CARMEN MOLA

BESTIA
Original: La Bestia (2021)

Traducere din limba spaniolă şi note:

ANA-MARIA TAMAŞ

virtual-project.eu

— 2022 —
În anul 2021 acest roman a obţinut Premiul Planeta,
oferit de juriul format din: José Manuel Blecua,
Fernando Delgado, Juan Eslava Galán, Pere Gimferrer,
Carmen Posadas, Rosa Regás şi Belén López Celada,
care a avut rolul de secretară cu drept de vot.
Mamei mele
PRIMA PARTE
 1
Madrid, 23 iunie 1834

Sub perdeaua de apă ce a prefăcut pământul argilos într-o mocirlă, un

câine famelic se joacă cu scăfârlia unei fetiţe. Ploaia cade necruţătoare peste
cocioabe, barăci şi acoperişuri mizerabile din ţiglă care par a fi pe punctul
de a se prăbuşi la fiecare rafală de vânt. Piaţa Cerrillo del Rastro, nu departe
de Abatorul Madridului, se inundă de fiecare dată când plouă.
Ca să ajungi în mahalaua asta prăpădită şi uitată de lume, trebuie să
cobori o pantă abruptă şi să treci peste şanţuri necontenite ce formează ici şi
colo câte o râpă. Apa loveşte cu putere în acoperişurile din tablă, din paie,
din crengi, pătrunde în locuinţe, naşte bălţi în nisip şi cascade pe
povârnişuri. Nu e deloc straniu că nimeni nu e atent la câine, la mârâitul
jucăuş pe care-l scoate în timp ce smotoceşte capul, ţinându-l strâns cu
colţii înfipţi în obraz.
În vuietul ploii, uguitul isteric al unei bătrâne îngenuncheate pe fundul
unei văgăuni, lângă un cadavru acoperit de noroi.
— Bestia… o să vină să ne ia pe toţi. Bestia o să ne omoare…
Donoso nu reuşeşte să o facă să tacă: „Bestia e aici”, mormăie neîncetat
bătrâna. El a coborât încetişor terenul accidentat, iar la picioarele sale se
găsesc acum rămăşiţele unui corp ce duc cu gândul la măruntaiele căsăpite
de măcelar: un tors cu un braţ dislocat, dar încă unit de trup printr-un fir de
muşchi şi carne sfâşiată. Piciorul drept nu pare să fi suferit vreo vătămare.
În locul în care trebuia să se afle stângul a mai rămas un ciot, o gaură lasă la
vedere albeaţa pelvisului. Părţile care lipsesc au fost smulse în mod violent,
nu există nicio tăietură curată. Nici măcar la gât, unde într-un talmeş-balmeş
de carne se ghicesc claviculele zdrobite. Doar sânii timpurii arată că e vorba
de o fetiţă de nu mai mult de 13 ani. Ploaia a spălat rămăşiţele trupeşti şi
abia dacă a mai rămas vreo urmă de sânge; s-ar putea crede că e vreo
păpuşă stricată, părăsită, mozolită de noroi.
— Bestia e aici.
Bătrâna repetă ca o moară stricată, în timp ce Donoso o îndepărtează de
cadavru cu un brânci.
— De ce nu te întorci la dumneata-n bojdeucă ca să nu mai agiţi
spiritele?
 Îl doare capul; furtuna continuă să bubuie pe tabla acoperişurilor şi simte
că umezeala i s-a strecurat până în creier. I-ar plăcea să fie foarte departe de
locul acela. Nimeni nu-şi doreşte să se afle în Piaţa Cerrillo del Rastro mai
mult decât e necesar, doar cei mai amărâţi, zdrenţăroşii, cei care nu au
niciun alt loc pe lume. Cei care au ridicat bordeiele din cătunul ăsta cu
propriile mâini, cu orgoliul şi disperarea celui care nu are un acoperiş
deasupra capului.
E noaptea de Sfântul Ioan. În alţi ani, oameni veniţi de prin toate
regiunile Spaniei, respectând tradiţia locurilor de baştină, ar fi aprins focuri
de tabără, ar fi sărit peste vâlvătăi şi ar fi dansat în jurul flăcărilor. Nu e o
sărbătoare a Madridului; aici, cu câteva zile mai devreme se cinsteşte
Sfântul Anton de Florida, cu chermeză şi împlinirea datinei croitoreselor
ucenice, obiceiul acelor cu gămălie. În schimb, azi, ploaia face imposibilă
orice petrecere. Ploaia şi restricţiile sanitare care interzic adunările
numeroase. În anul ăsta blestemat, 1834, parcă totul e anapoda: holera,
războiul carlist, Noaptea de Sfântul Ioan şi Bestia, asta mai lipsea, Bestia.
Donoso Gual a fost străjer în Garda Regală, dar când şi-a pierdut ochiul
într-un duel iscat din dragoste, a fost trecut în rezervă. Acum l-au recrutat în
trupele de întărire din cadrul poliţiei pe toată durata holerei, ca să păzească
porţile oraşului şi să ajute la ce-o fi nevoie. Îmbracă uniforma corpului de
poliţie: haină roşie scurtă cu guler înalt, pantaloni albaştri cu vipuşcă roşie,
epoleţi din bumbac alb, care din pricina ploii par doi sconcşi uzi, şiroind de
apă. Ar trebui să poarte carabină, două pistoale şi sabie încovoiată, dar a
fost obligat să predea armele imediat ce l-au trecut în rezervă şi nu i le-au
înapoiat când l-au recrutat la forţele de întărire. Dacă madrilenii s-ar năpusti
asupra lui, nici n-ar şti cum să se apere. Cel mai bine e să-i ţină la distanţă
făcându-i să creadă că e mai vânjos, că are mai multă putere decât ei şi ceva
mandate de arestare.
— E doar o fetiţă, ce faceţi? Duceţi-vă să prindeţi Bestia. Duceţi-vă s-o
prindeţi înainte să ne vâneze pe noi toate.
Bătrâna nu încetează să ţipe sub ploaia torenţială şi curând şi alţi vecini
îşi unesc glasurile blestemelor ei; mozoliţi de noroi şi jegoşi, sunt ca nişte
corbi isterici în după-amiaza aceasta pe care furtuna a transformat-o în
noapte.
Donoso se întreabă când vor veni să ridice cadavrul. Nu prea crede că
vreo căruţă s-ar încumeta să pătrundă prin locurile astea pe o astfel de
vreme. În schimb, cel care îşi face apariţia e Diego Ruiz, pe el îl plătesc de
la gazetă pentru ştirile pe care le publică şi nu poate rata una atât de
suculentă. S-a urnit imediat ce a primit mesajul de la prietenul său Donoso,
tovarăş de bacanale. Diego traversează mlaştina, în care se amestecă bălţi
cu noroi şi scurgeri de ape reziduale şi fecale de la câteva cocioabe
apropiate. Nu e prima dată când vizitează zona: a scris un articol despre
Cerrillo del Rastro acum câteva luni, prin care denunţa lipsa de interes a
autorităţilor faţă de cei nevoiaşi, una dintre puţinele ocazii în care directorul
ziarului i-a permis să atingă teme cu caracter social. E posibil ca mahalaua
să nu mai reziste mult timp, pentru că primăria vrea să dărâme tot şi să-i
trimită pe mahalagii dincolo de Gardul lui Filip al IV-lea{1}, zidul care
împrejmuieşte Madridul. Aruncă vina pe oamenii săraci pentru epidemia de
holeră care a ajuns până aici după ce a prăpădit şi alte regiuni ale Spaniei şi
Europei. Din cauza lipsei lor de igienă oraşul e decimat, se comentează prin
saloanele madrilene.
Diego poate să-l zărească acum pe Donoso la doar câteva zeci de metri,
în spatele perdelei de apă. Încearcă să grăbească pasul, dar nu e un cartier
unde poţi merge grăbit: alunecă pe noroi şi dă cu fundul de pământ. Doi
băieţei de şapte-opt ani râd, lăsându-şi la vedere gurile ştirbe. Foarte puţini
pe acolo au toţi dinţii.
— De izmenit ce e, d-aia a căzut, de izmenit! îşi bate joc unul dintre ei.
— Daţi-vă înapoi!
Donoso îi alungă pe copii cu gesturi largi, în timp ce Diego îşi scutură în
zadar pantalonii, haina şi poalele. Petele de noroi n-o să iasă cu una cu
două.
— Încă un cadavru? întreabă.
— Cu ăsta sunt deja patru, sau aşa se zice.
Diego nu le-a văzut pe celelalte; le-au îngropat înainte ca vreun gazetăraş
să ajungă să fie martor. În ciuda acestui fapt, a scris o notă în ziar despre
Bestia care-şi hăcuieşte victimele. A fost foarte bine primit şi, în drum spre
Cerrillo, se gândea că aceasta avea să fie un bun prilej să câştige faimă în
cercurile jurnalistice. Putea să povestească la persoana întâi ce face Bestia,
dar acum că are dinaintea ochilor corpul dezmembrat şi tăvălit prin noroi,
îşi dă seama că niciodată nu va găsi cuvintele potrivite ca să descrie această
oroare. Talentul lui nu ajunge atât de departe.
— Aici! Veniţi aici!
O tânără strigă disperată dintr-un răzor.
— Capul! O să-l mănânce câinele!
 Diego o ia la fugă. Printre picioarele câinelui costeliv, care şiroieşte de
apă ca o sperietoare, stă capul fetiţei. Potaia, chinuită de foame, smulge
carnea din obraz. Unul dintre băieţandri azvârle o piatră spre animal şi-l
nimereşte în coaste. Câinele lasă să-i scape un geamăt de durere şi fuge de
avalanşa de pietre pe care copiii continuă să le azvârle.
— E Berta, fata lui Genaro.
Un bătrân uscăţiv e cel care a rostit numele: Berta. Diego simte un junghi
în inimă privind capul acela cu pleoapele deschise în mijlocul răzorului, cu
urma muşcăturii de câine pe obraz şi pletele negre şi ondulate răzleţite în
noroi. Pentru o clipă îşi aminteşte de una dintre fecioarele acelea de la
biserică, cu privirea extaziată, pierdută în văzduh. Pe cerul acela întunecat
care nu încetează să vomite apă. E oare posibil de imaginat suferinţa Bertei?
Mahalagii s-au prins într-o conversaţie dezordonată care schiţează viaţa
fetiţei: avea 12 ani şi cu vreo trei-patru ani în urmă venise cu tatăl ei,
Genaro, să trăiască în unul dintre bordeiele astea. De mai bine de o lună nu
se mai ştia nimic de ea. Totuşi, carnea e neatinsă: dacă ar fi murit de mai
mult de o zi, animalele, ca potaia aia, ar fi sfâşiat-o, ar fi făcut-o festin. N-ar
mai fi găsit decât nişte oase.
— A fost Bestia, Bestia a ucis-o.
O tânguire care se repetă printre vecini, Diego nu vrea să creadă în
povestea cu Bestia; în jurul acestui nume aşa-zişii martori bălmăjesc tot
felul de descrieri aiurite. Unii vorbesc despre un urs sau despre o şopârlă de
proporţii imposibile, alţii cred că e vorba de ceva asemănător unui mistreţ.
Ce animal ucide numai din plăcere? Din ce ştia el, toate victimele fuseseră
dezmembrate într-o manieră violentă, dar niciuna nu avea semne de a fi
servit drept hrană acestui soi de animal himeric care vieţuieşte în mahalalele
Madridului. Singurul lucru care se găseşte în spatele numelui Bestiei este o
senzaţie lipicioasă, lipsită de formă şi neliniştitoare, asemenea acestor
descrieri demenţiale: frica.
Un vecin strigă în gura mare: a găsit piciorul care lipsea. De la corp
ajung la cap, de la cap la picior… Pe undeva trebuie să fie celălalt braţ,
poate că o să apară. Copiii ştirbi aleargă dintr-un loc în altul căutându-l, de
parcă ar fi vorba de un joc.
Roţile unei căruţe trase de o măgăriţă se afundă în noroi, iar căruţaşul îi
strigă lui Donoso că trebuie să care cadavrul până acolo. Nu se poate
apropia mai mult. Se aude tânguirea a trei bocitoare care şi-au dat întâlnire
pe undeva aproape de cocioabe. O mamă se străduieşte să-şi bage copiii în
bordei, dar atracţia de a vedea un cadavru dezmembrat e mai mare decât
oricare pedeapsă pe care o poate impune ea, iar plozii refuză să o asculte.
Căutarea comorii continuă: unde e braţul care lipseşte? Primul care îl
descoperă le poate arde câte o castană în cap celorlalţi.
Diego vede şi ascultă totul, ca şi cum s-ar găsi în miezul unui coşmar
absurd: prezicerile rele ale babelor şi lipsa de empatie a celor mici.
Indiferenţa unora dintre bărbaţi, care ocolesc corpul fără măcar să-l
privească, ocupaţi cu ale lor. Oare el e mai breaz? În drum spre Cerrillo se
gândea doar la câţi reali ar putea să scoată pe ştirea asta. Chiar visa la un
titlu: „Bestia ucide din nou” pe prima pagină din Ecoul Comerţului, în timp
ce toată lumea din Madrid s-ar întreba cine e Motanul Necuviincios,
pseudonimul pe care-l foloseşte de fiecare dată când semnează vreun
articol. Se simte ca imaginea în oglindă a câinelui famelic ce se hrăneşte cu
moarte.
Ca şi cum deja şi-ar fi îndeplinit scopul de a oferi dramatism
momentului, ploaia se opreşte, cerul se luminează şi lasă vederii priveliştea
terifiantă cu bucăţile de corp ale fetei.
Donoso cară torsul Bertei şi, ajutat de căruţaş, îl lasă să cadă în cotigă.
 2
Luciei i se pare că strada San Jerónimo e locul cu cei mai mulţi preoţi,
călugăriţe şi monahi din lume. Din piaţa Puerta del Sol până în bulevardul
Recoletos se înşiră mănăstirea Victoria, biserica Buen Suceso, mănăstirea
călugăriţelor de Pinto, bisericuţa Italiană şi mănăstirea Espíritu Santo.
Există, de asemenea, clădiri de locuinţe care aproape toate aparţin Bisericii
şi se spune că în multe dintre acestea locuiesc preoţi. Opulenţa templelor nu
ascunde mucegaiul oraşului: canalizarea e proastă, iar pe pământ se
formează râuri de zoaie ce poartă gunoi aruncat de vecini pe oriunde vezi cu
ochii. Furtuna de vară i-a adunat pe toţi în casele lor, iar strada a încetat să
mai fie, pentru un timp, tradiţionalul du-te-vino de sutane.
S-a adăpostit de ploaie sub marchiza unei prăvălii de vin îmbuteliat. Un
şiroi de apă cade de sus ca o coadă de cal, iar Lucia îşi imaginează că stă
ascunsă într-o peşteră sub o cascadă cristalină, refugiul perfect pentru o fată
de 14 ani care sfidează pericolele şi trăieşte în comuniune cu natura. Îşi
scutură pletele roşcate, de parcă tocmai ar fi ieşit din baie, iar la picioare i
se formează o băltoacă. E posibil ca în orice clipă un copil flămând să vină
în căutarea ei, să o roage să-i vindece părinţii bolnavi de holeră. Ea
cunoaşte toate remediile, poţiunile magice care se pot face din seva
copacilor din pădure şi din veninul păianjenilor.
Lucia se pierde în visările sale ca într-un labirint, dar întotdeauna
realitatea sfârşeşte prin a doborî decorul pe care şi-l imaginează; în cazul de
faţă, e proprietarul prăvăliei de vinuri, care-o aţinteşte cu privirile lui
lascive. Simte ca şi cum acea privire apăsată i-ar fi mângâiat sânii; rochia ei
din pânză aspră i s-a lipit de corp din pricina ploii şi desenează o siluetă
infantilă, tentantă pentru negustorul de vin. Dar Lucia nu se va ascunde: îi
întoarce băcanului o privire dispreţuitoare, ochii ei negri, conturaţi de
buclele roşii ca focul, îl provoacă: „Îndrăzneşte. Vino după mine”. În goana
ei prin oraş a învăţat că ultimul lucru pe care trebuie să-l arate e frica.
Madrilenii ştiu s-o detecteze şi, ca nişte hiene, se aruncă după pradă.
Negustorul de vinuri îşi mută primul privirea şi ea respiră uşurată: să-ţi
ascunzi groaza a devenit un veritabil talent. Pe dinăuntru, Lucia fierbe de
încordare ca o copilă ce e: pentru tot ce i-ar putea face bărbatul ăsta şi
pentru că ar trebui să plece de acolo, ceea ce nu doreşte. Nu stă sub
marchiza prăvăliei de vinuri din întâmplare. Din punctul acesta are o vedere
privilegiată asupra primului etaj al casei de vizavi. A avut balconul deschis
în timpul furtunii, iar apa a pătruns înăuntru. De mai multe zile e tot aşa,
nimeni nu are grijă de ce se întâmplă înăuntru. Un detaliu pe care poate alţii
nu l-au luat în seamă. Nu şi Lucia.
Acum aproape o săptămână, a văzut pe stradă un bărbat care locuieşte în
apartamentul ăsta, un bătrân care trebuie să aibă peste 50 de ani. A fost
atentă la mersul lui ezitant şi a remarcat pielea lui uşor albăstruie; felul lui
generos de a se purta, milostiv cu sărmanii, a făcut-o să tragă concluzia că
era un om al bisericii, îmbrăcat în civil. Unul dintre cei mulţi care trăiesc pe
strada San Jerónimo. Mergea însoţit de un tânăr de braţul căruia se
sprijinea, chiar dacă acesta nu avea un aspect mai acătării: oasele feţei îi
adumbreau trăsăturile până într-acolo încât îl făceau să pară un cadavru
umblător. I-a urmărit până la clădirea pe care acum o supraveghează,
convinsă că amândoi s-au îmbolnăvit de holeră. Balconul deschis larg în
ciuda furtunii îi spune încă un lucru: în spatele perdelelor ude şi murdare
care fâlfâie în bătaia vântului, zac trupurile lor fără viaţă. Înăuntru o
aşteaptă multe obiecte de valoare de care nici omul bisericii, nici tânărul n-o
să mai întrebe. Popii trăiesc în opulenţă, iar acum, că sunt morţi, nimeni nu
mai are nevoie de acele bogăţii mai mult decât ea: va putea să le vândă şi să
cumpere de mâncare şi medicamente pentru mama sa. Cándida a căzut
victimă holerei, iar Clara, sora ei mai mică, nu e în stare să priceapă, la cei
11 ani, că mama se stinge ca un asfinţit şi nimic nu poate s-o mai ţină în
viaţă încă puţin.
Vede trecând căruţa funerară, o cutie aşezată pe patru roţi, trasă de doi
cai struniţi de bărbaţi în uniformă. Probabil c-a murit careva important, se
gândeşte Lucia; dacă nu, ar purta cadavrul pe o targă. Nu mai bat clopotele
a mort, după cum zice guvernul, dangătul funebru umple lumea de
melancolie. Regula impusă e acum tăcerea, iar clopotele să nu mai bată
pentru fiecare victimă. Prea mulţi morţi cu epidemia asta de holeră care
pustieşte oraşul de mai bine de o lună. Prima măsură luată a fost să închidă
lumea sănătoasă în case, apoi să-i pună sub cheie pe cei bolnavi.
Când vede că se deschide uşa clădirii, Lucia traversează strada în fugă şi
profită că iese o bătrână ca să se strecoare înăuntru. În timp ce urcă la
primul etaj, inima îi bate atât de tare, încât crede că toată lumea o să iasă pe
palier ca să vadă ce se întâmplă, dar niciun vecin nu se arată. Uşa nu
reprezintă vreo problemă, în doar câteva secunde o deschide cu o pensetă
fină din fier: când se jucau în Peñuelas{2}, cartierul în care a crescut, se
întreceau să vadă cine era mai rapid în deschisul vechilor încuietori ruginite,
iar astăzi asta o poate ajuta să-şi umple burta.
E decepţionată când pătrunde înăuntru: e o locuinţă modestă; deşi
edificiul arăta luxos pe afară, poate că nu va găsi acolo bunurile la care se
aştepta. Stive de cărţi se îngrămădesc peste tot. Pe o policioară se află o
cutie de cristal cu mici plante în ea. Chiar dacă nu pare să fie nimeni
înăuntru, rămâne câteva minute nemişcată, aşteptând să vadă dacă se
produce vreun zgomot înainte de a trece dincolo de antreu. Ploaia a udat
podeaua din încăperea principală, dar nu o să închidă balconul, nu vrea să
rişte să bage cineva de seamă, aşa că se mişcă asigurându-se că nu poate fi
văzută din stradă. Trebuie să se grăbească, la opt închid Puerta de Toledo,
poarta oraşului pe care trebuie s-o treacă pentru a se întoarce acasă.
Abia dacă găseşte câteva lucruri de valoare: un candelabru, nişte
tacâmuri, care e posibil să fie de argint, nişte monede… Bagă totul într-o
traistă de pânză pe care o găseşte în bucătărie. Îşi dă seama cum, sub
mirosul de igrasie pe care furtuna l-a lăsat în casă, se ascunde o altă
duhoare: acidă, penetrantă. Duhoarea morţii.
Deschide uşa primei camere şi vede ceva umflat pe pat. E cadavrul
tânărului, îmbrăcat şi ţeapăn pe cearşaf. Se zice că şi cadavrele pot
transmite boala, dar fetei îi e totuna; scotoceşte prin buzunarele mortului şi
scoate câteva monede. Nu poartă ceas, nici lănţişor, doar un crucifix care nu
pare să aibă vreo valoare şi pe care preferă să i-l lase, dacă va avea nevoie
să-l folosească ca permis de trecere, obol pentru Charon. În încăpere nu mai
e nimic de băgat în traistă şi din care ar putea scoate foloase, doar cărţi şi iar
cărţi, dar pe Lucia nu o interesează, abia dacă ştie să buchisească literele.
În celălalt dormitor zace omul bisericii. Nu în pat, precum celălalt, ci
întins pe jos, într-o poziţie grotescă, cu o tentă albăstrie specifică morţilor
de holeră. Percheziţionează mai întâi cadavrul şi nu găseşte nimic. Vede o
haină pe un umeraş: o redingotă maro, din stofă groasă de lână. Cu gândul
la maică-sa îmbracă haina, chiar dacă îi vine exagerat de mare, mâinile i se
pierd în mâneci şi târăşte poalele pe jos, în timp ce continuă să scotocească
prin cameră, în căutarea a ceva care să merite cu adevărat osteneala. În cele
din urmă găseşte o cutie de lemn sculptat: înăuntru un inel de aur cu sigiliu.
Desenul parcă ar reprezenta două buzdugane încrucişate.
Se aude zgomotul produs de o uşă trântită şi imediat o voce bărbătească:
— Părinte Ignacio!
Cineva a intrat, iar Lucia se simte încolţită, e imposibil să iasă fără să fie
văzută. Cu o secundă înainte ca intrusul să pătrundă în cameră, se strecoară
sub pat. Ţine strâns la piept traista din pânză cu mărunta ei pradă:
monedele, inelul, argintăria şi încă nişte fleacuri. Din ascunzătoarea ei poate
vedea trupul preotului, de o înspăimântătoare rigiditate. Atunci cadavrul se
întoarce spre ea, ca şi când s-ar răsuci în pat ca să-şi găsească o postură mai
comodă. Rigor mortis desenează pe chipul lui un zâmbet de paiaţă tristă.
Lucia îşi înăbuşă un ţipăt până pricepe că proaspătul sosit îl
percheziţionează pe mort căutând nu se ştie ce, l-a întors ca să-i verifice
buzunarele.
Nu îndrăzneşte să respire. Se îndepărtează cât poate şi astfel loveşte cu
mâna ceva de care-şi dă seama că e coada unei perii. A mişcat băţul când l-a
atins cu mâna? Oare a făcut zgomot? Nu ştie. Aude o respiraţie grea,
gâfâită, ce o înăbuşă pe a sa, care e doar suflarea timidă a unui animăluţ
speriat. Simte o atingere pe piciorul drept şi speră din răsputeri să fie doar o
sugestie, ca piciorul defunctului, răspuns la mişcările pe care le suferă
corpul acestuia, să-l fi atins pe al său. Dar nu e aşa: mâna se încleştează pe
glezna ei şi trage cu forţă. Intrusul a descoperit-o.
Lucia ia coada periei şi izbeşte cu forţă în jos, în căutarea mâinii, a feţei
care se iţeşte sub pat. Un urlet de durere îi spune că, în ciuda faptului că se
apără orbeşte, a reuşit să-i facă rău. Dispune acum de câteva secunde, o ştie
foarte bine; iese de sub pat pe cealaltă parte, strecurându-se cât de repede
poate, înarmată cu peria într-o mână.
Când se ridică, descoperă în faţa ei un bărbat uriaş: măsoară mai mult de
doi metri şi are jumătate de faţă în carne vie, arsă, mai degrabă rozalie decât
roşie. Se vaită de durere de falcă, unde probabil l-a nimerit cu peria, şi o
priveşte cu furie. Lucia nu stă pe gânduri. Îl loveşte pe uriaş cu vârful
băţului în stomac şi, în timp ce el se îndoaie de durere, o ia la goană spre
uşă, cu traista din pânză ţinută strâns, târând pe podea poalele paltonului ca
pe trena rochiei unei mirese fugare. Coboară cele două rânduri de scări şi
ajunge în stradă. Ştie că bărbatul o urmăreşte, urletele lui bubuie în golul
scării, iar acum pe drum.
— După ea! După hoaţă!
Câţiva curioşi privesc, dar niciunul nu pare dispus să-l ajute pe urmăritor.
Lucia continuă să alerge.
— Pe aici…
Un băiat ceva mai mic decât ea, în jur de treisprezece ani, a strigat-o de
la intrarea într-o cărbunărie. Poate fi o cursă din care nu va mai reuşi să
scape, dar nu are altă soluţie decât să aibă încredere în el. Trece prin
mijlocul munţilor de cărbune şi iese în curtea din spate. De acolo, sărind
peste un gard, ajunge într-un loc care putea foarte bine să fie grădina unei
mănăstiri. Un loc liniştit, frumos şi tăcut, cu poteci acoperite de prundiş şi o
fântână de piatră în mijloc. Apa impregnează aerul de prospeţime şi datorită
furtunii se simte o aromă de pământ reavăn.
— Mai bine aşteptăm aici puţin. Măcar până se mai limpezesc lucrurile
pe stradă. Nu se întâmplă nimic dacă zici „Mulţumesc frumos, Eloy”.
Lucia îl priveşte pe neaşteptatul său ajutor. E un băiat cu părul rar,
pantaloni ponosiţi şi privire foarte ageră.
— O să închidă Puerta de Toledo.
— Poţi să rămâi să dormi în Madrid, în cartierul Cerca. Ştiu o groază de
locuri, există până şi palate goale.
— Nu pot, trebuie să mă întorc la mama…
Eloy lasă să-i scape un surâs batjocoritor.
— Jefuieşti morţii, dar nu vrei s-o superi pe mămica, colibri.
Eloy îi răvăşeşte pletele roşcate, şmechereşte. Ea trebuie să se abţină să
nu-l pocnească. Să nu-i strige că mama ei e pe moarte; să nu-i arate că, dacă
nu se duce acasă cu bani de mâncare, poate că nu trece de noaptea asta.
Preferă să strângă din dinţi şi să îngaime:
— Mă cheamă Lucia, nu ştiu ce înseamnă „colibri”. Şi nu ţi-am cerut
niciun ajutor, aşa că n-am de ce să-ţi mulţumesc.
— O să le distrag eu atenţia, colibri, continuă Eloy, de parcă nici n-ar fi
auzit-o. Scoate o şapcă dintr-un buzunar şi i-o îndeasă pe cap.
— Scoate-ţi redingota asta sau o să sfârşeşti împiedicându-te-n ea şi o să
te prindă. Ţine…
Îi dă un ceas cu lănţişor.
— Nu vreau să-l pierd, tocmai i l-am furat unui student şi mi-a luat două
ore cât m-am învârtit prin Puerta del Sol. Înapoiază-mi-l mâine, la prânz, în
piaţeta Leña. O să fac în aşa fel încât să se ţină după mine, tu du-te pe
partea cealaltă.
Înainte ca Lucia să poată spune ceva, Eloy se cocoaţă pe gardul
mănăstirii, sare în stradă şi o rupe la fugă spre vinăria în care ea se refugiase
mai înainte. Loveşte o grămadă de sticle expuse la uşă şi atrage astfel
atenţia uriaşului, care acum stă de vorbă cu jandarmii.
— Acolo!
Lucia bagă paltonul în traistă şi, cocoţată pe gard, simte mirosul vinului
scurs pe pământ. Îl vede alergând sprinten pe Eloy, a creat confuzia
necesară ca ea să poată sări şi fugi tot pe strada San Jerónimo, în sens
invers. Într-o mână strânge cu putere traista cu tot ce furase din casa celor
morţi de holeră; în cealaltă strânge ceasul pe care i l-a dat Eloy. Mâine la
prânz va fi în piaţeta Leña, ca să i-l înapoieze.
 3
Corpul Bertei sau ce-a mai rămas din el e deja în cotiga trasă de
măgăriţă: trunchiul, un braţ, un picior îndoit şi celălalt de-a curmezişul
burţii, acolo l-a lăsat căruţaşul; capul retezat saltă în ritmul hurducăielilor pe
pământul accidentat, ochii încă deschişi şi pupilele împăienjenite privesc
spre soarele ce străluceşte peste mlaştină. Vecinii din cocioabele din
Cerrillo se îndepărtează la trecerea căruţei, unii îşi fac cruce, femeile plâng,
alţii se întorc la treburile lor, câţiva bărbaţi se strâng în cerc şi imploră
Cerului răzbunare, vor să se ducă să prindă Bestia de parcă ar fi vorba
despre o vânătoare. Bravadă.
— Aici e totul gata. Plecăm? propune Donoso.
— Unde o duc?
— La Spitalul General, apoi nu mai ştiu. I-or îngropa rămăşiţele pe
undeva.
Donoso îşi doreşte să plece din Cerrillo del Rastro şi să-şi pună haine
uscate, să bea nişte vin – sau mai bine câteva pahare de rachiu, pentru că
trebuie să-şi scoată frigul din oase – şi să termine ziua de lucru, o slujbă
care nici nu-i place şi nici nu-l interesează. Dar Diego s-a încăpăţânat să
rămână să stea de vorbă cu cineva care a cunoscut-o pe Berta, fiica lui
Genaro.
— Du-te tu. Cu un poliţist alături, nimeni nu va dori să stea de vorbă cu
tine.
Chiar dacă Donoso e un poliţist prea puţin marţial şi îşi îndeplineşte fără
tragere de inimă îndatoririle, poartă totuşi uniformă, iar în zonele
Madridului cu mai puţină dare de mână nimeni nu are încredere în cei ca el.
— Ştii deja, nu e prima dată când te plimbi prin cartierul ăsta. Ştii că
lacrimile oamenilor ăstora servesc doar ca să-ţi distragă atenţia în timp ce-ţi
fură portofelul.
— Du-te liniştit. Apoi voi trece pe la spital, dacă apare cumva vreun
detaliu în plus ca să pot completa articolul.
Donoso, obosit ca de obicei, se îndepărtează afundându-şi picioarele în
noroi. Diego observă privirile mahalagiilor din Cerrillo; fidel modei,
gazetarul poartă perciuni laţi, părul cârlionţat, brâu roşu, capă neagră şi
pantaloni din stofă reiată. E limpede că nu e un oarecare în cartierul ăsta
populat de zdrenţăroşi, dar nici vreun domnişor dintre aceia cu perucă şi
redingotă nu e, ci unul care poate să poarte un cuţit ascuns la brâu, un
bărbat în stare să se apere, dacă trebuie. Cu o ţinută fermă, ba chiar
arogantă, dar în acelaşi timp cu o privire melancolică de poet francez, o
combinaţie irezistibilă pentru femeile pe care le curtează mai des decât ar fi
indicat.
Întrebându-i pe unii şi pe alţii, folosindu-şi simpatia şi farmecul – poate
că hainele murdare de noroi îi fac să aibă mai multă încredere în el –, se
apropie de un copil care jură că a văzut Bestia.
— Era mare cât doi bărbaţi la un loc şi avea ochii roşii ca sângele… Am
văzut-o într-o noapte dincolo de Gard. Scotea nişte zgomote ca de porc, dar
avea pielea ca de şopârlă.
— Alţii mi-au spus că era acoperită de blană ca un urs.
— Da, aşa e, blană de urs şi colţi de mistreţ.
Ştie că băiatul se lasă purtat de imaginaţie sau poate de dorinţa de a ieşi
în evidenţă. Încă nişte portrete absurde al Bestiei ăsteia. Ca acela pe care i l-
a făcut telalul care descoperise unul dintre cadavre: un patruped cu cap de
om şi coarne, un fel de cerb umanizat. Când Diego face efortul de a căuta
elemente comune între diferitele mărturii, nu găseşte niciunul. Dar chiar
dacă aceste ciudate atribute nu sunt adevărate, de ce ar rătăci un animal în
afara zidurilor oraşului şi şi-ar alege atât de minuţios victimele? În acest
sens, într-adevăr există un model: toate victimele au fost fetiţe care abia
dacă atingeau pubertatea. Dacă Bestia e atât de puternică pe cât se vorbeşte,
de ce le alege pe cele mai neajutorate? Întrebări care, după câte se pare, îl
interesează doar pe el: a fost singurul gazetar care a relatat despre aceste
evenimente nefericite şi nu pentru că ar fi avut vreo exclusivitate asupra
informaţiei, ci pentru că, în realitate, cititorii de gazetă nu vor să ştie nimic
despre ele. Pe cine poate interesa soarta acestor fete precum Berta, care
trăiesc în cartierele cele mai mizere? Un loc în care moartea e o vizită
constantă, fie invitată de foamete, de holeră ori de o Bestie.
Diego se opreşte lângă bărbaţii care planificau vânătoarea.
— Vreunul dintre voi îl cunoştea pe Genaro?
— A dispărut şi el, la puţin timp după fetiţă.
Un bărbat cu ochii sticloşi, care se clatină ca şi cum ar fi avut prea mult
alcool în corp, îi vorbeşte despre Genaro, tatăl Bertei. Făcea rost de câţiva
reali vânzând îngrăşământ animal. Din asta trăiau – o viaţă de mizerie – el
şi fata lui.
— Duceţi-vă la Corral de la Sangre, de acolo ia bălegarul. Poate că-l
găsiţi acolo, deşi nu ştiu dacă o să vrea să afle cum a lăsat-o Bestia pe fetiţa
lui. Eu, în mod sigur, nu vreau să fiu ăla care îi spune.
Diego Ruiz preferă să se ducă la spital; nu-l atrage nici pe el ideea de a-i
da lui Genaro vestea morţii fiicei sale şi cu atât mai puţin împrejurările în
care s-a produs. Asemenea infecţiei de holeră, moartea Bertei va ajunge la
urechile tatălui său. Poate că atunci când el va şti ce să-l întrebe, când va fi
convins că merită osteneala să scormonească prin memorie, se va duce să-l
vadă.

