LA

LIMBA SI LITERATURA ROMANA

TEMA: OMUL MEDIEVAL

 In vremurile noastre,
cuvantul medieval este adesea
folosit cu sensul de “barbar”,
acest lucru fiind consecinta
aspectelor ce au caracterizat
acele vremuri.
Unii contemporani sunt de-a
dreptul ingroziti de
evenimentele petrecute atunci
(razboaie, boli fara leac, ideile
ereticilor, armate
mercenare) .Este paradoxal insa
faptul ca acum, cu cinci secole
mai tarziu, se intampla lucruri mai grave decat atunci .
Majoritatea locuitorilor acelor timpuri isi duceau viata la sat, o
viata modesta, acestia locuind in case de chirpici sau uneori lemn.
Deci, principalul cadru de locuire in evul mediu era obstea
sateasca. Principalele ocupatii practicate erau agricultura, pastoritul,
viticultura, pescuitul, apicultura si mestesugurile casnice.
In primele secole ale Evului Mediu populatia Europei scazuse
enorm. Cauzele au fost: foametea provocata de calamitati naturale si
de randamentul scazut al agriculturii, epidemiile si razboaiele din
perioada invaziilor barbare.
 La sfarsitul Imperiului Roman de Apus, populatia sa este apreciata
la circa 25 milioane de locuitori. In perioada urmatoare , de un secol si
jumatate , aceasta cifra a scazut cu 8-10 milioane . Dupa care, a urmat o
perioada de redresare.
Aceasta "explozie demografica" , cum o numeau , este cu atat
mai apreciabila cu cat mortalitatea infantila era ( cel putin pana in
secolul al XII lea ) extrem de ridicata. Cam o jumatate din numarul
copiilor nu ajungeau sa depasesca varsta de 5 ani. Cel putin 10% din
nou-nascuti mureau in prima luna; iar in secolul al XIV lea 15%-20% din
copii nu ajungeau sa implineasca mai mult de un an. Insesi nasterile
erau limitate , evitate fiind prin potiuni anticonceptionale sau care
provocau avorturi, cunoscute inca din Antichitate. Foametea ducea nu
rareori la infanticide sau la abandonarea copilului imediat dupa nastere,
de obicei in fata intrarii bisericii.
In familiile noile se nota cu grija si ora nasterii unui copil, pentru a i
se putea face cat mai des horoscopul. Botezul avea loc in ziua nasterii,
sau cel mai tarziu a treia zi. Pana in secolul al XV-lea , botezul se facea
de obicei prin afundare totala in crsitelnita. Prevala obiceiul ca un copil
sa aiba mai multi nasi si nase pentru ca in felul acesta sa-si asigure mai
multi ocrotitori - ale caror nume se treceau in registrele parohiale.

