UNIVERSITATEA DE MEDICINĂ, FARMACIE, ȘTIINȚE ȘI TEHNOLOGIE

„G.E.PALADE” DIN TÎRGU MUREŞ

CENTRUL DE ÎNVĂŢĂMÂNT CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

MARIAN BRÎNDUŞA

POLITICI PUBLICE

1
 CUPRINS
INTRODUCERE 4
Descrierea cursului 4
Obiectivele 4
Competenţe 4
Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs 5
TEMA 1 CE ESTE O POLITICĂ PUBLICĂ? TIPURI DE POLITICI
6
PUBLICE
Cuprins 6
Obiective 6
Comptențe 6
Test de autoevaluare 13
Bibliografie 14
TEMA 2 PARTICIPANŢII LA PROCESUL POLITICILOR PUBLICE 15
Cuprins 15

Obiective 15

Competenţe 15

Test de autoevaluare 26
Bibliografie 26
TEMA 3 PROCESUL POLITICILOR PUBLICE 27
Cuprins 27
Obiective 27
Competenţe 27
Test de autoevaluare 37
Bibliografie 38
MODALITĂŢI DE ADOPTARE ȘI PUNERE ÎN APLICARE
TEMA 4 39
A DECIZIEI ÎN CADRUL POLITICILOR PUBLICE
Cuprins 39
Obiective 39
Competenţe 40
Test de autoevaluare 48
Bibliografie 48

2
TEMA 5 POLITICI ECONOMICE 49
Cuprins 49
Obiective 49
Competenţe 49
Test de autoevaluare 52
Bibliografie 52
TEMA 6 POLITICI SOCIALE 53
Cuprins 53
Obiective 53
Competenţe 53
Test de autoevaluare 62
Bibliografie 62
TEMA 7 PROCEDURA EVALUĂRII POLITICILOR PUBLICE 63
Cuprins 63
Obiective 63
Competenţe 63
Test de autoevaluare 69
Bibliografie 69

3
 INTRODUCERE

Cursul „Politici publice” este o disciplină care se predă studenţilor de la specializarea

Administraţie publică în semestrul I din anul 2 de studiu.
Originile interesului pentru orientarea către politicile publice pot fi identificate atât în
perceperea inconsecvenţelor guvernării cât şi în insatisfacţiile oferite de disciplinele academice.
În România s-a pus sub semnul întrebării eficienţa şi eficacitatea serviciilor publice.
Din perspectiva unei posibile cariere în administraţia publică, studenţii specializării
Administraţie publică vor fi direct implicaţi în procesul politicilor publice, eficienţa şi
eficacitatea acestora depinzând în mod direct de pregătirea, mai întâi teoretică a acestora. De
aici, necesitatea studierii acestei discipline de către studenţi.

Obiective
Obiectivul general:
 Însuşirea noţiunilor fundamentale ce aparţin politicilor publice, ca mijloc solid de
explicare şi interpretare a proiectelor, politicilor publice
Obiective specifice:
 Să prezinte importanţa cunoaşterii noţiunilor acestei discipline;
 Să familiarizeze studenţii cu terminologia şi limbajul de specialitate, cu utilizarea corectă
a acestora;
 Să ofere instrumentar teoretic şi practic pentru evaluarea aspectelor practice privind
procesul politicilor publice, de la identificarea obiectului politicii publice la evaluarea
acesteia

Competențe

Competențe specifice acumulate

Competențe profesionale:
C2. Identificarea şi aplicarea dispoziţiilor legale cu privire la sistemul administrativ, inclusiv
iniţierea şi formularea de propuneri de acte normative şi/sau administrative
C4. Aplicarea instrumentelor strategice pentru dezvoltarea instituţională

4
C5. Administrarea activităţilor specifice din domeniu, cu respectarea eticii şi deontologiei
profesionale
C6. Identificarea, analizarea şi rezolvarea problemelor din administraţia publică, în mod
cooperant, flexibil şi eficient
Competențe transversale:
CT1. Îndeplinirea la termen, în mod riguros, eficient şi responsabil, a sarcinilor profesionale, cu
respectarea principiilor etice şi a deontologiei profesionale.
CT2. Aplicarea tehnicilor de relaţionare în grup, deprinderea şi exercitarea rolurilor specifice în
munca de echipă, prin dezvoltarea abilităţilor de comunicare interpersonală

Formatul şi tipul activităţilor

Parcurgerea acestora va presupune atât întâlniri faţă în faţă, cât şi studiu individual. Întâlnirile
reprezintă un sprijin direct acordat din partea profesorului – studentului. În ceea ce priveşte
activitatea individuală, aceasta se va concretiza în parcurgerea materialelor obligatorii şi în
rezolvarea sarcinilor şi exerciţiilor obligatorii. Studenţii au libertatea de a-şi gestiona singuri
timpul pentru parcurgerea temelor stabilite astfel încât acesta să fie suficient pentru însuşirea
terminologiei de specialitate şi pentru sedimentarea cunoştinţelor dobândite.

5
 TEMA 1

CE ESTE O POLITICĂ PUBLICĂ? TIPURI DE POLITICI PUBLICE

Obiective tema 1
Competenţe tema 1
Definiţii ale politicilor publice
Caracteristicile politicilor publice
Modalităţi de abordare a politicilor publice
Tipuri de politici publice
Autoevaluare tema 1
Bibliografie tema 1
Timp alocat 4 ore

Obiective:
- prezentarea diferitelor definiţii ale politicilor publice;
- descrierea şi explicarea caracteristicilor politicilor publice;
- cunoaşterea celor mai importante modalităţi de abordare a politicilor publice.
- familiarizarea cu tipurile de politici publice;
- cunoaşterea elementelor specifice fiecărui tip de politică publică;
- însuşirea elementelor convergente şi a celor divergente între diferitele tipuri de politici publice

Competenţe:
- utilizarea corectă a noţiunilor specifice ale politicilor publice;
- identificarea corectă şi analiza caracteristicilor politicilor publice;
- utilizarea celor mai importante modalităţi de abordare a politicilor publice.
- capacitatea de analiză a tipurilor de politici publice;
- utilizarea corectă a elementelor specifice fiecărui tip de politică publică;
- capacitatea de utilizare a elementelor convergente şi a celor divergente între diferitele tipuri de
politici publice.

6
 Definiţii ale politicilor publice

în limbaj uzual, termenul politică publică este înţeles ca un comportament al unui actor
sau a mai multor actori, cum ar fi un conducător politic, o agenţie guvernamentală sau un
parlament, în privinţa unui domeniu specific de activitate.
„relaţia dintre un guvern şi mediul său” (Robert Eyeston).
„o politică publică este ceea ce guvernul decide să facă sau să nu facă” (Thomas R.
Dye).
o politică publică reprezintă mai mult decât deciziile luate de unii lideri şi implică ceva
mai mult decât ceea ce guvernul doreşte sa facă: trebuie să fie un model sistematic al
acţiunii în privinţa unei probleme. Richard Rose sugerează că ar trebui să considerăm o
politică publică „o serie de activităţi, mai mult sau mai puţin corelate”.
„un set de decizii intercorelate luate de către un actor politic sau de către un grup de
actori politici în privinţa selectării scopurilor şi mijloacelor de atingere ale acestora
într-o situaţie specifică, în care actorii respectivi au puterea de a pune în practică
deciziile respective.” (William Jenkins).
„un curs intenţionat al acţiunii unei persoane, al unui grup sau al unui guvern, într-un
mediu specific, care conţine obstacole şi oportunităţi, pe care politica publică îşi
propune să le utilizeze sau să le depăşească în efortul de a atinge un scop sau de a reliza
un obiectiv propus” (Carl J. Friedrich).

Implicaţii ale definiţiilor:

1. - politica este legată de o acţiune intenţionată, orientată spre un scop şi nu de un

comportament aleatoriu. Ele sunt proiectate intenţionat pentru a atinge anumite scopuri,
pentru a ajunge la anumite rezultate, deşi nu totdeauna acestea sunt atinse
2. - politicile publice apar ca răspunsuri la cererile politice, la apelurile la acţiune sau inacţiune
într-o problemă publică făcute de alţi actori – cetăţeni, reprezentanţi, etc. – către oficialii
guvernamentali.
3. - o politică publică reprezintă ceea ce guvernul face de fapt şi nu doar ceea ce intenţionează
el să facă sau afirmă că vrea să facă.

7
 Caracteristicile politicilor publice

1 - Coerenţa - presupunerea că toate părţile acţiunii se potrivesc unele cu altele, că ele

formează un întreg organizat, un singur sistem, iar politica publică se desfăşoară după modul în
care a fost proiectat şi funcţionează acest sistem.

2 - Ierarhia - o politică publică reprezintă o impunere a autorităţii în privinţa a ceea ce trebuie

făcut într-un anumit domeniu.

3 – Instrumentalitatea - o politică publică poate fi înţeleasă doar ca urmărire a unor anumite

scopuri. Din această perspectivă, organizarea publică există pentru a identifica şi a rezolva
problemele. Aceste probleme pot fi definite foarte vag (problema şomajului, de exemplu) sau pot
fi foarte specifice (problema locurilor de muncă pentru absolvenţii specializării Administrație
publică), se pot modifica în funcţie de timp şi de loc, scopurile pot fi mai mult sau mai puţin
stabilite, însă o politică trebuie înţeleasă în termeni de probleme şi de soluţii.

4 – Autoritate - Pentru ca ceva să poată fi numit politică, trebuie să poarte girul unui decident.
Autoritatea este cea care legitimează o politică, iar direcţiile pe care aceasta le va urma provin de
la cineva care posedă această autoritate: ministru, primar, manager.

5 – Expertiză - o politică reclamă cunoştinţe despre acesta cât şi despre ceea ce s-ar putea face şi
cum s-ar putea acţiona în domeniul respectiv. Astfel, cunoştinţele sunt specifice unei anumite
zone: politică economică, politică sanitară, politică socială, etc.

6 – Ordine - politicile publice reprezintă acţiuni sistematice şi consistente.

Modalităţi de abordare a politicilor publice

1. Examinarea organizării sistemului politic. Argumentul acestei abordări este acela că

politicile publice variază în funcţie de natura sistemului politic şi de legăturile acestuia cu
societatea. Prin această perspectivă se poate observa mai curând cum ar putea fi influenţate
deciziile guvernului şi ce relaţii sunt de aşteptat studiind activităţile acestuia.
2. O altă direcţie de cercetare o reprezintă căutarea variabilelor cauzale în procesul
politicilor publice, a determinanţilor acestora. În această abordare, analiza se
concentrează asupra chestiunii dacă politicile publice sunt determinate de factori socio-
economici ce acţionează la nivel macro-social sau de factori comportamentali care se
regăsesc la nivel micro-social. Astfel de studii, de cele mai multe ori empirice şi cantitative,
8
 încearcă să stabilească legături între politicile publice şi caracteristicile interne ale societăţii
sau ale sistemului internaţional.
3. O altă parte a literaturii se concentrează asupra conţinutului politicilor publice. Această
perspectivă pleacă de la ideea că natura unei probleme publice şi soluţiile existente pentru
rezolvarea acesteia determină, de cele mai multe ori, modul în care aceasta va fi procesată de
către sistemul politic. Faptul că o politică este regulatorie, distributivă, redistributivă, etc
determină modul în care aceasta va fi abordată. Gradul de concentrare a costurilor şi
beneficiilor unei politici publice determină tipul de proces politic care o va însoţi.
Concentrarea atenţiei asupra naturii instrumentelor pe care guvernele le au la dispoziţie
pentru a implementa politicile publice este considerat de unii autori ca cel mai bun mod de
analiză şi înţelegere a acestora.
4. A patra perspectivă se concentrează asupra impactului politicilor publice, a rezultatelor
acestora. Analizele de acest tip încearcă să evalueze efectele directe şi indirecte ale anumitor
politici şi au tendinţa de a ignora atât factorii cauzali cât şi natura instrumentelor aflate la
dispoziţia guvernelor. Aceste analize sunt de tip cantitativ şi utilizează metode statistice
pentru a stabili corelaţii între diversele tipuri de activităţi guvernamentale (de exemplu relaţia
dintre cheltuielile guvernamentale şi situaţia forţei de muncă).

La baza oricărei politici publice stau anumite reguli şi norme specifice care exprimă
modalităţile de definire, opţiunile decizionale, precum şi acţiunile destinate punerii în practică a
politicii.

Politica unei ţări este definită şi pusă în practică de către forţele politice ajunse la putere
prin formele elective cunoscute.

Credibilitatea oricărei puteri politice este conferită prin acceptarea de către Parlament a
Programului de Guvernare, document de importanţă naţională, din care decurg politicile,
obiectivele, strategiile şi tacticile care ghidează drumul spre analize, decizii, acţiuni şi
monitorizări reformatoare ale diverselor sectoare şi domenii societale.

Diagrama de mai jos evidenţiază conexiunile existente între toate aceste elementele
menţionate, dar şi faptul că decizia politică asumată derivă din priorităţile stabilite prin
Programul de Guvernare. În acestă etapă, decizia politică are un caracter general, vizând doar
aria de activitate şi, eventual, conturând obiecivele prioritare.

Deciziile prin care se urmăreşte modificarea aspectului economic şi social al societăţii,

într-un mod care exprimă doctrina partidului sau coaliţiei aflate la putere, sunt influenţate de
9
politicile anterioare, de tipul problemelor ce sunt identificate sau de contextul existent la
momentul asumării deciziei.

De exemplu, introducerea un nou sistem de impozitare este o decizie politică, dar

determinată, cel mai adesea, de insatisfacţia manifestată faţă de regulile sistemului de impozitare
existent.

Problemele, orientările, evenimentele sau situaţiile care apar trebuie îmbinate într-un
context global armonios, care să asigure obţinerea unui maxim de avantaje, nu înainte, însă, de a
identifica semnificaţia fiecăruai dintre elementele constitutive

TIPURI DE POLITICI PUBLICE

10
 Politici substantivale şi politici procedurale

Politicile substantivale implică ceea ce face guvernul, cum ar fi construcţia de autostrăzi,

distribuţia de ajutoare sociale, achiziţia de armament, etc. Politicile substantivale distribuie
cetăţenilor, în mod direct avantaje sau dezavantaje, beneficii sau costuri.

Politicile procedurale stabilesc cum urmează să fie făcut ceva sau cine urmează să facă
ceva. Astfel definite, politicile procedurale includ legile ce crează organisme administrative,
specificând procesele şi tehnicile pe care le pot utiliza în desfăşurarea programelor lor, controlul
guvernamental, parlamentar sau juridic asupra operaţiunilor lor. Politicile procedurale pot avea
importante consecinţe substatntivale, cum sau cine acţionează putând determina ceea ce se face
de fapt.

Politici distributive, regulatorii, autoregulatorii şi redistributive

Politicile distributive presupun alocarea de servicii sau de beneficii pentru anumite

segmente ale populaţiei: indivizi, grupuri, companii sau comunităţi. Unele politici distributive
pot asigura beneficii pentru un singur beneficiar sau pentru câţiva, puţini la număr – susţinerea
unei intreprinderi prin subsidii pentru evitarea falimentului, – în timp ce altele pot asigura
beneficii pentru un număr mare de persoane – susţinerea preţurilor agricole, educaţia gratuită,
programe de recalificare.

Politicile regulatorii impun restricţii sau limitări ale comportamentului indivizilor şi

grupurilor, cum ar fi reglementarea unor sectoare economice în privinţa calităţii bunurilor, a
emisiilor poluante, în probleme ca avortul, controlul armelor, pornografia.

Politicile regulatorii apar ca urmare a conflictului dintre două grupuri sau două coaliţii de
grupuri, o parte solicitând impunerea unui anumit control, cealaltă susţinând că acest control nu
este necesar sau că tipul de control propus este eronat. În general este dificil de identificat toate
scopurile şi toate consecinţele politicilor regulatorii.

Politicile auto-regulatorii sunt similare celor regulatorii în sensul că implică restricţii sau
control asupra unui grup sau a unei probleme. Spre deosebire de politicile regulatorii însă, cele
auto-regulatorii sunt în general solicitate şi susţinute de către grupul a cărui activitate este
11
reglementată ca măsură de protecţie sau de promovare a intereselor membrilor săi. Este vorba în
special de licenţele acordate pentru practicarea unei meserii: medic, farmacist, avocat, etc. În
afara grupului în cauză, interesul pentru problema respectivă este relativ scăzut. Rezultatul unei
astfel de politici este o lege de licenţiere, a cărei implementare este delegată unui organism
dominat de membrii grupului interesat. În timp, intrarea în cadrul unei profesii licenţiate poate fi
restrictivă, iar preţurile pentru serviciile ei specializate pot creşte.

