Leoaică tânără, iubirea-1964

de Nichita Stănescu

În literatura română, după Mihai Eminescu și Tudor Arghezi, Nichita Stănescu este al
treilea inovator al limbajului poetic. Nichita Stănescu este reprezentat al generaţiei şaizeciste,
exprimându-şi epoca şi contribuind în mod decisiv la construirea ei prin ideologia sa poetică.
Nichita Stănescu se dovedeşte un poet neomodernist, scriitori neomodernişti dorind să se
despartă de „spiritul veacului”, care este cel al razboaielor şi să recupereze valorile şi modelele.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” face parte din al doilea volum al autorului, „O viziune a
sentimentelor”(1964), volum ce are ca temă iubirea ca stare de certitudine. Caracterizată de
ambiguitatea limbajului poetic, insolitul imaginilor artistce, noutatea metaforelor şi înnoirile
prozodice (vers liber şi ingambament), poezia aparţine neomodernismului prin abordarea inedită
a temei.

O primă înnoire este viziunea insolită asupra sentimentului, concretizat în imaginea

leoaicei. Asocierea iubirii cu motivul vânătorii din poezia clasică este reinterpretată, în sensul că
nu femeia gingasă, ci bărbatul devine victima unei vânători, iar agresorul este însăşi iubirea-
pasiune, care îi copleşeşte fiinţa.

O altă caracteristică a neomodernismului este ambiguitatea produsă de metaforele

surprinzătoare: ”Leoaică tânără, iubirea”, „un cerc, de-a-dura”, ”privirea-n sus ţâsni/ curcubeu
tăiat în două”. De asemenea, ambiguitatea poeziei neomoderniste deschide mai multe căi de
interpretare. Poezie a întâlnirii cu iubirea, textul liric poate fi citit şi ca întâlnire a poetului cu
inspiraţia acaparatoare a fiinţei. Aceasta are ca efect transformarea lumii reale într-un univers
propriu şi a omului obişnuit într-un creator, ale carui însuşiri sunt contemplaţia, reflecţia, rostirea
poetică. Creaţia izvorăşte din iubire şi îl proiectează pe creator în eternitate.

Tema poeziei este întâlnirea neaşteptată cu iubirea, ca „întâmplare a fiinţei” Apariţia

bruscă a iubirii, intruziunea ei violentă în existenţa umană transformă definitiv percepţia
barbatului îndrăgostit asupra lumii şi asupra sa. Iubirea este o stare de vibraţie continuă, o cale
spre revelaţie şi o modalitate de integrare în armoniile universale.

O idee poetică prezentată în text este iubirea văzută ca formă de cunoaştere. Iubirea este
delicată, dar şi răvăşitoare, îndrăgostitul fiind fiinţa vânată simbolic. Opera este scrisă cu o
naivitate savantă, atitudinea dominantă fiind de exuberantă uimire faţă de sentimentul
atotstăpânitor care preface făptura şi universul-iubirea.

Prima strofă conturează momentul constatării, omul este virtuala pradă a iubirii care
pândeşte în încordare, dragostea este un iminent atac: ”Leoaică tânără, iubirea/mi-a sărit în
faţă./Mă pândise-n încordare/mai demult.” Verbele: „a sărit”, „mă pândise”, „a înfipt”, „a
muşcat” exprimă violenţa neaşteptată a durerii pure, dând conşistenţă clipei prezente:”Colţii albi
mi i-a înfipt în faţă/m-a muşcat, loaica, azi, de faţă”. Dragostea apare astfel în ipostaza
eminesciană a farmecului dureros de dulce, instalat năvalnic în sufletul îndrăgostitului.
Propoziţiile principale din care se constituie prima strofă, repetiţia substantivului „faţă” traduc
stupoarea îndrăgostitului care buimăcit îşi vede sfâşiată identitatea.

Ultima secvenţă ilustrează faptul că fiinţa umană nu se mai recunoaşte după întâlnirea cu
iubirea. Metamorfoza după trăirea iubirii este ireversibilă. Transformarile sufleteşti se reflectă în
plan fizic: ”Mi-am dus mâna la sprânceană/la tâmplă şi la bărbie,/dar mâna nu le mai ştie”. Cele
trei detalii fizice sunt metafore ale cunoaşterii poetice: „sprânceană”, „tâmplă”, „bărbie”
(contemplaţie, reflecţie, rostire), iar „mâna” este o metaforă a creaţiei sau a cunoaşterii concrete.

Motivul literar central este leoaica, identificată în text în două ipostaze: „tânără” şi
„arămie”. Alte motive literare conturează o iubire tânără, adolescentină şi o fiinţă prada a
sentimentului năucitor: colţii, natura, geneza, curcubeul, timpul. Poezia conţine trei unităţi
strofice, structurate conform principiului simetriei, creaţia debutează şi se finalizează cu
laitmotivul leoaicei, căreia îi sunt atribuite pe rând epitetele „tânără” şi „arămie”, arătând
evoluţia în timp a iubirii.

Titlul operei, un element paratextual, frapează prin imaginea artistică sugerată. Conotativ,
titlul este o metaforă explicită a iubirii imaginate ca o „leoaică tânără”. Metafora propune o
perspectiva atipică pentru cititorul de poezie clasică, prin ideea de ferocitate. Analogia dintre
iubire şi o „leoaică tânără”, evidenţiată în apoziţie, evocă sensuri latente ale sentimentului:
cruzime, forţă, senzualitate, dar şi stare hipnotică, neputinţa prăzii de a i se sustrage.

Poezia „Leoaică tânără, iubirea” este o creaţie neomodernistă ce defineşte imagistica

inedită a liricii stănesciene, o arta poetică ce arată că Nichita Stănescu este un model
reprezentativ al poeziei contemporane.