Copilul primea un singur nume de botez (ales de regula de nasi) -

care nu era ceaa ce numim azi "prenume", ci adevaratul sau nume,
singurul care ii era indispensabil in orice ocazii si cu care era chemat
toata viata.
 La nume se adauga un supranume ( o porecla, numele unu
mestesug, unei localitati, etc ) - care in secolul al XIII lea incep sa devina
ereditare; in texte insa de obicei raman cu numele de botez.
Timp de doua, trei saptamani mama primea vizitele prietenilor si
rudelor care ii aduceau daruri; se ducea apoi la biserica une preotul ii
facea o slujba de purificare. In familiile nobililor era obiceiul ca un copil
sa fie alaptat de o doica.
Educatia copiilor avea un caracter concret si practic, orientata de
mediul si pentru mediul social in care traiau. La varsta de 7 ani copilul
era dat la scoala . In familiile nobile sau ale celor foarte bogati instructia
copilului era incredintata unui perceptor; la varsta de 10 ani copilul
nobilului isi incepea si pregatirea militara, invatand sa calareasca, sa
ingrijeasca un cal si sa manuiasca armele.
Si educatia unei fete era orientata in sens practic, intrucat dupa
casatorie ea era cea care urma sa conduca intreaga gospodarie. Si in
acest caz, mediul sau familial si social era cel care determina natura
educatiei primite. In familiile nobile, pe langa o instructie intelectuala
fetele primeau si o educatie mondena, din care nu lipseau lecturile
literare, arta broderiei, dansul, calaria si vanatoarea.
Potrivit traditiei romano-germanice , casatoria implica doua
formalitati civile: logodna si casatoria propriu-zisa. Logodna, constand
esentialmente intr-o promisiune, un angajament care avea o valoare
juridica, era un contract incheiat intre logodnic si parintele sau tutorele
fetei. Biserica atragea atentia tinerilor ca actul logodnei nu implica si
coabitatia; mai mult decat atat: in unele regiuni logodnicilor nu li se
pemitea sa se intalneasca decat ziua, sau chiar numai de trei ori pe
saptamana. A doua etapa, casatoria, consta in executarea contractului
si festivitatea nuntii.
 In mediul aristocratic casatoria capata o importanta deosebita
de ordin familial si economic. Prin acest act, respectivele doua familii
incheiau o alianta sau cel putin isi asigurau relatii reciproce pasnice. De
aceea, unele casatorii erau hotarate de parinti chiar din cea mai frageda
varsta a copiilor lor; care apoi, se puteau casatori cand fata implinea 12
ani iar baiatul 14. Era obiceiul ca seniorul care isi casatorea fiul sa ceara
- macar de forma- sfatul nu numai al rudelor celor mai indepartate ci
chiar si al vasalilor sai; pe langa acestea, dreptul feudal il obliga sa
obtina in acest sens si incuviintarea suzeranului sau. Dealtfel, suzeranul
trebuia sa faca tot posibilul sa caute ca fiica unui vasal al sau decedat sa
se casatoreasca mai repede si in conditii avantajoase.
Vesmintele medievale derivau din cele ale romanilor si galilor.
De la gali s-a pastrat uzul pantalonilor. De panza groasa( in Evul Mediu
erau de obicei colorati in rosu) sau, mai tarziu si din piele, erau tinuti pe
talie de o cingatoare de postav sau de piele, de care atarnau cutitul,
punga ori cheile.
Peste pantaloni,
pana la jumatatea
coapsei , ciorapi
grosi de lana. O
bluza, o manta si
o palarie
completau
costumul cel mai
simplu ( si mai
obisnuit in jurul
anului 1000) al
categoriilor
sociale mai modeste; la care, cei de la oras mai puteau adauga o tunica
lunga pana la genunchi, ori o haina mai larga. Ca incaltaminte - saboti
sau sandale; dar taranii , acasa sau la camp, umblau de obicei
desculti( nu insa si iarna). Imbracamintea femeilor nu se deosebea de
cea a barbatilor decat ca ele nu purtau pantaloni iar hainele erau mai
lungi.
In Evul Mediu dezvoltat, costumul nobililor si al orasenilor eleganti
avea o linie de o oarecare eleganta prin simplitatea formelor si
adaptarea lor la formele corpului; precum si, bineinteles, prin calitatea
materialului, a panzei, matasei sau stofei subtiri care permiteau un joc
mai usor de aranjat pliurile.

In Evul Mediu oamenii se acomodau mai greu, dar adesea mai

sănătos decât noi, cu zilele şi anotimpurile, în schimb, aveau
efectiv mai mult de suferit datorită felului încă sumar în care
fusese rezolvată problema distanţei şi a transporturilor.