Spitalul General se află chiar lângă strada Atocha, foarte aproape de casa
lui, construit pe ruinele fostului spital al sărmanilor. Este cel mai mare din
Madrid, poate primi peste 1500 de pacienţi – 900 de bărbaţi şi 600 de femei
– în 24 de saloane mari. Acolo au sfârşit rămăşiţele Bertei, dar de asemenea
este locul unde sunt trimişi bolnavii de holeră. Nici cu uriaşele sale
proporţii nu reuşeşte să cuprindă atâţia bolnavi câţi sosesc; în fiece colţişor,
de pe holuri până în vestibul, pacienţii sunt înghesuiţi unii peste alţii, mulţi
dintre ei muribunzi.
— N-ar fi trebuit să veniţi, aici sigur se ia holeră. Construiesc un spital
nou doar pentru molimă în vechea clădire unde se punea slănina la sărat, în
piaţeta Santa Bárbara, acolo unde-i puşcăria, dar abia luna viitoare o să fie
gata. Deocamdată, prea puţine putem face aici. Şi de parcă n-am avea
destule pe cap, ne mai sosesc şi o grămadă de pacienţi de la Casa de
Caritate din San Cayetano. Acolo nu mai sunt locuri, iar medicii se
îmbolnăvesc pe capete.
Insistenţa lui Diego a ajutat ca trupul Bertei să nu ajungă direct într-o
groapă comună – cum s-a întâmplat cu leşurile de dinainte – fără să fie
analizat de un medic, chiar dacă acesta ar fi Albán, un doctor tânăr în
practică, căruia încă nu-i dăduse barba, şi căruia cei cu ani de experienţă îi
dau sarcini pe care nimeni nu voia să le îndeplinească. La începutul verii
madrilene, salonul în care se află Berta e păstrat rece, în comparaţie cu
restul spitalului. Dar sursa de apă ţinută în permanentă funcţionare ca să
obţină acest lucru nu reuşeşte să ascundă duhoarea ce te izbeşte de cum
intri, şi care imediat îl îngreţoşează pe Diego.
— Abţine-te, nimeni nu se obişnuieşte cu mirosul ăsta.
Singura morgă de care ştie Diego e cea din Grand Châtelet, în Paris. Într-
o clădire care era un amestec de tribunal, închisoare şi sediu de poliţie, erau
expuse într-o sală cadavrele găsite pe stradă, pentru ca toată lumea să le
vadă şi astfel să le poată identifica. Chiar dacă pare o invenţie, până acum
câţiva ani era un loc de întâlnire, aproape un spectacol public pentru
parizieni. Această sală madrilenă este foarte diferită. Există două mese din
marmură, cu un furtun conectat la un robinet pentru a curăţa eventualele
resturi. Cadavrul Bertei se afla pe una dintre acestea.
— Încă nu am putut să-l studiez în amănunt. Cazul ei e mai puţin urgent
ca al altor pacienţi care sunt în viaţă. Va pot arăta un singur lucru.
Doctorul lasă o piesă aurie în mâna lui Diego, seamănă cu o insignă de
rever. Are gravată o formă de elice cu două instrumente: două ciocane sau
mai degrabă două buzdugane.
— Ce e asta?
— Nu ştiu, era înfiptă în gura fetei, în spatele uvulei.
— Şi asta ce mai e?
— Ceea ce de obicei numim omuşor. Cum a ajuns acolo, nu pot să
răspund.
Diego priveşte în detaliu mica insignă de abia doi centimetri. În ac se
observă încă o umbră întunecată, un rest din sângele Bertei. Ce mână ar fi
putut să înfigă insigna aceea acolo? Să fie vorba de vreun mesaj? Albán
probabil că a observat tulburarea lui Diego în faţa descoperirii, pentru că
zâmbeşte şi îi oferă un scaun.
— Nu va fi nevoie. Doar că… nu mă aşteptam la aşa ceva. Până acum,
tot ce am auzit despre asasinatele precum cel al acestei fete îmi indica o
Bestie, o fiinţă care pare mai degrabă ieşită din basme decât din realitate,
dar această… insignă… înseamnă că e un bărbat care ucide…
— Nu ştiu dacă v-am înţeles bine. Aţi spus „asasinate precum al acestei
fete”? Au mai fost şi altele?
— Le-am făcut publice în Ecoul Comerţului, presupun că nu citiţi gazeta
asta sau nu vă opriţi la pagina a patra… Cel puţin alte trei fetiţe au fost
găsite moarte într-un mod asemănător. Madridul ar trebui să ştie ce se
întâmplă dincolo de Gard.
Privirea lui Albán se îndreaptă acum spre rămăşiţele Bertei, care zac pe
masa de marmură. Se apropie încet şi le analizează iar, dintr-o nouă
perspectivă. Mâinile i se opresc pe braţul excizat. Îşi trece degetul pe o zonă
inflamată care desenează un cerc pe încheietura mâinii inerte.
— Nu ştiu cum s-a produs acest carnaj, dar pot să observ lacerarea
încheieturii. Fetiţa asta a fost legată.
— Ştiu care e situaţia spitalului şi cantitatea de cazuri de care trebuie să
aveţi grijă, dar aţi putea face o examinare exhaustivă a rănilor? Poate scoate
la lumină vreun indiciu despre cine a comis această barbarie.
— Sper să găsesc timpul necesar, promite doctorul Albán. La fel cum
sper să fie adevărat ce spun preoţii: că Dumnezeu îi alege pe cei care se
îmbolnăvesc de holeră. Ar trebui ca Preaslăvitul să-l infecteze pe diavolul
care a făcut o astfel de monstruozitate.
 4
Cartierul Peñuelas, de partea cealaltă a Gardului, abia dacă e un pic mai
răsărit decât mahalaua Cerrillo del Rastro. Nu e mai departe de o sută de
metri de bulevardul Acacias sau de centura Embajadores, dar pare o altă
lume. Lucia, sora ei Clara şi Cándida, mama lor, locuiesc într-o casă cu un
coridor lung şi o poartă cu arcadă în semicerc, ce dă într-o curte
trapezoidală. Din jurul curţii pornesc galerii pline de separeuri de patru
metri pătraţi unde, deşi pare că nu poate fi adevărat, ajung să convieţuiască
15 sau 20 de oameni. Ele sunt nişte norocoase, locuiesc singure în separeul
lor. Până acum mama a putut plăti chiria spălând haine la râu, dar şi ea a
căzut bolnavă, la fel ca atâţia alţii din clădirea aceea, la cât trăiau de
înghesuiţi, într-un cartier fără apă caldă – trebuie să folosească fântâna
ţâşnitoare cu patru guri din piaţetă şi a cărei apă vine din Lozoya{3} – unde
străzile nu sunt pietruite, puţina lumină stradală vine de la câteva felinare
prăpădite cu gaz, iar locuinţele au latrinele afară şi groapa de gunoi la
picioarele clădirii. Singura canalizare care străbate cartierul porneşte din
strada Labrador spre Laurel şi peste tot se formează pârâiaşe cu apă
reziduală. E un cartier de cocioabe, dar ies în evidenţă trei clădiri solide:
fabrica de paturi a domnului Duthú, casa familiei Laorga şi fabrica de
făinoase Lorenzale.
Când Lucia împinge uşa şi dă să intre, încă nu s-a înnoptat – e Noaptea
Sfântului Ioan, cea mai scurtă din an – şi o femeie în vârstă, doamna
Villafranca, de la Organizaţia Filantropică, o ajută pe mama ei, dându-i să
bea apa din zăpadă pe care a adus-o într-o sticlă. Rochia ei elegantă în
pătrăţele şi cu corset, mănuşile din piele şevro arată că doamna Villafranca
este străină de mahalaua Peñuelas, una dintre acele femei care respectă
zeciuiala de caritate pentru a intra în graţiile Dumnezeului ei; uneori vine să
le aducă mâncare şi haine uzate. Clara, speriată, ţine capul mamei ca
aceasta să poată bea. Şuviţe de păr blond murdare, aproape albe, încadrează
chipul Cándidei, care o salută pe Lucia cu un surâs firav.
— Am nevoie de apă curată şi proaspătă şi de nişte cârpe. Trebuie să-i
scădem febra.
— N-avem cârpe, le-au luat jandarmii, răspunde Clara.
Fusese una dintre deciziile de neînţeles ale autorităţilor: au trecut prin
suburbii şi au confiscat cârpele, casă cu casă, sub pretextul că acestea sunt
cauza transmiterii holerei.
Doamna Villafranca îşi scoate eşarfa parfumată şi freacă trupul bolnavei
cu apă şi oţet, aşa cum se procedează de obicei, deşi în realitate, cum se
întâmplă şi cu apa din zăpadă, nu se ştie dacă foloseşte la ceva.
— Mâine mă întorc cu praf de curcubeţea.
— Aia de i se zice „iarba şarpelui”? Se spune că e imposibil de obţinut.
— Eu ştiu de unde să fac rost.
Fireşte, se gândeşte Lucia; remediul ăsta pentru holeră e de neatins
pentru săraci, dar nu şi pentru cineva ca doamna Villafranca. Cu mândrie,
scoate un pumn de monede din traista de pânză.
— Pot să plătesc.
— Păstrează-ţi banii, o să ai nevoie de ei. Nu ştiu cât timp mai aveţi de
stat în casa asta, se zvoneşte că o să le dărâme.
Zvonurile circulă de câteva zile. Peste cei sărmani e azvârlită vina
holerei ca lopeţile de pământ, şi se doreşte ştergerea cartierelor sărace de pe
faţa pământului şi izgonirea celor obidiţi în afara Madridului. Nu e suficient
că închid porţile Gardului şi că se fac controale de trecere, îi vor cât mai
departe. Lucia e convinsă că îi vor morţi.
— Vă las puţin oţet. Turnaţi un strop într-un ibric cu apă caldă şi i-l daţi
să-l bea ca s-o forţaţi să vomite. Mâine o să se simtă mai bine.
Cándida se ridică anevoie în capul oaselor şi o îmbrăţişează pe doamnă.
Pare un gest de recunoştinţă, dar în realitate ceea ce porneşte să facă e o
disperată implorare. Cu vocea gâfâită de efort lasă să alunece în urechile
binefăcătoarei câteva cuvinte.
— Nu-mi lăsaţi fetele singure.
— O să-ţi revii, Cándida, ai credinţă.
— Sunt foarte mici. Aveţi grijă de ele, pentru numele lui Dumnezeu. N-
au pe nimeni.
Doamna Villafranca piaptănă cu degetele părul ca de paie al bolnavei.
Înainte de a pleca, o sărută pe frunte. Clara îşi priveşte mama cu ochii
umeziţi de emoţie. E o fetiţă de 11 ani care ştie să recunoască un rămas-bun,
dar care nu e dispusă să şi-l asume.
— Eu nu vreau să aibă grijă de mine cucoana asta, eu vreau să ai grijă de
mine dumneata.
Cándida încearcă să-i zâmbească Clarei, dar gestul se transformă într-o
ciudată grimasă de durere. Se întinde pe saltea, epuizată. Lucia scoate din
traistă haina furată din apartamentul de pe strada San Jerónimo şi o acoperă.
 — Mamă, am bani ca să mâncăm câteva zile.
Cándida închide ochii, ghemuită sub palton, refugiindu-se în căldura pe
care acesta i-o oferă. Chipul Clarei se luminează.
— De unde l-ai scos?
Lucia îi surâde.
— Am descoperit o fântână magică în Madrid. Arunci pietre mici, aşa ca
biluţele, şi se transformă în bani.
— Atunci toată lumea ar fi bogată.
— Nu, pentru că trebuie să le arunci doar după ce a plouat, când sunt
strălucitoare de la apa de ploaie. Şi exact când iese soarele şi razele cad
peste fântână. Asta nu ştie nimeni în afară de mine.
— Trebuie să mă înveţi s-o fac.
— Nu-mi place să furi, fata mea – murmură Cándida în moţăiala ei,
făcând ţăndări vraja.
Lucia se strâmbă. Nu e pentru prima dată că apare subiectul ăsta în
conversaţie. Mama ei o îndeamnă să o înlocuiască la spălătoria din Paletín,
pe malul râului Manzanares. „Fii femeie cumsecade”, i-a spus dintotdeauna.
„Nu te înhăita cu pungaşii oraşului, rămâi de partea asta a Gardului, în
Madrid nu găseşti nimic bun pentru noi.” Acelaşi refren pe care Cándida i l-
a fredonat zi după zi. Dar la ce bun să fii cumsecade? Chiar dacă ar obţine
locul de muncă al mamei sale la râu, n-ar câştiga suficient ca să trăiască
toate trei. De ce să-şi rupă şalele ca să cureţe rahatul bogătaşilor, ca apoi să
moară de foame, stoarsă de puteri, aşa cum a fost mama ei mereu? La cei 14
ani, Lucia de foarte puţine ori nu i-a respectat poruncile. Poveştile
cumetrelor din Peñuelas care încercau să-şi câştige pâinea în oraş şi
sfârşeau transformate în prostituate, violate şi bătute, bolnave, cu o mie de
copii, au ajutat-o să-şi ia gândul de la asta. Totuşi, acum lucrurile sunt
diferite: holera o răpune pe Cándida, iar asupra Luciei cade
responsabilitatea hranei. De aceea s-a hotărât să exploreze oraşul. Ca să
caute banii care nu ţâşnesc dintr-o fântână magică, ci din casele morţilor.
Ăsta e secretul pe care l-a descoperit. Acolo se află aurul, ca acela din inelul
pe care l-a găsit azi, aşteptând-o.
Când mama ei adoarme din nou, căzând într-un somn neliniştit din
pricina febrei, Clara şi Lucia îşi mănâncă bucata de pâine. Azi au avut
noroc, doamna Villafranca le-a adus şi nişte cepe.
— Pâine cu ceapă, nu m-am gândit niciodată ca ar putea fi o trufanda,
râde Clara.
 — Mâine o să cumpărăm carne.
— Carne? Atâtea monede ai scos din fântână?
— Suficiente pentru un ied întreg. O să mâncăm carne până o să crăpăm.
Uite… e de aur. Lucia îi arată surorii inelul cu cele două buzdugane
încrucişate.
— Ce frumos. Cum străluceşte. L-ai scos tot din fântână?
— Asta o să-ţi povestesc altădată.
Amândouă adorm, împart singura încăpere cu mama lor bolnavă, cu
respiraţia ei greoaie însoţită din când în când de gemete. Un tic-tac vâscos
care, precum valurile, le leagănă pe cele două surori până adorm, dar zorile
explodează în plânsete, zgomote şi strigăte.
— Afară! Afară toată lumea!
Peste o sută de soldaţi de la Jandarmerie s-au năpustit în mahala călcând
prin bălţi cu bocancii lor militari şi sparg cu şutul uşile fără niciun rost, căci
sunt atât de fragile de cad la pământ doar dacă le împingi uşor.
Lucia îşi iţeşte capul pe ferestruică. Vecini care strigă, femei
îngenuncheate ce imploră milă şi se ţin strâns de uşile caselor lor. Un grup
de cărăuşi, peste zece, cei care împart camera din colţ, ţin piept jandarmilor,
iar unul dintre aceştia croieşte în dreapta şi în stânga cu bâta. Sângele
stropeşte pereţii casei cu chiriaşi, zidurile acestei corrala{4}. Mariana, care
locuieşte în camera numărul şapte cu cei patru băieţi ai ei, iese în curte cu
un bebeluş în braţe. Poate că astfel crede că îi poate înmuia pe jandarmi.
Unul dintre aceştia îi strigă să plece înainte de a da foc întregii curţi.
— Trebuie să plecăm? întreabă Clara, care s-a trezit odată cu ţipetele.
Lucia se îndepărtează de la geam şi începe să pregătească bocceaua.
Împachetează oala din lut, un ibric, trei castroane din cositor şi cele câteva
tacâmuri. Bagă în boccea cartofii, cepele, o bucată de brânză şi una de
pâine.
— Ia ce poţi, Clara. Repede!
Într-un coş de paie, fetiţa îndeasă puţinele obiecte de îmbrăcăminte care
alcătuiesc trusoul ei: două rochii, basmaua, o fustă lungă, o pereche de
saboţi, un cearşaf şi două pături mâncate de molii. Nu au terminat de strâns
când dintr-odată cineva bate violent în uşă. Cele două surori se uită una la
cealaltă înspăimântate. Cándida se zvârcoleşte de febră. O puternică izbitură
precedă intrarea a doi jandarmi.
— Cartierul e închis până la noi ordine, plecaţi de aici.
— Mama e bolnavă, aveţi milă, se roagă Lucia.
 Jandarmul, dispreţuitor, evită s-o privească. Se uită la protuberanţa
jalnică pe care o alcătuieşte Cándida pe podea, învelită în redingotă. O
zgâlţâie.
— Scoală! Aveţi un minut ca să lăsaţi casa goală.
Lucia se năpusteşte la jandarm şi îl muşcă de mână. Urletul bărbatului o
trezeşte complet pe Cándida, care se ridică speriată, perplexă, incapabilă să
înţeleagă ce se întâmplă. Lucia cade pe jos sub lovitura primită de la
jandarm.
— Căţea râioasă, te omor!
— Nu pune mâna pe ea! urlă Clara.
— Fetelor, vă rog… imploră Cándida cu lacrimi în ochi.
Lacrimi de frică, de furie, de neputinţă.
Cel de-al doilea jandarm pune capăt scandalului. Înăbuşă dorinţa
tovarăşului său de a o bate pe Lucia şi dă ultimele ordine.
— O să dăm foc casei. Puteţi să rămâneţi înăuntru, dacă asta doriţi.
Jandarmii părăsesc încăperea. Clara o ajută pe mamă să se ridice, să se
încalţe, să se acopere cu haina şi să-şi adune toate forţele. Lucia se uită în
jur, la ceea ce a fost dintotdeauna căminul ei: taburetele din lemn pe care
Cándida se aşeza ca să cureţe cartofii sau mazărea, covata pe care o
foloseau să se spele, salteaua plină de purici pe care dormeau toate trei,
îmbrăţişate. Parcurge încăperea cu privirea, ca să nu uite nimic esenţial.
Prada din după-amiaza asta, inelul de aur, ceasul cu lănţişor al lui Eloy. Ăsta
îl poate păstra în buzunar. Ia lumânarea, chibriturile, găleata ca să aducă apă
în fiecare dimineaţă, buretele din sârmă ca să frece degerăturile. Poate să
ducă toate astea, dar nu poate să care salteaua şi nici măsuţa făcută dintr-o
placă de tinichea pe care Lucia a găsit-o într-o groapă de gunoi şi patru beţe
inegale, lipite cu răşină. Toate puterile i le va destina mamei bolnave, care
abia dacă se ţine pe picioare. Trebuie să ia doar strictul necesar. Bocceaua,
coşul de paie. Găleata pentru apă. Şi mama.
Când ies în stradă, Lucia înţelege că a făcut bine să se dispenseze de cât
mai multe obiecte. Vede oameni care se împiedică la fiecare pas, pentru că
nu pot să-şi târască bagajele. O mamă duce un copil în braţe, trage de un
cufăr, poartă o traistă imensă agăţată de gât şi două oale în mâna liberă.
Lucia o vede cum se prăbuşeşte într-o baltă, strivită de atâta greutate.
Flăcările încep să se ridice până la cer în mai multe cocioabe. Nu era o
ameninţare banală cea a jandarmilor: Pañuelas o să ardă. Un tânăr se învârte
ca un derviş, strigând în mijlocul străzii, înnebunit, de parcă mahalaua ar fi
sărbătorit Noaptea Sfântului Ioan. Câinii latră şi aleargă dintr-o parte în alta,
fără ordine şi rânduială, traversând drumul pe care l-a luat procesiunea.
Pentru că în mijlocul haosului, al încăierărilor, al loviturilor şi al caselor
incendiate există o dâră de nenorociţi care înaintează în şir indian, cu un aer
jalnic şi deznădăjduit, cu avuţia şi copiii în spate, într-o tăcere resemnată şi
toropită, o dâră de amărâţi care se îndreaptă spre nicăieri. Printre aceştia se
află Lucia, Clara şi Cándida, aceasta din urmă sprijinindu-se pe umerii
fiicelor sale, purtată aproape pe braţe, cu gura căscată, gâfâind. În spatele
lor, vâlvătaia mistuie cartierul care se prăbuşeşte într-o explozie de flăcări,
ziduri şubrede cad la pământ provocând coloane de scântei, cel mai mare
spectacol de artificii din cea mai scurtă noapte a anului.
Îi urmează pe ceilalţi – traversează Yeserías, Palos de Moguer, dar ritmul
lor este mai lent şi dintr-odată rămân singure. În apropiere se găsesc nişte
peşteri folosite înainte pentru locuit şi în care Lucia s-a ascuns uneori când
se juca, dar ca să ajungă acolo e nevoie să traverseze o râpă şi să urce
povârnişul. Ploile din ziua precedentă au făcut ca terenul să fie alunecos şi
nu e uşor să parcurgi drumul accidentat cu o femeie muribundă în cârcă.
Clara vrea să se dea bătută, dar Lucia continuă, pentru că este singurul lucru
pe care l-a învăţat în viaţă. Coboară viroaga, alunecând de câteva ori pe
panta noroioasă. Din când în când, se uită cu coada ochiului la mama ei, ca
să vadă dacă mai respiră. Acum trebuie să urce panta şi să găsească o grotă
liberă. Un ţipăt al Clarei o obligă pe fata cea mare să se oprească. O creangă
i s-a înfipt în picior.
— Rezistă, Clara. Ajungem acolo.
Clara îşi stăpâneşte lacrimile şi continuă să meargă. La prima peşteră, un
bărbat gâfâie de oboseală; lucrurile i s-au împrăştiat pe jos şi un şobolan le
adulmecă. A doua pare goală, dar Lucia poate distinge în adâncurile
acesteia strălucirea mai multor ochi, ca nişte biluţe de sidef. Urcând câţiva
metri, găseşte ceea ce caută: grota e foarte mică, abia dacă măsoară ceva
mai mult decât o firidă săpată probabil cu mii de ani în urmă de un trib
nomad, dar aceasta va fi casa lor. Îşi descarcă avuţia şi o lasă pe bolnavă
întinsă pe spate, lângă peretele argilos.
— Gata, mamă. Am ajuns. Acum trebuie să te odihneşti.
Cándida răspunde cu un oftat uşurat, recunoscător şi închide ochii,
epuizată. Clara se apropie cu haina şi o acoperă.
— Să ne uităm la rana aia, spune Lucia.
Fata se aşază pe podea. Are o aşchie, o crenguţă de pin, înfiptă între două
degete de la picior. Lucia o scoate dintr-o smucitură şi îi zâmbeşte cu
mândrie surorii sale. Probabil că a durut-o, dar nu se plânge. În orificiul
lăsat de spin e o picătură de sânge, pe care fata cea mare o unge cu noroi.
— Până mâine s-a vindecat.
— Unde te duci?
— Nu va dura mult. Rămâi aici cu mama.
Lucia iese pe movilă, un povârniş de piatră argiloasă presărată cu tufişuri
şi arbuşti. Vrea frunze, ramuri, frunziş ca să facă un pat moale pentru mama
ei. Smulge tufişurile, buruienile, adună în braţe frunzele pe care vântul le
aduce din pădurea de pini şi castani care încoronează această depresiune.
— Ai stat prea mult, o întâmpină Clara.
— Ajută-mă să fac un pat.
Împreună pregătesc patul şi o aşază pe Cándida. Apoi întind cearşaful pe
jos, ca să aibă şi ele un culcuş.
— O să locuim aici?
— Pentru moment, da. Vom căuta un alt loc.
— Crezi că mama o să moară?
Lucia se joacă cu părul surorii ei. Îl împleteşte, apoi îl desface şi în tot
acest timp încearcă să pară calmă şi încrezătoare.
— Mama e bolnavă, a luat holeră. Şi este foarte grav.
— Şi dacă moare, ce ne facem?
— Tu mă ai pe mine şi eu te am pe tine. Şi nimeni nu ne va despărţi
vreodată.
— Dar nu avem bani.
— Ba avem. Şi o să mai fac rost.
— O să mă laşi singură.
— Dar o să fii în siguranţă.
— Cum?
Acum e rândul Clarei să întindă mâna şi să o apuce pe Lucia de păr. O
face ori de câte ori îi e frică. O trage de păr, uneori destul de tare, ca şi cum
ar avea nevoie să se agaţe cu putere de ea.
— Îţi aminteşti de furtuna de acum doi ani, care ne-a distrus casa?
— Da. A scufundat toate locuinţele din cartier.
— Nu pe toate. S-au salvat două, care aveau pe uşă un scut cu două
buzdugane încrucişate. Şi toată lumea ştie că simbolul acela le-a protejat.
— Tu crezi în chestiile astea?
— Fireşte, cred, talismanele au existat dintotdeauna. Există o mulţime de
poveşti despre talismane; sunt folosite pentru a salva vieţi şi pentru a proteja
oamenii.
Clara o trage de păr pe Lucia.
— Ai de gând să pui două beţe încrucişate la intrarea în peşteră?
— Nu. Voi face ceva mult mai bun.
Scotoceşte în buzunar până găseşte inelul de aur. Pe sigiliu, cele două
buzdugane formează o cruce. Îl arată surorii sale.
— Un talisman!
— Da. Şi e pentru tine. Ca să te protejeze.
— Serios?
— Bineînţeles că da. Păstrează-l bine, cu acest inel vei fi în siguranţă.
Magia lui te va învălui ca o armură şi nimeni şi nimic nu va putea să-ţi facă
vreun rău. Este foarte special, există doar câteva în lume, restul le au
bandiţii din munţi, pe care nimeni nu-i poate vâna niciodată.
Clara ia inelul şi îl sărută. Se leagănă în poala ei în timp ce i-l pune pe
deget. Lucia o îmbrăţişează şi inspiră parfumul părului surorii sale, care i se
pare întotdeauna că miroase a pădure, a lemn ars. Clara închide ochii,
liniştită, ca şi cum nimic n-ar putea să o rănească cu adevărat. Din gura
peşterii, Lucia distinge pe cer fumul cocioabelor incendiate din Peñuelas. Se
estompează, aşa cum şi viaţa ei îşi pierde contururile, până dispare.
 5
La fel ca majoritatea gazetelor, Ecoul Comerţului este alcătuit din patru
pagini a câte cinci coloane, cu ştiri îngrămădite de parcă şi-ar da coate ca să
aibă spaţiu. Cele de pe prima pagină vorbesc despre politica naţională şi
internaţională; următoarele sunt dedicate ştirilor locale şi foiletoanelor; a
patra pagină este rezervată accidentelor, cronicii sociale şi spectacolelor. Nu
e surprinzător că, printre toate aceste articole, materialele lui Diego Ruiz,
Motanul Necuviincios, nu au avut impactul sperat de el. Redacţia ocupă o
încăpere din casa editorului şi directorului Augusto Morentín. Se află pe
strada Jacometrezo, deasupra tipografiei unde se imprimă ziarul, deţinută
tot de Morentín.
— Ştii cine a murit de holeră? Părintele Ignacio García, îl primeşte
directorul.
— Nu ştiu cine e.
— Un teolog şi specialist în botanică medievală. O eminenţă. I-au intrat
să fure în casă, în strada San Jerónimo. Ar trebui să scrii despre furtişagurile
din casele celor morţi din pricina epidemiei.
— Şi vi se pare ciudat că au jefuit casa unui preot? Oamenii sunt
indignaţi de atitudinea clerului, care nu încetează să dea vina pe săraci
pentru răspândirea holerei.
— Poate că aşa-i.
— Sunteţi de acord cu Biserica? Nu mai pridideşte să repete, din amvon,
că holera este pedeapsa lui Dumnezeu pentru că poporul i-a întors spatele.
Vreţi să-mi spuneţi acum că sunteţi carlist?
— Scrie ce-ţi spun eu.
— O voi face, vă promit, dar astăzi aduc veşti mai importante: Bestia a
acţionat din nou, iar de data aceasta a lăsat un indiciu despre identitatea sa.
Augusto Morentín este un bun jurnalist şi un bun şef, pasionat de
profesia sa, cu cea mai desăvârşită integritate morală pe care un angajator o
poate afişa faţă de subordonaţii săi: plăteşte bine şi la timp. E hotărât să
transforme ziarul într-un mijloc de comunicare cu acelaşi succes ca
Observatorul, unde scrie Mariano José de Larra, cel mai cunoscut jurnalist
din Madrid. Singurul său neajuns, în opinia lui Diego Ruiz, este că nu-l
interesează ştirile din lumea interlopă.
— Nu cred să avem un singur cititor în afara Gardului. Concentrează-te,
Diego, sau vrei să nu ieşi niciodată din pagina a patra? Nu vezi că nu-i pasă
nimănui de detaliile acestei poveşti truculente?
— Citiţi asta, o să vedeţi cum vă interesează.
Diego s-a străduit să folosească cea mai bună scriitură a sa, toată ştiinţa
lui în meserie – convins că directorul său o apreciază – ca să redacteze
ştirea morţii Bertei.
— O insignă de aur înfiptă în spatele omuşorului?
— O cruce piezişă alcătuită din două buzdugane încrucişate. Trebuie să
aflăm dacă şi celelalte fete ucise au avut-o. Dacă nu au găsit-o, putem cere
exhumarea cadavrelor. Este dovada care elimină toate supoziţiile cum că
este fapta unui animal fantastic. Bestia e om.
Morentín nu răspunde. Continuă să citească, iar din când în când clatină
din cap.
— Un ucigaş care hăcuieşte fetiţe?
Directorul se ridică din fotoliul său, se îndreaptă către cutia cu trabucuri
şi ia unul. Îl aprinde şi trage din el sălbatic, de mai multe ori la rând. În
momentul în care dă drumul primului fum, faţa îi rămâne ascunsă în spatele
unui nor gros.
— Ultimul articol pe care l-ai scris pe tema Bestiei…
— Cel despre fetiţa găsită lângă Puerta de los Pozos.
— Ăsta avea un chichirez. Îmi amintesc de descrierea animalului făcută
de un martor: un cerb cu chip de om care urla.
— Amândoi ştiam că nu poate fi adevărat.
— Uite, Diego, una e să fie vorba de o fiară mitologică, un animal
sălbatic şi oamenii să creadă că e un urs, un cerb sau mai ştiu eu ce, ori să
nu prea creadă, să li se pară că e un foileton care ne-a scăpat din mâini de la
prima la ultima pagină. Şi cu totul altceva e să spunem că un ucigaş violent
hărtăneşte fetiţe şi le taie capetele în mijlocul Madridului. Totul pe baza
unui indiciu atât de mărunt ca insigna asta din corp.
— Nu este, oare, suficient pentru a dovedi că un om se află în spatele
acestei crime?
— În vremuri dificile, nimeni nu doreşte zvonuri care să alarmeze şi mai
mult populaţia.
— Nu e un zvon, se întâmplă; chiar ieri am văzut-o cu ochii mei, don
Augusto. Fetiţa, Berta… Poate dacă aţi fi fost acolo lângă ea…
— Nu este ceea ce cititorii noştri vor să citească. Noi le oferim ce-şi
doresc.
 — Şi ce-şi doresc?
— Puţină înţelegere. Este epidemie de holeră, sunt jefuite locuinţele
celor morţi, iar carliştii continuă să avanseze spre Madrid, în timp ce regina
s-a retras în carantină în La Granja. Mulţi îşi pierd rudele şi se tem ca
moartea să nu le bată la uşă. Noi, cei de la gazete, avem obligaţia de a-i face
să vadă că nu sunt singuri. Că ştim cât suferă madrilenii.
— Şi cine le spune familiilor acestor fetiţe ucise că nu sunt singure?
— Dacă vrei să scrii despre un urs care umblă pe lângă Gard, foarte bine.
Ai putea sugera chiar că e o gorgonă care prinde viaţă pe lună plină; este
pură legendă, îmi place. Despre un ucigaş de fetiţe, nu! Îmi pare rău, dar
asta nu are ce căuta în ziarul meu.
— Pentru că sunteţi mai preocupat să nu speriaţi familiile cu dare de
mână din oraş, decât să vă faceţi datoria morală faţă de oamenii care
locuiesc în mahalale, încheie Diego cu amărăciune stropită cu câteva
picături de sarcasm.
— Dacă vrei să continui să lucrezi pentru mine, nu face pe deşteptul.
Şi-l aţinteşte cu trabucul:
— Uită de Bestia aia şi scrie o schiţă biografică exemplară a părintelui
Ignacio García. În ţara asta nu abundă oamenii remarcabili şi tocmai am
pierdut unul.
Diego iese supărat, dar nu are rost să se certe cu Morentín; e gazeta lui şi
el decide ce publică. În plus, nu îl interesează o confruntare, are datorii, îi
trebuie bani ca să plătească camera în care locuieşte, a acumulat restanţe de
săptămâni. Locul ăsta de muncă la Ecoul Comerţului este ultima lui şansă
de a-şi găsi o nişă în profesie şi o anumită stabilitate în viaţă, cam prea
agitată până acum. Donoso i-a spus de mai multe ori într-o seară: principiile
morale sunt ideale în conversaţie, dar nu ţin de cald.
În timp ce se plimbă pe bulevardul Jacometrezo, se gândeşte că e ceva
ciudat în reticenţa lui Morentín de a-i publica articolul. Dacă Diego se poate
lăuda cu ceva, e capacitatea lui de a-i citi pe oameni. El ştie dacă o femeie e
dispusă să primească atenţiile sale după doar un schimb rapid de priviri.
Simte care dintre vecini l-ar putea da de gol când primeşte femei în camera
sa, iar după paşii apăsaţi care intră pe uşă îl recunoaşte pe soţul încornorat
care vine să-i ceară satisfacţie pentru aventura lui. A avut întotdeauna
inteligenţa ascuţită de a creiona profilul interior al unui om. Iar când l-a
întâlnit pe Augusto Morentín, intuiţia lui a creionat un om cinstit şi un
jurnalist de vocaţie. Nu este posibil ca omul acela să respingă articolul
despre Bestie. Oricât de mult ar vrea să nu alarmeze fără dovezi suficiente,
este de neînţeles că ar neglija cu atâta uşurinţă un asemenea filon de
informaţie.
Asta îl determină pe Diego să continue să investigheze cazul Bestiei. Va
găsi suficiente dovezi încât lui Morentín să nu-i mai rămână de ales decât să
bage la tipar cronica lui. Dacă ar fi fost mai dibace în latura practică a vieţii,
s-ar fi închis în camera sa ca să scrie un necrolog despre teologul acela, dar
marele blestem al caracterului său îl reprezintă romantismul şi nesăbuinţa.
Un blestem care îl însoţeşte încă din adolescenţă şi care acum îi conduce
paşii spre Corral de la Sangre, la capătul Camino Real de Andalucia, un loc
murdar, infect, care contaminează vecinătatea de la câteva sute de metri.
Patron e un francez care cumpără surplusul de sânge de la bovinele
sacrificate la abator. Apoi amestecă sângele stricat cu alţi compuşi pentru a
obţine un îngrăşământ foarte apreciat la grădinărit.
Mirosul, muştele care plutesc în jurul duhorii de sânge, o măgăriţă legată
de un stâlp, un cazan în care sângele bolboroseşte… Toate acestea îl fac pe
Diego să respire anevoie şi să-i vină să vomite. Francezul râde, bucurându-
se de imunitatea sa la aerul insuportabil şi nociv.
— Genaro? Da, a fost un bun cumpărător de îngrăşământ. Omul nu era
prost, într-o zi am aflat cum îşi scotea banii.
— Şi cum îi scotea?
— La mănăstiri. Pe călugăriţe şi monahi îi înnebuneşte să aibă grijă de
grădina lor. Iar Madridul e plin de escroci şi mănăstiri. Aşa că mergea din
sfânt în sfânt, vânzând îngrăşământ.
— De ce vorbiţi la trecut? Ce s-a întâmplat cu el?
— Suntem în Madrid, mon ami: holeră… S-a îmbolnăvit şi l-au dus la
lazaretul din Valverde. E ştiut că cei care ajung acolo n-o mai duc mult. Nu
ştiu dacă îl veţi mai găsi în viaţă.
 6
Pe zi ce trece e tot mai greu să pătrunzi în Madrid, oraşul a fost straşnic
blindat, ca şi cum boala ar fi avut de gând să folosească porţile Gardului
pentru a pătrunde pe fiecare stradă, în fiecare piaţetă, pe fiecare coridor.
Portillo de Gilimón, locul prin care Lucia intrase cu o zi înainte, este acum
închis; Puerta de Toledo este de asemenea închisă; Puerta de San Vicente
rămâne deschisă, dar numai servitorii Casei Regale şi spălătoresele care se
duc la râu au voie să treacă. Nimeni altcineva nu are voie să intre sau să iasă
din oraş. Predicile preoţilor au avut efect: mulţi cred neclintit că holera este
asemeni unei plăgi biblice, un ucigaş invizibil în loc de lăcuste, dat de
Dumnezeu ca pedeapsă pentru că cei mai nenorociţi au încetat să mai
privească Biserica drept singura lor mamă. O mamă care nu s-a îngrijit
niciodată să-i hrănească. Dar căreia îi pasă ce se întâmplă în afara Gardului?
Clerul a indicat un vinovat, pe sărmani, iar autorităţile au preferat să îi ţină
departe. Să le împiedice accesul în oraş. Să moară, treaba lor, dar în afara
oraşului şi a Curţii.
Un fost vecin din Peñuelas, care o cunoaşte pe Lucia şi o vede căutând o
modalitate de a scăpa de supraveghere, îi vine în ajutor.
— Vino cu mine, nişte oameni au săpat un tunel.
E un tânăr ştirb, voinic şi uşor redus mintal. Lucia este surprinsă de
hotărârea cu care o conduce până în apropiere de Puerta de Toledo. Acolo,
într-un loc tainic, se ascunde o vizuină aproape de Gard.
— Eu nu încap, zâmbeşte vecinul înainte de a scoate un hohot gutural,
dar tu poţi să treci.
Lucia se aşteaptă ca lucrurile să ia o turnură dureroasă, pâinea ei cea de
toate zilele, plata pe care bărbatul o va cere, fiindcă în viaţa ei amărâtă n-a
întâlnit ajutor dezinteresat. Dar lucrurile nu se întâmplă cum crede ea,
băiatul doar îi urează noroc.
— Şi ai grijă de mama ta, e o femeie cumsecade. Cándida m-a ajutat în
mai multe rânduri să nu mor de foame.
Lungimea tunelului ce leagă o parte de cealaltă abia dacă atinge doi
metri, dar e un loc îngust, iar noroiul de la furtuna din ziua precedentă îl
face şi mai sinuos. Lucia trebuie să se târască aproape fără să se folosească
de mâini, de teamă să nu rămână prinsă ca-ntr-o capcană şi să nu mai poată
respira; duce şi traista cu cele câteva obiecte pe care le-a furat din casa
preotului cu o zi înainte: tacâmurile, un sfeşnic… Când ajunge pe partea
cealaltă e plină de noroi, nici roşul părului nu i se mai distinge. Verifică
printre franjurii zdrenţăroşi de noroi pentru a se asigura că niciun jandarm
nu se uită la ea. Acum trebuie să găsească un loc unde să se spele, înainte de
a intra în oraş. Are la dispoziţie două ore ca să ajungă la Piaţeta Leña, foarte
aproape de Plaza Mayor, locul în care rămăsese să se întâlnească cu Eloy.
În peregrinările sale, Lucia a învăţat câteva lucruri, printre acestea fiind
ce fel de oameni să abordeze şi de care să fugă. Şi-a dat seama că preoţii,
călugării şi măicuţele sunt duşmanii ei şi că există femei care umblă pe
străzi în căutare de clienţi ce vor să se bucure de trupurile lor; sunt numite
„femei de stradă” şi obişnuiesc să stea prin colţurile cele mai dosnice ale
oraşului, adesea în spatele bisericilor. De obicei sunt generoase cu o fată ca
ea şi fug de poliţie la fel de des. Dacă cere ajutorul uneia dintre ele, probabil
că îl va primi.
— Unde te duci aşa, fetiţo? O să te arunce în temniţă imediat ce te-or
vedea.
Lucia recunoaşte din prima o prostituată. Se lasă ghidată spre un loc
aproape de piaţetă, ascuns lângă gardul unei mănăstiri, unde se află o mică
fântână.
— Dezbracă-te şi spală-te bine, nimeni nu te poate vedea aici. Ştiu foarte
bine, aici îmi aduc clienţii.
În timp ce Lucia se spală, femeia încearcă să-i pună în ordine hainele.
— Ai un corp frumos şi părul roşcat. Bărbaţii cred că păcătuiesc de două
ori mai mult cu o roşcată, ai putea face carieră. Poate că te-ar duce chiar
într-o casă de lux, cum ar fi cea a Leoaicei. De ce nu te duci la Leoaică, în
strada Clavel? Ai şi acolo jos culoarea asta?
— Nu am de gând să mă prostituez.
— Mândria asta trece repede, drăguţă. Dacă te duci la furat şi eşti prinsă,
îţi vei da seama că să te culci cu un bărbat nu e pe atât de rău ca nopţile
petrecute într-o temniţă.
— Nimeni n-o să mă prindă.
Târfa se aşază pe buza fântânii şi zâmbeşte la naivitatea Luciei.
— Ţine minte sfatul ăsta: singurul lucru pe care îl avem noi, fetele
sărace, e corpul nostru. Şi dacă ai fi deşteaptă, pe al tău, care e superb, ai
putea să-l pui la vânzare la un preţ ridicat. La vârsta mea şi cu ţâţele astea, e
de ajuns dacă câştig suficient pentru nişte terci. Profită acum, cât eşti tânără.
Clopotele bisericii anunţă că mai e un sfert de oră până la doisprezece.
„Cum o fi să te culci cu un bărbat”, se gândeşte Lucia după ce îşi ia rămas-
bun de la femeie. Unele din Peñuelas i-au povestit că doare; altele, că nu se
simte nimic. Lucia încă se străduieşte să înţeleagă ce anume din corpul ei
atrage dorinţa bărbaţilor. De multe ori le-a simţit privirile, dacă nu chiar
mâinile care îi căutau pielea. Să fie adevărat ce-i zice târfa, că singura
putere reală pe care o are se găseşte în corpul ei? Scutură din cap ca să
alunge ideea, ca şi cum ar simţi că mama ei i-ar putea spiona gândurile.

Deşi i se spune „piaţeta”, strada Leña e de fapt o alee şerpuită care duce
la piaţa de la Vama Veche, lângă strada de Carretas. Nu trebuie să meargă
prea departe ca să-l vadă pe Eloy, însoţit de trei, patru potlogari ca el. Îl
recunoaşte după şapcă, după pielea brună şi expresia vioaie. Şi nu înţelege
cum de nu-i atrăsese atenţia până atunci culoarea ochilor lui, de un albastru
intens. Trebuie să fi fost foarte agitată cu o zi înainte, de nu observase.
De îndată ce o zăreşte, se desparte de tovarăşii lui.
— Ştiam că o să vii, colibri.
— Uite-ţi ceasul. Te-au prins?
— Am reuşit să scap. Slavă Domnului, că mi-ar fi dat o chelfăneală soră
cu moartea.
— Nu aveai nimic furat la tine.
— Oricum aş fi încasat-o, pentru sticlele de la prăvălia cu vinuri… Am
spart o grămadă.
— Negustorul şi-a căutat-o, habar n-ai cum se uita la mine… Am nişte
chestii pe care le-am furat ieri. Ştii unde le-aş putea vinde?
— La Ciung. Te duc eu, că trebuie să vând ceasul.
Prăvălia Ciungului se află la câţiva metri de strada Ancha de San
Bernardo, pe strada Pozo unde, spune legenda, trăiau închişi doi bazilici. În
timp ce se îndreaptă împreună cu Eloy spre prăvălie, Lucia îşi aminteşte
cum mama ei îi povestea că, într-o zi, o tânără pe nume Justa s-a uitat în
fântână şi, ca pedeapsă pentru curiozitatea ei, s-a transformat în cenuşă.
Cándidei îi plăcea să-i spună poveşti care s-o înveţe să se poarte cu băgare
de seamă, deşi, ţinând cont de unde se află acum, nu prea i-au fost de folos.
Partea prăvăliei deschisă publicului pare un fel de depozit haotic, unde
negustorii de haine vechi din mahalaua Las Injurias{5} merg să vândă
zdrenţele, fierul vechi şi lâna de la saltelele ponosite, care apoi se foloseşte
la fabricarea hârtiei de ziar. Pe Lucia o surprinde să vadă acolo de toate, de
la grămezi mari de haine murdare care au fost cârpite de o mie de ori până
la câte o piesă de mobilier şubredă. Eloy îi vorbeşte îngâmfat băiatului care
iese să îi întâmpine.
— Am venit să-l vedem pe Ciung.
— Ce i-aţi adus?
— Ce am adus, o să-i arătăm lui, nu ţie, şopârlă.
O uşiţă din spatele prăvăliei duce într-o curte, de unde se intră într-un alt
depozit, mult mai ordonat, plin de obiecte care par a fi de valoare, printre
care un clopot uriaş care până de curând împodobea turnul unei biserici. În
spatele unei mese se află un bătrân chel şi încovoiat, ce poartă o cămaşă
care a fost cândva albă.
Lucia îşi dă seama imediat de ce i se spune Ciungul: acolo unde ar trebui
să fie mâna stângă, se află un fel de teacă de piele care acoperă ciotul.
— Ce ai adus, Eloy, tâmpenii ca de obicei?
— Mă plăteşti de parcă aş fi un gunoi, dar e bine.
Folosindu-şi doar mâna dreaptă, Ciungul examinează ceasul de buzunar
cu lănţişor pe care i-l oferă băiatul.
— Şase reali.
— Ştii că face mai mult, Ciungule.
Ciungul i-l înapoiază impasibil.
— Atunci, du-te unde o să-ţi dea mai mult.
— În regulă, şase reali.
— Tu ce-ai adus?
Lucia primeşte 15 reali pentru cele furate din casa părintelui Ignacio:
tacâmurile de argint şi sfeşnicul. Presupune că pentru inelul de aur pe care l-
a păstrat sora ei i-ar fi dat cel puţin de două ori mai mult. Nu se plânge, cu
cei 15 reali va putea cumpăra medicamente mamei sale şi mâncare pentru
cel puţin o săptămână.
Ies din nou în stradă şi se întorc în piaţeta Leña.
— În fiecare zi sunt aici dimineaţa, colibri. Dacă vrei, ştii unde mă
găseşti.
— De ce insişti să-mi spui „colibri”? Nu contează, trebuie să plec.
— Cum o să ieşi din Madrid?
— Există un tunel în Gard, lângă Puerta de Toledo şi, dacă l-au închis,
poţi trece şi printr-o galerie de canalizare folosită de contrabandişti.
— Mergi cu grijă şi nu-i lăsa să te prindă: acum sunt patrule de cartier
care supraveghează ca mahalagii să nu pătrundă aici.
Lucia îşi ia rămas-bun cu o mutră încrezută, de parcă ar şti prea bine cum
să evite acele patrule, dar după câţiva paşi aude din nou vocea lui Eloy.
— Am făcut odată nişte comisioane pentru un ministru al reginei şi am
intrat în palatul lui. În curte avea o mulţime de păsări exotice aduse din Asia
şi America. Într-o cuşcă era una foarte mică, avea capul roşu-aprins.
Camerista mi-a spus că era o pasăre colibri. Ţi-ar fi plăcut; îşi mişca aripile
atât de repede, încât plutea în aer şi deodată apărea în altă parte. Abia dacă
aveai timp s-o vezi.
Lucia ascultă povestea cu atenţie. Este pentru prima dată când simte
tremurul timidităţii în Eloy.

