1

TERAPIA TULBURĂRILOR DE LIMBAJ

Cuprins
Diagnoza și terapia bâlbâielii......................................................................................................................2
Terapie și prognoză.....................................................................................................................................5
Tulburările de voce....................................................................................................................................10
Etiologia și simptomatologia tulburărilor de voce.....................................................................................15
Tulburările de voce la extremele de vârstă...............................................................................................21
TULBURĂRILE LIMBAJULUI DE SCRIS-CITIT................................................................................................27
Simptomatologie generală a dislexiei la specificul limbii române.............................................................32
Simptomatologia dislexo-disgrafiei pe fondul deficienței de intellect.......................................................35
Corectarea dislexo-disgrafiei.....................................................................................................................40
Tulburările polimorfe.................................................................................................................................43
Simptomatologia afaziei............................................................................................................................54
Retardul verbal..........................................................................................................................................59
Terapia tulburărilor afazice.......................................................................................................................64
2

Diagnoza și terapia bâlbâielii

Din moment ce diagnoza este mai ușoară decât în cadrul tulburărilor de

pronunție, în ceea ce privește terapia, lucrurile sunt mai dificile, de maximă
complexitate, iar rezultatele nu sunt în totdeauna cele așteptate.
Scopul principal al evaluării și diagnozei este de a deosebi bânlâiala de celelalte
tulburări și de a raporta bâlbâiala la alte categorii de tulburări.Atât diagnonza, cât
și terapia au un caracter universal mai mare. Înseamnă că un procedeu în
tulburările de pronunție în limba română nu dă rezultate pozitive în cadrul altei
limbi.
Trebuie avută în vedere pe de o parte simptomatologia bâlbâielii, pe de altă
parte etiologia care niciodată nu trebuie neglijată. De asemenea, trebuie să ținem
seama de impactul stărilor emoțional-affective și psihomotrice pe baza cărora
stabilim terapia respectivă. Nu luăm în seamă orice eveniment cu caracter
traumatizant care ar putea produce o bâlbâială, ci acele aspecte stabile care
facilitează diagnoza simptomatică.
Etape în diagnoza bâlbâielii:
Prima etapă, de la 2 la 6 ani.
A doua etapă este etapa școlarului mic. Aici bâlbâiala tinde să se complice. Se
poate începând din clas a II-a sau a III-a să se transforme în logonevroză. Nu
putem opri fenomenul pentru că subiectul trăiește într-o colectivitate și este
imposibil să nu-și dea seama că este altfel decât ceilalți.
Perioada pubertății în care nu sunt fenomene deosebite pentru că subiectul nu
acordă o importanță vorbirii, considerând că ies în evidență printr-o vorbire
atipică.
Etapa adolescenței când se aplifică bâlbâiala. Și în tinerețe se întâmplă, dar în
adolescență subiectul este foarte atent la fiecare manifestare pentru a crea o
impresie bună asupra celor din jur, dar și pentru a atrage atenția în sens pozitiv.
3

Vârsta cronologică este importantă în primul rând fiindcă se modifică

componenta verbală ceea ce înseamnă că și vorbirea pozitivă și tulburată se
amplifică.
În al doilea rând, în această etapă se produc transformări în plan psihic care vor
influența negativ vorbirea supbiectului. Tocmai din acest punct de vedere,
indifferent de etapa de vârstă, impactul psihic este major și trebuie avut în
vedere. Trebuie luate în considerare alte aspecte și anume adaptarea la
dezvoltarea intelectuală, dezvoltarea culturală a subiectului, dezvoltarea
emoțional-afectivă și dezvoltarea psihică din care nu se neglijează fenomenele
care însoțesc vorbirea, cum ar fi gestul, grimasa, transpirația, înroșirea, agitația.
Diagnoza etiologică este foarte importantă și pe baza ei putem ajunge la
caracteristici de diagnoză simptomatologică care sunt ascunse. Astfel, o primă
evaluare pentru realizarea diagnozei va avea în vedere următoarele caracteristici:
1. Prezența/absența ritmicității în vorbire.
2. Frecvența întreruperilor și a pauzelor în vorbire.
3. Repetițiile de sunete și silabe.
4. Nivelul repetițiilor de cuvinte și propoziții.
5. Frecvența nivelului disfluențelor verbale.
6. Prezența monotoniei sau a precipitării în vorbire.
7. Lipsa de coerență logico-verbală.
8. Omiterea de cuvinte și propoziții. Își creează obiceiul de a omite cuvinte sau
propoziții la care au dificultăți sau presupun că ar avea.
9. Adaosul de sunete, cuvinte și chiar propoziții. Înseamnă că el omite niște
sunete/propoziții și le înlocuiește cu altele.
10.Nivelul producerii constante al acestor tulburări.
În cadrul evaluării urmărim trăirile în plan psihic, reacțiile comportamentale
și adaptarea la cei din jur. Aspecte:
1. Nivelul conștientizării/neconștientizării tulburării respective.
2. Perceperea și trăirea dizabilității verbale.
3. Atitudinea față de sine și față de alții.
4. Atitudinea față de modelele comportamentale pe care le adoptă.
Acestea definesc tipul de bâlbâială. Bâlbâiala se poate manifesta și în
timpul mișcării. Scade precizia mișcărilor.
4

5. Structurarea personalității pe o anumită direcție cum ar fi introversie,

extraversie, acceptare sau neacceptare a eșecurilor, a
reușitelor/nereușitelor verbale.
6. Evaluarea motivației și interesului subiectului pentru terapia limbajului.

Factorii etiologiici trebuie să cuprindă și relațiile subiectului cu părinții și

cadrele didactice.
Pe baza acestor etape se poate elabora diagnosticul diferențial. Se
realizează prin următoarele metode:
1. Anamneza. Vizează câteva componente fundamentale:
A. Cum a evoluat sarcina;
B. Dacă gravida a consumat substanțe dăunătoare;
C. Incompativiliratea factorului RH;
D. Felul cum s-a produs nașterea;
E. Dacă s-au produs accidente după naștere;
F. Contextul evoluției vorbirii și motricității;
G. Prezența/absența modelelor corecte/incorecte de vorbire în
familie sau în anturajele subiectului;
H. Suspectarea manifestărilor genetice negative.
2. Observația. Îl vizităm pe copil în cadrul familiei sub un pretext sau
altul pentru a vedea atmosfera în familie; îl vizităm la școală, asistăm
la actiivități didactice, ne uităm pe caietul copilului.
3. Testele. În mod deosebit: chestionarlul, povestirea, citirea.
4. Probe pentru evaluarea nivelului limbajului.
5

Terapie și prognoză

Tulburările de ritm și fluență afectează mai multe planuri: planul psihologic,

comportamental. În bâlbâială, mai mult ca în alte tulburări, relația dintre logoped
și logopat este fundamentală. Caracterul universal al metodelor și procedeelor de
intervenție este apropiat. Implicarea subiectului este diferită de la un subiect la
altul în funcție, printre altele și de dezvoltarea mentală. Și activitatea logopezilor
este diferită, în funcție de tipul de subiect.
Orice formă de terapie pe care o adoptăm trebuie să respecte câteva principii:
1. Stabilirea relației dintre logoped și logopat având în vedere planurile afectate.
2. Terapeutul trebuie să creeze și să cunoască aspecte cum ar fi cele de
cogniție, de emoționalitate, de comportament și de relaționare.
3. De la început, chiar din prima activitate, trebuie să ne preocupăm pentru
încurajarea subiectului în vederea activităților ce urmează în relația noastră cu el.
4. Trebuie să avem în vedere dezvoltarea abilităților de autocontrol.
5. Trebuie să antrenăm părinții în susținerea activităților pe care le
desfășurăm.
6. Trebuie adoptat un anumit demers în ceea ce privește intervenția
terapeutică. Subiectul trebuie instruit pentru a nu omite sunete, învățarea
subiectului că vorbirea se desfășoară în expir.
Pentru toate aceste principii pe care le urmărim, există o serie de mijloace cum ar
fi:
1. Citirea și scrierea.
2. Dezvoltarea motrică și psihomotrică a aparatului care participă în vorbire.
3. Subiectul trebuie să înțeleagă faptul că relaxarea corpului este normală în
condițiile vorbirii.
4. Intervențiile se pot desfășura pe 4/5 fonduri și anume: vorbirea pe fond
muzical, vorbirea dintr-o perspectivă psihologică (abordarea unui eveniment în
6

care se produce un oarecare tip de trăire emoțională), vorbirea din perspectivă

psihopedagogică (aspect de învățare, deprinderi comportamentale) și pe fondul
psiholingviistic.
Subiectul trebuie să folosească corect sunetele și cuvintele pornind de la cele mai
simple cum ar fi:
A. Morfemele.
B. Cuvinte scurte ce sugerează unități lexicale.
C. Aspecte legate de lexic, cuvinte cu effect afectiv, cu un volum lexical mai mare,
mai controlat.
D. Aspectul sintactic care se referă direct la lungimea și complexitatea cuvintelor.
E. În fine, trebuie să avem în vedere caracterul pragmatic și anume condițiile în
care se desfășoară propriu-zis comunicarea.

Toate acestea fac parte dintr-un apparat de pregătire a subiectului în plan

logopedic, psihologic, comportamental și relațional. Sunt câteva direcții mai des
utilizate cu caracter terapeutic în logopedie: terapia cauzală, terapia
simptomatică, terapia complexă sau terapia cu mai multe dimensiuni. Indiferent
pe ce formă insistăm, trebuie să urmărim câteva obiective care pot îndeplini
cerințele recuperative ale subiecților:
1. Se apelează la ideea de a face în așa fel încât terapia să se centreze pe funcțiile
afectate ale subiectului.
2. Trebuie să folosim terapia prin învățare și recuperare a funcțiilor afectate în
planul intelectual-cognitiv, în planul emoțional-afectiv, în planul motric și
psihomotric, psihocomportamental, în planul comunicațional și în fine în planul
relațional-social.
3. Folosim terapia ocupațională în funcție de vârstă, de subiect și de caracteristici.
Putem folosi: joc și acțiuni distractive, muzica, dansul, desenul și pictura și
activitățile practice.
7

4. Folosim terapia de tip psihoterapeutică. Aceasta vizează planul

comportamental, planul de relaxare, planul ludic și planul sugestiv.

Indifferent pe care obiectiv punem accent, indifferent de situație, trebuie să

îndeplinim 3 recomandări generale în terapia tulburărilrr de ritm și fluență:
1. Principiul intervenției de la simplu la complex.
2. Când bâlbâiala este asociată cu alte tulburări de vorbire se poate respecta
principiul de mai sus, dar mai efficient este vorba despre corectarea
concomitentă.
3. Este importantă terapia familiei, a școlii ce trebuie centrată pe subiect și
climatul psiho-afectiv favorabil.

În fapt, acest lucru se realizează și se subordonează ideii că psihoterapia este

orientată spre familie și pe subiect, ceea ce este benefic, mai ales pentru
tulburările de tip logonevrotic și se poate desfășura individual sau în grup.
Desfășurarea în grup prezintă o serie de beneficii:
1. Subiectul constată faptul că nu numai el are dificultăți în vorbire.
2. Participarea la discuție încurajează vorbirea.
3. Subiectul constată că ceilalți sunt asemănători.

Introducerea unui asemenea subiect într-o activitate de grup se realizează

treptat. Grupul trebuie să prezinte anumite caracteristici: vârsta, condiția
dezvoltării mentale, membrii să aibă o simptomatologie relativ asemănătoare
între ei. Este efficient grupul format din circa 3 subiecți.
După ce se obțin rezultate în ceea ce privește caracteristicile minore ale tulburării
respective, trecem la restabilirea și dezvoltarea obiectivului principal în tulburările
de ritm și fluență și anume al vorbirii ritmice și fluente. Ca mijloace ajutătoare
care vin în sprijinul formelor de terapie enunțate vom folosi:
1. Citirea de imagini.
8

2. Citirea sonoră.
3. Citirea în cor concomitentă și repetată.
4. Asocierea scrisului cu vorbirea.
5. Recitarea de poezii
6. Povestirea pe fond musical sau prin folosirea metronomului
7. Aspectul asocierii vorbirii cu ritmicitatea ritmului respirator.
8. Aspectul comportamental cognitiv nu exclude metodele tradiționale, dar
contribuie la reducerea suferințelor subiectului, duce la învățarea unor
comportamente ce-l ajută în dezvoltarea respiratorie și este centrat pe
înțelegerea informațiilor legate de comportamentul exercitat. Totodată se
realizează în acest context relațiile motrice implicate în vorbire și caracterul
fiziologic al mișcărilor la nivelul organismului. Se realizează înțelegerea emoțiilor
și afectelor, se formează imaginile mentale și dezvoltă atenția și controlul asupra
aspectelor ce se vehiculează în aceste condiții.

Folosirea muzico-terapiei, ritmo-terapiei, psihoterapiei înseamnă apelarea

mijloacelor de susținere a terapiei logopedice. Sunt o serie de etape care intervin
în demersurile recuperative ale tulburărilor de ritm și fluență.
A. Demostene s-a centrat pe activitatea motrică concomitent cu exercitarea
vorbirii.
B. Froschel folosește în principal procedeul masticației. Mai exact, subiectul
execute aceleași mișcări ca în cazul masticației alimentului indicat de logoped și în
același timp emite cuvinte și propoziții indicate de logoped la început după
modelul masticației respective.
C. Alți autori folosesc vorbirea în zgomot și mai ales vorbirea pe fond muzical sau
în timpul unei activități ca modalitate de scoatere a subiectului din centrarea pe
vorbire.
D. Procedeul folosit de Shiling numit jocul curative logopedic sugerează subiecților
printr-un joc anumite acțiuni pe care le desfășoară personajele și ei trebuie să
9

imite aceleași comportamente și cuvinte, exclamații în parallel cu trecerea bruscă

într-o vorbire de tipul construirii în fraze și propoziții legate de acțiune.

Vlasova, o autoare rusă folosește următoarele etape:

1. Pronunțarea cuvintelor.
2. Exersarea pronunțării în propoziții simple și apoi în propoziții dezvoltate.
3. Recitarea în poezii.
4. Povestirea.
5. Narația.
Pe toată durata acestora folosește jocul, citirea de imagini, vorbirea în cor,
cântatul, citirea pe sintagme.

Tvatsev merge pe ideea etapizării intervențiilor terapeutice și anume examinarea,

discuția, înviorarea, emiterea vocalelor pe un ton cântat, cântece în cor și
pronunțarea lor corectă, gimnastica articulatorie în vorbirea ritmică, vorbirea
concomitentă, vorbirea reflectată și vorbirea independentă în ritm natural.

Etapizare Verza:
1. Exerciții de respirație corectă legate de sex și producerea vorbirii.
2. Exerciții de vorbire în timpul respirației concomitent cu executarea unor
mișcări.
3. Emiterea sunetelor și a cuvintelor monosilabice la care subiectul are dificultăți.
4. Vorbirea concomitentă.
5. Vorbirea reflectată.
6. Vorbirea independentă.
10

Intervenția timpurie este foarte importantă, mai ales pentru că majoritatea

tulburărilor se manifestă de la 3/4 ani. Totuși, dispar unele dificultăți de acest gen
ca urmare a educării în anumite condiții, chiar și în școală. Terapia relaxării nu
trebuie să lipsească. Unii autori rămân la ideea că bâlbâiala se diminuează 50-80%
când subiecții respectivi vorbesc singuri și până la 90% când vorbesc în cor, cântat,
vorbirea prelungită și vorbirea în șoaptă.
Diagnoza diferențială se face în etapa a doua a intervenției. Se finalizează prin
dezvoltarea capacității de vorbire, fluență și în urma emiterii unei prognoze de
scurtă sau lungă durată. Scurtă durată=subiectul nu este sufficient de abilitat în
vorbirea curentă. Lungă durată=subiectul a fost corectat în totalitate.

