Există doua tipuri de forme: generale, care se întalnesc la majoritatea indivizilor, le vom numi
normale şi excepţionale, se intâlnesc la o minoritate, le vom numi morbide sau patologice.
Tipul normal se confundă cu tipul mediu.Un fapt poate fi calificat drept patologic
decât in raport cu o specie dată. Starea de sănătate sau boală poate varia şi in cadrul aceleiaşi
specii, dacă aceasta este in transformare. Un fapt social nu poate fi numit normal pentru o
specie socială determinată, decât în raport cu o fază a dezvoltării sale. Autorul constată că
formele de organizare cele mai raspândite sunt şi cele mai avantajoase.
După ce a stabilit că un fapt este general, sociologul trebuie să gasească condiţiile care
au determinat această generalitate în trecut şi să vadă aplicabilitatea lor în prezent. În
principal, un fapt social normal este şi util, dar nu şi reciproc.
În orice societate exista indivizi care se abat de la tipul colectiv, iar printre abateri pot
exista unele care lezează conştiinţa morală a societaţii. Putem spune că aceste abateri au
caracter criminal. Crima este necesară şi utilă cu condiţia de a fi urâtă. Criminalul apare ca un
agent reglator al vieţii sociale.Nu trebuie să tindem spre o utopie socială, ci să păstrăm starea
normală sau să ajutam la restabilirea ei dacă este tulburată.
În capitolul IV Emile Durkheim enunţă un set de reguli cu privire la constituirea
tipurilor sociale.Noţiunea de specie socială aduce un termen mediu între nominalismul
istoricilor (fiecare societate este unică şi nu putem trege concluzii comune) şi realismul extrem
al filozofilor (umanitatea e privită ca un intreg cu aceleaşi caracteristici).
Pentru a constitui speciile sociale se studiază un eşantion de societăţi reprezentativ,
fiecare societate în particularitatea sa. Se fac monografii, se observă punctele comune şi apoi
se generalizează prin inducţie. Eşantionul reprezentativ diferă în funcţie de trăsătura
individuală pe care vrem să o studiem.
Trebuie să alegem pentru clasificarea noastră trăsături esenţiale.Morfologia socială
este o parte a sociologiei care se ocupă cu clasificarea tipurilor sociale. Se va începe prin a
clasifica societăţile după gradul de compunere pe care il prezintă, luând ca bază societatea
perfect simplă.Gama combinaţiilor posibile este finită, prin urmare există specii sociale.
Considerăm hoarda ca fiind cea mai simplă formă de organizare socială.
În regnul social, trăsăturile specifice nu pot fi consolidate de la o generaţie la alta
pentru că ele durează decât o generaţie.
Concluzia acestui capitol este că tipul specific, dincolo de caractere generale şi simple,
nu prezintă contururi atât de bine definite ca în biologie.
In capitolul V, explicarea faptelor sociale se bazează, la rîndul ei, pe reguli atent
stabilite.Autorul porneşte de la premisa că, "A arăta la ce serveşte un fapt nu înseamnă a
explica cum s-a născut, nici în ce fel este ceea ce este.(…) Necesitatea unor lucruri nu poate
face ca ele să fie de un fel sau altul; nu această necesitate le scoate din neant şi le dă fiinţă."
Un fapt social poate să existe fără să servească la nimic: fie n-a fost niciodată potrivit
vreunui scop vital , fie că, după ce i-a fost util şi-a pierdut orice utilitate, urmând să existe doar
în virtutea tradiţiei. În unele cazuri, o instituţie socială îşi schimbă funcţiile fără să îşi schimbe
natura.
 Totuşi, omul nu poate fi exclus din cercetarea sociologică; nevoile şi dorinţele sale pot
grăbi sau opri dezvoltarea societăţii.
"Cauza determinantă a unui fapt social trebuie căutată printre faptele sociale
anterioare, nu printre stările conştiinţei individuale.Funcţia unui fapt social trebuie întotdeauna
căutată în raportul pe care îl intreţine cu vreun scop social,autorul remarcă faptul că sociologii
au ignorat de mult ori aceste reguli.
Procesele sociale îşi au originea primară in mediul social intern; acesta este alcătuit din
lucruri (literatură, monumente artistice, drept, moravuri) şi persoane şi este un factor
determinant al evoluţiei colective.
Lucrurile şi persoanele nu posedă putere motrice, în schimb volumul societăţii şi
gradul de concentrare al masei pot să exercite o acţiune asupra cursului fenomenelor sociale.
Densitatea dinamică se defineşte la volum de populaţie egal, ca fiind numărul
indivizilor aflaţi în relaţii comerciale şi morale, care trăiesc o viaţă comună. Ea este exprimată
prin gradul de coalescenţă a segmentelor sociale.
Orice creştere în volum şi densitate dinamică modifică profund condiţiile
fundamentale ale existenţei colective.
Mediul social extern acţionează preponderent asupra funcţiilor care au ca obiect atacul
şi apărarea, el nu-şi poate face simţită influenţa decât prin mediul intern.Tot în raport cu
mediul trebuie să se măsoare valoarea utilă sau funcţia fenomenelor sociale.Dacă am accepta
că principalele cauze ale enevimentelor sociale se află în trecut, societăţile şi-ar pierde
individualitatea pentru a fi decât momente diverse ale unei unice evoluţii.
Ultimul capitol se referă la reguli cu privire la administrarea probei. Autorul se
indoieşte de eficacitatea unor metode de analiză socială: metoda reziduurilor, metoda
concordanţei şi cea a diferenţei.
Având în vedere complexitatea problemelor sociale, Emile Durkheim propune metoda
variaţiilor concomitente.Pentru ca ea să aibă capacitate demonstrativă nu e nevoie ca toate
variaţiile diferite de cele cu care sunt comparate să fi fost excluse riguros. Simplul paralelism
al valorilor pe care le iau în timp două fenomene este dovada că între ele există o relaţie.
Metoda atinge raportul cauzal dinăuntru.
Concomitenţa constantă este prin ea însăşi o lege, indiferent care ar fi situaţia
fenomenelor rămase în afara comparaţiei.
Pe scurt, in “Regulile metodei sociologice”, Durkheim afirmă că sociologia, ca
ştiinţă, poate fi caracterizată mai bine prin observaţie, prin studiul faptelor sociale decât prin
teorie abstractă. În planul teoretic el introduce un raţionalism ştiinţific şi metoda
experimentală pentru studierea faptelor sociale. Prin stabilirea şi impunerea acestor reguli,
Durkheim ii amplifica sociologiei statutul de ştiinţă cu o metodă exactă de cercetare. El
propune cercetarea faptelor sociale din afară.Acest interes deosebit faţă de problema faptelor
sociale se datorează caracterului complex al socialului. Durkheim intuieşte că umanitatea se
manifestă prin trecerea de la un stadiu dat, natural, la unul creat, numit prin generalizare-
societate (care presupune existenţa culturii): „Omul nu poate ieşi din natură decât creându-şi o
altă lume de unde să o domine; această lume este societatea”.

