PSIHIATRIE

Introducere

• Semiologia psihiatrică studiază modificările care se pot produce în psihism.

• Deşi psihicul este un tot armonios, pentru studiul didactic se vor prezenta separat tulburările
funcţiei psihice de cunoaştere şi, respectiv, de sinteză.

Scop:

• recunoaşterea urgenţelor cu risc vital.

NOȚIUNI DE SEMIOLOGIE

1. PROCESELE COGNITIVE

Cogniţia reprezintă procesul de extragere şi prelucrare a informaţiei despre “stările” lumii

înconjurătoare şi ale propriului EU.

Procesele cognitive se împart în:

• directe – (A) senzaţia, (B) percepţia, (C) atenţia;

• indirecte- (A) memoria, (B) gândirea, (C) imaginaţia

Procese cognitive directe

1. (A) SENZAŢIA
 Reprezintă actul psihic elementar, de realizare a imaginii obiectelor şi
fenomenelor lumii înconjurătoare.
 Informaţia recepţionată şi decodificată de către analizatori se proiectează ca
senzaţie, la nivelul cortexului cerebral.
 Se produc în condiţiile acţiunii directe a stimulilor asupra analizatorilor;
 Ne aduc informaţii separate despre lumea înconjurătoare;
 Sunt stric dependente de funcţionarea analizatorilor;
 Principale modalităţi senzoriale: senzaţii vizuale, senzaţii auditive, senzaţii
olfactive, senzaţii cutanate, senzaţii gustative, senzaţii de echilibru, senzaţii de
durere etc.
 Senzațiile vizuale
• Stimulii care determină senzațiile vizuale sunt undele electromagnetice. Acestea sosesc la
ochi de la sursele de lumină sau de la corpurile luminate.
• Nervul optic reprezintă calea aferentă. Acesta ajunge în regiunea occipitală unde impulsurile
nervoase se transforma în senzații vizuale.

• Pentru ca să se obțină o imagine vizuală corespunzătoare trebuie să se realizeze câteva

condiții:
1. Cantitatea de lumină care intră în ochi să nu fie nici prea mare nici prea mică;
2. Imaginea să se formeze exact pe retină. Aceasta se realizează prin acomodarea cristalinului;
3. Axele globilor oculari să se întâlnească în punctul în care se află obiectul privit;
4. Bastonașele și conurile să funcționeze bine;

Senzațiile auditive
• Stimulii care produc senzațiile auditive sunt undele sonore.
• Celulele senzoriale auditive se găsesc în urechea internă. Impulsurile nervoase ajung în
regiunea temporală a scoarței cerebrale.
• Deși absența văzului afectează grav adaptarea la mediu, absența auzului de la naștere are
consecințe mai grave asupra dezvoltării intelectuale.

Senzațiile olfactive
 Stimulii senzațiilor olfactive sunt substanțele în stare gazoasă care pătrund în fosele nazale.
 Receptorii sunt celulele olfactive din mucoasa nazală.
 Aceste celule transmit impulsurile nervoase la nervul olfactiv.

Senzațiile cutanate
• Senzațiile cutanate sunt de 3 feluri: tactile, termice și de durere.
• În cazul senzațiilor tactile, stimulul este reprezentat de suprafața obiectelor cu care pielea
vine în contact.
• În cazul senzațiilor de temperatură stimulul este reprezentat de diferența de temperatură
dintre piele.
• Senzațiile de durere pot fi provocate de orice stimul mai intens.

Senzațiile gustative
• Stimulii sunt substanțe solubile care pătrund în cavitatea bucală.
• Receptorii sunt celulele gustative grupate în papile gustative.
• Dulcele, acrul, amarul, săratul sunt cele 4 gusturi fundamentale din care se pot obține toate
celelalte gusturi.
 Senzațiile de echilibru

• Stimulii sunt reprezentați de modificările de stări de echilibru.

• Receptorii se află în urechea internă.

• Senzațiile de echilibru au rol în menținerea echilibrului în timpul mersului și redresarea

poziției de echilibru în cazul unor alunecări.

Senzațiile de durere

• Senzațiile de durere semnalează tulburările în funcționarea unor organe sau distrugerile de

țesuturi.

• Nu au un stimul specific.

• Orice stimul care depășește o anumită intensitate poate să producă durere.

Adaptarea senzorială

• Adaptarea senzorială constă în modificarea sensibilității analizatorului în funcție de

intensitatea și durata acțiunii stimulului.