Tulburările de voce

Funcție și disfuncție în producerea vocii

În cadrul tulburărilor de limbaj este o activitate care a influențat toți oamenii de

cultură, dar în mod deosebit vocea a produs asupra ascultătorilor un impact mai
mare care a determinat aprecierea vocii din mai multe puncta de vedere. Deși
sunt preocupări insistente din partea specialiștilor (medici, logopezi, psihologi,
pedagogi) care au avut preocupări din toate aceste ramuri. Trebuie să precizăm că
progresele care s-au făcut în studiul vocii nu au fost pe măsura preocupărilor
respective. S-au produs multe cunoștințe în a doua jumătate a secolului XIX și-n
11

prima jumătate a secolului XX. Această perioadă a fost mai deosebită și s-au
produs progrese semnificative, dar totuși încă se simte nevoia în mod deosebit de
a se preciza unele aspect cu privier la voce. În aceste două jumătăți, interesul
pentru voce a crescut fiindcă foarte multe personae (precum de opera, actori,
profesori și chiar și militarii de carieră) au prezentat tulburări de voce.
Remarcăm ideea marelui filosof, Aristotel prezentată în „Deanima” potrivit căreia
implicarea factorului psihologic în producerea vocii este una foarte mare. Este
celebră afirmația lui Piaget: „Vocea este oglinda sufletului”. Înseamnă că, după
modul în care vorbește o persoană, indifferent de vârstă, prezintă unele informații
pentru ascultători precum vârsta, genul, nivelul de cultură, dispoziția emoțională.
Vocea este produsă de sunete prin conlucrarea diferitelor componente ale
aparatului fonoarticulator. Unele componente sunt în primul rând responsabile de
producerea vocii. Există 3 componente: laringele, aparatul respirator și
componentele bucale.
Tulburările vocii determinate atât de patologia unor organe, cât și de factorii
psihologici și de mediu au dus la constituirea unui nou domeniu științific,
foniatria. Albert Gutsman pune bazele foniatriei și publică o carte despre
tulburările de voce, dar și despre bâlbâială. Evenimentele s-au petrecut în 1879.
Studiile sale sunt continuate de fiul său, Herman Gutsman care a reușit să
contureze un domeniu stabil pentru modul în care este necesară cercetarea.
Studiile respective au fost continuate prin modul în care s-au diferențiat unii
autori din perspectiva domeniului din care provin și anume de către laringologii
Nadolevski, Zeman, Shiling care au dat studiilor o orientare medical.
În același timp apare o reacție opusă față de această orientare medical, orientarea
introdusă de Froskel care este cunoscut prin orientarea cercetării psihologice a
Școlii de la Viena.
În 1920, Iugo Ștern a dat denumirea de foniatrie unei discipline ce se ocupă
exclusive de tulburările de voce, dar în relație cu celelalte tulburări de vorbire.
Froskel este cel care sesizează interesul acestuia pentru logopedie, iar la primul
congress de la Viena din 1942 inventariază o serie de aspect commune
tulburărilor de voce cu celelalte tulburări de vorbire.
12

Fonația are caracteristici specific umane cum ar fi calitatea ei, elementele

funcționale care duc la realizarea ei. Suflul respirator provoacă mișcările laringelui
și al formațiunilor bucale sub controlul centrului nervos. Sunetele sunt cele care
dau vocea. Se produc în laringe prin vibrarea corzilor vocale sub presiunea aerului
pulmonar. În cavitatea bucală are loc rezonanța sunetelor și se reglează nu numai
calitatea acestora, dar și alte aspect precum înălțimea, intensitatea. La nivelul
cavității bucale are loc rezonanța acestor sunete. Sunt sunete simple și pe baza lor
se ajunge la sunete complexe. Acestea au o serie de însușiri: intensitatea,
înălțimea și timbrul.
Toate sunetele se impart în două categorii: armonice și dizarmonice. Deși vorbirea
este un atribut al aparatului fonator sub controlul organului cerebral, capătă și
caracteristici și sub influența altor factori: psihologici, de mediu, educaționali. La
realizarea vocii participă 3 formațiuni:
1. Formațiunea energetică=mecanismul fonator activat de mișcările produse
de aerul inspirat și apoi expirat prin plămâni, pe baza contracțiilor
musculare, abdominale și intercostale.
2. Formațiunea generatoare ce cuprinde glota și corzile vocale și care
realizează vibrațiile sonore.
3. Formațiunea rezonatoare formată din vestibulul laringian, din faringe,
cavitatea bucală și cavitatea nazală ce dau caracteristici distincte ale vocii.
Această formațiune individualizează vocea.
Sunetul diferă și el în funcție de vârstă, dar capătă caracteristici individuale.
Această individualizare se formează și se desăvârșește după adolescență.
Turnat (1961) raportează activitatea vocală la tulburările neuromusculare
ale vocii și elaborează 3 legi pentru producerea sunetului:
1. Legea funcționării unitare a organelor fonatoare, atât pentru vocea
vorbită, cât și pentru cea cântată.
2. Legea unității în funcționalitatea organelor fonatoare și starea de
sănătate generală, iar când subiectul conștientizează că este ceva în
neregulă cu starea sa, vocea se perturbă.
3. Legea exprimării relației nemijlocite între ureche, centrii auditiv centrali
și manifestarea vocală. Acest lucru semnifică legătura direct dintre
recepția auditivă, factorii ereditari, factorii educaționali, factorii
endocrine, antrenamentul și experiența subiectului pentru a-și regla
13

controlul central asupra expresiei și calităților sunetelor manifestate prin

timbru, intensitate, înălțime. Orice perturbare a celor 3 factori
presupune o patologie vocală.
Pentru explicarea fonației, în timp au fost elaborate mai multe teorii, dar
știința modernă adaugă explicații noi. Se remarcă în mod deosebit
Ștefan Gârdea, Marcela Pitiș, Gabriel Cotul, iar mai recent C.I. Bogdan.
Acesta se afirmă prin idei originale în explicarea mecanismelor actului
fonator și a condițiilor normale în raport de patologia respectivă a
actului fonator. C.I. Bogdan arată că la producerea vocii participă 4
factori:
1. Presiunea subglotică, menită să deschidă glota prin presiunea ei.
2. Elasticitatea corzilor vocale care se închid prin închiderea glutei sub
efectul de recul.
3. Mobilitatea mucoasei corzilor vocale.
4. Efectul legii lui Bernolli.
Presiunea subglotică are loc prin funcționarea cavității subglotice ce
permite circuitul aerului expirat între gloat și trahee, și când
presiunea este suficientă, acționează cu putere de corzile vocale,
declanșând vocea.
Prin deschiderea glutei are loc vibrarea corzilor vocale, astfel
realizându-se vocea. Elasticitatea corzilor vocale depinde de structura
anatomo-fiziologică. Presiunea subglotică îndepărtează corzile vocale
și când aceasta scade, ele revin la poziția inițială. Mișcările corzilor
vocale se produc după principiul porției de recul. Mobilitatea
mucoasei corzilor vocale contribuie la realizarea vibrațiilor specific
sunetului vocal. Undele de la nivelul corzilor vocale produc în joss sau
în sus mișcări, iar rapiditatea depinde de mobilitatea mucoasei.
Efectul legii Bernulli se bazează pe observația că orice fluid care curge
printr-un tub comprimat pe o anumită porțiune facilitează scurgerea
mai rapidă și scade viteza atunci când tubul este deschis mai larg. La
fel se produce și-n zona glutei, prin efectul de comprimare a corzilor
vocale ca urmare a jetului de aer. Efectul Bernulli acționează la
închiderea jetului de aer sau deschiderea lui, dar și la închiderea
glutei în funcție de mobilitatea corzilor vocale.
14

Sunetele sunt armonice sau dizarmonice și au 3 caracteristici: tăria,

înălțimea și timbrul. De aici rezultă că cele 3 caracteristici diferențiază
un individ de altul și pot contribui la aprecierea pozitivă sau negative
a vocii. Ca effect, vocea se produce prin formarea undei glotice, prin
presiunea aerului, prin declanșarea sau oprirea aerului. Fluxul de aer
este întrerupt ritmic prin mișcările corzilor vocale. La nivelul tractului
vocal, undele generate de laringe sunt complexe, sunt mai mari și
sunt formate din tonuri armonice. Sunetele de la nivel glotic
determină mai multe frecvențe, iar tractul vocal are rol de filtru și de
amplificator pentru unele fracțiuni în timp, dar el le poate și
estompa. Frecvențele joase constituie tonul fundamental, iar
celelalte tonul armonicii.
Vibrațiile acustice ce se produc prin mișcări oscilatorii au o frecvență
mai mare de 16 hz și generează sunete audibile. Calitatea
frecvențelor va fi percepută ca înălțime a sunetelor, amplitudinea ca
intensitate, iar forma spectrală ca timbre. Corzile foarte scurte și
groase duc la sunete joase, când sunt lungi și subțiri la sunete înalte.
Vocea depinde și de sex. Astfel, vocea de bărbat se produce în două
registre: de piept și falsetto. Cea de femeie în 3 registre: de piept, de
cap și mijlociu mixt. La bărbat, vocea de piept se produce pe
frecvențe joase, cea de falseto pe frecvențe înalte și se racordează
între 200 și 350 hz. Prin suprapunerea celor două registre se produce
această racordare la numărul de hz. La femei, vocea se produce în
registrul de piept și mijlociu de la 400 hz și de la 600 hz pentru vocea
de cap. Ca urmare, aparatul auditiv, prin căile sale de proiecție, atât
pentru sunetele simple, cât și cele complexe, dar și pentru zgomote și
pocnituri când ele sunt percepute ca senzații obișnuite sau
dureroase. Undele sonore din aer cu o frecvență cuprinsă între 16 și
20000 ciclii pe secundă se caracterizează prin lungime, frecvență,
viteză de propagare.
În concluzie, din perspectiva fiziologică și psihologică, sunetul vocal dispune de
două elemente de bază:
1. Sunetul fundamental (intensitate, înălțime și durată).
15

2. Sunetele armonice (înălțime, intensitate și timbru). De aici rezultă cele două

procese complexe, audiția și fonația.
Vocea umană se realizează prin sunete complexe, fapt care denotă că ea
poate produce mai multe sunete simple. Sunetele armonice derivă din
primele sunete. În mediu sunt 30 de sunete armonice, dar când sunt mai
multe vorbirea este mai colorată, mai caldă, mai timbrată. Amplitudinea
vibrațiilor se măsoară în decibeli. Acest decibel are un prag minim și unul
maxim, iar dacă sunetul se percepe peste devine dureros. Înălțimea sau
frecvența se măsoară prin vibrații pe secundă în hz. Sunt două categorii de
vibrații: rapide (care echivalează cu sunetele înalte sau acute) și lente (care
echivalează cu sunete grave sau joase). La unul normal se percep sunete
cuprinse între 16 și 18000 hz. Sub pragul 16 hz sunt infrasunetele, iar peste
18000 sunt ultrasunetele. Până la 1000 hz sunt sunetele grave, iar peste
1000 sunetele acute. Când frecvența acestor sunete se dublează, se intră în
zona audibilă în care putem remarca prezența a 10 octave, unele fiind
armonice, iar altele dizarmonice.

Etiologia și simptomatologia tulburărilor de voce

Există unele tulburări de voce considerate mai de grabă insuficiențe ale vocii
premergătoare tulburărilor propriu-zise. Cele mai multe raportări în tulburările de
voce se fac la etiologie. Ea este foarte importantă, întrucât pe baza cunoașterii
16

etiologiei putem împărți aceste tulburări în mai multe etape de desfășurare,

forme, aspecte simptomatologice.

Fonația se referă la conlucrarea întregului aparat fonoarticulator pentru a

produce consoane și vocale cu un anumit accent și o anumită intensitate. În acest
caz, avem în vedere o simptomatologie bazată pe dereglările intensității vocii și a
accentului. Vocea prezintă 4 caracteristici de bază:
1. Înălțimea=registrul vocal înalt sau grav.
2. Intensitatea. Poate fi mai mare sau mai scăzută.
3. Flexibilitatea. Prezintă informații cu privire la vocea colorată sau monotonă.
4. Sustenabilitatea. Prezintă caracterul de unicitate a vocii.
Vocea diferă în funcție de structura aparatului fonator și se manifestă în raport de
structura organică, de funcționalitatea organului respectiv, în raport de profesie,
în raport de sex, vârstă, educație, de influența genetică, dar și de influența de
mediu. Vocea poate prezenta caracteristici neplăcute în această etapă: vocea
respirată, suflată, o voce slabă, monotonă, dar și o voce astenică cu un efect
sunbru, voce metalică, nazală, tremurată. Sunt forme premergătoare unor
tulburări propriu-zise.

Tulburările de voce pot afecta oricare componentă a calității fonației precum

intensitatea, durata, rezonanța, volumul, amplitudinea, tonalitatea, timbrul și în
formele foarte grave și alte componente. Vorbim de fapt de o dimensiune a
tulburărilor de voce. Fiecare tulburare se manifestă pe o întindere mai mare sau
mai puțină pe orizontală, cât și pe o întindere mai mare sau mai scurtă pe
verticală. Dimensiunea tulburărilor de voce depinde de următorii factori:
gravitatea tulburării de voce, etiologia implicată, starea de sănătate generală și
mai ales starea de sănătate a organelor fonatorii, vârsta și profesia.
Când tulburarea de voce se asociază cu alte tulburări de limbaj, chiar și cu cele de
pronunție, tulburările de voce se amplifică. Totuși, în literatura de specialitate
sunt multe dispute cu privire la aprecierea tulburărilor de voce, dar și a
17

terminologiei folosite. O clasificare a tulburărilor de voce se poate face în funcție

de etiologie, de simptomatologie și de impactul asupra personalității și
comportamentului. Această clasificare are în vedere etiologia celor 3 factori
implicați: organici, funcționali, psihogeni la care adăugăm simptomatologia.
Tulburările de voce se produc ca și celelalte tulburări de limbaj de la simplu la
complex, dar aici, în mod deosebit, pot debuta și insinuăs, adică pot apărea cu o
tulburare mare de la început. Spre exemplu, aceasta se poate întâmpla în cazul
mutației vocii. Acest fenomen se petrece în deosebi în pubertate, în
preșcolaritate, dar și în vârstele înaintate.
În pubertate, modificările morfofuncționale sunte legate și de secreția hormonilor
sexuali: androgeni la băieți și exterogeni la fete. Prin această mutație, vocea
devine nesigură, cu aspect de asprime, se schimbă deseori intensitatea.
La preșcolar, fenomenul principal este acela că vocea este suprasolicitată.
Și la maturitate are loc mutația vocii la multe persoane când se menține alternativ
vocea infantilă cu vocea adultă, dar schimbarea este mai evidentă la bătrânețe
prin scăderea intensității și a inconsistenței timbrului. Sistemul endocrin are și el
un rol important în producerea vocii prin excesul sau scăderea hormonilor sexuali.