Politicile redistributive implică eforturi deliberate din partea guvernului în vederea

transferării de venituri, proprietăţi sau drepturi între grupuri largi ale populaţiei. În multe
societăţi politice redistributive constituie surse serioase de conflict între stânga şi dreapta.
Modelul uzual al unei politici redistributive constă în preluarea de resurse de la cei ce au, pentru
a fi distribuite celor ce nu au, de exemplu impozitul progresiv pe venit. Câteodată, politicile
redistributive sunt dificil de adoptat pentru că implică realocarea banilor şi a puterii, iar cei care
posedă bani şi putere vor renunţa rareori de bunăvoie la ele.

Politici materiale şi politici simbolice

Politicile materiale asigură resurse tangibile beneficiarilor lor sau impun dezavantaje
reale celor care sunt afectaţi în mod negativ. Legislaţia privind obligaţia angajatorilor de a plăti
un salariu minim, contribuţiile la casele de asigurări sociale sau de sănătate sunt materiale atât în
conţinutul cât şi în efectul lor.

Politicile simbolice, în schimb, au un impact material minor asupra cetăţenilor, alocă

avantaje şi dezavantaje intangibile. Ele apelează la valori ca patriotismul, dreptatea socială,
pacea etc. De exemplu legi privind arborarea drapelului, intonarea imnului, arderea drapelului,
interpretarea istoriei.

Nici o politică nu este în întregime simbolică sau în întregime materială, acestea fiind
mai curând polii unui spaţiu continuu. Câteodată, politici care par mai mult simbolice pot avea
importante consecinţe materiale, cum ar fi legi privind protecţia unor animale rare, care pot
conduce la blocarea unor construcţii, interzicerea exploatării forestiere, etc.

Politici etichetate ca materiale în limbajul legislativ, pot rămâne în mod esenţial

simbolice datorită acţiunii administrative sau datorită eşecului parlamentului în asigurarea de
fonduri pentru implementarea lor.

12
 DE REŢINUT!!!!!

Prin politică se înţelege o decizie formală a unei autorităţi legitim alese

care se adoptă într-un cadru formal, conform unor proceduri dinainte
stabilite. Termenul este utilizat pentru a face referire la :
- un domeniu al activităţilor politicilor publice
- o grupare de obiective şi programe derulate de guvern într-un
anumit moment
- legislatie sau un pachet de norme aprobate în legătură cu o anumită
problematică
- produsul activităţii guvernamentale
- impactul activităţii guvernului asupra societăţii
- politicile publice pot fi împărțite, funcție de diverse criterii în:
- substantivale/procedurale
- distributive/regulatorii/autoregulatorii/redistributive
- materiale/simbolice
- încadrarea unei politici publice în oricare dintre aceste categorii nu
este absolută!

Autoevaluare tema 1
1. Care este deosebirea dintre o decizie politică şi o politică publică?
2. Care sunt principalele caracteristici ale unei politici publice?
3. Care este deosebirea dintre politicile regulatorii şi cele autoregulatorii?
4. Cum o politică simbolică poate avea consecinţe materiale?

Rezolvarea

1. Răspunsul este evidenţiat în partea „Ce este o politică publică?”

2. Răspunsul este evidenţiat în partea „Caracteristicile politicilor publice”

3. Răspunsul este evidenţiat în partea „Politici regulatorii şi politici autoregulatorii”

4. Răspunsul este evidenţiat în partea „Politici materiale şi politici simbolice”

Bibliografie:

1. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teroie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

13
2. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-a,
București, 2019

14
 TEMA 2

PARTICIPANŢII LA PROCESUL POLITICILOR PUBLICE

Obiective tema 2
Competenţe tema 2
Participanţii la procesul politicilor publice din perspectiva caracteristicilor unei politici
publice.
Colectivităţile politice – rol şi forme.
Principale categorii de participanţi la dezvoltarea politicilor publice.
Autoevaluare tema 2
Bibliografie tema 2
Timp alocat 4 ore

Obiective:

- cunoaşterea corectă a tuturor participanţilor în procesul dezvoltării politicilor publice;

- identificarea rolului şi ponderii fiecăruia dintre participanţi;

- asimilarea corectă a implicaţiei şi rolului funcţionarilor publice situaţi la diverse nivele ale
administraţiei publice.

Competenţe:

- identificarea corectă a tuturor participanţilor în procesul dezvoltării politicilor publice;

- capacitatea de identificare corectă a rolului şi ponderii fiecăruia dintre participanţi;

- capacitatea de identificare corectă a implicaţiei şi rolului funcţionarilor publice situaţi la

diverse nivele ale administraţiei publice.

15
 Participanţii la procesul politicilor publice din perspectiva caracteristicilor unei
politici publice

Autoritatea - cea mai evidentă bază pentru a reclama un loc în procesul politicilor publice
este posesia autorităţii legitime. Politicile sunt descrise ca fiind munca “autorităţilor”. Cine este
această autoritate depinde de caz: poate fi o persoană (ministru, secretar de stat, director) sau
poate fi un organ colectiv (guvern, consiliu director, etc). Participanţii oficiali la procesul politic,
cei care au autoritatea legală de a se angaja în formarea politicilor, sunt guvernul, parlamentul şi
justiţia.
Executivul - Există un curent puternic în literatura de specialitate care identifică
sursa politicilor cu guvernul. O politică este “ceea ce guvernul decide să facă sau
să nu facă” (Dye). Sigur că guvernul este instituţia cea mai vizibilă în procesul
politic, aici regăsindu-se persoanele cele mai în măsura să facă declaraţii în
privinţa politicilor publice (primul ministru, membrii cabinetului). Când vorbim
de executiv ca actor în procesul politicilor publice, trebuie să îi includem atât pe
liderii politici cât şi pe oficialii agenţiilor guvernamentale care lucrează sub
conducerea acestora.
Legislativul - Pentru unii, o politică este mai mult decât o decizie a unor
conducători, aleşi sau numiţi, ea reprezintă o expresie a legii. Astfel, legislativul
devine actorul principal în procesul politicilor publice. În sistemele parlamentare,
unde funcţionează disciplina de partid, este mult mai greu de prezentat
parlamentarii ca fiind cei care proiectează politicile.
Judecătorescul - A treia ramură a guvernării, justiţia, deşi îşi neagă orice rol care
ar putea-o lega de politicile publice, poate avea, în funcţie de timp şi de spaţiu (de
sistemul politic) un rol semnificativ. În multe ţări, în special federale, problemele
politice disputate îşi găsesc rezolvarea în tribunale. Curţile constituţionale pot
juca un rol important în blocarea unor acte normative care stau la baza unor
politici.
Expertiza. Politicile publice nu se referă doar la decizii luate de autorităţi, ele au ca
obiectiv rezolvarea problemelor, iar posesia experizei într-un domeniu specific constituie o altă
sursă pentru participare.
Expertiza este specifică unui anumit domeniu: sănătate, protecţie socială, transporturi,
etc. Concentrarea specialiştilor este modelată de designul instituţional: există ministere sau

16
departamente pentru sănătate, pentru protecţie socială sau pentru transporturi. Responsabilitatea
pentru o politică dintr-un domeniu specific revine unui grup de experţi.
În afara specialiştilor grupaţi într-un cadru instituţional în interiorul guvernului, există şi
specialişti în afara sa, în special în universităţi şi în organizaţii profesionale. Legăturile dintre
specialiştii din guvern în domeniul sănătăţii, de exemplu, cu universitarii din medicină, cu cei
din organizaţiile profesionale ale medicilor, cu cei din ONG-uri şi din companiile naţionale sau
internaţionale cu profil medical, sunt mai puternice decât legăturile cu specialiştii din guvern
care lucrează în alte domenii.
Ordinea. Politicile publice au ca obiectiv organizarea activităţii în mod stabil şi
predictibil, pentru evitarea tensiunilor ce pot să apară între diferiţi actori sau grupuri.

Colectivităţile politice – rol şi forme.

Pentru ducerea la îndeplinire a unei anumite politici ar putea fi necesară, de exemplu,

cooperarea în domeniul sănătăţii, protecţiei mediului şi protecţiei sociale; însă fiecare dintre
aceste domenii ar putea fi de competenţa unui organism diferit: sănătatea – de guvernul central,
protecţia mediului – de o agenţie regională, iar protecţia socială – de autorităţile locale.
Colectivităţi politice (policy collectivities) snt grupuri relativ stabile de indivizi,
provenind dintr-un spectru larg de organizaţii, care se află împreună datorită interesului comun
într-o problemă de politică publică (H. K. Colebatch). Aceste colectivităţi politice pot fi
recunoscute în mod formal sau pot să nu fie recunoscute în mod formal, însă ele joacă un rol
foarte important în procesul politicilor publice.
Comitetele interdepartamentale reprezintă una dintre formele oficiale cele mai uzitate în
stabilirea legăturilor între diferite agenţii guvernamentale, ministere sau departamente. Aceste
organisme pot fi pemanente sau ad hoc şi asigură posibilitatea agenţiilor guvernamentale de a
coopera între ele, dar şi cadrul în care acestea pot concura unele cu altele.
O altă posibilitate oficială este stabilirea unor grupuri consultative, care includ nu doar
funcţionari publici ci şi participanţi din afara guvernului – din domeniul afacerilor, a
organizaţiilor profesionale, din universităţi. Aceste organisme oferă participanţilor oportunitatea
de a descoperi în ce măsură se pot sprijini reciproc într-o anumită problemă. În plus, spre
deosebire de comitetele interdepartamentale care pot depăşi cu greu pemanenta luptă internă
pentru resurse, aceste grupuri consultative produc mai puţine reacţii negative, defensive.

17
 Principale categorii de participanți la dezvoltarea politicilor publice.

1. Conducătorii – persoane care participă la crearea politicilor publice în virtutea

poziţiei pe care o ocupă cadrul guvernării.
2. Consilierii - în practica guvernamentală occidentală din ultimul timp s-a produs o
importantă schimbare prin rolul tot mai mare pe care îl joacă persoanele care îi ajută pe lideri
(miniştri, parlamentari, etc). Aceşti consilieri sunt recrutaţi pentru a colabora personal cu liderul,
câteodată chiar pe bază temporară, şi se pot aştepta să îşi piardă slujba dacă liderul se schimbă
sau dacă acesta îşi pierde încrederea în ei. Consilierii pot proveni din domenii diferite. Unii pot fi
recrutaţi pe baza cunoştinţelor lor de specialitate şi sunt folosiţi ca o sursă alternativă de
expertiză în afara departamentului. Alţii pot proveni de la grupurile de presiune şi sunt utilizaţi
tocmai pentru a menţine relaţii bune cu diferitele interese organizate.
3. Susţinătorii - De multe ori când se vorbeşte despre politicile publice se vorbeşte
mai ales despre lideri şi se uită importanţa susţinătorilor acestora (de exemplu membrii unui grup
parlamentar, membrii unui partid). Suportul continuu oferit de adepţi este vital pentru lideri, iar
acest suport poate fi retras la un moment dat. Luaţi în mod individual, susţinătorii ar putea să
afirme că rolul lor este absolut minor în procesul politic, însă luaţi în colectiv ei reprezintă o
puternică forţă negativă.
4. Înalţii funcţionari publici - colectivul de funcţionari publici aflat la vârful
organizaţiei pe care liderul o conduce. În mod tradiţional aceştia au fost văzuţi ca un nivel
distinct şi subordonat nivelului unde sunt decise politicile publice: direcţia acestora este hotărâtă
de lideri şi implementată de executanţi. Este de aşteptat ca aceşti manageri să aibă un rol activ în
dezvoltarea politicilor. Ei pot realiza acest lucru prin pregătirea unor declaraţii referitoare la
anumite politici publice, prin care prezintă activitatea departamentului, iar intenţiile lor sunt
supuse aprobării liderului.
5. Stafful administrativ - o mare parte a muncii în construirea unei politici publice
constă în stabilirea şi menţinerea unor relaţii de colaborare între diferite organizaţii sau între
diferite departamente ale aceleiaşi orga
6. Părţile interesate - în fiecare domeniu al politicilor publice vor fi un număr de
indivizi, care deşi nu sunt oficialităţi, sunt bine cunoscuţi ca reprezentanţi ai unor interese.
Reprezentanţii grupurilor de interes doresc, în general, să se afle în interiorul guvernării însă,
odată ajunşi acolo se află în faţa unei tensiuni între susţinere exclusivă a punctului de vedere al
grupului şi posibila implicare în procesul politic.

18
 7. Specialiştii - în procesul politicilor publice sunt participanţi al căror rol este
determinat nu atât de poziţia politică sau administrativă cât de cunoştinţele de specialitate pe
care le au. Aceşti participanţi, specialiştii, au un rol important în modelarea dezbaterii: ce este
privit ca normal, care este problema, ce posibile răspunsuri există la această problemă. Aceşti
specialişti pot să nu aibă o poziţie oficială în procesul politicilor publice, însă contribuţia lor
poate fi foarte importantă pe termen mediu sau lung.
Actorii sunt definiţi ca fiind „cei care au un rol în adoptarea şi implementarea politicilor
publice”. Iniţial un rol important l-au avut instituţiile publice. Ulterior la acestea s-au adăugat
instituţiile guvernamentale, partidele politice şi grupurile de interese.
Principalii actori sunt însă oamenii politici (politicienii), funcţionarii, birocraţii şi
reprezentanţii grupurilor de interese.

Statul şi rolul lui

Există orientări ale politicilor publice care au pus accentul pe rolul statului. Este vorba
despre insitutţionalism, neoinstituţionalism, corporatism şi neocorporatism. De asemenea există
şi orientări ale politicilor publice care scad rolul statului şi aduc în prim plan grupurile de
interese - este cazul pluralismului în perioada anilor 1950-1960.
David Easton a fost iniţiatorul teoriei sistemice. Conceptul de „sistem politic” apărea în
anul 1950 ca alternativă la conceptul de stat considerat abstract deoarece nu surprindea
funcţionarea reală a unui vieţi politice. Conceptul de sistem politic este preferabil în opinia lui
Easton, conceptului de „stat”.
În anul 1980 acest punct de vedere este reconsiderat, considerându-se că atât conceptul
de stat cât şi cel de sistem politic au drept egal de existenţă. Preocuparea pentru stat este axată pe
funcţiile economice şi politice ale acestuia.
Readucerea în actualitate a conceptului de stat are loc în anii 80 dar nu din perspectiva
juridico-filosofică anterioară. Astfel vorbim despre:
Structuri de stat:
- unitară (Franţa) – fiind mai pregnantă centralizarea;
- federală în (Germania, SUA) – fiind mai pregnantă descentralizarea.
Forme de guvernământ:
- monarhie – simbolică;
- republică – preşedintele având un rol major sau simbolic în funcţie de sistemul de
guvernământ;
Sisteme de guvernământ:
- prezidenţial;
19
 - semi-prezidenţial;
- parlamentar.