Două ore mai târziu, când în sfârşit a reuşit să treacă Gardul şi se apropie
de ceea fusese, până ieri, vechea ei casă din Peñuelas, încă se gândeşte la
pasărea pe care i-a descris-o prietenul său. Îşi imaginează că se urcă pe un
vapor şi traversează oceanele pentru a ajunge în jungla în care trăieşte acea
mică creatură roşie. O vede bătând din aripi în jurul unei minunate flori
violet şi colectează polenul pe care Lucia îl păstrează într-un borcan pentru
a prepara elixirul care o va vindeca pe mama ei.
Când îşi ridică privirea de la pantofi, îşi dă seama că se află în faţa casei
sale: acum o ruină înnegrită de foc, ca atâtea altele din Peñuelas. Molozul
de la clădirile demolate, cărbunii care încă mai fumegă pentru că nimeni nu
a încercat să-i stingă. S-au străduit din răsputeri să facă locul nelocuibil.
Preferă să meargă mai departe, să se îndepărteze de zona aceea cât mai
repede posibil. Se îndreaptă spre cătunul Copilului Ramón, un ţigan de
peste 30 de ani căruia încă i se mai spune aşa, de parcă ar fi rămas blocat în
copilărie. Ţiganul vinde carne de capră şi o brânză râncedă pe care o
pregăteşte singur. Cumpără de la el o bucată de carne şi una de brânză. Are
bani şi vrea să-i facă mamei o supă cu carne, cartofi şi ceapă. Coboară râpa
şi urcă povârnişul opus către bolovănişul presărat cu tufişuri şi găuri negre
şi peşteri. Noroiul s-a întărit şi nu-i mai este atât de greu să urce în hruba
care este acum căminul ei.
De îndată ce intră, înţelege că mama ei se agaţă de viaţă, ca şi cum doar
ce-o aştepta să se întoarcă, pentru a nu o lăsa pe Clara singură. Capul i se
odihneşte în poala surorii sale, care plânge încet în timp ce scormoneşte
prin părul femeii muribunde ca şi când ar săpa în pământ. Buzele albe ale
femeii, culoarea albăstrie a obrajilor, privirea lipsită de expresie, totul indică
o despărţire iminentă. Dar Lucia nu este pregătită să renunţe. În ochii Clarei
se citeşte frica şi tristeţea, aşa că în ai săi trebuie să se arate fermitatea şi
curajul.
— Ia găleata şi du-te la fântână să aduci apă. O să pregătesc focul.
— Dar, Lucia, cred că e pe moarte.
— Fă ce-ţi spun.
Ştie că Clara va fi recunoscătoare să respire aer proaspăt, să-şi întindă
oasele şi, mai ales, să facă ceva ce-i va alina durerea instalată în picioare.
Între timp, ea caută crengi, frunze, conuri de pin şi pietre ca să încropească
o mică vatră. Când sora ei se întoarce, şchiopătând într-o parte sub greutatea
găleţii, ea umple oala cu apă şi o aşază pe foc. Pune înăuntru ceapa, doi
cartofi şi bucata de carne. O aromă înţepătoare şi suculentă umple peştera,
mirosul tocăniţelor pe care Cándida le-a gătit pentru ele în atâtea rânduri.
— Cred că mama e moartă.
Clara şi-a pus urechea pe pieptul mamei sale, i-a atins obrajii, a căutat cu
gura ei gura mamei ca să vadă dacă-i simte respiraţia, apoi i-a luat mâinile.
— Mirosul de mâncare o va înviora. Ai încredere în mine.
Lucia amestecă în mâncare şi inspiră mirosul. Aburii sparg cleştarul
lacrimilor şi două dâre îi curg pe faţă. Le şterge cu dosul palmei. Nu vrea ca
sora ei să o vadă plângând, trebuie să fie puternică. Dar Clara nu o poate
vedea: şi-a sprijinit capul pe umărul mamei şi s-a ghemuit pe trupul ei ca să-
şi ia rămas-bun.
— Se spune că aburul unei mâncări cum se cade îi ajută pe cei adormiţi
să urce la cer.
Lucia a reuşit să-şi stăpânească lacrimile şi vocea ei răsună încrezătoare.
— Cine zice asta?
— Copilul Niño Ramón.
— Ce ştie ăsta?
— Ştie o mulţime. Ţiganii ştiu multe despre moarte. Sufletul nu
părăseşte corpul dacă miroase a rahat şi şobolani. În schimb dacă miroase
bine, se înalţă.
Clara tace pentru câteva secunde şi se aude numai pocnetul focului şi
bolboroseala fierturii. Parcă ar medita asupra sensului acestei poveşti. În
cele din urmă, se ridică şi se uită la sora ei prin abur. I se pare că vede o
licărire umedă în ochii ei.
— Atunci haide să o apropiem de foc.
Trag de corpul mamei apucând-o de subsuori şi o apropie de oală.
Mânuiesc trupul Cándidei de parcă ar fi o păpuşă de cârpe. Sfârşeşte aşezată
şi culcată deasupra celor două fiice ale sale. Lucia îi ridică bărbia ca să
poată inhala mai bine aroma mâncării. Cercetează cu coada ochiului
expresia surorii ei.
— Unde se duce sufletul când părăseşte trupul, Lucia?
— Se ridică la cer şi devine pasăre. Mama va fi o pasăre într-o mie de
culori, micuţă, dar atât de frumoasă încât oricine o s-o vadă zburând o să
leşine. Va fi întotdeauna deasupra capetelor noastre; nici tu, nici eu nu o
vom putea vedea, pentru că soarele ne orbeşte, dar ea va fi acolo, zburând
cu aripioarele ei.
Clara zâmbeşte şi din gura peşterii se uită la cer. La norii care îl acoperă
ca nişte scame şi la locul înspre care se înalţă mirosul de tocană şi sufletul
Cándidei, pentru a se transforma în pasărea cu o mie de culori. Lucia ştie că
a reuşit să îmblânzească durerea Clarei, dar este conştientă că, după ziua de
azi, va urma o alta. Moartea va deveni o durere suportabilă, dar foamea nu.
Cei 15 reali tocmai câştigaţi se vor risipi ca să plătească o bucăţică de
pământ nisipos în cimitirul San Nicolás, cel mai apropiat de Peñuelas. Şi
apoi, din ce vor trăi?
 7
Fantasmagoria a fost iniţial arta de a contacta morţii. Cu trecerea
timpului, a derivat în spectacole de groază în care lămpaşele magice şi
umbrele chinezeşti erau folosite pentru a proiecta schelete, demoni şi suflete
rătăcite care să sperie publicul, dar adevăratul succes a venit atunci când au
căpătat un ton mult mai lejer, pe gustul doamnelor. Au devenit populare în
Madrid pe vremea francezilor, existau teatre care le găzduiau pe străzile
Victoria şi Fuencarral. Apoi s-au demodat, deoarece una dintre condiţiile
cerute ca acestea să funcţioneze era întunericul, iar asta năştea suspiciunea
Bisericii. Desfiinţarea Tribunalului Inchiziţiei a relaxat obiceiurile şi acum
spectacolele au loc din nou cu succes pe strada Caballero de Gracia şi cine
ştie dacă nu cumva vor fi închise în curând, ca atâtea altele, din cauza
holerei.
Ca o contribuţie madrilenă la spectacol, la Teatrul Fantasmagoriei există
un câine care a stârnit admiraţia spectatorilor. Răspunde la întrebări simple,
de cultură generală, dând din cap pentru „da” sau din coadă pentru „nu”.
Columb a descoperit America? Este Pământul rotund? Ce atrage cel mai
mult atenţia sunt voluntarii care acceptă să se supună prevestirilor câinelui
pentru întrebări de natură personală: Oare mă voi căsători anul acesta? Oare
afacerea o să-mi meargă bine? De când s-a deschis teatrul, Donoso Gual a
devenit un fanatic al său şi rareori trece o noapte fără să treacă pe acolo. De
data aceasta a venit însoţit de amicul Diego Ruiz, care profită de ocazie
pentru a-l interoga pe fostul străjer din Garda Regală.
— Cadavrele au înfiptă o insignă de aur în spatele omuşorului? Două
buzdugane întretăiate într-o cruce piezişă? Mi se pare nebunesc, Diego.
Mintea ta este chiar mai fantasmagorică decât acest teatru.
— N-ai auzit nimic despre asta în cercurile poliţiei?
— Treaba mea e să păzesc porţile Madridului, de ce aş fi auzit ceva?
— Poate că altui străjer din Garda Regală o să i se dezlege limba într-o
zi. Ţine-mă la curent.
— Cine-o găsi o insignă de aur în vreun cadavru o s-o păstreze ca s-o
vândă, nu te îndoi de asta. Eu aşa aş face.
Diego s-a gândit mult la acest caz. Cele patru fete găsite până acum,
ucise şi dezmembrate, dispăruseră înainte ca cineva să le abandoneze
cadavrele şi păstrau întotdeauna urmele unei morţi recente. Acest lucru,
împreună cu laceraţiile pe care doctorul Albán şi el însuşi le-au observat la
încheieturile Bertei, înseamnă că cineva le ţinea captive câteva săptămâni
înainte de a le ucide. De ce?
— Nu ştiu, Diego, e o bestie, un urs… Ştii tu oare de ce fac urşii anumite
lucruri? Pentru că eu, cu siguranţă, habar n-am.
— Nu mai repeta refrenul ăsta, cel care le ucide e om, ca tine şi ca mine.
— Aşadar, nu trebuie să fii un geniu ca să înţelegi ce le face în timpul
acestor săptămâni? Nu-ţi dai seama că e mai bine să crezi că e un urs? Ce
fel de om hăcuieşte o creatură în felul acesta?
— O Bestie…
Fete sechestrate timp de săptămâni întregi. Fete de care nimănui nu-i
pasă, doar acestei fiare care abuzează de ele până ce se satură şi apoi le face
bucăţi, piese ale unui puzzle, ca şi cum ar vrea să şteargă tot ce au trăit.
Oricât de teribil ar părea, este singurul lucru care are sens până acum.
Râsul unei femei îl distrage pe Diego de la teoriile sale. Ea se află în faţa
câinelui, împreună cu un însoţitor, un bărbat excentric îmbrăcat în
redingotă, cizme de lac şi o eşarfă albă înnodată în jurul gâtului. Diego l-a
mai văzut în Fantasmagoria pe acest dandy – cum li se spune în Londra – cu
părul blond şi creţ; Ambrose parcă îl cheamă. Acest tânăr elegant a întrebat
potaia dacă femeia i-a fost vreodată necredincioasă soţului, iar câinele dă
din cap – felul lui de a spune „da” – în sus şi în jos, de parcă ar fi înnebunit.
Diego se abstrage din hăhăitul zgomotos al lui Ambrose şi din aplauzele
publicului, ca şi cum brusc s-ar fi creat un spaţiu vid în teatru, iar în tăcere
aceea absolută auzul său percepe doar râsul ei cristalin.
— Cine este femeia aceea?
— Ana Castelar, soţia unui ministru, ducele de Altollano.
Diego pare vrăjit de farmecul femeii, iar prietenul său îşi dă seama.
— Să nu intri în bucluc, mă auzi? subliniază Donoso avertismentul.
— După câte spune câinele, ministrului i s-a pus coarne în mai multe
rânduri. Ce mai contează un rând în plus?
Această Ana Castelar e de o frumuseţe greu de egalat. Nu are încă 30 de
ani, dar e pe aproape: păr negru, ochi întunecaţi, o gură cu buze roşii care
contrastează cu albul dinţilor, înaltă, cu un corp zvelt şi o rochie elegantă.
— Vine însoţită. Dacă-şi va înşela soţul, n-o va face cu tine.
— Nu sunt de acord: pun rămăşag că tânărul ăsta elegant care o însoţeşte
e mai interesat de tine decât de ea, Donoso.
Luând-o de braţ, Ambrose o îndepărtează pe Ana Castelar de câine în
timp ce îi murmură ceva la ureche. Alţi voluntari îi iau locul, ca să pună
întrebări animalului. În dansul acesta de spectatori, privirile Anei şi ale lui
Diego se întâlnesc. Ea îşi ia ochii imediat de la el, dar apoi, pe furiş, îi
aruncă iar o privire şi e limpede că nu mai ascultă şoaptele însoţitorului său.
Înaripatul romantic şi nesăbuit din inima lui Diego începe să dea din aripi.
Se apropie hotărât de femeie, când Ambrose o lasă liberă în sfârşit.
— Ana Castelar?
— Cu cine am plăcerea?
— Diego Ruiz, jurnalist la Ecoul Comerţului. Aş dori să vă iau un
interviu despre diferite chestiuni ale Curţii Regale ce îi preocupă pe cititorii
mei.
— Pentru chestiunile legate de Curte, aş prefera să vorbiţi cu soţul meu.
— Nu mă interesează soţul, mă interesezi dumneata.
Ana îl priveşte cu dispreţ, prefăcându-se jignită de obrăznicia lui. Dar
Diego nu se lasă păcălit de astfel de subterfugii, ştie că năvodul a fost
aruncat.
— Îmi pare rău, dar trebuie să plec. Sunt aşteptat la o reuniune, spune el.
— În acest caz…
Îşi ia la revedere cu o plecăciune exagerată, ca un curtean de modă
veche. Se întoarce la prietenul lui, zâmbitor şi mulţumit, ca şi cum demersul
său i-ar fi adus un triumf glorios. Se uită şiret în urmă pentru a o vedea pe
Ana cum se alătură din nou lui Ambrose, care nu întârzie să se agaţe de
braţul ei ca să îndruge din nou cine ştie ce răutăţi şi se îndreaptă spre ieşire.
Zâmbetul ei forţat îl face să presupună că încă se gândeşte la scurta lor
conversaţie.
— O să ai probleme, Diego, îl avertizează Donoso.
— Nu-ţi face griji, amice. N-am făcut nimic.
— Am auzit asta de prea multe ori şi niciodată n-a fost adevărat.
Spre deosebire de Diego, Donoso nu a avut să se implice în nicio idilă
după ce l-a părăsit nevasta, fiindcă el i-a ucis amantul într-un duel. Îl
acompaniază pe prietenul său la teatru, la băut prin cârciumi, la chefuri şi,
uneori, când natura i-o cere în mod imperios, îl roagă pe jurnalist să îl
însoţească la o casă din strada Barquillo, unde se spune că se găsesc cele
mai frumoase dame din Madrid, creole sosite din Cuba, sau la casa Josefei,
Leoaica, pe strada Clavel, în zilele când o duce bine cu banii. Dar de
amantlâcuri nu vrea să audă. Diego, în schimb, nu este clientul acelor
stabilimente: îi place atât de mult jocul seducţiei, chiar dacă se pune în
situaţii compromiţătoare, încât refuză să plătească pentru a fi cu o femeie.
Cei doi bărbaţi ies din teatrul Caballero de Gracia şi se îndreaptă spre
Puerta del Sol. Merg în tăcere; Diego, absent şi surprins să-şi dea seama că,
pentru prima dată de când a călcat în noroiul din El Cerrillo, nu se mai
gândeşte la Bestie, ci la zâmbetul acelei femei pe care a întâlnit-o în
Fantasmagoria. În zvonurile care circulă prin oraş, bârfe care o numesc
adulterină şi care, dintr-odată, Diego ar dori să fie şi adevărate, şi false.
Adevărate, pentru că i-ar da o şansă cu Ana Castelar. False, pentru că nu
vrea să creadă că e o femeie atât de frivolă cum par să indice obişnuita
infidelitate şi compania lui Ambrose.
Donoso remarcă muţenia prietenului său, presupunând, pe bună dreptate,
că acesta ţese deja în minte o poveste de dragoste. În loc să-i răspundă,
Diego preferă să-l conducă la o cârciumioară de pe strada Angosta de
Majaderitos ca să bea un ultim pahar de rachiu şi s-o alunge din gând pe
Ana Castelar.
— Trebuie să intru în lazaretul din Valverde, spune Diego.
— Ca să ce? Vrei să iei holeră?
— Acolo e Genaro, tatăl Bertei.
— Uită de fata aia, frate…
— Eşti poliţist, Donoso. Nu înţeleg de ce nu vrei să descoşi iţele, să
cercetezi cazul.
— Am fost poliţist până am rămas chior. Acum sunt un organ de întărire
a forţelor de ordine de la porţile Madridului şi sunt un pic mai fericit cu
fiecare zi care trece fără probleme.
— Nu contează pentru tine că Bestia asta ucide fetiţe?
— Pentru mine contează să am punga pe jumătate plină, ca să te pot
invita la un rachiu. O tărie şi o farfurie de mâncare pe masă în fiecare zi.
Diego îl priveşte distant, încercând să ascundă mila pe care i-o inspiră
prietenul său. S-ar simţi el oare atât de mâhnit, dacă i-ar lipsi un ochi? Poate
că da. Trebuie să încerci să-i înţelegi pe oameni.
— Bine, nu mă ajuta, nu-ţi cer să mă însoţeşti. Dar găseşte-mi o cale de
acces în lazaret.
Ochiul sănătos al lui Donoso îşi concentrează privirea pe rugămintea
fierbinte a amicului său. Goleşte paharul de rachiu şi îi cere cârciumarului
să mai toarne încă două.
— Tocmai a murit un medic legist, despre asta chiar s-a vorbit în Puerta
de San Vicente. Pot să-ţi fac rost de actele lui. Dar dacă eşti prins că te-ai
dat drept el, poţi avea o grămadă de necazuri.
— Mulţumesc, prietene.
 8
Lucia zăreşte sutele de cearşafuri, cămăşi şi haine de toate felurile întinse
la uscat pe malul râului Manzanares. Spălătoria Paletín, unde lucra mama
ei, are doar 50 sau 60 de tarabe, nu e una dintre cele mai mari; în jur de
patru mii de femei îşi câştigă existenţa la râu, spălând rufele murdare ale
oraşului, o muncă epuizantă şi prost plătită, care le distruge mâinile şi le
ruinează sănătatea. În fiecare dimineaţă, cărăuşii străbat tot Madridul,
colectează hainele şi le aduc acolo ca femeile să le spele şi să le returneze la
sfârşitul după-amiezii. Nu există zile libere şi nici repaus – dacă nu lucrezi,
nu eşti plătită – cu excepţia zilei de duminică. Iarna, apa râului coboară rece
ca gheaţa şi le provoacă degerături, bronşite şi reumatism. Stau toată ziua în
genunchi, fiecare în cutia ei de lemn, frecând hainele pe scândură până ce
murdăria dispare. Multe dintre ele – cele care lucrează pe cont propriu –
trebuie să-şi pregătească săpunul, fierbând în tingiri cenuşa din sobe.
Spălătoria din Paletín le-o furnizează angajatelor sale; de asemenea, dispune
de propria echipă de cărăuşi. S-ar putea spune că aceste condiţii de muncă
sunt mai comode, dacă nu ar accepta toate felurile de haine, chiar şi pe cele
ale bolnavilor de holeră. Au fost femei care s-au îmbolnăvit spălând hainele
acelea, aşa cum a fost cazul Cándidei.
— Maică-ta n-a mai venit de o săptămână.
— A murit. Vreau slujba ei.
— A luat-o altă femeie. Ieşi afară, avem treabă.
Nici măcar un cuvânt de condoleanţe sau un gest de compasiune. Pe
Lucia o cuprinde furia, îi vine să-l zgârie pe faţă pe grăsanul plin de osânză,
dar ştie că pentru a supravieţui în Madrid trebuie să-ţi ţii pasiunile în frâu.
Şi, în adâncul sufletului se bucură, pentru că nu vrea să-şi petreacă toată
viaţa coborând la râu, ca maică-sa. Unde a dus-o pe Cándida buna-cuviinţă
pe care atât de mult i-o cerea fiicei sale? La cimitirul din San Nicolás. Lucia
nu-şi poate permite să dispară în felul acesta; Clara depinde de ea. Înainte
de a pleca, profită de ocazie şi se spală la baia publică, nişte gropi nu prea
adânci făcute-n nisip. Întregul Manzanares curge printr-o albie nisipoasă
care absoarbe apa şi o împarte în mici braţe ce formează insule mărginite de
mărăcini şi stufăriş.
Se îndepărtează printre şoproanele acoperite cu rogojini înnegrite de
timp şi uscătoare din beţe împletite, unde-şi pun spălătoresele rufele la
zvântat. Duminica, pe malul acesta al râului se organizează zone de picnic
şi locuri de popas unde se servesc tocană de melci, tuslama, gogoşi. Acolo
se adună cărăuşii, asturieni în majoritate, împreună cu femeile care spală la
râu, dintre care cele mai multe sunt galiciene. Lucia şi Clara nu l-au
cunoscut niciodată pe tatăl lor, dar a fost unul dintre acei bărbaţi, cel mai
chipeş dintre toţi, după cum le povestea Cándida când era bine dispusă, cu
acelaşi păr roşcat ca al Luciei. A murit de o lovitură de copită dată de un
măgar cu mulţi ani în urmă, nu-şi mai amintesc. Absenţa aceea e o fisură în
sufletul Luciei, dar nu vrea să se gândească prea mult la el. Trebuie să fii
foarte tăbăcită ca să-ţi poţi ţine tristeţea ferecată sub patru zăvoare.
Trece din nou Gardul, de data aceasta printr-unul dintre canalele folosite
de contrabandişti pentru introducerea mărfurilor fără să plătească taxele
regale, o cale mult mai curată decât tunelul pe care îl străbătuse cu câteva
zile în urmă.
În piaţeta Leña îl întâlneşte pe Eloy.
— Am nevoie de bani, vreau să învăţ să fur, îi trânteşte Lucia în semn de
salut, iar în timp ce o spune, în suflet încă simte judecata mamei,
dezamăgirea care ar fi suferit-o Cándida dacă fiica ei ar deveni o hoaţă. „Şi
din ce vrei să trăim, mamă?”, răspundea ea liniştită.
— Vino cu mine şi cască ochii. Dar nu te apropia prea mult.
Se îndreaptă împreună spre Puerta del Sol, iar Lucia se îndepărtează
puţin ca să-l vadă pe Eloy în acţiune, fără să trezească suspiciuni. Băiatul e
capabil să sustragă un portofel din buzunarul unui bărbat fără ca acesta să-şi
dea seama, trebuie doar să se apropie de el în timp ce se află într-un grup
care să-i distragă atenţia. Sunt mulţi pungaşi ca Eloy, ce-şi fac meseria la
ieşirea de la spectacole sau în locurile de întâlnire de pe scările mănăstirii
San Felipe el Real, la capătul străzii Mayor. Acolo se adună oamenii de
afaceri ca să comenteze noutăţile zilei şi sunt o pradă râvnită de hoţi.
După etalarea talentelor sale, Eloy îi face semn Luciei să îl urmeze pe
strada Preciados. Îi arată portofelul.
— Ghinion, nu e foarte încărcat. Acum încearcă tu, colibri.
— Nu ştiu cum să fac, o să mă prindă.
Eloy chiar e pe punctul de a râde de ea, de a o îndemna să încerce în
ciuda lipsei de experienţă, trebuie să-ţi faci debutul la un moment dat. Dar o
priveşte cu un aer preocupat şi schimbă strategia.
— Nu ştiu dacă te vor accepta. Soriano nu vrea femei, zice că sunteţi o
pacoste şi că aveţi alte modalităţi de a câştiga bani.
 Eloy o duce pe strada Tudescos. În apropiere, pe Leones, se află o
cârciumă numită Înghitecopii, un loc de întâlnire pentru târfe şi răufăcători
şi celebră pentru că e frecventată de Luis Candelas, cel mai faimos bandit
din oraş, ba chiar din Spania. La fel ca în prăvălia Ciungului, Eloy străbate
taverna fără să se oprească, până la încăperea din spate. Acolo dă peste un
bărbat slab, cu chip sumbru şi cu un ochi coliliu. Alături, doi băieţi care
învaţă să şterpelească portofele exersează pe un manechin îmbrăcat în haine
elegante.
— Ce cauţi, Eloy? Cine e ea?
— E prietena mea, o cheamă Lucia.
— Ei bine, ia-o spre uşă şi valea.
Lucia face un pas înainte.
— Domnule, trebuie să învăţ să fur, am nevoie de bani. O să vă plătesc
din ce fur, vă dau jumătate şi jumătate ţin pentru mine.
— Domnule? Nu e niciun domn p-aici. Afară!
— Vă rog.
— Dacă vrei bani, fă-te curvă. Sau du-te la un bordel, roşcatele ca tine
sunt la mare preţ. Marş afară!
Resemnaţi, colindă pe străzile neobişnuit de puţin aglomerate din centru.
Jumătate dintre locuitorii Madridului stau închişi în case – cei bolnavi – şi
mulţi dintre cei sănătoşi şi care pot ieşi – cealaltă jumătate – nu riscă să iasă
în oraş de teama holerei. Vremuri grele pentru un pungaş.
Eloy îi arată locurile pe care ar trebui să le cunoască în Madrid, unde
sunt mai mulţi jandarmi şi pe unde nu ar trebui să meargă, o învaţă în ce
biserici poţi cerşi şi care sunt cele ce au calicii lor permanenţi – cele mai
mănoase –, de unde poţi obţine o farfurie de supă chioară sau un colţ de
pâine, când ţi-e tare foame.
— Du-mă pe strada Clavel. Vreau să o găsesc pe o femeia care se
numeşte Leoaica.
— Josefa Leoaica?
— O cunoşti?
— Toată lumea o cunoaşte, colibri.
Eloy îi face cu ochiul complice, ceea ce vrea să însemne că o înţelege; nu
va fi el cel care s-o judece pentru că-şi vinde corpul. În timp ce înaintează
pe strada Leganitos, aud o voce care răsună ca un tunet.
— Ea e!
Lucia se întoarce şi se sperie şi mai tare decât era deja: e uriaşul, omul de
doi metri cu faţa arsă. Ea şi Eloy aleargă spre piaţa Santo Domingo şi acolo
se despart. El se aruncă pe treapta uşii laterale a unei birje, chiar în
momentul în care dă colţul pe strada Ancha de San Bernardo. Lucia se
ascunde într-o căruţă plină cu portocale oprită în dreptul pieţei. Nu ştie dacă
urmăritorul ei a văzut-o. Deşi s-a acoperit cu o prelată murdară, se teme că
nu e bine ascunsă. Parcă aude paşii uriaşului izbind pământul şi lăsând urme
adânci, dar de fapt e inima ei, care bate să-i iasă din piept. Căruţa porneşte,
iar ea se lasă legănată de huruitul roţilor pe străzile pietruite. Îşi imaginează
că nu va fi niciodată găsită, că acea căruţă se îndreaptă spre Valencia şi că
acolo deşartă încărcătura de portocale pe un vapor care o va duce departe,
spre o viaţă nouă într-o ţară exotică. Dar fantezia se spulberă în mii de
bucăţi, pentru că în povestea asta Clara nu apare.
Au trecut două zile de când mama lor a fost înmormântată şi de atunci
sora ei nu a făcut altceva decât să plângă. Rămâne în fundul peşterii, ca un
animal speriat. Aşa o lasă dimineaţa şi aşa o găseşte seara, când se întoarce
din incursiunile ei prin oraş. Trebuie s-o scoată pe Clara din hăul în care s-a
prăbuşit. Trebuie să-i ofere un viitor, o viaţă mai bună decât cea pe care o
duce acum.
Căruţa se opreşte, iar Lucia se hotărăşte să sară şi să continue drumul pe
jos. O ia pe strada Bola şi face la dreapta pe o alee îngustă. Pare o soluţie
bună ca să treacă neobservată, dar de fapt e o greşeală. E o fundătură, se
sfârşeşte într-un zid de care atârnă câteva bluze albe şi nişte chiloţi albaştri,
uscătorul de haine improvizat pe care cineva l-a pus acolo. Când dă să se
întoarcă pe urma propriilor paşi ca să iasă din nou în stradă, uriaşul îi
blochează calea. Nu are scăpare. Lucia dă înapoi, caută o fereastră prin care
să se strecoare, uşa vreunei turbării sau vreo gură de canal salvatoare. Nu
găseşte nimic.
— Unde sunt lucrurile pe care le-ai furat? Inelul…
Vocea joasă are o rezonanţă ciudată, de parcă ar veni dintr-un hău.
— Nu îl am. Lucia nu-şi poate linişti tremurul vocii.
Bărbatul scoate un cuţit din cizmă. Enorm. Lama străluceşte de parcă ar
fi spălat-o chiar în dimineaţa aceea.
— Spune-mi sau te omor.
Lucia ştie că nu o ameninţă în zadar. O s-o omoare pe aleea aia.
— Nu am nimic la mine, e acasă.
— Unde locuieşti?
Asta nu poate dezvălui. Nu-l va conduce pe uriaş la peştera în care se
ascunde Clara.
— În strada Peñuelas. La numărul 4.
E soluţia pe care a găsit-o, să-i dea o adresă reală, chiar dacă nu mai e de
actualitate. Strada Peñuelas, de fapt, nu mai există: bordeiele au fost
incendiate, iar ceea ce fusese o arteră importantă a cartierului este acum o
cicatrice uriaşă în pământ.
— Minţi.
Uriaşul avansează spre Lucia şi ea ştie că i-a sunat ceasul. Ultimul ei
gând se îndreaptă către Clara, e conştientă că sora ei nu va fi în stare să se
descurce singură. Lama cuţitului o orbeşte când trece pe lângă faţa ei,
închide ochii şi îşi înalţă gâtul pentru a-i uşura munca ucigaşului. Deschide
ochii când aude un geamăt înăbuşit. Uriaşul are o frânghie de cânepă în
jurul gâtului şi încearcă să se elibereze din strânsoarea care îl sufocă.
Frânghii de felul acesta străbat aleea dintr-o parte în alta, pentru zvântat
haine. Eloy a pus mâna pe una dintre ele şi o foloseşte drept ştreang.
— Fugi!
Ea nu recunoaşte vocea băiatului, pentru că şi el simte pericolul situaţiei
şi groaza adaugă obişnuitului său ton de puşlama arogantă o vibraţie nouă,
tânguită şi înfricoşată. Lucia găseşte un par în spatele unei cuşti ruginite, cu
gratii rupte şi pline de pene. Îl loveşte pe uriaş cu băţul exact când Eloy
începe să se afle în dificultate.
— Acum chiar trebuie să fugim! strigă borfaşul. Fugi cât poţi de repede!
O iau amândoi la goană, profitând de cele cinci secunde de care gigantul
are nevoie pentru a-şi reveni din agresiune şi stupoare. Eloy e mai rapid şi
Lucia îi pierde repede urma. Timp de 20 de minute aleargă din toate
puterile, fără să se uite în urmă şi se opreşte doar când este pe punctul de a
vomita, epuizată de efort. Deşi uriaşul nu se mai zăreşte, ea nu se simte în
siguranţă. Oare asta va fi viaţa ei? Să fugă, să fugă mereu de omul acela?
Ştie că sentinţa îi e scrisă: nu va fi de folos să-i dea înapoi inelul. Pe străzile
Madridului e un uriaş care nu se va opri până nu o va omorî. Singurul lucru
pe care îl poate face e să o ia pe sora ei şi să părăsească oraşul ăsta
nenorocit, dar nu poate porni în această aventură blestemată cu buzunarele
goale. Are nevoie de bani. Poate că, dacă va agonisi suficient, va câştiga şi
un viitor pentru Clara şi pentru ea.
Un viitor în care, într-o zi, să poată dormi iar liniştită.

O fată pistruiată, cu părul creţ, stă în pragul uşii casei de pe strada

Clavel, jucându-se cu o păpuşă din cârpe. O cheamă Juana, află Lucia după
ce se prezintă.
— Asta-i casa Leoaicei?
— La ora asta doarme, spune fata în timp ce îşi aşază păpuşa alături, de
parcă ar bea un ceai.
— E deja ora prânzului.
— Leoaica, mama mea şi celelalte fete lucrează noaptea. O să lucrezi cu
ele?
— Nu ştiu.
— Mie mi s-a spus că nu pot să lucrez înainte de 14 ani. Când voi
împlini vârsta, voi petrece şi eu noaptea cu ele şi cu clienţii…
— Câţi ani ai acum?
— Am făcut 11.
— La fel ca sora mea Clara. La ce oră se trezesc?
— Trebuie să mai aştepţi câteva ore. Dacă le trezeşti prea devreme, se
supără… Vrei să te joci? O cheamă Celeste.
Juana mişcă mâinile păpuşii de cârpă şi îşi preface vocea:
— Eşti o fată frumoasă, Lucia; îmi place părul tău roşu. Pot să-l ating?
— Bineînţeles că poţi, Celeste.
Juana mişcă păpuşa prin părul Luciei. Mâna ei de cârpă îi trece prin păr
până la umeri, apoi îi mângâie umerii, apoi în jos spre decolteu. Juana
continuă să vorbească pe tonul prefăcut al lui Celeste:
— Ca bărbaţii să vrea să fie cu tine, trebuie să arăţi mai mult, dragă, că
măicuţe văd în fiecare zi.
Păpuşa îşi afundă capul între sânii Luciei, în timp ce Juana râde. Lucia
îşi ascunde ruşinea; dacă vrea să lucreze în bordelul acela, frica nu o poate
trăda.
 9
Înainte de a ajunge la lazaretul mănăstirii Nuestra Señora de Valverde,
aproape de satul Fuencarral, Diego trebuie să se dea din drum, cum îi
ordonă soldaţii care escortează o căruţă cu opt bărbaţi infectaţi cu holeră,
depistaţi de patrulele de cartier care străbat în fiecare noapte Madridul. Unul
dintre bolnavi strigă dinăuntru:
— Ne duc să ne omoare!
Toată lumea se uită în altă parte, nimeni nu se va implica, nimeni nu-şi
va risca viaţa ca să-i ajute pe ciumaţi. Gărzile au datoria să se asigure că nu
au contact cu cetăţenii sănătoşi şi să-i ducă departe de zonele cele mai
populate. Se spune că aceştia intră în lazaret pentru a fi trataţi şi pentru a nu
infecta pe altcineva, dar toată lumea ştie că e greu să ieşi de acolo, aproape
nimeni nu reuşeşte. Poate că ceea ce spune omul e adevărat; poate că, în loc
să-i vindece, locul acela le grăbeşte moartea. Doctorii care lucrează în
lazaret sunt bine plătiţi, 40 de reali pe zi, dar sunt expuşi celui mai mare
pericol dintre toate: să fie infectaţi de bolnavi. În plus, din când în când,
Consiliul de Sănătate Publică decretează o carantină, iar ei trebuie să stea
ore, ba chiar zile întregi, închişi. De asta se teme cel mai mult Diego Ruiz:
că n-ar mai putea pleca după ce intră în mănăstire.
Bate la uşă şi, în timp ce aşteaptă să i se deschidă, este cât pe ce să
regrete, şi-ar dori să se întoarcă pe călcâie şi s-o ia pe drumul Franţei, să se
întoarcă la ziar, pe strada Jacometrezo, la lumea lui şi să uite de Bestie, de
Berta şi de Genaro. El ar trebui să scrie articolul despre jefuirea caselor
celor morţi pe care Morentín i-l ceruse la ultima întâlnire.
— Cine e în viaţă?
Un paznic deschide uşa. Gura şi nasul îi sunt acoperite de o batistă
murdară. Diego arată actele pe care Donoso Gual i le obţinuse chiar în acea
dimineaţă, cele ale medicului mort cu doar câteva zile în urmă. Paznicul le
verifică şi se duce să consulte ceva, Diego nu ştie ce, acolo unde pare a fi
ghereta paznicilor. Se întoarce după câteva minute.
— Puteţi intra. Poftim, ar fi bine să vă acoperiţi gura.
Îi întinde o cârpă albă, la fel ca aceea pe care el însuşi o are, şi îi arată
cum să şi-o ţină pe faţă ca să-i acopere gura şi nasul.
— Nu ştim dacă serveşte la ceva, dar unul dintre doctori spune că
previne contaminarea şi ne-a ordonat să le purtăm toţi. Dacă prind pe cineva
fără ea, îi reţin plata pe ziua respectivă.
— Funcţionează?
— N-aş zice, pentru că de aici ies morţi în fiecare zi: pacienţi, doctori,
asistente… Ce căutaţi?
— Un pacient. Îl cheamă Genaro şi locuia în Cerrillo del Rastro, nu ştiu
dacă mai trăieşte.
— Genaro ăsta trebuie să fie foarte important dacă aţi venit până aici, dar
mă tem că nu avem nicio listă. Va trebui să îl căutaţi singur.
Diego intră în lazaret. Chiar dacă a devenit o haltă plină de putreziciuni,
este încă o mănăstire ce păstrează câteva detalii impresionante: tavane
boltite, coloane cu capiteluri, vitralii, ferestre cu două arcade… Întâlneşte
personal sanitar, toţi cu mască pe faţă, pune întrebări unuia şi altuia până
când cineva îi dă o informaţie.
— Genaro? Unul care vindea găinaţ?
— El e. Mai trăieşte?
— Da, mai trăieşte, deşi nu cred că mai are mult. E în vechiul refectoriu.
Refectoriul este o încăpere mare şi sobră. Pe timpuri, trebuie să fi găzduit
mese lungi pentru călugării dominicani. Încă se mai poate vedea amvonul în
care unul dintre fraţi citea texte sacre, în timp ce restul luau prânzul sau
cina. Acum, spaţiul este ocupat de aproximativ 20 de paturi cu muribunzi.
Genaro ocupă un pat pe una dintre laturi, lângă o fereastră mare cu vedere
spre atriumul mănăstirii. Cel puţin are lumină şi aer curat.
— Genaro?
Chipul bărbatului arată cadaveric şi epuizat, dar e viu.
— Am găsit-o pe fiica dumitale, Berta.
— E bine?
A întrebat cu atâta speranţă, încât Diego se simte ruşinat, iar tot ce
plănuia să-i spună se destramă. Ce rost are să-i spui unui om aflat în pragul
morţii că fiica lui a fost făcută bucăţi? De ce să-i dea detaliile martiriului pe
care se presupune că l-a suferit în acele săptămâni de captivitate?
Curiozitatea, ambiţia de sorginte jurnalistică care l-a determinat să ia locul
unei alte identităţi ca să pătrundă în lazaret şi să vorbească cu tatăl Bertei s-
a transformat într-o afacere infectă pe care Diego abia o mai suportă.
— E în regulă.
Holera a torturat trupul lui Genaro în aşa fel încât pare un miracol că
inima sa încă mai pompează sânge, că trăsăturile lui încă mai reuşesc să
schiţeze un zâmbet firav la gândul micuţei sale Berta.
 — Slavă Domnului, credeam că a vânat-o Bestia.
Poveştile despre Bestie sunt la fel de necunoscute în oraş pe cât sunt de
populare în afara zidurilor, unde existenţa acesteia a devenit prima
îngrijorarea a unui tată căruia îi e dor de fiica sa. Diego se aşază lângă
Genaro, care îi prinde mâna; este atât de uşoară, încât jurnalistul abia dacă
simte mângâierea. Înmoaie o cârpă într-un vas şi udă fruntea bolnavului, în
timp ce acesta îşi aminteşte de harul fiicei sale de a cânta.
— Câteodată închid ochii şi simt că o pot auzi.
Berta se întâlnea cu chitarişti şi dansatorii din mahalale, îi povesteşte.
Uneori, petrecerile se prelungeau până târziu. Şi au căpătat o anumită faimă
chiar şi în oraş: cel puţin o dată, a venit lume din Madrid să îi caute pe
muzicanţi să-i ducă să cânte într-o casă ilustră. Au cântat până în zori. Pe
drumul de întoarcere, înainte de a ajunge în cartier, fata i-a spus că nu i-a
mai văzut pe tovarăşii ei şi că a rămas singură. Cineva, sau mai degrabă
ceva, o urmărea. S-a speriat şi nu s-a oprit din fugă până în Cerrillo, acasă.
— Ştiam că Bestia o urmărea. Animalul ăla îi luase urma. Nu am vrut să
mai meargă la petrecerile acelea cu muzică şi dans şi să se întoarcă după
lăsarea întunericului, dar… cine o putea opri? Berta trăieşte ca să cânte…
Până într-o zi, când nu s-a mai întors.
— Poţi să stai liniştit; s-a întors. A fost doar o copilărie. A petrecut
câteva zile cu muzicanţii ăia…
Genaro dă ochii peste cap, parcă lăsându-se purtat de un cântec de leagăn
liniştitor. Pare să nu mai simtă nevoia de a se agăţa de viaţă imaginându-şi
fiica în siguranţă.
— Ţi-a spus Berta cum arăta bestia care a urmărit-o în noaptea aceea?
— Abia dacă a putut să vadă ceva. Era întuneric şi se simţea îngrozită,
dar mi-a spus că avea pielea ca de şopârlă. Că paşii-i răsunau de parcă ar fi
cântărit peste o sută de kilograme.
Şopârle, urşi, cerbi sau mistreţi. Frica distorsionează realitatea şi pare
imposibil să scoţi din toate aceste descrieri vreun element real. Poate
dimensiunile; omul care se ascunde în pielea Bestiei trebuie să fie masiv,
dacă provoacă atâta panică doar cu simpla lui umbră.
— Fata mea ştie că sunt în lazaret?
— Ştie şi ar vrea să vină să te îmbrăţişeze.
— Nu o lăsaţi să vină, nu vreau să ia boala. Eu n-o să mai ies de aici, nu
voi mai putea să-i văd zâmbetul, aşa cum nu voi mai gusta niciodată vinul.
Genaro schiţează o grimasă care se vrea a fi un zâmbet.
 — Nimeni nu-şi dă seama de lucrurile care îi plac cu adevărat până nu le
pierde.
— Berta n-ar fi în siguranţă dacă ar veni la lazaret, dar pot să-ţi aduc o
butelcă de vin.
— Nici dumneavoastră n-ar trebui să staţi prea mult în cimitirul ăsta.
Ochii lui Genaro s-au înceţoşat de emoţie.
— Spuneţi-i fetiţei mele că o binecuvântez şi că îmi pare rău că nu mai
pot avea grijă de ea.
— Nu-ţi face griji, îi voi spune.
— Şi nu o lăsaţi să renunţe la cântat. Vocea ei e un har de la Dumnezeu.
Face ca lumea asta să merite.
Diego simte un nod în gât şi nu are putere decât să dea din cap către
Genaro. Se ridică şi iese din refectoriu, abătut. Ceea ce face nu mai e pentru
succesul său, ci pentru memoria Bertei. Pentru că în oraşul acesta bolnav
încă se mai poate spera la dreptate. A reuşit să obţină un indiciu: petrecerea
într-o casă elegantă, ţiganii care o însoţeau pe fată. Poate că Bestia a ales-o
pe Berta ca victimă acolo, chiar dacă nu a reuşit să o vâneze.
Încă mai caută o cale de ieşire din lazaret, când aude o voce feminină în
spatele său.
— Domnule Ruiz… Nu mi-am imaginat niciodată că te voi găsi aici.
Are gura acoperită, la fel ca el, dar ochii sunt de neuitat, Diego i-a văzut
cu puţin timp în urmă la Teatrul Fantasmagoria. Este Ana Castelar.
— Eu chiar că nu mă aşteptam să vă găsesc aici.
— Colaborez cu Organizaţia Filantropică. Vin de două ori pe săptămână.
Dar prezenţa unui jurnalist între zidurile astea e mai greu de justificat.
Ar vrea să reia jocul seducţiei început la teatru, dar durerea lui Genaro
este ca o umbră tulbure în inima lui. Nici măcar zâmbetul pe care îl simte pe
chipul Anei sub batista care îi acoperă gura nu poate şterge senzaţia aceea.
— Am venit în vizită, încearcă Diego să lămurească lucrurile.
— Nu sunt permise vizitele, cumva a trebuit să intraţi.
— E în regulă, văd că nu e uşor să vă păcălească omul. Am împrumutat
legitimaţia unui doctor ca să pot vorbi cu un bolnav.
— Sunteţi în stare să veniţi până aici pentru o ştire? Sper că sunteţi plătit
pentru riscul pe care vi-l asumaţi.
— De fapt, sunt doar un bun samaritean. Mi-ar plăcea să stau de vorbă
cu dumneata, poate altă dată vom avea ocazia, acum trebuie să plec.
— Tocmai au închis uşile lazaretului. Un bolnav a încercat să scape, iar
acest lucru nu poate fi permis, ar putea răspândi boala şi mai mult. Aici ştii
când intri, nu şi când ieşi.
Vocea Anei a căpătat o nuanţă pe care Diego până atunci nu o cunoscuse;
tristeţe sau poate că ar fi mai potrivit să o numim „înfrângere”. În spusele
„ştii când intri, nu şi când ieşi” fiecare cuvânt are o încărcătură solemnă,
onestă, cu un tremur care reflectă resemnarea în faţa morţii ce respiră între
zidurile lazaretului. Apoi, ca şi cum s-ar fi simţit descoperită, dezgolită într-
un fel, Ana a zâmbit din nou.
— Ţi-am stricat planurile? Credeam că nu-ţi displace compania mea. Sau
aşa am avut impresia seara trecută, în Fantasmagoria.
— Compania dumitale compensează orice incident.
— Mă bucur să aud asta. În plus, e nevoie de mâini pricepute.
— Nu sunt doctor, doar ştiţi.
— Bineînţeles că eşti, ai o legitimaţie care asta zice. Îmi vine rândul să
vizitez mai mulţi bolnavi. Iar dumneata vei fi doctorul meu. Sau ai prefera
să te denunţ că te-ai dat drept altcineva?
Diego o priveşte nehotărât, încercând să-şi dea seama dacă ameninţarea e
reală sau doar un pretext ca să-şi petreacă recluziunea alături de el. Nu i se
mai pare femeia frivolă pe care o întâlnise în Fantasmagoria: cine este
adevărata Ana Castelar? Cea care râdea împreună cu tânărul filfizon sau cea
pe care pare s-o fi întrezărit acum?
 10
Delfina, mama Juanei, e o femeie brunetă, plinuţă, cu un decolteu
neobişnuit pe străzile Madridului. Aspectul ei provocator contrastează cu
vocea şi felul ei blând de a se purta.
— Mi-a zis fata mea că vrei s-o vezi pe Leoaică. Eşti sigură de ce ai de
gând să faci?
— Am nevoie de bani pentru mine şi pentru sora mea.
Lucia ştie că trebuie să-şi ascundă ezitările. Delfina o priveşte, gândindu-
se dacă să-i spună mai mult sau nu, dar se hotărăşte să nu o facă. N-o va
sfătui pe tânăra aceasta să plece, e o meserie pe care şi-a asumat-o şi ea
pentru viitorul fiicei sale, Juana.
— E mai bine decât să fii servitoare şi să fii violată de stăpân, decât să fii
spălătoreasă şi să te alegi cu degerături, decât să fii cerşetoare şi toată lumea
să te dispreţuiască, sau să fii soţia cuiva care te bate şi te umple de copii.
Există vieţi mult mai rele. Deşi acum, cu holera, nu mai avem atât de mulţi
clienţi ca înainte… Aşteaptă până trimite Josefa după tine.
A lăsat-o în bucătărie, un loc mult mai curat şi mai bine înzestrat decât
oricare altul pe care Lucia îl văzuse vreodată. În casa ei din Peñuelas abia
dacă aveau un colţ unde puteau face focul ca să pună o oală deasupra. Aici
se găseşte ceea ce se cheamă o „maşină de gătit economică”, la care Lucia
se tot uită, fără să îndrăznească s-o atingă. E un dulap din fier, vopsit în
negru şi plin de sertare cu feronerie aurită; cel mai mare e cuptorul; în unul
se pune combustibilul – cărbune sau lemne – în altul cade cenuşa, care este
folosită mai apoi la prepararea săpunului. În partea superioară se află inelele
unde sunt agăţate oalele sau tigăile. Acum e oprită, deşi se presupune că
iarna rămâne pornită toată ziua şi serveşte la menţinerea apei calde şi la
transformarea bucătăriei în locul cel mai cald din casă.
Chiar şi aşa, ceea ce invidiază cel mai mult Lucia este un castron mare
cu ceapă, roşii, ardei, dovleac… Dacă ar fi avut toate astea ca s-o hrănească
pe sora ei, nu s-ar fi aflat acolo, aşteptând să poată vorbi cu Leoaica. Se
gândeşte să fure toată mâncarea, dar conştiinţa îi spune că ar fi o greşeală,
pentru că i-ar ajunge doar pentru câteva zile. Are sentimentul că, dacă
rămâne, va putea face rost de banii de care are nevoie ca să fugă din
Madrid.
Bucătăria este o cameră de trecere: femeile intră şi ies, unele o salută,
niciuna din cale-afară de curioasă, altele o ignoră. Un zgomot surd îşi face
simţită prezenţa, un toc-toc regulat, ca al unui bătrân, marchează cadenţa
paşilor făcuţi cu bastonul. Lucia îşi imaginează că Leoaica avansează cu
tocurile pe podeaua din scândură, mergând încet spre ea, poate fumând o
ţigară în portţigaret. Însă cel care intră este un schilod, căruia îi lipseşte
piciorul drept şi poartă nişte haine împuţite. Ciotul, deasupra genunchiului,
e lăsat la vedere sub cracul pantalonului suflecat. Ca să se deplaseze,
foloseşte nişte cârje care par incapabile să îi susţină greutatea. Îl cheamă
Mauricio şi, pentru încă o zi, a scăpat din azilul calicilor de pe strada San
Bernardino. Josefa îl lasă să doarmă acolo din când în când, în schimbul
unor lucrări prin casă, repară tot felul de stricăciuni. Mauricio are mâini
pricepute, poate singurul lucru bun la el.
— Ce faci aici?
— O aştept pe Leoaică.
— O să lucrezi pentru ea?
— Nu ştiu.
— Dacă lucrezi, vreau să fiu primul tău client.
Îi aruncă Luciei o privire lascivă, pe care ea o primeşte scârbită. Se
gândeşte să fugă, când se întoarce Delfina.
— Josefa te aşteaptă în salonul verde.