Clasificarea propriu-zisă a tulburărilor de voce

Se desfășoară după următoarele criterii:

1. Criteriul localizării structurale și funcționale. Avem următoarele tulburări:
laringofoniile și rinofoniile (deschise sau închise).
2. După criteriul etiologic și al timpului de apariție. Mai multe forme: congenitale,
dobândite, traumatice, inflamatorii, funcționale, hiperchinetice, hipochinetice,
vocea eunucilor, vocea pe bază de hipoacuzie, vocea pe bază de hiperchineție,
vocea transsexualilor și vocea bazată pe abuzul acesteia.
3. Criteriul simptomatologic. Următoarele tulburări: fonastenia, microfonia,
macrofonia, stridența vocală, vocea răgușită, vocea gravă, vocea inspirată, vocea
nazală, vocea eunucoidală, mutația patologică a vocii, disfonia și afonia.
18

4. Criteriul psihoneurologic. Ca urmare a manifestărilor mai mult sau mai puțin

secundare, toate tulburările pot fi încadrate în această categorie. Ne referim la
disfonia psihogenă, disfonia isterică, disfonia spastică și într-o anumită măsură la
toate celelalte tulburări.

Caracteristicile celor mai frecvente tulburări de voce:

A. Vocea răgușită. Se manifestă prin asprime, neclaritate. Este incompletă și
spartă, iar sonorizarea pierde din intensitate. Are loc o schimbare bruscă și rapidă
a frecvenței sunetului. Mai este afectată expresivitatea muzicală și forța vocii
pentru că este slabă și apar neregularități în rostirea sunetului de tipul hipotonic
sau hipochinetic. În principiu, vocea răgușită este temporală, dar poate deveni și
cronică. Sunt cauze precum cele organice și mai rar cele funcționale: lezarea
corzilor vocale, cancerul corzilor vocale, polipii corzilor vocale.
B. Vocea nazală (voce nazonantă). Apare frecvent la deficienții de auz și se
agravează în funcție de deficiența respectivă. Vocea este slabă, cu diminuarea
armonicilor acute, astfel încât suferă timbrul, înălțimea, intensitatea și intonația.
Vocea devine monotonă, aspră, tensionată, guturală, aritmică și oscilează între
stridență și suflul slab. O astfel de tulburare apare și în vocea rigidă, încordată,
datorită tensiunii emoționale.
C. Vocea stridentă, aspră. Apare la hipoacuzici, dar și la normalii care manifestă o
voce „de cap” când semnalele se rostesc într-un registru înalt. În genere, vocea
scade în această situație și-și pierde calitățile normale. Cauze: lipsa de
sincronizare a închiderii și deschiderii corzilor vocale, abuzul vocal, nodulii vocali,
hipotonia musculară, tulburările de ordin psihogen.
D. Vocea inspirată. Poate fi cuprinsă și în conceptul de voce suflată. Nu se reduce
numai la vocea de tip inspirat, ci cuprinde și excesul de aer în timpul fonației care
se pierde pe parcurs ducând la emiterea unor sunete greu de deslușit. Se
agravează în timpul stresului psihic, în timpul asocierii cu alte tulburări de limbaj și
mai ales cu cele de ritm și fluență.
E. Microfonia și macrofonia. Exprimă o voce exagerată, puternică și respectiv o
voce cu intensitate redusă ce apare pe bază de obișnuință sau pe bază de control
acustic insuficient. Ambele forme se pot asocia cu o dezvoltare intensă a
19

aparatului fonator sau cu o scădere a auzului și creșterea secreției de hormoni

sexuali cu suprasolicitarea și impunerea în fața altora, cu slăbirea celor de mai sus
pe un fond de depresie, de anxietate, de timiditate.
F. Fonastenia. Apare pe bază de stres psihic, pe bază de emotivitate crescută, de
teamă, de abuzul vocii, de prezența polipilor, de prezența amigdalitei. Apare
frecvent la preșcolari datorită abuzului de voce și în cazul acesta putem vorbi de
pseudofonastenie. Acest fenomen are și o frecvență mai mare la sexul feminin
care au tendința spre stările istericale. Aici vorbirea pierde din intensitate, timbrul
devine dezagreabil, iar inflexiunile verbale se manifestă sub forme grave sau
înalte.
G. Disfoniile. Cuprind întreaga gamă de tulburări vocale și ele se împart în
organice și funcționale, dar departajarea lor este dificilă atât din punct de vedere
simptomatologic, cât și etiologic. Ca urmare acestui fapt se mai pot numi disfemii
generale. La acești factori se adaugă și factorii psihogeni (trauma și stresul în
deosebi( care agravează tulburările vocale pe direcția unei vorbiri „sparte”.
De cele mai multe ori, disfonia debutează cu o voce răgușită sau stridentă ce se
poate accentua din punct de vedere psihic prin tensiunea din aparatul fonator și
când subiectul este conștient de dificultățile sale, dar nu le poate stăpâni prin
mecanismele pe care le are și care stau la baza compensării. Drept urmare,
disfonia capătă un caracter hiperfuncțional sau hipofuncțional. La acești subiecți
se poate instala starea de depresie și anxietate care orientează traectoria
tulburării spre hipofuncționalitate, iar în starea nervoasă se ajunge la disfonie
hiperfuncțională.
Când apar modificări organice (cum sunt nodulii corzilor vocale, polipii,
inflamațiile, laringitele, traumatismele și altele), disfoniile devin mai grave. Ca
atare, la baza lor sunt și factori organici și psihologici pe lângă cei funcționali.
Oricare dintre aceștia întrețin disfoniile, dar în mod deosebit sunt: stresul
profesional, stresul psihic, oboseala fizică și intelectuală, ciclul menstrual sau
andropauza, faringita, amigdalita, afecțiunile endocrine, fumatul, consumul de
alcol, intoxicațiile cu substanțe chimice, deficitul de auz, boala psihică în general,
leziunile corticale și neuronale, etc.
Așadar, pe lângă disfonia funcțională avem disfonia organică și disfonia psihogenă
(numită și spastică sau isterică). În acest caz este mai greu să departajăm disfonia
20

funcțională de disfonia psihogenă, fiindcă sunt multe aspecte simptomatologice

comune cum ar fi:
- dificultățile de respirație odată cu trăirea senzației de dificultate a respirației;
- poziționarea incorectă în timpul vorbirii a gâtului și corpului;
- prezența de blocaje la nivel respirator și fonator;
- nazalizarea vocii și scăderea intensității;
- prezența spasmelor și blocajelor la nivelul laringelui și a corzilor vocale;
- vorbirea în timpul inspirului;
- apariția tremurului vocal;
- prezența de spasme și blocaje la nivel vocal.
Disfoniile funcționale sunt mai frecvente la femei în raport cu bărbații. La copii
situația este inversă, dar vârsta cea mai afectată este între 22 și 50 de ani.
Ponderea mai mare este între 33 și 34 de ani.
În concluzie, în disfonie se perturbă toate elementele vocii (precum timbrul în
special, înălțimea, intensitatea, volumul și amplitudinea). Tulburările vocii vorbite
duc la disfonii, iar tulburările vocii cântate duc la disodii.
Disodiile sunt provocate de aceleași cauze, dar sunt mai legate de efortul vocal,
de stres, de trac, de anxietate, de tensiuni, de conflicte și altele.
Disfoniile și disodiile pot fi considerate tulburări parțiale ale fonației.
H. Afonia. Este o tulburare totală a vocii în care predomină procesele inflamatorii,
paraliziile, nevrozele, isteria, malformațiile, bolile grave ale aparatului fonator.

Așadar, la baza tulburărilor de voce stau tulburări ale funcției vocale produse prin
deficiențe motrice ale organelor fonatoare ca urmare a efectului vocal sau a
hiperchineziei ori a slăbiciunii vocale sau a fenomenului de hipochinezie. În acest
context se remarcă următoarele aspecte:
1. Malformații ale organelor fonatoare. Pot fi la nivelul laringelui, a foselor nazale
sau la nivelul vălului palatin.
21

2. Afecțiuni ale sistemului nervos central periferic cum sunt sechele de encefalită,
paralizii cerebrale.
3. Tulburări ale activității psihice, motrice: emotivitate, trac, hiper sau
hipochinezie.
4. Deficiențe de control auditiv.
5. Unele maladii generale: TBC, febra tifoidă, gripa.
6. Afecțiuni endocrine.
7. Afecțiuni inflamatorii ale laringelui.
8. Tulburări de origine genitală.
9. Anomaliile de vibrație a corzilor vocale.
10. Nodulii corzilor vocale ce sunt umflături mici, ascuțite sau rotunde. Pot fi
plasați pe o singură parte a corzilor vocale sau pe ambele părți.
11. Asimetria laringelui=inegalitatea lungimii corzilor vocale. Se corelează cu
asimetria feței, a poziției nasului și determină așa numita răgușeală înăscută.

Tulburările de voce la extremele de vârstă

22

Sunt caracteristici puțin diferite (nu atât ca formă, dar mai ales din punct de
vedere al conținutului). La vârstele de extremă se produc modificări ale vocii
firești pentru că se schimbă din punct de vedere funcțional și organic conținutul
organelor fonatorii.
În copilărie și bătrânețe, tulburările de voce au frecvență mai mare decât cele
obișnuite, din cauza fragilității aparatului fonator. Sunt antrenamente care pot
grăbi fenomenul de consolidare funcțională și organică. Antrenamentul redus în
copilărie este și el „vinovat”. Acest lucru este valabil și în bătrânețe când subiectul
nu participă activ la vorbire.

Tulburările de voce în copilărie

Laringele copilului încă de la naștere este plasat în sus și anterior, iar odată cu
înaintarea în vârstă coboară mai jos și vine mai în față. Hidoidul se întărește și
corzile vocale cresc ca lungime, iar celelalte elemente legate de laringe cum ar fi
glota tind să crească, mai ales în pubertate, de unde și mutația vocii care se
realizează brusc sau lent, apropiindu-se de vârsta adultă. Și aici poate interveni
fenomenul de oboseală pentru că și în copilărie și pubertate, laringele și corzile
vocale sunt suprasolicitate. Unele caracteristici patologice (precum tulburările
organice ale laringelui) îngreunează fonația și realizarea vorbirii în general. În
momentul când apar și alte tulburări, tulburările de fonație sse amplifică. Dacă se
adaugă și factori negativi (cum ar fi abuzul vocal, factorii psihologici), dificultățile
se agravează. S-a constatatr că din punct de vedere al frecvenței, tulburările de
voce sunt mai active în perioadele mici de vârstă. Vârful de creștere este între 5 și
6 ani când vocea este mai solicitată. Din punct de vedere simtomatologic, , în
copilărie și mai ales în pubertate vocea oscilează între o înălțime coborâtă și una
ridicată, între intensitatea slabă și intensitatea tare, între un timbru aspru și un
timbru voalat, însoțite de modificări de respirație și de emittere a sunetelor în
mod corect. Astfel pot apărea disfoniile și respectiv disoniile. Disfoniile pot debuta
odată cu răgușeala prin înăsprirea vocii, iar la agravarea ei devine voalată, spartă,
stinsă, bitonală și voce de falset.. În copilărie riscul de apariție a tulburărilor este
mai mare ca la adult deoarece pe lângă cauzele organice și funcționale apar și
factori ce țin de suprasolicitare, dar și de structura psihică a copilului
caracteristică mai ales în cazul celor mai inhibați, depresivi, cei cu traume afective.
23

În cazul acesta debutează cu o voce monotonă și cu o voce care oscilează frecvent

de la o perioadă de timp la alta și care este de obicei însoțită de tulburări de
vorbire și care se structurează pe scheletul disfoniei. Mai frecventă este disfonia
funcțională de tip hiperchinetic. Este mai prezentă la copiii activi, cu respirație
întreruptă, cu sincope în vorbire, când aceasta devine dogită, guturală, etc. Și prin
imitație se pot instala tulburări de voce sau se pot întreține cele deja prezente. În
pubertate se produce destul de frecvent fenomenul caracteristic micii copilării,
dar cele mai spectaculoase modificări de voce sunt legate de faptul că pot deveni
patologice, când perioadele de tranziție se prelungesc prea mult și când emisia
devine acută sau gravă, cu timbru dezagreabil. Formele mutației patologice sunt:
1. Voce enucoidală, când predomină falsetul și vocea infantilă. Laringele este
normal dezvoltat, dar cu o vârstă care semnifică creșterea prea rapidă în
pubertate și predomină sunetele joase ce-l influențează psihic negativ pe
adolescent. Astfel, se păstrează emisia subțire cu laringe dezvoltat peste vârsta
respectivă. Vocea enucoidală se deosebește de vocea eunucilor la care laringele
rămâne nedezvoltat din cauza castrării.
2. Vocea de falset răgușită, subțire și schimbătoare.
3. Schimbarea vocii la o vârstă prea mică (cum este vârsta de 7 ani) produce
dereglări psihice și vocale.
4. Schimbarea vocii la o vârstă tardivă duce la efecte similare. Vocea diferă și în
raport de sex. La femei vocea este legată direct de funcțiile sexuale. Virilizarea
este urmată de defiminizare. Și folosirea anticoncepționalelor duce treptat la
masculinizarea vocii. Secreția anormală de hormoni influențează vocea atât la
bărbați cât și la femei, dar nu trebuie neglijat faptul că în cadrul etiologiei
tulburărilor de voce putem descoperi că sunt anumite structuri care determină
deficiența mintală și acelea sunt și cele care pot influența vocea subiectului. De
altfel, vocea la deficienții mintali poartă niște caracteristici generale și se
caracterizează printr-o vorbire guturală, dezagreabilă.

Tulburările de voce la vârstele înaintate

Asemănător pubertății, și la bătrânețe se produc transformări pe toate
coordonatele dezvoltării: organice, fiziologice, endocriniologice, neurologice,
24

psihologice care influențează vocea și laringele. Astfel se produc tulburări de voce

cu dominante organice sau funcționale în funcție de componenta afectată. Aceste
tulburări depind de starea individului, de condițiile de mediu, de mediul de viață,
de bolile care sunt mai frecvente, chiar de calitatea vieții și nu în ultimul rând, de
rezistența la factorii psihologici stresanți, la factorii care țin de înaintarea în
vârstă.
La vârstnici sunt 3 forme ale evoluției generale:
1. Evoluția pozitivă, când pierderile și transformările care se produc nu afecteazză
semnificativ activitatea psihică și când există din punct de vedere compensativ
posibilitatea ca aceste aspecte să nu fie trăite ca șoc, iar cunoștințele și experiența
vârstnicului să-l ajute să depășească situațiile critice.
2. Evoluție de stagnare. Se produce un platou al activității. Nu sunt nici progrese,
nici regrese, iar sănătatea și funcționalitatea rămân relativ stabile și cu un tonus
bun.
3. Evoluția în regres, când se produce involuție pe toate componentele organice și
funcționale, iar dpdv psihic se trăiește dramatic, ceea ce amplifică degradarea,
degenerarea și reducerea apetitului pentru activitate.
Pe fondul îmbătrânirii se produce un proces biologic și psihic în care activează o
serie de cauze care determină tulburările de voce precum:
1. Oboseala vocală ce conduce la scăderea intensității vocale, tonalitate neclară,
iar timbrul variază frecvent.
2. Emoțiile puternice. Sunt prezente la fel ca și șocul, stresul și ele conduc la
dificultăți de coordonare ale activității elementelor ce participă în fonație cum ar
fi vorbirea neclară, vorbirea tremurată, diminuată, întreruptă, pierdută și afonică.
3. Modificări laringiene prin osificarea cartilagelor ce continuă până la circa 65 de
ani. La bărbați osificarea se produce mai repede decât la femei și în felul acesta
vorbirea scade, devine mai fluctuantă, întreruptă și poate să manifeste fenomenul
de microfonie.
4. Apar diferențe de structură și funcționare în funcție de sex în favoarea femeilor.
25

5. Se produce treptat o atrofie musculară a laringelui, ceea ce determină în planul

vorbirii creșterea în înălțime a vocii. Subiectul devine conștient și face efort de
revenire la normalitate, ceea ce obosește laringele, astfel încât duce și la mai
multe dificultăți în fonație.
6. Tulburările de ordine neurologică. Au un impact direct asupra tuturor
componentelor fonației.
Dat fiind aceste situații, tulburările de voce îmbracă următoarele forme:
1. Tremurul vocii și oscilațiile ei.
2. Scade intensitatea vocii până la vorbirea în șoaptă.
3. Crește înălțimea vocii la bărbați și scade la femei.
4. Creșterea frecvenței fundamentale a vocii la bărbați și scăderea ei la femei.
5. Accentuarea disfluenței și disonanței vocii prin coborârea și alternanța rapidă,
frecventă a tonului.
6. Îngroșarea vocii la femei și reducerea gravității acesteia la bărbați.
7. Adoptarea de timbru vocal caracteristic ce se manifestă prin asprime, stridență,
pierdere și coborâre.
8. Diminuarea expresivității vocii.
9. Disfoniile se extind frecvent în aceste situații.

