BOLILE APARATULUI URINAR

SIMPTOME FUNCŢIONALE

Cele mai revelatoare simptome funcţionale pentru afectarea aparatului renal sunt:
durerea, tulburările de micţiune, tulburările în emisiunea urinei, piuria şi hematuria.
1) Durerea în regiunea lombară, apărută spontan, cu sediul unilateral sau bilateral,
reprezintă deseori simptomul de debut al unei afecţiuni renale.
- Durerea lombară, spontană, unilaterală, de intensitate redusă (surdă), sugerează o ptoză
renală, litiază renală latentă, o pielonefrită, o tuberculoză sau cancer renal.
- Durerea lombară bilaterală, cu caracter surd sau de tracţiune, apare în glome-
rulonefritele acute şi cronice, în sclerozele renale.
- Când durerea atinge o mare intensitate, este unilaterală şi apare în crize paroxistice şi
când debutează în regiunea lombară şi iradiază pe traiectul ureterului spre fosa iliacă,
regiunea inghinală, organele genitale şi faţa internă a coapsei respective poartă denumirea
de colică renală sau nefretică. Durerea este atroce, permanentă, cu intensificări
paroxistice şi are caracter de sfâşiere, arsură, înţepătură sau greutate. Bolnavul este agitat,
caută - fără să reuşească - o poziţie de uşurare, are senzaţii imperioase de micţiune, dar nu
reuşeşte să urineze decât câteva picături de urină concentrată, conţinând adesea sânge.
Uneori, colica apare fără o cauză anume, alteori este provocată de zdruncinături, abuzuri
alimentare. Poate fi precedată de dureri lombare vagi, arsuri la micţiune sau hematurie,
dar de obicei apare brutal, fără prodroame şi durează ore sau zile. Apare în litiaza renală
(calcul care pătrunde în ureter), mai rar în hidronefroză, în cancerul sau tuberculoza
renală.
2) Tulburările diurezei sunt tulburări ale volumului urinei.
- Poliuria este creşterea cantităţii de urină peste 2 1/24 de ore. Se întâlneşte în stări
fiziologice (absorbţie exagerată de lichide), în diabetul insipid sau zaharat, în insuficienţa
cardiacă, în timpul regresiunii edemelor, când mari cantităţi de apă şi sodiu sunt
eliminate, la sfârşitul unor boli febrile (pneumonie, febră tifoidă) şi în bolile renale
cronice, în stadiul de insuficienţă renală.
- Oliguria înseamnă scăderea cantităţii de urină. Apare după reducerea ingestiei de
apă, transpiraţii abundente, febră, pierderi mari de lichide prin diaree sau vărsături.
Oliguria patologică apare fie prin scăderea filtratului glomerular, în insuficienţa cardiacă,
în colopsul vascular, în colici renale, glomerulonefrite acute sau cronice, scleroze renale,
fie prin creşterea reabsorbţiei tabulare: nefopatii tubulare (nefroza mercurială).
- Anuria este suprimarea secreţiei urinare. Nu trebuie confundată cu retenţia de
urină, în care sondajul vezical permite extragerea urinei. Apare în general datorită
aceloraşi factori care produc oliguria, dar are o semnificaţie mai gravă.
Hematuria: defineşte prezenţa sângelui în urină, care dobândeşte o culoare roşie-
deschisă sau închisă. Numai hematuria macroscopică este un simptom funcţional urinar,
deoarece există şi hematurii decelabile numai prin metode de laborator (hematurii
microscopice).
Piuria - prezenţa puroiului în urină - se traduce macroscopic printr-un aspect tulbure al
urinelor, dar nu poate fi afirmată decât prin examenul microscopic, care evidenţiază
prezenţa unor leucocite polinucleare mai mult sau mai puţin alterate. Piuria este
totdeauna datorată unei leziuni a aparatului urinar.
3) Tulburări în emisiunea urinei:
- polakiurie,
- disurie,
- nicturie,
- retanţie de urină
- incontinenţă.
Prin polakiurie se înţelege creşterea frecvenţei micţiunilor, iar prin disurie, dificultatea
sau durerea la micţiune. Aceste tulburări apar de obicei împreună. La bărbaţi, îndeosebi
peste 60 de ani, prima cauză care trebuie cercetată este adenomul de prostată. Cistita este
însă cea mai frecventă cauză. Tuberculoza este de asemenea deseori o cauză a cistitei; la
fel şi stricturile uretrale.
Nicturia desemnează situaţia în care bolnavul este obligat să se scoale noaptea pentru a
urina. Normal, în timpul somnului nu apare necesitatea de a urina. Nicturia poate fi
secundară afecţiunilor care provoacă disuria, polakiuria şi poliuria, dar adeseori este un
semn de insuficienţă cardiacă sau scleroză renală.
Retenţia de urină - adică imposibilitatea bolnavului de a-şi goli vezica - poate fi
completă, în care caz se produce distensia vezicii, care poate ajunge până la ombilic,
bombând în hipogastru (glob vezical) sau poate fi incompletă, când bolnavul, deşi
urinează, nu-şi poate goli complet conţinutul vezical, care se poate infecta rapid. Retenţia
de urină apare în tumori ale prostatei, calculi sau stricturi uretrale şi unele leziuni ale
sistemului nervos, tabes (boala cr a sist nervos de origine sifilitica caracterizata prin lipsa
de coordonare a miscarilor, dureri viscerale vii si tulburari de sensibilitate), hemoragie
cerebrală, paralizie generală, stări comatoase.
Incontinenţa de urină este emisia involuntară de urină. Apare în special la copii. La
adulţi poate apărea în leziuni ale vezicii urinare, ale sistemului nervos central sau ale
măduvei spinării.