Rolul statului – funcţii economice şi sociale

1. Statul spectator – nu intervine în desfăşurarea vieţii economice şi sociale decât în ceea
ce priveşte ordinea şi liniştea publică - „Statul ca paznic de noapte”.
2. Statul tutore: sfârşitul secolului XIX. Statul îi ajută pe cei care au nevoie de ajutor (apar
primele sisteme de asigurări sociale în Germania) şi se dezvoltă sistemul de asistenţă
socială;
3. Statul providenţă: apare după cel de-al doilea război mondial „statul veghează asupra
individului din leagăn până în mormânt”.
4. Statul bunăstării „wellfare state” – presupune protecţie şi implicare în rezolvarea
problemelor tuturor. Această etapă a durat până la jumătatea anilor 70 când se vorbea
frecvent de o criză a statului bunăstării pe fondul crizei petrolului şi creşterii preţurilor la
materii prime.
Datorită crizei apărute la jumătatea anilor 70 statul s-a aflat în imposibilitatea de a-şi
respecta promisiunile făcute fiind necesară accesarea resurselor de pe piaţă pentru onorarea
acestora. Diferite state aveau dificultăţi în plata anumitor beneficii sociale ; au crescut impozitele
şi taxele; a fost redusă preocuparea pentru investiţii - aspect negativ pentru dezvoltarea
economică dar şi probleme de ordin moral - dându-le săracilor ei nu sunt încurajaţi să-şi
depăşească condiţia de săraci.
Astfel, începând cu această perioadă statul nu-şi mai asumă nimic. În aceste condiţii
statul:
- începe să pună condiţii pentru ajutorul social;
- introduce co-plăţi - indiferent de sistemul de asigurări de sănătate, el trebuie să
plătească o doar parte din costuri.
Diferite state au recurs la formule de încurajare a sistemului privat ba chiar s-a dezvoltat un
parteneriat între sectorul public şi cel privat.
5. Statul subsidiar - principiul subsidiarităţii a apărut în cadrul Bisericii Catolice şi avea în
vedere descentralizarea acesteia. În anul 1993 a fost prevăzut ca principiu de funcţionare
al Uniunii Europene prin Tratatul de la Maastricht. Prima ţară care a apus în aplicare
acest principiu a fost germania în perioada 1950- 1953 prin legea referitoare la tineret. A
fost acreditată ideea că statul nu trebuie să se implice direct ci să încurajeze diferitele
organizaţii. Formula statului subsidiar este formula momentului.
Factorii care au determinat tipurile de stat au fost:
20
 - factori politici – extinderea dreptului de vot, instituirea sistemului de asigurări
sociale;
- factori economici – creşterea economică;
- factori sociali – accidente, boli profesionale; familia, nevoia de compensaţie.

Birocraţia
Termenul „birocraţie” are două sensuri: unul neutru şi unul peiorativ.
În sens neutru reprezintă ansamblul persoanelor implicate în punerea în aplicare a unor
decizii. Nu putem însă limita birocraţia la aplicarea unor decizii.
În sens peiorativ birocraţia se referă la funcţionarism şi ineficienţă.
Cu toate acestea birocraţia este foarte greu de reformat.
În secolul XX au existat numeroase încercări de reformare de ex. în SUA au existat
valuri de reforme dar concluziile procesului de reformare au fost de genul „stol în pom – alegi
păsările de pe o creangă şi ele se aşează pe altă creangă”. Dacă se reduce un domeniu –creşte
alt domeniu de activitate. Nu s-au putut face reduceri semnificative.
Politica de dreapta – susţine reducerea rolului statului prin reducerea numărului de
funcţionari;
Politica de stânga - face reducerea numărului funcţionarilor în numele democraţiei.

Perspective din care a fost abordată birocraţia

Perspectiva sociologică este legată de numele lui Max Weber care susţinea că „Politica
este o vocaţie nu o profesie” . din această sintagmă rezultă trei tipuri de autoritate:
1. autoritate în virtutea tradiţiei – are în vedere valorile tradiţionale;
2. autoritate charismatică – se bazează pe calităţile charismatice ale unei persoane;
3. autoritate bazată pe reguli raţional stabilite – prin legi.
Max Weber definea birocraţia ca fiind „sistem de administrare a societăţii efectuată de
profesionişti, respectându-se anumite norme raţional stabilite”.
Perspectiva administraţiei publice - „public”implică sensul de public larg, membri
unei comunităţi, în public/la vedere. Birocraţia desfăşoară activităţi în beneficiul cetăţenilor.
Diferenţa între administraţia publică şi cea dintr-o întreprindere privată
ADMINISTRAŢIA PUBLICĂ ÎNTREPRINDERE PRIVATĂ
- interesul general - interese persoanele ale unor grupuri mai
mult sau mai puţin restrânse
- salariile - salariile
- eficienţa socială constă în asigurarea - eficienţa economică constă în realizarea
bunăstării sociale fără a urmări profitul; profitului;

21
Distincţia între administratori/birocraţi şi politicieni
Administratori/birocraţi Politicieni
- au experienţă mai mare decât politicienii; - depind de ciclurile electorale;
- sunt aleşi pe criterii profesionale; - au putere mai mare decât
administratorii/birocraţii datorită faptului că
sunt aleşi de către cetăţeni;
- sunt responsabili faţă de şefii ierarhici. - sunt responsabili faţă de cei care i-au ales.

Rolul birocraţiei în cadrul politicilor publice

- la nivel global are un rol important în aplicarea politicilor publice;
- este implicată în procesul de concepere şi aplicare a politicilor publice;
- birocraţii au rol de consultanţi;
- se aşteaptă din partea lor să prezinte alternative, soluţii diferite la una şi aceeaşi
problemă;
- deseori se remarcă neutralitatea celor implicaţi.
În sens negativ, birocraţia se remarcă prin lipsă de transparenţă, corupţie şi clientelism.
Exemple
În SUA există un număr de aprox. 3 milioane de funcţionari din care 3000 pot fi înlocuiţi
de preşedinte în momentul preluării puterii;
În Franţa - numărul de funcţionari pe cap de locuitor este mai mare decât în SUA.
Sistemul birocratic este mai puternic decât instituţiile politice;
În Japonia funcţionarii se bucură de prestigiu, în mod tradiţional. Înainte de cel de-al
doilea război mondial erau subordonaţi împăratului. După finalizarea acestuia rolul împăratului
este simbolic.

Birocraţia şi democraţia
Birocraţia poate veni în sprijinul democraţiei în anumite condiţii:
- ar trebui să nu existe deficienţe de comunicare;
- responsabilitatea faţă de cetăţeni trebuie să fie egală cu frica faţă de şefi;
- respectul faţă de opinia publică.
Organizarea birocratică este favorabilă unui regim antidemocratic, în care există o
centralizare a puterii.

22
 Partidele politice
Din perspectiva politicilor publice, partidele politice sunt asocieri de persoane prin
intermediul cărora sunt susţinute interesele populaţiei.
Unii consideră că partidele politice au apărut încă din Antichitate. Ele sunt totuşi
produsul epocii moderne sec. XVIII – XIX.
James Madison considera partidele politice „un rău necesar”. Madison foloseşte
termenul de „factions” – facţiuni desemnând pe de o parte partidele politice iar pe de altă parte
grupurile de interes. De asemenea, Madison considera că interesele acestora se deosebesc de
interesul general. În SUA s-a considerat necesară încurajarea acestora neputându-se miza pe
dispariţia lor. Aceste facţiuni se pot împiedica unele pe altele să deţină monopolul puterii, astfel
se mizează pe o echilibrare a intereselor.
Funcţiile partidelor politice
1. formularea de obiective şi scopuri – îşi găsesc expresia în ideologii, doctrine
(modul de manifestare în programele politice);
2. agregarea şi articularea intereselor – desprinderea unui numitor comun prin
exprimarea intereselor;
3. socializarea şi mobilizarea politică – socializarea presupune încorporarea în
propria personalitate a unor valori politice; capacitatea de a evalua anumite procese;
mobilizarea - în sensul stimulării participării politice a cetăţenilor (votul, iniţiativa
legislativă, susţinerea partidelor).
4. selecţia, recrutarea, formarea, susţinerea liderilor politici – partidele politice au
concurenţă în rândul independenţilor foarte bogaţi.
5. guvernarea – dorinţa de a guverna a oricărui partid.

Sisteme de partide politice

1. monopartidiste – atribuţiile unui partid unic ale cărui interese se împletesc cu ale
statului; monopol asupra puterii, politicilor publice;
2. bipartite sau pluripartidiste –se realizează o anumită alternanţă la guvernare;
competiţia este mai mare pentru accesul la guvernare.

Ideologiile partidelor politice

Secolul XX a fost perioada în care ideologiile au fost puse sub semnul întrebării.
Dreapta - stânga

23
 Prima diferenţiere de acest gen s-a făcut în timpul revoluţiei franceze, după criteriul
aşezării în sală, după cum cei prezenţi îl susţineau sau nu pe rege. Astfel în dreapta stăteau cei
care îl susţineau pe rege (monarhia) iar în stânga cei care erau împotriva regelui (republica).
Norberto Babbio susţine că principalele criterii de diferenţiere sunt:
1. atitudinea faţă de egalitate
a. Stânga susţine că trebuie reduse inegalităţile dintre oameni;
b. Dreapta susţine că inegalitatea este firească.
2. rolul statului
a. Stânga – susţine intervenţia statului;
b. Dreapta – este împotriva susţinerii statului
3. proprietatea
a. Stânga este pentru sectorul public şi realizarea unei economii mixte;
b. Dreapta susţine sectorul privat.

În SUA, stânga reprezintă liberalismul şi dreapta -conservatorismul. În Europa liberalismul ia

forma - de centru dreapta – în Franţa, centru- în Germania şi Marea Britanie.
În SUA
Stânga – democraţii Dreapta - republicanii
Politici redistributive(să luam de la cine are şi Politici distributive
să dăm la cine nu are)
Servicii extinse Servicii minime
Impozite progresive Impozite regresive
Stimularea participării populaţiei Participarea populaţiei limitată

A doua diferenţiere se realizează după modul de raportare la tradiţii, la instituţiile tradiţionale.

În Europa, orientările de dreapta sunt mai favorabile statului naţional.
„A treia cale” – la reducerea distanţei dintre dreapta şi stânga a contribuit Clinton - „a treia
cale”, sau „noul centru” în Germania.
A treia cale nu este mijlocul între dreapta şi stânga ci este dincolo de acestea.
Astfel în ceea ce priveşte statul
- vechea stângă – maximizează rolul statului;
- vechea dreaptă – minimizează rolul statului.
- A treia cale - restructurarea sistemelor de guvernare la toate nivelurile prin
implicarea subsidiarităţii.
Statul bunăstării
- Vechea stângă are în vederea modalităţi de redistribuire;

24
 - Vechea dreaptă demoniza statul bunăstării;
- A treia cale presupune reformarea statului bunăstării, acesta urmând să dezvolte
investiţii sociale dinspre cheltuirea banilor pe beneficii sociale spre investirea în
capitalul uman.
Criticii acestei orientări în Marea Britanie, Franţa, Germania susţin că de fapt a treia cale
este o trecere dinspre stânga spre dreapta.

Grupurile de interese
Grupurile de interese sunt ansambluri de indivizi care au interese comune şi care au ca şi
scop susţinerea/apărarea acestor interese prin influenţa exercitată asupra procesului de
guvernare.
O diferenţă între partidele politice şi grupurile de interese constă în faptul că grupurile de
interese nu prezintă candidaţi în alegeri dar pot susţine din umbră.
Strategia grupurilor de interese constă în elaborarea unui plan de acţiune care are în
vedere o perioadă lungă de timp iar tactica grupurilor de interese constituie modalitatea de a
atinge problemele prezentate de strategie.
Strategia grupurilor de interese poate fi orientată spre exterior ce vizează stabilirea unor
relaţii cu oameni politici, funcţionari publici, caz în care acestea recurg la:
- mass-media de largă circulaţie;
- publicaţii proprii;
- demonstraţii;
- greve
- acţiuni în stradă.
Strategia grupurilor de interese poate fi orientată spre interior ce vizează influenţarea
opiniei publice caz în care acestea:
- se implică în procesul electoral;
Grupurile de interese sunt mai influente pentru că depind de resursele de care dispun(în general,
sunt mari); de calitatea conducerii; de modul în care sunt percepute.

Controverse:
- contribuţia lor la procesul democratic;
- calitatea informării;
- calitatea capacităţii de persuasiune;
- capacitatea de negociere.

25
Unele grupuri de interese centrate pe obiective restrânse pot fi foarte influente ele putând afecta
prin acţiunile lor interesul general.

DE REŢINUT!!!!!

Funcţie de caracteristicile unei politici publice, participanţii la procesul politicilor

publice sunt: autorităţile executivă, legislativă, judecătorească, grupurile de experţi.

Colectivităţi politice (policy collectivities) sunt grupuri de persoane care se află

împreună datorită interesului comun într-o problemă de politică publică, iar formele cele
mai fregvent întâlnite sunt: comitetele interdepartamentale şi grupurile consultative.

Participă la procesul unei politici publice următorii: conducătorii, consilierii,

susţinătorii, înalţii funcţionari publici, staff-ul administrativ, părţile interesate şi
specialiştii.

Autoevaluare tema 3

1. Care sunt factorii care limitează posibilităţile de acţiune ale conducătorilor?

2. Cum pot susţinătorii să influenţeze conţinutul unor politici publice?

Rezolvarea
1. Răspunsul poate fi evidenţiat în partea „Categorii de participanţi.....”
2. Răspunsul poate fi evidenţiat în partea „Participanţii la procesul politicilor publice”

Bibliografie:

1. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teorie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

2. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-a,
București, 2019

26
 TEMA 3

PROCESUL POLITICILOR PUBLICE

Obiective tema 3
Competenţe tema 3
Modelul lui H. Lasswel
Modelul lui G. Brewer
Modelul matematic
Etapele procesului politicii publice
Autoevaluare tema 3
Bibliografie tema 3
Timp alocat 4 ore

Obiective:

- cunoaşterea etapelor politicilor publice;

- înţelegerea necesităţii împărţirii politicii publice în etape

- recunoaşterea convergenţelor şi divergenţelor dintre diferitele modele concepute de

teoreticieni.

Competenţe:
- identificarea corectă etapelor politicilor publice;

- capacitatea de a analiza necesitatea împărţirii politicii publice în etape

- identificarea corectă a convergenţelor şi divergenţelor dintre diferitele modele concepute de

teoreticieni.

27
 Una dintre posibilităţile de simplificare a perspectivei asupra unei politici publice este
reprezentată de divizarea acesteia într-o serie de etape, de faze. Secvenţa de stadii rezultată în
urma unui astfel de proces este denumită în general “ciclul politicii publice”.

Modelul lui H. Lasswel

Ideea de a simplifica compexul proces de înfăptuire a politicilor publice prin împărţirea

sa în câteva stadii distincte a fost utilizată prima dată de către Harold Lasswell (1956).
Acesta a divizat procesul politic în şapte etape: informarea, promovarea, prescripţia,
invocarea, aplicarea, încheierea şi evaluarea. În viziunea sa, cele şapte stadii descriu nu cum se
desfăşoară în realitate procesul politicilor publice, ci cum ar trebui ca el să se desfăşoare.
Procesul politic începe astfel prin culegerea informaţiilor, procesarea lor şi diseminarea acestora
către participanţii la procesul decizional; urmează apoi promovarea unei anumite opţiuni de
către cei implicaţi în luarea deciziei; în a treia etapă, decidenţii stabilesc un curs al acţiunii; în a
patra etapă este invocat cursul deja prescris al acţiunii şi sunt stabilite sancţiunile împotriva
celor care nu se conformează prescripţiilor decidenţilor; politica publică este apoi pusă în
practică de către birocraţie până în momentul în care se încheie ori este abandonată; în final sunt
evaluate rezultatele politicii prin compararea lor cu scopurile iniţiale ale decidenţilor.

Modelul lui G. Brewer

În concepţia lui Brewer, procesul politic este alcătuit din şase stadii: inventarea/iniţierea,
estimarea, selecţia, implementarea, evaluarea şi încheierea. Inventarea sau iniţierea reprezintă
prima etapă a procesului, în care problema capătă un sens, chiar dacă acesta nu este foarte clar, şi
sunt sugerate anumite soluţii.

Etapa estimării presupune calcularea riscurilor, costurilor şi beneficiilor asociate cu

fiecare dintre soluţiile propuse anterior. Acest stadiu implică atât o evaluare tehnică cât şi opţiuni
normative. Obiectivul acestei etape îl reprezintă reducerea numărului de opţiuni posibile, prin
excluderea celor nefezabile, şi ierarhizarea celor rămase în funcţie de dezirabilitate. A treia etapă
constă în adoptarea unei soluţii, a unei combinaţii dintre diversele soluţii rămase în urma
stadiului anterior, sau în respingerea oricărei acţiuni. Ultimele trei etape sunt implementarea
soluţiei alese, evaluarea rezultatelor întregului proces şi încheierea politicii în concordanţă cu
rezultatele evaluării.