Terapia tulburărilor de voce

Majoritatea autorilor consideră insuficiente aceste metode pentru tulburările de

voce și în mod special a disfoniilor care sunt mai frecvente și se corectează mai
greu. Nu există un punct comun pentru terapia tulburărilor de voce și se
consideră că intuiția logopedului este creatoare, necesară și eficientă. Din acest
motiv, Rid (1980) spune că „terapia vocală este artă sau știință”.
Putem desprinde 3 criterii care ne permit aprecierea tulburărilor de voce:
26

1. Principiul de a-l învăța pe subiect să vorbească fără efort, să sincronizeze prin

dozarea efortului și adaptarea la caracteristicile efortului, la timbru, intensitate și
registru vocal.
2. Principiul identificării și eliminării obiceiurilor respiratorii și fonatorii
neadecvate.
3. Principiul de ordin psihologic, ceea ce înseamnă reducerea neîncredereii în
capacitățile proprii, fapt ce poate contribui la plasarea dpdv psihic în starea de
confort și de depășire a dificultăților.

De la aceste principii, orice formă de terapie trebuie adaptată la particularitățile

subiectului și la tipul de tulburare. De preferat ca activitatea să se facă individual
și cu o durată de circa 15 min și minim 3 ori pe săptămână. Terapia nu se limitează
la educarea calităților vocale, dar și la sistemul respirator și articulator care este
determinant în normalitatea fonației. Colaborarea cu medicul este foarte
eficienntă și necesară, mai ales când sunt disfuncții hormonale, infecții ale
sângelui, sângerări la nivelul nodulilor, a polipilor și a corzilor vocale. Se pot folosi
exerciții care încep cu cuvinte și vocale vorbite lent și ritmic, efectuate odată cu
adoptarea căscatului și a exercițiilor generale. Dintre cele mai importante metode
amintim:
1. Metoda relaxării. Este folosită frecvent în terapia oricărei logopatii. Relaxarea
trebuie extinsă atât la nivelul subiectului pentru diminuarea efortului, cât și la
nivelul aparatului fonoartticulator pentru a putea ajunge la antrenarea tuturor
componentelor psihomotrice cu efort echilibrat în înscrierea subiectului pe linia
conservării stărilor de sănătate și igienă vocală. Se folosesc frecvent elementele
de bază ale antrenamentului autogen al lui Shultz, Trebuie aplicat pe etape. Prima
etapă începe cu introducerea stării de relaxare fizică și psihică în poziție culcată și
cu ochii deschiși, când i se sugerează să fie calm și liniștit. Ulterior se va introduce
starea de greutate a unui element fizic: mână, picior, pentru a realiza începerea
unei relaxări cât mai extinsă. În a doua etapă se urmărește introducerea în
realitate a senzației de căldură prin autosugestie care să activeze circulația
sanguină prin trăirea încălzirii fiecărei părți organice. În etapele următoare, prin
acțiuni similare se urmărește introducerea ritmului respirator și a bătăilor inimii.
27

2. Metoda iacobsan. Este o completare a metodei Shultz prin care se introduce

ideea controlului conștient a mișcărilor musculare și a diferitelor segmente ale
corpului. Se obține în felul acesta demontarea rigidității și creșterea relaxării,
introducerea echilibrului între funcționalitatea psihică și cea organică. Se continuă
un timp raportat la nevoile subiectului.
3. Tehnica corectării și realizării funcției respiratorii. Vizează 3 aspecte
fundamentale: adaptarea respirației la caracteristicile de sex, întărirea relaxării și
a introducerii vorbirii în expir, obișnuirea să adopte un efort lejer pentru a vorbi
prin energia respiratorie și psihomotorie, să folosească metodele enunțate ca
fiind metode generale.
4. Tehnica mestecatului. Este utilă pentru dezvoltarea mobilității mușchilor feței,
mandibulei. Se va mesteca ritmic și rar, alternativ cu gura închisă și deschisă
alimente dure sau moi, cele ce provoacă salivație sau încleștarea maxilarului, se
mai pot folosi exerciții ce se desfășoară înafara fonației sau concomitent cu
emiterea de sunete, exclamații și chiar cuvinte.
5. Metoda sincronizării poziției gâtului și capului cu cea a corpului. În cazul acesta,
și respirația se reglează și contribuie practic la diminuarea unor perturbări ale
celulelor sau contribuie la alimentarea chimică a celulelor prin intermediul
hormonilor glandurali. Reperul vocal total se sincronizează în tulburările de voce
prin eliminarea cauzelor ce perturbă vocea pe planul motric.
6. Tehnica psihoterapiei. Este utilă și necesară fiindcă, la nivel psihic se trăiesc
dramatic aceste aspecte.
28

TULBURĂRILE LIMBAJULUI DE SCRIS-CITIT

2 categorii
1. Tulb totale (agrafiei-scris, alexiei-citit)-dispariția propriu-zisă a limbajului
2. Tulb parțiale (dislexo-dislexia-citit, disgrafie- scris)
Modul în care ne raportăm la aceste tulb și frecvența acestor 2 sunt legate
de specificul limbii.
Au fost studiat de medici, în special, de neurologi.
Vb de limba de engleza au impus termenul de dislexie.
În lb romana mai frecvențe și dificile sunt disgrafiile.
Tulburarea de scris implica si dislexia.
Sunt 2 definiții elaborate în 1968, în cadrul Federatiei Mondiale de
Neurologie, unde a fost format un grup de specialiști din care dominanți
erau medicii neurologi, dar și psihologi, logopezi.
1. O tulburare manifestată în învățarea cititului, în ciuda, unei instruiri
convenționale, a unei inteligențe adecvate sau unor factori
socioculturali oportuni (corespunzători). Depinde de dizabilități
fundamentale cognitive care frecvent sunt de natură (origine)
constituționale.
2. O tulburare la copii care, în ciuda, unei experiențe de clasă
convenționale nu pot dobandi dobândi abilitatea de a citi, de a scrie,
de a silabisi corespunzător abilităților lor intelectuale.

Verza, Dislexo-disgrafia constituie o incapacitate paradoxală de a invata scris-

cititul ce se manifesta prin confuzii constate și repetate, între fonemele
asemănătoare acustic, litere și grafemele lor, inversiuni, adaugiri si omisiuni de
litere, grafeme, cuvinte, propozitii, dificultăți în combinarea cuvintelor prin
29

tulburări ale lizibilității ca urmare a plasării defectuoase in spatiul paginii a

grafemelor, ce se prezinta inegale ca marime si forma,text lacunar la citit și scris,
neorganizat, ilogic.
Există un decalaj în învățarea scris-cititului, unii învață să citească mai repede
decat sa scrie. Se învață în paralel.
CAUZELE PRODUCERII
● Tulb de motricitate, de psihomotricitate pot fii implicat ca factori
determinati în producerea acestor tulburări
● invatrea greșit,
● dereglarea auzului fonematic, formele ușoare de hipoacuzie împiedica
formarea scris-cititului, dificultățile de vedere, dificultatile de emitere a
fonemelor, balbaiala

De-alungul timpului, au fost folosiți și alți termeni pt tulburarile de scris-citit

(legastenie, ambliopia cuvantului, bradilexie-citit rar, tifolexie-dif de vedere,
cecitate scriptică-dif grave de vedere, intarzierea in citirea specifica, cititori inceti,
cecitate psihică, confuzia simbolului)
Tulb de scris citit determina o dezorganizare a personalității și o serie de eșecuri
școlare care sunt, de fapt, mereu frecvent folosite în diferite lucrări de
specialitate.

Dificultăți de motricitate si psihomotricitate, tratate în relație cu dif cognitive:

Sub raportul constientizarii tulb de scris citit putem desprinde 4 grupe de copii
1. dislexo disgraficii care nu-si dau seama de dificultățile ce le au, dar nici la
alții
2. dislexo disgraficii care isi dau seama de tulb scris cititului la alții, dar nu și ei.
3. dislexo disgraficii care realizeaza tulburarea repsectiva, dar nu o pot
înlătura.
30

4. dislexo disgrafici sensibil la tulburarea respectivă și fac totodată progrese

evidente în colectarea lor.

Dislexo-disgrafia CATEGORII ȘI SIMPTOMATOLOGIA PE FONDUL

INTELECTULUI NORMAL

1. Dislexo-disgrafia specifică/propriu-zisă (se manifesta incapacitatea

paradoxală în formare abilitatilor de scris citit, nu leaga simbolurile
de grafeme, nu leaga sunetele auzite de scris, pronunția sunetelor
poate fi corectă, dar în citit se produc dificultăți, se produc mai
frecvent în compunere și dictare)
2. Dislexo-disgrafia de evolutie/de dezvoltare/structurală (la bază stă o
cauza genetică, subiecții nu pot realiza proges în scris citit, deși
depun efort mare. Cricley îi acorda importanta, sunt prezente
fenomene dizortografic, omisiuni, inversiuni, substituiri confuzii,
adaugiri de litere si grafeme și slabă înțelegere a textului citit sau
textului scris.
3. Dislexo-disgrafia spațială/spatio-temporală (Hecaen-spune ca
aceasta forma este o scriere și citire în diagonala, apare separarea
cuvintelor în silabe și scrierea ondulata, dar și o imprecizie mai ales în
scriere, dar și în citit)
4. Dislexo-disgrafia pură/consecutivă (unii autori spun ca este o forma a
altei dificultăți si nu o trateaza separat, se manifesta prin faptul ca
apare frecvent pe fondul unor tulburări de tip afazic, avalic sau pe
fondul hipoacuziei, sunt prezente oricare din fenomenele citate mai
sus)
5. Dislexo disgrafia motrică (scrisul este ilizibil,neglijent, neregulat,
inegal ca marime, tremurat, tensionat, rigid, neorganizat
proportionat, confuz)
6. Dislexo-disgrafia liniară (incapacitate a subiectului de trecere de la
randul parcurs la randul urmator, se producerea sarirea unor randuri
și spații)
31

La copilul normal ne dăm seama 100% dacă e dislexo disgrafic la

sfarsitul clasei 1, iar la debilul mintal la sfarsitul clasei 2.
Greșelile care apar trebuie să aibă un caracter constat și nu o
întâmplare a unor greșeli.

1. după criteriul genetic

● constitutionala
● de evolutie
● afectivă
2. după criteriul instabilității senzoriale
● fonematică
● optică
● literală
● verbală
3. după criteriul etiologic
● instrumentală
● falsă (afectivă)
● pură/primară-deficit în structura spațio-temporală
● secundară sau asimbolică

4. după criteriul predominării structurilor tulburate

● auditivă
● optică
● motorie
● verbală

Studiu de Ajuragherra, colaboratorii care împart subiecții in 5

grupe:
32

1. grupa rigizilor (scrisul este înclinat spre dreapta cu forme

colțuroase, înghesuite, înguste, ca urmare a încordării și
rigidității)
2. grupa subiecților astenici (lipsiți de vigoare, ce scriu cu
dimensiuni neregulate, neglijente, lipsă de formulare,
ternă)
3.
4. grupa subiecților neîndemânatici (scris distrofic, cu
multe retușuri, slabă calitate a traseului, este prezentă
impulsivitatea, lipsa de organizare și sunt evidente
tulburările motorii.)
5. grupa subiecților care scriu încet, precis, scris îngrijit,
ordonat, cu respectarea spațiului paginii, dar apare
fragilitatea din cauza tremurăturilor, a îndemânării, a
stângăciei în realizarea activității, prezența curbelor cu
cocoașe.)

Dislexo-disgrafia are tendința de a se agrava ca și celelalte tulburări, dar în același

timp subiectul conștientizează tulburarea respectivă și dacă este bine organizat
dpdv psihic se motivează pt activitate și terapia dă rezultate rapide.
În condițiile cand subiectul are unele tulburări legate de activitatea psihica apare
depresia, anxietate, teama față de citire și scriere, lipsa de motivație, scade
practicalitate de vrere.
33

Simptomatologie generală a dislexiei la specificul limbii române

Frecvența dislexo-disgrafiei este mare. După tulburările de pronunție ocupă al

doilea loc ca frecvență. Subiecții cu dislexo-disgrafie încă de la începutul apariției
simptomatologiei manifestă o preferință mai mare pt științele exacte.

Aspecte simptomatologice:
1. Scris-cititul începe lent (stacato). Subiecții sunt de obicei neobservați în școală
și se consideră că tulburarea scris-cititului poate fi un efect al temperamentului
sau din potrivă se creează impresia că sunt retardați mintal. Ca aspect general,
scrisul e mărunt, înghesuie grafemele până la suprapunere sau unii din potrivă
efectuează grafeme inegale ca mărime, unele din ele chiar depășesc spațiul
paginii. S-a înregistrat o ușoară stângăcie la majoritatea acestor subiecți.
Fenomenul de lentoare în scriere și citire se manifestă și în motricitate. Acest
fenomen l-a determinat pe Clapared să propună termenul de brabilexie pentru
lentoare.
2. Dificultăți în corelarea complexului sonor cu simbolul grafic și cu înțelegerea.
Acești subiecți nu reușesc să citească cuvântul ca întreg, dar au și dificultăți în
sinteza cuvântului. În citire acești subiecți se centrează pe forma respectivă, nu pe
conținut. De aici apar și fenomene precum ghicirea cuvântului. De asemenea, se
produce omiterea de foneme și cuvinte. Se produc mișcări ale buzelor în gol
înaintea emiterii cuvintelor. În scris apar alungiri exagerate de bucle și linii. Se
produc omisiuni, adăugiri, înlocuiri, atât de litere, cât și de grafeme. Se produce și
fenomenul de contopire a literelor și grafemelor. În fine, remarcăm și faptul că
apare în special scrisul ca în oglindă.
3. Dificultăți în respectarea regulilor gramaticale și caligrafice. Se formează
abilități de ocolire a cuvintelor pe care nu știu să le scrie. Fenomenul de
dizeroperafie este considerat de unii autori ca fiind tratat separat de
34

dizortografie. Un alt fenomen este acela de alungire a unor grafeme, iar altele se
înghesuie, ceea ce dă naștere la fenomenul de contaminare.
4. Omisiuni de litere, grafeme și cuvinte. Acest fenomen este mai frecvent la cei
care manifestă tulburările de pronunție. Acest fenomen este frecvent în dictări și
compuneri. Este frecvent destul de accentuat în debilitatea mintală și la cei cu
tulburări de auz. În fine, este frecvent în cuvintele mai lungi și se manifestă spre
sfârșitul cuvântului ori a propoziției.
5. Adăugiri de litere, grafeme și cuvinte. Sunt dereglări ale percepției și atenției
care trebuie luate în seamă pt că influențează calitatea scris cititului. Se iau în
seamă exacerbări ale excitației și motricității. Ca atare, pot fi aceste adăugiri în
orice situație, dar mai frecvent apar la sfârșitul cuvintelor și la cele mai lungi.
6. Substituiri și confuzii de litere, grafeme și cuvinte. Pentru producerea acestui
fenomen putem desprinde niște reguli. Acest fenomen are la bază regula de
ahemânare acestor litere dpdv optic. O altă regulă este cea a asemănărilor dpdv
acustic și chinestezic.
7. Apare și fenomenul de contopire și combinare de cuvinte. În scris textul este
ilizibil și mai ales se alungesc liniile. Acest fenomen poate fi tratat separat.
8. Nerespectarea spațiului paginii, sărirea și suprapunerea rândurilor. Citește
rândul prim și al doilea, pe urmă sare peste al treilea.
9. Scrisul servil și citit-scrisul ca în oglindă. Este frecvent la cei cu tulburări
loculomotorii și la cei cu tulburări spațio-temporale. Scrisul servil are mai multe
forme. Scrisul servil se referă la exacerbarea înclinării spre dreapta sau spre
stânga.