O istorie a “evenimentlui”, o istorie care se rezuma la studierea unor

realitati economice si sociale, la relatarea unor fapte politice si militare
este considerata azi tot mai mult a fi insuficienta si incapabila de a
reconstitui o imagine cat mai completa si adecvata a trecutului. O istorie
“totala”, o istorie “umana” nu poate ignora ceea ce in viata oamenilor
tine de afectiv, de reprezentarile, de “mentalitatea” lor: un termen care s-
ar putea traduce mai explicit prin viziune asupra omului, lumii, vietii.
Un complex mecanism mental in care intra o infinitate de date si de
interactiuni – care completeaza si, intr-o masura, chiar explica resorturile
intime si cauzele prime ale evenimentului. 31685qyn58hiq9g
Considerand in ansamblu cultura Evului Mediu, ceea ce se remarca in
primul rand este interactiunea continua de opozitii, de antagonisme,
contradictii, la prima vedere ireductibile. Astfel, de pilda, munca este
pricita ca un blestem – consecinta a “pacatului originar” – dar si ca
mijloc de expiatie si de mantuire. Bogatia era socotita o cale sortita
pierzaniei dar si o posibilitate si o datorie de a face nenumarate fapte
bune. Stiinta este tinuta in mare cinste desi in acelas timp se sustine ca
“fericiti cei saraci cu duhul”…
Prea multe aspecie ale vietii si mentalitatii medievale sunt
contradictorii.Ele par chiar irationale, daca nu contrare naturii. Si totusi,
intre aceste categorii exista interrelatie intima, care deriva si se justifica
prin faptul ca lumea insasi, in totalitatea ei, era conceputa si receptata ca
o unitate. Pentru omul medieval “tot ceea ce exista isi are originea si este
determinat de un principiu regulator central; totul se insereaza intr-o
ierarhie euritmica si se afla in raport armonios cu celelalte elemente ale
cosmosului” (A. Gurevici). Lumea se perezinta sub aspecte si prin
elemente multiple care nu sunt decat fragmente ale unei totalitati.
Universul mental medieval era prezidat de principiul totalitatii organice
– in cadrul caruia nu se operau delimitari clare intre concret si abstract.
Astfel, in constiinta omului medieval, ideea poseda acelas grad de
realitate ca si lumea obiectiva.
Saracia, de exemplu, nu era vazuta ca o problema economica si sociala
in sine, autonoma, ci era interpretata si in termenii unei distinctii
juridice, si ca o stare de electiune: “Saracii lui Hristos” erau cei care
renuntasera de buna voie la bunurile pamantesti pentru a-si asigura in
felul acesta un loc in imparatia cerurilor.
Mentalitatea religioasa
Perioadele des repetate de foamete, marile epidemii, catastrofele
narurale, razboaiele dese si alte forme de violenta
din Evul Mediu, au dus la o insensibilitate a
sentimentelor – o alta caracteristica a mentalitatii
medievale – precum si credinta in viziuni, vise si
halucinatii, in semne premonitorii sau punitive.
Supranaturalul nu putea fi exclus din conceptia
despre lume, destinele omului si ale Universului
inscriindu-si in marele plan al divinitatii.
Mentalitatea rligioasa era dominanta.
Dar pana in secolul al XII-lea, biserica nu isi definise inca in mod
complet dogmatica, iar invataturile ei nu patrunsesera pe deplin in mase.
Astfel, viata religioasa a oamenilor de rand continua sa se alimenteze cu
superstitii cu credinte si preactici magice pagane, si care au exercitat o
presiune permanenta asupra doctrinei oficiale, influentand incontinuu
atiatudinea oamenilor biserii la toate nivelele.La tara se celebrau mai
dparte rituri naturiste pagane, religia populara era departe de a se
identifica cu teologia oficiala. Natura in toate formele si manifestarile ei
era considerata opera unor vointe oculte. In felul acesta “Lumea
sensibila nu ii mai aparea omului decat ca un fel de masca, in dosul
careia se petreceau toate lucrurile cu adevarat importante; sau, ca un
limbaj destinat sa exprime prin mijlocirea semnelor o realitate mai
profunda” (M. Bloch).

Pelerinaje
O credinta tipic medievala era cea potrivit careia pacatele comise
puteau fi rascumpate automat print vizitarea unor anumite sanctuare. De
obicei se trece, insa, cu vederea faptul ca plerinajele mdeievale nu erau
doar acte individuale de pietate ci comportau si serioase implicatii ,
sensuri, consecinte de ordin social si juridic. Totusi ele prezinta, cel
putin formal un semnificativ aspect al mentalitatii religioase a Evului
Mediu.
Biserica crestina a inceput sa impuna pelerinaje pentru ispasirea
pacatelor inca din sec al VII -lea. Scolasticii din sec XIII au formulat
distinctia dintre penitenta “publica” si “privata”. Prima, care de obicei
insemna un pelerinaj obligator era impusa pentru pacate publice grave,
mai ales asasinate. Presiunea opiniei publice era atat de puternica incat
cei vinovati, fie ei chiar conti sau regi, trebuiau sa se supuna peitentelor
impuse. A doua, ramanea ca act de pietate personala; era intreprins
vouluntar si foarte frecvent practicat incepand din jurul anului 1000.