După cum a observat Steven Lukes, “Regulile metodologiei sociologica” a fost

simultan un tratat privind filosofia ştiinţei sociale, o polemică împotriva duşmanilor de
sociologie, cat şi un manifest al “scolii” lui Durkheim , fiind important sa se compare esecurile
carti in lumina acestor intentii discordante si multiple.Cu toate acestea, este dificil de a evita o
concluzii impotrva atitudinea lui Durkheim in aceasta opera sociologica.Conceptul in sine de
“fapt social” trebuie descris , spre exemplu , ca fiind extreme de incapator , daca nu ,chiar fara
discernamant, care incorporeaza intreaga gama de fenomene sociale potential explicative
(numarul si distributia populatiei,norma sociale si reguli,curente de opinii) de la infrastructura
la nivel suprastructural.Iar, cat timp Durkheim s-a concentrat mai mult pe trecut decat pe
conceptiile realizate de-alungul cariei sale, regulile sale par,in viziunea lui Lukes , ca
imbratiseaza un stadiu intermediary si echivoc.
Ar putea fi susţinut, si faptul că aceste ambiguităţi sunt oarecum eliminate de
insistenţa lui Durkheim că faptele sociale pot fi distinse de la omologii
lor biologiceşi psihologice de către lor extern" şi puterile de constrângere, dar aici
dificultăţile similare persistă.Sugestia că faptele sociale sunt externe pentru anumite
persoane, de exemplu, ridică obiecţii puţine, deşi o preocupare pentru o exprimare echilibrate
ar putea adăuga (precum Durkheim a făcut in mod constant), că ele sunt, de
asemenea, interne pentru anumite persoane . Dar sugestia că faptele sociale sunt
externe pentru toti indivizii poate fi justificată doar în sensul limitat ca au
o existenţă temporală, precum şi orice prelungire dincolo de aceste limite
este subiect (ca Durkheim a fost frecvent) al hipnotizarii metafizice de grup .
Totodata, termenul de „constrangere” pare sa se fi bucurat de o mare
elasticitate,intrucat Durkheim l-a folosit in diferite moduri pentru a se referi la autoritatea
legilor ,manifestate prin sanctiuni, la necesitatea respectarii unor reguli pentru a termina cu
succes anumite sarcini , la efectual socializarii individului sau la presiunile psihologice ale unui
grup asupra unui membru.La primul mod de folosire a cuvantului „contrangere” ( autoritatea
legilor) ,Steven Lukes sustina prima ca fiind cea ma plauzibila ,restul semnificatiilor fiind
departe de a reprezenta cazuri ale constragerii sau coercitiei,ele descriind mai degraba cum
oamenii sunt influentati sa gandeasca si sa simta ,sa cunoasca si sa valoreze anumite lucruri ,
sa actioneze in consecinta.
In fiecare caz mentionat de Durkheim in opera sa ,el descopera deficiente logice
empirice.Insa daca faptele sociale nu pot fi astfel explicate complet de faptele sociale,atunci
este cel putin la fel de adevarat ca pana si cele mai decisize explicatii sociologice trebuie
neaparat sa se bazeze pe anumite supozitii.W.G. Runciman a observat ca sociologia poate ca
nu emite multe legi , dar cu siguranta le preia si le foloseste de la alte surse ,in special pe cele
ale psihologiei.Din acest punct de vedere, insistenţa lui Durkheim că faptele sociale
pot fi explicate numai prin alte fapte sociale a fost atât exagerata cat şi naiva.

Impreunate, aceste critici sugerează că afirmaţia lui Durkheim in ceea ce

priveste metoda lui sociologică a fost libera de doctrine filosofice si politice si trebuie să fie
considerată un exemplu a ceea ce Jürgen Habermas ar fi putut numi "auto-neînţelegere".
Filosofic, de exemplu, Durkheim a fost în mod clar o persoana realist şi raţionalist sociala; el
a crezut că societatea este o realitate independentă de minţi individuale, şi că
eliminarea metodică a prejudecăţilor noastre subiective ne va permite să cunoastem societatea
asa cum este ea.