Salonul verde are pereţii căptuşiţi cu mătase în această culoare şi fotolii

tapiţate tot în verde, deşi într-o nuanţă diferită, cu picioare aurite. Se găseşte
acolo şi o masă mică, unde Josefa Leoaica tocmai a luat prânzul. A mai
rămas un castron, o bucată de pâine şi o farfurie cu unt.
— Cine eşti?
— Mă cheamă Lucia.
— Ce cauţi în casa mea?
Lucia se uită fix la ea, nehotărâtă. Josefa are în jur de 40 de ani, deşi se
ţine încă bine. Părul îl poartă strâns într-un fel de coc, negru, probabil
vopsit, faţa demachiată. Poartă doar un capot uşor şi se poate ghici că e
goală pe dedesubt.
— Câţi ani ai?
— Şaisprezece.
— Aiurea. Eşti virgină?
— Paisprezece ani. N-am fost niciodată cu un bărbat.
— Să vedem, dezbracă-te.
 Lucia îşi dă jos hainele, fusta şi o cămaşă, pe dedesubt poartă un fel de
jupon murdar.
— Complet?
— Da, complet.
Se simte jenată când madame o priveşte în detaliu şi o obligă să se
întoarcă. Trebuie să alunge din minte fantoma Cándidei, ce ar fi spus mama
ei dacă ar fi văzut ce face.
— Ai un corp frumos. Şi părul roşcat natural; nu sunt multe ca tine.
— Pot să mă îmbrac?
— Nu, acum o să te ducă să te îmbraci cu haine curate, astea sunt bune
de pus pe foc. Arăţi ca o cerşetoare. De ce vrei să lucrezi aici?
— Am nevoie de bani. Mama a murit, iar casa noastră a fost demolată.
Sora mea şi cu mine nu avem unde să ne ducem şi ea are doar 11 ani.
— Viaţa între pereţii ăştia nu e uşoară.
— Va fi mai bună decât cea pe care o duc acum. Îţi cer un singur lucru:
să nu-l laşi pe schilod să-mi facă nimic.
Josefa râde în timp ce scutură un clopoţel.
— Mauricio? Chiar dacă ar avea toţi banii pe care i-a câştigat în viaţa lui,
nu ar avea suficienţi pentru a plăti preţul pe care am de gând să-l cer pentru
virginitatea ta. Azi poţi să pleci, mâine te vreau aici, chiar la ora asta.
Cea care intră e Delfina.
— Delfina, dă-i nişte haine fetei ăsteia. Haine decente şi curate. Mâine
începe să lucreze cu noi. Şi dă-i câţiva reali, să mănânce, că e numai piele şi
os.
Josefa o ia pe Lucia de bărbie şi îi ridică capul. Îşi aţinteşte asupra ei
ochii săi negri, dintr-odată materni.
— Dacă nu te întorci, n-am să te caut. Încă poţi da înapoi, dar dacă
mâine intri pe uşa asta, nu vreau să aud că jeleşti. Nu suport lacrimile.
 11
Vizitarea pacienţilor durează trei ore şi îl obligă pe Diego să privească
direct în faţă o realitate pe care până atunci o evitase. Epidemia de holeră îi
loveşte pe cei mai neajutoraţi, pe cei care nu au un medic care să-i trateze,
nici bani pentru medicamente sau pur şi simplu haine curate şi ceva de
băgat în stomac. Obsesia privitoare la Bestie şi cea pentru publicarea de ştiri
care să-i confere prestigiu în dezbaterile de prin cafenele au trecut pe un
plan secund. Acum cruciada lui este alta: să le arate acestor oameni uitaţi că
cineva luptă pentru ei, cum face Ana Castelar, riscându-şi viaţa şi stând
alături de bolnavi. Ea face parte din rândurile celei mai distinse nobilimi,
este soţia unui ministru al reginei regente, ar putea să-şi petreacă după-
amiezile tolănită între perne pufoase, ronţăind biscuiţi englezeşti şi glumind
în compania vreunui personaj trivial precum Ambrose; totuşi, se află în
lazaret fără să aştepte altă răsplată decât zâmbetul unui muribund.
Adevărata Ana Castelar este cea care, în primul rând, are grijă de
bolnavii în fază terminală, de bătrânii fără nicio speranţă pe care îi ajută să
bea puţină apă şi le răcoreşte trupurile arse de febră cu o compresă, apoi îl
îndeamnă pe Diego să se ocupe de cei ce se află la limită; cei care atârnă de
un fir de viaţă, de o noapte de febră intensă pentru a trece în starea
ireversibilă. Ea cunoaşte bine protocoalele sanitare şi îi explică: aceşti
pacienţi trebuie să fie făcuţi să vomite prin ingerarea unei soluţii de oţet cu
apă foarte caldă.
Diego o însoţeşte în vizitarea bolnavilor în fază terminală; cu coafura
răvăşită, murdară de stropi de vomă, nu-şi pierde niciodată zâmbetul.
Mângâie fiecare bolnav cu vie afecţiune, după ce îi spală stomacul. Îi
întinde pe jos aşa cum o mamă şi-ar aşeza copilul febril şi le şterge buzele
cu o cârpă. Nu pregetă niciodată; spală lighenaşul pentru bărbierit într-un
hârdău şi apoi se ocupă de următorul bolnav. O umbră slabă de tristeţe îi
întunecă ochii între un pacient şi altul, acea înfrângere pe care Diego o
întrezărea mai devreme în cuvintele ei. Crede că nimeni n-o poate vedea,
dar Diego a observat cum s-a oprit o clipă, cum a respirat adânc, poate
pentru a-şi stăpâni lacrimile care-i înceţoşează ochii, înainte de a-şi relua
sarcina fără urmă de durere pe care acum ziaristul ştie că o ascunde. Cine e
în stare să însoţească spre moarte atâţia bărbaţi şi femei fără să cedeze pe
dinăuntru? Nimeni, dar foarte puţini sunt dispuşi să sufere atât de mult
pentru aceştia.
Pe măsură ce Diego lucrează ca asistent al Anei, începe să observe că
fascinaţia pe care o simte faţă de ea nu este aceeaşi pe care a simţit-o în
Fantasmagoria, nici atracţia pe care i-au provocat-o alte femei. Aventurile
sale romantice au fost marcate de obsesie, de zbaterea de a obţine un trofeu,
asemeni cuiva care are o bijuterie valoroasă. Aceeaşi dorinţă care l-a împins
la teatru să vorbească cu Ana, frumuseţea puternică ce l-a atras ca un
magnet. Sentimente care nu au nimic de-a face cu ceea ce începe să-i
pârjolească sufletul când străbate pavilionul destinat copiilor alături de
această Ana, lipsită de orice superficialitate. Încearcă să nu se gândească
prea mult la asta sau să numească în vreun fel acest nou mod de a o privi,
nu e pregătit să o facă, deşi nu poate nega certitudinea că ceva se schimbă în
el. Ana se aşază lângă un băiat blond, îl cheamă Timoteo şi pare să fie
preferatul ei.
— E foarte bolnav, trebuie să-l facem să sângereze.
— Cum?
Diego nu-şi ascunde frica.
— Trebuie să-i tăiem artera temporală, să-l facem să piardă sânge. Ai
mână bună?
— Dar e doar un copil.
— Un copil care nu va supravieţui dacă nu o facem. Mă duc să aduc
dezinfectant din dulapul cu medicamente.
Se îndepărtează cu pas hotărât, în timp ce Diego priveşte faţa transpirată
a lui Timoteo, buzele uscate, ochii palizi, care deodată se înfig într-ai lui ca
şi cum ar implora ajutor. Ana se întoarce cu un recipient aproape gol.
— Ia briciul.
Diego se aştepta la o unealtă de precizie, un scalpel sau ceva de genul
acesta, dar va trebui să se mulţumească cu un briceag.
Îi tremură în mână când Ana i-l dă.
— Aşteaptă, spune ea.
Ana ia sfeşnicul, cu lumânarea aproape topită, iar el înţelege şi încălzeşte
lama în flacără. Ea îi arată o arteră de la gât, sub urechea stângă. Diego
apropie lama de pielea băiatului. E pe cale de a-l azvârli pe jos şi de a fugi
din lazaret, când simte mâna Anei pe a lui. Apoi îi întâlneşte privirea şi
înţelege că ea are încredere în el. Că este sigură că o poate face. Nu este
nevoie de cuvinte, pupilele negre ale femeii sunt de ajuns pentru a-i insufla
un curaj pe care el credea că nu-l are. Diego face o mică incizie. Imediat
sângele curge într-un firicel curat şi apoi brusc ţâşneşte, de parcă l-ar duce
curentul pe deasupra unor stânci.
— Încă puţin, cere ea.
Diego lărgeşte tăietura. Timoteo tresare de durere. Ea îi susţine capul cu
ambele mâini. Lasă sângele să curgă timp de un minut, care lui Diego i se
pare o eternitate. Apoi aplică dezinfectantul pe rană şi presează incizia cu
un prosop.
— Vezi dacă are puls.
Diego verifică pulsul de la încheietura băiatului.
— Rapid. Ca al meu.
Ana continuă să comprime cu prosopul pentru a opri sângerarea.
— Şi ca al meu.
Ceva mai târziu, ies să respire aer curat în claustrul mănăstirii,
sprijinindu-se fiecare de câte o coloană renascentistă.
Anei i s-a desfăcut cocul şi mai multe şuviţe îi acoperă faţa.
— Stropi de sânge.
Diego arată spre obrazul ei, aproape de colţul buzei.
Ana îşi duce degetele la picăturile de sânge care îi pătează pielea. Le
şterge şi zâmbeşte.
— Te asigur că, de obicei, sunt mai elegantă.
— Iar eu de obicei sunt mai puţin încrâncenat.
— Nu te păcălesc: dumneata nu ai niciun viitor ca medic.
Anei îi scapă un râs cristalin.
— Îmi permiţi să demonstrez că pot fi mai priceput în alte domenii?
Doamna Castelar îşi îndepărtează o şuviţă de păr de pe faţă şi se uită la
chipul lui Diego. Oboseala îi prieşte, spaima îi limpezeşte ochii şi, în
penumbră, expresia lui pare să se înmoaie, ca scufundată în apă. Apoi,
masca vioiciunii revine, grăbindu-se să acopere cele mai intime părţi ale
personalităţii sale, acelea pe care Diego începe să creadă că îi este ruşine să
le arate.
— Ce zici de săptămâna viitoare, vineri seara la mine acasă?
— Unde anume?
— Nu mă îndoiesc că dumneata vei şti cum să ajungi acolo fără să-ţi
spun eu.
Ana se îndepărtează câţiva paşi prin claustru, când deodată se opreşte şi
se întoarce spre Diego.
— Poate că nu eşti doctor, dar ai stat cu aceşti oameni care nu mai au
nimic. Şi de asta au cea mai mare nevoie. De cineva care să le fie alături.
Sunt puţini cei dispuşi să-i însoţească în suferinţă.
Diego simte sinceritatea cuvintelor ei ca pe o invitaţie mai importantă
decât cea de a o vizita acasă; îi deschide calea pentru a o cunoaşte pe
adevărata Ana. Apoi, ea se pierde printre coloanele claustrului. Soarele
tocmai a asfinţit şi, în sfârşit, porţile lazaretului se redeschid. În timp ce
Diego se întoarce acasă, amintindu-şi absent tot ce a trăit, o certitudine pune
stăpânire pe fiinţa sa: Ana are darul ciudat de a-l transforma într-un om mai
bun.
 12
Când Lucia traversează din nou Peñuelas pentru a se întoarce acasă, e
deja noapte. Întotdeauna cartierul ei a fost un loc în care a ştiut să se
descurce, dar astăzi, poate şi pentru că poartă alte haine, cele pe care i le-a
dat Delfina în bordel, i se pare că s-a schimbat, că totul este mai sordid
decât de obicei. I-a dat sarcină Clarei să cumpere nişte măruntaie de miel
pentru masa de seară, dar nu ştie dacă a făcut ce i-a spus sau dacă se vor
culca din nou cu stomacul gol.
Lasă în urmă zidul care protejează depozitul de cherestea al fabricii de
paturi, unde se află câteva cocioabe şubrede, care nu se ştie cum au scăpat
de târnăcop. Dincolo se află curtea Cocoşatului, plină de cocini de porci ce
trăiesc printre munţii de gunoaie. În cele din urmă, ajunge în zona râpei,
unde e Casa unchiului Rilo, un loc mizerabil chiar şi după regulile
mahalalei. Acolo, înghesuiţi, trăiesc ca vai de capul lor aproximativ trei sute
de oameni într-o singură încăpere. Cándida, mama lor, le-a avertizat mereu
în legătură cu locul respectiv şi a insistat să fie foarte atente dacă erau
obligate să treacă prin apropiere. Atunci a început să bănuiască că ceva nu
era în regulă: o femeie se uită în altă parte când o vede; unii băieţi, în
schimb, o privesc cu obrăznicie. Dintr-odată, aerul s-a învârtoşat, îi e greu
să respire.
Se apropie deja de peşteră când vede, sub un copac, unul dintre vasele
soioase pe care le folosesc ca să mănânce. Îl ridică şi începe să urce panta.
— Clara! Clara!
Imediat ce intră, se împiedică de oală, care se rostogoleşte pe jos. Vede
păturile strânse grămadă; tacâmurile vechi şi aproape inutile, încă mai
strălucesc slab în întuneric. Nici urmă de sora ei.
— Clara!
Aude un geamăt slab în fundul peşterii şi aleargă înspre locul de unde
vine zgomotul, orbeşte, pentru că abia dacă pătrunde ceva din lumina lunii.
— Am fost să cumpăr măruntaiele, jur că m-am dus, îi spune Clara în
lacrimi.
— Nu te gândi acum la viscerele alea, spune-mi ce s-a întâmplat.
Trebuie să aştepte ca fetiţa să se liniştească puţin, să o îmbrăţişeze ca
respiraţia întretăiată să-i permită să vorbească. Clara nu e ca ea; vina, într-o
mare măsură, aparţine mamei lor, care se temea de cât de violentă poate fi
lumea cu fiicele ei. Poveştile pe care le spunea, despre crime pentru o
bucăţică de pâine, despre violarea femeilor care umblă singure, au făcut-o
pe Clara să fie un copil sperios, mereu dependent de protecţia Cándidei, iar
acum că nu mai era, depindea de Lucia.
— Au venit după talisman. M-ai păcălit, nu te protejează de nimic!
În ciuda supărării Clarei, Lucia începe treptat să înţeleagă ce s-a
întâmplat. Sora ei s-a dus să cumpere măruntaiele de miel, aşa cum i-a spus.
Vânzătorul ambulant vinde de obicei prin zona fabricii de făină, dar i s-a
spus Clarei că a plecat la Casa unchiului Rilo.
— N-ar fi trebuit să te duci acolo. Purtai inelul?
— Da. Mi-a fost teamă, mi-ai spus că e ca un scut.
Lucia îşi trage sufletul. Ar vrea să-şi legene cu duioşie sora, să-i spună o
altă poveste care să păstreze puterea inelului, chiar dacă uneori puterea
acestuia nu funcţionează. Dar vrea să afle toate detaliile.
— Ce s-a mai întâmplat?
— Mi l-au văzut şi cineva m-a urmărit.
— Ştii cine?
— Nu, oameni din cartier.
Când Clara s-a întors în peşteră, au apărut mai mulţi bărbaţi.
— M-au bătut, m-au lovit cu picioarele, m-au tras de păr. Mi-au zis să le
dau inelul, în timp ce ei căutau peste tot. Au luat haina mamei şi păturile.
— Şi l-ai dat? Clara, te rog, e important: le-ai dat inelul?
— Nu, când i-am auzit sosind, mi l-am scos. E acolo.
Inelul este îngropat în cenuşa focului pe care Lucia l-a aprins cu o zi
înainte ca să coacă nişte cartofi.
— Şi-a pierdut puterea?
— Nu-ţi dai seama că eşti bine? Dacă nu ar fi fost acesta, cine ştie ce ţi-
ar fi făcut oamenii ăia!
Lucia pune inelul pe degetul arătător al Clarei. Sora ei o mângâie, ca şi
cum întreaga sa viaţă ar depinde de ea. Abia dacă o lasă pe Lucia să o spele
pe faţă şi mica rană care i-au făcut-o pe frunte, chiar sub linia părului.
Nu mai pot rămâne acolo: cu siguranţă derbedeii ăia se vor întoarce după
inel, iar Lucia nu poate să rămână ca să o protejeze. O obligă pe sora ei să
adune puţinele lucruri pe care le au şi amândouă pornesc pe jos, în miezul
unei bezne compacte, spre Madrid. Se duc să se ascundă în locul pe care
Eloy i l-a arătat în timp ce se plimbau, o veche fabrică de chibrituri sigilată
din cauza holerei. E un loc de care nimeni nu s-ar apropia, dar… Lucia
crede că dacă nu s-au infectat când le-a murit mama, nu vor mai lua
niciodată boala.
Ea însăşi a intrat şi ieşit din Madrid de atâtea ori prin canalul de sub
Gard, încât acum singura dificultate e să o convingă pe Clara să o urmeze.
 13
Fetele nu-i ştiu numele, dar îi spun Bestia, aşa cum se întâmplă în
cartierele de dincolo de Gard, unde se comit faptele. Fernanda, o brunetă cu
părul lung până la brâu care nu mai este cu ele, auzise vorbindu-se despre
acest animal în satul în care locuia, deşi la acea vreme nimeni nu ştia ce s-a
întâmplat cu fetele ce dispăreau. „Bestia vă târăşte în bârlogul său”,
„Poartă-te frumos sau Bestia îţi va sfâşia carnea cu dinţii săi de mistreţ”, i s-
a spus chiar Fernandei, ca şi cum ar fi fost o creatură imposibilă, care
pândeşte în noapte.
În afară de faptul că nu e vorba de niciun animal, prea puţine se ştiu
despre el: că se îmbracă întotdeauna în negru; că e un uriaş de peste doi
metri; că are faţa arsă şi că pielea rozalie îi străluceşte şi bate în roşu sub
lumina felinarelor care atârnă pe ziduri; că în fiecare seară se dezbracă şi se
biciuieşte până cade epuizat într-o baltă formată de propriul sânge. Apoi o
scoate pe una dintre fete din celulă şi o obligă să-i oblojească rănile. Nu le
mai e teamă de viol sau de bătaie, aşa cum le era la început; s-au obişnuit cu
ritualul.
Alege o fată fără niciun criteriu precis, arată spre ligheanul cu apă şi
săpun şi spre burete, iar aceasta ştie ce are de făcut. Nu o atinge, nici măcar
nu-i vorbeşte, deşi uneori lasă să iasă un mârâit dacă timiditatea fetei
îngreunează ritmul oblojirii. Îi cere doar să-i calmeze durerile spatelui
sfâşiat. Celelalte fete privesc scena, hipnotizate de penumbra temniţei şi de
şiroitul apei din burete în lighean. E o clipă de pace şi blândeţe în care nu au
de ce să se teamă, un moment straniu care nu înşală pe niciuna. Toate ştiu
de ce e în stare Bestia.
Cristina a încercat să fugă atunci când Bestia părea că a aţipit, după ce i-
a spălat cicatricile. Bărbatul – Bestia – a ajuns-o din urmă pe treptele de
piatră care duceau la ieşirea din temniţă. Cu forţa, înşfăcând-o de păr, a
aşezat gura deschisă a Cristinei pe marginea uneia dintre trepte. N-a fost
vreun discurs sau avertisment pentru celelalte. Doar o lovitură seacă în cap
şi pocnetul fălcii fetei crăpând de piatră. Sângele ei s-a scurs într-un şuvoi
subţire până ce s-a unit cu cel pe care Bestia îl lăsase în urma biciuirii. S-a
îmbrăcat şi a dispărut, trăgând după el sus pe scări trupul Cristinei. În
dimineaţa următoare, celula ei era din nou ocupată. Fetiţa, tremurând ca
toate celelalte când ajunseră acolo, a spus că o cheamă Berta.
 Din când în când, Bestia o scoate din celulă pe una dintre ele, o duce şi
nu o mai văd niciodată. Unele cred că le eliberează şi că se pot întoarce
acasă; altele susţin contrariul, că le omoară, aşa cum au văzut că a făcut cu
Cristina. Ultima aleasă a fost Berta. Tuturor le este dor de ea pentru că, în
luna petrecută acolo, Berta le-a făcut mai suportabilă detenţia cu cântecele
sale, niciodată triste. Uitau pentru câteva minute de realitatea în care trăiau,
de celule acelea, ba chiar uneori se simţeau încurajate să bată din palme în
ritmul muzicii. Celula ei este una dintre cele două care acum sunt goale, în
curând alte fete vor veni să le ocupe.
Toate cred că au făcut o greşeală, că au luat-o într-o seară pe unde nu
trebuia, singure, fără să fie însoţite de nimeni din familie. Trăiau în cele mai
mizerabile locuri din Madrid, în Injurias, în Peñuelas, în Ventas del Espíritu
Santo, lângă pârâul Abroñigal… Două dintre ele chiar se cunoşteau înainte
de a ajunge acolo, chiar dacă au sosit la date diferite.
Ele nu ştiu unde se află, ştiu doar că există opt celule. Formează un
octogon, astfel încât toate pot vedea centrul, unde Bestia se biciuieşte. Deşi
faţă în faţă, nu se pot vedea decât cu dificultate; Bestia aprinde lămpile doar
când coboară. Trăiesc în penumbră şi încetul cu încetul s-au obişnuit cu
lipsa luminii.
Îşi petrec ziua singure, omorându-şi timpul între coşmaruri intermitente,
bocete, jocuri de copii şi izbucniri de disperare, care au făcut ca mai mult de
una dintre ele să încerce să deschidă gratiile până la punctul de a-şi răni
mâinile. Bestia le vizitează în fiecare după-amiază, le aduce mâncare şi apă,
le ia oliţele pline şi le dă altele, nu întotdeauna curate. Apoi, în timp ce ele
mănâncă, se dezbracă şi îşi scoate biciul, pe care îl pune exact în faţa
genunchilor săi. Niciodată nu îl ridică înainte de a-şi oferi plăcere. Fetele
privesc în tăcere cum îşi freacă furios membrul până ce ejaculează. Niciuna
nu mai văzuse vreodată un bărbat făcând aşa ceva. Imediat după aceea, se
roagă în latină de parcă le-ar înjura şi apucă biciul. Se flagelează şi, epuizat,
se prăbuşeşte la pământ. Abia apoi alege pe una dintre ele ca să-i spele
rănile. Acelaşi ritual, seară de seară.
După ce Bestia pleacă, fetele îşi reiau conversaţiile. Cea care e de cel
mai mult timp acolo, Fátima, se întreabă de ce nu o alege niciodată, de ce
defilează fete şi iar fete într-o continuă ştafetă, iar ea rămâne în celulă,
văzându-le cum vin şi pleacă. La început a crezut că era norocoasă, acum
începe să creadă că această lungă aşteptare e un soi de condamnare.
Ar vrea ca Bestia să o observe, să o aleagă, să o scoată în stradă şi să
vadă din nou soarele, să fugă, să-şi reîntâlnească familia, libertatea. Dar
dorinţa este umbrită de teamă: ce se va fi ales de Berta? Oare o fi alături de
familia ei sau o fi moartă asemenea Cristinei? Treptele de piatră urcă într-o
spirală care se pierde în întuneric. Niciuna nu ştie ce se întâmplă odată ce
Bestia le duce afară. Şi nici ceea ce au cele de sunt alese. La asta se
gândeşte Fátima tot timpul. La ce o face diferită de celelalte. De ce e ea
mereu fata exclusă.
 14
— Ai mai fost vreodată aici?
Donoso se uită în jur.
— Niciodată, o ştiam doar după nume.
— Slavă Domnului că am venit cu tine, nici nu ştii în ce te bagi.
Casa de oaspeţi Santa Casilda, în apropiere de Puerta de Toledo, este
unul dintre locurile rău famate ale Madridului, dar lui Diego nu pare să-i
pese. E un şir de cocioabe unite printr-o curte în care se înghesuie, în
anumite perioade ale anului, aproximativ cinci sute de oameni; cetăţeni care
nu ştiu nimic despre problemele cu carliştii, schimbările de guvern, despre
faptul că alegerile din 30 iunie tocmai aduseseră la putere Partidul Moderat
al lui Martinez de la Rosa. Trăiesc fără să ţină cont de ceasul care
marchează zilele celor care pot să se preocupe de orice altceva în afară de
mâncare. În Santa Casilda, lucrătorii sezonieri care vin din nord pentru
munci agricole în centru, dar şi o bună parte din cerşetorii din capitală,
calici, profitori care trăiesc pe banii altora. Şi ţiganii cu care Berta s-a dus la
o petrecere în ultima noapte trăită în libertate. Lui Diego i s-a spus că toţi
sunt membri aceluiaşi clan, numit Căprarii.
Toată lumea îi priveşte cu un amestec de suspiciune şi ostilitate, în timp
ce se plimbă prin încăperile sordide ale casei de oaspeţi. Unii se pot întreba
ce i-a adus acolo, câţi bani le zornăie prin buzunare şi dacă nu ar fi o reuşită
lovitură să-i omoare şi să le fure tot ce au asupra lor. Donoso se uită la
vecinii care, ca nişte necrofagi, îi înconjoară, păstrând totuşi distanţa. Vrea
să creadă că, deşi nu este înarmat, uniforma impune respect. De asemenea,
este convins că ochiul pe care l-a pierdut în duelul cu amantul soţiei sale
naşte în oricine o teamă superstiţioasă. Aşa cum spune mereu, nimeni nu
vrea să fie privit de un chior.
Un bărbat îşi ia cele din urmă inima în dinţi şi se apropie de ei.
— Ce vă aduce prin părţile astea?
— Îi căutăm pe Căprari.
Porecla cunoscută îl face pe bărbat să se liniştească şi să-i trateze dintr-
odată cu amabilitate.
— Casa văruită.
Casa văruită se află la câţiva metri de celelalte. Atrage atenţia pentru că
nu este la fel de sărăcăcioasă, ba chiar pare plăcută privirii şi îngrijită,
asemeni caselor din satele andaluze. Nu e doar albă, are şi ghivece cu
muşcate la ferestre.
— Bogătaşii cartierului, zice Diego.
În faţa uşii, nişte copii de trei-patru ani se joacă. Sunt cinci, dintre care
doi sunt în pielea goală.
Donoso se uită la ei cu ochiul lui sănătos.
— Bogaţii îşi îmbracă copiii.
O femeie foarte bătrână iese din casă cu o găleată de apă, ca să ude
plantele.
— Îi căutăm pe Căprari, spune jurnalistul, mi s-a spus că locuiesc în casa
asta.
— Toţi suntem Căprari aici. Spuneţi-mi ce vreţi, iar eu am să vă spun pe
cine să căutaţi.
— Pe unii care au fost angajaţi acum o lună ca să cânte la o petrecere.
Au luat o fată pe nume Berta.
— Aia pe care a omorât-o Bestia? Nepotul meu Baltasar o cunoştea;
zicea că avea glas ca de ţigancă.
Femeia intră în casă fără să-i invite să o însoţească, fără să le spună clar
ce are de gând să facă. Ei se încăpăţânează să aştepte, în cazul în care
bătrâna e dintre aceia care îşi ascund amabilitatea sub un strat de
mofluzenie. Zece minute mai târziu, iese Baltasar, un ţigan în jur de 20 de
ani, înalt, slab şi cu o bucată de ureche lipsă. În ciuda acestui fapt, e un
bărbat atrăgător, cu siguranţă foarte căutat la petreceri şi la unele şantane.
— Cine mă caută?
— Numele meu este Diego Ruiz. Sunt jurnalist, lucrez pentru Ecoul
Comerţului.
— Şi amicul tău, poliţistul?
— Eu sunt nimeni, ca şi cum n-aş exista, el vrea să vorbească cu tine.
Baltasar le spune că Berta a început să meargă la petrecerile de flamenco
pe care le uneori le organizează. Şi-a făcut curaj să cânte şi toată lumea a
fost surprinsă că o „albă” o poate face atât de bine. Era frumoasă şi
dezinvoltă, aşa că i-a însoţit de mai multe ori.
— Ştia cum să-i încurajeze pe domnişori să dea bacşişuri grase. Mă cac
pe morţii cui a omorât-o.
— Se zice că a fost Bestia.
— Atunci, mă cac pe morţii Bestiei. Se vorbeşte că i-a smuls capul ca
lupul unei oi.
 — Animalele nu fac rău în felul acesta. Animalele ucid de foame, nu de
plăcere. Şi asta au făcut cu biata Berta şi cu celelalte fete.
Diego s-a săturat ca ucigaşul să tot fie identificat cu un animal şi
răspunde excesiv de sec. Nu este cel mai bun ton dacă vrea să îi câştige
încrederea lui Baltasar.
— Scuzaţi-mă; este o imagine care doare numai când îmi amintesc. Am
reuşit să-l întâlnesc pe tatăl fetei, pe Genaro. Fiica lui i-a spus că cineva a
urmărit-o în noaptea unei petreceri la Madrid, într-o casă de fiţe.
— Întotdeauna o însoţeam la Cerrillo del Rastro şi o lăsam cu oamenii ei,
ca să nu umble singură noaptea. După acea petrecere, nu ştiu ce s-a
întâmplat, s-a rătăcit şi… Ne-am îngrijorat, dar a doua zi dimineaţa era cu
tatăl ei în El Cerrillo. Şi mie mi-a povestit că s-a speriat şi a crezut că ceva e
pe urmele ei.
— E posibil ca Bestia să o fi ales în acea noapte. Unde a fost petrecerea?
— Pe strada Turco, dar după petrecere am fost invitaţi să continuăm să
cântăm într-o casă de pe San Jerónimo, lângă o vinărie. Îmi amintesc pentru
că am cumpărat câteva carafe înainte de a urca la etaj. Nu era genul de casă
unde mergem de obicei: era plină de cărţi şi în ea locuiau doi bărbaţi, unul
tânăr şi altul bătrân, arătau ca nişte popi, dar plăteau cât le ceream. Nu cred
că îi amuza muzica, dădeau mai degrabă impresia că voiau doar să ne ţină
acolo o vreme.
— În afară de cei doi bărbaţi, mai era cineva în casă?
Deodată, atitudinea cooperantă a lui Baltasar dispare; ţiganul se uită la
Donoso şi la Diego, ca şi cum ar fi descoperit adevăratul pretext al vizitei
lor.
— Vreţi să daţi vina pe ţigani pentru ce i s-a întâmplat lu’ Berta? D-asta
aţi venit un jurnalist şi un poliţist aici, în curul lumii?
— Departe de mine gândul ăsta.
Diego încearcă să-l facă pe Baltasar să nu renunţe să vorbească. Simte că
acesta încă îi poate oferi informaţii valoroase, dar bărbatul nu mai este
dispus să coopereze şi se îndepărtează în timp ce rosteşte:
— Ce mi-e dat să aud? Am auzit deja că noi, ţiganii, suntem ăia care
otrăvesc apa cu holeră. De ce, imediat ce apare un popă, se presupune că e
şi sfânt? Sunt cei mai mari ticăloşi din tot oraşul ăsta. Ei sunt vinovaţi
pentru boală şi nu m-ar mira dacă tot ei ar fi şi în spatele morţii Bertei.
Este un zvon care circulă de câteva zile: preoţii şi călugării, susţinători ai
lui Carlos María Isidro de Borbón şi duşmani ai Isabelei a II-a şi a regentei
María Cristina, care se confruntă de un an în ceea ce ei numesc războiului
carlist, sunt hotărâţi să submineze rezistenţa madrilenă şi au decis să o facă
otrăvind apa potabilă a oraşului, ca să îmbolnăvească populaţia de holeră.
Un zvon absurd, care nu se poate instala decât în societăţile needucate. În
zadar încerci să le explici oamenilor, să le spui de o mie de ori că holera
vine din alte ţări şi că a ucis oameni din întreaga lume cu ani înainte de a
ajunge în oraş. Madrilenii sunt dispuşi să creadă toate ştirile anticlericale,
poate ca urmare a unei repulsii care s-a închegat treptat, de-a lungul mai
multor secole.
Diego îl târăşte pe Donoso pe strada San Jerónimo ca să dea cu nasul
prin casa preoţilor. Vrea să vorbească cu ei, să-i întrebe despre ceva ce i se
pare straniu. E un bărbat tolerant şi modern, dar o petrecere cu lăutari nu se
potriveşte cu o casă sfântă. La uşa unei clădiri se află o trăsură, birjarul
moţăie pe capră. Diego fluieră, iar bărbatul se trezeşte brusc.
— Asta-i casa preoţilor?
— Pe strada asta stau numai popi, răspunde el indolent.
Donoso traversează strada până în dreptul vinăriei pe care ţiganul i-a
indicat-o. Proprietarul îi spune că sunt mulţi oameni ai bisericii care
cumpără vin de la el, că nu se poate gândi la un loc mai bun pentru afacerea
sa decât o stradă plină de mănăstiri.
— Cei doi preoţi, unul tânăr şi altul bătrân, îmi par cunoscuţi. Au fost
printre puţinii care nu au cheltuit bani cumpărând de la mine. Cred că
locuiau în clădirea aceea. Proprietarul stă la parter, întrebaţi-l.
Când bat cu ciocănelul în uşa de la parter, se aude o voce care strigă:
— Imediaaaat!
Uşa e deschisă de un bărbat încovoiat, chel, cu doar câteva fire de păr la
tâmple. Îi scrutează printr-o pereche de ochelari care fac echilibristică pe
nasul lui. Deşi este un cartier plin de oameni ai bisericii, proprietarul e un
mirean.
— Nu locuiesc aici, locuiau aici, spune el, ridicând degetul arătător al
mâinii drepte. Amândoi au murit în urmă cu câteva săptămâni, atât cel
bătrân, cât şi tânărul. Holera ucide pe toată lumea şi nu face nicio distincţie.
Nici măcar pe părintele Ignacio García nu l-a cruţat.
Numele îi atrage atenţia lui Diego.
— Ignacio García, botanistul?
— Şi teolog. În fiecare zi primea câte un catalog cu plante, scris chiar şi
în latină. Un adevărat erudit. Dar în ultima vreme avea obiceiuri ciudate. Au
organizat o petrecere cu taraf şi lăutari. Dacă existau pe lume doi oameni
despre care n-aş fi zis niciodată că vor face atâta tam-tam, aceştia erau Don
Ignacio şi tovarăşul său, părintele Adolfo. Poate că holera le ia minţile
oamenilor.
Diego încearcă să pună piesele laolaltă, dar îi e greu. Apartamentul în
care a cântat taraful de ţigani aparţinea lui Ignacio García, teologul
specializat în botanică menţionat de Morentín, şi a fost jefuit după moartea
ocupanţilor săi. Dar nu pricepe cum moartea preotului şi a asistentului său,
părintele Adolfo, ar putea avea legătură cu povestea Bertei.
— Vă deranjează dacă aruncăm o privire prin casă?
Diego nu-şi ascunde surprinderea faţă de iniţiativa lui Donoso. Bazându-
se pe uniforma de poliţist, proprietarul nu obiectează în niciun fel şi îi
înmânează cheile apartamentului părintelui Ignacio. Aşa cum le
mărturiseşte, aşteaptă să treacă ceva timp ca băieţii de la administraţie să
îndrăznească să intre fără teamă de contagiune, ca să o golească şi să o
închirieze din nou.
— Credeam că eşti doar însoţitor la plimbare, glumeşte Diego în timp ce
Donoso bagă cheia în încuietoare.
— Să nu crezi că o fac pentru că această investigaţie ar avea vreun sens.
Cu cât terminăm mai curând, cu atât mai repede ne putem întinde oasele
într-o cârciumă pe undeva. Va trebui să dai câteva rânduri pentru serviciile
aduse.
Apartamentul este plin de cărţi, majoritatea religioase sau de botanică
medievală. Pe o consolă se află un mic ierbar. E un apartament cu două
dormitoare: în încăperea cea mai apropiată de sufragerie locuia tânărul
preot, părintele Adolfo; în cel de-al doilea dormitor, mai mare, părintele
Ignacio. Dezordinea produsă de jefuitori – o perie aruncată pe jos, un scaun
răsturnat, sertare deschise – este încă evidentă.
— Ce ar fi putut să ia? Era un hoţ mărunt sau cineva care căuta ceva
anume?
Donoso ridică un volum vechi de botanică legat în piele.
— Presupun că aceste cărţi trebuie să aibă o anume valoare, dacă ştii
cum să găseşti un cumpărător.
— O fi fost vreun pungaş incult. Biblioteca asta nu e ieftină. Poate că
jaful a fost o simplă coincidenţă. Cad pradă jafului o groază de apartamente
ale celor ce mor de holeră.
Donoso şi Diego se uită peste tot fără să găsească nimic, e greu să caute
fără să ştie ce anume, până când poliţistul observă o sticluţă cu o substanţă
roşie înăuntru.
— Ce e asta, un fel de îngrăşământ pentru plante?
Diego deschide recipientul şi-şi înmoaie degetul. Când îl duce la nas,
simte un miros de fier.
— Miroase a sânge coagulat.
— Eşti sigur?
Donoso ia sticluţa ca să miroasă şi să confirme ce spune prietenul său.
— De la ce animal o fi? De ce ar avea un preot o fiolă cu sânge?
Diego rămâne tăcut, rumegând o posibilitate: dacă ar exista vreo dovadă
ştiinţifică care să-i permită să determine originea sângelui? Pune sticluţa în
buzunar şi se gândeşte că ar trebui să-l viziteze pe tânărul doctor Albán şi
să-l întrebe despre asta, dar imediat respinge ideea. Cel mai probabil, vede
indicii acolo unde nu există: teologul Ignacio García era expert în botanică.
S-ar putea ca ceea ce este în acea sticluţă să nu fie sânge, ci vreo soluţie
pentru tratarea plantelor, poate că un expert în grădinărit ar putea confirma.
Deşi îl doare să recunoască, are sentimentul că a ajuns într-un punct mort.
Poate că ar trebui să îşi reorienteze cercetările şi să meargă pe pista insignei
pe care au găsit-o în spatele omuşorului Bertei. Acel simbol ciudat al
buzduganelor încrucişate. În orice caz, va fi ceva la care urmează să se
gândească în dimineaţa următoare, astăzi nu mai are timp. E vineri, trebuie
să meargă la o întâlnire care abia i-a permis să închidă un ochi în ultima
săptămână.
 15
Lucia găseşte caraghioase hainele în care au îmbrăcat-o, dar nu
îndrăzneşte să protesteze, căci Leoaica le-a ales. E vorba de un corset din
mătase de culoare roşu-închis cu ornamente negre şi un fel de sutien care
nu-i acoperă sânii şi care pare mai degrabă un balcon unde să-i pună la
mezat decât un articol de îmbrăcăminte. În spate poartă un soi de trenă lată,
făcută din aceeaşi mătase ca şi restul. Stă aşa, aproape goală, întinsă pe un
divan.
În faţa ei se află Mauricio, schilodul, care o desenează. I-a ordonat să
stea nemişcată, să nu mişte niciun muşchi şi asta nu i se pare greu; e ca un
animăluţ paralizat de o străfulgerare de lumină. Înspăimântat de ce s-ar
putea întâmpla.
— Leoaico, în schimbul desenului, m-ai putea lăsa să fiu primul care se
culcă cu ea.
— Nici dacă ai fi Velázquez, portretul n-ar valora cât fata. Dacă nu-ţi
convine, pleci şi gata.
A trecut o săptămână de când Lucia s-a întors la casa Leoaicei, ţinându-
se de cuvânt, iar aceasta a pornit licitaţia, care astăzi va da în sfârşit roade.
Madame i-a spus că sunt cel puţin trei bărbaţi interesaţi de virginitatea ei şi
vor plăti foarte bine. Vor ajunge la ora trei după-amiază şi o vor vedea,
fiecare va face o ofertă, iar câştigătorul o va duce într-unul dintre
dormitoare.
— O să stai în camera chinezească, cea mai bună încăpere din casă. Iar
eu îţi voi da jumătate din ce voi obţine pe tine, minus cheltuielile, desigur.
— Vor fi mulţi bani?
— Mai mult decât ai avut vreodată în viaţa ta. Socotind după hainele pe
care le purtai, nu e prea greu.
În timp ce schilodul o pictează, imaginaţia Luciei fuge de ceea ce s-ar
putea întâmpla în câteva ore în camera chinezească. Se refugiază în banii pe
care îi va câştiga: o să cumpere mâncare pentru Clara, carne, dar şi fructe,
ceva haine. În zona de spălătorie se vând haine care nu sunt chiar în stare
proastă. Proprietăresele le-au respins pentru că au vreo pată care nu vrea să
iasă la spălat. Va trebui să negocieze cu pricepere şi să pună deoparte ca să
poată cumpăra două bilete pentru o trăsură care să le ducă departe de
Madrid, poate în sud, unde se spune că există o mare. Acolo, departe de
Madrid şi de holeră, departe de uriaşul care o urmăreşte, vor începe o nouă
viaţă.
Schilodul îi arată portretul terminat, iar ea nu poate decât să-l admire.
Din mâinile acestui om diform s-a născut o imagine de o mare frumuseţe.
Este ea, deşi mult mai frumoasă decât în realitate, mult mai puţin speriată
decât se simte în sufletul ei.

În cele din urmă, sunt cinci bărbaţi care licitează pentru a fi primii din
viaţa Luciei. Toţi cinci arată a oameni bogaţi. Leoaica şi Delfina, mama
Juanei, i-au poruncit să se plimbe printre mese şi să le zâmbească, să nu
protesteze dacă vreunul are mâna lungă şi vrea să încerce materialul înainte
de a-şi oferi banii.
— Lasă-i să te atingă, dar numai atât. Dacă vor altceva, trebuie să
plătească.
Poartă aceleaşi haine ca în portretul făcut de schilod; e practic goală, se
plimbă în jurul celor cinci bărbaţi şi, aşa cum a fost sfătuită de către
Leoaica, nu se fereşte de ei. În ochii lor există dorinţă şi anxietate, dar şi
ruşine şi vinovăţie. Răzbate o rugăminte fierbinte de a fi ei cei norocoşi, de
a putea atinge pielea Luciei, de a o pătrunde. Cu fiecare pas, simte cum se
risipeşte teama care o frige. Ea este obiectul dorinţei. Corpul ei este acum
ceea ce aceşti cinci bogătaşi râvnesc cel mai mult. Ei au totul, în afară de ea.
Cu fiecare pas devine mai încrezătoare, mai puternică. Îşi aminteşte de
sfatul târfei care a ajutat-o să se cureţe în piaţă: „Singurul lucru pe care îl
avem noi, fetele sărace, e corpul nostru”. Şi poate că în seara asta unul
dintre acei bărbaţi se va bucura de trupul ei, dar după aceea, va fi tot al ei.
Nimeni nu-i va putea lua vreodată această putere.
E absurd, sunt doar bani, ea se va duce cu cel care plăteşte mai mult, dar
toţi încearcă să o seducă, să o invite să se aşeze cu ei la masă, să o facă să
bea un pahar de şampanie în compania lor, şi în timp ce aceşti bărbaţi se fac
de râs, Lucia devine mai puternică, sigură pe sine, convinsă că face ceea ce
trebuie; nu mai ajunge până la ea vocea mamei de dincolo de mormânt,
certând-o că a luat această decizie.
În cele din urmă, Leoaica urcă pe un mic podium şi o roagă pe Lucia să i
se alăture.
— Rareori se întâlneşte o virgină de o asemenea frumuseţe. Cu părul de
foc, atât sus, cât şi jos. I-am promis că aici sunt cei mai generoşi bărbaţi din
Madrid, cei care vor plăti cel mai bine ca ea să nu-i uite niciodată, indiferent
cât de mult va ajunge să trăiască.
Curând e tot mai limpede că doi dintre cei cinci bărbaţi sunt cu adevărat
interesaţi de ea, încă mai licitează în timp ce ceilalţi trei au renunţat. Unul
dintre ei poartă o redingotă de culoare închisă, o cămaşă albă fără podoabe
şi o lavalieră neagră. Lucia, în mintea ei, i-a pus imediat o poreclă:
Groparul. E înalt, slab şi palid, a pierdut aproape tot părul, ai zice că e
bolnav. Nu e de înţeles cum de un om cu o înfăţişare atât de nesănătoasă e
dispus să plătească o groază de bani pentru o distracţie. Celălalt este tânăr
şi, într-un fel, atrăgător. Poate să aibă în jur de treizeci de ani şi e îmbrăcat
ca un filfizon, cu o vestă cu imprimeu roşu şi negru, pantaloni maro, frac
negru şi o cravată lată. Îi aminteşte de unul dintre acei studenţi care-i cad
adesea pradă lui Eloy.
Pentru a încălzi licitaţia, Leoaica îi porunceşte Luciei să se aşeze pe rând
în braţele celor doi, ca să poată vedea materialul mai îndeaproape. A simţit
mirosul de sânge, ştie când o licitaţie poate scăpa de sub control. În cele din
urmă, Groparul învinge. Va plăti incredibila sumă de cinci sute de reali ca s-
o însoţească pe Lucia în camera chinezească.
Înainte de a intra, Delfina se duce să vorbească cu ea.
— Nu-ţi face griji, se va întâmpla repede. E doar un bărbat, vor fi mult
mai mulţi şi nu vor plăti întotdeauna atât de mult şi nu vor fi întotdeauna
atât de aleşi.
— Cine e, îl cunoşti?
— E un client obişnuit. Se spune că e stareţul unei mănăstiri, dar nu ştiu
sigur. Nu se vorbeşte rău despre el, ai avut noroc.
Camera chinezească are pereţii căptuşiţi cu mătase pictată cu peisaje
montane şi pagode. Într-un colţ, iese în evidenţă o fântână mică, cu apă care
curge neîncetat peste nişte pietre. Patul e susţinut de picioare aurite în formă
de dragon, iar în faţa acestuia străluceşte un vas de porţelan alb, decorat cu
flori albastre, aproape de înălţimea Luciei. Două vaze mai mici îl
flanchează, ca nişte santinele dintr-un basm.
Lucia îl aşteaptă în linişte pe Gropar. Când soseşte, ea se aşază într-un
fotoliu mare verde şi auriu.
— Sper că eşti virgină şi că nu am fost păcălit.
— Da, domnule.
— Am fost cu multe virgine, mai mult de 50, iar tu eşti una dintre cele
mai scumpe. Dacă mă minţi, o să aflu şi o s-o fac pe madame să-mi dea
banii înapoi.
 — Nu vă faceţi griji, domnule.
Groparul se dezbracă; o piele zbârcită, încreţită, ca un câmp arat. Îi cere
Luciei să se dezbrace şi să se întindă. Ea îi urmează instrucţiunile. Groparul
stă la picioarele patului, privind-o pentru o clipă. Se excită. Lucia închide
ochii: nu vrea să îşi piardă calmul căpătat cu doar câteva minute înainte, nu
vrea să plângă atunci când bărbatul o va penetra. Cât de proastă se simte
amintindu-şi la ce se gândea când se plimba printre acei bărbaţi: că avea un
fel de putere. În realitate, nu are nicio putere.
Groparul o apucă de glezne şi îi desface picioarele. Apoi, ca un şarpe,
alunecă peste ea ca s-o lingă pe gât. Greutatea trupului său este opresivă.
Momentul penetrării e dureros, ea îşi înăbuşă un geamăt. Se gândeşte la
pasărea colorată care este mama ei, că zboară deasupra capului său, la
fântâna magică ce transformă pietrele în monede, la miile de călătorii pe
care le-a făcut prin toată lumea.
Clipele au trecut repede, Lucia sângerează suficient pentru ca primul
client să plece mulţumit. În timp ce se îmbracă, Leoaica intră în cameră.
Din pragul uşii, cu braţele în şolduri, îi aruncă un zâmbet strâmb.
— Te-ai purtat foarte frumos. Clientul mi-a spus că s-ar putea să se
întoarcă. Uite-ţi banii.
Lucia îi numără cu nerăbdare.
— O sută de reali?
— Sper că eşti mulţumită. Ţi-am spus că vei face mai mulţi bani astăzi
decât în toată viaţa ta.
— Oferta a ajuns la cinci sute.
— Tu crezi că lucrurile se plătesc de la sine? Şampania care a fost
servită, camera chinezească, hainele… Din ce a rămas primeşti jumătate: o
sută de reali.
Nu poate să se certe. Simte că a fost păcălită, dar madame are dreptate: o
sută de reali sunt mai mulţi bani decât a avut vreodată. În noaptea asta,
Clara o să mănânce cât de mult o să vrea, până va exploda. Şi, după încă
câteva nopţi, Lucia va avea suficienţi bani ca să scape din Madrid.

O familie de sărmani s-a mutat în curtea fabricii de chibrituri abandonate

unde Clara şi Lucia s-au refugiat de câteva zile. Aceştia sunt Pedro şi
Maria, un cuplu foarte modest cu un copil mic, Luis. Aşa cum li s-a
întâmplat şi lor, le-au demolat bojdeuca din strada Cristo de las Injurias. Şi
ei sunt tot nişte naufragiaţi în căutarea unui acoperiş.
 Când Clara o vede pe Lucia intrând, încărcată cu mâncare pentru cină,
sare în sus şi îi spune noutăţile despre colocatari.
— Copilul e bolnav. Sunt toţi trei morţi de foame. Ei bine, şi eu la fel. N-
am mâncat nimic toată ziua.
— Atunci toţi aveţi noroc. Am adus de mâncare.
— De unde ai scos-o?
Lucia îi spune că a început să lucreze ca menajeră într-o casă şi că atât
carnea, fructele, cât şi pâinea fragedă care îi umple traista i-au fost oferite
de stăpâni.
— Putem să împărţim cina cu ei?
Lucia îi zâmbeşte obosită surorii sale. Ea a coborât în iad ca să obţină
hrana aceea, dar nu-i poate povesti. În plus, îi place ca sora ei să fie atât de
generoasă. Nu sunt vremuri potrivite pentru această virtute.
Când se apropie de familia care se adăpostise sub arcadele fabricii,
mama îi dă copilului înghiţituri de apă fierbinte, ca să-l facă să vomite.
Lucia a văzut destui bolnavi de holeră ca să ştie că este unul dintre ei.
— Ar trebui să-i provocăm o sângerare, dar nu mai există lipitori, s-au
vândut în tot Madridul şi sunt din ce în ce mai scumpe.
Toată lumea a auzit de soluţia extremă în absenţa lipitorilor: provocarea
sângerării prin deschiderea arterei jugulare. Ar trebui să fie făcută de un
medic, dar nu e uşor să găseşti unul, dacă nu ai bani. În Peñuelas, Lucia a
asistat la o sângerare sălbatică: tatăl unei vecine i-a deschis fiicei sale
jugulara, dar nu a ştiut cum să oprească sângele. Neputincioşi, amuţiţi, au
privit cum pierdea tot sângele, în braţele lor. Dacă oamenii continuă să aibă
încredere în tratamentul cu lipitori, nu este datorită efectelor pozitive care,
oricum, au rămas nedovedite, ci pentru că acestea reprezintă singura
speranţă salvatoare de care se pot agăţa.
În seara aceea, după o cină copioasă, Lucia trece în revistă tot ce s-a
întâmplat peste zi. Imaginile îi pâlpâie în minte ca luminate de o lanternă
magică: schilodul, corsetul, licitaţia, camera chinezească şi Groparul,
familia calicilor din fabrica de chibrituri, lăcomia cu care înfulecau pâinea,
carnea, fructele. Recunoştinţa din ochii lor, mila pentru copilul muribund
care abia a putut înghiţi câteva firimituri de pâine şi nu mai poate pune în
gură nici măcar o bucăţică de gutuie.
Lucia i-a dat femeii câţiva bănuţi, să încerce să cumpere lipitorile care să
sugă sângele băieţelului.
— De unde ai atâţia bani? rămâne uimită Clara.
 — Ţi-am spus că lucrez într-o casă.
— Te plătesc atât de mult?
— Ai uitat că eu pot să transform pietrele în bănuţi?
Clara se uită la ea, neîncrezătoare.
Se întinde lângă sora ei şi dorm una în braţele celeilalte, deşi ea îi
întoarce spatele pentru că nu vrea s-o vadă că plânge. E puternică, dar
evenimentele din ziua aceea îi penetrează crusta şi membrana până la miez,
până în inimă. Sufletul, conştiinţa. A încercat să evadeze din camera
chinezească cu ajutorul imaginaţiei; la ceasul somnului, ca şi cum ar fi stat
ghemuite în aşteptarea momentul în care să-i facă şi mai mult rău, reapar
imaginile cu Groparul, transpirat şi dezlănţuit, zgâlţâind-o pe pat, gâfâind
de plăcere şi revărsându-şi între picioarele ei lichidul acela vâscos. Un
miros necunoscut.
Lucia face un efort să-şi reţină plânsul, îi cere iertare mamei pentru ce a
făcut, îşi blestemă viaţa pe care trebuie să o trăiască şi strânge din dinţi în
timp ce îşi jură că va reuşi, că va fi suficient de curajoasă pentru a-şi atinge
scopul. Patru sute de reali: aceasta este cifra pe care şi-a stabilit-o.
În spatele ei, micuţa Clara nu doarme; simte respiraţia întretăiată a
surorii, o aude plângând şi se întreabă de ce se prăbuşeşte de tristeţe acum,
chiar în ziua în care şi-a găsit o slujbă cumsecade şi a adus acasă bani şi de-
ale gurii.
 16
Aşa cum a prevăzut Ana Castelar, nu i-a luat mult timp să afle unde
locuieşte: un palat din zona Hortaleza prin faţa căruia a trecut de zeci de ori.
Palatul ducelui de Altollano impresionează prin formele armonioase şi prin
aerul retras, o oază în mijlocul oraşului devastat de holeră. Diego se află în
faţa porţii mari de la intrare, formată din blocuri de granit, şi observă
ferestrele ample cu balcoane din fier forjat de la etajul principal. Nu ştie
dacă să bată la uşă sau să fugă, e ridicol să creadă că o femeie tânără şi
bogată, soţia unui ministru al reginei, de o frumuseţe incomparabilă, ar
putea fi atrasă de el. Dar ştie că ar fi un neghiob dacă ar lăsa să-i scape
această oportunitate.
O menajeră care nu are mai mult de 18 ani îl întâmpină la uşă. Îl salută
cu o amabilitate servilă, fără să-l privească direct în ochi.
— Doamna m-a rugat să vă conduc în grădină.
De foarte puţine ori Diego are acces într-o aşa casă. Este greu de crezut
că, în zona Gardului din Madrid, un palat poate avea o grădină atât de bine
îngrijită. Lângă o fântână care oferă o răcoare foarte plăcută, după o toridă
zi de vineri la început de iulie, se găseşte o masă pregătită pentru două
persoane. În porticul plateresc ce încadrează curtea interioară se află voliere
mari în care zburătăcesc păsări ciudate şi viu colorate; de la papagali mici şi
mari până la canari şi sturzi. Un păun se plimbă emfatic, străin la miile de
triluri pe care le ţes păsările din colivii. În faţa intrării pe unde şi-a făcut
apariţia Diego, un fazan din specia asiatică se uită la el cu suspiciunea cuiva
care identifică un intrus. Nu e greu de imaginat, în acest surogat de paradis,
că la doar câţiva metri depărtare, dincolo de zidurile de cărămidă, se
îngrămădesc cadavrele celor răpuşi de epidemie.
— Să vă torn un sherry sau preferaţi şampanie?
— Şampanie, vă rog.
Slujnica intră în casă, serviabilă şi discretă. Se întoarce câteva minute
mai târziu cu o sticlă neobişnuit de rece din cea mai bună şampanie
franţuzească.
— Doamna îşi cere scuze. Mai întârzie câteva minute.
Trece aproape o jumătate de oră până să-şi facă apariţia, mai frumoasă
decât şi-o amintea. Ai putea crede că nu e în pas cu moda, dar Diego
bănuieşte că Ana Castelar e mai presus de mode şi că, în curând, femeile îi
vor imita stilul. Poartă o rochie de bal din mătase roz foarte uşoară, cu un
decolteu adânc – puţine ar îndrăzni să o poarte în Spania şi, dacă ar face-o,
s-ar acoperi cu un şal – mâneci scurte şi o fustă cu volane largi. Singurul
ornament, la spate, este o fundiţă albă din dantelă Chantilly.
— Scuze că te-am făcut să aştepţi, am avut de rezolvat nişte treburi la
Organizaţia Filantropică, aveau nevoie de intervenţia mea.
— Înţeleg că eşti o femeie foarte ocupată.
— Am rezervat această seară pentru dumneata. Am dat chiar liber
servitorilor; a mai rămas doar Blanca, iar ea este de încredere deplină; nu că
mi-ar păsa de ce ar putea ajunge la urechile soţului meu, dar mi-ar displăcea
profund să fiu nevoită să dau explicaţii. Se află în La Granja, cu regina
regentă. Nu ştiu dacă ştiţi, sunt în carantină, se spune că a fost un caz de
contagiune din pricina zăpezii care coboară din munţi.
Diego ia o ultimă înghiţitură din paharul cu şampanie. Recunoaşte în
tonul Anei aceeaşi frivolitate pe care a sesizat-o în Fantasmagoria; nu ar fi
un motiv de descurajare în alte circumstanţe, dar nu se poate abţine să nu
tânjească după cealaltă Ana, care lucra în lazaret liberă de orice impostură.
— Situaţia este foarte proastă în tot oraşul.
Diego se teme că în vorbele lui s-a strecurat o tentă de dezamăgire. Ana
parcă nu se grăbeşte să răspundă, poate pentru că a observat nuanţa.
— Mă bucur că boala nu alege între nobili, bogaţi şi săraci. Nu mă bucur
să aud că sunt bolnavi cei de la Curte, dar, Diego, nici ce am văzut noi în
lazaretul din Valverde nu-mi place.
Este un joc ciudat; ca şi cum două personalităţi ar alterna neîntrerupt în
acelaşi corp: Ana se poartă convenţional pentru ca apoi să se arate directă şi
sinceră, complet străină de clişeele pe care statutul social le impune. Dar, ca
şi cum s-ar teme să petreacă prea mult timp la vedere, Ana se hotărăşte să
renunţe definitiv la această artificialitate.
— Haide să mâncăm. M-am gândit că cel mai bine ar fi să comand o cină
frugală şi fim serviţi în stil rusesc. Ce zici?
Din fericire, cu doar o săptămână în urmă, apăruse în Ecoul Comerţului
un articol care explica „servirea în stil rusesc”, aşa că Diego ştie despre ce e
vorba. În mod tradiţional, în Spania s-a servit în stilul franţuzesc, adică
punându-se pe masă platouri cu toate preparatele, astfel încât comesenii să
se servească singuri; în ultimii ani, în schimb, a devenit o modă servirea în
stil rusesc: aducerea farfuriilor cu porţiile gata servite şi mărunţite, dacă era
cazul. Cina frugală – care ar fi însemnat un banchet în afara acestor ziduri –
constă într-o supă rece – vichyssoise – însoţită de sherry; peşte – Diego
crede că e somon, dar nu este sigur, pentru că nu l-a mai gustat niciodată –
cu un vin de Bordeaux alb, şi potârnichi cu vin de Burgundia. La desert,
două tarte cu căpşuni şi frişcă, cu vinuri generoase.
Încetul cu încetul, ca o ploaie care se opreşte, Diego observă că ciripitul
păsărilor se stinge. Blanca a acoperit coliviile cu pânze colorate, deşi el nu-
şi poate da seama dacă există o nuanţă potrivită pentru fiecare pasăre în
parte. Acum dorm ferite de umezeala rece a nopţii. Tiptil, aşa cum a
acoperit coliviile, dispare şi ea din curte, pentru ca el şi stăpâna să-şi poată
continua conversaţia în intimitate. Ana este în continuare intrigată de
motivele care l-au împins să se dea drept doctor în lazaretul din Valverde,
iar Diego îi mărturiseşte ce l-a determinat cu adevărat să vorbească cu
Genaro.
— O Bestie care ucide fetiţe şi le face bucăţi? Mi se pare o poveste
foarte bizară. Demnă de Teatrul Fantasmagoria, unde ne-am întâlnit prima
dată.
— Noi obişnuim să numim Bestie ceea ce nu înţelegem. În acelaşi mod
în care dăm vina pe diavol şi pe viclenia sa pentru cruzimile umane. Dar,
dacă dăm la o parte învelişul mitologic, găsim realitatea. Această Bestie nu
este altceva decât un om.
— Un bărbat care dezmembrează fetiţe. Mă cutremur doar când mă
gândesc la asta. Holera, războiul carlist şi acum crimele astea… E ca şi cum
sfârşitul lumii ar fi început şi ar fi foarte diferit de ceea ce credeam noi, nici
vorbă de care de foc ori îngeri. Doar bărbaţi care se căsăpesc între ei.
— Este posibil ca împotriva holerei să fim neputincioşi, dar nu este
acelaşi lucru cu războiul carlist sau cu Bestia. O putem opri.
— Mi-aş dori să existe mai mulţi bărbaţi ca dumneata.
— Nu fi cinică, te rog!
— Nu sunt. Sunt prea obişnuită să port veşmintele cinismului, ale
frivolităţii, Diego; asta se aşteaptă de la mine. Dar nu cred să urăsc ceva mai
mult decât această frivolitate. Este modul cel mai ridicol a întoarce privirea
de la ce se întâmplă în acest oraş.
— Ştii că nu trebuie să te prefaci în faţa mea.
Ana îşi înmoaie buzele în paharul de vin, îşi lasă ochii întunecaţi să
plutească peste cristal, ca şi cum ar cântări sinceritatea cuvintelor lui Diego.
— E neobişnuit ca cineva să vrea să asculte părerile unei femei.
— Sunt surprins că se teme să le exprime.
 — Opiniile femeilor sunt ca dorinţele: ceva despre care nu vorbim, cel
mai bine este să le lăsăm pe întuneric, în dormitor.
— Asta te sfătuiesc prietenii ca Ambrose?
— Nu i-am luat niciodată în seamă sfatul. Ştii că a plecat la Londra? Din
câte mi-a spus, îi era imposibil să trăiască într-un oraş atât de insalubru ca
Madridul. Presupun că nu suntem cu toţii pregătiţi să privim direct în faţă ce
se întâmplă pe străzile noastre.
— Unii preferă să abandoneze corabia înainte să se scufunde, ceea ce
pare că se va întâmpla.
— Madridul şi această ţară vor fi un loc mai bun când ne vom da seama
că viaţa unui negustor de haine vechi sau a unei prostituate valorează la fel
de mult precum cea a ministrului reginei. Iar această schimbare trebuie să
vină de la oameni ca dumneata, Diego.
Entuziasmul Anei îl face să roşească, aceeaşi înţepătură în inimă pe care
a simţit-o în lazaret; acea ciudată însuşire a ei de a-l face să se simtă mai
bun decât este.