• Adaptarea senzorială se manifestă în cazul senzațiilor vizuale, olfactive, termice, tactile.

• În cazul senzațiilor alergice adaptarea este foarte redusă pentru că dacă ne-am obișnui cu
durerea nu am lua măsurile necesare pentru a-I înlătura cauzele.

1. (B) PERCEPŢIA
 Reprezintă procesul de reflectare integrală a însuşirii obiectelor şi fenomenelor lumii
înconjurătoare. Realitatea se reflectă sub forma unor imagini de ansamblu.
 Psihopatologia senzorialităţii se clasifică în funcţie de:
a) tulburări de percepţie cantitative: hiperestezia, hipoestezia, cenestezia;
b) tulburări de percepţie calitative: iluzii, halucinaţii, pseudohalucinaţii, halucinoze şi
agnozii.

Tulburări de percepție cantitative

Hiperestezia constă în exagerarea perceperii excitaţiilor extero-ceptive.

• Sunetul (muzica, scârţâitul unei uşi), culoarea devin neplă-cute.

 • apare în convalescenţă, surmenaj, nevroză, peri-oade de sevraj (etanolic, toxic).

Hipoestezia este scăderea excitabilităţii, determină o neclaritate în perceperea lumii exterioare.

Cenestopatia reprezintă o formă specială de hiperestezie, senzaţii dureroase, difuze, mutante, trăite
penibil şi conştient de către bolnav.

Pacientul acuză: furnicături, arsuri, o presiune relatând: “îmi amorţeşte mâna” , “mă arde înăuntru” .

• Iluziile sunt percepţii deformate ale obiectelor.

• Halucinaţiile sunt percepţii patologice fără obiect real.

• Iluziile şi halucinaţiile pot fi:

 exteroceptive (vizuale, olfactive, auditive, tactile, gustative);

 interoceptive (viscerale);
 proprioceptive (kinestezice).

Iluziile

• În cazul iluziilor patologice, pacientul nu caută să confrunte percepţia cu realitatea, crede în

ele şi le susţine. În stările toxice şi infecţioase (delirul febril), pacientul poate interpreta
desene de pe tapet, florile de pe covor, norii de pe cer, fiinţe fantastice, şerpi, etc.

• Iluzia sosiilor. Sosiile sunt persoane atât de asemănătoare între ele încât sunt greu de
deosebit. În stările delirante din schi-zofrenie, tatăl, mama, pot fi luate drept persoane străine
ostile, determinând un comportament agresiv.

Halucinațiile

• Cele mai frecvente halucinaţii exteroceptive sunt cele auditive.

Ele pot fi:

a) halucinaţii elementare: foneme sau acufene (zgomote în urechi) – întâlnite în HTA,

ateroscleroză cerebrală, hipoacuzie,etc. ;

b) halucinaţii comune: pacientul aude zgomote definite (lătrat, paşi de om, zgomotele ceasului)

c) halucinaţii complexe: perceperea unor voci (cuvinte izolate, dialoguri, comentarii) bi sau
monoauricular, în consens (nefavora-bile sau favorabile) ori antagonice (la o ureche îl vorbeşte de
bine, la cealaltă de rău).
 Halucinaţiile imperative

• sunt cele mai periculoase

• cu conţinut autoagresiv sau heteroagresiv (sinucidere sau crimă).

• pacientul se poate emascula (castra) sau îşi enuclează globul ocular.

Halucinaţiile apar în:

• schizofrenie;

• depresii delirante;

• psihoze toxice;

• epilepsie temporală;

• beţie patologică, delirium tremens.

Halucinaţiile olfactive constau în perceperea unor mirosuri dezagreabile.

Se întâlnesc în:

• epilepsia de lob temporal sub forma unei crize uncinate;

• intoxicaţii cu droguri.

Alte tulburări de percepție calitative

Pseudohalucinaţiile sunt halucinaţii psihice,

• fără proiecţie în afară,

• lipsite de estezie şi spaţialitate.

• bolnavii “aud” cu creierul, “văd” cu ochii minţii.

• se întâlnesc tot în schizofrenie.

Halucinozele sunt halucinaţii faţă de care bolnavii au atitudine critică.

Existenţa halucinaţiilor este uneori greu de recunoscut, deoarece pacientul fie nu cooperează, fie
le ascunde, le disimulează.