SINDROAME RENALE

Principalele sindroame renale sunt: sindromul urinar, cardiovascular, hidropigen (ede-

matos) şi azotemic.
1) Sindromul urinar, în forma sa clasică, se întâlneşte în nefropatii glomerulare (glome-
rulonefrite) şi se caracterizează prin proteinurie moderată (1-5 g%o), hematurie (macro-
sau microscopică), cilindrurire, oligurie. In glomerulonefroze, proteinuria este masivă
(până la 50 g%o), în pielonefrite domină leucocituria, bacteriuria şi proteinuria moderată.
2) Sindromul cardiovascular constă în hipertensiunea arterială (creşte în special
tensiunea minimă) şi în unele accidente acute, ca astmul cardiac, edemul pulmonar acut,
encefalopatia hipertensivă, hemoragii cerebrale şi modificări ale fundului de ochi.
3) Sindromul hidropigen este dominat de prezenţa edemului, care în stadiile avansate se
poate generaliza (anasarcă), cu revărsare în seroase (pericard, pleură, peritoneu şi cu in-
teresarea viscerelor: edem laringian, bronşic, pulmonar, retinian, cerebral. Edemul
cerebral poate declanşa crize eclamptice. O retenţie hidrică sub 5 1 nu se decelează
totdeauna clinic. De aceea este necesară cântărirea bolnavului sau efectuarea bilanţului
hidric (confruntarea ingestiei cu excreţia de apă).
4) Sindromul azotemic sau al retenţiei azotate se traduce prin:
- semne nervoase: cefalee, insomnie sau somnolenţă, astenie intensă fizică şi intelectuală,
modificări de comportament, prurit, tulburări vizuale; în final apare coma uremică;
- semne digestive: anorexie, diaree, vărsături;
- semne respiratorii: miros amoniacal al aerului expirat şi respiraţie de tip Küssmaul (se
caracterizează prin respiraţii profunde, zgomotoase, cu remanenţa în platou a inspirului,
expir zgomotos şi pauze lungi între ciclurile respiratorii) sau Cheyne-Stokes (Se
manifestă prin cicluri de respiraţii crescendo-descrescendo, intercalate de perioade de
apnee);
- semne cardiace: hipertensiune arterială şi frecătură pericardică;
- semne generale: paloare, slăbire, diverse hemoragii.