28
 Modelul matematic

Logica ce stă la baza modelului ciclic al politicilor publice este cea aplicată şi în
rezolvarea problemelor, chiar dacă autorii nu specifică acest lucru foarte clar. Etapele întâlnite în
rezolvarea problemelor şi etapele corespunzătoare din ciclul unei politici publice sunt:

Etape în rezolvarea unei probleme Etape ale ciclului unei politici publice

1. Recunoaşterea problemei 1. Stabilirea agendei

2. Propunerea unor soluţii 2. Formularea politicii

3. Alegerea unei soluţii 3. Luarea unei decizii

4. Punerea în practică a soluţiei 4. Implementarea politicii

5. Monitorizarea rezultatelor 5. Evaluarea politicii

În acest model, stabilirea agendei se referă la procesul prin care problemele ajung în
atenţia guvernanţilor, formularea politicii priveşte procesul prin care opţiunile legate de
respectiva politică capătă un contur precis, luarea unei decizii se referă la procesul prin care se
stabileşte un anumit curs al acţiunii, implementarea politicii ia în considerare modalităţile prin
care guvernanţii pun în practică politica, iar evaluarea constituie procesul prin care rezultatele
politicii sunt monitorizate atât de către autorităţi cât şi de către societate, rezultatul putând fi
reformularea problemei sau a soluţiilor posibile.

Etapele procesului politicii publice

Politicile publice nu pot fi înţelese doar în termenii luării unei decizii. Ele nu doar că
implică un grup de decizii corelate într-un anumit domeniu, ci implică tipuri diferite de decizii.
De exemplu, în primul rând, trebuie luată decizia de a lua o decizie. O asemenea hotărâre
provine din percepţia că există probleme ce trebuie rezolvate, că trebuie făcut ceva. Apoi
procesul politic se deplasează spre un set diferit de decizii legate de ce ar trebui făcut, cum ar
trebui făcut şi când ar trebui făcut.

În general, în procesul politicilor publice pot fi distinse cinci stadii distincte:

1. iniţierea politicii: sistemul politic identifică o problemă asupra căreia este necesar să se
acţioneze şi o înscrie pe agenda unei autorităţi publice.

29
2. formularea politicii: sunt studiate răspunsurile posibile, sunt elaborate variante, sunt negociate
modalităţile de acţiune.

3. adoptarea politicii: decidentul oficial stabilit alege o anumită soluţie, care devine politică
publică legitimă.

4. implementarea politicii: politica respectivă este aplicată şi administrată.

5. evaluarea politicii: sunt determinate rezultatele politicii, în vederea păstrării, modificării sau
abandonării ei.

Cele cinci faze principale ale procesului politicilor publice pot fi prezentate şi sub forma
unei scheme, cum ar fi:

30
 Iniţierea politicii

-Formularea
percepţiapoliticii
evenimentelor

-- definirea
elaborarea problemei
răspunsurilor
-- agregarea intereselor
studierea soluţiilor posibile Cererea de
Propunerea
-- organizarea
conformareacererilor
răspunsurilor acţiune publică
unui răspuns
- laaccesul
criteriila autorităţi

Adoptarea politicii

- crearea unei coaliţii Acţiune politică

- legitimarea politicii alese efectivă

Implementarea politicii

- punerea în practică
- gestiunea şi administrarea Impact asupra
- producerea de efecte realităţii

Evaluarea politicii

- reacţii la aplicare Acţiune politică

- judecăţi despre efecte de ajustare
- exprimarea acestora

Rezolvarea problemei sau

încheierea politicii

Iniţierea

Această etapă se concentrează asupra modului în care sunt identificate problemele ce pot
deveni ţinte ale politicilor publice. De ce doar unele probleme, din toate câte există, primesc
31
atenţia decidenţilor politici şi sunt înscrise pe agenda publică? Cum decid organismele
guvernamentale ce probleme să abordeze? Ce este o problemă publică? Ce transformă o
problemă oarecare într-una publică? Cum ajunge o problemă pe agenda guvernamentală? De ce
altele nu ajung pe această agendă?
De ce, de exemplu, protecţia mediului, o chestiune ignorată până în anii ‟80, a apărut pe
agenda politică în acea perioadă şi cum s-a petrecut acest lucru? De ce şomajul, a cărui
soluţionare în anii ‟50 şi ‟60 era legată de sporirea cheltuielilor publice, a început să fie legat de
idei ca flexibilitatea forţei de muncă şi slăbirea puterii sindicatelor?
Dificultatea în studierea iniţierii politicilor publice constă în aceea că acestea îşi pot avea
originea în orice punct al sistemului politic. Politicile pot proveni “de sus”, de la lideri politici,
guvern, agenţii guvernamentale, organizaţii internaţionale, etc. sau “de jos”, prin intermediul
presiunilor exercitate de opinia publică, de mass–media, de partidele politice, de grupurile de
interes, de grupurile de specialitate şamd. În forma conducerii politice, iniţierea de politici
publice constă în mobilizarea suportului pentru viziunea personală a liderului sau pentru
priorităţile ideologice ale partidului de guvernământ. Lucrul acesta a fost cel mai evident în
cazul bolşevismului şi al nazismului.
Iniţierea “de jos” a politicilor se întâlneşte în orice sistem politic. Evenimente ca greve,
tulburări publice, dezastre naturale, prăbuşirea burselor în alte ţări, deciziile de a investi din
partea companiilor multinaţionale, pot constitui factori decisivi în viaţa politică.
Totuşi, ca regulă generală, cu cât un sistem politic este mai democratic şi mai pluralist,
cu atât presiunile de jos sunt mai semnificative în iniţierea de politici. În acest sens, democraţia
poate fi înţeleasă ca sistemul în care agenda politică este stabilită mai curând “de jos” decât “de
sus”.
Opinia publică joacă un rol semnificativ în acest proces în măsura în care alegeri regulate
şi concurenţiale îi forţează liderii politici să formuleze propuneri care să ia în considerare
preocupările şi aspiraţiile populare. Totuşi, aceste preocupări şi aspiraţii rămân deseori neclare
până când nu sunt articulate de grupuri care reprezintă sau care pretind că reprezintă anumite
sectoare ale publicului. Mass media joacă, fără îndoială, o contribuţie majoră în acest proces atât
prin selectarea şi ierarhizarea informaţiei disponibile publicului, cât şi prin interpretarea, prin
“digerarea” informaţiei (de exemplu, corupţia politică în Italia şi Japonia).
Partidele politice şi grupurile de interes joacă şi ele un rol cheie în stabilirea agendei.
Partidele de opoziţie nu ar trebui doar să critice politicile guvernului, ele ar trebui să dezvolte
politici alternative care să arate că sunt pregătite pentru guvernare. Grupurile de interes, la rândul
lor, pun în lumină o multitudine de revendicări şi preocupări, promovează cauze şi dau expresie
intereselor diverselor secţiuni ale societăţii.
32
 O problemă publică poate fi definită ca o condiţie ori o situaţie care produce nevoi sau
nemulţumire printre oameni şi pentru rezolvarea căreia este solicitată intervenţia
guvernamentală (Anderson). Apa murdară, mâncarea nesănătoasă, aglomerarea urbană,
practicarea avortului, condiţiile din închisori, încălzirea globală, reprezintă condiţii care pot
deveni probleme dacă produc suficientă anxietate sau nemulţumire pentru a-i determina pe
oameni să caute remedii. Dacă aceştia cred că acea condiţie este normală, inevitabilă, sau ţine de
propria lor responsabilitate, atunci nu se va întâmpla nimic. Condiţiile nu devin probleme
publice până când nu sunt definite ca probleme, nu sunt articulate de către cineva, şi aduse în
atenţia guvernului.
Pentru a fi transformată într-o problemă, o condiţie trebuie să fie văzută ca fiind o temă
corespunzătoare pentru acţiunea guvernamentală, ca ceva ce stă în posibilităţile guvernului de a
remedia sau de a soluţiona.
Ce caracteristici transformă o problemă obişnuită într-o problemă politică? Ce
diferenţiază o problemă privată de una publică? Problemele publice sunt, în mod evident, acelea
care afectează un număr substanţial de persoane, şi au efecte largi, inclusiv consecinţe asupra
unor persoane care nu sunt direct implicate (de exemplu reducerile de impozit). Pentru a ajunge
pe agenda politică, o problemă publică trebuie să fie transformată într-o chestiune care să solicite
atenţia guvernamentală, în plus existând un dezacord asupra celei mai bune soluţionări a
problemei.

Formularea

Odată ce o problemă sau un set de probleme, se află pe agenda politică, este necesar un
proces de elaborare detaliată şi de analiză în vederea dezvoltării unor propuneri sistematice de
politici publice. În mod convenţional, stadiul formulării este văzut ca fiind crucial în procesul
politic, formularea cuprinzând nu doar traducerea unor propuneri suficient de vagi în
recomandări precise şi detaliate, ci şi în filtrarea unor propuneri şi chiar în reconsiderarea unor
probleme avute în vedere.
În analiza pe care o fac ciclului unei politici, Hogwood şi Gunn (1984) identifică un
număr de stadii în procesul formulării; primul constă în decizia despre cum trebuie decis, adică o
decizie despre mecanisme sau proceduri şi despre ce actori politici trebuie implicaţi în analiza şi
elaborarea politicii. Ar trebui ca o anumită politică să fie formulată de către funcţionarii publici
sau de către miniştrii? Ar trebui ca procesul de formulare să urmeze o formă deja stabilită sau ar
trebui să fie consultate grupurile de interes şi cele de specialişti şi dacă da, care dintre ele?

33
Aceaste decizii sunt vitale prin aceea că determină simpatiile şi interesele ce vor fi luate în
considerare atunci cănd se discută politica.
A doua etapă constă în definirea problemei. Cu acest stadiu pot fi posibile reinterpretări
importante, mai ales atunci când cei care formulează politica văd problema în mod foarte diferit
de cei de la care a pornit problema. A treia etapă constă în stabilirea obiectivelor şi a
priorităţilor. Deşi opinia publică, mass-media, partidele politice şi grupurile de interes sunt
capabile să influenţeze stabilirea acestor obiective, nimic nu garantează că priorităţile
identificate de către aceştia vor fi aceleaşi cu cele ale iniţiatorilor politicii.
Ultima etapă constă în analiza şi trecerea în revistă a opţiunilor politice şi alegerea
variantei preferate, adică luarea unei decizii de autoritate. Diferiţi factori pot fi luaţi în
considerare în acest stadiu al formulării politicii: implicaţiile politice şi electorale ale unei
anumite opţiuni, consideraţii legate de eficienţa administrativă şi de eficacitatea acţiunii. Trebuie
notat că decizia finală, care încheie procesul formulării, poate fi mai mult decât o simplă
formalitate, putând să aibă loc dezbateri ca şi în etapele anterioare.
O trăsătură fundamentală a formulării, indiferent de diferenţele care există între stilurile
naţionale de politici publice, constă în faptul că această etapă reduce în mod substanţial numărul
actorilor implicaţi în proces. În timp ce în procesul de iniţiere pot fi implicate o mare varietate de
interese, grupuri şi mişcări, formularea politicii este o sarcină a unor “interni” (oficiali
guvernamentali, consilieri, politicieni), adică a acelora care sunt parte a mecanismului
guvernamental sau au acces instituţional la acesta.
Pentru că procesul formulării necesită exactitate şi este consumator de timp, el necesită
profesionalism, cunoştinţe de specialitate şi preocupare pentru detaliu, calităţi pe care
politicienii, democratici sau nu, le posedă rareori din abundenţă.

Adoptarea

O decizie legată de o politică publică implică o acţiune din partea unui oficial sau a unui
organism de a adopta, modifica sau respinge o anumită alternativă. În manieră pozitivă această
acţiune reprezintă un act legislativ sau unul executiv. Trebuie făcută distincţia dintre o decizie
politică, ce afectează semnificativ conţinutul unei politici publice şi deciziile de rutină, care au
legătură cu desfăşurarea zilnică a respectivei politici. În plus, o decizie politică este punctul
culminant al unei serii de decizii făcute pe parcursul procesului politicii publice.
Ceea ce este tipic pentru stadiul adoptării nu este selectarea dintre un număr de
alternative ci acţiunea asupra uneia dintre acestea, pentru care cei care au propus-o cred că pot
obţine aprobarea, chiar dacă nu va fi exact în forma dorită iniţial. Pe măsură ce procesul de
34
formulare se apropie de decizie, anumite prevederi vor fi respinse, unele vor fi acceptate, iar
altele vor fi modificate, se va încerca aplanarea diferendelor şi se vor purta negocieri până în
momentul în care decizia va fi doar o formalitate. Câteodată, decizia va fi incertă până în
momentul numărării voturilor şi al anunţării acesteia.
Deşi indivizi şi organizaţii private pot fi implicate în procesul decizional, autoritatea
formală de a decide revine oficialilor publici: parlamentari, membri ai guvernului, ai
administraţiei, ai justiţiei. În democraţii, sarcina deciziilor legate de politicile publice pare a
reveni în primul rând legislativului, instituţia desemnată să reprezinte interesele populaţiei. În
general, deciziile luate de către lideri sunt privite ca legitime dacă aceştia au autoritatea legală să
o facă şi acţionează conform procedurilor acceptate.

Implementarea

Atunci când faza adoptării s-a încheiat şi, de exemplu, un proiect de lege a devenit lege,
putem să ne referim la ceva ce se numeşte politică publică. Procesul politicii publice oricum nu
se opreşte aici, odată ce decizia politică a luat o formă oficială.
Unul din salturile majore pe care le-a făcut analiza politicilor publice a fost sublinierea
importanţei acestui stadiu al implementării. În mod tradiţional, implementarea era considerată ca
ceva “dat”, fiind un aspect al administraţiei şi nu unul al politicii. Începând cu anii ‟60 a început
să fie destrămată iluzia separaţiei politică-administraţie iar studiile au început să arate cât de
departe se pot situa rezultatele unei politici de ceea ce intenţionau iniţiatorii ei. Din aceste
motive Aaron Wildavsky(1979) a descris analiza politicilor publice ca “a spune adevărul
puterii”. Condiţiile necesare pentru implementarea “perfectă”, în sensul că o politică se
desfăşoară exact după cum s-a intenţionat, sunt, după părerea lui Hood (1976) următoarele:
- un sistem administrativ unitar cu o singură linie de autoritate, pentru a asigura controlul central;
- norme uniforme şi reguli care operează la fel în orice sistem;
- supunere perfectă şi control perfect;
- informaţie perfectă, comunicare perfectă şi coordonare perfectă;
- timp suficient pentru a putea mobiliza resursele administrative.
Hogwood şi Gunn (1984) stabilesc şi ei zece condiţii pentru atingerea unei implementări
perfecte:
1. Circumstanţe exterioare agenţiei responsabile cu implementarea să nu impună constrângeri
paralizante.
2. Programele trebuie să dispună de timpul şi de resursele necesare.
3. În fiecare stadiu al implementării trebuie să fie disponibilă combinaţia necesară de resurse.
35
4. Politica ce urmează a fi implementată trebuie să se bazeze pe o teorie validă a cauzelor şi
efectelor.
5. Relaţia dintre cauză şi efect trebuie să fie directă, cu puţine legături intermediare.
6. Relaţiile de dependenţă dintre agenţiile implicate trebuie să fie minime.
7. Trebuie să existe o înţelegere completă şi un acord total în privinţa obiectivelor ce trebuie
atinse.
8. Sarcinile trebuie să fie definite în totalitate şi încadrate corect în secvenţe.
9. Trebuie să existe o coordonare şi o comunicare perfectă între diferitele elemente sau agenţii
implicate.
10. Cei cu autoritate trebuie să solicite şi să obţină o subordonare perfectă.
În lumina dificultăţilor de a îndeplini oricare dintre aceste condiţii, nu este surprinzător
faptul că distanţa dintre decizie şi implementare se transformă în prăpastie. Deşi cei care crează
politicile publice se pot bucura de o legitimitate democratică, cei care le implementează
(funcţionari publici ai autorităţilor centrale sau locale, profesori, medici, poliţişti, etc.) pot avea o
înţelegere mai bună, la “nivelul străzii”, a ceea ce va funcţiona şi a ceea ce nu va funcţiona.
Astfel de consideraţii au condus la tradiţia analizei politicilor publice “de jos în sus”, care
accentuează nevoia de flexibilitate ca şi pe cea de a lăsa implementarea în mâinile celor ce
execută politica respectivă.
Alte îngrijorări în privinţa implementării politicilor provin din inadecvarea controlului
politic de sus şi, într-o măsură şi mai mare, din lipsa presiunii pe care consumatorul ar putea-o
exercita de jos. Din această perspectivă, o implementare neadecvată, în special în ceea ce
priveşte serviciile publice, rezultă din faptul că guvernele acţionează, în general, în afara
mecanismului pieţei şi sunt un furnizor monopolist al bunurilor pe care le asigură. Funcţionarii
publici, autorităţile locale, lucrătorii din sectorul public, îşi pot permite să fie ineficienţi
deoarece, spre deosebire de sectorul privat, ei nu trebuie să-şi satisfacă beneficiarii, clienţii. Un
răspuns la această problemă îl poate reprezenta utilizarea unor indicatori de performanţă care să
lege serviciile publice de un set de standarde care mimează competiţia pieţei, penalizând
performanţele aflate sub standarde. Serviciile care îndeplinesc aceste standarde vor fi
recompensate, iar cele care eşuează vor trebui să îndrepte lucrurile sau, în unele cazuri, să ofere
compensaţii financiare. Filosofia care stă în spatele unor astfel de indicatori de performanţă este
“împuternicirea” cetăţeanului ca şi consumator, ca cineva ale cărui nevoi şi interese trebuie luate
în considerare în livrarea serviciilor.