Observarea bolnavului în timpul trăirilor halucinatorii este foarte importantă.

 Bolnavul este concentrat, priveşte în direcţia de unde “vin vocile” sau “vede imaginile”, alteori
închide ochii sau îşi astupă urechile, face gesturi de apărare, vorbeşte singur.

1 (C) ATENŢIA

• Reprezintă funcţia psihică prin care se realizează orientarea şi concentrarea electivă a

activităţii psihice asupra unui grup limitat de obiecte, fenomene sau acţiuni definite şi
delimitarea lor de rest

Dacă am percepe totul în jurul nostru, s-ar produce un haos, o poluarea informaţională.
Există o selecţie spontană, care elimină elementele nesemnificative. Aceasta este atenţia
spontană.

Atenţia voluntară intră în joc când avem o motivaţie (o idee).

Tulburările atenţiei se numesc disprosexii .

Hipoprosexia (diminuarea atenţiei) poate fi globală în cazu-rile de: oligofrenie, în regresia

intelectuală, în tulburări ale stării de conştienţă, în stări toxice şi febrile, în schizofrenie şi în
nevroze.

Hiperprosexia : în excitaţia maniacală atenţia este exacer-bată involuntar, neselectiv;

deasemenea şi în exaltările toxice (alcool, eter, benzină).

Procese cognitive indirecte

2. (A) MEMORIA

• Este procesul psihic de orientare retrospectivă, realizat prin:

• întipărire (fixare),

• păstrare (conservare),

• evocare (reactualizare),

• recunoaştere a evenimentelor şi fenomenelor trecute.

Viaţa omului fără memorie ar fi un haos de impresii, un prezent fără trecut şi fără viitor.
 Memoria poate fi:

• Mecanică(părtile se înregistreaza în modul în care se miscă)

• Logică(se memorează legăturile, raporturile esențiale)

• Afectivă(reactualizarea unor stări afective)

• Imaginativă(vizuală)

Tulburările memoriei se numesc dismnezii:

• cantitative (hiper, hipo, amnezii);

• calitative (paramnezii).

• Hipermnezia reprezintă exagerarea patologică a proceselor de fixare, conservare şi evocare

(involuntară).

• Hipomnezia reprezintă scăderea în diferite grade a funcţiei mnezice (stări de surmenaj, stări
depresive).

• Amnezia constă în prăbuşirea funcţiei mnezice (pierderea totală a capacităţii de fixare,

conservare, recunoaştere şi reproducere, fie separat, fie în totalitatea lor).

• Amnezia de fixare (anterogradă) – bolnavul este incapabil să păstreze amintiri ale faptelor
foarte recente.

• Amnezia de conservare (retrogradă) - ştergerea amintirilor fixate înaintea debutului bolii (la
traumatismele cranio-cerebrale).

• Amnezia progresivă – “se şterge” atât prezentul, cât şi trecutul.

Confabulation constă în umplerea unor goluri de memorie cu evenimente imaginare,

pacientul e ferm convins că relatează cu sinceritate, ignorând deficitul mnezic.

În cazul anecforiei , reproducerea evenimentelor e posibilă, dacă se amintesc subiectului

elemente ale secvenţei existenţiale.

------Fiziologic în surmenaj,

------Patologic în demență
 2 .(B) GÂNDIREA

• activitatea cognitivă complexă, de reflectare generalizată şi mijlocită a fenomenelor şi

obiectelor lumii obiective.

• Gândirea operează prin noţiuni care exprimă acţiuni. Simbolurile sunt cuvinte, deci între
gândire şi limbaj există o legătură indisolubilă.

Operaţiile gândirii sunt:

• analiza,

• sinteza,

• comparaţia,

• abstractizarea,

• concretizarea,

• generalizarea.

Categoriile gândirii sunt: noţiunea, judecata, raţionamentul, înţelegerea, asociaţiile.

Tulburările de gândire sunt:

1. Cantitative sau dinamice, când se modifică debitul gândirii:

a) ritmul accelerat (tahifemie), fuga de idei;

b) ritmul lent (bradifemie);

c) dispariţia fluxului ideativ;

d) tulburările de coerenţă.

2. Calitative (tulburări de fond, de conţinut):

a) ideile prevalente şi dominante;

b) ideile obsesive;

c) ideile delirante.
 Tulburările gândirii cantitative

• Accelerarea ritmului ideativ, până la fuga de idei, se întâlne-şte în manie, isterie şi unele
intoxicaţii. Gândirea este superficia-lă, instabilă şi poate da concluzii eronate.