Tulburări scris-citit în braille

La formarea abilităților de scris-citit participă analizatorii auditivi,

verbochinestezici, tactili și chinestezici. La aceste persoane sunt dificultăți legate
de primii și de ultimii analizatori. Subiectul tinde să foloseasscă auzul, dar nu-l
ajută fiindcă are dificultăți chinestezice.
35

Aspecte simptomatologice:
1. Omisiuni de litere și silabe. Mai frecvent se manifestă acest lucru la sfârșitul
textului de scris. Dintre grafemele și respectiv literele care sunt mai implicate în
acest proces sunt: i, s, a, t, m, r, o, u, î.
2. Omisiuni de cuvinte, propoziții și sintagme. Acestea apar ca urmare a
desfășurării mai rapide a gândurilor decât posibilitățile de a le emite în scris.
3. Contopiri de cuvinte. Fenomenul cel mai frecvent este în dictări. Se datorează
fenomenului de perseverare și neatenție prin trecerea punctatorului dintr-o
căsuță-n alta.
4. Substituiri de grafeme. Cele mai frecvente: u cu ă, i cu e, o cu, o cu e, e cu i, p cu
m, l cu r, s cu z, a cu o, f cu p, ă cu u, m cu c, v cu u, l cu b. Cele subliniate se
întâlnesc cu frecvență mare și în scrierea alb negru.
5. Substituiri și deformări de cuvinte. Ele apar pe bază de asimilare și pe bază de
scriere a cuvintelor la plural când sunt dictate la singular și invers.
6. Adăugiri de grafeme și cuvinte. Adăugirea spre sfârșitul cuvântului și când
acestea se regăsesc și în cuvântul următor.. Adăugarea grafemelor este mai
frecventă în cadrul următoarelor: l, t, r, b, p. Repetarea unor sunete și cuvinte
scurte.
7. Înlocuirea unor cuvinte sau comprimarea lor. Fenomenul este rar și nu schimbă
sensul.
8. Dizortografiile.
9. Rânduri libere sau suprapuse. Acest fenomen se bazează pe faptul că există un
control slab din partea mâinii stângi.
10. Nesiguranță în scriere. În cazul acesta, textul este zdrențuit sau slab reliefat.
Dacă apasă prea tare cu punctatorul, perforează foaia. Relieful slab când obosește
subiectul.
11. Textele sunt incoerente când există fenomenul de dislexo-disgrafie.
36

Simptomatologia dislexo-disgrafiei pe fondul deficienței de intellect

În principiu putem întâlnii acele fenomene pe care le-am întâlnit și pe fondul

intelectului normal. Dar ca și specific, avem o grupă de fenomene tot așa rezultate
din cercetare concretă.

1. înlocuiri sau substituiri. Dintre cele mai fregvente pot fi și altele, dar acestea
sunt prezente tot timpul, la toate categoriile de subiecți cu debilitate mintale care
prezintă dislexo-disgrafie. Înlocuiri sau substituiri: m cu n, u cu m și invers, ț cu t, b
cu d și invers, s cu ș, a cu v, ă cu e, s cu z, b cu p, d cu t și invers, b cu g, f cu v și
invers, ghe cu ge, chi cu ci, t cu p, l cu r, c cu g, i cu e și invers, ț cu t și invers.

2. Omisiuni de grafeme și litere și specific și de silabe. Cele mai fregvente: i, r, c, u,

e, că, l,t, p. De asemenea fregvența cea mai mare o au literele finale, adică nu le
mai pronunță pe cele finale ca și cu diftongi sau triftongi indiferent de locul pe
care îl ocupă în cuvânt.

3. Adăugări: i, e, ,n. Astea au fregvență. Celelalte sunt fenomene aleatorii (orice cu

orice).

4. Deformări de cuvinte și în scris și în citit (aici orice deformare poate fi făcută).

5. Contopiri sau fuziuni de cuvinte și propoziții (greu citesc un text unde sunt
37

contopiri, nici cel care citește nu înțelege când citește prin contopire-fuziune).

6. Prezența Dizortografiilor. Acestea sunt extinse și sunt toate posibilitățiile de de

realizare, de producere a dizgrafiilor.

7. Neregularități dimensionale și de organizare a spațiului paginii. Există o

coorelație între dislexo-disgrafie și între dislexie și disgrafie mai accentuată (dacă
pe o=fondul intelectului normal predomina clar disgrafia, aici mai puțin domină
una fără să fie prezentă cealaltă, se produc parcă spontan amândouă(. În cazul
debilității mintale fregvența dislexo-disgrafiei este de circa 60m 80%, cu cât e mai
accentuată debilitatea, cu atât crește și numărul subiecților cu dislexo-disgrafie.
Există și niște particularități în cadrul acestui punct de neregularități dimensionale
și de organizare legate de faptul că scris-cititul este scindat(fără o desfășurare
succesiv-consecutivă, cum este normal), lipsește simultaneitatea, lipsește unitatea
în scris.

8. Confuziile dintre grafeme și litere. Aceste confuzii se organizează sau le întâlnim

pe trei componente sau direcții.

A. Confuzii optice, cum ar fi: m, n, d, b, d,p și invers.

B. Confuziile acustice tot pe principiul acesta: d, b, d, t, p,b,f, v, s,z, ș,z, ce, ci,.

C. Confuzii pe principiul asemănării literelor și grafemelor (toate cele citate se

aseamănă), la care se mai adaugă și altele (a cu ă) nu i se mai pune căciula la ă.

Toate acestea se întâlnesc în cazul deficiențelor mintale.

Există o deficiență a scris-cititului, o dislexo-disgrafie și în bolile psihice (adică în

psihoze), nu în psihopatie.

Când bolile sunt foarte grave se transformă în agrafie sau alexie, dar noi vorbim
de dislexo-disgrafie care presupune o serie de caracteristici ce le putem constata.
În bolile psihice primul lucru care atrage atenția este faptul că sunt foarte variate
fenomenele caracteristice dislexo-disgrafiei sunt foarte variate. Ele poartă de fapt
amprenta personalității subiectului și a bolii pe care o are subiectul. Se pot
produce oricare din fenomenele citate sau mai multe la un loc. Apare un fenomen
38

legat de caracteristicile scrisului în mod special, dar și a cititului cunoscut sub

numele de bizaritate. Tulburările de scris citit sunt de obicei legate de prezența
spasmelor, a ticurilor și a manierismelor, acestea duc la întreruperi, la oscilații, la
nesincronizare și la creerea unor forme în special în scris care este altfel de cât se
obișnuiește (nici la debilul mintal nu se obișnuiește).

În analiză se iau în seamă și aspectul impresiv , dar și cel expresiv, atunci putem
spune că există și o altă caracteristică pe lângă cele spuse aici, pe lângă această
nesincronizare, când este și boala mai accentuată, când subiectul are o perioadă
lungă de timp de când este bolnav care crează o structură de mâzgăleală mai ales
în scris. Scrisul îi poartă caracteristica de mâzgăleală. Cea mai impresionantă
caracteristică este în cazul acestor boli psihice scrisul și câte odată și cititul, se
străduiește să-i dea formă, o cizelează prin tăierea ultimilor cuvinte sau a
primelor, dar e caracteristic în mod special pentru scris și anume o formă de scris
în structură de ghirlandă. Există o caracteristică a nume că scris cititul are
amprenta impantivismului (citește, scrie ca un copil care începe să silabisească pe
scris, citit, încearcă să facă niște grafeme și sunt prezente o serie de caracteristici
pe care le-am întâlnit și pe fondul intelectului normal (scris-cititul ca-n oglindă
care este mai fregvent la bolnavii care au și leziuni parietale. De asemenea este
fregvent și la stângaci, dar scrisul nu se reduce nu mai prin scrierea de la dreapta
la stânga și aleatoriu și invers.

Există o relație strânsă între infracționalism și tulburările de personalitate

prezente în dislexo-disgrafie și în mod special la bolnavii psihici. Există o fregvență
mai mare când sunt tulburări ale vorbirii orale și care tiind să se transpună în
scris-citit, atunci fregvența acestor tulburări de dislexo-disgrafie crește.

Dislexo-disgrafia nu presupune neapărat deficiență psihică sau mintală. Există

câteva preocupări legate de dislexo-disgrafie, tocmai pentru a se confirma ideea
că legătura dintre creier și producerea dislexo-disgrafiei este pe anumite direcții
prezentă, dar este absentă în anumite situații. Galaburda descrie cazuri de
asimetrie a emisferelor cerebrale la dislexici și postmortem. Există legătura
aceasta în cazul disgrafiei, dislexiei, în cazul asimetriei cerebrale. Cu toate acestea
se aduc și contra argumente potrivit cărora dislexicii sau cei cu dislexo-disgrafie
39

pot obține rezultate spectaculoase la matematică, fizică, la chimie, la științele

exacte. Există și contra argument la ceea ce spunea galabuda, și anume că
memoria acestor subiecți poate fi chiar spectaculoasă. Tot Galabuda constată
schimbarea unor funcții prin injectarea de testosteroni la femei, funcții care
privesc caracteristicile de motricitate și de coordonare spațială care devin tipic
masculine prin injectarea testoteronului (femeia capătă funcții caracteristice
subiectului masculin. Se mai constată, tot prin injectarea testosteronului o
schimbare a preferinței manuale odată cu prezența unor leziuni minore centrale
cerebrale. Se constată o modificare a sistemului imunitar prin orice injectare de
hormoni masculini. Au fost provocate leziuni ale emisferei stângi sau celei drepte
la feții de maimuță și s-a constatat o modificare a structurilor creierului
asemănătoare cu ceea ce se întâmplă în dislexo-disgrafie și constatate după figura
subiectului.

Tulburările de tipul dislexo-disgrafiei pot fi specifice sau nespecifice. Sunt specifice

atunci când apar la subiecții care nu prezintă deficiență de intelect, de auz, de văz
sau dereglări psihopatologice, atunci sunt specifice. Sunt nespecifice când apar
aceste fenomene dislexo-disgrafiei la cei cu tulburări de dezvoltare, deficiențe
senzoriale, deficiențe psihice, acestea sunt nespecifice. Dar și unele și altele
ascund niște aspecte cum ar fi:

1. Întârzieri în apariția și dezvoltarea limbajului.

2. Tulburări de motricitate

3. Hiperchinezie cu instabilitate și excitabilitate crescută

4. Lateralitate nefixată (adică folosește și mâna stângă și pe cea draptă și ochiul

stâng și pe cel drept pentru că emisferele cerebrale nu sunt încă fixate)

5. Patecabilitate crescută

6. Nedezvoltarea auzului fonematic și a conștiinței fonologice

7. Funcționalitate scăzută a analizatorului vizual, auditiv și motor.

40

Dislexo-disgrafia este de fapt cu o mare incidență și în condițiile persoanelor cu

normalitate. După OMS, indiferent de limbă se consideră că fregvența dislexo-
disgrafiei este de 10% (aici nu includem nevăzătorii sau debilitatea mintală, e
vorba de tulburările specifice).

Simptomatologia evidențiată în majoritatea definițiilor date dislexo-disgrafiei

remarcă implicarea următoarelor sectoare: sectorul cognitiv, perceptiv,
psihoafectiv și relațional.

Când organizarea mentală este în dificultate capacitatea intelectului este scăzută.

Structurile și performanțele lexo-grafice se află în dificultate (adică se produc
dificultăți, greutăți în legarea literelor în cuvinte, se produc confuzii, evitări,
deformări cuprinse sub denumirea de paralexie, iar când acestea privesc
grafemele și unitățile verbale-scrise paragrafie).

Tulburările specifice nu duc la dezorganizarea mentală, ci doar la încetinirea, la

scăderea acesteia prin lipsa de motivație, de interes, de dezvoltare a activității
cognitive. Compensativ acești subiecți se orientează pe științele și activitățiile
exacte unde dislexo-disgrafia are un impact mai scăzut.

Corectarea dislexo-disgrafiei

Există două tipuri de tulburări:

1. Tulburarea scrisului

2. Tulburarea cititului

În principiu, când tulburările de scris-citit sunt relativ egale ca și gravitate este

mai bine să le corectăm împreună (adică, așa cum se învață scris-cititul
împreună, așa mergem și cu corectarea acestor tulburări). Atunci când
tulburările de scris-citit se transpun din limbajul vorbit oral în limbajul scris-
citit (atunci întâi corectăm tulburările limbajului oral și pe urmă a celui care se
manifestă în scris-citit).
41

Metodele și procedeele generale sunt valabile și într-un caz și într-un altul și se

pot folosi concomitent. (Sau întâi folosim metodele generale dacă sunt foarte
grave tulburările de scris-citit și pe urmă cele specific logopedice).

Tulburările de scris-citit trebuie să înceapă cât mai devreme. Imediat ce apar e

indicat să fie și corectate. Ele au tendința de a se fixa foarte rapid (mai rapid ca
alte tulburări).

Tulburări:

1. Obișnuirea logopatului să-și concentreze activitatea psihică asupra

problemelor de analiză și sinteză, a elementelor componente grafo-lexice.
(aici sunt trei probleme:

A. Descompunera și ulterior unirea cuvântului în silabe, a silabelor în

sunete, în propoziții, din propoziții în cuvinte și apoi sinteza lor), (în paralel
cu aceasta se produce orientarea subiectului să surprindă înțelesul textului
(sunetul nu are un înțeles, silaba nu are în totdeauna un înțeles de cât prin
intonație), (

B. Formarea capacității de conștientizare a erourilor tipice dislexo-disgrafiei).

(Vom conștientiza legătura dintre percepția acustică și forma sa optico-
chinestezică), (atenționarea și imitarea modelului corect),, (dezvoltarea
capacității de sesizare a relației dintre fonem-grafem (, metoda este mai
activă în tulburările vorbirii orale care se transpun în scris-citit.

Se citește un text de către logoped și subiectul este solicitat să sublinieze acele

litere care sunt afectate), (adică logopedul deformează intenționat unele litere
ca să-l învețe pe subiect să sesizeze.

Logopedul citește singur și subliniază eventualele greșeli pe care le bănuiește

că se produc de către subiect. Acesta adoptă o a doua structură, subiectul
citește fără să dirijeze logopedul și e pus în situația în care trebuie să sublinieze
literele pe care le-a greșit, dar sub controlul logopedului). Prin toate aceste
situații, logopedul introduce controlul.
42

2. Dezvoltarea capacității de discriminare auditivă vizuală și chinestezico-

motrică (trebuie stimulată analiza fonetică a structurii cuvintelor și propozițiilor).
Metoda lui Suzan Berol Mezoni de copierea unor serii de cuvinte grupate pe
principiul structurii gramaticale asemănătoare. Tot aici se poate folosi scrierea
colorată cu una sau mai multe culori pentru a se putea urmări pe el și pentru a
putea face diferența unde a greșit.