36
 Evaluarea

Procesul unei politici publice se încheie cu evaluarea acesteia, fapt care duce, în teorie
cel puţin, la decizii în ceea ce priveşte menţinerea, modificarea sau suspendarea respectivei
politici. Acest stadiu completează ciclul politic, în sensul că informaţia obţinută prin evaluare
poate reprezenta feed-back-ul pentru etapele de iniţiere, formulare, adoptare şi implementare,
procesul ducând la îmbunătăţirea politicilor existente.
Evaluarea poate privi atît aspecte substantivale legate de eficienţa şi eficacitatea politicii
publice, cît şi aspecte procedurale legate de organizarea stadiului formulării, cine este consultat
şi cînd şi cum este este controlată implementarea. Totuşi, în ciuda importanţei hotărâtoare pe
care o poate avea, guvernele sunt în general reticente în acordarea de fonduri pentru evaluarea
politicilor.

DE REŢINUT!!!!!

În general, în procesul politicilor publice pot fi distinse cinci stadii distincte:

1. iniţierea politicii: sistemul politic identifică o problemă asupra căreia este necesar să se
acţioneze şi o înscrie pe agenda unei autorităţi publice.

2. formularea politicii: sunt studiate răspunsurile posibile, sunt elaborate variante, sunt
negociate modalităţile de acţiune.

3. adoptarea politicii: decidentul oficial stabilit alege o anumită soluţie, care devine politică
publică legitimă.

4. implementarea politicii: politica respectivă este aplicată şi administrată.

5. evaluarea politicii: sunt determinate rezultatele politicii, în vederea păstrării, modificării

sau abandonării ei.

Autoevaluare tema 4

1. Care sunt etapele procesului dezvoltării politicii publice.

2. În care dintre etapele unei politici publice consideraţi că rolul
funcţionarului public este cel mai reprezentativ?

37
Rezolvarea
1. Răspunsul este evidenţiat de partea „Etapele procesului politicilor publice”
2. Răspunsul este evidenţiat de partea „Etapele procesului politicilor publice”

Bibliografie:

1. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teroie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

2. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-
a, București, 2019

3. Hotărâre nr. 561 din 10 mai 2009 pentru aprobarea Regulamentului privind
procedurile, la nivelul Guvernului, pentru elaborarea, avizarea și prezentarea
proiectelor de documente de politici publice, a proiectelor de acte normative, precum
și a altor documente, în vederea adoptării/aprobării, publicat în M. OF. nr. 319 din 14
mai 2009 disponibil pe sindaco.ro;

4. Hotărâre nr. 523 din 20 iulie 2016 pentru modificarea şi completarea Regulamentului
privind procedurile de elaborare, monitorizare şi evaluare a politicilor publice la nivel
central, aprobat prin Hotărârea Guvernului nr. 775/2005 publicat în M.Of. 575 din 28-
iul-2016 disponibil pe sindaco.ro

38
 TEMA 4

MODALITĂŢI DE ADOPTARE ȘI PUNERE ÎN APLICARE A DECIZIEI ÎN CADRUL

POLITICILOR PUBLICE

Obiective tema 4
Competenţe tema 4
Modelul actorului raţional
Modelul incremental
Modelul organizării birocratice
Modelul ideologic
Principalele modele de punere în practică a politicilor publice
Autoevaluare tema 4
Bibliografie tema 4
Timp alocat 4 ore

Obiective:

- cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor modele de luare a deciziei;

- analizarea unor situaţii concrete de decizie din perspectiva modelelor propuse de adoptare a
deciziei;
- cunoaşterea punctelor tari şi a punctelor slabe ale fiecărui model de luare a deciziei.
- cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor modele de punere în practică a politicilor publice;
- identificarea specificului şi utilităţii fiecărui model prezentat.

Competenţe:

- capacitatea de a analiza şi identifica corect diferitelor modele de luare a deciziei;

39
- capacitatea de a analiza situaţii concrete de decizie din perspectiva modelelor propuse de
adoptare a deciziei;
- capacitatea de a identifica punctele tari şi a punctelor slabe ale fiecărui model de luare a
deciziei.
- capacitatea de analiza şi identificarea corectă diferitelor modele de punere în practică a
politicilor publice;
- capacitatea de a identifica specificul şi utilitatea fiecărui model prezentat.

Specialiştii din domeniul ştiinţelor sociale şi politice sunt în dezacord în privinţa modului
cum sunt luate deciziile, asupra modului cum poate fi studiat acest fenomen şi chiar asupra
definiţiei ce poate fi dată unei decizii. Fără nici o îndoială, deciziile sunt luate în mod diferit de
indivizi sau de grupuri, în organizaţii mici sau în organizaţii mari, în structuri democratice sau în
structuri autoritare.
În mare, autorii preocupaţi de problema deciziei pot fi grupaţi în două şcoli: cei care îşi
concentrează atenţia asupra relaţiei dintre putere şi decizie şi cei care examinează relaţia dintre
raţionalitate şi decizie. Examinând conceptul de putere, probabil că punctul de plecare cel mai
bun îl constituie dezbaterea dintre elitism şi pluralism. Aceasta pentru că elitismul şi pluralismul
diferă nu doar în concluziile pe care le trag în privinţa distribuţiei puterii în societatea
contemporană, dar şi în metodele pe care le utilizează pentru atingerea acestor concluzii. Totuşi
nu această dezbatere constituie obiectul nostru de interes, ci analiza tipurilor de raţionalitate din
procesul decizional.
Au fost formulate o serie de teorii în privinţa procesului de luare a deciziilor. Cele mai
importante sunt:
- Modelul actorului raţional
- Modelul incremental
- Modelul organizării birocratice
- Modelul ideologic

Modelul actorului raţional

Modelul decizional care subliniază raţionalitatea umană a fost construit pe baza unor
teorii economice, ele însele derivate din utilitarism. Asemenea idei au asigurat baza pentru teoria
alegerii raţionale şi teoria alegerii publice. În centrul acestor teorii se află noţiunea aşa numitului
“om economic”, un model al naturii umane care pune accentul pe interesul personal văzut în
termenii satisfacţiei materiale.

40
 Astfel, o decizie este luată utilizându-se următoarea procedură:
- Este identificată natura problemei.
- Pe baza unei ierarhii a preferinţelor individuale este selectat un obiectiv sau un scop.
- Sunt alese mijloacele pentru atingerea obiectivului, funcţie de eficacitatea lor, de costul lor, de
încrederea ce le poate fi acordată.
- Sunt analizate şi comparate consecinţele fiecărei acţiuni (costuri şi beneficii, avantaje şi
dezavantaje).
- Decidentul alege dintre alternative pe cea care îi maximizează aşteptările şi îl apropie cel mai
mult de obiectivul său.
Acest tip de proces porneşte de la presupunerea că oamenii au obiective clare şi că le
urmăresc în mod raţional. Pentru ca aceasta să fie posibil trebuie să fie comparată satisfacţia,
plăcerea sau fericirea, pe care ar putea să o procure fiecare acţiune. Cel mai bun exemplu pentru
ilustarea unei asemenea perpective este utilizarea analizei cost-beneficiu în luarea deciziilor
legate de afaceri.
Modelul actorului raţional este atractiv, în parte, pentru că el reflectă ceea ce se crede
despre cum ar trebui să se ia o decizie. Bineînţeles, politicienilor le face plăcere ca acţiunile lor
să fie portretizate ca orientate spre scopuri precise şi ca fiind rezultatul unei deliberări atente. În
orice organizaţie există mai multe posibilităţi de a atinge obiectivele, iar când este pus în faţa
unei alegeri între mai multe alternative, decidentul raţional trebuie să o aleagă pe cea care pare
să îi satisfacă cel mai bine aceste scopuri. Decizia raţională implică selecţia alternativei care va
maximiza valorile decidentului (decidenţilor).
Examinat mai îndeaproape modelul raţional de luare a deciziilor pare a avea unele
slăbiciuni. În primul rând, modelul pare a fi mai uşor aplicabil indivizilor, care pot avea un set de
perferinţe ierarhizate, şi mai greu aplicabil grupurilor, în interiorul cărora există mai curând
obiective aflate în conflict. Ce valori şi obiective sunt utilizate în procesul decizional?
Organizaţiile fiind entităţi neomogene, valorile acestora pot diferi de cele ale indivizilor care le
alcătuiesc. Doar despre organizaţiile puternic centralizate şi cu o structură de comandă strictă s-
ar putea spune că iau decizii în mod raţional.
O a doua problemă constă în faptul că, în practică, deciziile sunt luate deseori pe baza
unor informaţii incorecte sau incomplete, iar beneficiile diverselor acţiuni nu sunt întotdeauna
comparabile. Se pot compara, de exemplu, costurile creşterii impozitelor cu cele ale reducerii
ajutoarelor sociale? Ultimul reproş care a fost făcut modelului actorului raţional este că ignoră
rolul percepţiilor, măsura în care acţiunile sunt determinate de presupunerile despre realitate, de
credinţe, şi mai puţin de realitate însăşi. Acest model acordă foarte puţină importanţă valorilor şi
înclinaţiilor ideologice pe care le-ar putea împărtăşi decidenţii politici.
41
 Modelul incremental

Teoria incrementală a actului decizional este prezentată deseori ca evitând problemele

teoriei raţionale şi, în acelaşi timp, ca fiind mult mai descriptivă în ceea ce priveşte modul în
care oficialii publici iau decizii. Charles Lindblom poate fi considerat “părintele” acestei teorii.
Acesta notează câteva eşecuri ale modelului raţional:
1. nu este adaptat la capacităţile limitate ale individului de a rezolva probleme;
2. nu este adaptat la inadecvarea informaţiei;
3. nu este adaptat la costurile analizei;
4. nu este adaptat la eşecurile în privinţa construcţiei unei metode de evaluare;
5. nu este adaptat la relaţiile strânse dintre fapte şi valori, relaţii ce pot fi observate în procesul
politicilor publice;
6. nu este adaptat la diversele forme în care problemele politice pot să apară.
După Lindblom, deciziile incrementale implică schimbări limitate, adăugiri la politicile
existente, cum ar fi creşteri de câteva procente la bugetul unui departament. Testul unei politici
publice bune nu este maximizarea valorilor decidentului, ci asigurarea acordului între părţile
interesate implicate. Incrementalismul ar putea fi rezumat astfel:
- Selectarea scopurilor sau obiectivelor şi analiza empirică a acţiunii necesare pentru atingerea
lor sunt mai curând strâns întrepătrunse decât separate.
- Decidentul ia în consideraţie doar unele dintre alternative pentru a rezolva problema, aceste
alternative diferind doar incremental, adică marginal, de politicile existente.
- Pentru fiecare alternativă sunt evaluate doar câteva consecinţe, considerate mai importante.
- Problema cu care se confruntă decidentul este în mod continuu redefinită.
- Nu există o singură soluţie sau o soluţie corectă pentru o problemă.
- Deciziile incrementale au în vedere în special remedii, ameliorări ale situaţiei prezente,
imperfecţiuni sociale concrete şi mai puţin scopuri sociale importante.
Din această perspectivă deciziile tind să fie luate pe baza unor informaţii inadecvate şi la
un nivel scăzut de înţelegere, aceasta descurajându-i pe decidenţi să urmreze acţiuni radicale şi
inovatoare. Politicile publice sunt de aceea un proces continuu şi un proces de explorare. În lipsa
unor obiective clare, cei care stabilesc politicile publice operează cu ajutorul unui cadru deja
existent, ajustându-şi poziţia în funcţie de feed back-ul oferit de informaţiile despre impactul
deciziilor lor trecute. Incrementalismul sugerează o strategie de evitare, decidenţii fiind înclinaţi
mai curând spre îndepărtarea de probleme, decât spre rezolvarea lor.

42
 Dacă modelul raţional are de obicei scopuri prescriptive, normative, incrementalismul,
după cum îl prezintă Lindblom, este atât normativ, cât şi descriptiv. El nu doar că asigură o
descriere mai corectă a modului în care sunt luate deciziile în lumea reală, susţine autorul
american, ci are şi meritul flexibilităţii şi al cuprinderii unor poziţii divergente. În acest sens el
are un caracter anti-utopic şi corespunde modului în care sunt adoptate politicile publice în
democraţiile pluraliste, implicănd răspundere şi flexibilitate, consultare şi compromis. Totuşi,
modelul a fost criticat ca fiind profund conservator, în sensul că justifică prejudecăţile împotriva
inovaţiei şi favorizează inerţia. Politicienii care îmbrăţişează incrementalismul sunt mult mai
preocupaţi de problemele zilnice decât de cele ce implică o viziune pe termen lung. Energia lor
este consumată spre menţinerea “navei politice” la suprafaţă şi în mişcare şi mai puţin pe direcţia
spre care se îndreaptă aceasta.
O altă slăbiciune a incrementalismului este că explică foarte puţin acele decizii politice
care sunt radicale sau revoluţionare. De exemplu, decizia lui Stalin de a lansa planurile cincinale
în 1928, decizia lui Castro de a prelua puterea în 1959 sau chiar decizia lui Margaret Thacher de
a reduce implicarea statului în anii ‟80, pot fi cu greu descrise ca ajustări treptate.
Din perspectiva unor asemena dificultăţi Amitai Etzioni(1967) a propus ideea de
“explorare mixtă” care încearcă să creeze o punte între perspectiva raţională şi incrementalism.
Explorarea mixtă se bazează pe distincţia dintre deciziile fundamentale şi deciziile minore,
incrementale. Deciziile fundamentale, cum ar fi declararea războiului, stabilesc direcţiile de
bază, asigură contextul pentru deciziile incrementale. În principiu, explorarea mixtă presupune
că deciziile sunt luate în două faze: întâi, decidenţii evaluează în sens larg, explorează, toate
opţiunile politice în termenii şanselor de a atinge obiectivele pre-existente. Apoi este adoptată o
perspectivă mult mai incrementală pe măsură ce sunt luate în considerare detaliile politicii
selectate. Astfel, de exemplu, o decizie largă de a reduce cheltuielile publice este însoţită de o
serie de decizii mult mai specifice, legate de domeniile sau programele ce vor fi afectate.