• Diminuarea ritmului ideativ survine în depresie, când pacientul abia scoate un cuvânt.

• Dispariţia fluxului ideativ se întâlneşte în demenţă, comă, de-ambulaţie nocturnă

(somnambulism).

• Tulburările de coerenţă, de coeziune ale gândirii şi vorbirii sunt :

 dezlânarea şi incoerenţa vorbirii;

 “salata de cuvinte” – cuvintele devin disproporţionate şi ne-concordante cu
realitatea.

Tulburări ale gândirii calitative

Ideile obsesive apar împotriva voinţei individului, sunt caracteristice pentru nevroza obsesivo-
fobică, dar se întâlnesc şi în: psihopatie psihastenică, unele stări depresive şi în debutul
schizofreniei.

• Arguţii sunt amintiri obsedante sau reprezentări absurde obsedante.

• Ideile obsesive de contrast constau în teama de a nu săvârşi un act împotriva convingerilor

psihosociale general acceptate: teama credinciosului practicant de a nu spune blasfemii în
biserică, teama de a nu alăpta copilul spre a nu-l sufoca.

• Fobiile reprezintă frica cu obiectiv precis (fobii de locuri, de oameni, boli, moarte, animale).

Ideile delirante

• reflectări greşite ale realităţii,

• domină conştiinţa bolnavului.

• sunt impenetrabile la contraargumente, incompatibile cu critica şi ininteligibile (de

neînţeles).

• bolnavul nu are atitudine critică şi nu poate sesiza caracterul lor patologic.

Referindu-se la fondul afectiv care le însoţeşte, ideile delirante pot fi împărţite în:

 delir cu caracter depresiv;

 delir cu caracter expansiv.
 Tulburările de vorbire

În bolile psihice se pot observa modificări importante în felul de a vorbi al bolnavilor:

* dislogii * disfazii * dislalii

Dislogiile sunt modificări de formă şi conţinut ale gândirii expri-mate verbal, care
evoluează fără modificări ale funcţiei limbajului sau aparatului logomotor.

Disfaziile reprezintă asamblul tulburărilor comprehensiunii şi exprimării limbajului oral şi

scris, provocat de o leziune corticală circumscrisă, unilaterală.

Dislaliile, tulburări de pronunţare (articulare), sunt determinate de modificări de intensitate

patologică ale funcţiilor aparatului lo-gomotor (distonii, malformaţii ale aparatului fonator).

a) tahifemia (accelerarea ritmului verbal) este consecutivă accelerării ritmului ideativ. Logoreea
se întâlneşte intoxicaţii (al-cool, eter, benzină) şi în stări hipomaniacale sau maniacale.
b) verbigeraţia, flux de cuvinte rapid, incoercibil.

c) strigătele, vociferările sunt semne ale agitaţiei psihomotorii (manie, confuzie, schizofrenie,
demenţă).

d) “salata de cuvinte” se observă în schizofrenie.

e) scăderea până la dispariţie a ritmului verbal se numeşte mu- tism:

• mutismul discontinuu, întâlnit în confuziile mintale.

• mutismul tematic, electiv, se întâlneşte în isterie.

f) mutitatea reprezintă imposibilitatea vorbirii.

g) fading mental constă în repetarea obsedantă a unui cuvânt sau a mai multor cuvinte.

h) stereotipia verbală reprezintă fixarea în formă incoercibilă a unor expresii verbale, repetate fără
încetare şi fără scop util.

j) palilalia (repetarea involuntară a ultimei silabe sau a ultimului cuvânt în frază), se întâlneşte în
demenţe (Pick şi Alzheimer) şi în boala Parkinson.

k) neologisme , caracterizate prin alterarea sensului cuvintelor.

l) dizartria este o dislalie organică, determinată de boli orga-ce cerebrale, PGP.

m) rinolalia , adică nazalizarea, este determinată de dezvolta-rea insuficientă a vălului palatin. La

copii pronunţarea deformată a cuvintelor se produce de cele mai multe ori prin malformaţii ale
aparatului fonator.
 n) În logonevroze se produc dislalii funcţionale tonice sau cloni-ce (de exemplu, “m-m-mama”
sau “ma-ma-mama”).