3. Dezvoltarea și perfecționarea abilităților de scris-citit prin următoarele

procedee:

a. Citirea imaginei izolate și însuită

b. Citit-scrisul selectiv (se indică cu sunete sau cuvinte critice pe care copilul le
citește și le scrie)

c. Citirea simultană și scrisul sub control (copilul citește concomitent cu

logopedul și scrie sub controlul acestuia, astfel în cât conștientizează
greșelile și învață totodată să se autocontroleze).

d. Scris-cititul în pereche sesizează mai ușor dificultățile la alții, se introduce

starea competițională și motivațională, scade tensiunea și negativismul este
foarte eficient acest procedeu în dislexia, disgrafia la copii cu deficiență
mintală

e. Scris-cititul în ștafetă (scrie și citește un fragment apoi indică un alt copil-

subiect care să continuie

f. Scrie și citește în ștafeta greșelilor (scrie sau citește un text până greșește
apoi continuă alt subiect. Se poate nota cu plus subiectul care nu greșește și
greșeala pe care o face cu minus, această activitate capătă formă de
competiție și joc)

g. Scris-cititul cu caracter ortoepic (orice silabă care este afectată în cazul

acesta, îi dăm sarcina să scrie de două ori, atunci se dezvoltă atenția și
memoria.

h. Scrierea și citirea pe roluri (subiectul se obijnuiește cu starea de așteptare și

43

se introduce echilibrul între excitație și inhibație, se introduce intonația și

ritmimica în cuvinte)

i. Scris-scititul pe sintacme, aceasta contribuie la înlăturarea dificultăților de

înțelegere.

j. Să facă exerciții de copiere, dictare și compunere în care se introduc

intenționat cuvinte care au fost critice sau care încă mai sunt pentru a se
concentra asupra lor.

În concluzie,a rezultat deja că terapia dislexo-disgrafiei vizează totodată

stimularea limbajului și chiar a întregii activități psihice (stimulăm atenția,
memoria, gândirea). În felul acesta realizăm corectarea confuziilor dintre
grafeme și litere. Tot Suzan Borel Mezani folosește gesturile simbolice pentru a
desemna cuvintele, literele și grafemele la care subiectul poate produce
greșeli.

Mai există metode precum: scris cititul pe sticlă sau pe nisip sau chiar și pe o
masă făcând figurile scrisului și simularea cititului a cuvintelor reținute.

Scrisul sau cititul pe sticlă literele sunt făcute mai mari. El nu vede și prin
mișcările pe care le face știe că realizează grafemul dorit. Această metodă
contribuie la terapie de susținere, un fel de psihoterapie.

Autorii de limba engleză recomandă mai întâi corectarea dislexiei și apoi a

disgrafiei pentru că la ei e mai dificilă, însă pentru limba română, având în
vedere structura limbii, corectarea în paralel este eficientă. Orice demers
terapeutic trebuie să țină seama și de structura personalității subiectului.

Tulburările polimorfe

Din categoria tulburărilor polimorfe fac parte: alalia și afazia. Unii autori nici nu
fac distincție între ele și tratează totul pe linia afaziei, considerând că alalia
44

este o componentă care există în afazie și nu trebuie să o corectăm.

Termenul de alalie vine de la grecescul alales care înseamnă: fără vorbire sau
muțenie. Termenul a fost introdus pentru prima dată în știință de Lordat în
1843. Acest termen a fost înlocuit ulterior de către Truso cu cel de afazie și
ulterior delimitat termenul de afazie.

A circulat și mai circulă acum, dar mai puțin mai mulți termeni pentru a
desemna alalia. Arnold folosește pentru alalie termenul de alalie prelungită,
muțenia fiziologică, afazia congenitală, întârziere înăscută a vorbirii).

Zeman folosește și el mai mulți termeni precum: dezvoltarea întârziată a

vorbirii pe bază constituțională, muțenia auzitorilor, muțenia ideopatică)

Berendes folosește termenul de audimutitate. După termenul de alalie se

folosește termenul de audimutitate.

Pentru a fi siguri de diagnoza subiectului, trebuie făcută evaluarea la vârsta de

trei-cinci ani și să nu ne grăbim să punem diagnosticul de alalie căci ar putea fi
vorba și despre un retard verbal și nu de alalie. Mai poate fi vorba de o afazie
congenitală sau o lipsă de vorbire ca urmare a lipsei auzului, dar după trei/cinci
ani putem să ne dăm seama dacă este vorba de prezența alaliei sau o altă
tulburare.

Suzan Borel Mezoni subliniază că diagnosticul de alalie nu se pune în condițiile

unei inteligențe afectate.

Arnorld spune că sunt două categorii de cauze ale alaliei:

1. Cauze idiotipice

2. Cauze paratipice

În categoria cauzelor idiotipice intră „imboldul deficitar în vorbire”. De

asemenea, în aceeași categorie include capacitatea redusă de imitare.

În cazul categoriilor ideotipice consideră că 25% până la 50% alalia are o cauză
ereditară și că de două ori mai mult provine pe linia tată lui.
45

În categoria cauzelor paratipice vorbește de traume în timpul nașterii care

provoacă sângerări în regiunea centrală a creierului pe zona responsabilă
vorbirii.

Tot aici introduce bolile grave repetate cum ar fi: tbc-ul, rahitismul, encefalita,
variola pe care o consideră că dă 30% din totalul alalicilor.

El include în cauzele paratipice și metodele greșite de educație care se extind

pe perioada copilăriei încă de la naștere.

În ceea ce privește rahitismul acesta este vinovat de producerea alaliei în

proporție de 50%.

Berendes împarte și el cauzele alaliei în două categorii:

1. Interne

2. Externe

El vorbește în categoria cauzelor interne despre slaba dezvoltare a auzului,

lipsa imboldului în vorbire, întârzieri în dezvoltarea motorie generală, dar mai
ales a aparatului fonoarticulator și traumatismele care afectează creierul la
naștere.

În cadrul celor interne sunt citate măsurile greșite de educație, bolile din primi
trei ani de viață care spune el că frânează dezvoltarea corporală.

Cauze de Tvatzec:

1. Insuficienta dezvoltare ca urmare a deficitului structurilor senzoriale

2. Dificultăți ale auzului fonematic

3. Dificultăți ale percepției spațiale care îngreunează imitarea vizuală a

articulațiilor

4. Greutăți de generalizare și abstractizare

5. Insuficiența activității slabă și imotivitate scăzută.

46

La noi în țară sa constituit prima activitate logopedică sub formă de grupă

formată din mai mulți subiecți prin anii 1964-1965, cu vârstele cuprinse între
șapte și 12 ani.

1. Cauze generale (alcolismul părințiilor în perioada de concepție a copilului,

sifilisul și tuberculoza părințiilor, rahitismul.

2. Cauze psihice: (lipsa imboldului în vorbire, teama și timiditatea

bolnăvicioasă, nedezvoltarea memoriei, tonus psihic scăzut)

3. Cauzele motorii (întârzierea motorie generală, repulsia generală pentru

mișcările mixte,.

Există trei forme ale alaliei:

1. Alalie motorie

2. Alalie senzorială

3. Alalie mixtă

Nu sunt diferențe foarte mari între aceste forme.

În cazul alaliei motorie subiectul prezintă dificultăți de însușire a sunetelor, a

cuvintelor, dar are unele capacități de înțelegere a vorbirii, de receptare a
vorbirii și respectiv a comportamentelor celor din jur.

În cazul alaliei senzoriale subiectul poate emite cuvinte și mai ales sunete,
poate face chiar anumite combinații a silabelor pentru a ajunge la cuvinte, dar
are o slabă înțelegere a vorbirii. Este deficitară înțelegerea. (Alalicii motori și
senzoriali care nu au beneficiat de o activitate logopedică este la nivelul
alalicilor senzoriali cam în jur de 35-38 de cuvinte de obicei simple ca lungime
și complexitate, ajunge chiar până la 45. Alalicii motori ajung până la 20 de
cuvinte.
47

Orice afazic are un cortegiu întreg de tulburări în plan psihologic,

comportamental, emoțional. Preocuparea principală care s-a manifestat în
legătură cu afazia a fost cea a explicării mecanismelor producerii. Toate
încercările au avut darul de a găsi soluții în explicarea acestor mecanisme.
Trei poziții sunt mai deosebite: pozițiile localizaționiste, echipotențialiste și
psihologizante. Autorii respectivi au crezut că explicarea afaziei se poate face pe o
singură direcție. În fond, toate aceste trei poziții au un sâmbure de adevăr și aduc
contribuția la explicarea acestor mecanisme.
Poziția localizaționistă urmărea să explice tulburarea limbajului prin găsirea unei
structuri nervoase care este implicată în găsirea unui punct anume pe care să-l
evoce în explicarea tulburării respective. În felul acesta s-a trecut la efectuarea
unei hărți citoarhitectonice a creierului prin care acesta era zonat pe bucăți,
loburi, ca să găsească acel segment implicat în producerea tulburărilor de limbaj.
Poziția echipotențialistă afirmă că, din potrivă, creierul este un tot unitar.
Înseamnă că la producerea unei tulburări (inclusiv a limbajului) este responsabil
întregul creier și nu o singură porțiune.
Poziția psihologizantă spunea că orice funcție care se manifestă în relație cu
mediul înconjurător provoacă modificări la nivelul creierului și la nivelul celorlalte
funcții în curs de apariție sau de desfășurare. Mai mult, se susținea că odată ce se
produce o funcție sau un proces psihic provoacă modificări la nivelul creierului.
Gal, reprezentant de seamă al poziției localizaționiste, considerat și fondatorul
frenologiei, a emis ipoteza că limbajul este localizat în zona frontală.
Builand este un apărător al lui Gal și se bazează pe observația că în afazie vorbirea
este alterată, deși mișcările automate și voluntare ale limbii sunt conservate. El nu
este de acord cu Flourence după care creierul nu are influență asupra mușchilor.
Broca emite părerea că sediul leziunii pentru tipul de afazie motorie (pe care o
numește afemie) se află în a treia circumvoluție frontală stângă. După Broca, în
afazie nu numai vorbirea este afectată, ci și memoria mișcărilor necesare
articulării cuvintelor. El este cel care distinge între afazie și anartrie.
Rosseau credea că afazia este o pierdere simultană a memoriei cuvintelor și a
memoriei actelor necesare articulării, dar și a pierderii inteligenței.
48

În 1883 apar ideile lui Sharcov. El a încercat să descrie cazuri de afazie constatate
în clinică cu inteligibilitatea acestei circumvoluțiuni în care localiza limbajul Broca.
Totuși, cu timpul, datele lui Sharcov n-au fost confirmate și s-a demonstrat că
dacă la suprafață nu sunt leziuni care să poată fi văzute cu microscopul, sunt
leziuni subcorticale. Toate acestea demonstrează faptul că etajele inferioare ale
creierului au și ele o contribuție, pe lângă învelișul creierului.
În 1874 apar ideile lui Wernike. El descrie afazia senzorială. Afirmă că acest tip de
afazie se produce ca urmare a leziunilor din prima circumvoluție temporală, de
obicei dreapta. El distinge între înțelegerea auditivă a vorbirii și cazurile
elementare ale semnelor. El elaborează Teoria Asociaționistă a afaziei pe care o
descrie în amănunt, arătând de fapt că prin cuvinte, punctele de asociație din
creier sunt existente și necesare.
Kussmaul distinge două forme de afazie senzorială:
1. Afazia în care predomină tulburările de înțelegere auditivă denumită surditatea
verbală.
2. Afazia senzorială în care sunt tulburări ale înțelegerii scrise ca urmare a
tulburărilor verbale.
Tot același autor preia și dezvoltă clasificarea afaziei după Wernike: afazia
corticală, subcorticală, tranzcorticală și de conducere.
Dejeaine sistematizează datele cunoscute despre afazie până atunci și ajunge la
concluzia că, pentru precizie putem vorbi de trei forme de afazie: afazia senzorială
(cunoscută drept Wernike), afazia motorie și totală.
Pier Marie ajunge la concluzia că în afazie fenomenul de bază îl constituie
tulburările înțelegerii vorbirii. Ca atare nu există decât afazie de tip Wernike, iar
cea de tip Broca înseamnă tulburare senzorială la care se adaugă anartrie,
tulburare motorie, dar ea este pusă pe seama anartriei.
Jackson arată că startul afaziei din perspectivă psihologică este foarte important.
El exemplifică acest lucru cu relația dintre gândire și limbaj. În afazie se perturbă,
în primul rând, funcțiile mai complexe ale vorbirii, iar cele colaterale, inferioare,
automatizate sunt mai conservate. Concepția teoriei dinamice îl determină să
49

ajungă la ideea că limbajul interior, ca și cel exterior este afectat prin intermediul
gândirii.
Head pornește de la ideile lui Jackson și arată că afazia este o tulburare de
formulare și de manifestare a expresiei simbolice, iar în tulburarea afaziei
vorbirea și scrierea, ca și citirea și ca toate funcțiile limbajului sunt implicate.
Golstein explică afazia pe baza teorilor psihologice ale gheștadului și ajunge la
concluzia că la baza afaziei stau tulburările intelectuale care influențează
aptitudinea față de lume ce poate fi (în condițiile de afazie) primitivă, practică,
imediată.
Dumitru Noica publică o serie de articole științifice pe baza observațiilor clinice. O
primă observație este aceea că afazicul pronunță mai bine cuvintele uzuale decât
celelalte. De asemenea, afirmă că tulburările perceției (auditive și vizuale) sunt și
ele prezente în cazul mecanismelor afazice.
Gheorghe Marinescu și colaboratorii explică afazia prin tulburările de dinamică
corticală (mecanisme fiziologice precise). Același autor aplică pentru prima dată
EEG-ul în cazul bolnavilor de afazie. Nu în ultimul rând, explică dominanța
emisferică pe baza limbajului în condiții de afazie.
Psihologul Georgiade analizează cazuri de tulburări afazice după traumatism și
constată de la început o scădere a atenției, memoriei și gândirii. Pe baza acestor
tulburări ajunge să precizeze că în afazie, tulburările lexiei, grafiei și de calcul sunt
dintre cele mai prezente.
Există o clasificare a tulburărilor afazice a lui Golstein. Împarte afazia în trei
categorii: expresivă (care poate fi de două feluri: motorie/periferică și centrală),
afazia receptivă (poate fi de două feluri: periferică și senzorială sau centrală) și
afazia amnestică.
Bluria a studiat formele de afazie pe multe cazuri în urma traumatismelor suferite
de către militarii ruși în Al Doilea Război Mondial. După Luria:
1. Afazie senzorială. Cauza: leziuni la nivelul temporalului stâng.
2. Afazie motorie. Cauza: leziunea temporalului drept. Poate fi aferentă în funcție
de zonele implicate în condițiile racordării la tensiunile de suprafață.
50