Modelul organizării birocratice

Atât modelul actorului raţional cât şi cel incremental sunt modele tip „cutie neagră” a
procesului decizional: nu este luat în considerare impactul pe care structura procesului de politici
publice îl poate avea asupra deciziilor. Modelul birocratic sau modelul organizaţional, încearcă
să pătrundă în interiorul “cutiei negre” subliniind măsura în care procesul influenţează produsul.
Graham Allison(1971) a fost primul care a utilizat această perspectivă, analizând
deciziile luate de SUA şi URSS pe parcursul crizei legate de instalarea rachetelor nucleare

43
sovietice în Cuba, în 1962. Allison precizează că pot fi utilizate trei perspective diferite pentru
analizare aceleiaşi acţiuni:
- Actorul raţional. Acţiunea este desfăşurată de actori identificabili (SUA şi URSS), care au
scopuri clare şi optează pentru calea cea mai bună în vederea atingerii acestor scopuri.
- Procesul organizaţional. Politica nu mai este făcută de SUA, ci rezultă din interacţiunea unor
organisme specializate (Pentagon, CIA, Departamentul de Stat, Casa Albă), fiecare dintre
acestea având un mod specific de recunoaştere şi de rezolvare a problemelor.
- Politica birocratică. Aceste organisme specializate au interese şi poziţii diferite, iar procesul
politic provine din relaţiile de putere dintre aceste organisme şi din negocierile ce au loc între
ele.
Două modele contrastante, însă aflate în legătură rezultă din acest studiu. Primul, intitulat
în mod obişnuit “modelul procesului organizaţional”, accentuează impactul pe care îl au asupra
deciziilor valorile, presupunerile şi modelele obişnuite de comportament care pot fi întâlnite în
orice organizaţie mare. Deciziile par să reflecte nu atât analiza raţională şi evaluarea obiectivă,
cât cultura înrădăcinată a departamentului sau a agenţiei de unde provine. A doua teorie,
“modelul politicii birocratice”, subliniază impactul negocierilor ce au loc între diverse persoane
şi agenţii asupra deciziilor, fiecare urmărind interese proprii. Această perspectivă demontează
ideea de stat monolit, unit în jurul unui singur interes, şi sugerează că deciziile provin dintr-o
arenă concurenţială, în care balanţa avantajului este în continuă mişcare.
Autorul american subliniază că aceste trei perspective nu trebuie văzute ca tipuri diferite
de procese de politici publice, ci ca trei lentile diferite prin care poate fi studiat acest proces. În
orice situaţie vor fi elemente ce ţin de opţiune (actor raţional), de rutină (proces guvernamental)
şi de competiţie (politică birocratică), însă ele nu vor fi identice pentru toţi participanţii, în orice
moment sau în orice domeniu.
Deşi aceste modele au, fără îndoială, meritul de a atrage atenţia asupra unor aspecte
importante ale procesului decizional, ele au şi unele slăbiciuni. În primul rând, modelul
procesului organizaţional reduce sfera de acţiune a conucătorilor politici, posibilitatea ca aceştia
să-şi impună deciziile “de sus”. Ar fi eronat să se sugereze că toate deciziile sunt modelate de
presiunile organizaţionale şi să se ignore rolul personal al liderilor, aşa cum a fost cel al lui
Roosevelt în iniţierea New Deal-ului sau cel al lui Hitler în invadarea Poloniei. În al doilea rând,
este simplist să se sugereze, aşa cum o face modelul politicii birocratice, că actorii politici îşi
adoptă poziţia doar pe baza intereselor organizaţiei din care fac parte, ignorându-se simpatiile
personale şi obiectivele individuale. În al treilea rând, încercarea de a explica deciziile doar în
termeni legaţi de cutia neagră, înseamnă de a nu a acorda nici un fel de importanţă presiunilor
externe care provin din mediul economic, politic sau ideologic.
44
 Modelul ideologic

Modelele decizionale care pun în prim plan credinţele şi ideologia subliniază gradul în
care comporatmentul este structurat de către percepţie. Ceea ce oamenii văd şi înţeleg este, într-o
anumită măsură, ceea ce valorile şi concepţiile lor le permit, îi încurajează să vadă şi să
înţeleagă. Această tendinţă este cu atât mai puternică cu cât, în cele mai multe cazuri, ea este
inconştientă. Deşi decidenţii pot crede despre ei înşişi că acţionează în mod raţional, riguros şi
imparţial, valorile sociale şi politice care le împărtăşesc pot acţiona ca un filtru puternic, definind
ceea ce poate fi gândit, ceea ce poate fi făcut şi ceea ce este de dorit. Anumite informaţii şi
anumite opţiuni nu sunt apreciate sau nici măcar nu sunt luate în consideraţie, în timp ce alte
informaţii şi alte cursuri ale acţiunii sunt utilizate cu predilecţie. Kenneth Boulding(1956)
subliniază imporatanţa vitală a acestui proces, arătând că, fără un mecanism de filtrare a
informaţiilor, decidenţii ar fi pur şi simplu copleşiţi de volumul de date cu care s-ar confrunta.
Sunt totuşi păreri diferite în ceea ce priveşte originea şi natura acestui proces de filtrare.
Robert Jerris(1968), de exemplu, atrage atenţia asupra erorilor constante de apreciere din partea
decidenţilor din domeniul relaţiilor internaţionale, acestea avându-şi originea în etnocentrism
(mod de înţelegere în care acţiunile şi intenţiile altui grup sunt apreciate prin aplicarea valorilor
şi teoriilor provenite din cultura observatorului, care este incapabil să înţeleagă semnificaţia
diferenţelor culturale). Un exemplu al acestui fenomen îl constituie înclinaţia lui Anthony Eden
şi a guvernului Marii Britanii de a-l vedea pe generalul Nasser preşedintele Egiptului în perioada
crizei Suezului din 1956, ca pe un “al doilea Hitler”. Irving Janis(1972), pe de altă parte,
sugerează că multe decizii, din domeniul relaţiilor internaţionale pot fi explicate prin ceea ce el a
numit “gândire de grup”. Acesta reprezintă fenomenul în care presiunile psihologice şi
profesionale concură la încurajarea unui grup de decidenţi de a adopta o poziţie unită şi coerentă,
părerile contrare sau neconvenabile fiind excluse.
O încercare de a combina diferitele perspective supra deciziilor, care să ţină cont de
impactul sistemului de credinţe, a fost realizată de Paul Sabatier(1988). Principala sa preocupare
a fost de a explica modul în care apar achimbările într-o politică publică. El a atras atenţia asupra
rolului jucat de “subsistemul politicii publice”, adică asupra grupului de oameni care contribuie
într-un mod oarecare la influenţarea politicii dintr-un anumit domeniu. Un sistem al politicii
publice poate include nu doar grupuri de politicieni, funcţionari publici şi grupuri de interes, ci şi
cercetători, cadre universare şi ziarişti cu preocupări în domeniu. Astfel se crează coaliţii de
indivizi care împărtăşesc credinţe şi valori apropiate. Aceste credinţe operează la trei niveluri
diferite:
- Credinţe profunde (principii morale sau filosofice fundamentale);
45
- Credinţe apropiate (preferinţe pentru anumite politici);
- Credinţe secundare (puncte de vedere asupra implementării sau aplicării unei politici).
Importanţa unor asemenea credinţe constă în faptul că acestea asigură ceea ce Sabatier
numeşte “cleiul” politicii, strângând împreună oameni pe baza valorilor şi preferinţelor pe care le
împărtăşesc. În timp ce credinţele profunde sunt rezistente la schimbare, cele apropiate şi mai
ales cele secundare sunt mult mai flexibile. Utilizând acest cadru, Sabatier apreciază că o
schimbare de politică publică poate fi înţeleasă în termeni de înclinare a echilibrului de forţe în
subsistemul acelei politici, prin dominaţia unei coaliţii asupra alteia. Acest proces poate fi
considerat, cu toate acestea, ca raţional, atâta vreme cât dezbaterea despre şi dintre sistemele de
credinţe conduce la un proces de învăţare în privinţa politicilor publice.
Pentru marxism şi feminism însă, asemenea idei pot fi utilizate pentru a trage concluzii
cu totul diferite. Marxiştii susţin că acele credinţe profunde din subsistemele politicii publice şi
opiniile decidenţilor politici sunt structurate de ideologia clasei conducătoare, astfel fiind
favorizate interesele forţelor economice dominante. Feminismul, la rândul său, consideră că
preponderenţa bărbaţilor în rândul celor cu putere de decizie politică face ca acel “clei” politic să
fie asigurat de către idei şi valori patriarhale. Acest fapt conduce la prejudecăţi politice care
susţin în continuare sistemul de dominaţie politică a bărbaţilor.

Principalele modele de punere în practică a politicilor publice

Organizaţiile administrative sunt angajate într-un spectru larg de activităţi şi iau o

multitudine de decizii în ceea ce priveşte administrarea legilor aflate în jurisdicţia lor. În ciuda
acestei diversităţi, pot fi identificate patru modele de implementare a politicilor publice: a face
reguli, a hotărî, a întări legea şi a opera programe.

A face reguli.

O regulă poate fi definită ca o decizie a unui organism, cu o aplicabilitate generală sau

particulară, şi cu un efect în viitor, decizie legată de implementarea, interpretarea sau prescrierea
unei legi sau de descrierea organizării, procedurii sau a practicilor unei anumite organizaţii.
Regulile substantivale prevăd în detaliu cantităţile şi tipurile de bunuri asigurate şi au efectele
unei legi. Regulile interpretative prevăd modul în care o organizaţie, o agenţie, vede,
interpretează legile de a căror implementare se ocupă. Regulile procedurale descriu organizarea
agenţiei şi cum se vor desfăşura diferitele ei activităţi. În practică, nu este totdeauna uşor de

46
distins între aceste trei tipuri de reguli sau de făcut separarea lor de deciziile sau practicile
informale ale organizaţiilor.

A hotărî (a adjudeca).

Organismele administrative execută politici publice şi atunci când aplică legi sau
regulamente deja existente la situaţii particulare, prin decizii luate asupra unor cazuri
individuale. Astfel, organizaţiile acţionează într-o manieră asemănătoare tribunalelor, după cum,
atunci când crează reguli acţionează într-o manieră asemănătoare legislativului (de exemplu,
oficiul concurenţei).

Întărirea legii.

Agenţiile pot influenţa o politică prin diverse acţiuni de întărire a legii. O lege, o
ordonanţă, un regulament, poate fi aplicat în mod riguros sau chiar rigid, poate fi aplicat într-o
manieră laxă, sau poate să nu fie aplicat deloc (de exemplu acţiunile poliţiei sau ale vameşilor).
Chiar şi atunci când prevederile sunt foarte precise, ceea ce pare să elimine o interpretare
discreţionară, aproape întotdeauna rămâne ceva de interpretat în privinţa modului în care legea
poate fi aplicată.

Operarea de programe.

Multe organizaţii guvernamentale sunt angajate în managementul proprietăţilor publice,

în administrarea împrumuturilor, subvenţiilor, în desfăşurarea anumitor programe. Deşi
asemenea activităţi nu sunt privite, în general, ca modalităţi de întărire a legii pentru că nu sunt
desemnate să modeleze comportamentul indivizilor, deseori ele au o importanţă mai mare pentru
anumite categorii de indivizi.

DE REŢINUT!!!!!

Cele mai importante modele de luare a deciziilor sunt:

- Modelul actorului raţional
- Modelul incremental
- Modelul organizării birocratice
47
- Modelul ideologic
- Principalele modele de punere în practică a politicilor publice

Autoevaluare tema 4

1. Prin ce se deosebeşte modelul incremental de luare a deciziilor de cel

raţional?

2. Se poate spune că indivizii iau decizii în mod raţional şi calculat?

Rezolvarea
1. Răspunsul este evidenţiat în partea „Modelul incremental”
2. Nu întotdeauna!

Bibliografie:

1. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teroie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

2. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-a,
București, 2019

48
 TEMA 5

POLITICI ECONOMICE

Obiective tema 5
Competenţe tema 5
Teoria economică clasică
Teoria – Mainard și Smith
Teoria lui Keynes
Teoria lui Friedman
Modele de politici economice – Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia, SUA
Autoevaluare tema 5
Bibliografie tema 5
Timp alocat 4 ore

Obiective:

- cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor teorii economice;

- cunoaşterea punctelor tari şi a punctelor slabe ale teoriilor economice.

- identificarea specificului şi utilităţii fiecărui model prezentat.

Competenţe:

- capacitatea de a analiza şi identifica corect diferitelor modele economice;

- capacitatea de a identifica punctele tari şi a punctelor slabe ale politicilor economice;

- capacitatea de a identifica specificul şi utilitatea fiecărui model prezentat

Constituie domeniu al politicii publice. Rezultatele aspectelor sunt vizibile și des

invocate când realizăm comparații între țări.
49
 Consecințele sunt vizibile și resimțite de populație, de oameni, de beneficiarii politicii
economice. Nu întotdeauna teoria economică înseamnă și exprimarea unei opțiuni de olitică
economică. De cele mai multe ori politica economică se bazează pe mai multe teorii.
1. Teoria economică clasică - Adam Smith – a susținut funcționarea liberă a pieței și
minima intervenție a statului.
2. J Mainard – are o încercare de teoretizare a problemelor momentului. Susținea că
problemele economice și sociale se leagă pe de o parte de ocuparea forței de muncă și
pe cererea de produse. A considerat că politca economică trebuie să se bazeze pe
rezolvarea acestor probleme. Statul trebuie să intervină în reglarea pieței deoarece ea
nu poate rezolva problemele existente. De numele lui Smith se leagă formula „full
employment”.
Keynes și adepții lui au identificat o relație invers proporțională între șomaj și inflație. A
acordat importanță mare statului. În anii „60 - teoria monetariștilor - a apărut într-un moment
de criză, când o serie de țări se confruntau cu o creștere a șomajului și a inflației. Monetariștii
susțineau că rezolvarea situației de criză ar putea fi finalizată nu prin stimularea cererii/ofertei
prin factori monetari; problema esențială devine controlul inflației acesta fiind realizabil prin
creșterea puterii băncilor centrale.
Milton Friedman susținea că statul trebuie să intervină într-o măsură foarte mică .
Opțiunea pentru rolul pieței „neoclasice” reactualizarea ideilor clasicilor. Libertatea economică e
mijloc indispensabil pentru libertatea politică.
În plan practic, au existat o serie de particularități:
Marea Britanie – trecerea prin 2 momente dificile majore. În deceniile postbelice
1. Val de naționalizări
2. Dezvoltarea sectorului public (plan economic, politic sociale, dezvoltarea sistemului de
învățământ)
3. Dezvoltarea sistemului național de sănătate
4. La sfârșitul anilor „70, începutul anilor ‟80. Margaret Thatcher a dat răspuns la
condițiile existente: privatizarea apare ca opțiune majoră (căile ferate, sistemul poștal).
Încurajarea sectorului privat – apariția sistemului privat de sănătate. Creșterea rolului
comunităților locale.
5. În anii „90-‟97 Tony Blair - „a treia cale” a însemnat schimbarea politicii laburiste
legată de privatizare.Vechiul laburism însemna naționalizare. „Noul laburism” a adus o
schimbare favorabilă dezvoltarea sectorului privat.
Franța s-au succedat valuri de naționalizări și privatizări.
1945-1946 – naționalizări.
50
În a doua jumătate a anilor ‟80 avea sector public foarte puternic și cuprinzător și s-a realizat o
schimbare și s-a trecut la privatizări prin guvernarea de dreapta. Socialiștii au continuat politica
de privatizare de la sfârșitul anilor ‟80. Socialiștii francezi aflați la guvernare merg în continuare
pe sublinierea rolului statului.
Lionel Jospin – „DA – economiei de piață dar spunem NU societății de piață”.
Germania - a avut o evoluție complexă în condițiile divizării, conceptul de „stat social”.
Implică ideea că statul trebuie să intervină pentru a soluționa probleme de ordin social.
Principiul subsidiarității când statul intervine atunci când ceilalți factori nu pot soluționa aceste
probleme. Statul este cel care asigură desfășurarea unei competiții corecte – nu intervine în mod
direct, decât în foarte puține cazuri.
Japonia – după al doilea război mondial are loc un salt economic a depășit până în anul 1990.
La începutul anilor ‟90 a intrat în perioadă de criză majoră pe care anii au legat-o în principal de
intervenția pe de o parte a birocraților, funcționarilor, a grupurilor de interes din lumea
financiară. Statul a exercitat un „ghidaj administrativ” – statul are rol de a realiza o anumită
orientare a economiei și în plus intervine când consideră că e necesar. Evoluția recentă -este
„dereglementarea”.
SUA – ‟30 până atunci a fost diminuat. Ilustrarea majoră a ideilor lui Keynes prin „new deal” -
acordarea statutului (reprezentat de Președinte) a unui rol sporit. În 1960 „guvernământul activ”
-americanii refractari la amestecul statului. 1980 - moment de recul major – politica practicală
de Ronald Reagan - opțiunea pentru „dereglementare”. Democrația Clinton - idei și acțiuni
politice ale republicanilor – le continuă.