Tulburările scrisului permit o analiză psihografică. În schizofre-nie sau la deliranţii cronici se

observă alterări ale grafismului, ma-nierism, bizarerii grafice sau stereotipii.

Incoerenţa în scris, graforee, corespunde incoerenţei în vorbire şi logoreei.

2. (C) IMAGINAȚIA
 scăderea imaginaţiei poate fi tranzitorie sau progresivă.
 exaltarea imaginaţiei se întâlneşte în intoxicaţii cu alcool, ex-citaţia maniacală sau în
delirul cronic sistematizat.
 mitomania este lipsită de scop şi de beneficii utilitare.
 confabulaţia este întotdeauna însoţită de tulburări mnezice, este ruptă de realitate şi tinde
spre absurd, este labilă şi inco-erentă.
 simulaţia constă în imitarea sau falsificarea adevărului în pri-vinţa stării de sănătate, prin
crearea imaginară a unor tulbură-ri somatopsihice, a unei boli inexistente, în scop utilitar.
 disimularea este cea mai periculoasă, deoarece bolnavul ascunde simptome psihice,
psihosenzoriale, în scopul sustragerii de la tratamentul obligatoriu sau pentru punerea în
aplicare a unei idei delirante. Riscul de sinucidere este maxim în perioada de ameliorare
a episodului depresiv.

II. AFECTIVITATEA

• Afectivitatea cuprinde totalitatea trăirilor noastre, în raport cu situaţiile de viaţă şi realitatea

înconjurătoare.

• Trăsăturile afective conturează unicitatea, subiectivitatea omului.

• Stările afective sunt: emoţiile, dispoziţia, sentimentele şi pasiunile.

a)Stări afective

• Emoţiile primare şi dispoziţia corespund activităţii bazale. Ele trec sub control voluntar, dar
declanşarea lor nu necesită participarea conştiinţei.

• Emoţiile sunt stări afective scurte determinate de excitanţi di-verşi, care influenţează viaţa
psihică şi determină reacţii vegetative

• Dispoziţia cuprinde emoţii şi instincte, oscilând între cei doi poli extremi: plăcerea şi
durerea.
 • Stările de efect reprezintă manifestări explozive, desfăşurate furtunos, însoţite de modificări
mimico-pantomimice şi vegetati-ve simpatice (furia, frica).

• Starea de efect este considerată ca reacţie emoţională primitivă.

• Pe nivel superior se situează afectivitatea elaborată. Ei îi corespund pasiunile şi sentimentele.
• Sentimentele sunt stări afective complexe, de lungă durată.
• Pasiunile reprezintă sentimente profunde , stabil

b)Tulburările cantitative ale afectivităţii se pot clasifica în funcţie de complexitate:

1. Stările de efect.

2. Tulburările dipoziţiei (distimii).

a) Hipotimii: * indiferenţa * apatia

b) Hipertimii: * anxietate * depresie * euforie

c) Tulburările dinamicii dispoziţionale: * rigiditatea afectivă

* labilitatea emoţională * incontinenţa afectivă

3. Tulburarea emoţiilor elaborate.

a) Paratimii: * inversiunea afectivă * ambivalenţa afectivă

b) Fobii.

c) Extaz.

b)Tulburările dispoziței -hipotimii

• Indiferenţa afectivă se caracterizează prin dezinteres pentru lu-mea exterioară şi rezonanţă

afectivă ştearsă.

• Apatia constă în dezinteres faţă de propria persoană şi ambi-anţă. Evenimentele exterioare

îi rămân străine subiectului.

b)Tulburările dispoziției - hipertimii

• Hipertimia euforică reprezintă exagerarea dispoziţiei:

• optimism debordant, veselie, fericire;

• sentimente de încredere nelimitată în propriile forţe;

• accelerarea proceselor gândirii (tahipsihie);

 • fuga de idei, asociaţii de idei;

• logoree, glume contagioase, jocuri de cuvinte, rime;

• excitaţie psihomotorie;

• dezinhibiţie instinctuală: bulimie şi intensă excitaţie erotică;

• pe plan somatic: hipertermie, hipersalivaţie, hipersudoraţie.

• Euforia tipică se întâlneşte în:

• fazele maniacale ale psihozei maniaco-depresive (PMD);

• intoxicaţia cu alcool, morfină, benzină;

• forma expensivă a PGP;

• stări demenţiale, traumatice, vasculare;

• tumori diencefalice şi mezencefalice;

• hipertiroidie.