Cina se desfăşoară într-o intimitate surprinzătoare pentru doi oameni

care abia se cunosc. Asemeni unei maşinării care, condusă de hazard, se
roteşte fără nici cea mai mică fricţiune, conversaţia curge fluid şi nici măcar
prezenţa Blancăi, care aduce farfuriile, nu rupe conexiunea ce vibrează între
ei. Au alcătuit împreună o sferă în acea curte în care Diego nu se izbeşte
nici de amintirea Bertei, nici de inerţia autorităţilor care preţuiesc mai puţin
viaţa amărâţilor din mahalale decât a familiilor înstărite din Madrid. O sferă
de linişte şi frumuseţe în inima unui oraş care se devorează pe sine, ca şi
cum ar trăi sărbătoarea ultimelor zile, acea Apocalipsă de care Ana
pomenea. Iar Diego, egoist, se simte acum vinovat că a uitat de realitate, nu
vrea să părăsească această sferă. Ar prefera să se lepede pentru totdeauna de
mirosul sărăciei, de tristeţea care cuprinde fiecare colţ al oraşului şi de
Curtea pe care îi este din ce în ce mai greu să o privească cu afecţiune. Ca şi
cum în Madrid s-ar fi abolit frumuseţea şi s-ar fi transformat într-o imensă
pictură neagră a lui Goya, din acelea pe care se spune că le-a pictat pe
pereţii conacului său Quinta del Sordo şi cei câţiva care le-au văzut au cerut
să nu fie făcute publice niciodată. Ce tablou poate fi mai oribil decât acest
Madrid?
— Nu putem să-l lăsăm în voia sorţii, răspunde Ana, când Diego
îndrăzneşte să spună cât de liber se simte alături de ea.
 — Dar ar trebui să ne găsim timp pentru frumuseţe. Ca să ne reamintim
de tot ce e bun în viaţă şi pentru ce anume luptăm.
Este primul moment de tăcere din noaptea aceea. Între ei nu încape
niciun cântec de pasăre, niciun cuvânt, doar o privire mustind de dorinţă.
— Te deranjează dacă rămâi singur? Poţi să te serveşti cu o băutură.
Blanca trebuie să mă însoţească în camera mea, ca să mă ajute să-mi scot
rochia. Când voi fi gata, ne întâlnim acolo. Cred că nu mai are niciun sens
să continuăm să ne jucăm de-a seducţia, când amândoi ştim ce vrem.
Diego aproape că se îneacă înainte de a spune că i se pare o idee
minunată. Visează să simtă pielea Anei aproape de a sa. Se vede sărutând-o
şi auzindu-i răsuflarea dorinţei în ureche.
Cele 13 minute pe care credea că avea să le aştepte se transformă în
aproape 30 – Diego ajunge să creadă că gazda lui s-a răzgândit, dar în cele
din urmă servitoarea vine să-l caute şi-l invită să o însoţească.
Scara care duce la etajul principal are o rampă dublă şi o balustradă de
marmură. Diego ar urca-o în fugă, sărind treptele câte două, dar ţine pasul
cu slujnica. Blanca deschide uşa, înainte de a se întoarce şi a o lua pe scări
în jos, lăsându-l singur în faţa dormitorului stăpânei. Acolo, goală, îl
aşteaptă Ana Castelar.
Cu părul desfăcut, fără podoabele rochiei pe care o purta, Ana este din
nou la fel de frumoasă ca în lazaret. Îi oferă priveliştea unei intimităţi care îl
inhibă, iar pentru o clipă crede că e posibil să fie o femeie întrucâtva tristă,
prizonieră în acest palat din Hortaleza, în rigorile unei societăţi precum cea
a Madridului. O femeie cum nu a mai cunoscut niciodată: liberă, lipsită de
inhibiţii şi mândră, atât de convingerile, cât şi de slăbiciunile sale.
Timid, înaintează câţiva paşi pentru a se aşeza lângă ea pe pat.
Întredeschide buzele şi trage aer în piept, în timp ce-şi caută cuvintele care
să poată descrie frumuseţea trupului ei, dar degetul arătător al Anei i se
aşază pe buze, murmură un „şt”, iar apoi gura ei stinge orice dorinţă de a
vorbi. Umezeala buzelor ei i le umezeşte pe ale lui Diego, care simte că
trupul îşi pierde gravitaţia şi că pământul de sub picioare dispare. Dintr-
odată, se trezeşte învăluit în pielea Anei, s-a dezbrăcat şi el şi, în ritmul
răsuflării lor adânci şi excitate, îi întâlneşte ochii, care acum par surprinşi,
chiar speriaţi, ca şi cum goliciunea cu care l-a întâmpinat nu a fost nimic în
comparaţie cu ceea ce se întâmplă în acel moment în care măştile au căzut,
iar în timp ce fac dragoste se dăruiesc unul altuia fără niciun artificiu.
Degetele Anei se înfig în spatele lui în timp ce el îşi apropie gura de a ei şi
îi inspiră răsuflarea accelerată, iar căldura ei îl pătrunde.
Ciripitul păsărilor exotice îl trezeşte pe Diego. Somnoros, întredeschide
ochii. Mătasea aşternuturilor, o moliciune cu care nu este obişnuit, îl aduce
în prezent. Lângă fereastră, Ana, înfăşurată într-un halat fin, îl priveşte.
Limpezimea zorilor desenează un efect contrejour şi îi umbreşte faţa.
— Te-ai trezit de mult?
— De fapt, abia dacă am dormit.
Tonul uşor răguşit al vocii ei îl face să se teamă că ar fi putut să o supere;
ar fi fost mai logic să părăsească palatul în miez de noapte, nu dimineaţa,
când un vecin ar putea să-l vadă şi să răspândească zvonuri despre viaţa
necuviincioasă a Anei.
— Nu asta mă îngrijorează, îi răspunde ea în timp ce el încearcă să-şi
ceară scuze.
— Atunci, de ce nu ai reuşit să dormi?
Ana e un mister ce sălăşluieşte în umbră; Diego ar vrea să-i citească
privirea pentru a ghici ce o frământă, dar când se dă jos din pat ca să se
apropie de ea, Ana se ridică din fotoliu şi, cu pas rapid, îi întoarce spatele ca
să se îndrepte spre măsuţa de toaletă. Se joacă într-o doară cu sticluţele de
parfum, ca şi cum ar fi simţit un impuls irepresibil de a le aranja.
— Dacă am spus sau am făcut ceva care te-a supărat, te rog să mă ierţi,
murmură Diego în timp ce începe să se îmbrace. Pentru nimic în lume nu
vrea ca povestea care a început aseară să se încheie atât de curând.
— Blanca o să-ţi arate unde e uşa de serviciu; cum spui, e mai bine să nu
încurajăm zvonurile.
Diego pricepe că e un adio. Va avea timp să pună laolaltă piesele a ceea
ce în această dimineaţă a descoperit făcut praf. O scrisoare în care să descrie
tot ce a simţit, nişte flori, câteva zile ca Ana să treacă peste teama ca soţul ei
să nu le descopere legătura. Trebuie să considere această relaţie ca pe o
construcţie fragilă care, fie din pricina grabei, fie din cauza unei decizii
greşite, se poate prăbuşi.
— A fost cea mai specială noapte din viaţa mea, îndrăzneşte Diego să-i
spună înainte de a părăsi încăperea, dar cuvintele lui întâlnesc doar tăcerea
Anei.
Pe coridorul de la primul etaj ajunge ciripitul păsărilor, amplificat de
ecoul din golul scării.
Jos, o poate vedea pe menajeră; Blanca îl aşteaptă, trebuie să părăsească
casa în linişte. E pe cale să păşească pe prima treaptă a scării când aude uşa
dormitorului Anei. Desculţă, se apropie şi când e lângă el, Diego îi simte
din nou respiraţia, aceeaşi care îl înnebunea înainte de răsăritul soarelui.
Ana îşi ridică bărbia şi îi poate vedea ochii. Sunt umezi, de parcă ar fi plâns,
dar buzele îi sunt croite într-un zâmbet.
— Iartă-mă, reuşeşte să spună Ana. Cred că nu mă aşteptam la aşa ceva.
Sunt obişnuită să port veşmântul frivolităţii, îţi aminteşti? Mi-e frică de ce
am simţit azi-noapte.
Ana se ridică în vârful picioarelor ca să-l sărute. Diego o apucă de talie şi
apoi îi şopteşte la ureche:
— Uneori, viaţa îţi rezervă un dar acolo unde nu te aştepţi. Şi mie mi-e
teamă, dar mi-ai spus chiar tu, sunt un „bărbat curajos”. Ai avut dreptate:
poate că nu sunt genul celor care se avântă în luptă pentru culorile unui
steag, dar nu mi-e teamă de ce ni s-ar putea întâmpla. Nici nu vreau să mă
gândesc la asta. În acest moment, tot ce mă interesează este să te revăd.
— Asta poate fi o mare greşeală. Încă mai avem timp…
— Sunt un expert în decizii greşite, Ana. Dar nu am vrut niciodată să
greşesc mai mult ca acum.
Cu blândeţe, Diego îşi cufundă mâna în ceafa Anei, degetele şi le
împleteşte cu părul ei, şi o trage spre el ca să o sărute. Cu ochii închişi îi
păstrează gustul ca pe un elixir care să-l hrănească până ce o va avea din
nou în braţe.
 17
Josefa Leoaica e din Cordoba, dar a venit la Madrid când avea 15 ani.
Fugea de o copilărie trăită în sărăcie şi de un tată care o viola de fiecare dată
când se întorcea acasă beat, ceea ce se întâmpla de mai multe ori pe
săptămână, de când îi murise mama, iar ea devenise singura lui distracţie. A
fost aşa de când se ştia şi într-o noapte nu a mai putut suporta. S-a urcat
într-o căruţă care transporta ulei către capitală, şi-a plătit drumul oferindu-se
căruţaşului. Nu s-a mai întors niciodată pe meleagurile natale, nici măcar
acum, când a devenit o femeie bogată.
La început nu a fost la fel de norocoasă ca noua ei pupilă: înainte de a
începe să lucreze într-un bordel de lux, a trebuit să fie cocotă şi să lucreze
pe străzi pe o nimica toată, temându-se mereu că cineva îi va face rău. Nu a
putut nici să-şi vândă virginitatea – furată de tatăl ei – aşa cum a făcut cu
cea a Luciei. Cei o sută de reali pe care i-i plătise roşcatei, i-ar fi adunat
odinioară satisfăcând vreo 50 de bărbaţi.
Norocul i s-a schimbat când a întâlnit-o pe Sabrina, căreia i se spunea tot
Leoaica şi de la care a moştenit porecla: fosta proprietăreasă a acestui
bordel din Clavel. A luat-o de pe stradă, i-a permis să lucreze înconjurată de
perne moi, parfumuri orientale şi luminiţe fanteziste, a făcut-o amanta ei, iar
când a murit – în urmă cu un deceniu – i-a lăsat moştenire afacerea. Josefa
nu mai lucrează, dar şi-a păstrat un client: un judecător care o vizitează în
fiecare săptămână, de 15 ani. Numele lui este Julio Gamoneda. De cele mai
multe ori nici nu-i mai cere nimic sexual, doar mănâncă împreună la micul
dejun o ciocolată cu pesmeţi – el vine întotdeauna dimineaţa, când soţia lui
crede că se duce la tribunal – şi nu fac decât să râdă şi să stea de vorbă. Iar
el îi declară de fiecare dată că o iubeşte.
— Dacă m-ai fi iubit atât de mult, te-ai fi despărţit de nevastă-ta.
— Nu spune asta. Ştii că ea este stăpâna a tot ce avem. Dacă aş fi părăsit-
o, aş fi fost pe stradă. Sau poate vrei să mă întreţii tu?
— Nu ştiu de ce te tot primesc. Aş face mai mulţi bani dacă aş fi amanta
vreunui negustor de vinuri.
— Dar nu te-ai bucura nici pe jumătate la fel de mult.
Dincolo de schimbul lor de reproşuri, între Gamoneda şi Josefa există o
afecţiune sinceră, mai mult decât poate exista în căsnicia magistratului;
perechea aceasta ciudată e clădită pe o relaţie stabilă ce durează de mulţi
ani. Totuşi, azi, Leoaica nu e atât de atentă cu amantul ei pe cât de atentă e
la ce face fata cea nouă, Lucia.
A lăsat-o pe Delfina să se ocupe de ea şi să nu o expună prea mult,
limitându-i programul de lucru la doar doi-trei clienţi bine aleşi, oameni de
încredere ai casei. O să câştige mai puţini bani, dar nu vrea ca fata să
renunţe imediat după ce a început. E mai bine pentru ea să se adapteze puţin
câte puţin, să se obişnuiască cu genul acesta de viaţă şi să câştige bani buni,
decât să le ducă dorul mai apoi şi să nu vrea să renunţe. Îşi spune în sinea ei
că nu e vorba de nicio simpatie, ci de o viziune pur comercială. Lucia e
frumoasă, o roşcată este întotdeauna mai bine cotată, emană ceva care este
greu de găsit: uneori pare a fi furie, alteori mândrie. Chiar dacă a crescut în
cele mai rău famate mahalale, se simte un aer princiar în ţinuta şi privirea
ei. Adevărul este însă că Leoaica simte o stranie legătură cu Lucia; vede în
fata aceea o forţă care îi aminteşte de ea însăşi în tinereţe, când credea că
oricât de mult ar fi înjosit-o bărbaţii, ea ar fi renăscut mereu ca o pasăre
Phoenix, tot mai puternică.
— Am auzit că ai o fată nouă în casă.
Uneori, Julio Gamoneda îi face astfel de surprize. Ştie la fel de multe ca
ea despre ce se întâmplă în spatele uşilor închise.
— Cine ţi-a spus?
— Unul dintre cei care nu au putut continua licitaţia. Mi-au spus că ai
cerut o mie de reali.
— O mie de reali? Nici măcar pentru virginitatea reginei regente nu s-ar
fi putut cere atât de mult. Jumătate şi mulţumesc.
— Mă laşi să o încerc?
— Dacă o încerci pe ea sau pe oricare altă femeie care lucrează aici, ţi-ai
pierdut privilegiul de a veni la mine. Treaba ta ce preferi.
Este cât se poate de neobişnuit să fie deranjată când este cu Julio, dar
astăzi Delfina îndrăzneşte să bată la uşă. E atât de emoţionată, încât nici
măcar nu-l salută pe judecător.
— Leoaică, ai văzut-o pe Juana?
Josefa răspunde cu un rictus de nerăbdare.
— După cum îţi poţi imagina, fiica ta nu se află în camera mea.
— Am trimis-o după un ulcior cu lapte şi nu s-a mai întors. Păpuşa ei de
cârpă era aruncată pe scări. Nu pleacă nicăieri fără ea. Trebuie să i se fi
întâmplat ceva.
— Nu te gândi la ce-i mai rău. Întreabă-le pe fete, după aceea, sunt
sigură că au văzut-o. A terminat Lucia?
— E cu don Venancio, răspunde Delfina, încercând să se liniştească.
Don Venancio, pe care toată lumea îl numeşte astfel fără să dezvăluie că
este de fapt părintele Venancio, aproape octogenar. Nu mai are vigoarea să
le facă nimic fetelor, dar se închide cu ele timp de câteva ore, le pune să se
deghizeze, le spune poveşti, le leagănă…
— N-ar fi trebuit s-o laşi cu el. Omul ăsta e foarte dubios, poate s-o
sperie.
— Omului ăstuia i-aş încredinţa-o pe Juana mea…
— Hai, lasă-mă în pace. Şi nu-ţi face griji pentru fii-ta, sigur apare ea.
Acestea nu sunt cuvinte care pot astâmpăra îngrijorarea unei mame.
Delfina se plimbă prin tot bordelul strângând în braţe păpuşa de cârpe a
fiicei sale ca pe un talisman, bagă capul în toate camerele, deşi ştie că e
interzis, iese în stradă şi priveşte într-o parte şi în alta. Observă o fetiţă care
se ascunde în spatele unui car. Alături de ea, un bărbat descarcă saci de
lucernă.
— O caut pe fiica mea, o fată cam de vârsta ta, îi spune Delfina înainte
să ajungă la ea. Ai văzut-o?
— Lucrezi în casa aia?
Fata arată spre uşa pe care tocmai a ieşit Delfina.
— Ai văzut-o pe fiica mea sau nu? E pistruiată, are părul negru, lung şi
cu câţiva cârlionţi. O cheamă Juana.
— Îţi spun dacă îmi spui ce se face în casa aia.
Delfina se uită cu uimire la puştoaică. Îşi dă jos corsetul pentru a-şi
dezveli sânii.
— Asta e ceea ce se face în casa aia.
Gestul e atât de expresiv, încât fata înţelege imediat. Delfina o apucă de
braţ.
— Acum spune-mi dacă ai văzut-o pe Juana mea.
— Am văzut o fată cu un ulcior de lapte. Un bărbat a venit să o ajute şi a
luat-o de mână şi a dus-o cu el.
— Un bărbat? Cum arăta?
— Foarte înalt. Era îmbrăcat în negru.
— Pe unde a luat-o?
Fata arată spre o stradă laterală. Delfina aleargă spre locul acela,
disperată, fără să ştie că fetiţa pe care o lasă în urmă este Clara, sora Luciei.
 În după-amiaza aceea, Clara şi-a urmărit sora. Îşi propusese să afle unde
lucrează, pentru că nu credea că e angajată ca slujnică. A văzut-o plângând
câteva nopţi la rând, sfâşiată de durere, ştie că Lucia nu se simte bine şi i-a
mirosit a ceva necurat, iar acum i s-a confirmat.
Oare ar trebui să intre în casa aceea şi să o scoată pe Lucia de acolo?
Mama ei ar fi făcut-o, cu siguranţă. Între strigăte şi păruieli, insultând-o că
s-a pierdut într-o casă de toleranţă. Pentru că a lăsat bărbaţii să se folosească
de corpul ei. Dar ea nu va reuşi nimic dacă dă buzna. Mai există o variantă:
poate aştepta ca Lucia să se întoarcă noaptea la fabrica de chibrituri, o va
ruga să nu se mai prostitueze, pentru că va obţine bani ca să nu mai fie
nevoită să se vândă. Are un inel de aur şi ştie unde îl poate vinde. Pedro,
vecinul de la fabrica de chibrituri, i-a spus.
Şi spre locul acela se îndreaptă, după ce aruncă o ultimă privire spre
casă.
Clara a fost avertizată să nu se ducă la casa de amanet care e vizavi de
mănăstirea Descalzas. Fusese acolo de multe ori cu mama ei. Când nu avea
bani să le dea de mâncare amaneta un mic pandantiv, cadou de la tatăl ei
înainte de a muri. De îndată ce lucrurile mergeau mai bine, îl răscumpăra,
până o lua de la capăt. Nu a mai văzut pandantivul de la moartea mamei,
aşa că bănuieşte că l-a lăsat la amanet şi nu l-a mai recuperat. Cei de la casa
de amanet se interesează de provenienţa bijuteriilor de valoare, ca să nu ia
obiecte furate, şi ca să ofere un preţ corect. Inelul de aur cu buzduganele
încrucişate nu se supune acestor cerinţe.
În apropiere, în strada Arenal, există un alt loc, unde se duc cei care nu
pot oferi nicio lămurire asupra provenienţei bijuteriilor. E o intrare sordidă,
iar Clara simte un fior de groază. Chiar şi aşa, urcă la primul etaj şi
pătrunde într-o încăpere mare, unde aşteaptă mai multe persoane. Feţe
murdare, răvăşite, cu tristeţea aceea întipărită pe chip, pe care ea o cunoaşte
atât de bine. Nu se lasă impresionată de chipurile supte de disperare şi de
sărăcie, fac parte din peisajul ei familiar. Aşteaptă să-i fie strigat numele şi
apoi se apropie de un fel de fereastră.
— Vreau să vând asta.
Bărbatul care se află de pe partea cealaltă este proprietarul casei de
amanet, Isidoro Santamaría. Conduce mai multe afaceri, printre care şi o
bijuterie pe strada Mayor. Cercetează inelul cu interes, ajutându-se de o
lupă.
— De unde îl ai?
 — L-am găsit.
— E foarte valoros, iar tu eşti prea mică să fii o hoaţă.
— Nu l-am furat, l-am găsit pe stradă, pe jos.
Isidoro o priveşte într-un mod respingător.
— Îţi dau 50 de reali pe el. Şi să fii recunoscătoare că nu am chemat
jandarmii.
Clara nu ştie ce să facă. Ştie că este înşelată, dar singura modalitate de a
o convinge pe Lucia să părăsească casa în care a intrat este să-i arate nişte
bani. Este pe cale să accepte când în spatele ei aude vocea unei femei.
— Fata n-o să-l vândă pe mizeria asta de bani.
Când se întoarce, dă cu nasul de doamna Villafranca de la Organizaţia
Filantropică, femeia care o vizita uneori pe mama ei.
— Clara, inelul ăsta valorează mult mai mult. Nu o să te întreb de unde îl
ai, dar o să-ţi obţin mai mulţi bani pe el. Să mergem.
Ochii femeii strălucesc de tandreţe şi determinare. Clara pleacă cu ea,
sigură că un înger păzitor a venit în ajutorul său. Niciuna dintre ele nu-şi dă
seama că Santamaría, după ce a mormăit câteva blesteme că a pierdut
afacerea, i-a poruncit unuia dintre oamenii săi să le urmărească.
 18
În cei şase ani de când se află la Madrid, Diego a fost nevoit să îşi amâne
multe visuri: n-a ajuns nici vreun jurnalist celebru, nici nu a avut premiera
vreunei piese de teatru într-una dintre marile săli de spectacol ale oraşului şi
în niciun caz nu a câştigat destui bani cât să trăiască în bunăstare şi să
considere că decizia de a-şi încerca norocul în capitală a fost corectă. În
seara asta, în timp ce se îndreaptă spre casă, toate acele visuri spulberate nu
îi mai par atât de importante. Nici teama de a-şi recunoaşte eşecul în faţa
familiei. A fost neobişnuit de fericit de când s-a trezit în zori alături de Ana
Castelar, o euforie care a devenit un scut împotriva acelor săgeţi care înainte
îl răneau atât de profund. Nici măcar noul refuz al lui Morentín de a publica
o cronică despre Bestie nu e în stare să-i submineze moralul. Nu a încetat să
investigheze cazul, deşi fără succes. Insigna celor două buzdugane pare a fi
o piesă unică, nu corespunde niciunui blazon cunoscut. Ultimele mişcări ale
Bertei sau mărturiile rudelor fetiţelor care au apărut în circumstanţe identice
– cum ar fi acei contrabandişti care şi-au pierdut fiica, Fernanda – continuă
să nu arunce nicio rază de lumină asupra difuzei forme a Bestiei. Un altul ar
abandona cazul, fie din lipsă de progrese sau pentru că ar avea nevoie de
bani, dar pe Diego nu-l deranjează să n-aibă nicio leţcaie în buzunar.
Poate pentru că se gândeşte la aceste lucruri, uită să se ferească de
Basilia, proprietara sa, care de data aceasta îl prinde pe picior greşit.
— Domnule Ruiz, îmi datoraţi deja trei luni.
— Nu vă faceţi griji, voi plăti restanţele în mai puţin de o săptămână.
— Asta mi-aţi zis şi săptămâna trecută.
— Ştiu, dar a apărut ceva neaşteptat. O să vă plătesc, ştiţi doar că
întotdeauna o fac până la urmă.
— Este ultimul avertisment: ori vă plătiţi datoria, ori va trebui să părăsiţi
camera, că asta nu-i Casa Milei.
De când locuieşte acolo nici nu mai ştie în câte rânduri proprietara l-a
ameninţat în acelaşi fel. De data asta datorează chiria pe trei luni, dar acum
doi ani datora cinci şi era pe punctul de a se întoarce în oraşul său, la
Salamanca, şi de a renunţa la visurile lui de a deveni jurnalist ca să intre să
lucreze în ţesătoria familiei, pe care acum o conducea fratele său Rodrigo.
Locuinţa lui Diego e modestă, dar el se simte bine acolo şi nu ar vrea să
fie nevoit să caute alta. Se află pe strada Fúcares, aproape de depozitul de
pe străduţa Costanilla de los Desamparados, unde în unele zile se
organizează un târg. Cu ocazia primei sale vizite în ceea ce avea să devină
mai târziu casa lui, a aflat că la câţiva metri de locul acela fusese tipărit
pentru prima dată manuscrisul Don Quijote şi a visat în zadar să se
molipsească de succes. E o clădire cu camere de închiriat. Accesul se face
printr-o uşă largă, dar nu foarte înaltă. Buiandrugul este o grindă orizontală
cam deformată de ani, de intemperii şi de termite. Dincolo de această uşă,
un coridor lung duce într-o curte interioară dărăpănată, în jurul căreia se află
culoare din lemn cu uşi numerotate. În camera lui se găseşte un cufăr de
piele uzată şi o masă cu ustensile de scris: peniţă, călimară, sugativă, hârtie;
de asemenea, un lavoar, o oglindă de masă veche, cu pete care arată ca nişte
muşcături de alice, câteva obiecte de toaletă: ustensile de bărbierit, un
pieptene, loţiune… Singurul detaliu decorativ e un bucheţel de frunze
uscate aşezat într-un suport de umbrele.
Se întinde pe patul de fier fără să se dezbrace, e prea obosit ca s-o facă.
Umbrele primului somn se prăbuşesc asupra lui grele ca plumbul, dar sunt
risipite de câteva bătăi în uşă, mai insistente decât permite decorul. Nu
poate fi doamna Basilia, a vorbit deja cu ea, aşa că se duce să deschidă,
curios. În prag aşteaptă o femeie de patruzeci de ani, încă frumoasă, chiar
dacă pielea ei are o tentă gălbejită. Ochii ei mari şi întunecaţi, înconjuraţi de
cearcănele celor care au suferit mai mult decât pot suporta, îl caută cu
nelinişte.
— Sunteţi Diego Ruiz? Motanul Necuviincios. Aşa vă semnaţi articolele,
nu-i aşa?
— Cine eşti dumneata?
— Îmi pare rău că am venit să vă caut acasă, e pentru ce aţi scris. Pot să
intru?
Femeia nu aşteaptă permisiunea şi intră. Întinde pe masă o veche tăietură
de ziar din Ecoul Comerţului. Este ultimul articol pe care l-a publicat despre
Bestie, când încă, influenţat de mărturii, vorbea despre aceasta ca despre un
monstru mitologic.
— Uite, dormeam, ce-ar fi să vii dumneata să mă vezi mâine?
— Fiica mea a fost ucisă de Bestie.
Simte un damf de rachiu în respiraţia ei şi îi remarcă rătăcirea din privire,
dar vorba îi este categorică, iar Diego închide uşa camerei. Ea se lasă să
cadă pe pat şi îşi trage sufletul înainte de a-şi spune povestea.
Zice că o cheamă Grisi. E actriţă, va avea premiera unei piese la Teatrul
Cruz, deşi Diego n-a auzit de ea, iar actriţele care au premiere acolo sau la
Teatrul Príncipe sunt cele mai renumite din Spania.
— Nu e prima dată când Bestia îşi face mendrele. Mi-a ucis fiica, dar nu
în Madrid, ci la Paris.
— Cred că va trebui să-mi explicaţi cu calm…
Femeia vorbeşte haotic, ca şi cum ar fi beată. Poate că e doar o biată
mamă înnebunită de moartea fiicei. Încetul cu încetul, Diego reuşeşte să-i
desluşească povestea: Grisi a călătorit la Paris în urmă cu un an, pentru a
juca rolul unei spaniole într-un teatru de acolo, fiind însoţită de fiica ei de
12 ani.
— Urmau să fie doar două luni. M-am gândit că era o ocazie bună pentru
ea să fie cu mine şi nu cu bunicii, cu care a locuit mereu, de când s-a născut.
Eu eram mama ei…
Treburile, spune Grisi, le mergeau bine; ea începea să-şi facă un nume în
teatrele pariziene, atrăsese atenţia unor oameni importanţi, i se promisese un
rol principal într-o piesă de renume.
Dar într-o seară, când s-a întors după spectacol în cămăruţa modestă în
care se stabiliseră, fiica ei, Leonor, dispăruse.
— Jandarmii nu m-au luat în seamă, pentru ei eram doar o spaniolă
nebună care denunţa dispariţia unui fetiţe despre care nici măcar nu ştiau
dacă există. Timp de o lună nu s-a aflat nimic. Apoi a apărut cadavrul,
sfărâmat…
— A trecut o lună de la dispariţie şi până a fost găsit cadavrul?
— Cinci săptămâni. Am putut să o identific doar după un semn din
naştere pe care fiica mea îl avea pe şold. Fusese decapitată. Capul a fost
găsit abia o săptămână mai târziu, pe malul Senei. În gură avea înfiptă o
piesă de aur.
— Ce? Aţi văzut-o?
— Două buzdugane încrucişate.
Diego se plimbă prin cameră. Dacă ar avea o sticlă de rachiu, acum ar fi
momentul să-şi toarne un pahar şi să-i ofere şi acestei femei, care pare să
aibă nevoie de băutură la fel de mult, dacă nu chiar mai mult decât el. Ar fi
vrut să fi păstrat insigna descoperită de doctorul Albán, ca să i-o poată arăta
lui Grisi, dar, neavând-o, desenează pe hârtie buzduganele încrucişate şi îi
arată lui Grisi.
— Aşa erau?
Actriţa dă din cap în semn de confirmare.
 — Puteţi veni cu mine la redacţie, ca să-i povestiţi asta directorului?
Grisi se chirceşte de frică. Se ridică în picioare şi se îndreaptă şovăind
spre fereastra camerei lui Diego. Afară, noaptea.
— Vreau să prindă Bestia, dar… nu am încredere în ei, dacă nimeni nu
m-a ascultat la Paris, de ce ar face-o la Madrid?
— Pentru că va fi pe prima pagină a fiecărui ziar. Autorităţile nu vor
putea continua să spună că e vorba de un animal care s-a pierdut în afara
Gardului. Este un om: un criminal care, înainte de a ucide patru fete la
Madrid, a făcut-o la Paris şi cine ştie dacă n-a făcut-o şi în alte locuri. Nu
vom înceta să insistăm până când va fi arestat.
Capul lui Diego fierbe de agitaţie şi ameţeală: Augusto Morentín e treaz,
are obiceiul de a sta treaz citind până la primele ore ale dimineţii. Acum nu
va găsi nicio scuză pentru a nu publica o poveste care nu mai poate fi ţinută
ascunsă.
 19
Lui Marcial îi place să le observe pe fete fără ca ele să ştie; le studiază
comportamentul atunci când cred că sunt singure. Îi place să le asculte
conversaţiile, suspiciunile, furia. El nu intervine niciodată, nici măcar atunci
când elaborează planuri absurde de evadare: nu au nicio cale de scăpare. La
etaj, el îngrijeşte cu pasiune şi bucurie grădina. Patrulaterul lui preferat este
cel cu dalii: au început să înflorească, un galben ca de şofran în formă de
pompon. Au nevoie de multă apă, ca fetele din temniţă, dar daliile sunt mai
candide. Mirosul lor, slab şi uşor dulceag, nu are nimic de-a face cu
duhoarea care vine din celule. Trupurile de nimfă ale fetelor nu pot ascunde
putreziciunea dinăuntrul lor, care se ridică, otrăvind aerul temniţei.
Doarme în reprize într-o cameră mică, lângă scara care coboară în spirală
spre temniţă. Lasă uşiţa deschisă, astfel încât să le poată auzi conversaţiile.
Acum sunt agitate: se întâmplă de fiecare dată când aduce una nouă.
O cheamă Juana şi e fiica unei prostituate, o anume Delfina. I-a dispărut
obrăznicia pe care o afişa când a abordat-o – „Cum vezi lumea de la o
asemenea înălţime?” l-a întrebat – iar acum groaza o face să tacă. Nu
răspunde la întrebările tovarăşelor sale de temniţă, ca şi cum, vorbind, ar
spulbera ultima posibilitate de a trăi un coşmar. Fátima, care e de atât de
mult timp închisă, o avertizează: nu e un vis. Nu o să te trezeşti brusc acasă,
lângă mama ta. Altele încearcă să o înveselească pe Juana cu poveşti: o să
le trimită într-un harem ca să le mărite cu un şeic, un rege, un cerşetor care,
în realitate, este un prinţ… Fátima le cere să tacă: nu are rost să-i creeze
false speranţe. Aceste celule sunt singura lor realitate şi nu ştiu ce se
întâmplă cu fetele pe care Bestia le ia de acolo. Sunt miliţiile de cartier pe
urmele lui? întreabă altele, anxioase să primească veşti din exterior. Oare ce
se întâmplă afară?
— Afară, doar holera contează, sfârşeşte prin a le mărturisi Juana.
— Nimeni nu caută Bestia?
Vocea Fátimei nu-şi poate ascunde dezamăgirea. Oare nu-i pasă nimănui
de ele? Deşi continuă să o preseze pe Juana cu întrebări, aceasta preferă să
se refugieze în muţenie.
Marcial este uimit de alianţele dintre fete, că se creează grupuri, că există
prietenii şi duşmănii între o celulă şi alta. Le observă ca pe furnicile dintr-
un furnicar, cu curiozitate şi dorinţă. Ăsta-i demonul său interior, acelaşi
care îl chinuie de când se ştie: pielea pură, formele copilăreşti, sexualitatea
incipientă a fetiţelor aprinde în el vâlvătăi pe care nu ştie cum să le
stăpânească. Împins de această pălălaie a agresat-o pe fetiţa de 12 ani a unor
călători. A ejaculat în ea şi, după aceea, a simţit dezgust şi furie. A bătut-o
până a omorât-o. Nu au putut niciodată să facă legătura între el şi moartea
ei, iar el a jurat că n-o să se mai lase niciodată copleşit de acea dorinţă. A
intrat în mănăstire şi a căutat ajutor la Dumnezeu, până ce şi-a dat seama că
era inutil: Dumnezeu însuşi fusese cel care plantase în el sămânţă bolnavă.
Dorinţa nu se stingea, dimpotrivă, îl ardea de îndată ce vedea o fetiţă. Îl târa
spre coşmaruri febrile care îl trezeau într-o stare de alienare, scăpat de sub
orice control, transformat într-un animal avid de sex infantil. Dumnezeul
blestemat care-i inoculase boala aceea. Armata a servit la calmarea dorinţei
sale de răzbunare împotriva acelei entităţi de neatins. Fiecare om pe care-l
omora era ca un pumnal înfipt în burta Celui Preaînalt. Atât de mult timp s-
a simţit un om de nimic, până ce i-a venit ideea propriei morţi, când singura
vină era a Tatălui. Pe El trebuia să-L urască, nu pe sine.
A învăţat să înăbuşe fiara din el. I s-a părut chiar amuzant când, prin
mahalalele Madridului, au început să-i spună Bestia. Aşa se simte când
erecţia e atât de intensă încât doare. Atunci coboară în octogonul temniţei şi
se masturbează cu furie. Îl scuipă pe Tatăl Ceresc şi se biciuieşte pentru ca
durerea să-i domolească dorinţa bolnăvicioasă. De fiecare dată când o face,
simte că a obţinut o victorie în faţa lui Dumnezeu.
Marcial închide chepengul pivniţei. Ştie că acum nu poate coborî. În
mintea lui, ca o insectă incomodă, zbârnâie hoaţa cu inelul. De două ori a
fost pe punctul de a o înhăţa şi în amândouă rândurile a scăpat. Când o va
prinde, ar putea să o bage în celula goală, chiar dacă fata e prea mare. O va
găsi, iar când o va face, nu-i va da nicio şansă, nu va exista nicio amânare
care să-i prelungească viaţa.
Madridul are deja două sute de mii de locuitori, deja Gardul ridicat la
porunca lui Filip al IV-lea în urmă cu două secole sufocă oraşul într-un
spaţiu modest. Se vorbeşte că o să-l dărâme, aşa cum au fost demolate şi
zidurile succesive care au îngrădit oraşul. Poate că atunci va creşte ca
populaţie şi, mai ales, ca mărime. Deocamdată, nu e nevoie de un serviciu
de transport public, ca în alte capitale europene. Madrilenii – cu excepţia
celor foarte bogaţi, care folosesc trăsuri proprii sau închiriate – se
deplasează dintr-un loc în altul pe jos. Iată cum Marcial trebuie să ajungă în
strada Arenal, unde se află casa de amanet a lui Isidoro Santamaría. El a
fost cel dintâi care l-a avertizat, după cererea lansată celor mai cunoscuţi
comercianţi de lucruri furate.
În ciuda staturii sale imense şi a aspectului fizic neobişnuit, sau poate
datorită acestuia, a învăţat să treacă neobservat, să asculte ce se vorbeşte
prin piaţă, prin cafenele, prin piaţete… Toate conversaţiile pe care le aude
indică acelaşi lucru: călugării otrăvesc apa din Madrid ca să-i omoare pe
cetăţeni. Unii dintre vecini povestesc chiar cum o fac fără să-i fi văzut
cineva: folosesc copiii abandonaţi. Oraşul e plin de băieţi şi fete de 12-13
ani care otrăvesc fântânile, burdufurile sacagiilor… Lui Marcial nu i se pare
ceva nebunesc, el însuşi a trăit înconjurat de călugări şi cunoaşte răutatea
celor care continuă să-l slăvească pe Dumnezeu. Dacă le convine din punct
de vedere politic şi pentru a-i ajuta pe carlişti, o vor face fără ezitare.
Când ajunge la casa de amanet, nu e lăsat să aştepte ca toţi amărâţii şi
găinarii veniţi să vândă bijuterii şi flecuşteţe. Isidoro îl primeşte în biroul
său gol, la acea oră târzie.
— Am văzut inelul cu buzduganele întretăiate în cruce piezişă.
— Eşti sigur?
— La fel ca în desenul pe care mi l-ai arătat.
Nu poate fi decât unul singur, cel pe care fata cu părul roşu l-a furat din
casa părintelui Ignacio García.
— Îl ai?
— Nu, dar ştiu unde să-l găsesc.
— Unde?
— Nu, nu aşa se procedează. Mi-ai spus că mă vei plăti în schimbul
informaţiilor şi încă nu am vorbit despre bani.
Lui Marcial i-ar lua doar câteva minute să afle tot ce vrea fără să
plătească, dar e mai uşor să dea un bănuţ negustorului de obiecte furate.
— Am trimis după fata care a venit să-l aducă. Locuieşte într-o fabrică
de chibrituri abandonată, aproape de Gard, mai jos de strada Huertas.
— Ştiu unde e.
— Dar inelul nu-i la ea, l-a luat o doamnă care venise să răscumpere un
flecuşteţ al unei deţinute, doamna Villafranca.
— A încercat să amaneteze o redingotă furată? E o haină maro…
— Nu, doar inelul.
Marcial ştia că găsirea urmei inelului de aur furat de un hoţ ordinar ar fi
mai uşor decât găsirea unei haine. Dar pe el îl interesează ambele lucruri.
Va trebui să facă o vizită la vechea fabrică de chibrituri.
 20
Unii medici spun că holera se transmite prin intermediul apei, alţii prin
aer, iar câţiva afirmă că e o pedeapsă divină… Singurul lucru care se ştie cu
siguranţă este că bolnavul suferă de diaree acută şi vărsături severe, că îi
creşte febra şi că moare în câteva zile de la infectare; nu supravieţuiesc mai
mult de trei din zece oameni. În absenţa unui protocol, tratamentul constă
doar în a-i oferi pacientului o moarte demnă şi fără dureri.
S-au încercat cataplasme de toate felurile. Unii sfătuiesc să se bea apă de
zăpadă; alţii propun ca remediu pulberea de echium, aşa-numita „iarba
şarpelui”, o plantă comună prin Pirinei, scumpă şi greu de găsit în Madrid.
Sunt şi medici care susţin că holera este o boală a sângelui şi că trebuie
scoasă din organism; că prin extragerea sângelui de la pacient, otrava din
corp este redusă. În ultima vreme s-a renunţat la provocarea sângerării ca
mod tradiţional de vindecare din cele mai vechi timpuri, dar acum, din
cauza epidemiei, a revenit cu putere la modă. Cea mai sigură metodă este
cea cu lipitorile. Problema e că lighioanele astea ajung să se împuţineze. Un
recipient cu lipitori a ajuns prohibitiv de scump şi nu se mai
comercializează în farmacii, ci pe piaţa neagră care a înflorit pe lângă
Puerta de Atocha. Pedro a trebuit să se ducă acolo cu banii de la Lucia.
Luis – Luisín, aşa cum îi spune tatăl său – este bolnav de câteva zile.
Mama lui, Maria, nu vrea să îl ducă la spital pentru că ştie că acolo ar muri
fără niciun ajutor. E singurul ei fiu, iar medicul care i-a salvat viaţa Mariei
în timpul naşterii le-a spus că nu vor putea avea niciodată alt copil. Singura
şansă de supravieţuire este ca lipitorile să-i tragă otrava din corp.
După mai multe zile de căutări, Pedro a reuşit să facă rost doar de patru
lighioane, banii nu i-au ajuns pentru mai multe, şi le aduce într-un borcănaş.
Sunt un fel de viermi maro-verzui, cu o linie roşie de-a lungul corpului.
— Nu ştiu dacă patru sunt suficiente, se teme Maria.
— Luisín este doar un copil, va fi de ajuns. Se spune că, bând sângele,
lipitorile cresc de zece ori mărimea de acum.
Pedro e mai încrezător decât soţia sa; pe ea o doare să vadă cum pune
viermii pe corpul băieţelului lor de numai trei ani, ca să-i sugă sângele.
Luisín e atât de slăbit că nici măcar nu se plânge când tatăl său aşază
lipitorile una câte una. Cei care au suferit de sângerări spun că lipitoarea
muşcă de mai multe ori până găseşte locul din care să sugă sângele. Apoi
începe să se umfle, să crească în dimensiune, iar pacientul se simte mai
bine… Numai că Luisín, în loc să-şi revină, pare să se stingă ca o lumânare.
— Este normal, nu va fi instantaneu.
Pedro îşi linişteşte soţia, dar el însuşi îşi pierde speranţa.
La câţiva metri de cei doi părinţi, Clara observă privirea amară a surorii
sale şi ghiceşte la ce se gândeşte: că băieţelul nu va mai trăi încă o noapte,
cu sau fără lipitori. Nu e caracteristic Luciei acest pesimism, şi-a petrecut
întreaga viaţă îndulcind copilăria surioarei sale cu fantezii, poveşti, legende
pe care i le şopteşte seara la culcare sau când se simte deprimată. Cu toate
acestea, acum nu are nici puterea şi nici cheful de a ocoli realitatea cu
imaginaţia. Lucia nu mai este la fel, iar Clara crede că ştie de ce. Decide să-
i spună în faţă:
— Ştiu unde lucrezi.
Lucia are nevoie de câteva secunde pentru a pune cap la cap informaţia.
— Te-am urmărit. Mama voia ca tu să speli hainele în râu.
— Mama a murit şi trebuie să fac rost de bani pentru amândouă, Clara.
— Dacă fac rost de bani, te mai duci în locul acela?
— Tu? Spune-mi tu cum…
— M-am dus să amanetez inelul.
— Să-l amanetezi? Eşti nebună? E furat…
— În cele din urmă n-am făcut-o. Doamna Villafranca era acolo şi i l-am
dat, o să mă ajute să-l vând pe o groază de bani.
— De ce i l-ai dat? O să-l păstreze pentru ea. Eşti o toantă.
— E bogată, n-are nevoie de bani.
— Şi ce căuta într-o casă de amanet? Crezi că oamenii bogaţi merg în
astfel de locuri? A vrut să-ţi fure inelul şi tu i l-ai oferit pe tavă.
— Nu e adevărat!
Lucia o apucă de braţ, ridică vocea, o scutură.
— Nu poţi avea încredere în nimeni! Mă auzi? În nimeni!
— Mă doare! spune Clara cu lacrimi în ochi.
— Să nu-mi mai spui niciodată să nu mă mai duc în casa aia. Ştiu ce e
mai bine pentru noi. Habar n-ai ce s-ar putea întâmpla cu noi dacă rămânem
în oraşul ăsta fără un ban în buzunar.
Îi dă drumul. Clara îşi freacă locul dureros. O să-i iasă vânătăi pe ambele
braţe.
— Fac totul pentru tine şi tu tot mă critici, nerecunoscătoareo! Îmi vine
să ies pe uşa aia şi să plec.
 — Nu e nevoie, plec eu! zice Clara se ridică în picioare, mândră.
— Unde te duci?
— N-am de gând să-ţi spun.
Traversează curtea fabricii spre ieşire.
— Clara! o strigă Lucia.
Dar ea nu se întoarce. Iese în întunericul nopţii. Un felinar cu gaz
iluminează reclama depozitului cu articole pirotehnice al domnului
Alexandre. Clara se duce într-acolo, atrasă de cercul de lumină. Încă mai
sunt bălţi din pricina ploii căzute de curând, trebuie să păşească atent. Nu
ştie unde să se ducă, se va plimba prin centru, o să intre în vreo curte goală
ca să doarmă puţin. Sau la uşa vreunei biserici. Coboară pe strada mohorâtă.
Tăcerea e întreruptă de sunetul paşilor ei şi de un lătrat îndepărtat. În curând
vor bate clopotele care marchează ora Madridului din timpuri imemoriale.
Trece pe lângă chichineaţa unui lutier şi îşi dă seama că localul acela e
gol de două zile. Este posibil ca proprietarul să se fi îmbolnăvit de holeră.
Nu e un loc rău pentru a petrece acolo noaptea, între lăute şi viori.
Se uită fix la vitrina magazinului: o violă da gamba într-un colţ, o chitară
spaniolă. Înăuntru, în penumbra încăperii, se zăreşte o servietă din piele
alături de o cârpă pătată cu cremă de pantofi. O umbră traversează fundalul
sau aşa i se pare Clarei. Apoi se întreabă dacă umbra nu e o reflexie, dar
suficient cât ochii fetei să se inunde de spaimă.
Fără să se uite înapoi, se îndreaptă spre fabrica de chibrituri. E sigură că
e cineva pe urmele sale, dar nu vrea să-şi confirme presimţirea, nu are nicio
secundă de pierdut. Calcă prin toate bălţile, nu-şi amintea să fi fost atâtea.
Aude amplificată de gâfâieli plesnetul pelerinei care se loveşte de coapsele
urmăritorului ei.
Când zăreşte zidul fabricii, înţelege că trebuie să-l sară, nu va avea timp
să ajungă la uşă. O piatră care iese din zid îi serveşte drept treaptă pentru a
se sălta până la zid şi apoi să se lase să cadă de partea cealaltă, pe o
grămadă de coji. E vânătă de la cădere, dar se simte în siguranţă.
Traversează o galerie cu un tavan casetat în stil maur. Ajunge în curte, la
arcadele unde Lucia s-a întins deja pentru a încerca să adoarmă. Lângă
fântână, Pedro şi María îşi veghează fiul febril. Clara se încolăceşte lângă
trupul surorii sale, cu inima bătându-i cu putere, gata să-i sară din piept.
— Mi-e frică.
— Vino aici.
Lucia se întoarce spre ea şi îi acoperă faţa cu sărutări.
 — Nu vreau să ne despărţim niciodată.
Lucia continuă să o sărute. Pe obraz, pe păr, pe ochi, pe nas…
— N-o să mă laşi singură? întreabă Clara.
— Niciodată.
Se îmbrăţişează strâns, de parcă ar vrea să-şi transforme cele două
trupuri într-unul singur. Încetul cu încetul, somnul pune stăpânire pe ele.
Câteva ore mai târziu, se trezesc în hohotele de plâns ale Mariei.
— Băiatul meu!
Îl leagănă în braţe, dar asta nu-l va readuce la viaţă. Pedro, furios,
smulge lipitorile de pe corpul lui Luisín şi le calcă în picioare. Sângele
adunat în ele, sângele fiului său, se revarsă pe podea.
— Spune-mi o poveste, te rog, îi şopteşte Clara Luciei, în timp ce strânge
ochii cât de tare poate.
Pleoapele ei, însă, nu pot reţine lacrimile.
 21
Pentru prima dată în cele trei luni de existenţă a jurnalului Ecoul
Comerţului, astăzi, de ziua Fecioarei Carmen, ştirea despre crime umple
prima pagină şi este cea pe care o strigă vânzătorii de ziare, băieţandrii
angajaţi să străbată Madridul, din cafenea în cafenea, din piaţă în piaţă.
— Crimele Bestiei! Crimele Bestiei! Un criminal a ucis patru fetiţe în
Madrid… Crimele Bestiei!
Vizita lui Diego la redacţie, însoţit de Grisi, şi relatarea pe care aceasta a
făcut-o despre asasinarea fiicei sale la Paris, a învins rezistenţa lui Augusto
Morentín. Insigna găsită în Berta, adăugată la faptul că o crimă
asemănătoare avusese loc în capitala Franţei, îl lăsau fără apărare pe
directorul gazetei, care îşi asumă greşeala de a nu fi publicat mai devreme
articolul lui Diego: există fără îndoială un criminal în Madrid şi este datoria
jurnalistului să avertizeze cetăţenii asupra acestui pericol. A fost mult mai
dificil să încheie povestea, nu din cauza textului scris de Diego, care a
suferit puţine modificări, ci din pricina titlului.
Directorului i se păreau prea scandaloase toate sugestiile. Grisi a plecat
pe străzile unui oraş pustiu, în timp ce cei doi jurnalişti îşi continuau
discuţia în biroul lui Morentín. De la fereastră, Diego a văzut-o pierzându-
se în noapte, adusă de spate şi împleticindu-se. Repetase aproape cuvânt cu
cuvânt ceea ce povestise în camera lui din Fúcares, dar, în acel moment,
văzând-o topindu-se în întuneric, Diego şi-a amintit unele gesturi ezitante,
fraze neterminate care rămâneau suspendate în aer, pe care la început le-a
atribuit stării sale, un amestec de isterie şi alcool, care, brusc, căpătau un alt
sens: dacă Grisi ştia mai mult decât le spusese? Dacă acele tăceri în care
vocea ei dispărea uneori erau motivate de o altă spaimă? Spaima de a
dezvălui prea multe.
— Fete dezmembrate? Fiicele Madridului dezmembrate? Ăsta nu e un
pamflet, Diego, ci un ziar adevărat.
Morentín i-a permis lui Diego să semneze cu pseudonimul obişnuit,
Motanul Necuviincios. El nu caută să devină la fel de celebru ca Larra cu al
său Fígaro sau Pobrecito Hablador{6}, speră doar ca moartea Bertei şi a
celorlalte fete să nu cadă în uitare. Există, de asemenea, un beneficiu mai
prozaic: acest articol îl va ajuta să plătească restanţele la chirie din strada
Fúcares, iar dacă reuşeşte să-l facă pe Morentín să publice ştirea mai multe
zile la rând, nu-i va lua mai mult de o săptămână pentru a-şi achita datoria.
Trebuie să dea informaţia puţin câte puţin, nu vrea să eşueze publicând date
prost corelate, nu atât pentru banii pe care îi poate face oricum din
scurgerea de noi informaţii, ci mai ales ca autorităţile să nu găsească vreo
scuză ca să nu-şi facă treaba şi să nu-l prindă pe criminal.
Din acest motiv, a doua zi după primul articol, a stabilit o întâlnire cu
Donoso Gual în cârciuma Tío Macaco, în cartierul Lavapiés, pe strada care
dă numele cartierului. Vrea ca prietenul său să îi ofere informaţii de la
poliţie, dacă au descoperit ceva ce el încă nu ştie. Cu toate că este încă
devreme, nu au bătut încă clopotele pentru liturghia de prânz, Donoso a
băut deja câteva pahare de rachiu şi vorbele i se împleticesc.
— Mie nimeni nu-mi spune nimic, parc-aş fi ciumat. În plus, uită de
fetele alea şi de Bestie… Am strâns câţiva bănuţi: în seara asta ai putea să
mă însoţeşti la casa din strada Barquillo. Sau la Leoaică.
Cârciuma Tío Macaco este un alt loc obişnuit al lui Luis Candelas. Aici
Diego l-a auzit pe bandit spunând într-o noapte povestea lui de dragoste cu
Lola la Naranjera, una dintre favoritele răposatului Ferdinand al VII-lea.
Nu l-a mai văzut de ceva timp, se spune că a plecat să locuiască în Valencia,
cu noua lui soţie. Diego nu se îndoieşte că va mai auzi de el; Luis Candelas
a devenit un personaj mitic printre tâlharii din Madrid, i se compun până şi
romanţe.
— Ai întrebat dacă au fost găsite insigne de aur în gâtul celorlalte fete?
— Ce vrei, să îndruge că le-am omorât eu sau mai rău, că vreau să-i acuz
de furt pe unii dintre ai mei? Nu am de gând să întreb. Şi dacă cineva îmi
vorbeşte despre articolul tău, îi voi spune că totul e o minciună: Bestia e un
urs sau o căprioară cu faţă de filfizon.
— În regulă, nu-i întreba nimic, mă mulţumesc dacă deschizi bine
urechile şi asculţi conversaţiile. Poate că există o teorie despre cum ucide
fetiţele sau despre semnificaţia simbolului de pe insignă. Cele două
buzdugane încrucişate.
— Am citit descrierea din ziar. Visezi: cum delirează femeia aia căreia i-
aţi dat atâta apă la moară. Cea cu fetiţa moartă în Paris şi „al cărei nume
denunţătoarea preferă să nu-l facă public, de teamă”. E incredibil că
Morentín a consimţit să publice aşa ceva.
Pe Diego îl stoarce de puteri îndărătnicia lui Donoso: ce mamă ar minţi
în legătură cu moartea fiicei sale? Se străduieşte să i-o descrie pe Grisi,
oferindu-i detalii care nu sunt incluse în articol; îi vorbeşte despre aerul
acela de frumuseţe scăpătată, vetustă, precum al anticelor statui romane care
s-au pierdut în negura vremurilor şi care, în ciuda faptului că au fost
mâncate de vegetaţie, îşi păstrează splendoarea. Nu vrea să-şi mintă
prietenul, aşa că pomeneşte şi despre damful de rachiu din respiraţia actriţei
şi despre felul ei de a vorbi, lăbărţat şi uneori fără şir.
— O beţivă este sursa articolului tău.
— Dacă ai cunoaşte-o, nu ai mai vorbi aşa. Grisi a suferit mai mult decât
îţi poţi imagina.
— Dă-i drumul, fă-mi cunoştinţă cu ea. Dacă viaţa m-a învăţat un lucru,
acela este cum să-mi dau seama când minte o femeie. Şi am învăţat lecţia pe
propria-mi piele, cu fierul încins.
Donoso îşi înfige uşor degetul arătător în plasturele care-i acoperă ochiul
pierdut în duel şi începe o poliloghie auzită deja de o mie de ori despre cât
de perfide sunt femeile. Diego a încetat să-l mai asculte, ştie pe dinafară
ranchiuna pe care o resimte prietenul său faţă de sexul feminin încă de când
nevasta l-a înşelat, iar el, văzându-şi onoarea compromisă s-a răfuit într-un
duel absurd. Cum ar putea să-i povestească în situaţia asta vreun amănunt
despre întâlnirea de acum două vineri, cu Ana Castelar? Donoso ar începe
să mugească prevestiri ameninţătoare despre această relaţie. Despre sfârşitul
dramatic care îl aşteaptă, fără îndoială, pe Diego. E atât de rănit încât este
incapabil să accepte că poate exista o iubire la fel de pură precum cea din
unele romane foileton. Că apropierea de o femeie, uneori simplul exerciţiu
de a te gândi la ea, poate transforma fluxul sanguin al lui Diego, îl poate
face să vibreze şi să descopere că simte ceva la fel de efemer ca fericirea.
— Nu vezi, Diego? Tot ce încerc să fac este să te protejez, să te ţin
departe de probleme.
Donoso ia o înghiţitură de rachiu; ştie că a trezi amintirea nevestei
înseamnă să se piardă într-un hău de resentimente care nu interesează pe
nimeni. De aceea face un efort să o lase baltă şi să se întoarcă la subiect,
adică la acea actriţă, Grisi, şi la ce a publicat Diego.
— Mi-a spus că are un rol într-o piesă la Teatrul Cruz, îşi aminteşte
Diego. Să mergem să o vedem. Hai să vorbim cu ea şi, dacă după aceea tot
crezi că minte, poate mă voi gândi dacă renunţ la chestiunea cu Bestia.
Donoso acceptă propunerea lui Diego. Orice, doar să-şi recupereze cât
mai repede cu putinţă partenerul de chefuri nocturne.
 22
În timp ce lucrează, cel mai bine e să nu se gândească la nimic. Lucia
munceşte la bordelul din strada Clavel de doar două săptămâni, dar a învăţat
deja cum să convingă un client să devină interesat de ea şi să o invite într-
una dintre încăperi – în afară de cea chinezească, în care şi-a făcut debutul,
mai sunt două camere romane, una maură şi trei normale; dar a învăţat şi
cum să reuşească, dacă îl găseşte pe vreunul dintre ei în mod deosebit
dezagreabil, să-l facă să se uite la alta. Uneori Josefa trimite vorbă după ea
şi se duce în salonul verde, acelaşi în care a cunoscut-o, şi iau ceaiul
împreună. E o băutură care nu-i place, dar doamna insistă că asta trebuie să
bea. Spune că trebuie să înveţe bunele maniere şi o corectează neîncetat: nu
sta aşa, stai dreaptă, ţine ceaşca cum trebuie, nu te arunca să iei prăjituri ca
şi cum n-ai mai mâncat în viaţa ta vreuna…
— Chiar n-am mai mâncat niciodată de-astea.
— Nu contează, nu lăsa să se observe.
Privind-o pe Lucia, Leoaica nu poate să nu se gândească la ea însăşi; la
animăluţul acela sălbatic care a venit la oraş. Cineva care avusese mereu
grijă cum să supravieţuiască, nu şi cum să trăiască. Ştie că Lucia se găseşte
în aceeaşi situaţie: orfană, şi responsabilă de o fetiţă. E abandonată în
mijlocul mării şi nu ştie să înoate, dă cu disperare din braţe ca să nu se
scufunde. Leoaica îşi dă seama şi în mintea ei începe să prindă contur un
ţel: o va învăţa să înoate. O va ajuta să ajungă într-o poziţie în care nu
trebuie să sufere coşmaruri din cauza foamei sau a fricii.
E conştientă că mulţi îi dispreţuiesc afacerea: vinde femeile ca pe miei.
Când aude comentariile critice din gura unor oameni ai bisericii sau a unor
doamne din înalta societate, ia foc de furie din pricina ipocriziei lor: ce
altceva ar putea face bietele femei ca să câştige o bucată de pâine şi un
acoperiş deasupra capului? Sunt aceiaşi preoţi şi aceleaşi familii
conservatoare care întorc spatele unor fete ca Lucia. Cei care le alungă
peste Gard atunci când prezenţa lor devine incomodă. Dar ea a găsit o
modalitate de a face bani profitând de cel mai mare defect al acestui
iarmaroc absurd: nevoia de sex, nevoia de a se simţi dorit. Acesta este
motivul pentru care în fiecare zi tot mai mulţi bărbaţi se perindă prin casa ei
de pe strada Clavel: plătesc pentru a se amăgi că îi pasă cuiva de ei. Uneori,
încearcă să se convingă că le oferă putere pupilelor sale. Că ele sunt cele
care controlează cu adevărat situaţia. Este adevărat că nu le permite
clienţilor să le umilească sau să se poarte urât cu ele. În afacerea aceea, ele
sunt cele mai importante. Dar ea ştie că nu e adevărat: drumul e anevoios.
Primele experienţe sunt traumatizante. Acestea nu sunt lipsite de riscuri.
Aproape orice tip de viaţă e mai bună decât cel al femeilor care trebuie să
renunţe la trupurile lor într-un bordel: o căsătorie care să le întreţină, o
slujbă cinstită care să le dea suficienţi bani pentru a trăi fără a se simţi
strâmtorate. Totuşi, aceste două posibilităţi sunt la fel de îndepărtate ca
ţărmurile Americii. Realitatea crudă este că femeile de pe strada Clavel,
deşi frumoase, ba chiar unele sofisticate, sunt pe cea mai joasă treaptă a
acestei societăţii. Sub nivelul lor se găsesc doar cele care trebuie să-şi facă
meseria pe stradă. Sunt ca vitele: hrană pentru cei mai bogaţi. Leoaica o
priveşte pe Lucia, încă sălbatică; părul ei roşu, răvăşit, îi acoperă chipul. În
cele din urmă, viaţa o va îmblânzi.
— Strânge-ţi părul şi închide-ţi halatul. Nu e nevoie să vadă clienţii
înainte de vreme ce-i aşteaptă.
Leoaica se apropie de secreterul ei, deschide un sertar mic şi scoate un ac
de argint cu cap de porţelan. I-l întinde Luciei, care îl foloseşte ca să-şi
prindă capotul. Nu-i spune că broşa i-a fost dăruită de vechea Leoaică,
Sabrina; că femeia aceea a învăţat-o să nu se dispreţuiască, să fie ceea ce
este astăzi, şi că asta intenţionează să-i arate Luciei. Va avea ocazia de a-i
vorbi mai târziu despre Sabrina şi despre cât de mult înseamnă pentru ea
broşa aceea. Acum Lucia părăseşte salonul verde pentru a se întoarce la
muncă.