O alta credinta caracteristica timpului este aceea ca bolile si

suferintele fizica sa datoreaza unor cauze spirituale sau unor puteri
oculte. Astfel calugarii si preotii centrelor de pelerinaj sustineau ca
singurul leac contra unei boli era sa invoci ajutorul sfintilor, ca numai
pelerinajul la un sanctuar putea garanta vindecarea bolnavilor.In
viziunea timpului, o boala este provocata, mai intai, de pacatele savarsite
de cel bolnav, si ca o pedeapsa pentru aceste pacate. “ Nu exista nici o
indoiala ca pacatul este cauza prima a bolilor trupului” – scria Sf. Ioan
Hrisostomul.Prin urmare penitenta pe care o facea bolnavul
intreprinzand un pelerinaj il putea absolvi nu numai de pacate, ci si de
urmarea lor, de boala de care suferea. Gregoire de Tours vorbeste despre
boala ca despre un asediu si o invazie asupra trupului din partea
diavolului. Credinta in natura diabolica a bolilor era apoape unanima
cand era vorba de maladiile mintale: bolnavul era, in acest caz, posedat
de diavol. Convingerea ca la originea bolii sta pacatul si ca invocarea
ajutorului sfintilor poate duce la vindecare explia, totodata si ostilitatea
bisericii fata de medicii care ignora in mod deliberat originile si cauzele
de ordin spiritual al maladiilor.
Pe de alta parte, din primii ani ai secolului al XII-lea, sub influenta
tribunalului Inchizitiei s-a introdu in legislatia civila pelerinajul judiciar.
Ca o pedeapsa mai usoara, pentru cei suspecti de erezie, au fost stabilite
19 centre minore de pelerinaj, toate pe teritoriul Frantei, pe langa cele 4
mari sanctuare – din Roma, Canterbury, Santiago de Compostela si
Koln. In 1328, legislatia civila din Tarile de Jos stabilet obligatia unui
pelerinaj ca pedeapsa generala pentru delictele de violenta. In acelas
secol, al XIV-lea, aceasta procedura era stabilita sin Italia si Franta.
Pelerinajul judiciar, o pedeapsa infinit mai grea decat ne putem imagina
astazi, si in continutul careia elementul religios era aproape inexistent,
echivala cu exilul pentru un numar determinat de ani si era aplicata mai
ales celor considerati a fi agitatori periculosi pentru ordinea publica a
orasului. A da foc unei case, delictul cel mai grav pe care il putea comite
locuitorul unui oras medieval, era un fapt sanctionat cu obligatia unui
pelerinaj la Ierusalim sau macar la Santiago de Compostela.
Pelerinajul, fie judiciar, fie penitential, fie volunar, intreprins din motive
de constiinta comporta imense dificultati, riscuri si sacrificii materiale,
mai ales cand sanctuarul indicat se afla la departare de mii de km.
Pelerinii faceau tot drumul pe jos, de multe ori dormind sub cerul liber,
in ploaie si frig, putand cara cu ei prea putine alimnte, in rest, hranindu-
se cu ce gaseau sau cu ce capatau de la omenii binevoitori ori de la
manastiri, istoviti de oboseala, multi imbolnavindu-se, cei bolnavi
nerezistand si murind pe drum
Simbolismul medieval.
Mentalitatea simbolica nu este proprie numai crestinismului; dar
Evul Mediu a dat constiintei si interpretarii simbolice o extindere, o
complexitate si un sens concordant cu doctrina crstina.
In acesta viziune intregul Univers este un rezervor infinit de simboluri.
Lumea se compune din semne si lucruri, signa si res, spunea Sf.
Augustin. Lucrurile care sunt adevaratele realitati raman ascunse; omul
sesizeaza numai aparentele, semnele, simbolurile lor. Un obiect sau un
fapt este un semn, care mijloceste omului accesul la cunoasterea
realitatii obiectului sau faptului. “Gandirea simbolica – explica Mircea
Eliade – precede limbajul si ratiunea discursiva. Simbolul reveleaza