3. Afazie semantică. Leziuni ale parietalelor și zonelor învecinate.

4. Afazia dinamică. Se produce ca urmare a leziunilor frontale.
Clasificarea după școala germană:
1. Afazie motorie pură (subcorticală). Subiectul înțelege, nu borbește, limbajul
interior păstrat.
2. Afazia frontală (Broca). Subiectul nu vorbește, nu scrie, scrisul copiat este servil,
înțelegerea este păstrată.
3. Afazie transcorticală motorie. Nu vorbește în mod spontan, se păstrează
vorbirea repetată și înțelegerea.
4. Afazie senzorială pură. Subiectul recunoaște sunetele, dar nu și cuvintele. Nu
înțelege scrisul, nu scrie, scrisul copiat și citirea relativ bune.
5. Afazia senzorială totală (Wernike). Vorbirea spontană păstrată, dar apar grave
tulburări de agrafie, de alexie și tulburări de înțelegere.
6. Afazia senzorială tranzcorticală. Păstrează parțial vorbirea spontană, nu
înțelege, vorbirea scrisă alterată, scrisul spontan în general tulburat, scrisul dictat
păstrat. Apare ecolalia.
7. Afazia totală. Aici sunt prezente tulburările de expresie la care se adaugă
tulburările de recepție și tulburări ale intelectului.
8. Afazia de conducere: tulburări de repetare a cuvintelor, tulburări de înțelegere,
tulburări ale scris-cititului în mod spontan, se păstrează scrisul copiat.
În final Sarno arată că tulburările vorbirii sunt dependente de debutul afaziei
(brusc sau progresiv), dar și de tipul de sindrom ce corelează în zona de localizare
a leziunii și vorbirii. Se manifestă sub două forme:
1. Cu întreruperi, ezitări, cu dificultăți de organizare și cu afectarea sistemului
lingvistic.
2. Când sunt prezente calitățile de flux și melodicitate. Sunt afectate aspectele
legate de coerență și fluența discursului. În grupa primelor, caracteristice sunt
afaziile fluente, iar în a doua sunt afaziile nonfluente.
51

A. Afaziile fluente: vorbirea este cursivă, nu este afectată înțelegerea și sunt

prezente omisiuni, substituiri de sunete și cuvinte. Din aceste afazii fac parte:
1. Afazia Wernike (când vorbirea este fluentă, dar cu dificultăți de pronunție și
înțelegere auditivă).
2. Afazia de conducere (când sunt dificultăți de repetiție a cuvintelor,
propozițiilor, dar se păstrează înțelegerea, apar parafazii fonetice și dificultăți de
găsire a cuvintelor. Parțial este afectat scrisul și cititul).
3. Afazia senzorială tranzcorticală: se păstrează repetiția, dar este afectată
capacitatea de înțelegere. Sunt prezente jargoanele, apare așa numita
jargonovazie prin substituirea de cuvinte.
4. Afazia amnestică. Caracteristic este faptul că uită cuvinte.
5. Afazia anomică. Este afectată capacitatea de numire a obiectelor, deși
înțelegerea este bună.
B. Afaziile nonfluente ce se remarcă prin înțelegerea bună, dar în plan expresiv
vorbirea este nesigură, cu dificultăți gramaticale, de pronunție. Subiecții sunt
conștienți de toate acestea. Din această categorie fac parte:
1. Afazia Broca. Se remarcă prin tulburări de articulație și gramatică, vocabular
redus, scris afectat, citire bună.
2. Afazia motorie tranzcorticală: înțelegerea bună, sunt prezente imperfecțiuni în
exprimare, în frazarea laconică și cu dificultăți de scris-citit.
3. Afazia tranzcorticală mixtă. Este o formă mai rară și prezintă caracteristici
precum: inabilitatea de a vorbi, de a citi și scrie.
4. Afazia dinamică. Prezintă capacitate de înțelegere, dar vorbirea este
nonfluentă.
5. Afazia globală. Sunt afectate toate funcțiile limbajului, ca și înțelegerea,
scrierea și citirea.
6. Afazia mixtă, în care sunt prezente toate manifestările vorbirii nonfluente.
52

Afazia este de două tipuri:

1. Afazia congenitală

2. Afazia dobândită

Prima categorie este de obicei la copil, iar la a doua categorie, afazia apare în
decursul vieții omului.

Deosebirile dintre cele două categorii nu sunt foarte evidente. Pe de o parte

sau făcut multe confuzii între cele două, iar pe de altă parte multe confuzii
între afazia congenitală și alte tulburări precum: retardul verbal, alalia.

Afazia congenitală este defapt o tulburare specifică limbajului care se

manifestă mai ales prin slabul nivel de exprimare și înțelegere a limbajului
vorbit.

Diagnosticul diferențial pentru simptomele celor două forme se face prin

compararea afaziei congenitale cu cea dobândită. Remarcăm o parte din
fenomenologia dizartriei, anartriei, alaliei, a retardului verbal. Chiar și o
hipoacuzie severă poate genera forme asemănătoare celor de afazie
congenitală.

Debutul acestei forme de afazie congenitală se manifestă înaintea vârstei de

trei ani prin exprimare, dar și prin înțelegere. Semnele limvistice nu sunt
percepute și nu sunt conștientizate de subiect pe parcursul afaziei congenitale.

Din punct de vedere etiologic sunt prezente niște leziuni. Acestea pot fi mai
întinse sau mai restrânse. Dacă sunt mai întinse, înseamnă că avem în vedere o
afazie mai gravă; dacă sunt mai restrânse, atunci vorbim de un grad mai ușor al
afaziei. În unele forme de afazie congenitală ușoară confuzia care se manifestă
cu alte tulburări este mai mare.

Din punct de vedere simptomatologic se disting câteva aspecte ale afaziei

congenitale:

- diferențierea de retardul verbal sever în care sunt prezente tulburările

perceptiv-motrice și de intelect care se coorelează cu dificultăți la nivelul
53

intelectului;

- există deficit perceptiv ce duce la dificultăți în recepția semnelor, a

discriminării auditive în general și de stocare în memorie a acestor informații,
ca și dificultăți în organizarea informațiilor;

- se produc întârzieri cognitive și dificultăți în achiziția și discriminarea

sunetelor. Diferența dintre retardul verbal și afazia congenitală este că în
afazia congenitală avem de a face cu diminuarea extinderii auditive și
secvențiale.

Afazia dobândită este o tulburare consecutivă tulburărilor sistemului nervos

central. Nici afazia dobândită nu se reduce la un retard verbal, ea este mult
mai complexă. Astfel că afazia dobândită afectează atât expresia cât și
impresia limbajului ca și în primul caz și în general se adaugă aici toate
palierele psihice care sunt într-un fel sau altul afectate.

În acest caz, activitatea psihică suferă în planul evoluției și în manifestarea lor

la un stimul anume. Astfel apar diferențele semiologice între afazia dobândită
și afazia congenitală.

Factori care introduc diferențele:

A. Vârsta. Cu cât vârsta e mai înaintată, cu atât dificultățile cresc.

B. Nivelul de dezvoltare al intelectului înainte ca subiectul să ajungă în situația

de a fi afazic=una e să fie afazic-analfabet și alta e să fie afazic un om instruit.

C. Nivelul de cultură: una e să fie afazic omul care are tulburări de

comportament și face pe urmă afazie și alta e să fie afazic și să se manifeste
aceste tulburări de comportament, ca urmare a afaziei.

Există o simptomatologie care e comună în afazia dobândită și în cea

congenitală, indiferent de vârsta subiectului.

În afazia dobândită apar diferențe semiologice spre deosebire de afazia

congenitală care introduce o modalitate de evoluție datorită vârstei. Dacă
afazia este la o vârstă până în situația de fenomene psihice caracteristice
54

vârstelor înaintate care duc la stacnări sau la regrese în dezvoltarea psihică se

manifestă mai accentuat această simptomatologie. Dacă este vârsta de 50, 90
de ani, fenomenul este mai diminuat.

Dificultățile se produc nu numai la nivelul recepției limbajului, dar și în ceea ce

privește expresia limbajului (are dificultăți chiar și în pronunția sunetelor, are
dificultăți de combinare a cuvintelor și a silabelor în cuvinte și a cuvintelor în
propoziții).

Vorbirea orală se reface treptat în afazia dobândită, dar cu condiția ca

subiectul să nu prezinte o etiologie cerebrală prin leziune profundă sau
extinsă.

Apare fenomenul caracteristic vocii. Se produc fenomene de tulburări de voci

cu o simptomatologie caracteristică debutului propriu zis al tulburărilor de
voce.

Nu apare afazia cu tot cortegiul de fenomene la afazic pentru că ele pot fi

înlocuite de alte caracteristici care sunt tot complexe, tot dificile, cum ar fi:
prezența logoreei (nu e vorba de logoreea caracteristică copilului mic, aici este
o logoree prin care se manifestă verbal, dar fără un conținut anume pentru
aceasta apar: parafraziile și mai ales jargonafraziile).

Deși lectura se degradează la scurt timp după debut, ea se manifestă în mod

evident. Cu timpul în schimb, în condițiile unei intervenții recuperative, e
sensibilă la fenomenul corectiv, educațional, terapie subiectul este sensibil în
sine, dar fenomenul ca atare se supune mai ușor intervenției.

Sunt prezente tulburările de scris care persistă mai mult timp și în unele cazuri
ele pot să se instaleze de finitiv. Cu cât vârsta subiectului este mai mică, cu atât
diferențele față de afazia adultului sunt mai accentuate, iar după 11, 12, 13 ani
se șterg aceste diferențe și se instalează afazia de tip adult.

Dificultățiile recuperatorii sunt legate de gravitatea tulburării de limbaj și de

intensitatea leziunii cerebrale.

În general, orice fenomen afazic bulversează nu numai limbajul și comunicarea

55

verbală, ci și personalitatea și comportamentul.

Simptomatologia afaziei

Nu există o afazie curată, ci aceasta se manifestă prin 1, 2, 3, fenomene.

Afazicii broca sunt deprimați, sunt lipsițiți de inițiativă, subiectul cu afazie

broca nu vorbește spontan, pe de altă parte afazicii vernichi sunt mai volubili,
unii dintre ei manifestă chiar logoree, unii între ei sunt euforici,dar nu sunt
forme pure.

Există tulburări de înțelegere în cazul afazicilor verniche de exprimare, de

grafie, de lexie, dar una din laturile tulburării domină.

În evoluția afaziei simptomatologia variază și ea de la o perioadă la alta de

timp.

Principalele tulburări ale limbajului și comunicării care se produc în orice tip de

afazie:

1. Disgrafia

2. Dizartria

3. Parafrazia

4. Jargonafazia

5. Stilul telegrafic

6. Dificultăți în enumerarea automată

7. Perseverarea (așa numita intoxicație cu cuvinte=folosire a limbajului;

subiectul „vorbește ca o moară”).

De asemenea, vorbim de prezența amneziei verbale, de tulburări de

înțelegere, de tulburări de ascultare a mesajelor verbale, tulburări de
56

executare a ordinilor verbale, de recunoaștere a obiectelor, de denumirea

obiectelor și a culorilor, de reproducere a unui text. Avem o serie de tulburări
ce țin de grafolexice

Sunt tulburări în construcția logico-gramaticală a limbajului

Tulburările de formulare verbală sunt, de asemenea, prezente.

Nu în ultimul rând, remarcăm prezența cuvintelor parazite, a interjecțiilor, a

înjurăturilor (nu poate vorbi, dar când se supără înjură).

De obicei, scrisul este servil în folosirea limbajului; substantivele scad în

vorbire.

Legat de toate aceste fenomene, apar dificultăți și de atenție (viteza de lucru la

o probă sau la un test este mai redusă decât la omul normal pentru că nu
reușește să realizeze corect și într-un timp dat și mai ales manifestă omisiuni,
erori mari). În probele verbale apar de cele mai multe ori tulburări
caracteristice afaziei de recepție la care aceștia sunt de fapt mai sensibili.

Golstein vorbește despre trei tipuri de afazii, fiecare dintre ele având la rândul
lor alte două forme:

1. Afazicii receptivi au cea mai scăzută mobilitate a atenției

2. Afazicii expresivi

3. Afazicii amnestici

Există tulburări care apar și la nivelul gândirii și inteligenței, dar sunt și

tulburări care se consideră că sunt secundare față de cele care sunt foarte
accentuate și anume:

1. Tulburări de voce

2. Tulburările de respirație

În schimb sunt prezente emoțiile exagerate care au tendința de a imprima

deficitul de atenție (dacă trăiește emoțional atât de intens sigur că are și
57

deficit de atenție)

Există o cercetare făcută de Constantin Calavrezo care a reușit să pună în

evidență niște caracteristici ale manifestărilor afazicului atât de evidente, în
cât după aplicarea probei făcută de el poți să-ți dai seama ce tip de afazie și cât
de întinsă este aceasta. Tot el a descris parafraziile verbale prin disfuncțiile
factorilor structurali, ai similitudini și proximității și ajunge la concluzia că
acestea pot fi cercetate prin proba denumirilor părților corpului. Astfel
Înlocuirile prin similitudine sunt următoarele:

1. Prin asemănarea structurilor acustico-chinestezice (frunze în loc de frunte)

2. Prin asemănarea formelor obiectului cum ar fi (genunchi în loc de călcâi)

3. Prin asemănarea funcționării anumitor părți ale corpului (palmă în loc de

talpă)

4. Prin denumirea atât acustico-chinestezică cât și a formei cum ar fi (oase în

loc de coaste)

5. Prin asemănarea stării psihice de mare încordare, când denumește o parte a

corpului printr-un cuvânt cunoscut a cărui evocare i-a provocat cândva
dificultăți asemănătoare, cum ar fi (tâmplă în loc de piept).

Din categoria confuziilor prin proximitate avem situațiile:

1. Prin proximitate spațială (când afazicul denumește o parte a corpului cu una

apropiată) (frunte în loc de sprânceană)

2. Prin proximitate temporală când afazicul denumește o parte a corpului cu

același cuvânt cu care a denumit anterior o situație dată.

De reținut că ambele pot produce dificultăți (când afazicul numește nară în loc
de nas)

Fenomenele care se manifestă în afazie sunt legate în mod direct de forma

afaziei, dar nu în totdeauna putem noi ști ce formă are subiectul, mai ales când
se produce debutul afaziei, ne trebuie o perioadă de timp ca să observăm ce
58

sintome manifestă.

În afazia expresivă sunt tulburări ale expresiei orale și grafice și adeseori

subiectul nu poate emite sunete și cuvinte, dar poate emite câteva sau chiar
unul singur când este forma foarte gravă și acel cuvânt pe care îl emite îl
folosește în orice înprejurare. Aceștia pot prezenta și afonie prin absența
vocalizării, dar și prin absența articulării. Debitul verbal este diminuat, se
produc pauze mari în emiterea unor cuvinte, apare monotonia, apare lipsa de
modulare în vorbire, apare stilul telegrafic (mai intens în situațiile de involuție),
apar fenomene de repetare a unor sunete sau cuvinte fără înțeles, cum e cazul
logatomilor, apar tulburări de înțelegere, scrisul este mai alterat decât lectura,
emoțiile domină pe întregul sistem de exprimare.

Afazia receptivă presupune tulburări de înțelegere, nu poate urmării lectura

unui text sau conținutul în scris, prezența de parafrazii și jargonafrazii este
foarte mare, se înlocuiește un cuvânt prin altul la întâmplare, apare amnezia
verbală și anomia (adică nu poate denumi obiecte și nici nu le poate
recunoaște), apar tulburări de decodare a mesajului verbal. Noțiunile pe care
le folosește nu sunt adegvate, ori sunt prea extinse, ori sunt foarte restrânse
încât e greu de urmărit. Apare aici un fenomen caracteristic și anume „salata
de cuvinte”.

Afazia amnestică este mai rară față de primele două, predomină aici
tulburările de evocare a cuvintelor și uitarea vocabularului. Apare dizartria și
anartria, apar tulburări de personalitate extinse.