Celorlalte femei nu le place că ea a devenit favorita Leoaicei. Cel mai

puţin Delfinei, care e un fel de guvernantă a casei, dar care acum nu are nici
timp şi nici chef să intre în rivalitate cu Roşcata, aşa cum clienţii au început
să-i spună Luciei. Două zile mai târziu, Delfina tot nu a primit nicio veste
despre fiica ei şi e mistuită de nelinişte. Îşi petrece orele îmbrăţişând păpuşa
de cârpe a Juanei, rătăceşte pe străzile Madridului, întrebând ici şi colo de
fata ei, în speranţa că cineva a văzut-o. Leoaica a fost bună cu ea, eliberând-
o de multe îndatoriri.
Lucia învaţă repede; niciun act nu a mai fost vreodată la fel de neplăcut
ca experienţa de prima dată cu Groparul. Ştie cum să-şi lase imaginaţia să
treacă dincolo de zidurile bordelului şi să zboare peste mări necunoscute, să
întreprindă călătorii fantastice în care e însoţită uneori de Clara şi Eloy,
căpitanii unui galion care navighează pe oceane către un continent de aur,
unde vor guverna cu clemenţă peste cei sărmani. Poate să evadeze departe
de pat şi de clientul care asudă deasupra ei şi să-şi păstreze în acelaşi timp
masca de plăcere pe care bărbaţii vor să o vadă. A descoperit trucuri pentru
a reuşi să-şi satisfacă mai repede clienţii, a învăţat cum să se spele ca să nu
se infecteze cu nimic – deşi nu există o formă sigură de a te spăla pentru a
evita holera, două fete s-au îmbolnăvit deja şi se află în lazaretul din
Valverde – ştie mijloacele de a nu rămâne însărcinată, ceea ce reprezintă o
nenorocire în meseria ei şi care, odată ce se întâmplă, nu poate fi îndreptată
decât cu remedii periculoase.
Când termină cu ultimul client, un bărbat tânăr şi timid care vine pentru a
doua oară să o vadă, schilodul Mauricio soseşte cu veşti tulburătoare.
— A avut loc o încăierare în Băile Estrella: nişte femei l-au acuzat pe un
băiat că a otrăvit apa. Ziceau că e elev al iezuiţilor de la Colegiul Imperial.
A scăpat ca prin minune.
Băile Estrella se află pe strada Santa Clara, nu departe de acolo. Aerul în
oraş este din ce în ce mai rarefiat. Lucia are chef să termine şi să se ducă la
fabrica de chibrituri, să pregătească o cină gustoasă pentru ea şi Clara, ca să
pecetluiască împăcarea lor. A reuşit să strângă aproape două sute de reali.
Suma care crede că e necesară ca ea şi sora ei să poată porni la drum spre o
viaţă departe de Madrid, de acest oraş care se sinucide, a stabilit-o la patru
sute şi e aproape s-o obţină. Dar astăzi mai are încă o treabă de făcut.
Uneori clientul nu trece prin salon ca să vadă fetele disponibile. Dacă le
cunoaşte şi îi e clar pe cine preferă, intră direct în cameră şi cere să-i fie
dusă fata la etaj. Când o anunţă pe Lucia, nu ştie cine o va aştepta în camera
chinezească, dacă e vorba de Gropar, Student sau Preot. Şi nici nu întreabă.
Ştie că s-ar putea să-l găsească pe client dezbrăcat, întins pe pat,
holbându-se lasciv. Se pregăteşte să facă faţă oricărei scene, dar împinge
uşa şi nu e nimeni înăuntru. „În regulă, poate fi un joc”, se gândeşte ea.
Aruncă o privire în mica toaletă care formează un cot în cameră şi e ascunsă
de o perdea din mătase. Nu e nimeni acolo. Pocnetul zăvorului îi spune că
clientul tocmai a intrat. Se întoarce în cameră şi regretă că imaginaţia ei
debordantă nu a prevăzut acest scenariu.
Nu există jocuri de seducţie, nu există fantezii nocturne sau accesorii
groteşti. În cameră se află uriaşul cu pielea arsă.
— Ce credeai, că n-o să te găsesc?
 23
Un chelner zace pe jos; doi indivizi îl lovesc cu picioarele, furioşi. Diego
a putut auzi pocnetul osului nazal crăpat dintr-o ultimă lovitură. Din câte se
pare, pungaşul a încercat să-l jefuiască pe unul dintre bărbaţi, iar aceştia,
după ce şi-au recuperat bunurile, au decis să îşi facă singuri dreptate.
Madrilenii se plimbă străini de scena aceasta prin piaţeta Ángel. Nimeni nu
pare să bage de seamă ce se întâmplă, nici măcar Donoso care, în calitate de
poliţist, ar trebui să facă ceva. Jurnalistul e gata să intervină pentru a opri
încăierarea, dar Donoso îl ţine de braţ. „Nu e nevoie să te amesteci în
treburile altora”, îi aminteşte el. Când, un minut mai târziu, bărbaţii îl
scuipă pe pungaş şi pleacă, Diego se apleacă şi îi întinde mâna ca să se
ridice. Sângele se scurge pe faţa băiatului, care nu poate avea mai mult de
15 ani, şi îi mânjeşte puţinii dinţi care i-au mai rămas. Într-o mişcare
tensionată, tânărul evită ajutorul lui Diego şi, clătinându-se, se sprijină de
faţada unei clădiri, se îndepărtează fără să-i adreseze vreun cuvânt. Pe pavaj
rămâne amintirea roşiatică: Madridul este plin de astfel de pete. Nimeni nu
mai e surprins de o izbucnire de violenţă sau de un cadavru apărut într-o
piaţă.
Diego îşi scutură pantalonii şi încearcă să se concentreze asupra a ceea
ce au de făcut. În spatele lui se ridică Teatrul de la Cruz, un fost corral de
comedias{7} unde au avut premiera majoritatea pieselor teatrului spaniol al
Secolului de Aur. Acolo îşi are biroul Juan Grimaldi şi acolo îşi fac apariţia
Diego Ruiz şi Donoso Gual, ca să întrebe de Grisi.
— Am blestemat ziua în care am întâlnit-o pe femeia asta şi mi-a trecut
prin cap să-i dau un rol în compania mea.
Este un producător celebru, un francez venit în Spania fără intenţia de a
se stabili şi care a sfârşit prin a se dedica artelor scenice cu mare succes.
Datorită lui, directorul celor două teatre reprezentative din capitală – del
Príncipe şi de la Cruz – au ajuns să fie cunoscute în Spania ultimele tendinţe
ale dramaturgiei europene. Cu promisiunea de a trata cu deferenţă viitoarele
sale premiere în Ecoul Comerţului, Diego îl face pe Grimaldi să răspundă
întrebărilor sale referitoare la Grisi.
— Am cunoscut-o pe Grisi acum câţiva ani. Ştiţi ceva? A fost o mare
actriţă, ar fi putut fi una dintre cele mai bune, la fel ca Teodora Lamadrid,
dacă nu ar fi luat-o razna… Când a venit să mă vadă, spunând că este în
oraş, am angajat-o; mă gândeam la ea pentru rolul principal din următoarea
mea piesă, Clotilde. În locul ei, o să joace Matilde Díez, reţineţi acest nume,
va fi cea mai importantă actriţă a acestui secol în Spania.
— Văd că nu mai aveţi încredere în talentul lui Grisi.
— Am încredere oarbă în talentul ei, dar nu şi în ea. E o ingrată, o viperă,
e dusă. Femeia asta şi-a pierdut minţile; tot ce ştie să facă este să mintă. Ar
fi trebuit să apară acum patru ore la repetiţii şi nici urmă de ea. De parcă n-
aş avea eu destule probleme cu ordinele de închidere pe care le primim din
cauza holerei… Va înnebuni pe oricine vrea să audă povestea aia sinistră a
unei fiice moarte şi decapitate prin Paris.
Donoso îşi întoarce ochiul sănătos către Diego cu gestul inconfundabil
de „ţi-am zis eu”. Deşi jurnalistul se teme pentru o clipă că şi-a permis să se
lase purtat de o fantezie, nu renunţă.
— Ştiţi unde stă?
— Într-un han din Atocha, dar nu vă pierdeţi timpul. Am trimis după ea,
iar tot ce a rămas de la Grisi e o datorie de câteva săptămâni. Se pare că nu
a mai dormit acolo de câteva zile.
— Aveţi vreo idee unde s-ar fi putut duce?
— Orice speluncă unde se fumează opiu. Căutaţi pe acolo.
Diego îşi dă seama că nu va putea scoate mai multe informaţii de la
Grimaldi, dacă are vreuna. Pentru producătorul de teatru, Grisi a devenit o
greşeală pe care nu o va mai comite. Când Donoso iese din nou în stradă,
totul este limpede:
— Grisi s-a terminat, Bestia din Paris s-a terminat.
Diego nu vrea să renunţe atât de repede, dar este adevărat că indiciul
fundamental pe care şi-a construit articolul s-a prăbuşit ca un castel de
nisip. Crede acum că acele scrisori urgente pe care le-a scris, cerând
informaţii de la corespondenţii din Paris şi Londra, vor fi de tot râsul când
aceştia îi vor răspunde că nu e niciun asasinat atât de tragic în afara
graniţelor Spaniei. Actriţa, presupusa mamă a unei presupuse fetiţe
asasinate, este, după spusele lui Grimaldi, o dependentă de opiu care nu are
un discurs credibil.
— Nu ştiu de ce m-ar fi minţit femeia aceea. Ea a fost cea care a venit la
mine acasă să mă caute, părea disperată.
— Lasă, Diego, nu-ţi mai bate capul. Crezi că eşti diferit de ceilalţi, dar,
în cele din urmă, toţi facem aceleaşi greşeli. Ochii unei femei.
— Şi cum îţi explici tu insigna pe care am găsit-o în Berta? Nu e prea
mare coincidenţa că Grisi a menţionat-o?
— Accept ideea că nu e vorba de o fiară, că e un om… Berta a dispărut
la câteva zile după ce a mers să cânte în casa teologului mort, Ignacio
García. Acolo se găsea o sticluţă cu ceva ce părea a fi sânge. În mod sigur
bărbatul e criminalul, dar holera a scutit poliţia de probleme.
— Nu putem spune că era sângele Bertei. Nici măcar că e sânge uman.
— Uneori nu poţi cunoaşte toate detaliile unei poveşti. Dar de un singur
lucru sunt sigur: povestea Bestiei a luat sfârşit.
Nu s-au îndepărtat încă de teatru când o femeie îmbrăcată în haine
medievale iese din incinta acestuia. Arată ca o actriţă aflată în mijlocul
probei de costum sau în pauza repetiţiei generale.
— Grisi nu a venit pentru că i s-a întâmplat ceva, nu pentru că nu a vrut
să continue piesa.
— Cum adică i s-a întâmplat ceva?
— Grisi nu e în toate minţile, Grimaldi nu se înşală în privinţa asta. V-
am văzut vorbind cu el. Lipseşte de la repetiţii, nu învaţă textul, vine într-un
nor de opiu sau beată… Nu ştii niciodată de ce face anumite lucruri.
— A spus ceva despre fiica ei ucisă? întreabă Diego.
— Grisi nu vorbea, delira. Dar nu cred că a minţit în privinţa unui lucru:
îi era frică. Întotdeauna a spus că într-o zi vor veni după ea.
— A spus vreodată cine o urmărea?
Actriţa neagă şi, înainte de a-şi continua povestea, îi conduce la câţiva
metri de intrarea în teatru, ca şi cum nu ar vrea ca Grimaldi să o vadă
vorbind cu ei. Apoi le spune că seara trecută, după repetiţii, a ieşit să ia
puţin aer. Este foarte cald în aceste zile, iar teatrul e ca un cuptor. La
intersecţia cu Rue du Pozo, a văzut-o pe Grisi certându-se cu un bărbat;
acesta a smucit-o, obligând-o să urce într-o trăsură. N-a putut să audă nimic
în afară de strigătele dezarticulate ale lui Grisi, care implorau să-i dea
drumul.
— Ai văzut cine o hărţuia?
— Era noapte şi cei doi erau învăluiţi în umbre. În timpul încăierării,
bărbatului i-a căzut bastonul. Era bine îmbrăcat, cu o redingotă. Deşi era
întuneric şi nu se vedea prea bine, m-a frapat mânerul: părea alb, poate de
fildeş, şi avea forma unei mâini.
Donoso îl trage de braţ pe amicul său. Crede că aceste detalii despre
absenţa lui Grisi nu fac decât să sublinieze ceva care este deja destul de
clar: actriţa l-a minţit pe Diego, poate pentru a atrage atenţia asupra ei sau
pur şi simplu pentru că este nebună. Ceea ce a descris partenerul ei ar putea
fi foarte bine o ceartă cu un admirator sau furia cuiva căruia îi datora bani.
— Veţi încerca să o găsiţi? Poate că Grisi greşeşte în multe privinţe, dar
e o femeie cumsecade. Nu merită să fie dată uitării aşa, pur şi simplu.
Diego îi promite că vor încerca şi că, atunci când vor confirma că este
bine, o vor anunţa. Însoţit de tăcerea lui Donoso, părăseşte îndurerat teatrul:
pe măsură ce se apropie de un răspuns, acesta se îndepărtează din nou, ca şi
cum ar exista forţe ciudate care îi blochează calea. Între timp, vremea se
scurge. Suntem în 17 iulie: aproape o lună de când a văzut trupul
dezmembrat al Bertei în mocirla din mahalaua Cerrillo şi, ca o febră care
începe să-l infecteze, creşte în el convingerea că, mai devreme sau mai
târziu, Bestia va ucide din nou.
 24
Lampa roşie proiectează o lumină vulcanică şi transformă faţa arsă într-
un câmp de lavă. Ochii uriaşului sunt doi tăciuni.
Lucia îşi calculează şansele. Bărbatul se află în faţa uşii, e imposibil să
scape pe acolo. Încăperea nu are ferestre. Doar patul îi desparte, flancat de
două vaze din porţelan.
— Tu ai ceva care mă interesează pe mine, iar eu am ceva care te
interesează pe tine.
Ea nu răspunde, nici măcar nu ascultă, doar caută o cale de scăpare, îşi
concentrează toate forţele pentru a-şi ţine frica la distanţă, astfel încât
aceasta să nu o paralizeze în momentul crucial.
— Nu vrei să ştii despre ce e vorba? Cineva foarte important pentru tine
mi-a zis unde te pot găsi. Dar nu-i purta pică, ştiu cum să sperii fetiţele. Iar
ea nu a făcut excepţie.
O sclipire de sadism străluceşte în pupilele lui, fixate asupra ei cu
încordarea unui animal sălbatic. Nu este uşor să fugi de un prădător când
acesta este pe cale să se năpustească, dar Lucia are de gând să-şi joace şi
ultima carte, deşi dacă nu reuşeşte să îi distragă puţin atenţia, nu va ieşi de
acolo în viaţă. Cu mişcări languroase, îngenunchează pe pat şi îşi scoate
acul care îi închide halatul. Îşi lasă sânii dezgoliţi, o privelişte care nu ştie
dacă va fi tentantă pentru prădător.
— Acest corp este al tău. Fă ce vrei cu el.
A învăţat să îşi încarce vocea de senzualitate. Gura uriaşului se
întredeschide şi ispita se citeşte în privirea lui. O fracţiune de secundă, o
clipă doar în care cântăreşte dacă să se culce cu ea, dar furia închide orice
portiţă. Nu va ceda în faţa trupului Luciei, deşi nici ea nu are nevoie de el.
Această minimă neatenţie i-a fost suficientă cât ea să apuce una dintre
vazele de lângă pat şi, rapid, să-l izbească pe monstru în cap.
Porţelanul explodează odată cu apa şi florile, iar bărbatul cade pe podea.
Ar putea încerca să iasă pe uşă, dar ştie că asta nu ar face decât să
prelungească urmărirea. Trebuie să termine cu el acum, o dată pentru
totdeauna.
În timp ce bărbatul se ridică, îşi duce mâna la frunte, unde porţelanul i-a
deschis o rană. Lucia încalecă pe spatele lui, apucă acul broşei pe care i-a
dat-o Leoaica şi pe care a ţinut-o ascunsă în mâna stângă şi, cu o lovitură
seacă, hotărâtă, i-l înfige în ceafă, aşa cum toreadorii ucid, pe loc, taurul.
Dintr-odată, uriaşul se prăbuşeşte. Mâinile şi picioarele se zbat spasmodic,
în timp ce Lucia rămâne călare pe spinarea lui; halatul şi părul său roşcat se
mozolesc de sângele care îi ţâşneşte din ceafă. Un zgomot gutural, horcăitul
unui muribund, anunţă sosirea morţii, aşa cum clopotele bat pentru
liturghie.
Desculţă, Lucia se ridică în picioare. Îşi simte inima incandescentă,
valurile de frică bat în retragere, toată adrenalina de care a avut nevoie
pentru a face ceea ce a făcut. Să răpună uriaşul. Apoi, ca şi cum s-ar
întoarce la realitate după un vis, îi vin în minte câteva cuvinte: „Tu ai ceva
care mă interesează pe mine, iar eu am ceva care te interesează pe tine”.
„Ştiu cum să sperii fetiţele. Iar ea nu a făcut excepţie.”
Clara.
Lucia iese din dormitor în goană, coboară scările bordelului şi ajunge în
stradă fără să se oprească, chiar dacă e în picioarele goale, fără altă haină
decât halatul care zboară în fugă, lăsându-i corpul în văzul lumii. Nu-i pasă.
Nici de privirile oamenilor, nici de ce va spune Leoaica atunci când se va
găsi cadavrul acelui bărbat. Singurul lucru care îi tulbură mintea şi inima
este imaginea surorii sale.
Clara.
Păşind pe pietrele din pavaj şi prin şanţurile cu dejecţii care murdăresc
străzile Madridului, zboară spre fabrica de chibrituri. Nu va mai avea
nevoie să facă economii; banii pe care îi au vor fi suficienţi. O va lua pe
sora ei şi vor părăsi Madridul, vor ieşi din iadul acela, pentru totdeauna.
Când ajunge la ceea ce a reprezentat casa lor în ultimele zile, descoperă
un carnagiu. Înjunghiată, María, mama micuţului Luis, zace într-o baltă de
sânge. Sprijinindu-se de zidul curţii, viaţa soţului ei se scurge dintr-o rană
deschisă la gât. Încercările de a-i acoperi şuvoiul sunt zadarnice.
Unde e Clara?
Lucia caută un semn care să-i spună unde s-a ascuns sora ei. Găseşte
bocceaua cu puţinele ei lucruri desfăcută şi aruncată pe jos: buretele de
sârmă la câţiva paşi distanţă, un tacâm lângă covata din scoarţă de copac
acoperită de o pătură. Nici urmă de borcanul în care-şi ţinea economiile, cei
două sute de reali, dar ce mai contează acum banii? O strigă.
— Clara!
Nimic în afară de gâlgâitul lui Pedro, care sângerează până la moarte.
Lucia se ghemuieşte lângă el. Tăietura de la gât e ca o gură deschisă prin
care vomită sânge, mâinile nu o ajută când încearcă să-i acopere rana. El se
uită fix la ea, până când ochii i se pierd în spatele pleoapelor, în gol. O
secundă mai târziu, a încetat să mai respire.
Simte că bărbatul încerca să-i spună ceva. Nu a apucat să o facă, deşi nici
nu a fost nevoie să-l întrebe cine este vinovat de acel măcel. A fost Bestia.
Îl cunoaşte bine. E un uriaş îmbrăcat în negru şi cu faţa arsă. Acelaşi pe care
tocmai îl ucisese într-una dintre încăperile bordelului Leoaicei. Fără să ştie,
i-a refuzat Clarei o şansă.
Lucia lasă să-i scape durerea într-un ţipăt pe care nimeni nu-l aude în
oraşul acesta. Pentru că ştie ce a făcut: i-a curmat viaţa singurului om care îi
putea spune unde e sora ei.
A DOUA PARTE
 25
Madrid, 17 iulie 1834

Un râu de sânge. Un burete de sârmă şi tăcere. Mâinile lui Pedro nu se

mai agaţă de gâtul deschis, braţele-i sunt frânte. Singurul semn de viaţă e
pârâiaşul care, după ce i-a udat pieptul, desenează o albie roşie pe podeaua
denivelată a fabricii de chibrituri, ce pare o încercare disperată de a ajunge
la sângele soţiei sale, Maria, să se contopească cu ea. Un cer plumburiu
acoperă soarele. „Am ceva care te interesează”, a zis uriaşul. Un zvâcnet în
piept şi o dorinţă: să fie oare moartă, ca Pedro şi Maria, ca Luisín, ca mama
ei? Să nu simtă, pentru că Lucia ştie că nu ar putea suporta să găsească
trupul surorii ei înjunghiat cum i-a găsit pe cei doi soţi. Sângele ei.
Se aud focuri de armă în depărtare.
Nu are puterea să se ridice. Nu poate gândi limpede, frica a pus stăpânire
pe ea. Bărbatul acela voia doar să recupereze inelul pe care îl furase cu nici
patru săptămâni în urmă din casa preotului.
Un murmur din ce în ce mai puternic, ca nişte ţipete îndepărtate,
zgomote a căror origine Lucia nu poate încă să o definească, sparge sfera de
durere care o învăluie.
Oare Clara e în viaţă? Trebuie să fie în viaţă, repetă ea la nesfârşit ca o
incantaţie. Era moneda de schimb pentru a obţine inelul. Dar unde a dus-o
uriaşul?
Un stol de păsări străbate cerul. Zbaterea lor metalică o salvează în cele
din urmă.
Dacă sora ei ar fi fost moartă, ar fi ştiut-o, se gândeşte ea, dar nu e aşa.
Căldura care îi urcă din stomac e anxietate. Traversează curtea fabricii de
chibrituri şi, deodată, toate acele sunete pe care le auzise ca într-un vis se
prăbuşesc în realitate: ţipete, lovituri, din nou focuri de armă… S-ar putea
să fie o revoltă la una dintre porţile Madridului; bieţii oameni cer cu
disperare să fie lăsaţi să intre în oraş, pentru un colţ de pâine cât să le
omoare foamea.
De ce nu au plecat din Madrid când încă mai era timp? Acum a pierdut
banii pe care reuşise să-i strângă pentru călătorie. Şi şi-a pierdut sora.
Pentru Lucia, oraşul nu înseamnă libertate, ci o cuşcă unde ea şi Clara sunt
prizoniere. Nu ştie că majoritatea celor care au emigrat în căutarea unui
viitor mai bun în vreun sat din Cuenca, Segovia sau Toledo au fost
expulzaţi: nimeni nu vrea ca holera să părăsească Madridul şi să le
contamineze viaţa. Şi, între timp, cei nefericiţi rămân blocaţi în ţara
nimănui. Naufragiaţi.
Să sperăm că, într-o zi, cei care locuiesc de cealaltă parte a Gardului vor
reuşi să-l dărâme. Gata cu tunelurile noroite, canalele prin care au fost
nevoiţi să se târască de atâtea ori. Vor năvăli în Madrid ca să-şi ia partea lor
din ospăţ. Sau, pur şi simplu, să reducă la cenuşă acest oraş care îi ucide.
Haosul e pe cale să izbucnească sau este o proiecţie a ceea ce simte
Lucia? Gânduri care vin şi pleacă ca nişte străfulgerări: a comis o crimă,
cadavrul uriaşului zace în bordelul Leoaicei, poliţia o va căuta, târfa cu
părul roşu. Unde e Clara? Şi dacă a putut să scape din mâinile uriaşului?
Ştie că e absurd, sora ei Clara n-ar fi rămas paralizată de groază în timp ce
omul acela îi ucidea pe Pedro şi pe Maria. O cunoaşte bine. Trebuie că e pe
undeva prizonieră în vreun colţ al acestui labirint care este Madridul. În
viaţă, insistă să-şi spună; aşteptând-o s-o salveze. E real sau o dorinţă?
Oricum ar fi, trebuie să pornească în căutarea ei; nu se va opri până ce nu o
va îmbrăţişa din nou. Dar ce ştie despre bărbatul acela care a dat buzna în
cameră? Faţa arsă ca de şopârlă, o înălţime de peste doi metri. Bestia, era
Bestia. Nu putea să existe o fantomă în Madrid. Cineva trebuie să îl
cunoască. Dar cine?
Îşi trage pe ea o rochie murdară şi nişte pantofi cu tălpile atât de uzate,
încât aproape că se vede prin ele. Se îmbracă cu tristeţe. Lasă în urmă
fabrica de chibrituri şi se pierde pe străzile înguste din jur. Şi dacă e pe cale
să găsească trupul neînsufleţit al Clarei? Fiecare pas reprezintă şi o treaptă
spre pericol: oare Leoaica a alertat poliţia? Dacă e prea târziu pentru Clara,
dacă ea şi-a condus sora spre acest deznodământ, ce mai contează dacă va
sfârşi în închisoare sau dacă va fi executată în piaţeta Cebada, cum i-a spus
Eloy că se întâmplă?
În mijlocul furtunii care o biciuieşte, un singur gând rămâne neclintit:
vinovăţia. Ea a fost cea care a furat inelul şi i l-a dat surorii sale. Dacă e
moartă, atunci ea e criminala. E ca şi cum şi-ar fi băgat mâinile în gâtul
Clarei şi ar fi strâns până când aceasta ar fi rămas fără suflare.
Paşii o poartă spre Alcalá. Lasă în urmă ciocolateria Doña Mariquita.
Nişte pungaşi cu şapca trasă pe ochi mişună primprejurul unei doamne care
iese din local. O roagă să-i invite la o ciocolată cu pişcoturi, deşi Lucia ştie
că, de fapt, îi distrag atenţia doar ca unul dintre ei să-i poată băga repede
mâna în poşetă şi s-o golească. Isterie pe străzi, oamenii ca nişte animale
care caută un adăpost când simt că se apropie furtuna. Deasupra, cerul
plumburiu. Unde e pasărea roşie, se întreabă Lucia, unde e mama ei acum?
De ce nu-i vine în ajutor? Cándida nu ar şti de unde să înceapă să o caute pe
Clara, a trăit mereu cu spatele la oraş.
Dintr-odată se surprinde gândindu-se la Eloy. E singurul în care poate
avea încredere. Cunoaşte lumea interlopă şi ar şti să afle unde s-ar putea
găsi o fată răpită. Poate că a auzit despre locul unde se află ascunzătoarea
uriaşului şi ştie că nu o va da de gol; băiatul acela cu ochi albaştri care,
timid, i-a spus într-o zi că îi aminteşte de o pasăre colibri roşie.
Grăbeşte pasul şi lasă în urmă ciocolateria şi cafeneaua Príncipe; trece pe
lângă doamna care i-a alungat pe copii înainte de a se urca într-un landou,
cele două locuri sunt practic goale. Acelaşi lucru este valabil şi pentru
prăvălia de răcoritoare Pombo, la începutul străzii Carretas. E convinsă că
se întâmplă ceva ciudat atunci când observă aproape pustii scările ce urcă
spre mănăstirea San Felipe el Real, locul unde se adună lumea la taclale, să
afle ultimele noutăţi, să se laude cu succesele obţinute şi să facă afaceri.
Înaintează până la piaţeta Leña în zigzag, nervoasă, ascunzându-se de
fiecare dată când vede un jandarm. Nu-l găseşte pe Eloy, dar îi zăreşte pe
cei doi borfaşi care îl însoţesc de obicei.
— S-a dus în Plaza del Rey, nu ştiu ce treabă avea acolo.
Vocea pungaşului se întrerupe în timp ce îi vorbeşte. Tovarăşul său îl
trage de braţ cu insistenţă: fug de Lucia? Nu, nu de ea: un grup de vreo
douăzeci de bărbaţi şi femei intră în piaţă; zdrenţăroşi, murdari, de parcă ar
fi ieşit dintr-un canal. În fruntea cortegiului, un bărbos, îmbrăcat într-o
bluză albastră precum cele purtate de ţăranii sau mierarii care vând din casă
în casă, strigă:
— Nu luaţi în seamă interdicţiile, vor să ne închidă! Acum zic că nu
putem să ne adunăm mai mult de zece persoane: dacă suntem nouă, nu ne
infectăm? Ştim cu toţii de unde vine ciuma. Din apă! Şi cine o otrăveşte?
Lucia nu acordă nicio atenţie acestui mesager al Apocalipsei şi se
întoarce pentru a se îndrepta spre Plaza del Rey. Nu este singurul grup pe
care îl întâlneşte: instigaţi de cei care interzic reuniunile de mai mult de
zece persoane – de asta erau cafenelele şi locurile de stat la taclale pustii –
numeroase grupuri cutreieră străzile fără nicio direcţie aparentă decât cea
impusă de furia ce a pus stăpânire pe ele.
— Nu noi ăştia amărâţi aducem boala, ci călugării. Ei otrăvesc apa, astfel
încât carliştii să câştige războiul.
Lucia dă peste o bătrână care îi spunea asta unui băiat. Privirea bătrânei
cade pe pletele roşiatice ale Luciei şi, pentru o clipă, se teme că ar putea să
o acuze de uciderea uriaşului. Cu toate acestea, bătrâna îşi urmează drumul
cu tânărul la braţ şi îşi continuă cuvântarea.
— Le dau bani copiilor ca să o facă. Au fost văzuţi la mai multe fântâni.
De unde vin împuşcăturile care se aud din când în când în depărtare? E
posibil ca acest iureş de oameni sătui de boală şi purtarea vinovăţiei să fi
pornit dintr-un colţ al Madridului?
— Nimeni nu-i supraveghează pe copii, iar monahii nu sunt idioţi.
Pentru patru gologani ştiu că le pot cere orice. Mereu dau târcoale
fântânilor.
— Zic de noi că i-am întors spatele lui Dumnezeu, că e o pedeapsă
divină.
— Au saci de praf de puşcă. Li se dau în mănăstiri.
— E o răzbunare a preoţilor, asta e. Pentru că nimeni nu mai vrea să le
asculte predicile.
— Ne otrăvesc.
Voci de bărbaţi şi de femei, de bătrâni şi tineri, străbat oraşul, iar printre
ele se strecoară Lucia. Nu-i pasă ce se întâmplă cu Madridul şi cu holera;
vrea doar ca Eloy să o ajute să-şi găsească sora.
 26
— I-au spart o vază în cap, apoi l-au înjunghiat în ceafă cu un ac.
Donoso s-a aşezat pe pat, unde aşternuturile încă sunt răvăşite, şi după ce
pufăie dintr-o ţigară loveşte cu piciorul cadavrul care zace la picioarele lui.
Scutură scrumul pe covorul din cameră.
— Târfa nu l-a lăsat nici măcar să se dezbrace.
Diego se lasă pe vine şi cu un efort – i se pare că trupul cântăreşte mai
mult de o tonă – reuşeşte să îl întoarcă. Chipul lui, marcat de o arsură
roşiatică, priveşte spre tavanul odăii.
— Unde e prostituata care l-a ucis?
— Bea un ceai cu Leoaica în sufragerie. La ce te gândeşti, Diego? L-a
omorât şi a fugit, doar nu era să ne aştepte. Leoaica spune că era o fată
nouă, nu-şi aminteşte numele şi nici nu o vom convinge să şi-l amintească.
O cunosc bine.
— Mortul e uriaş.
— Ce simţ de observaţie. Nu te-ai gândit să intri în poliţie? îl provocă
ironic. Dar tu nu eşti atent la ce contează: uită-te la faţa lui, Diego, pentru
numele lui Dumnezeu. Şi apoi mulţumeşte-mi că ţi-am prins criminalul.
— Crezi că e Bestia?
— Mulţi martori ţi-au spus că avea pielea ca a unei şopârle. Şi că era
uriaş. Chiar dacă nu pare, eu îţi citesc cu atenţie cronicile. Dacă într-adevăr
Bestia este un om, ar putea fi acest gigant cu faţa roşie. Nu asta căutai? Iată-
l aici, deşi nu cred că vrea să dea vreo declaraţie. N-o să scoţi nimic de la el
pentru gazeta ta.
Diego percheziţionează buzunarele mortului. Caută orice identificare,
ceva care i-ar putea permite să reconstruiască viaţa acestui om care ar putea
sta în spatele crimelor, dar ceea ce găseşte este doar o sticluţă.
— Uită-te la asta…
— Este aceeaşi cu cea pe care am văzut-o în casa teologului… Sânge?
— O am acasă pe cea a lui Ignacio García. O să-l rog pe doctorul Albán,
cel de la Spitalul General, să le trimită pentru a le analiza. Să vedem dacă
poate să ne lămurească.
— Nu o poţi lua cu tine, nu poţi atinge cadavrul.
— Nu vorbi prostii, Donoso… O să o investigheze poliţia? Ai luat ceva
de la cadavru, bani, o insignă, ceva?
 — Drept cine mă iei? Eu nu sunt hoţ. Şi dacă nu l-a furat târfa, nimeni nu
i-a luat nimic. Am fost primul care a ajuns aici.
— Cum l-ai descoperit? Cine te-a chemat?
— Eram cu una dintre fete în camera alăturată. Am auzit lovituri şi
alergături şi am ieşit să văd ce s-a întâmplat. Nimeni altcineva nu a intrat,
nimeni nu l-a atins. Vrei să vorbeşti cu Leoaica?
Diego scoate cămaşa cadavrului; poate că are vreun semn care să ajute la
identificarea lui. Astfel descoperă o spinare plină de cicatrici. Unele
proaspete, încă însângerate. Altele vindecate.
— Pariez pe ce vrei tu că el însuşi se biciuia. Precis că, dacă îi dai
pantalonii jos, pe coapsă are urmele unui ciliciu. Bestia e moartă, Diego. S-
a terminat. O discuţie cu madame şi vei fi gata să scrii nota finală a
articolelor tale.
— Ai spus acelaşi lucru despre teologul Ignacio García: că el era Bestia
şi că totul se sfârşea odată cu omul acela. Se pare că doreşti să închizi
capitolul ăsta înainte să afli adevărul.
— Posibil să fi fost aşa cu teologul, dar acum e altceva. De data asta ştii
că am dreptate.
Donoso îşi aruncă ţigara, o stinge strivind-o cu piciorul pe covor şi iese
din cameră. Diego este incapabil să se urnească. Oare chiar se află în faţa
Bestiei? Dacă aşa e, de ce nu simte nicio uşurare? Teoretic, odată cu
moartea lui ar trebui să se sfârşească răpirile fetiţelor, aceste crime
cumplite. O bătaie în tocul uşii îl scoate din reverie.
— Să mergem. Leoaica n-o să ne aştepte la nesfârşit.