DE REŢINUT!!!!!

Politicile economice

Teoria economică clasică

Teoria – Mainard și Smith

Teoria lui Keynes

Teoria lui Friedman

Modele de politici economice – Marea Britanie, Franța, Germania, Japonia, SUA

51
Autoevaluare tema 5

1. Identificaţi exemple de politici economice în spaţiul românesc.

Rezolvarea

1. Răspunsul este evidenţiat în partea „Politicile economice” și bibliografie

Bibliografie:

3. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teroie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

4. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-a,
București, 2019

52
 5.

TEMA 6

POLITICI SOCIALE

Obiective tema 6
Competenţe tema 6
Politica în domeniul șomajului
Politica în domeniul sănătății
Politica în domeniul educației
Politica în domeniul sănătății
Autoevaluare tema 6
Bibliografie tema 6

Obiective:

- cunoaşterea şi înţelegerea diferitelor politici sociale;

- cunoaşterea punctelor tari şi a punctelor slabe ale politicilor sociale .

Competenţe:

- capacitatea de a analiza şi identifica corect diferitelor modele sociale;

- capacitatea de a identifica punctele tari şi a punctelor slabe ale politicilor sociale;

- capacitatea de a identifica specificul şi utilitatea fiecărui model prezentat.

53
 Pot fi caracterizate ca un răspuns la problemele sociale cu care se confruntă o anumită
comunitate. Implică o serie de activități ale statului dar și ale altor actori, activități ce vizează
bunăstarea cetățenilor, a locuitorilor unei țări și aceste activități vizează acoperirea unor riscuri
oferind răspunsuri la anumite situații de risc cu care se confruntă oamenii.
Principalele domenii:
1. Aspecte privind menținerea veniturilor – securitatea socială, problemele privind
asigurările sociale, asistența socială.
2. Îngrijirea medicală/sănătății
3. Educația
4. Măsuri privind piața muncii și condițiile de muncă
Termeni :
„Securitate socială” – se referă la programele stabilite prin lege care asigură indivizii
împotriva întreruperii și pierderii surselor de câștig și pentru anumite cheltuieli ce apar din
căsătorie, moarte și nașteri. Se referă la menținerea veniturilor: Principalele riscuri de securitate
socială asigurate:
- Bătrânețe, invaliditate, deces
- Boală, maternitate
- Accidente de muncă sau boli profesionale
- Șomajul
- Alocații familiale – nu există în SUA

„Protecția socială” – un termen mai larg decât securitatea socială este utilizat mai ales în
țările UE, în aceasta fiind incluse și schemele voluntare. La nivelul UE referiri
principalele:
a. Menținerea veniturilor
b. Prevenirea excluderii sociale - termen preferat în UE ce ține de starea de sărăcie.
c. Asigurare socială - finanțată prin contribuțiile plătite, în principal, între angajatori și
angajați în multe cazuri egale, plus subvențiile statului, beneficiarii, cei care au
contribuit și s-a contribuit în mod expres.
d. Asistență socială – finanțată în principal din sistemul de taxe și impozite, programe
non-contributorii, nu se contribuie în mod direct, deseori finanțate se face din taxe
locale; beneficiază deseori de resurse private, beneficiari, cei aflați în
nevoie/dificultate de multe ori e caracterizată prin formula „means-tested” –
verificarea stării mijloacelor/resurselor de care dispun aceștia pentru existență.

54
Finanțarea
- În multe țări sursa provine de la angajatori și angajați
- În unele cazuri plătesc în mod egal, în altele inegal
- La aceste contribuții se adaugă „subvenții” din partea statutului, uneori finanțare exclusivă

Condiții de acordare a alocației de șomaj

1. Cel în cauză să nu-și fi pierdut locul de muncă din vina lui
2. Cel în cauză a plătit contribuția pentru o anumită perioadă de timp
3. Cel în cauză să fie capabil, să fie disponibil de muncă
4. Cel în cauză să nu refuze repetat un loc de muncă

Nivelul alocației de șomaj

- Se înscrie în 40-75% din câștigurile anterioare
- Există situații în care nivelul alocației nu are legătură cu câștigurile anterioare
- Există situații în care este o sumă fixă (UK)

Durata de acordare
Majoritatea statelor limitează perioada de acordare. În Europa – UK – 6 luni; Danemarca
– 5 ani. În unele state când se încheie această perioadă se acordă o altă formă de ajutor, de
asistență socială (Germania, România). În România – ajutor de șomaj (270 zile), alocație de
sprijin (18 luni).

Politici active în domeniul șomajului

1. Servicii de consiliere profesională
2. Programe de pregătire profesională
3. Subvenții salariale pentru recrutarea sau păstrarea anumitor categorii de salariați
4. Măsuri pentru a permite șomerilor să-și inițieze propria afacere
5. Locuri temporare de muncă în sectorul public
Evaluarea este mixtă existând dezechilibre între costuri și beneficii. În general, politicile
active sunt costisitoare - acesta este motivul pentru care în multe împrejurări se încearcă găsirea
unui echilibru între politicile active și inactive.

Sistemul de pensii
Au mai multe componente:
1. Pensii pentru limită de vârstă
55
 2. Pensii de invaliditate
3. Pensii de urmaș
1. Pensia pentru limită de vârstă – pensie cu caracter universal care nu se raportează la
condițiile ce vizează durata activității.
a. este condiționată de numărul de ani de rezidență în statul respectiv;
b. în sumă fixă
c. introdusă în UK și statele scandinave
2. Pensii care sunt în legătură cu perioada lucrată (viața activă)
a. Variabilă în funcție de anii lucrați
b. În funcție de cotizațiile plătite
c. Este introdusă după al 2-lea război mondial
Există situații când sunt și variabilă și în funcție de cotizațiile plătite - sumă fixă și
pensie variabilă în funcție de perioada lucrată . în unele state există pensie numai în funcție de
perioadă lucrată, există numai în funcție de cotizațiile plătite.
3. Modul de finanțare al pensiilor
a. cel mai larg utilizat sistem este Pay as you go – contribuțiile pe care le plătesc
angajatorii, angajații și statul. Statul contribuie pentru a acoperi deficitul fondului
de pensii, e aplicat în majoritatea statelor - este cazul sistemului public de pensii
b. Prin capitalizare – acumularea de contribuții în fonduri distincte, în sisteme
private, în diferite modalități concrete
4. Condiții de acordare a pensiei
a. Îndeplinirea unei anumite vârste - vârsta de 60-65 de ani. În unele state vârsta de
pensionare este egală la femei și bărbați în alte state e diferită.
b. Realizarea unor stagii de cotizare - pensionarea anticipată determină o diminuare
a cuantumului pensiei.
c. Nivelul pensiilor fixe e scăzut în timp ce nivelul pensiilor variabile – pentru
calcul se iau în considerare fie anumite perioade, fie întreaga perioadă a vieții
active.
Probleme legate de pensii
1. Îmbătrânirea populației - mai mulți pensionari - apare dezechilibru între populația
activă și pasivă
Măsuri:
- Frânarea creșterii numărului de pensionari
o Creșterea numărului anilor de pensionare

56
 o Vârsta elastică de pensionare - e vorba de carieră, de capacitatea fizică și
psihică, de disponibilitate
o Utilizarea unor elemente de calcul mai riguros – tendința e de a se lua în
calcul întreaga perioadă vieții active
o Limitarea pensionării anticipate – în statele în care există o rată înaltă a
șomajului
o Reducerea contribuției angajatorilor (SUA, Germania)
o Identificarea și utilizarea a noi surse de finanțare – taxele aplicate asupra
băuturilor, tutunului
o Introducerea și extinderea sistemului de pensii private (I. pensii ocupaționale;
II pensii personale -finanțate din contribuțiile plătite de angajat)
J. Pieura – ideea de formule mixte (pensii fixe și pensii variabile)

Sărăcia
La început era considerată o problemă strict personală. În perioada interbelică apare o
schimbare sub acest aspect. Marea criză a condus în foarte multe cazuri și statul la concluzia că
sărăcia e o problemă socială.
În Europa săracul era o victimă, în Japonia și SUA săracul e principalul vinovat pentru
situația lui. La începutul secolului XX a prevalat o abordare obiectivă a sărăciei, a sărăciei
absolute. În perioada postbelică a existat preocuparea pentru relevarea dimensiulor subiective ale
sărăciei, a sărăciei relative. S-au conturat perspectivele economice, sociologice, psihologice,
politice din care este examinată această problemă.
A. Sărăcia absolută (minumul de subzistență) – se referă la lipsa mijloacelor necesare
menținerii vieții umane/subzistenței. În anul 1970, Organizația Internațională a Muncii adoptă
conceptul de necesități umane fundamentale:
a. Elemente ale consumului privat – calorii, proteine, calitatea locuinței
b. Servicii de bază oferite de comunitate – accesul la asistența medicală, educație
B. Sărăcia relativă (minimul decent, social) – lipsa resurselor necesare pentru a asigura modul
de viață considerat decent la nivelul unei anumite comunități. ONU – operează și în prezent
cu conceptul de sărăcie absolută. Se focalizează analiza pe țările nedezvoltate. Majoritatea
statelor dezvoltate și în curs de dezvoltare și alte organisme operează cu termenul de sărăcie
relativă. În majoritatea statelor dezvoltate se utilizează moduri specifice de calcul al pragului
sărăciei, stabilindu-se rata sărăciei – ponderea populației care se află și acest prag.

57
1989 – apare conceptul de excludere socială - nu doar lipsa banilor dar și efectele în plan social
pe care le aduce lipsa locurilor de muncă, casei, excluderea de la serviciile pentru sănătate, de
educație, excludere în raport cu accesul la informații, cultură.

Obiective pentru combaterea efectelor sărăciei

1. Dezvoltarea economică – ocuparea forței de muncă
2. Distribuția veniturilor - se realizează prin salarii, în majoritatea statelor sunt stabilite
niveluri minime ale salariilor
3. Redistribuirea – sistemele de securitate socială, de protecție a oamenilor, pensii, alocații
sociale, formele de ajutor social
4. Asigurarea accesului la serviciile sociale – învățământ, sănătate
5. Rolul statului și ONG-urilor.

Politica în domeniul sănătății

În unele state această problemă face parte din ceea ce se numește domeniul securității
sociale.
Beneficii:
- Sub formă de servicii medicale
- Sub formă de medicamente
- Alocații în bani
Starea de sănătate înseamnă absența bolii. Specialiștii atrag atenția asupra înțelegerii
pozitive asupra bolii - bunăstare sub aspect fizic, psihic, social. 10% din starea de sănătate se
referă șa calitatea serviciilor medicale.
Alți factori sunt:
- Mediul (lipsa poluării) – dar și condițiile de locuit și nivelul veniturilor
- Comportamentul celui în cauză – (consum de alcool, tutun, alimentație, exerciții
fizice)
Modele de îngrijire a sănătății
1883 – s-au pus în Germania, bazele primului sistem de asistență socială, de sănătate
bazat pe contribuțiile angajatorilor și angajaților industriali, extins sistemul cuprinzând
majoritatea populației.
În perioada interbelică - au început să apară în fostul URSS sisteme care și-au propus să
asigure accesul la servicii medicale al întregii populații.

58
 După cel de-al doilea război mondial – Regatul Unit - s-a constituit serviciul național de
sănătate care a avut ca principal obiectiv accesul universal gratuit la serviciile medicale. Într-un
sistem cu caracter public principala sursă de finanțare o constituie taxele și impozitele.
În anii „ 90 există o preocupare mai consistentă pentru dezvoltarea sectorului privat. Azi
există o îmbinare a sectorului privat cu cel public acesta din urmă fiind predominant. Acest
principiu al acoperirii universale din taxe și impozite s-a dezvoltat în țările scandinave. În aceste
țări, mai ales în Suedia există sistemul public dar foarte dezcentralizat. Unele țări au dezvoltat
sisteme de asigurări private.

Principalele modele
1. Sistemul Bismark – a inaugurat sistemul bazat pe contribuții egale obligatorii a
angajaților și a angajatorilor. Alte țări, sistemul era inegal.
2. Sisteme naționale de sănătate – contribuția este bazată pe taxe și impozite.
3. Sisteme de asigurări private – bazat pe contribuții opționale. În unele firme,
angajatorii plătesc contribuția pentru angajați.
4. Sistem Semașko – sistemul practicat în fostele state comuniste finanțat și administrat
de stat, caracterizat printr-o foarte puternică centralizare.

Avantaje/dezavantaje
1. Sistemul bazat pe contribuții obligatorii -
Avantaj – gradul înalt de acoperire, solidaritatea creată pentru participanți
Dezavantaje – sistemul depinde de gradul de ocupare a populației - contribuții egale
și inegale – acest sistem apasă pe umerii patronului care în loc să folosească banii pentru
dezvoltare dă banii pentru asigurări.

2. Modelul Beveridge – UK – sistemul național de sănătate

Avantaje – acoperirea universală, un asemenea sistem reușește să asigure un control
riguros asupra cheltuielilor din sănătate
Dezavantaje – lipsa responsabilității individuale - aceasta se leagă și de faptul că în
Regatul Unit s-a ajuns în situația în care să existe liste cu 1 milion de persoane care așteaptă
pentru operații, tratamente mai complexe.

59
 3. Asigurările private
Avantaj – posibilitatea alegerii mediului, furnizorului căruia i se adresează,
responsabilitatea beneficiarului – el plătește numai o parte a costurilor medicale – are
responsabilitate mărită
Dezavantaje – accesul limitat al persoanelor la serviciile medicale (SUA – o bună
parte a populației fără nici un fel de asigurare – 44%) Problema costurilor foarte ridicate - a
campaniilor de asigurări, a onorariilor medicilor, SUA – medicii sunt cel mai bine plătiți.

Evaluarea sistemului de asigurări de sănătate

1. Cheltuielile pentru sănătate - în 1948 – se cheltuiau 3% din PMB (produsul mondial brut).
Există diferențe importante între state - -SUA – 13-14 % din PIB – cea mai mare parte din
surse private. UE - 6,2% cel mai mare nivel în Finlanda depășesc 7% din PIB. Japonia –
nivelul mediu e 7,3%
2. Indicatori de performanță ai stării de sănătate - speranța de viață la naștere și mortalitatea
infantilă (nr medici, paturi/locuitor)
3. Corelația nivelului cheltuielilor cu indicii de performanță - nu exista o corelație directă –
nu statul care cheltuie foarte mult are cel mai înalt nivel de performanță (SUA nu e pe primul
loc în privința stării de sănătate; Japonia – nivel mediu al cheltuielilor, starea de sănătate -
aspectele legate de dieta alimentară, tipul de hrană, comportamentul individual,
managementul sanitar, ponderea activității de prevenire a bolilor).
Problemele pentru îmbunătățirea sănătății – relevate de state, ONG, organizații
internaționale:
1. Problemele unui mediu favorabil – starea de sărăcie în relație cu stare de sănătate
2. Accent pe educație – formarea unor deprinderi comportamentale
3. Unele țări au sector preponderent (public, privat) – preocupare pentru a realiza o mai
bună corelare
4. Probleme în anumite țări legate de lărgirea accesului la servicii medicale
5. Ponderea cheltuielilor a crescut continuu – exista preocupare pentru a limita această
creștere

Educația
Se face distincția între educația formală (în sistemul de învățământ) și educația informală
(în familie și alți factori – prieteni,mass-media). Politica educațională se realizează prin educația
formală. Rolul statului s-a dezvoltat din sec. XIX, statul a preluat o serie de funcții ale familiei și
ale bisericii și s-a dezvoltat învățământul public.
60
 Există diferențe între public și privat în învățământ.
a. Invățământul primar - ponderea o deține învățământul public.
b. Învățământul superior – Europa occidentală – în învățământul privat ponderea e
redusă și foarte redusă. SUA – învățământul privat - ponderea e mai mare, -
universitățile private au prestigiu mai mare; în Japonia, majoritatea studenților învață
în universități private, dar cele mai prestigioase sunt universități publice.
Centralizarea și dezcentralizarea
Există 2 poli – SUA - dezcentralizarea – instituțiile de la nivel federal intervin în mică
măsură; există o anumită intervenție la nivelul statului, intervenții directe ale instituțiilor locale,
la nivel universitar există o pregnantă autonomie.
În fostele state comuniste - centralizare – instituțiile naționale se implică direct în
procesul de învățământ
Suedia, Franța - dezcentralizare –
Germania – rol important îl au autoritățile de la nivelul landurilor
UK – mai apropiat de modelul centralizat – se remarcă rolul autorităților locale.
Reformarea sistemului de învățământ se produce în mod diferit în sistemele
dezcentralizate și centralizate:
1. În sistemul dezcentralizat - reforma se produce de jos în sus, în urma unor inițiative
a profesorilor, ONG -urilor, grupurilor de interes
2. În sistemul centralizat – reforma se produce de sus în jos, în urma inițiativelor,
ministerelor, ONG-urilor, sindicatelor, asociații ale profesorilor, partidelor politice
sunt implicate elitele.