Euforie atipică constă într-o jovialitate puerilă, exces de familiaritate, asociate cu semne
de deteriorare psihică şi scădere a activităţii.

Este aşa-numitul sindrom moriatic, reflectând patologia lobului frontal, întâlnit în:

• debutul demenţei Pick;

• tumoră prefrontală;

• epilepsie;

• faza terminală a leuconevraxitei şi a tuberculozei;

• sindromul pseudobulbar;

• schizofrenia, forma hebefrenică

Hipertimia depresivă poate configura un simptom, sindrom sau entitate nosologică.

Depresia semnifică prăbuşirea dispoziţiei bazale şi este carac-terizată prin:

1. Dispoziţie depresivă (“tristeţe vitală”):

 * conţinut perceptual cenuşiu;

* sentimente de autodepreciere şi durere morală;

* idei delirante de autoacuzare, de vinovăţie;

* pierderea interesului faţă de lumea înconjurătoare.

2. Bradipsihie (încetinirea proceselor gândirii).

3. Inhibiţie psihomotorie:

* mişcările sunt reduse şi lente;

* expresivitate mimică săracă.

4. Simptome auxiliare somatice:

* astenie; * insomnii; * anorexie;

* tulburarea dinamicii sexuale.

Clasificarea depresiilor.

1. Depresia somatogenă este aşa-numita depresie mascată în care simptomele somatice ocupă
primul plan.

2. Depresiile endogene:

* depresii schizoafective;

* depresii unipolare, bipolare (PMD);

* psihoze depresive de involuţie;

3. Depresiile psihogene:

* depresie nevrotică;

* depresie reactivă.

Tulburări calitative ale dispoziției

• Sunt:

• reacții anormale, inadcvate,

• uneori paradoxale ,
 • fără motiv

• Paratimiile

• Inversiunea afectivă (schimbarea sentimentelor pozitive firești, față de cei din familie)

• Ambivalența afectivă (trăirea simultan dragoste-ură pentru aceeași persoană)

• Fobiile (frica specifică, intensă, iratională, necontrolată, fată de obiect sau situație care nu are
caracter periculos).

• Extazul (bucurie intensă, ruperea comunicării cu mediul)

Psihopatologia manifestărilor instinctive.

• Instinctul reprezintă o trebuinţă biologică, fiind un complex de însuşiri ereditare ce reflectă

dezvoltarea speciei.

• Tulburările instinctelor apar în:

• leziuni organice cerebrale;

• procese patologice de intensitate psihotică;

• psihopatii.

A. Tulburarea instinctului alimentar.

• Bulimia reprezintă exagerarea patologică a instinctului. Este specifică leziunilor

organice cerebrale, diabetului zaharat, etc.

• Polifagia reprezintă tendinţa ingerării fără discernământ de substanţe sau alimente

necomestibile.

• Pica este pervertirea senzaţiei de foame (consumă var, nisip, cretă). Pica se întâlneşte
în isterie şi în primele luni de sarcină; la copil pare a fi legată de prezenţa giardiozei.

• Anorexia reprezintă lipsa totală a apetitului.

• Sitiofobia reprezintă refuzul de alimentare, motivat psihopato-logic prin ideea de

otrăvire.

B. Tulburările instinctului de apărare.

• Exagerarea se observă în nevrozele obsesivo-fobice.

 • Scăderea sau abolirea instinctului de apărare se observă în tendinţe de automutilare,
ideile şi tentativele de suicid.

C. Tulburările instinctului sexual.

1. Homosexualitatea masculină sau feminină.

2. Pedofilia reprezintă întreţinerea de contacte sexuale cu copii.

3. Exacerbarea instinctului sexual la:

a) la bărbaţi (satiriazis) se întâlneşte după: TCC cu leziuni fronta-le, PGP, intoxicaţii cronice
cu substanţe psihodisleptice (LSD) sau stări maniacale;

b) la femei (nimfomanie) se întâlneşte în: stările maniacale, psi-hopatiile isterice, epilepsie

şi în leuconevraxită.

4. Schimbarea obiectului actului sexual cuprinde:zoofilia, necrofilia

Tulburările dinamicii sexuale sunt tulburări funcţionale, ce nu ţin de instinct, ci de structura

personalităţii.

Ele apar în cuplu şi înso-ţesc de obicei tulburări nevrotice (neurastenia, nevroza obsesivo-
fobică).