Josefa, Leoaica, îi întâmpină în salonul verde, acelaşi din care îşi

conduce afacerea şi îşi primeşte puţinii clienţi. Donoso, care în atâtea
rânduri a fost în casa aceea, nu intrase niciodată în acel loc asemănător unui
sanctuar.
— Nu vreau probleme. Vreau să luaţi cadavrul de aici, fără să mi se
umple casa de jandarmi.
— Nu putem face asta.
— Totul se poate aranja. Spuneţi-mi doar cât costă.
— Mai întâi vrem să ştim ce s-a întâmplat.
— Donoso, intervine Leoaica, dumneata eşti un prieten de-al casei şi ştii
că aici evităm scandalurile. Trebuie să mă ajuţi.
— Şi o voi face, dar mai întâi, hai să stăm puţin de vorbă, Leoaico…
 Diego nu scoate o vorbă în timp ce Donoso o interoghează pe faimoasa
madame. Ea ameninţă că va apela la unul dintre numeroşii ei prieteni
influenţi, care ar putea pune capăt carierei sale cu o singură vorbă. „Carierei
mele?”, gândeşte Donoso zeflemitor. Dacă femeia asta ar şti cât de
nesemnificativă e viaţa lui, nu s-ar mai obosi cu astfel de ameninţări. Dar ea
nu ştie, iar el o forţează cât de tare poate. Un mod de a-şi aminti de
poliţistul care a fost cândva şi de a se preface că e cât de cât important.
— Ce credeţi, că în această casă nu intră şi miniştrii Consiliului?
— Ştim că vin, Leoaico, şi avem tot respectul faţă de tine şi faţă de casa
ta. Dar suntem, de asemenea, obligaţi să aflăm cine era omul ăsta şi cine l-a
ucis.
— Nu ştiu cine era şi nu ştiu cine l-a ucis. Poate chiar s-a sinucis.
— După ce s-a lovit în cap cu o vază şi şi-a înfipt un ac în ceafă?
— S-au văzut lucruri şi mai ciudate.
În timpul interogatoriului, Donoso dă dovadă de o răbdare pe care nu o
are în viaţa obişnuită. Poate că nu e un poliţist atât de rău pe cât crede toată
lumea – se gândeşte Diego – chiar ar fi putut ajunge un bun profesionist
fără băutură şi fără duelul în care şi-a pierdut un ochi.
— Cum a ajuns omul acela aici?
— Pentru Dumnezeu, aceasta este una dintre cele mai renumite case din
Madrid; bărbaţii vin aici şi, dacă au bani, plătesc pe una dintre fete să-i
însoţească în cameră. Ei sunt clienţi, ele sunt târfe, prostituate, asta se
presupune că se face în aceste locuri. Se numesc lupanare. Ei bine, nu ştiu
de ce povestesc toate astea, doar dumneata eşti un client obişnuit.
Poliţistul înghite demn batjocura femeii şi continuă să-şi facă meseria, să
pună întrebări.
— Leoaico, te rog, ajută-ne. Cine e fata care era cu el?
— Una nouă, săraca s-a speriat atât de tare c-a fugit.
— Cum o cheamă?
— Uneori Madelaine, alteori Asunción; nimeni de aici nu-şi spune
numele adevărat… Şi dacă mă întrebaţi, nici unde locuiesc nu spun şi nici
nu mă interesează. Într-una dintre mahalalele alea uitate de Dumnezeu, între
râu şi Gard.
Diego se decide în cele din urmă să intervină.
— Ai auzit vorbindu-se de Bestie?
— Există cu adevărat? Nu-mi spune că tu crezi în astfel de lucruri. În
urmă cu câteva zile a dispărut fiica uneia dintre femeile care lucrează în
casă şi, în loc să creadă că s-a dus cu vreunul pe undeva, adică ce-a văzut
fata de când s-a născut că face mă-sa, toate cred că a luat-o Bestia. Ştii ce
cred eu? Că Bestia nu există, că e o prostie.
— Într-o singură chestiune sunt de acord cu tine: poveştile cum că Bestia
e un animal sunt nişte prostii. Bestia e un om, poate ăla de-i mort în cameră.
— Perfect atunci, nu va mai face rău altor fete. Să trecem la lucruri
concrete: dumneata iei cadavrul, îl laşi pe un maidan, iar eu îţi plătesc o sută
de reali.
Diego nu se gândeşte să accepte, dar vocea lui Donoso răsună lângă el.
— Două sute.
— În regulă, două sute de reali, aprobă imediat madame, şi nu vreau să
mai aud nimic despre omul ăla, despre Bestie sau orice altceva. Vreau doar
să-mi continui afacerea în linişte.
— Nici vorbă! Mortul ăsta nu va ieşi de aici decât cu intervenţia
autorităţilor, strigă Diego.
Donoso îl apucă de braţ şi îl trage enervat afară din salonul verde. Se
ceartă cu el. Amândoi au nevoie de bani, ar putea lua câte o sută de reali
fiecare.
— Madridul e plin de cadavre, la ce mai contează unul în plus?
— Tu eşti cel care trebuie să respecte legea?
— Şi tu eşti cel care datorează chiria pe câteva săptămâni? Lasă-mă să
mă întorc înăuntru, o fac să mă plătească şi vom aranja să apară mortul
afară din casa asta…
— Nu vreau banii ăia.
— Dar proprietăreasa ta îi vrea. Dacă vrei, mă duc în strada Fúcares şi îţi
plătesc eu datoria.
Diego se face că nu aude, nu ştie şi nici nu vrea să ştie ce are de gând să
facă Donoso. Deşi, în adâncul sufletului, este conştient că autorităţile nu vor
investiga moartea acelui uriaş aşa cum ar trebui. Dacă nu cumva se
dovedeşte a avea vreun titlu nobiliar, nu va conta unde îl vor găsi, iar pe de
altă parte ar fi recunoscător să scape de problema cu chiria.
— Eu plec, fă ce vrei. Voi lua fiola de sânge cu mine. Mă duc la spital
să-l văd pe doctorul Albán.
Înainte de a pleca, Diego o întâlneşte pe Delfina, mama fetei dispărute.
Femeia se află în uşa casei din strada Clavel. Aşezată pe un scaun din
papură ţine în poală o păpuşă din cârpe, chipul ei pistruiat e chinuit de
gânduri, iar ochii ei, în loc să o caute pe fetiţă prin mulţime, par ochi de
somnambul, rătăcesc printr-un coşmar.
— Niciodată nu întârzie să se întoarcă, darămite două zile întregi. Poate
că Juana mea s-a dus să ia nişte lapte, poate că s-a oprit să bea apă… O
fetiţă mi-a zis că a văzut-o cu un bărbat îmbrăcat în negru şi că s-a dus cu
el. Ştiu că e mare zarvă pe lângă fântâni, că unii îi acuză pe călugări că le-au
otrăvit ca să răspândească holera, alţii dau vina pe copiii străzii. Cum s-o
găsesc pe Juana mea? Am auzit că mortul de acolo dinăuntru ar putea fi
Bestia, dar… nu ştiu unde e fata aia care mi-a zis că a văzut-o pe Juana
mea. Ea ar putea să vă spună dacă e vorba despre el.
Diego nu ştie cum să o consoleze pe femeia aceea. Oare va trebui să se
întoarcă atunci când îi vor găsi fiica dezmembrată? Madridul, oraşul care nu
întreabă niciodată pe nimeni de unde vine, a înnebunit.
 27
Lucia nu are nevoie să ajungă în Plaza del Rey; în Alcalá, îl întâlneşte pe
Eloy. O rană care încă mai sângerează îi despică sprânceana şi îi mânjeşte
pielea într-un roşu-aprins.
— Ce s-a întâmplat cu tine?
— O piatră de la un sacagiu, când m-am apropiat de o fântână. Ei cred că
noi otrăvim apa.
— I-am auzit. Vino, măcar îţi voi curăţa sângele.
— De ce nu eşti la Leoaică? Ai fi mai în siguranţă decât pe străzile astea,
colibri.
Se îndepărtează de şuvoiul de oameni care e din ce în ce mai mare şi se
revarsă în Puerta del Sol. Ghemuită pe o alee, Lucia îşi udă cu salivă
manşeta rochiei şi freacă pielea lui Eloy până şterge urmele de sânge, cum
făcea mama ei când ea sau Clara aveau vreo rană. Ea îi povesteşte totul:
moartea uriaşului, fuga din bordel, dispariţia surorii ei, cadavrul lui Pedro şi
al Mariei abandonate în fabrica de chibrituri…
— Nu ştiu ce să fac, Eloy, nu ştiu unde să o caut. E acelaşi om care ne-a
urmărit, cineva trebuie să-l fi văzut. Era prea mare ca să se ascundă…
— Tu crezi că ar putea fi Bestia aia despre care vorbesc atâţia? se
întreabă prietenul ei. Spuneau că era un animal cel care răpea fetele din
mahalale… Dar poate că nu. Poate că el era.
Lucia se aşază pe jos, dintr-odată puterile o părăsesc.
— Poate că nu are nicio legătură cu asta, adaugă ea.
Vagabondul a observat nedumerirea Luciei şi nu vrea să o mai sperie.
Când o ia de mână, îşi dă seama că fata tremură.
— Omul acela ţi-a spus că are ceva care te interesează. E clar că se
referea la sora ta. Poate că voia să o omoare, dar nu avea de gând să o facă
până ce nu primea inelul.
— Şi unde a dus-o? L-am omorât! Poate Clara e grav rănită, Dumnezeu
ştie în ce văgăună şi… nu pot să fac nimic?
— Poţi s-o cauţi. Te voi ajuta. În fiecare cotlon, chiar şi în cele mai mici,
până ce o vom găsi.
Eloy o trage pe Lucia în picioare. Promisiunea şi entuziasmul lui sunt un
izvor de speranţă. El ştie că nu va fi uşor să o găsească pe Clara şi că, poate,
când o vor găsi, va fi prea târziu. Asta dacă poliţia nu o arestează mai întâi
pe prietena lui, dar el îşi doreşte să-i fie alături, în cazul în care într-o zi vor
sosi veştile proaste. Nu s-a simţit niciodată aşa; de când se ştie a fost
preocupat doar să-şi salveze pielea şi să facă rost de un loc în care să
doarmă la sfârşitul zilei. Fata asta cu părul roşcat a aprins ceva nou în el.

Puerta del Sol e un furnicar de oameni care se încing în discuţii şi tirade

împotriva preoţilor. Eloy traversează piaţa, ţinând-o de mână pe Lucia, când
deodată observă un bărbat care stă de vorbă cu alţii, sprijinit de un perete,
cu burdufurile de apă la picioare.
— Ăsta-i cel care a aruncat cu piatra în mine. Nenorocitule…
O licărire de furie inundă ochii vagabondului. O strălucire care Luciei
nu-i place.
— Ce ai de gând să faci?
Eloy dă drumul mâinii Luciei şi se apropie cu paşi repezi de sacagiu. Ea
fuge după el, încearcă să-l reţină, dar băiatul e hotărât să se răzbune. Pe
stradă, nu poate lăsa pe nimeni să îl calce în picioare.
— Ne vedem în 20 de minute în piaţeta Celenque.
Eloy se pierde în mulţime. Ia un pumn de pământ de pe drumul
nepietruit, ca mai tot oraşul, şi se apropie de bărbaţi.
— Nu ziceai că am otrăvit apa? Uite, acum chiar am otrăvit-o, zice el, cu
un aer de şmecher, în timp ce-i azvârle pământ în burduf.
Eloy, o instituţie în cultura străzii, ştie ce înseamnă să faci praf efortul
sacagiilor. Acum e timpul să o rupă la fugă şi să se pună la adăpost cât mai
curând posibil.
— După el! După el!
Lucia vede cum începe urmărirea, o dispută în care prietenul ei nu are
rival. Dar a observat, de asemenea, cu nelinişte, că bărbosul pe care l-a
văzut conducând un convoi sub sloganul „Ciuma e în apă!” îi iese în cale
vagabondului, iar cei doi se ciocnesc şi se rostogolesc pe jos. Eloy nu
reuşeşte să se ridice suficient de repede, iar sacagii se aruncă asupra lui. Îl
lovesc, ca nişte vulturi care se năpustesc asupra prăzii lipsite de apărare,
dându-şi coate unul altuia pentru a-şi smulge bucata de carne.
În învălmăşeală, abia dacă mai vede ceva; doar că bărbosul care striga la
ceilalţi iese pentru o clipă din mulţimea care îl loveşte pe Eloy cu
picioarele. De parcă ar porni o coregrafie de mai multe ori repetată, sacagii
îl apucă pe băiat de mâini şi de picioare. Eloy le strigă să îi dea drumul, dar
nimeni nu îl ascultă. Lucia încearcă să-şi facă loc printre cei care o împing
ca să încerce să-l elibereze, când bărbosul scoate un cuţit cu un calm
terifiant, ca şi cum ar fi sosit momentul sacrificiului. Ochii lui, două ace
sclipitoare. Se aud voci, râsete care-l încurajează pe bărbat să termine ceea
ce a început. Un ospătar în haine murdare o împinge pe Lucia, care cade pe
jos în timp ce încearcă să ajungă la Eloy. Cu faţa lipită de pământ, poate
vedea teroarea din ochii albaştri ai băiatului. Nimeni nu poate face nimic
pentru a pune capăt a ceea ce urmează să se întâmple. Nimeni nu vrea să-i
pună capăt.
— Nu a făcut nimic, lasă-l în pace!
Briceagul bărbosului descrie un arc până în stomacul lui Eloy, îl
străpunge curat, şi un gâlgâit vâscos se revarsă din burtă şi din gură. Oţelul
iese din nou la lumină, roşu-aprins, împroşcând feţele fericite ale acelor lupi
care nu-i dau drumul lui Eloy, iar apoi bărbosul îl înjunghie din nou, de
două, trei, patru ori… Până ce faţa lui Eloy devine o pată de sânge şi durere.
Până ce ochii albaştri se închid pentru totdeauna.
Lucia se ridică în picioare în timp ce sacagii lasă să cadă trupul fără viaţă
şi se grăbeşte să-l aşeze în poala ei. Fără urmă de regret pentru ce au făcut,
bărbaţii strigă şi scandează declamaţii cu pumnii spre cer, înarmaţi cu bâte
şi cu tot ce găsesc prin piaţă, dar ea nu-i poate auzi. Inima îi bubuie în cap
din ce în ce mai tare, de parcă ar fi pe cale să explodeze.
Hoarda şi-a pierdut controlul şi aleargă alandala, unii dintre ei aproape că
se calcă în picioare în debandadă. În inima oraşului, în Puerta del Sol, Lucia
rămâne paralizată când îşi dă seama că nu plânge. Poate că lacrimile i s-au
secat pentru totdeauna, poate că nu va mai putea să simtă nimic niciodată.
Iată în ce o transformă Madridul: într-o femeie de gheaţă.
Priveşte în jur; mulţimea exaltată crede că a găsit o explicaţie pentru
iadul pe care îl trăieşte. Călugării se folosesc de copii ca să otrăvească apa,
ca să-i facă să se întoarcă în sânul bisericii, ca să decimeze oraşul astfel
încât înaintarea carliştilor să fie de neoprit. Imbecilii. Vorbesc despre
curajul celor sărmani, despre demnitatea clasei celor săraci, dar ce a mai
rămas din toate acestea acum? Doar furie oarbă. Prostie. Cruzime. Acelaşi
lucru care i-a curmat viaţa lui Eloy, părăsit în Puerta del Sol ca un animal
sacrificat. Nu o va mai învăţa secretele oraşului. Nimeni nu-i va mai spune
niciodată „colibri”.
— Era unul dintre spionii monahilor! L-am văzut cu preoţii din San
Francisco el Grande!
Bărbosul a strigat peste mulţime. Lucia, în genunchi, observă brusc că
toţi ochii sunt aţintiţi asupra ei. Vagabondul ăla nu e vrednic de milă, par să
spună. Iar ea ar putea fi complice, pentru că ţine cadavrul şi cere ajutor să-l
ducă la cimitir. Pentru că s-a aplecat asupra buzelor lui fără viaţă şi le-a
sărutat în semn de adio. Mulţimea exaltată e capabilă de orice; ea însăşi
simte că se pune în pericol luându-şi rămas-bun în felul acela. Pentru o
clipă, în timp ce îl lasă pe Eloy în urmă, e tentată să dea piept cu ucigaşul
lui doar ca să-l facă să explodeze şi să primească loviturile, pedeapsa pe
care simte că o merită. „Şi Clara? Cine o va ajuta dacă tu mori aici?”
Întrebarea o face pe Lucia să se abţină de la vertijul sinucigaş.
Un preot străbate în fugă piaţa spre strada Arenal. Este salvarea ei,
pentru că toţi ochii se îndreaptă spre el.
— Popii sunt ăia care ne otrăvesc, care ne aduc holera, ne ucid copiii şi
părinţii…
Bărbosul ştie că vorbele lui sunt ca un fitil. Preotul speriat grăbeşte
pasul, dar în câteva secunde, mai mulţi bărbaţi îl încolţesc. Nimeni nu
respectă eşarfa purpurie de la cingătoarea sutanei. Îl îmbrâncesc, îl scuipă, îi
caută prin buzunare, convinşi că acolo se găsesc prafuri otrăvitoare care
contaminează fântânile. Nu au nevoie să confirme dovezile crimei; nu
există otravă, nisip sau prafuri, dar un inel de aur cade pe pământ. O femeie
rotofeie îl ia şi îl ridică spre cer:
— Se deghizează în oameni săraci, dar în realitate sunt acoperiţi de aur!
Şi vor să ne omoare pentru a continua să-l strângă!
Lucia nu-şi poate crede ochilor. Se îndreaptă spre încăierarea iscată ca
atrasă de un magnet şi se strecoară printre oameni până ce ajunge la o palmă
de inelul pe care femeia îl arată tuturor. E un sigiliu de aur cu două cruci
încârligate, două buzdugane. Oare este cel pe care l-a furat din casa
preotului? Cum a putut ajunge în mâinile acelui preot care, ghemuit pe jos,
primeşte bătaie? Sau există mai multe inele identice în oraş?
— Ai furat asta de la popor, îl acuză femeia, înainte de a zâmbi grotesc
cu trofeul ei şi încercând să şi-l potrivească pe unul dintre degete; acestea
sunt atât de groase încât nu reuşeşte.
Ca şi cum asta ar fi înfuriat-o, scoate un cuţit cu o intenţie foarte clară.
Preotul reacţionează şi o îndoaie cu un şut, iar după ce-şi recuperează inelul,
îşi face loc printre coate şi împunsături, cu o încăpăţânare la care nimeni nu
s-ar fi aşteptat, judecând după atitudinea lui laşă şi supusă.
— Nu-l lăsa să scape! strigă femeia în timp ce încearcă să-şi revină.
Mulţimea condusă de bărbos îl urmăreşte pe preot spre strada Nueva de
Palacio. Nu se aşteptau să poată alerga aşa de repede cu asemenea veşminte.
Sunt momente în care se pare că va fi prins, dar se eschivează cu mişcări
agile, de parcă s-ar fi antrenat de nenumărate ori să fugă.
Lucia urmăreşte mulţimea, conectată de ea şi de inel printr-un fir
invizibil. La intersecţia cu strada San Francisco se înalţă maiestuoasa
catedrală, a cărei cupolă cu diametrul de 33 de metri şi o înălţime de peste
70 de metri de la sol, e a treia ca mărime din întreaga creştinătate, cea mai
mare din afara Italiei. Acolo se refugiază prelatul şi acolo se adună
persecutorii, un grup care, după spusele fetei, a tot crescut: peste o sută de
bărbaţi şi femei strigă şi bat în uşa bisericii, pe care călugării au închis-o de
îndată ce călugărul i-a trecut pragul. Cei mai mulţi dintre ei au pus mâna pe
câte o armă: beţe, cuţite, ciocane, pietre şi chiar un vătrai de sobă.
Bărbosul s-a postat în faţa bazilicii San Francisco el Grande şi repetă
diatriba împotriva preoţilor. Toată lumea îl ascultă într-o subită tăcere: sunt
aţâţaţi, însetaţi de sânge…
— Îi vom lăsa să scape cu asta? Vom continua încă nişte secole ţinând
capul plecat? Moarte popilor!
Sloganul s-a răspândit prin tot oraşul ca praful de puşcă şi, în scurt timp,
o altă mulţime se formează în faţa Colegiului Imperial. Unii se îndreaptă
spre mănăstirea San José de los Mercedarios.
Alte câteva zeci de persoane se află în apropierea mănăstirii Santo
Tomás…
La San Francisco el Grande încearcă să spargă uşa ca să pătrundă în
biserică. Unul caută un buştean gros ca să-l folosească pe post de berbec,
altul jură că se întoarce în câteva minute cu nişte foarfece. Dorinţa de a
sparge gratii şi lacăte este atât de mare încât toată lumea pare dezamăgită
când uşa se deschide paşnic şi apare doar un simplu călugăr.
— Aceasta este casa lui Dumnezeu. Plecaţi.
Nimeni nu stă să negocieze cu el, mulţimea îl striveşte şi, amestecându-
se printre oameni, Lucia dă buzna în biserică. Un călugăr în vârstă iese
pentru a stăpâni scandalul. O lovitură de ciocan îi crapă fruntea şi îl doboară
fără iertarea păcatelor. Un bibliotecar cocoşat, care imploră cumpătare, cade
la pământ sub greutatea a zeci de bărbaţi ce îl sugrumă şi îl lovesc cu
picioarele până când se găseşte unul înarmat cu o bucată de alamă ruginită
şi i-o înfige în gât. În altar, un călugăr întinde o cruce spre răsculaţi, de
parcă astfel i-ar putea speria sau ar putea alunga diavolul din trupurile lor. E
trântit cu pietre la pământ, mai mulţi îl calcă în picioare, un tânăr ieşit din
minţi îi loveşte faţa cu tocul pantofului până ce-o desfigurează, apoi
mulţimea se îndreaptă spre refectoriu, spre capele, spre culoarele laterale,
claustru, către etajul superior. Dărâmă statui, sparg băncile de lemn ca să le
transforme în lemne de foc, se aud râsete şi urlete care se împletesc cu
strigăte de durere, cu gâlgâielile călugărilor care se îneacă în propriul sânge.
Lucia se împiedică de unii şi alţii, e îmbrâncită şi-l caută în mijlocul acestui
infern pe preotul care a fugit cu inelul.
— Să nu rămână nici amintirea din biserica asta!
Bărbosul a devenit generalul hoardei săracilor care sfărâmă bazilica San
Francisco el Grande…
 28
— Să mergem în grădină, trebuie să iau o pauză.
Situaţia de la Spitalul General este chiar mai gravă decât la prima vizită a
lui Diego Ruiz după moartea Bertei, iar doctorul Albán pare să fi îmbătrânit
cu cinci ani în doar câteva săptămâni.
Grădina la care se referă este departe de a fi de locul retras şi liniştit de
acum câteva luni: nimeni nu are grijă de plantele care încep să se usuce în
căldura lunii iulie la Madrid, iar unele zone au devenit gropi de gunoi în
care se îngrămădesc bucăţi de cearşafuri, spălate la nesfârşit până ce devin
inutilizabile, rămăşiţe de echipament medical folosit pe pacienţi, sticle
goale de dezinfectant şi chiar hainele celor decedaţi.
— Nu atingeţi nimic. Credeţi sau nu, încă nu ştim cum se răspândeşte
holera.
— Oamenii zic că prin apă.
— Probabil că au dreptate, de fapt, asta spun oamenii de ştiinţă care
studiază boala. La Paris, Londra şi Viena fac progrese în eradicarea
acesteia.
— Şi în Spania?
— În Spania preferăm să spunem că e o pedeapsă de la Dumnezeu sau că
e o altă strategie a carliştilor pentru a câştiga războiul. Unii medici spanioli
au călătorit în marile capitale europene la ordinul guvernului, puţin mai
mult…
— Deci nu credeţi că este adevărat că fântânile sunt otrăvite?
— Nu, nici nu sunt otrăvite de sărmani, cum spun preoţii, şi nici preoţii
nu o fac, cum acuză sărmanii. E posibil ca apa să fie contaminată, dar nu
prin otrăvire, ci într-un mod pe care ştiinţa nu este încă în măsură să îl afle.
Acum se spune că fierberea apei înainte de a fi băută ar pune capăt
epidemiei. Poate că deja se experimentează… Să sperăm că va fi descoperit
în curând; după cum vedeţi, în ciuda faptului că s-a deschis noul spital, cel
din închisoarea Saladero, presiunea asupra acestuia nu a scăzut. Şi suntem
atât de concentraţi asupra holerei, încât mulţi alţi oameni mor de boli pe
care altfel am putea să le tratăm.
Doctorul Albán profită de pauză ca să mănânce un măr şi să bea un pahar
de vin.
— Dacă doriţi, merele sunt dintr-un copac de lângă casa mea. Probabil
că nu are un proprietar, pentru că doar eu le culeg, vinul provine de pe
moşia tatălui meu, din Santa Cruz de Mudela. Pot să vă asigur de un lucru:
sunt nopţi în care, când mă duc la culcare, nu mă gândesc decât să părăsesc
oraşul ăsta şi să mă întorc la ţară.
— Ce ne-am face fără medici?
— La fel ca la noi, mor cu duzina. Aţi mai auzit ceva despre moartea
acelor fete?
— De asta sunt aici. Cred că ştim cine este criminalul.
— Asta e grozav…
— Dacă avem dreptate, omul acela este mort şi nu va mai face rău
niciunei fete. Avea asta în buzunar.
Doctorul se uită curios la sticluţa pe care i-o înmânează Diego.
— Sânge?
— Aşa am crezut şi eu. Ceea ce nu ştiu este dacă e uman. Există vreo
modalitate de a afla?
— Nu ştiu. Nu am prea multe cunoştinţe de hematologie. Ar trebui să fac
nişte cercetări. Dar voi fi sincer, când îmi termin treaba la spital, tot ce îmi
doresc este să mă odihnesc, nu să mă uit prin cărţi de medicină.
Diego scoate din buzunar o altă sticluţă, la fel ca prima. Se aştepta la
acest răspuns de la doctor şi crede că asta-i şansa lui de a-l convinge.
— Această fiolă, de asemenea cu sânge, probabil uman, se afla în casa
părintelui Ignacio García.
— Teologul? Am citit că a murit recent.
— Berta, fata căreia i-aţi smuls insigna din gură, a cântat acolo într-o
seară. Bestia a răpit-o a doua zi.
— Doar nu vreţi să insinuaţi că un teolog, o eminenţă în studiul
botanicii, poate fi implicat.
— Asta vreau să aflu: vă amintiţi cum am găsit-o? Fără cap,
dezmembrată? Şi eu vreau să mă odihnesc, dar nu aş dormi liniştit dacă nu
aş ajuta la rezolvarea morţii acelor fete.
— Sunteţi un şantajist. Lăsaţi-mi sticluţele, să văd ce pot face.
Doctorul nu a avut încă timp să le pună deoparte când soseşte în grabă o
călugăriţă.
— Doctore Albán, nu ştim ce se întâmplă, dar vin zeci de răniţi… E ca şi
cum s-ar da o bătălie în Madrid…
Doctorul Albán fuge spre uşă şi Diego îl urmează. Simte că se coace o
posibilă ştire.
 Intrarea în Spitalul General, de obicei învăluită în haos, este acum
anticamera iadului. Se aud alergături, strigăte, plânsete… Mai mulţi răniţi
au fost lăsaţi în hol: înjunghiaţi, bătuţi, oameni cu hemoragii provocate de
armă de foc… Un călugăr zace pe jos, primul spre care se apleacă Albán.
Îngenunchează lângă el, dar se ridică imediat.
— Scoateţi-l de aici. Şi nu aduceţi morţii: doar pe cei pe care îi putem
vindeca, nu-i amestecaţi cu ceilalţi, că doar ne încurcă.
Diego se îndepărtează de el şi se apropie de unul dintre ajutoarele care îi
cară pe răniţi pe tărgi.
— Lumea a înnebunit, atacă mănăstirile… Peste tot sunt revolte, dar
lucrurile stau cel mai rău în bazilica San Francisco el Grande. Acolo
călugării şi-au făcut o fortăreaţă şi se luptă cu atacatorii.
Ajungând în piaţeta Cebada, chiar în faţa Spitalului de La Latina, Diego
vede că un grup de bărbaţi a încolţit un băiat de cel mult 15 ani la fântâna
Abundancia. Îl smucesc, alţii îi trag pumni, până ce unul dintre ei îl loveşte
în stomac; vagabondul se îndoaie de durere şi cade în genunchi. Fără
apărare, nu poate opri loviturile de picioare care îl asaltează. Diego aleargă
spre ei.
— Ce faceţi? Lăsaţi-l în pace…
— Ca să ne omoare în continuare? L-am văzut turnând otravă în fântână!
Pulberea pe care i-o dau popii…
— Nimeni nu otrăveşte apa!
Strigătele lui Diego sunt inutile. Raţiunea a fugit din acest oraş.
Sfârşeşte prin a se îndepărta de grup; dacă va continua să strige
împotriva lor, va primi aceleaşi lovituri ca vagabondul. Furia se
concentrează asupra oamenilor bisericii şi a puştilor care trăiesc pe străzi,
dar în orice moment se poate întoarce împotriva celor care nu se alătură
nebuniei.
Pe lângă el trece un grup de aproximativ 40 de persoane într-o
procesiune de hulire, batjocorind şi înjurând preoţimea. Sunt bărbaţi şi
femei care s-au deghizat în veşminte liturgice furate din mănăstirea
dominicană Santo Tomás, de pe strada Atocha. Ulterior s-a dovedit că au
lăsat şapte călugări morţi. Alte 17 persoane au murit în Colegiul Imperial
San Isidro: cinci preoţi, nouă profesori şi trei călugări… Procesiunea îşi
poartă dansul macabru spre locul unde se petrece cea mai mare nenorocire:
bazilica San Francisco el Grande.
 29
Privirea Luciei se pierde pentru o clipă pe bolta bisericii; sub aceasta,
sub catapeteasmă şi basoreliefuri, sub aurul care împodobeşte capelele, sub
vitralii, are loc măcelul. Rotonda pavată cu marmură este acoperită de
sângele monahilor. Băncile uneia dintre navele laterale ard. Miroase a foc şi
moarte sub privirea impasibilă a sfinţilor. Puţinii călugări rămaşi în viaţă şi-
au asumat sentinţa. Îngenuncheat lângă confesional, un călugăr în jur de 20
de ani imploră milă. Se roagă la Preaslăvitul. Cineva îl loveşte în faţă cu un
vătrai, iar apoi, în timp ce călugărul zace pe podea, continuă să-şi descarce
furia asupra lui ca şi cum nu ar intenţiona să se oprească vreodată.
— Pe ei, să nu vă lăsaţi înşelaţi de falsele promisiuni de supunere. Ei
sunt cei care ne omoară…
Privirea bărbosului iradiază ranchiună şi furie. E scund, are părul rar şi
bluza albastră îi e deja mânjită de sângele preoţilor. Dacă nu l-ar vedea
strigând – şi pe ceilalţi ascultându-l – Lucia nu ar crede că este un lider
capabil să însufleţească masele. Unde se putea ascunde preotul pe care îl
văzuse fugind cu inelul în Puerta del Sol?
Strigătul unui sacagiu care cere ajutor îi atrage atenţia Luciei. Ca un roi
de albine care zboară în ajutorul reginei, mulţi dintre ei se îndreaptă spre
una dintre laturile bisericii, cea care dă spre intrarea în capela Cristo de los
Dolores, a Venerabilului Ordin al Treilea al Sfântului Francisc, una dintre
clădirile bazilicii. Înarmat cu o măciucă, un călugăr rezistă singur în faţa
batalionului de zdrenţăroşi. E un preot musculos, ras în cap, îmbrăcat într-
un veşmânt maro din pânză grosolană; dacă a purtat vreodată mantie sau
scapular, le-a pierdut în toiul luptei. Singura podoabă la vedere îl reprezintă
un simplu brâu, o frânghie groasă legată în jurul taliei. O să-şi pună pielea
la bătaie pe un preţ mare. Loviturile de măciucă strivesc feţele celor care
încearcă să treacă de uşa capelei şi, pentru prima dată, sângele invadatorilor
mânjeşte templul, nu doar cel al monahilor. Unii dintre fraţi s-au adăpostit
în spatele călugărului, care nu pare să aibă nevoie de niciun ajutor pentru a
reţine zecile de bărbaţi şi femei care încearcă să îl doboare.
Ascuns în spatele călugărului care izbeşte fără oprire în invadatori se află
preotul cu inelul, cel care poartă eşarfa purpurie. Cum poate ajunge la el?
Pentru prima dată, Lucia simte că face parte din gloata care a dat buzna în
biserică. Vrea să-l învingă pe preotul care, ca un animal ieşit din minţi, îl
protejează pe prelat. Trebuie să ajungă la el.
Bărbosul se apropie de capelă cu ochi febrili. Înarmat cu un cuţit –
acelaşi pe care l-a folosit ca să-l ucidă pe Eloy – îşi croieşte drum prin
mulţime pentru a-l înfrunta pe călugăr. Acesta a văzut strălucirea armei albe
şi, reţinându-i în continuare pe ceilalţi cu bâta, îşi foloseşte mâna stângă ca
să prindă agitatorul de beregată, ca într-o chingă. Îşi înfige degetele
noduroase în gâtul acestuia, care devine din ce în ce mai palid. Cu toate
acestea, înainte de a-şi pierde cunoştinţa, reuşeşte să înfigă cuţitul în
stomacul călugărului. Îl răsuceşte în carne încercând să-l răpună, dar, deşi
călugărul scoate un ţipăt de durere, are destulă putere pentru a-l izbi pe
agresor de grilajul care păzeşte o sculptură a Imaculatei Concepţii a
Fecioarei Maria. Statuia cade la pământ cu zgomot asurzitor, în timp ce
bărbosul, vânăt, vomită în timp ce încearcă să respire.
— Afară de aici! Plecaţi!
Călugărul şi-a smuls cuţitul din abdomen şi acum îl foloseşte împotriva
celor care încă mai încearcă să invadeze capela. Ştie că nu va rezista la
nesfârşit. De aceea, monahii care se ascund în spatele lui fug prin capela
Cristo de los Dolores. Apoi, în doar doi paşi, călugărul se răzbună pe
lovitura de cuţit a agresorului. Îi sparge craniul bărbatului, care nu reuşise
încă să se ridice în picioare.
— Frate Braulio! Plecaţi de aici!
Lucia observă neputincioasă cum preotul cu inelul dispare în capelă.
Eşarfa lui purpurie se pierde în bezna unui coridor. Lucia i-a remarcat ochii
albaştri ca de gheaţă, sudoarea care-i perlează puful de pe obraji, respiraţia
ca de animal încolţit. O să-i scape. Omul care i-ar putea spune motivul
pentru care uriaşul căuta cu atâta dârzenie inelul se pierde în mijlocul
acestui Armaghedon. Cum să ajungă la Clara acum?
Singurul care nu se retrage este călugărul, fratele Braulio, cum l-au
numit tovarăşii săi, un nume pe care nu-l va uita; va continua să lupte cât
timp îi va mai rămâne o fărâmă de viaţă. El, îmbibat în propriul sânge, îi
înlătură pe cei care încercau să spargă sculptura Imaculatei Concepţii.
O secure ascuţită adusă de un negustor de pui de găină aterizează la
picioarele Luciei, care se retrage până ce se loveşte de cadavrul bărbosului
cu ţeasta crăpată ca un castron spart. Pătrunderea unei noi hoarde de bărbaţi
înarmaţi cu bâte, sape, toiege şi cu orice poate servi pentru a face rău, unii
dintre ei deghizaţi în preoţi profanatori, o înspăimântă pe Lucia. Această
pustiire nu se va sfârşi niciodată. Iese în fugă pe culoarul uneia dintre
navele laterale şi se ascunde în strana corului.