Probleme prioritare ale politicilor educaționale

1. Asigurarea educației de bază – lărgirea accesului populației, multe state se
confruntă încă cu problema analfabetismului absolut și funcțional.
2. Permanentizarea învățării pe tot parcursul vieții
3. Realizarea egalității de șanse educaționale
SUA – a realizat în mare măsură acest obiectiv. În ultimele decenii majoritatea
statelor europene - amânarea momentului vârstei de selecție a traseului și crearea posibilităților
de schimbare a traseului – amplificarea șanselor egalității educației. Începând cu anii ‟60 în SUA
și Europa Occidentală s-a desfășurat expansiunea universitară a crescut numărul studenților în
anii „ 90 în Europa Centrală și de Est.
Finanțarea
Norvegia – cheltuielile cele mai mari pentru educație – 9% PIB
61
 Europa occidentală – 5%
SUA – 6%
Japonia – 5%
Statele din jurul nostru mai mult decât România. Sursele de finanțare – diversificarea
lor, finanțarea de la buget, bugetele locale, alte surse.

DE REŢINUT!!!!!

- Politica în domeniul șomajului

-Politica în domeniul pensiilor-

Politica în domeniul educației

-Politica în domeniul sănătății

Autoevaluare tema 7

1. Identificați măsuri actuale în domeniul politicilor de sănătate, educație !

Rezolvarea
1. Răspunsul este evidenţiat în partea „Tehnici e control ale politicilor publice”

Bibliografie:

1. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teroie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

2. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-a,
București, 2019

62
 TEMA 7

PROCEDURA EVALUĂRII POLITICILOR PUBLICE

Obiective tema 7
Competenţe tema 7
Necesitatea evaluării unei politici publice. Definiţie, scop.
Funcţiile evaluării
Tipuri de evaluare
Probleme în utilizarea evaluărilor
Autoevaluare tema7
Bibliografie tema7
Timp alocat 4 ore

Obiective:

- cunoaşterea şi înţelegerea evaluării – etapă a politicilor publice;

- identificarea corectă a diferitelor tipuri de evaluare a politicilor publice;
- cunoaşterea funcţiilor evaluării;
- înţelegerea problemelor apărute în utilizarea evaluărilor.

Competenţe:

- capacitatea de identificarea evaluării – etapă a politicilor publice;

- capacitate de identificare corectă a diferitelor tipuri de evaluare a politicilor publice;

63
 Necesitatea evaluării unei politici publice. Definiţie, scop.

Studiile academice au privit cu mai multă atenţie problema evaluării. Cercetările

empirice sunt preocupate atât de ceea ce guvernele fac în termen de legi, impozite, programe,
etc., cît şi de consecinţele acestor acţiuni. Ceea ce este clar este faptul că rezultatele unei politici
sunt deseori foarte diferite de ceea ce intenţionau cei care au formulat sau au decis politica. Un
exemplu clasic îl reprezintă politicile de asigurare a bunăstării, proiectate pentru a elimina
sărăcia, pentru a oferi tuturor cetăţenilor capacitatea de a participa la viaţa comunităţii şi care au
dus la creşterea numărului celor dependenţi de sistemul de asigurări sociale (Murray, 1984).

Asemenea eşecuri politice au demonstrat importanţa unui guvern ”deschis”, responsabil

în faţa electoratului. Pentru ca procesul politic să fie eficient în transformarea intrărilor în ieşiri
corespunzătoare, el trebuie să fie întotdeauna deschis aprecierilor şi criticilor. Aproape
întotdeauna, o cultură a secretului nu face decît să acopere incompetenţa şi să asigure un
comportament arbitrar şi egoist.

Forma pe care o poate lua evaluarea reflectă modul în care este înţeles procesul
politicilor publice: el reprezintă urmărirea unor scopuri sociale sau este o încercare de acţiune
colectivă a unor indivizi care nu au în mod necesar aceleaşi obiective? În măsura în care
procesul politic este văzut ca orientat către nişte scopuri precise, atunci are sens încercarea de a
măsura în mod sistematic progresul către acestea, pentru a determina căile cele mai fezabile de
atingere a scopurilor, a celor mai rapide mijloace sau a celor mai ieftine. Dacă există însă
divergenţe asupra obiectivelor, acordul va fi obţinut la un nivel superficial: se poate ajunge mult
mai uşor la un consens în privinţa a ce trebuie făcut decât în privinţa a de ce trebuie făcut.
Aceasta arată că evaluarea trebuie să se preocupe nu doar de măsura în care scopurile sunt
atinse, ci şi de ce înseamnă politica respectivă pentru cetăţeni, de motivele pentru care ea este
sprijinită sau nu.

Evaluarea reprezintă întotdeauna o parte a acţiunii. Ea este utilizată de unii participanţi în

procesul politic pentru a modifica modul în care sunt folosite resursele şi pentru transforma
comportamentul celorlalţi actori. Apare astfel problema relaţiei dintre analiză şi participanţi:
analiza ar trebui să fie neutră sau angajată? Şi dacă este angajată, ce interese ar trebui să susţină?
În mod tadiţional, evaluarea a fost văzută ca ceva echidistant. Însă criticii susţin că această
aspiraţie ştiinţifică nu este reală, deoarece detaşarea nu este posibilă. Ei subliniază faptul că

64
evaluarea este în primul rând o formă de control, exercitată de către superiori asupra
subordonaţilor, iar această relaţie de putere nu poate fi ignorată.

Conflictul dintre detaşare şi angajare domină literatura despre evaluare. Acest conflict
este reflectat şi de distincţia dintre evaluarea sumativă, a cărei scop este aprecierea activităţii
evaluate, şi evaluarea formativă, a cărei scop este îmbunătăţirea activităţii.

Pentru dimensiunea verticală a politicilor publice, caracterizată prin scopuri clar definite,
obiectul evaluării îl constituie dirijarea către atingerea acestor ţeluri. Pentru dimensiunea
orizontală, caracterizată prin diversitatea actorilor implicaţi, deci printr-o divergenţă de scopuri,
obiectul evaluării este subiect de dispută. Pentru că ambele dimensiuni există în orice politică
publică, va exista mereu o tensiune între ele.

Evaluarea se preocupă deseori nu doar cu aprecierea valorii sau meritelor, ci şi de

îmbunătăţitirea a ceea ce este evaluat. Iar Michael Quinn Patton consideră că practica evaluării
implică o colectare sistematică a informaţiilor despre activităţile, caracteristicile şi rezultatele
programelor, personalului şi produselor, pentru a fi utilizate de anumiţi oameni, pentru a reduce
incertitudinile, pentru a îmbunătăţi eficacitatea şi pentru a lua decizii în legătură cu ceea ce acele
programe, produse sau persoane fac sau afectează.

Această definiţie atrage atenţia asupra câtorva lucruri esenţiale într-o evaluare:

 nevoia unei colectări sistematice a informaţiilor;

 tematica foarte diversă în privinţa posibilităţilor de aplicare a evaluării;
 pentru a fi efectivă, o evaluare trebuie utilizată de către cineva;
 scopurile foarte variate ale unei evaluări.

Funcţiile evaluării

Pot fi indentificate patru funcţii mari ale evaluărilor:

 funcţia formativă;
 funcţia sumativă;
 funcţia psihologică sau socio-politică;
 funcţia administrativă;

65
 Evaluările formative sunt preconizate să ajute la dezvoltarea, la îmbunătăţirea unei
politici încă neimplementate.

Evaluările sumative se concentrează asupra aprecierii efectelor şi eficacităţii unei politici

în desfăşurare. Referitor la aceleaşi funcţii, se poate face distincţia între evaluările proactive care
îi sprijină pe cei ce iau decizii şi evaluările retroactive care servesc la certificarea unei acţiuni, la
stabilirea responsabilităţii asupra modului în care aceasta s-a desfăşurat.

A treia funcţie, cea psihologică sau socio-politică, a fost mai puţin abordată în literatură.
În unele cazuri evaluarea este utilizată pentru a spori îngrijorarea faţă de anumite activităţi,
pentru a motiva comportamente dorite din partea celor evaluaţi sau pentru a promova anumite
relaţii publice.

O funcţie nu prea populară este aceea a utilizării evaluării în scopul exercitării autorităţii.
În toate organizaţiile, superiorii îşi evaluează subordonaţii. În multe cazuri o persoană aflată într-
o poziţie de conducere poate evalua pe cineva doar pentru a-şi demonstra autoritatea asupra
acelei persoane. Am numit această funcţie –”administrativă”.

Tipuri de evaluare

Tipuri diferite de evaluare se referă la probleme diferite şi tind să se concentreze asupra

unor aspecte diferite ale evaluării. American Research Society a realizat o tipologie a evaluărilor
care acoperă atât scopul cât şi felul activităţii cuprinse în evaluare.

a. Analiză de preinstalare (a contextului, a fezabilităţii, ”front-end”) – are loc înainte ca

politica să demareze, pentru a asigura un ghid în planificare şi implementare.
b. Aprecierea evaluabilităţii – stabilirea fezabilităţii procedurii de abordare a evaluării şi a
metodelor utilizate.
c. Evaluarea formativă - asigură informaţii pentru îmbunătăţirea politicii, pentru
modificarea sau managementul său.
d. Evaluarea de impact (sumativă, a rezultatelor, a eficacităţii) – determină rezultatele
politicii, eficacitatea sa, în special pentru a decide în legătură cu finanţarea, continuarea,
extinderea sau reducerea acesteia.
e. Monitorizarea programului – verificarea conformităţii cu politica respectivă, urmărirea
serviciilor oferite, numărarea clienţilor.

66
 f. Evaluarea evaluării (evaluare secundară, meta-evaluare) – critica rapoartelor de evaluare,
reanalizarea datelor, perspectivă externă a unor evaluări interne.

În practică, orice evaluare are mai mult decât un singur scop, iar în cadrul fiecăruia dintre
tipurile anterioare de evaluare pot fi inventariate mai multe activităţi specifice:

1. Evaluarea vizibilităţii – cine ştie despre politică ? Ce se ştie despre aceasta?

2. Evaluarea cost-beneficiu – relaţia dintre costul politicii şi beneficiile sale, exprimate în
termeni monetari
3. Evaluarea cost-eficacitate – relaţia dintre costul şi beneficiile politicii, beneficiile fiind
exprimate în termeni non-monetari.
4. Evaluarea criteriilor de referinţă - măsura în care au fost atinse obiective specifice, la
nivelul dorit
5. Asigurarea calităţii – sunt atinse în mod sistematic standardele minime acceptate? Cum
poate fi monitorizată şi demonstrată calitatea? (Robson, C., 1993, pag.178)

Pot fi identificate şi o serie de pseudo-evaluări, utilizate pentru a acoperi adevăratele

motive ale celui care finanţează evaluarea sau lipsei de profesionalism a evaluatorului. Prima
categorie include: sublinierea aparenţelor; încercarea de a acoperi limitările sau eşecurile unui
program; utilizarea politică a unei evaluări pentru a distruge un program; utilizarea rituală a unei
evaluări, fără intenţia reală de a folosi rezultatele ei, fapt care survine atunci când evaluarea este
necesară pentru finanţarea unui program; utilizarea nevoii de evaluare ca o scuză pentru
amânarea sau evitarea acţiunii. În cea de-a doua categorie sunt cuprinse evaluările făcute repede
şi la cel mai scăzut cost posibil (”quick –and –dirty”), evaluările cu un raport final voluminos,
evaluările presupuse, făcute fără culegerea informaţiilor şi evaluările concentrate pe personal
(dacă stafful programului este drăguţ, prietenos, etc).

Probleme în utilizarea evaluărilor

Obstacolele în utilizarea evaluărilor par să fie la fel de variate ca şI tipurile de evaluări.

Cele mai obişnuite pot fi încadrate în trei categorii: (a) proasta înţelegere a procesului prin care
poate fi utilizată o evaluare; (b) natura ameninţătoare a evaluării şi (c) relevanţa ei.

67
 a. Cea mai tipică aşteptare despre cum ar putea fi utilizată o evaluare de către o
agenţie guvernamentală constă în faptul că informaţiile astfel generate vor determina luarea
deciziilor viitoare. În realitate, rezultatul unei evaluări reprezintă doar unul din elementele
procesului decizional, influenţa evaluărilor fiind lentă şi cumulativă în timp.
O altă neînţelegere a utilizării rezultatelor unei evaluări este presupunerea că nevoia de
evaluare este sinonimă cu nevoia de noi informaţii. În realitate, decidenţii solicită deseori
evaluări nu doar pentru a avea noi date, ci şi dintr-o multitudine de motive personale, cum ar fi:

- atunci când sunt implicaţi într-o politică în care nu au încredere şi doresc să se protejeze;
- atunci când politica publică respectivă reprezintă un domeniu al unui adversar politic, iar
evaluarea poate fi folosită ca instrument de distrugere;
- atunci când se aşteaptă la un atac şi trebuie să îşi pregătească apărarea, etc.
Efectele unei evaluări se pot diminua drastic atunci când ea nu face parte dintr-un ciclu
continuu de operaţii ale organismului evaluat, atunci când este izolată de alte activităţi.

b. Aaron Wildawsky sublinia: ”Dacă nu ştii cum se face o evaluare, ar putea fi o

problemă pentru tine, însă pentru nimeni altcineva. Dacă ştii cum să evaluezi, devine o problemă
pentru ceilalţi”. O problemă majoră în utilizarea evaluarii este dată de ameninţarea care o
reprezintă. De unde apare această ameninţare? În primul rând raportul de evaluare este o
informaţie publică, care odată produsă, nu poate fi ţinută secretă, pentru uzul privat al
decidentului. Astfel, pot ajunge informaţii şi la adversari. Un al doilea motiv este legătura
evaluării cu schimbarea. O evaluare poate asigura căi de îmbunătăţire a unui set de activităţi,
indiferent de scopul iniţial al acesteia. Însă îmbunătăţirea implică întotdeauna o schimbare,
modificarea status-quo-ului, iar schimbarea este percepută ca o ameninţare.
c. Unele dintre cele mai întîlnite plângeri făcute de către utilizatori în privinţa
rezultatelor evaluărilor este că dacă acestea sunt relevante pentru unii dintre beneficiari (cei
interesaţi de îmbunătăţirea execuţiei unui program, de exemplu) ele au o utilitate limitată pentru
alţii (de exemplu pentru cei interesaţi în stabilirea responsabilităţilor). Timpul scurt în care, în
general, trebuie realizată o evaluare, poate ridica şi el întrebări în privinţa calităţii acesteia.

68
 DE REŢINUT!!!!!

Evaluarea utilizată de unii participanţi în procesul politic pentru a modifica modul

în care sunt folosite resursele şi pentru transforma comportamentul celorlalţi actori.

Funcţiile principale ale evaluării sunt:

- Funcţia formativă

- Funcţia sumativă

- Funcţia psihologică sau socio-politică

- Funcţia administrativă.

Autoevaluare tema 8

1. Ce presupune funcţia sumativă a evaluării?

2. Ce înţelegeţi prin evaluarea evaluării?

3. Care sunt metodele de evaluare?

Rezolvarea

1. Răspunsul este evidenţiat de partea „Procedura evaluării politicilor publice”

2. Răspunsul este evidenţiat de partea „Procedura evaluării politicilor publice”
3. Răspunsul este evidenţiat de partea „Procedura evaluării politicilor publice”

Bibliografie:

1. Gabriela Pohoață, Politici publice. Teroie și practică, Editura Prouniversitaria, 2017

2. Adrian Moraru, Florin Bondar, Violeta Alexandru, Manual de politici publice, ed aII-a,
București, 2019

69