III.VOINȚA

• Este funcţia psihismului prin care se realizează deciziile, conform unei organizări
operaţionale.

• Actul voluntar implică:

• Formularea scopului;

• Adaptarea deciziei, conform unei scheme operaţionale;

• Executarea acţiunii

Hiperbulia semnifică exacerbarea forţei voliţionale.

a) Caracterul global este fiziologic la anumite tipuri de personalitate.

b) În stările obsesivo-fobice, subiectul face efort impresionant pentru a lupta împotriva ideilor
obsesive.
 c) Hiperbulia electivă, cu suport motivaţional patologic, se întâl-neşte în toxicomanii (obţinerea
drogului).

d) Hiprebulia din excitaţia maniacală determină o acitvitate ne-concordantă, fără randament,

fără finalizare.

Abulia reprezintă scăderea maximă a forţei voliţionale, cu pier-derea totală a iniţiativei şi a

capacităţii de acţiune.

Se întâlneşte în: depresii psihotice, schizofrenii, oligofrenii severe, demenţe avansate.

IV.ACTIVITATEA(CONDUITA MOTORIE)

• Activitatea şi voinţa, ca funcţii efectorii, sunt orientate de gândirea individului.

• Conduita motorie jalonează eficienţa persoanei umane, valoarea ei socială şi

comportamentul.

Activitatea motorie reprezintă o succesiune de acte care urmăresc realizarea unui scop definit, cu
maximum de randament.

Ea implică:

• un sistem motivaţional-voliţional;

• capacitate anticipativ-voliţională;

• claritatea câmpului de conştienţă.

Tulburările activităţii motorii sunt:

1. Manierismul reprezintă pervertirea unor acţiuni comportamen-tale sau a gesturilor simple.

2. Bizareria reprezintă un grad accentuat de comportări manieri-ste.

3. Stereotipia este tendinţa de a repeta un act motor.

4. Akatisia reprezintă imposibilitatea de a sta în picioare sau aşezat.

5. Agitaţia psihomotorie reprezintă dezorganizarea globală a conduitelor motorii, prin apariţia

actelor motorii necoordonate, care se desfăşoară aleator.

A. Toxice exogene:

* intoxicaţia cu alcool;

* intoxicaţii cu oxid de carbon, plumb;

 * intoxicaţii medicamentoase;

* întreruperea administrării de: alcool, opiace, barbiturice.

B. Toxice endogene: insuficienţă respiratorie, hepatică, renală.

C. Cauze metabolice: pelagră, diabet zaharat, uremie.

D. Cauze infecţioase:

* cerebrale - meningoencefalite, lues cerebral;

* generale – pneumonii, febre eruptive, gripă.

E. Cauze endocrine: hipertiroidism (Basedow).

F. Afecţiuni cardiovasculare: encefalopatia hipertensivă, insufi-cienţă cardiacă.

G. Stări postoperatorii.

H. Afecţiuni neurologice: tumori cerebrale, TCC, ateroscleroză cerebrală, AVC.

I. Afecţiuni psihiatrice.

În stările de agitaţie psihomotorie uşoară sau medie, bolnavii pot fi abordabili, se poate întreţine
o discuţie cu ei. În agitaţiile grave, delirant-halucinatorii, bolnavii sunt necooperanţi, datorită
tulburărilor severe ale conştienţei.

Agitaţia confuzivă survine după intoxicaţii, în primul rând alcooli-că, constituie un sindrom,
caracterizat prin dezorientare în timp şi spaţiu şi onirism delirant-halucinator.

Agitaţia maniacală constituie prototipul stărilor de agitaţie.

Fenomenele psihopatologice principale sunt:

• excitaţia psihică şi motorie;

• dezinhibiţia pulsională;

• fără tulburarea lucidităţii;

• fără manifestări halucinator-delirante.

Agitaţia în schizofrenie este imprevizibilă şi incomprehensibilă.

Agitaţia din epilepsie este un paroxism echivalent crizei, în spe-cial în epilepsia temporală, de tip
psihomotor.

Agitaţia din melancolia delirantă survine pe fondul inhibiţiei psi-homotorii, fără motiv
comprehensibil.
 Agitaţia din demenţe şi oligofrenii survine pe fondul deficitar deteriorat.

Agitaţiile din stările reactive şi psihopatii.

a) se manifestă prin “crize de nervi” cu anxietate intensă, lamen-taţii teatrale, ameninţări cu

suicidul;

b) apar ca expresie a intoleranţei la frustrare;

c) pacientul nu este confuz, nici halucinant.