anumite aspecte ale realitatii – cele mai profunde – care sfideaza orice
mijloc de cunoastere”. Este un mijloc de a traduce, in acelas timp
realitatea si inexprimabilul. Este un semn al invizibilului si al
spiritualului; un semn care isi gaseste loc nu numai in teologie, in arta
sau in literatura, ci si printre instrumentele gandirii; ale gandirii care, in
tendinta de a descoperi semnificatii ascunse, face apel nu numai la
inteligenta ci si la intuitie. Pentru omul medieval, functia simbolului este
de a lega planul imanentei de cel al transcedentei, de a stabili o
comunicare intre uman si divin, de integra omul si lumea intr-o totalitate
organica, intr-o unitate cosmica, intr-un plan unic – planul divinitatii.
“Fiecare creatura este umbra adevarului si a vietii” spunea Honore
d`Autun. Fiintele erau luate ca simboluri ale abstractiilor teologice au ale
personajelor sacre.: porumbelul – Sf. Duh, mielul – al lui Isus sacrificat
etc.
Dupa filozoful si teologul Hugues de St. Victor, un simbol reprezinta
o unitate a lucrurilor vizibile pentru a le demonstra pe cele invizibile.
Liturgia crestina sau actele de devotiune sunt acte simbolice; relicvele,
sacramentele, rugaciunile, sunt tot atatea simboluri. Biserica pe plan
circular este o imagine a perfectiunii simbolizata, geometric de figura
cercului. Biserica pe plan de cruce este o figurare simbolica a crucificarii
lui Hristos. “In ambele cazuri biserica este un microcosmos” (J. Le
Goff).
Dar nicaieri mentalitatea simbolica nu apare atat de clar exprimata si cu
atata consecventa ca in simbolistica numerelor.
Pentru oamenii Evu Mediu “numarul este masura lucrurilor.
Asemenea cuvantului, si numarul adera la realitate.<< A crea numere –
spunea Thierry de Chartres – inseamna a crea lucrurile >>. Iar arta,
imitatie a naturii si a creatiunii, trebuie sa ia numarul drept regula” (J. Le
Goff).
In simbolistica numerelor, 1este Principiul, izvorul si finalul tuturor
lucrurilor, centrul cosmic si ontologic, simbol al fiintei precun si al
revelatiei. 2este simbolul opozitiei, al conflictului, al rivalitatii dar si al
reciprocitatii. Numarul 3 exprima o ordine a intelectului si al spiritualui,
este simbolul Regilor Magi si al virtutilor teologale, simbolul unitatii si
al perfectiunii divine: Sf. Treime. 4 – numarul punctelor cardinale, al
vanturilor, al stalpilor universului; al celor 4 elemente si celor 4 umori.
5este numarul simturilor omului si al formelor sensibile ale materiei.
6este este numarul zilelor Creatiunii dar in Apocalips semnificatia sa
este net peiorativa. 7 sunt planetele, sferele ceresti si gradele
perfectiunii, dar si pacatele capitle.8 evocand planul octogonal al
Bisericii SF. Mormant, al bisericii S. Vitale din Ravenna si al Capelei
Palatine din Aquisgrana, este numarul simbolic al echilibrului cosmic, al
rozei vanturilor si al directiilor cardinale dublate de cele intermediare. 9
sunt corurile ceresi, ierarhizate in 3 grade, ca atare simbolizand
perfectiunea perfectiunii ( 9 fiind multiplu cifrei 3). 9 sunt si sferele
ceresti la Dante si cercurile Infernului.10 simbolul decalogului si
imagine a divinitatii, pastreaza sensul de totalitate, de reincheiere, de
reintoarcere la unitate. Si bineinteles speculatiile numerice nu se opresc
aici.
 BIBLIOGRAFIE

 Istoria culturii si civilizatiei, Editura Stiintifica si Enciclopedica,

Bucuresti,1987.
 Istorie, manual pentru clasa a IX-a, editura Humanitas
Educational.
 Educatie plastica, manual pentru clasa a IX-a, editura Teora
Educational.
 Internet: -www.google.ro
-www.referate.ro