Concluziile generale denotă faptul că afazia poate fi cunoscută, poate fi

diagnosticată în funcție de experiența specialistului, în funcție de capacitatea
lui de a percepe situațiile respective.

1. În orice formă de afazie sunt tulburări de recepție, a limbajului oral și scris

ca și de integrare auditivă.

2. Tulburările de recepție se produc în limbajul oral, dar și în limbajul scris și

citit pentru că sunt legate între ele sau se transpun din limbajul oral în limbajul
scris-citit. Intensitatea acestei transpuneri și a legăturii între ele este
59

dependent de tipul de afazie.

3. Tulburări de exprimare orală care sunt caracteristice orcărei forme de

afazie.

4. Tulburări de scris, dar și tulburări legate de nivelul dezvoltării motricității

fine.

5. Există un mănunchi întreg de tulburări motrice afazice.

6. Tulburări ale senzorialității (are dificultăți de percepere, dificultăți auditive,

dar nu legate de fenomenul de surditate, ci dificultăți de distingere mai mult
legate de fenomenul de auzul fonematic și chiar dificultăți de vedere).

7. Tulburări legate de calitatea și finețea funcționării diferitelor caracteristici

psihice.

Toate aceste caracteristici există în orice tulburare afazică și sunt dependente

de tipul de afazie, dar și de personalitatea individului. Pe lângă acestea, există
o serie de simptome cu caracter general care privesc atât aspectul semantic,
cât și cel psihologic și în același timp ele sunt dispuse în proporții diferite și au
o întindere diferită și variată. Astfel se manifestă:

1. Dificultăți în realizarea mișcărilor și funcționarea nu numai a aparatului

fono-articulator, ci și a unor părți ale corpului implicate în producerea vorbirii
(cutia toracică, gestul făcut de mână sau mișcările ochiului).

2. Sunt tulburări legate de caracterul apraxic al vorbirii ce se extinde de la

cuvinte la silabe și în cazurile foarte grave și la nivelul cuvintelor.

3. Se adoptă vorbirea telegrafică.

4. Se dezorganizează comunicarea verbală și în paralel și comunicarea

nonverbală, ceea ce provoacă tensiuni mari în starea subiectului.

5. Se produce logoree, se produc regrese și stagnări în evoluția limbajului și a

comunicării și în raport cu starea negativă și a atitudiniilor din jur față de
subiect.
60

6. Apar dificultăți la nivelul personalității și comportamentului care se

degradează în raport cu involuția limbajului și comunicării (dacă limbajul se
degradează pe parcurs și în cazul personalității se produce acest eveniment),
(dacă se înregistrează progrese la nivelul limbajului, atunci se înregistrează
progrese și la nivelul personalității).

7. Se produc dificultăți la nivelul vorbirii expresive ceea ce influențează negativ

înțelegerea și determină chiar apariția unor dificultăți-dizabilități la nivelul
gândirii, la nivelul memoriei și în general dificultăți în mecanismele
instrumentale.

8. Exprimarea verbală se limitează la cuvinte care rămân stocate, ca urmare a

unor împrejurări, a unor experiențe negative sau foarte pozitive. Acestea
rămân și sunt folosite în orice împrejurare.

9. În formele grave ale afaziei se înregistrează regresul comunicării verbale, dar

și nonverbale. Se produce în paralel involuția celorlalte funcții, cum ar fi:
dificultăți în gândire, dificultăți la nivelul intelectului, la nivelul diferitelor
funcții psihice.

10. Debutează odată cu afazia o sensibilitate deosebită care se localizează la

nivelul componentelor personalității și în primul rând, la nivelul emoțional-
afectiv.

Toată această simptomatologie este specifică și general dependentă de forma

afaziei, dependentă de vârsta și personalitatea individului. Pe de altă parte,
afazia este deosebit de sensibilă la fenomenul terapeutic pentru că afazicul
percepe persoana în felul său și în funcție de tipul de afazie, sensibilitatea
afazicului este extraordinar de mare și este atent la orice mișcare a
terapeutului și a celor din jur. Ei pot deveni cooperanți sau pot fi negativiști.
61

Retardul verbal

Retardul verbal este de inspirație terminologică franceză. Acesta este un

concept foarte complex care se poate produce de sine stătător și constituie un
sindrom în cadrul tulburărilor generale a vorbirii, dar îl întâlnim adeseori pe
fondul altor tulburări: în tulburările de intelect, de auz. Se poate întâlni ca
sindrom și în cadrul unei afazi, pe parcursul dezvoltării individului și în cadrul
unei alalii. Pe de altă parte trebuie să avem în vedere că ori de câte ori avem
de a face cu un retard verbal ca simptom de sine stătător apar diferite
tulburări cum ar fi de pronunție, de ritmica și fluența vorbirii și chiar de scris-
citit.

Retardul verbal cuprinde toate formele de nedezvoltare a limbajului și

comunicării prin niște caracteristici nelipsite din fiecare categorie de subiecți
care prezintă această tulburare. Printre altele este vorba de o evoluție lentă a
limbajului și comunicării, de o evoluție care se produce sub nivelul minimal al
limbajului raportat la standardele de vârstă cronologică. Așadar, retardul
verbal poate apărea în deficitul mental sau senzorial, dar și într-o serie de
disfuncționalități organice (aspecte cerebrale) sau structuri somatice (disfuncții
la nivelul aparatului fonoarticulator). Trebuie avut în vedere și mediul de viață
al subiectului. Toate acestea pot fi cauze ale retardului verbal sau stimulente
pentru dezvoltarea limbajului.

Retardul verbal are o serie de implicații asupra activității cognitive, dar și

asupra dezvoltării generale a limbajului și asupra dezvoltării psihice. Sunt
câteva caracteristici de bază care definesc acest retard și care și departajează
de alte tulburări:

1. Reproducerea cu dificultate a cuvintelor ca întreg.

2. Vocabular sărac, atât din punct de vedere cantitativ, cât și calitativ.

3. Dificultăți majore de frazare, de organizare logică și gramaticală, de

susținere a unui discurs verbal.
62

4. Dificultăți de înțelegere a limbajului vorbit sau scris, dar și dificultăți de

înțelegere a unor fenomene înconjurătoare care se supun unor verbalizări.

Asemenea caracteristici se găsesc și în disfazie, în alalie, în dizartrie, în autism,

etc. La toate aceste tulburări se adaugă și altele specifice categoriei respective.

După gradul de severitate a retardului verbal se împarte în simplu și complex.

De obicei, cel din urmă se află în asociere cu alte deficiențe. Ca urmare,
dificultatea se accentuează, dar și lipsa de organizare a limbajului și se asociază
cu incapacitatea de construire lingvistică. Sunt dificultăți de diagnosticare în
formele respective, indiferent dacă se asociază sau nu cu alte tulburări. Pentru
a evita pe cât posibil aceste dificultăți, trebuie să avem în vedere următoarele:

1. Vocabularul limitat. Copilul normal spune primele cuvinte la 10-12 luni, iar
unul cu retard verbal nu reușește la această vârstă, ci pe la doi ani, dacă este
dezvoltat normal din punct de vedere intelectual. Utilizarea propozițiilor se
face, de asemenea, cu întârziere; frazarea apare la trei ani sau chiar mai târziu.
Lipsesc cuvintele de legătură, lipsește pluralul și apar forme exprimate
telegrafic.

2. Înțelegerea este limitată, este mai accentuată în situațiile de exprimare a

unor evenimente sau de exprimare cu formulare verbală abstractă; se
descifrează cu dificultate înțelesul figurativ al folosirii metaforelor. Exprimarea
este deficitară, nu numai la nivelul sunetelor, dar și la nivelul silabelor și
cuvintelor.

3. În retardul de limbaj apar tulburări de motricitate (cum ar fi de mers, de

schemă corporală), dificultăți de scris, tulburări de afectivitate (mai ales prin
prezența unei tensiuni psihice mari).

4. La copilul ci retard de limbaj apare tendința de a emite unele cuvinte la

intrarea în școală și mai ales pe parcursul școlarității, dar ele au o structură
simplă și sunt de obicei asociate cu alte dificultăți.

5. Pentru evitarea acestor erori de diagnoză în retardul verbal, aceasta trebuie

să cuprindă următoarele forme de examinare:
63

- examenul medical (cu accent pe cel neurologic, ORL și neuromotor);

- examenul psihologic (unde se insistă în mod deosebit pe componenta

emoțional-afectivă și pe modul în care subiectul recepționează evenimentul
respectiv);

- examenul mediului de viață (pentru a ne face o părere cu privire la echilibrul

psiho-afectiv);

- examenul logopedic.

Toate aceste caracteristici se obțin prin observație, dialog, interviu, aplicarea

de jocuri și de probe. În atenția noastră trebuie să stea și aspectul etiologiei:

1. Factorii ereditari și constituționali care ne informează despre fragilitatea

genetică și despre cea dobândită timpuriu.

2. Factorii neurologici concretizați în patologia cerebrală prin disfuncții

cerebrale, de leziuni cerebrale minime sau de sindrom hiperchinetic.

3. Factorii socioculturali.

4. Factorii afectivi.

5. Factorii intelectivi și senzoriali.

Ce se remarcă pentru gravitatea retardului în limbaj și care totdeauna conduce

la imperfecțiunea limbajului, deficitele asociate cu IMC (imaturitatea motorie
cerebrală). Așadar, în definirea retardului de limbaj sunt invocate planurile:
lingvistic, de organizare psihică și cel afectiv și social. Din punctul nostru de
vedere, retardul de limbaj trebuie privit printr-un accent deosebit al
tulburărilor de expresie verbală, în timp ce disfazia este în primul rând o
tulburare de simbolizare ce se manifestă printr-o capacitate redusă a
subiectului de a forma și dezvolta, de a achiziționa și reproduce concepte în
relație cu vorbirea. De aici manifestarea disfaziei cu pregnanță în jurul vârstei
de șase ani și ulterior. Din punct de vedere etiologic, sunt asemănări cu cele
ale retardului de limbaj, dar în disfazie predomină anomaliile zonelor de
asociație din creier.
64

Mutismul electiv poate fi total sau parțial. Subiectul refuză să vorbească cu

colegii din clasă, iar altă dată refuză să vorbească numai cu unul sau doi colegi.
Vârsta cronologică contează foarte mult în privința instalării mutismului
electiv. Vârstele cele mai afectate sunt: preșcolaritatea, școlaritatea mică și
pubertatea.

Din punct de vedere simptomatologic există asemănări între retardul verbal,

mutismul electiv și disfazie, dar în disfazie caracteristicile sunt mai complexe și
se prelungesc mai mult; de obicei, fenomenul se produce după șase ani. După
Școala Franceză, disfazia este considerată ca o tulburare funcțională a
limbajului, iar după Școala Germană, un deficit al limbajului care se asociază cu
infirmitatea motorie cerebrală. În disfazie sunt prezente următoarele
caracteristici:

1. Organele de fonație sunt normale și nu apar de obicei tulburări de

pronunție.

2. Disfazicul nu are deficit de auz, dar are dificultăți de percepție audio-verbală

cu instalarea dificultăților de reproducere a silabelor și propozițiilor.

3. Înțelegerea limbajului este relativă și cu dificultăți de vehiculare a

cunoștințelor.

4. Are un vocabular sărac, apelează la perifraze, sintaxa este simplificată,

subiectul de 8-9 ani se prezintă sub acest raport la nivelul unui copil normal de
trei ani.

5. Sunt două categorii de copii disfazici: unii vorbesc cu fraze simple (sunt
rezervați), iar alții folosesc fraze complexe, dar fără control și înțelegere.
Înțelegerea este redusă, iar exprimările sunt extinse.

6. Organizarea psihică la disfazici se caracterizează prin dificultăți de

organizare spațială, tulburări de ritm și fluență și tulburări psihomotrice.

7. La marea majoritate a disfazicilor apar tulburări ale organizării afective și

sociale.
65

8. Apar tulburări de adaptare la activitate și la modul de relaționare cu cei din

jur. În raport cu alalia, aceasta este mai gravă decât disfazia, decât mutismul
psihogen și chiar decât retardul verbal. Totuși, în această relație apar unele
tulburări asemănătoare, ceea ce îngreunează și mai mult diagnoza diferențială.

În concluzie, toate aceste tulburări și, mai ales afazia, determină

disfuncționalități și tulburări la nivelul limbajului și o dereglare generală a
sistemului psihic, comportamental și al personalității.

Tulburările psihogenice

Acestea se bazează pe reacția mentală a subiectului la unii factori fizici sau

sociali. Ex: teama socială față de deformările corporale este psihogenică.

Există tulburări ce pot fi psihogenice în cauză și funcționalitate, dar există și

tulburări care se manifestă în plan vocal la subiecții care au tulburări vocale,
articulatorii sau chiar lingvistice. Acestea îngreunează și mai mult diagnosticul,
dar sunt importante pentru terapie.

În etiologia tulburărilor psihogenice intră și existența unor tulburări de ritm și

fluență (cum e cazul logonevrozei) sau tulburări de voce, tulburări de vorbire
dezagreabilă care provoacă trăiri ce bulversează activitatea psihică a
subiectului. Ticurile pot fi introduse în această categorie, dar și stropirea cu
salivă. Unele anomalii organice (rahitismul) intră și el drept cauză în
provocarea acestor tulburări. De reținut faptul că fetele sunt mai rezistente la
aceste situații.

Deosebirea între aceste tulburări psihogenice și celelante tulburări este și

faptul că, în cele psihogenice nu apare fenomenul caracteristic întâlnit în
disfazie, în retardul verbal care se recuperează (de tipul scrisului în oglindă) și
confuzia frecventă a următoarelor situații: P, Q, B, D, 42 și 24, 19 și 21, un și
nu, cap și pac.
66

Terapia tulburărilor afazice

În terapia logopedică a afaziei, alaliei, a retardului verbal și celelalte sunt două

demersuri principale: un demers orientat spre familie și subiect din punct de
vedere psihic, iar celălalt de pregătire psihică pentru a-l determina pe subiect
și familia acestuia să se implice.

Afazia afectează de fapt întreaga personalitate a individului și în mod deosebit

planul afectiv. De fapt putem spune că sunt niște etape pe care trebuie să le
parcurgem în corectarea afaziei, a alaliei și restul. Sunt trei etape:

1. Etapa de influențare a familiei pentru a se institui un plan confortabil a

mediului în care trăiește subiectul.

2. Etapa motivării subiectului pentru activitate și implementarea ideii de

încredere în forțele proprii.

3. Etapa aplicării tehnicilor de recuperare prin învățarea vorbirii, corectarea

tulburărilor apărute în timpul dezvoltării vorbirii, aplicarea unor metodde
bazate pe terapiile ocupaționale.

Dacă predomină afazia motorie, trebuie să adoptăm învățarea vorbirii pornind

de la emiterea fiecărui sunet în parte și adoptăm principiul corectării după
modelul corectării dislaliei.

În cazul afaziei senzoriale, subiectul poate pronunța unele cuvinte și deci, nu

mai este nevoie să pornim de la sunete, ci de la cuvinte simple. Ceea ce trebuie
făcut în totdeauna este folosirea unor exprimări legate de acțiune pentru
învățarea de cuvinte și sunete.

Așadar, în cazul acestor subiecți, metodele generale se aplică în toate cazurile,

înaintea și în timpul activității. De reținut faptul că, mai ales în afazie, ședințele
terapeutice trebuie să fie scurte. Subiectul are creierul deja fragilizat, deci nu-l
putem suprasolicita. În momentul în care se obțin niște progrese relative,
67

există patru etape logopedige:

- folosim vorbirea repetată;

- Vorbirea automată;

- vorbirea dialogată;

- vorbirea narativă.