6. Inhibiţia psihomotorie prezintă încetinirea până la dispariţie a activităţii motorii: bradikinezie,

bradilalie, hipomimie.

7. Barajul motor constă în oprirea bruscă a oricărei mişcări, inclu-siv a vorbirii.

8. Catalepsia, totală inerţie motorie, constă în menţinerea timp în-delungat a atitudinilor incomode,
impuse de către examinator.

9. Catatonia reprezintă conduita dezintegrată, mişcările sunt ina-decvate, stereotipe. Se întâlnesc:

catalepsia şi negativismul. Nega-tivismul este refuzul de a îndeplini sarcinile impuse.

Etiologia sindromului catatonic:

a) schizofrenia catatonică;

b) depresii psihotice;

c) stări toxico-septice;

d) encefalite acute şi subacute;

e) PGP (paralizie generală prigresivă);

f) intoxicaţii;

g) tumori cerebrale.

10. Sugestibilitatea este proprietatea dea fi influenţat în condui-tele motorii de comenzi

exterioare.

11. Impulsiunile sunt acţiuni cu declanşare brutală, ieşite de sub controlul voinţei, cu caracter
iraţional şi periculos.

12. Raptusul reprezintă manifestarea paroxistică motorie cu debut exploziv, ca urmare a unei
tensiuni afective extreme.
 V.CONȘTIINȚA

• Conştiinţa este modul de organizare a vieţii de relaţie care leagă pe subiect de alţii şi de
lumea sa.

• Criteriile de evidenţiere a tulburărilor de conştiinţă sunt descrise de JASPERS:

* detaşarea de realitate;

* tulburări mnezice;

* incoerenţa ideomotorie

A.Tulburări cantitative –conștiința

• A1. Starea de obtuzie reprezintă ridicarea pragurilor senzoriale.

• A2. Torpoarea este caracterizată de bradikinezie, hipobulie, uşoară dezorientare, apatie.

• A3. Obnubilarea reprezintă scăderea integrală a tonusului func-ţional psihic; se

caracterizează prin:

• hipoprosexie severă, bradikinezie, bradilalie, hipobulie şi dificultăţi mnezice;

• dificultăţi de înţelegere şi sinteză;

• creşterea pragurilor senzoriale.

• A4. Stupor este o stare de akinezie confuzivă cu inhibiţie psihomo-torie. Subiectul:

• nu răspunde la întrebări, nu înţelege contextul în care se află;

• nu reacţionează decât la excitaţii foarte puternice;

• mimica este inexpresivă sau exprimă anxietate.

• A5. Starea de comă. Funcţiile vieţii de relaţie sunt suspendate, iar funcţiile vegetative sunt
alterate în diferite grade.

B.Tulburări calitative – conștiința

• B1. Starea crepusculară reprezintă îngustarea câmpului conştiinţei.

• Survine în epilepsia temporală, beţia patologică, criză isterică;

• Se manifestă prin activităţi automate psihomotorii coordonate;

• Pot apare halucinaţii, bolnavul este agitat, poate comite acte agresive cu potenţial
criminogen;
 • Postcritic: amnezie lacunară

• B2. Sindromul oniric este o stare de vis patologică ce invadează realitatea bolnavului:

• pacientul trăieşte în universul subiectiv, visul înlătură realitatea;

• apar halucinaţii vizuale, halucinaţii auditive, cenestezice.

• B3. Sindromul delirant este o stare confuzo-onirică cu agitaţie acu-tă şi fenomene productive
psihotice.

• Stările delirante sunt însoţite de trăiri halucinatorii, prevalent vizuale, cu delir

incoerent, falsă orientare în mediu.

• Exemple de sindroame delirante: delirium tremens, delir febril infecţios.

• Stările delirante se complică cu hiperazotemie, oligurie.

VI.PERSONALIATEA

• Personalitatea reprezintă ansamblul ierarhizat şi structurat al tuturor funcţiilor psihice şi

trăsăturilor caracteriale care evidenţiază unitatea, originalitatea, stabilitatea subiectului.

• Dezvoltarea dizarmonică a personalităţii determină deviaţii calitative sau cantitative ale

sferei instinctuale şi afectiv-voliţionale.

• Aceste structuri psihice particulare, dizarmonice, ale personalităţii reprezintă psihopatiile.