Diego se ia după mulţimea care se îndreaptă către San Francisco el

Grande. A văzut cadavrele a doi băieţi care au căzut pradă mâniei
cetăţenilor şi a mai zărit şi o femeie bruscată pentru că a încercat să le ia
apărarea, care acum sângerează dintr-o rană la cap. Întâlneşte o alta, o târfă
pe care o cunoaşte şi care îi povesteşte că au avut loc abuzuri asupra mai
multor băieţi la diverse fântâni din oraş.
— De unde au scornit că se otrăveşte apa? E absurd.
— Au văzut-o, mulţi se îmbolnăvesc după ce beau apă din fântâni.
În tot oraşul au murit de holeră mai mult de cinci sute de oameni în
fiecare zi, de câteva săptămâni. Oamenii sunt dispuşi să creadă orice pentru
a opri măcelul.
Diego nu reuşeşte să pătrundă în biserică decât atunci când trupele
guvernamentale reuşesc, în sfârşit, să controleze situaţia dinăuntru, deşi
există multe alte locuri în oraş care sunt în continuare un butoi de pulbere.
Pământul e acoperit de un covor de cadavre.
Când îi numeri, descoperi că au murit 50 de oameni. Nu numai călugări,
dar şi organistul, mai mulţi membri ai corului, cititori, preoţi, studenţi şi
servitorul care ţinea cămara mănăstirii jefuite. Printre întăririle trimise
pentru a pune ordine, se numără un soldat din garda regală precum cei care
duc bolnavii la lazaretul din Valverde. Îl recunoaşte pe Diego.
— Doctore, daţi o mână de ajutor aici, e nevoie.
Diego nu-şi permite să pretindă că este doctor, dar soldatul nu-l lasă să
ezite şi îl trage de braţ până la grupul de călugări grav răniţi care aşteaptă
ajutor. Fratele Braulio are în abdomen o tăietură ce se vede prin sutană, dar
nu este cel mai grav. Pe jos zace un călugăr cu o rană sângerândă în coapsă.
— În sfârşit, un doctor. Fratelui trebuie să i se aplice un garou.
Diego se uită la călugărul care sângerează lângă fratele Braulio. Privirea
lui pierdută denotă că este deja prea târziu ca să-l ţină în viaţă. Jurnalistul
nu prea ştie ce să facă, cum să trateze rana care scuipă sânge ca o fântână,
iar stângăcia lui nu trece neobservată de călugăr.
— O să sângereze până la moarte!
— Nu ştiu cum să fac asta. Îmi pare rău. Nu sunt doctor!
Soldatul din Garda Regală nu înţelege nimic.
— L-am văzut tratând bolnavi în lazaret.
Fratele Braulio pufneşte de nerăbdare. Îşi smulge o fâşie din sutană şi se
străduieşte să-i pună călugărului un garou. Îşi ia ochii de la ceea ce face
doar pentru a-l sfredeli pe Diego.
— Ieşi de aici! Ţi-aş smulge capul dacă omul ăsta n-ar avea nevoie de
mine. Ieşi afară!
Diego se îndepărtează câţiva paşi; scena din jurul lui este devastatoare.
Flăcări care încă se înalţă în vâlvătăi infernale, trupuri fără viaţă şi plânsete
de groază şi durere ce ies din sufletul celor care încă mai trăiesc. Sânge şi
statui spulberate. Până unde poate ajunge oraşul acesta? De ce are această
capacitate de a-şi face rău? Când şi-a pierdut poporul minţile?
Ar trebui să plece. În această seară, cel mai bine este să stai în casă şi să
laşi teroarea să se potolească. Somnambul se îndreaptă spre ieşire.
Traversează coridorul când un vaiet slab îl face să se oprească. Crede că
trebuie să fie vreun muribund ascuns în strană. Totuşi, aplecându-se în faţa
uneia dintre scaune, găseşte o fată. Are părul lung şi roşu şi, chiar dacă
ochii ei încearcă să nu şovăie, ea tremură.
— Ce faci aici?
Îi întinde mâna copilei. Un gest pe care se pare că l-au uitat în Madrid; să
oferi ajutor celor care au nevoie, fie că sunt preoţi, burghezi, aristocraţi sau
oameni nevoiaşi. Toate aceste etichete au sfârşit prin a şterge identitatea
care se ascunde sub ele. Un bărbat, o femeie sau o fetiţă înspăimântată care
tremură sub o strană.
— Numele meu este Diego. Nu-ţi fie teamă.
 30
— Dă-i unde s-o nimeri, dă-i cu sabia pe unde-o fi, dă-i la nimereală, dă-
i cum s-o potrivi, doar carliştii d-ar muri, ăia de-l păzesc pe Carlos… De pe
străduţe, de pe uliţă, intraţi în casele lor, că vă place sau nu, Carlos va
domni cu Inchiziţia…
La căderea nopţii, situaţia tot nu s-a liniştit. Diego ascultă huiduielile
madrilenilor care pătrund prin fereastra casei lui. Aerul miroase a fum de la
focurile de tabără, sunt biserici în flăcări şi lupte de stradă. Se spune că
aproape o sută de monahi au fost ucişi şi mulţi au fost răniţi. Încearcă să-şi
amintească toate cele trăite, încearcă în acelaşi timp să-şi găsească cuvintele
pentru a scrie o cronică a posibilei morţi a Bestiei, dar nu e uşor. Ce rost are
să găseşti un criminal când tot oraşul se prăbuşeşte, ca un Babilon? În plus,
înainte să şi le rezolve pe ale lui, trebuie să se ocupe de fetiţa aceea speriată.
— Sora ta? Nu înţeleg nimic din ce-mi spui, va trebui să o iei de la
început şi fără să te crispezi.
Lucia, aşa zicea că o cheamă, i-a povestit că sora ei a dispărut, că un
bărbat a luat-o din locul în care se adăposteau, o veche fabrică de chibrituri
abandonată.
— Ce făceai acolo?
— Soldaţii au distrus Peñuelas, cartierul nostru; mama a murit de
holeră…
Instinctul său de jurnalist îi spune că sunt prea multe nenorociri deodată,
dar experienţa sa de trăitor în acest oraş îl face să creadă că nu sunt
niciodată de ajuns, că anul 1834 aduce un repertoriu nesfârşit de nenorociri.
— Şi bărbatul care a luat-o? Ştii cine e?
— Nu, nu ştiu, dar poate că e el cel căruia i se spune Bestia. În cartier se
vorbea despre el: un uriaş cu faţa roşie.
Diego crede că este o coincidenţă prea mare: a văzut cadavrul Bestiei în
aceeaşi zi, iar acum o fetiţă spune că Bestia i-a răpit sora. Dar el nu ştie
unde ar putea fi capcana. Ce poate pretinde fata cu părul roşu povestindu-i
toate astea? Iar tristeţea ei adâncă ei pare atât de reală…
— Trebuie să o găsesc pe Clara… Nu vreau să apară moartă, ca celelalte.
Lucia devorează cu poftă singurul lucru pe care Diego a reuşit să i-l
ofere, o bucată de cârnat de la el de la ţară, pe care fratele i-l trimisese cu
câteva săptămâni în urmă, fără pâine măcar, cu un pahar de vin pe care el l-
a botezat cu apă în cinstea vârstei musafirei sale. Deşi este normal ca o fată
ca ea să bea la fel ca oricine altcineva, lui Diego nu i se pare sănătos.
— De ce crezi că Bestia ţi-a luat sora?
— Aşa se spune despre toate fetele care au dispărut, nu-i aşa? Că le ia şi
le ucide. Dar nu e vorba de niciun animal…
Diego încearcă să-şi pună ordine în gânduri, trebuie să noteze tot ce a
văzut în această după-amiază pentru a-i duce informaţia lui Morentín, la
gazetă. Poate că îi va păstra un loc pe prima pagină, cu relatarea despre
asaltul asupra bazilicii San Francisco el Grande şi, dacă reuşeşte să-i
trezească interesul, e posibil să-l sprijine mai departe în cercetarea lui
despre Bestie. În timp ce îşi face câteva însemnări grăbite, pe Lucia o
cuprinde somnul. Doarme deja când se aude o bătaie în uşă. Câteva
ciocănituri timide, prietenoase, nu precum cele ale proprietăresei care bate
la uşă ca să-i ceară chiriile restante.
Diego îşi lasă deoparte notiţele şi deschide uşa.
— Nu ai mai venit să mă vizitezi. Ar fi fost mai demn să stau acasă şi să
mă jelesc, dar… Cred că aş prefera să-mi spui în faţă că nu vrei să mă mai
vezi.
Într-o zi ca asta plină de surprize – cadavrul uriaşului, măcelul
călugărilor şi întâlnirea cu fata cu părul roşu – vizita Anei Castelar nu este
cea mai puţin importantă dintre toate. Diego o lasă să intre în timp ce ea
găseşte o scuză; ca şi cum ar fi fost măturat de o avalanşă, s-a lăsat dus de
evenimente şi nu a găsit timp să meargă la palat sau măcar să-i scrie un
bilet.
— Ce-i cu fetiţa asta? Nu mi-ai spus că eşti tată.
— E singură pe lume. Am găsit-o în bazilică, în mijlocul haosului.
— Şi ai adus-o acasă.
Îl mângâie pe obraz.
— Eşti un om bun, Diego.
Ana se îndreaptă spre pat şi se aşază pe margine. O priveşte pe fată cum
doarme, pletele ei roşii se revarsă ca un burete de coral.
— Poate că preferi să plec, spune ea, uitându-se la Diego.
— Vreau să rămâi. Mi-ar fi plăcut să ne vedem în alte împrejurări, dar…
Ana îi cere să tacă fluturând uşor din mână.
— Lucrul ciudat a fost că am putut să petrecem o noapte, Diego. Nu e
uşor să găseşti un moment de linişte în oraşul ăsta. Chiar în după-amiaza
aceasta, când eram la lazaret, a murit Genaro, omul pe care ai fost să-l cauţi.
 — Îi promisesem o butelcă de vin.
Deschide cufărul şi scoate o sticlă de Valdepeñas.
Am cumpărat-o ieri. Voiam să i-o duc mâine la lazaret, dar e târziu.
Ana îi zâmbeşte.
— S-o bem în cinstea lui Genaro?
— Da. A fost o zi de toată nebunia.
— Nu vreau să o trezesc, murmură Ana, mângâind părul roşu al Luciei.
— Haide.
Diego îi întinde mâna şi o conduce afară din cameră. Urcă scările până
pe terasa ce serveşte drept acoperiş. Înconjuraţi – ba chiar adăpostiţi – de
nişte cearşafuri pe care vecinele le-au întins la uscat, Diego şi Ana se aşază
pe jos, pe o pătură.
Câteva coloane de fum încă se mai zăresc în locurile unde madrilenii
indignaţi au dat foc bisericilor şi mănăstirilor.
— Nu ai avut probleme să ajungi aici?
— Nu a fost uşor să trec de Colegiata de San Isidro. Făcuseră un foc cu
băncile din biserici în mijlocul străzii Toledo.
— Oamenii şi-au pierdut minţile.
— Când presiunea e prea mare, explodează pe undeva. Carliştii ne
împing la limită, i-am spus-o de multe ori soţului meu. El şi ceilalţi membri
ai guvernului ar trebui să-i facă pe oameni să vadă că ei sunt de vină. Nu
eşti carlist, nu-i aşa?
— Nu, nu sunt. Dar nici creştin, nici elisabetan. De fapt, mi-ar fi plăcut
ca după plecarea francezilor să fi renunţat la regi…
— O republică? Sunt aristocrată, dar mi-ar plăcea să apuc ziua în care se
va întâmpla asta. Bine ar fi să sosească momentul în care cetăţenii acestei
ţări să fie suficient de educaţi pentru a lua hăţurile…
Ridică paharele de vin şi ciocnesc, privindu-se în ochi. Lui Diego îi e
greu să uite tot ce s-a întâmplat în ziua aceea, nu e uşor să te dăruieşti unei
nopţi de dragoste. Vorbesc despre perioada petrecută în spital, despre boala
care pune capăt vieţii atâtor madrileni, despre munca Anei la lazaret, despre
apariţia unui cadavru pe care Diego îl crede a fi cel al Bestiei.
— Aşadar s-a terminat cu moartea fetelor?
— Sper că da. Dar încă mai sunt dispărute câteva. Nu ştiu. Totul e foarte
ciudat. De ce le ucide în felul acela? De ce au apărut unele cadavre imediat,
iar altele după câteva săptămâni, chiar luni? Nu are sens.
Îl priveşte gânditoare, ca şi cum ar încerca să descifreze enigma.
 — Ştii ce nu are sens, Diego? Că îmi placi atât de mult, că am visat la
sărutările tale din ziua în care ne-am cunoscut…
Se sărută. Chiar acolo, într-un loc atât de diferit de dormitorul Anei sau
de grădinile palatului ducilor de Altollano, cu plantele sale exotice şi
numeroasele specii de păsări, pe acoperişul unei case oarecare, pe pământ şi
cu cerul madrilen drept acoperiş, Ana şi Diego fac din nou dragoste. Şi,
îmbrăţişându-se sub stele, cu paharele de vin la îndemână şi cu mirosul de
praf şi pulbere în aer, Diego îşi dă seama că nu mai există cale de
întoarcere: s-a îndrăgostit de această femeie, nobilă şi căsătorită cu unul
dintre miniştrii reginei. Femeia cea mai puţin potrivită pentru el.
— Sper că nu va trece prea mult timp până ne vom revedea. Soţul meu
încă e în carantină în Palatul Regal La Granja, alături de toţi ceilalţi curteni.
Poţi veni la mine acasă oricând doreşti.
— Şi dacă ar afla?
— Nu i-ar da nicio importanţă, există căsătorii care sunt doar un
contract, aşa că nu-i da nici tu lui. Nu m-am temut niciodată de el.
— Dar te-ai temut de ce ai putea simţi pentru mine…
Ana, înainte de a-i răspunde, îşi lasă privirea să rătăcească pe cerul
Madridului, pe coloanele de fum care se ridică dinspre mănăstiri.
— Uneori, viaţa îţi rezervă un cadou.
Ochii negri ai Anei se odihnesc acum asupra lui.
— Asta mi-ai spus şi ai avut dreptate. Nu am vrut niciodată să…
Diego ştie că ea vorbeşte despre dragoste, chiar dacă evită cuvântul,
poate că e prea devreme să-l spună cu voce tare, ca şi cum, superstiţioasă
fiind, s-ar teme că ar putea şterge la simpla invocare.
— Cred că acest lucru nu se caută, se întâmplă pur şi simplu. Iar acum
nu vreau să încetez s-o mai simt… Chiar dacă mă sperie.
Îşi lasă capul să se odihnească pe umărul lui şi rămân în tăcere,
îmbrăţişaţi, câteva minute, până când Ana se decide să plece, promiţând să
nu lase să treacă prea multe zile până la următoarea lor întâlnire. Diego o
însoţeşte până în stradă, unde o aşteaptă trăsura. Se uită cum se îndepărtează
troncănind prin noroi, iar când o pierde din privire se simte trist şi nefericit.
Când se întoarce în cameră, găseşte patul gol. Lucia, fata cu părul roşu, nu
mai e acolo. A luat o ramă de argint în care stătea un portret al mamei lui
Diego, dar cel puţin a avut gentileţea de a lăsa desenul. Când o să afle
Donoso, o să râdă de el: asta păţeşti dacă aduci străini în casă.
 31
Fetele încep să nu mai aibă astâmpăr. Ieri dimineaţă au mâncat ultima
dată şi nu le-au fost schimbate oliţele.
De atunci nu mai ştiu nimic de uriaş, nu le-a mai adus hrană şi nici apă,
nu a mai coborât să dea reprezentaţia acelei liturghii descreierate cu
masturbare şi autoflagelare.
Fátima, cea mai mare dintre ele, stă lângă gratii şi vorbeşte cu Isabel; a
fost răpită în apropiere de Puerta de Toledo, e de mai bine de două
săptămâni în temniţă şi doar foamea a reuşit să-i mai reducă din energie.
Acum moţăie cu fruntea lipită de peretele de piatră al celulei.
— Şi dacă nu se mai întoarce? spune Isabel.
— Nu e normal, niciodată nu a trecut atâta timp fără să coboare.
— O să murim de foame.
— Se spune că setea te ucide.
— Nu pot nici să deschid ochii. Dacă ultima dată… când m-a pus să-l
spăl pe spate… dacă aş fi fugit…
— Crezi că ai fi reuşit să ajungi sus? Te-ar fi prins şi ai fi păţit acelaşi
lucru pe care i l-a făcut Cristinei. E mai bine să mori de sete.
— N-ai de unde să ştii. Nu ştim ce e acolo sus… Cele pe care le-a luat,
acelea… poate că sunt la ele acasă… sau are cineva grijă de ele… Ar fi
trebuit să mă fi ales pe mine.
— Am pierdut şirul zilelor de când mă aflu aici… şi nu m-a ales
niciodată.
Ghemuită în celula ei, Juana ascultă în tăcere lamentaţiile Fátimei,
fanteziile lui Isabel despre ce le poate aştepta când urcă scara în spirală
până sus. Abia dacă a rostit o propoziţie de când Bestia a închis-o în celulă.
Pentru că ăsta îi e numele: Bestia. El nu e uriaşul, deşi restul fetelor insistă
să-i spună aşa, ca şi cum ar fi un personaj dintr-un basm.
„Cum arată lumea de acolo de sus?” l-a întrebat ea când l-a văzut
apropiindu-se de uşa casei de pe strada Clavel. A folosit acelaşi ton jucăuş
şi insinuant pe care l-a auzit de nenumărate ori folosit de mama ei când li se
adresa bărbaţilor. Ea, Delfina, ştie cum să se descurce cu ei. Îi învârte pe
degete, iar Juana a crezut că l-ar putea manipula în acelaşi mod pe acel
bărbat de doi metri şi cu faţa arsă. „Vrei să-ţi cumpăr pişcoturi de la Doña
Mariquita{8}?” i-a răspuns el cu un zâmbet care se pretindea plăcut, dar de
fapt era al unui animal de pradă. Şi-a abandonat păpuşa de cârpe, pe
Celeste, pe treptele casei Leoaicei şi a plecat de mână cu bărbatul acela. Cu
Bestia. Se credea o femeie ce zăpăcise un bărbat care era doar o insectă
nesemnificativă prinsă în pânza de păianjen. Cum a putut să se lase păcălită
de un subterfugiu atât de banal? Promisiunea unei ciocolate şi a unor
pişcoturi din partea unui străin. Poate că voia să-i demonstreze mamei că nu
mai era un copil.
În timp ce se îndepărta, îşi imagina cum avea să fie istoria aventurii ei.
Banii pe care urma să i-i scoată acelui bărbat cu viclenia unei femei uşoare.
„Îmi faci rău”, i-a spus când au cotit strada, iar mâna Bestiei s-a transformat
într-o gheară care îi tăia circulaţia de la încheietura mâinii. El nu i-a
răspuns. A izbit-o de un perete şi a lovit-o cu palma peste faţă.
Dezorientată, s-a uitat în jur şi şi-a dat seama că intraseră pe o alee pustie.
Acolo se afla o trăsură. Fiara a apucat-o de gât şi a tras-o după el, a luat un
sac de iută şi a vârât-o înăuntru. Nu a mai văzut lumină până ce nu a ajuns
în temniţa octogonală şi, împingând-o, a ferecat-o într-una dintre celule. Nu
s-a mişcat din colţul din spate de când a sosit, nici măcar pentru a lua oliţa.
Mută, continuă să zacă în propriile fecale. Nu şi-a schimbat poziţia nici
când, mai târziu, Bestia s-a întors cu altă fată.
Panica a paralizat-o: ştie ce se va întâmpla dacă, aşa cum le-a auzit
vorbind pe restul fetelor încarcerate, Bestia coboară în temniţă şi o alege pe
ea. Îşi aminteşte de o conversaţie între mama ei şi Leoaică, pe care o auzise
doar pe jumătate. Discutau despre un articol apărut în ziar; ceva despre o
fetiţă găsită bucăţi în Puerta de Pozos de Nieve. „Bestia”, a zis mama, ca şi
cum ar fi rostit numele diavolului, cu doar o secundă înainte de a o
descoperi pe Juana în catul uşii. A certat-o că ascultă conversaţiile adulţilor
şi a trimis-o afară, să se joace cu păpuşa ei de cârpe, Celeste.
A auzit-o pe mama ei şi pe celelalte femei din bordel povestind cum
acesta îşi hăcuia victimele. Nu le va spune celorlalte fete pe care le zăreşte
în penumbra temniţei că sfârşitul celor care ies de acolo nu e un harem. E
moartea. Moartea cea mai cruntă.

Pe măsură ce ziua se scurge, iar foamea şi setea se instalează, fetele îşi

pierd cheful de vorbă. Teama că gigantul nu va apărea pune stăpânire pe ele.
Isabel a început să plângă, un tânguit întretăiat, care nu o ajută să se
liniştească.
— Taci odată! se răsteşte o altă fetiţă, cu voce răguşită.
 Au încercat-o de mai multe ori, dar sunt de acord cu ideea Fátimei.
— Dacă facem zgomot, poate că ne aude cineva.
— Asta nu ne-a servit niciodată la nimic.
— Şi uriaşul a venit şi ne-a bătut sau ne-a pedepsit fără mâncare.
— Mai degrabă aş prefera să mă bată decât să mor aici fără s-o ştie
nimeni.
Se organizează să lovească toate cu oalele în gratiile celulelor, cu vasele
alea din cositor în care trebuie să-şi facă nevoile. Un concert pe care îl
susţin ritmic. După câteva minute, pe unele chiar le bufneşte râsul, se
străduiesc să compună mici cântece – când trece barca, îmi zice barcagiul –
şi, încetul cu încetul, un optimism copilăresc pune stăpânire pe ele. Isabel a
încetat să mai plângă, poate că delirează din cauza nervilor şi a lipsei de
hrană, spune că Bestia va coborî şi le va duce într-un palat. Începe din nou
cu refrenul că au fost alese de pe stradă ca să le mărite cu un prinţ. Altele,
cu o imaginaţie mai săracă, sunt de părere că poliţia l-a arestat deja pe
răpitorul lor şi că, dintr-un moment în altul, jandarmii vor da buzna să le
elibereze.
— Mama mea are puteri supranaturale. Poate ghici viitorul. Ea ne va
găsi.
Mărturisirea Fátimei, la fel de absurdă ca toate celelalte pe care le-a
auzit, o face pe Juana să explodeze, chiar dacă şi-a acoperit urechile cu
mâinile.
— Nimeni n-o să ne scoată de aici! Şi când va veni omul acela, ştiţi ce-o
să ne facă? O să ne facă bucăţi. O să ne smulgă mâinile şi picioarele. Chiar
şi capetele. Pentru că omul ăla e Bestia! În realitate, chiar dacă suntem aici,
strigând şi vorbind prostii, suntem deja moarte. Toate suntem moarte!
Ţipătul Juanei scufundă temniţa în tăcere. Doar Isabel îndrăzneşte să
întrebe timid:
— De unde ştii că e Bestia?
Juana nu are puterea să-i răspundă. În adâncul sufletului, toate ştiu că e
adevărat. Singurul lucru pe care l-a făcut fata asta care tace de când a sosit a
fost să spargă bula care le proteja de evidenţa unui destin inevitabil. Astfel,
fără să mai scoată o vorbă, rămân poate vreme de o oră. Apoi, un gâlgâit se
aude din una dintre celulele din spate şi în aer se simte un miros diferit.
Fátima le spune ce se întâmplă.
— E totul plin de sânge, toată podeaua…
Nu durează mult să-şi dea seama de unde provine. Isabel a ascuţit de
perete marginea oliţei din cositor, care s-a ciobit de la izbiturile în gratii şi
şi-a tăiat venele de la încheietura mâinii. În tăcere, fără ca nimeni să o audă,
un geamăt delicat în locul oricărui vaiet. Sângele s-a scurs pe podeaua
celulei de alături, cea ocupată de Fátima.
— Isabel… Isabel, ce-ai făcut?! S-a omorât! Isabel s-a omorât! Ajutor!
Ajutor!
Ţipetele Fátimei se transformă într-o zarvă căreia i se alătură aproape
toate fetele: un cor strident de rugăminţi disperate, imprecaţii şi urlete mai
degrabă venite de la un animal decât de la o fiinţă omenească. Juana nu mai
poate să suporte şi izbucneşte în lacrimi: au fost vorbele ei isterice cele care
au provocat sinuciderea acelei fete? Nu ar trebui să facă şi ea acelaşi lucru?
De ce să-şi prelungească agonia?
— Să nu faci asta. Trebuie să ne ţinem tari până la capăt.
Juana se răsuceşte înspre vocea aceea caldă, pe care n-a mai auzit-o până
atunci.
— Nu ştim ce se poate întâmpla peste o vreme. Aşa cum nu ştiam că
urma să sfârşim aici. Vrei să-ţi spun ceva? Dacă am putea citi în stele, am
putea prezice viitorul. Sora mea a cunoscut un moşneag care vindea
mărunţişuri aproape de Puerta de Toledo şi care ştia să citească în nori şi în
stele. Când ai învăţat, sunt ca literele din ziare. Îţi spun povestea a ceea ce
urmează să ţi se întâmple. Soră-mii i-a zis că avea să fie stăpână peste un
palat din nord, în San Sebastian. Şi că eu voi locui alături de ea şi că mă voi
căsători cu un francez. Nu am cunoscut niciodată niciun francez, dar ştiu că
atunci când îl voi vedea, mă voi îndrăgosti de el. Şi pentru asta trebuie să
plecăm de aici.
— Şi tu crezi asemenea nerozii?
— Nu e rău să crezi în poveşti. Mai ales în cele care te ajută să dormi
bine. Sau cele care sunt amuzante şi te fac să râzi.
Încetul cu încetul, liniştea revine în temniţă, întreruptă doar de
monologul delirant al Fátimei, care nu acceptă că Isabel şi-a luat viaţa.
Juana se uită după fata care a reuşit să o consoleze. A sosit abia ieri, la
ultima vizită a Bestiei, şi nu i-a acordat aproape nicio atenţie. Anevoie o
desluşeşte în penumbră, iar chipul i se pare cunoscut.
— Te cunosc?
— Numele meu este Clara. Te-am văzut pe strada Clavel plecând cu
Bestia. Şi am cunoscut-o pe mama ta. Poţi fi sigură că nu va pune geană pe
geană până când nu te va găsi – spune ea, iar Juana îşi înghite un suspin
auzind-o vorbind despre Delfina.
 32
Oraşul pare liniştit şi abia dacă mai există vreo urmă a luptelor crâncene
din ziua precedentă. Doar pe măsură ce te apropii de biserică simţi fumul
focurilor şi vezi băncile bisericilor spulberate, unele dintre ele transformate
în cenuşă, ori zăreşti statuia vreunui sfânt căzută în mijlocul drumului.
Lucia şi-a petrecut noaptea rătăcind pe străzile pustii, cu iluzia absurdă că
sora ei, Clara, s-ar putea ivi de după orice colţ. Dimineaţa a venit, umbrele
s-au retras şi cei care s-au trezit devreme se grăbesc încoace şi încolo. A
trecut pe lângă două cortegii funerare; e greu de spus dacă e vorba de
călugării ucişi în atacurile zilei precedente sau de victimele obişnuite ale
holerei. Este sigură doar de faptul că niciunul dintre cortegii nu-l cinsteşte
pe Eloy; în mijlocul haosului, trupul său va fi fost luat cu o căruţă şi azvârlit
într-o groapă comună. Simte arsura vinovăţiei cum o biciuieşte, gândindu-se
că ar fi trebuit să rămână lângă trupul prietenului ei, el aşa ar fi făcut.
„Morţii nu au nevoie de companie, dar sora ta are”, o justifică fantoma lui
Eloy într-un dialog mut, o himeră a iertării. Şi adaugă: „Caută-l pe călugărul
cu brâul violet, cel care purta inelul”.
Simte că leşină. În afară de bucata de cârnat pe care i-a dat-o bărbatul
care a luat-o acasă, de ieri dimineaţă nu a mai băgat nimic în stomac.
Trebuie să se hrănească şi pentru asta e obligatoriu să facă rost de bani.
Cum nu se poate întoarce la bordel, va trebui să recurgă la furtişaguri. Rama
de argint pe care a furat-o de la Diego o să i-o vândă Ciungului, unde i-a
arătat Eloy, dar asta mai târziu. Mai întâi trebuie să-l găsească pe preotul cu
inelul; bijuteria este singurul indiciu care o poate conduce la Clara.
Biserica San Francisco el Grande încă mai păstrează rămăşiţele actelor
violente. Sub cupola enormă, ţipetele par să plutească într-un ecou
înfiorător, particulele de praf plutesc în aer de parcă n-ar vrea să aterizeze
pe petele de sânge care mânjesc podeaua, coloanele, balustradele şi altarul.
Lucia crede că în imaginea Sfântului Francisc, în cea a lui Isus şi a
Imaculatei Concepţii, spulberată, s-a strecurat o grimasă de groază care, în
loc să rezoneze cu povestea religioasă, rezonează mai degrabă cu ce s-a
întâmplat acolo cu o zi înainte.
Un călugăr curăţă spaţiul din spatele corului cu o mătură din paie.
— Îl caut pe fratele Braulio.
— Se roagă în faţa altarului mare.
 Luciei îi este greu să recunoască războinicul cu capul ras în omul care se
roagă în genunchi, desculţ şi calm, chiar dacă veşmântul e acelaşi, brâul e
acelaşi, iar prin sutana zdrenţuită se întrezăreşte bandajul care îi înfăşoară
abdomenul şi-i acoperă rana primită în luptă.
— Aşteptaţi sau preferaţi ca Dumnezeu să aştepte?
Vocea lui o întrerupe înainte ca ea să vorbească. E grav – l-a auzit
înjurând ieri în timpul încăierării – şi e autoritar, chiar şi în şuierul
rugăciunii. Mai degrabă pare vocea unui general decât cea a unui om
religios. În timp ce călugărul îşi termină rugăciunile, ea priveşte biserica.
Cu o zi înainte, fusese atât de concentrată asupra asaltului şi a luptei, încât
abia dacă o observase.
Sunt atât de multe bogăţii, încât e greu de crezut că la doar două străzi
distanţă de această biserică se simte sărăcia. În faţa ei, o pictură
impunătoare înfăţişează apariţia lui Isus şi a Fecioarei în faţa Sfântului
Francisc din Assisi, dar ceea ce Lucia priveşte cu uimire este cupola, chiar
mai impresionantă decât din stradă. Pare foarte înaltă, de parcă o lume
întreagă ar încăpea înăuntru.
— Îţi place?
Călugărul s-a oprit din rugăciune fără ca Lucia să-şi dea seama şi stă în
faţa ei. E un bărbat puternic şi înalt, deşi nu cât uriaşul ucis de ea. Privirea
lui e oază de linişte, nu are nimic de-a face cu ochii plini de văpăi pe care îi
lăsa vederii în timpul luptei.
— Nu am văzut niciodată ceva atât de mare.
— Nu cupola e mare, ci slava lui Dumnezeu. Vrei să vorbeşti cu mine?
— Da.
— Vino cu mine, mi-e foame. Nu am luat micul dejun.

Fratele Braulio mănâncă un castron plin de tocană cu o bucată bună de

pâine şi o carafă cu vin. Nu a invitat-o pe Lucia să i se alăture, ea doar se
uită, dar el găseşte o bucată de carne prin tocană şi i-o oferă cu o lingură.
— Mănâncă!
Ea se supune ascultătoare şi se gândeşte că nu ar face niciodată la fel, n-
ar da nimănui o bucată de carne de la ea din farfurie. El continuă să
mănânce până când, deodată, o fixează.
— Ce vrei?
— Ieri v-am văzut luptând.
— Un călugăr nu ar trebui să fie forţat să o facă, dar aşa stau lucrurile.
Cincizeci de oameni au murit aici şi tot atâţia în celelalte biserici, prea
mulţi, dar dacă nu am fi luptat, ar fi fost mult mai mulţi.
— Alături era un preot care purta o eşarfă purpurie. Avea ochii albaştri.
— Stareţul Bernardo. El şi alţi fraţi au încercat să scape prin capela
Cristo de los Dolores, dar mulţimea i-a prins.
— E mort?
Fratele Braulio se uită pentru prima dată la fată.
— Mă tem că da. Ce te interesează stareţul?
Lucia îşi ascunde privirea; nu şi-a pregătit un răspuns la această
întrebare. Din fericire pentru ea, călugărul fioros nu aşteaptă şi continuă să
vorbească.
— Chiar dacă revoltele s-au încheiat, oraşul acesta nu e un loc sigur
pentru oamenii bisericii. Ca şi primii creştini, am devenit fugari. Şi aşa va fi
cât oamenii vor continua să creadă neabătut nerozia aia că noi suntem
vinovaţi pentru holeră. Cine ştie cine o fi răspândit zvonul că am pus copii
să otrăvească apa.
— Ştiu că nu e adevărat.
Fratele Braulio îi oferă o înghiţitură de vin din ulcior, iar Lucia bea şi se
îneacă.
— Drege-ţi gâtul şi spune-mi imediat de ce-l căutai pe stareţ.
Fetiţa inventează o poveste despre o moştenire de familie care a fost
transmisă din generaţie în generaţie, un inel de aur cu două buzdugane
încrucişate. Mama ei l-a avut înainte de a muri şi l-a pierdut. Ea crede că
preotul cu brâu violet ar putea fi rudă cu mama sau ar putea deţine
informaţii despre familia ei. Trebuie să vorbească cu el pentru că e singură
pe lume şi poate că, datorită inelului, va găsi o rudă care să o adăpostească.
Când îşi termină povestea, se uită la fratele Braulio cu speranţa că tonul
milog cu care a povestit să fi dat credibilitate poveştii sale.
— Vrei să zici că stareţul acestei mănăstiri ar putea fi o rudă de-ale
dumitale?
Lucia înghite în sec.
— Nu ştiu, dar omul acela are un inel la fel ca al mamei mele. N-am mai
văzut niciodată unul la fel. Am vrut doar să vorbesc cu el, să-l întreb.
Fratele Braulio se întoarce la castronul cu tocană, parcă gândindu-se în
timp ce mănâncă. Îi face un semn unui alt călugăr, iar acesta îi aduce o nouă
carafă cu vin, din care bea aproape jumătate dintr-o înghiţitură.
— E bun vinul din mănăstirea asta, foarte bun.
 Şterge farfuria cu o bucată de pâine şi în cele din urmă vorbeşte:
— Cadavrul stareţului a apărut cu un deget tăiat. Cineva i-a furat inelul.
O să întreb de el. Spune-mi unde te pot găsi.
— O să vin eu la mănăstire. Nici măcar nu ştiu unde o să stau.
— E în regulă. Întoarce-te mâine, să văd dacă până atunci aflu ceva.
Cum o chema pe mama ta?
Înaintea privirii pierdute a Luciei, fratele Braulio îi explică:
— Va trebui să aflu care e presupusa familie a răposatului stareţ.
— Cándida.
Când rămâne singur, călugărul scoate un râgâit teribil; tocana de carne îi
vine mereu înapoi. Savurează vinul, îl reţine în gură ca şi cum ar trebui să
mestece informaţiile primite. Între timp, Lucia trece de porţile bisericii San
Francisco el Grande cu sentimentul că acel călugăr nu a crezut niciun
cuvânt din ce i-a spus.
 33
Până în urmă cu mai puţin de o sută de ani, într-o farmacie puteau fi
găsite tot felul de preparate, atât pentru a ajuta la sănătate, cât şi pentru a
dezlega deochiul. Nimic nu era ignorat. Medicamentele erau mai mult o
chestiune de credinţă decât de eficacitate. În ultimii ani ai secolului al
XVIII-lea, situaţia a început să se schimbe şi, chiar dacă încă se dă o luptă
între farmaciştii cu pregătire universitară şi predecesorii lor, spiţerii, care au
învăţat adesea meseria ca simpli băieţi de prăvălie, farmaciile sunt acum
locuri ce inspiră încredere. Au rămas în urmă zilele formulelor mai degrabă
magice decât ştiinţifice, iar în sutele de borcane de ceramică în care se
păstrează ingredientele necesare poţiunilor nu se mai găsesc aripi de muscă
zdrobite, praf de excremente de găină, ochi de liliac şi nici alte lucruri atât
de obişnuite odinioară.
Atât de mult s-a schimbat importanţa meseriei de farmacist, încât acum
sunt la fel de respectaţi şi necesari precum chirurgii; există oraşe care
plătesc doar pentru ca un farmacist să aibă reşedinţa fixă în localitate. De
fapt, sunt unii care cred, aşa cum i-a recomandat Moratín prietenei sale, că
un soţ farmacist e o bună idee de căpătuială, plus că ar avea la îndemână
poţiuni, tincturi, decocturi, cataplasme şi alte substanţe.
Farmacia lui Teodomiro Garcés, situată la un capăt al străzii Toledo, la o
aruncătură de băţ de Plaza Mayor, este una dintre cele mai bune din Madrid.
Acolo intră fratele Braulio şi îşi aşteaptă rândul liniştit, trecându-şi
greutatea corpului de pe un picior pe celălalt. Se simte obosit şi a avut nişte
înţepături enervante în şold când a ieşit din mănăstire. Sechele lăsate de o
rană de cuţit primită în atacul de la biserică. Teodomiro e un bărbat în
vârstă. Halatul de un maro decolorat îi vine cam mic şi i se văd braţele
scheletice; toată grăsimea de pe corp i s-a mutat pe burtă care, umflată, pare
tentată să se odihnească pe tejghea. Ochelarii argintii ca tâmplele îi stau pe
nasul acvilin într-un echilibru fragil şi sfârşesc prin a crea imaginea unui om
lacom, asemenea celor din caricaturile de prin gazete şi care, precum corbii,
îşi urmăresc datornicii. În ciuda acelui aspect, fratele Braulio ştie că
Teodomiro este căsătorit cu o tânără deosebit de frumoasă; laudele la adresa
soţiei au ajuns până pe front, pe linia de nord.
În spiţerie trebăluiesc şase băieţi de prăvălie. Unul dintre ei îl serveşte pe
Braulio.
 — Ce doriţi?
— Am un ogar cu o infecţie la ochiul stâng.
Teodomiro termină de încasat unei doamne care ia un unguent pentru
răceală; o uşoară durere de cap şi câteva strănuturi generează panică în
vremurile astea de holeră. Un observator atent ar fi remarcat tremurul
nervos din zâmbetul politicos al spiţerului, care se uită la călugăr peste
ochelari şi se apropie, dându-l cu blândeţe la o parte pe ucenic.
— Am un leac ce-am să vă vând, răspunde el.

Cu aceste două fraze rimate pentru a servi mnemotehnica a fost stabilită

legătura. Teodomiro trage o draperie şi îl invită pe călugăr în camera din
spate, unde freamătă un laborator înţesat de eprubete, sobe, mojare şi
flacoane cu tot felul de produse. Peretele e împodobit cu un raft mare de
cărţi de farmacie şi botanică. Mai mulţi farmacişti, asistaţi de studenţi, se
concentrează în elaborarea formulelor magistrale. De asemenea, primesc
informaţii de la Paris, Londra, Viena şi cercetează cum să se pună capăt
holerei şi să se salveze vieţile bolnavilor.
Teodomiro şi Braulio înaintează spre fundul sălii, unde se vede o scară
ce urcă la mezanin.
Acolo se află contabilii care administrează afacerea, precum şi o
încăpere mare la care puţini au acces şi numai cu autorizaţia lui Teodomiro
Garcés însuşi. Aproape nimeni nu ştie că această încăpere, în care se află
chiar şi o luxoasă masă de biliard francez, este locul unde se pun la cale
unele dintre operaţiunile carliste din Madrid. Teodomiro o numeşte
Sanctuarul, cu un amestec de ironie şi necuviinţă.
— Numele? întreabă spiţerul în timp ce închide uşa.
— Tomás Aguirre, deşi trec sub numele de fratele Braulio. Am sosit
acum cinci zile, am fost trimis de pe front pentru a investiga moartea
teologului Ignacio García.
— Se pare că a murit de holeră.
— Era agent carlist, unul dintre cei mai buni. Pregătea o listă cu numele
duşmanilor cauzei. Oameni iluştri, foarte importanţi. Această listă ar fi
trebuit să ajungă pe front, dar nu a ajuns niciodată, iar când am sosit eu aici,
am aflat că părintele Ignacio a murit la sfârşitul lunii iunie. Nu e prea mare
coincidenţa?
— Holera ucide mii de oameni în întreaga lume. Conceptul de
coincidenţă trebuie revizuit în zilele noastre. Şi totuşi…
 Teodomiro îşi freacă bărbia, dus pe gânduri.
— Ignacio era ciudat, mereu îngrijorat de sănătatea lui. Când a început
epidemia, îmi cerea tot felul de formule. La urma urmei era şi botanist, pe
lângă om al bisericii.
— O eminenţă în botanica medievală, ştiu.
— Şi un client grozav pentru mine. Fierturile alea pe care mi le cerea
erau o provocare constantă. Până într-o zi, când a încetat să mi le mai ceară.
— De ce, nu-şi mai făcea griji că se va îmbolnăvi?
— Nu ştiu. Dar adevărul este că, de câteva săptămâni, nu mai ceruse
niciun leac împotriva holerei.
— Nu a lăsat niciun mesaj? Mi s-a spus că pot obţine informaţii de aici.
— Această farmacie este folosită în caz de urgenţă. Nu vreau întâlniri
improvizate aici: un pas greşit şi îmi risc viaţa. În fiecare zi sunt arestaţi
carlişti şi foarte puţini se întorc vii din temniţe.
— Este dificil să te deplasezi prin oraş fără să trezeşti suspiciuni.
Epidemia aproape că a golit străzile.
— Singurul lucru pe care pot să vi-l spun este că nu sunteţi primul agent
carlist care vine să întrebe de Ignacio García. În urmă cu câteva zile, cineva
a venit să se intereseze dacă teologul lăsase un inel aici.
— Un inel cu o cruce piezişă?
— Exact. Aţi auzit de el?
— Chiar azi-dimineaţă. Pot să ştiu cine este acest agent?
— Nu sunt autorizat să dezvălui nume. Discreţia este esenţială dacă vrem
să rămânem în viaţă. Nu există o apărare mai bună împotriva torturii
poliţieneşti decât ignoranţa.
— Înţeleg. V-a mai spus şi altceva sau a venit doar să caute inelul?
— Mi-a spus că părintele Ignacio şi-a pierdut minţile. Că s-a infiltrat
într-o societate secretă ca să se pricopsească printre anticarlişti… Şi că,
oarecum, a fost absorbit de ideile acestora.
— Nu e cu putinţă, a continuat să trimită rapoarte până la sfârşit.
— Nu spun că a renunţat la ideile carliste. Dar s-a implicat din ce în ce
mai mult în această societate.
— Există câte una în fiecare cafenea din Madrid. Căreia îi aparţinea el?
— Asta nu mi-a spus. În unele societăţi se face un jurământ de tăcere, iar
dacă îl încalci, plăteşti cu viaţa. Dar omul acela a venit aici în căutarea unui
inel, aşa că presupun că ar putea avea legătură.
— Poate că inelul acela este modul în care membrii societăţii secrete se
recunosc între ei, conchide călugărul.
— E posibil.
Fratele Braulio – sau, cu numele real şi rolul pe care îl joacă, partizanul
carlist Tomás Aguirre – nu mărturiseşte, pentru a respecta termenii impuşi
de discreţie, că şi stareţul bisericii San Francisco el Grande, duhovnicul
reginei regente, purta acel inel. Şi că nu a fost o coincidenţă faptul că s-a
infiltrat în acea mănăstire. Serviciile secrete carliste îl considerau pe stareţ
un elisabetan radical, care frecventa cercurile conspirative. El a fost unul
dintre principalii informatori de la Curte despre tot ce se întâmpla pe frontul
de nord. Şi a fost şi unul dintre cei suspectaţi de uciderea părintelui Ignacio
García. Dar, din nefericire pentru misiunea lui Tomás Aguirre, stareţul
Bernardo a murit într-o explozie de furie a poporului, pe care este posibil să
fi provocat-o chiar el.
 34
— Uriaşul asasinat! Uriaşul asasinat! Un uriaş apare asasinat în Madrid!
Cel ce încearcă să atragă atenţia cumpărătorilor cu articolul despre omul
acela de dimensiuni neobişnuite care a fost găsit mort, nu reprezintă Ecoul
Comerţului, gazeta lui Diego, ci ziarul Observatorul. Singurul care nu se
concentrează exclusiv pe uciderea călugărilor.
Dar pe Lucia nu o interesează deloc cine publică povestea. Privirea ei
este fixată pe pagina deschisă a ziarului pe care o flutură băiatul. Deasupra
unui portret litografiat, se îngrămădesc literele ca nişte hieroglife pe care nu
le poate descifra. Se vorbeşte în ziar şi despre ea? Nu e în stare să citească
altceva decât numele ei şi cu efortul cuiva care încearcă să identifice un
chip înceţoşat.
— Poţi să-mi citeşti ce scrie aici?
— Pot să ţi-l vând.
— Nu ştiu să citesc.
— Hei, unde te duci? Arăţi precum cea din portret…
Băiatul o apucă de mâneca rochiei şi Lucia se întoarce. Pe a doua pagină,
desenul este foarte clar: e portretul pe care Mauricio, schilodul, i l-a făcut în
bordelul Leoaicei. Doar chipul a fost tipărit, au eliminat corpul, care era
aproape dezgolit.
— Te rog, citeşte-mi ce scrie.
— Nici eu nu ştiu să citesc. Mi-au spus doar că trebuie să anunţ că a fost
ucis un uriaş. Tu l-ai omorât?
— Nu. Pe mine a încercat să mă prindă, ca pe fetiţele alea din mahalale,
inventează Lucia ca să iasă din impas.
— Uriaşul e Bestia?
Băiatul, încruntat şi slăbănog ca un câine vagabond, încearcă să facă
legătura între cele două lucruri. Oare gigantul ar putea fi animalul despre
care se spune că dezmembra fetiţe? În orice moment poate opri un trecător
pentru a-i împărtăşi teama. Oare ar putea să schimbe modul în care vinde
ziarul? Oare să strige că, în timp ce preoţii au căzut pradă furiei mulţimii,
măcelarul de fete a murit? Lucia ştie că nu e sigur să rămână pe stradă,
darămite lângă acel băiat. Face o afacere proastă schimbând rama de argint
pe un exemplar de ziar, dar pentru a se deplasa prin oraş trebuie să ştie ce
pericole o aşteaptă.
 A încercat să desluşească ce zic ştirile, dar a fost inutil. De ce apare
portretul ei? Au aflat că ea a omorât fiara aia, au numele ei? Cunoaşte puţini
oameni care ştiu să citească şi aproape pe nimeni în care să aibă încredere,
deşi ştie unde să găsească pe cine are nevoie. Cu ziarul în mână, pregătită să
se bage în gura lupului dacă e nevoie, se îndreaptă spre casa de pe strada
Clavel.
— Dacă Bestia e moartă, unde e fata mea? Ce-a făcut cu ea?
Ştirea din ziar a ajuns la bordel şi i-a provocat Delfinei o criză de nervi.
Una dintre fete îi pregăteşte un ceai de tei, alta se oferă s-o însoţească în
oraş în căutarea Juanei, dar nu există nicio consolare posibilă pentru o
mamă mistuită de tristeţe. Se află în bucătărie, unde se adună în pauzele
între un client şi altul, ca să se relaxeze puţin şi să ronţăie ceva. Lucia le
aude vorbind de pe coridor, dar nu vrea să intre să le vadă. Evită bucătăria şi
o caută pe Leoaică în salonul verde, unde se odihneşte de obicei la orele
astea.
— Ai tupeu. Îţi apare moaca în ziar şi primul loc unde te gândeşti să vii e
ăsta. Încă nu-ţi dai seama în ce încurcătură m-ai băgat?
Josefa termină de pus într-o vază un buchet de flori care i-a sosit, cadou
de la Julio Gamoneda. Deşi de faţă cu fetele încă îl mai numeşte „client”, de
mult nu-l mai tratează ca atare.
Lucia îi întinde ziarul, deschis la pagina cu portretul.
— Spuneţi-mi şi mie ce zice.
Josefa se uită la ea cu o expresie serioasă.
— Zice că eşti o curvă şi o criminală. Aia zice.
În ciuda asprimii Leoaicei, Lucia nu se dă bătută; continuă să-i întindă
ziarul în speranţa că va lăsa deoparte reproşurile şi se va decide să o ajute.
Josefa o apucă de ambele braţe şi o scutură, i se pare că fata nu e încă
conştientă de situaţie.
— Vrei să te aresteze? Pleacă naibii de aici, fetiţo, fă-te nevăzută. Poliţia
ştie că lucrezi aici şi ai ucis un om care, pe deasupra, s-a dovedit a fi unul
dintre militarii de frunte, cu trese şi medalii până şi-n cur.
— Nu am unde să mă duc. Dumneata m-ai ajutat, nu mă poţi lăsa acum,
sunt singură pe lume.
Josefa de obicei nu e deloc amabilă cu fetele care lucrează pentru ea. Ştie
că nu sunt nici aşa de zgripţuroaice cum mulţi cred, dar nici nişte
neajutorate. Chiar şi aşa, nu pricepe de ce simte atât de multă afecţiune
pentru roşcata asta pe care o cunoaşte de abia două săptămâni.
 — Ăsta e primul loc în care te vor căuta. S-ar putea să vină după tine
chiar acum. Dacă ai venit să cauţi adăpost aici, nu e cu putinţă.
— Nu vreau să mă ascund; vreau doar să-mi citiţi ce scrie aici. Omul
ăla… a luat-o pe sora mea, Clara. Poate spun ceva despre el care mă va
ajuta să o găsesc.
— Şi pe sora ta? Ca pe fiica Delfinei?
— Nu ştiu. Zice în articol că omul ăsta e Bestia?
Josefa apucă în cele din urmă ziarul. Se aşază în fotoliu şi citeşte ştirea:
nu sunt prea multe informaţii despre mort, în afară de un nume, Marcial
Garrigues, şi o scurtă notă biografică despre trecutul său militar eroic, în
serviciul Spaniei şi, mai târziu, în Franţa şi Anglia. „O prostituată cu părul
roşu, care răspunde la numele Lucia, este suspectă de crimă.” Articolul face
aluzie la o posibilă legătură între Marcial şi crimele Bestiei, deşi jurnalistul
o numeşte o manevră calomnioasă împotriva unui om de un prestigiu
ireproşabil. Când poliţia va ajunge la fondul problemei, se va afla adevărul:
că o târfă i-a luat viaţa unui om cumsecade.
— De ce ai făcut-o?
Lucia se lasă să cadă pe canapea, acoperindu-şi faţa cu mâinile: ştirea e
mai teribilă decât se aştepta. Toată poliţia o să fie pe urmele ei: cine o să
creadă o târfă care acuză un militar atât de renumit? Cui o să-i pese de
răpirea Clarei? Dacă rămâne pe stradă, va ajunge să fie arestată. Dacă se va
ascunde până vor uita de ea, va fi prea târziu pentru sora ei.
— Am intrat în casa acelui preot la momentul nepotrivit.
Nu e o lamentaţie pe care Lucia s-o lase să-i scape, ci arsura propriei
vinovăţii. Îi mărturiseşte Leoaicei cum a furat inelul acela blestemat cu
buzduganele încrucişate. Nu ştie ce valoare specială ar putea avea, dar a
reprezentat condamnarea la moarte a Clarei.
— De unde aveai să ştii că urmau să se întâmple toate astea?
Îmbrăţişarea Josefei nu e o consolare. Responsabilitatea pe care o simte
Lucia este ca o năpastă ce nu se va ostoi până nu-şi va găsi sora.
— Bine ar fi să te pot ajuta, dar trebuie să mă ocup de afaceri. Nu am
suflat nicio vorbă despre tine: există un cod de onoare între prostituate şi ne
ajutăm una pe cealaltă. Femeile mi-au spus că Mauricio i-a anunţat pe cei
de la Observator. Şchiopul ăla şi-ar vinde şi mama, dacă ar şti cine e, pentru
câţiva bănuţi. Trebuie să fi primit mai mult de atât pentru că a vândut
portretul şi povestea ta acelui jurnalist. Când o să-l prind, o să regrete că şi-
a dat drumul la limbă. Dacă într-o zi vei avea casa ta, îţi vei da seama că cel
mai important lucru e să nu existe scandaluri.
— Îmi pare rău, murmură fata.
Josefa regretă din tot sufletul că nu o poate ajuta mai mult. Dacă uriaşul
nu ar fi murit în bordelul ei, i-ar fi permis să se ascundă acolo, fără să-i pese
că l-a omorât; cu atât mai mult dacă, aşa cum Donoso şi prietenul său
jurnalistul spuneau ieri, este vorba de celebra Bestie. Nu este prima dată
când un client moare acolo, s-a confruntat deja cu patru decese, trei din
cauze naturale şi o crimă. Şi mereu a procedat la fel: a plătit pentru a
muşamaliza scandalul şi pentru a îndepărta cadavrele de acolo şi este sigură
că morţii şi familiile acestora i-au mulţumit pentru asta. Nimeni nu are
nimic împotrivă să treacă pragul bordelului său, dar nici nu vor să ştie alţii
că o fac şi că viaţa – sau moartea lor – are vreo legătură cu un astfel de
local.
De data aceasta l-a înduplecat pe poliţistul căruia îi lipseşte un ochi,
imediat ce prietenul său a plecat, nu o costase mai mult de două sute de
reali, dar a apărut Mauricio. O să aibă ocazia să se răzbune: schilodul a
muşcat mâna care-l hrănea, iar asta se plăteşte. Dacă lasă pe careva să râdă
de ea în felul acesta, se va întâmpla mai des şi nu poate permite acest lucru.
A fost nevoită să-i mituiască pe poliţiştii veniţi să o interogheze pentru
moartea uriaşului, ca să evite să i se închidă casa şi va trebui să cheltuiască
încă şi mai mult pentru a-l face pe schilod să plătească pentru ce-a făcut.
Oricât de mulţi bani ar fi scos pe vânzarea virginităţii Luciei, până acum a
fost o afacere proastă. Dar nici prea îngrijorată nu se simte, cât să
recupereze investiţia.
— Fii foarte atentă şi întoarce-te imediat ce se termină totul. Ştii că în
casa asta e loc pentru tine. Ai fost la orfeline?
— La orfeline?
— Sora ta e doar un copil, uneori le duc acolo pe fetiţele pe care le
găsesc pe stradă. Poate ai noroc şi e acolo.
Lucia o ia pe unde a venit înspre ieşire. Din bucătărie se aud suspinele
Delfinei, care întreabă cerul unde e fiica ei. Păşeşte în stradă şi simte că
privirea fiecărui madrilen se poate transforma într-o acuză. În orice moment
ar putea să alerteze jandarmii, să o arate cu degetul. Trebuie să se ascundă.
Dar cum rămâne cu Clara? În ce colţ al oraşului oare s-o afla sora ei? Ce-o
fi făcând acum? O fi având apă şi mâncare? Şi dacă e rănită? Cât mai are de
trăit?
 35
Diego Ruiz are un caracter afabil, încearcă mereu să găsească partea
bună a vieţii, chiar şi atunci când puţinul pe care îl câştigă nu este suficient
pentru a plăti chiria. Sunt vremuri grele, chiar dacă el încearcă să extragă un
dram de frumuseţe din fiecare zi: un moment plăcut cu Donoso, câteva
pahare de vin într-o tavernă, câteva ore de lectură la lumina lumânărilor sau
ideea unei poveşti de iubire cu o femeie frumoasă. E greu să-l vezi supărat,
dar acum este. A citit în Observator despre moartea Bestiei şi simte de
parcă i s-ar fi smuls un braţ. Niciunui jurnalist nu-i place să i se calce în
picioare exclusivitatea unei ştiri.
Îl cunoaşte pe Ballesteros, cel care semnează articolul, s-au întâlnit în
câteva rânduri la Fantasmagoria. Obişnuia să scrie despre prezicerile
câinelui-ghicitor în paginile gazetei sale, de parcă ar fi fost fapte dovedite.
Poate că de data aceasta a avut noroc, a găsit omul potrivit şi, având
buzunarele pline de bani, a reuşit să-l facă să vorbească. Cu toate acestea,
oricât de mult l-ar dispreţui pe Ballesteros, este clar că de data asta a ieşit în
faţă. Atât în privinţa Bestiei – pe nume Marcial Garrigues, potrivit notei
biografice – dar şi a portretului care însoţeşte ştirea. Nu încape nicio
îndoială că este vorba de Lucia, fata cu părul roşu care se refugiase ieri în
casa lui şi a fugit în timp ce el făcea dragoste cu Ana Castelar.
Specific lui, să piardă ştirea vieţii din pricina unei hârjoneli cu o
femeie… Se gândeşte cu tristeţe la steaua lui ghinionistă şi se întreabă de ce
roata norocului nu se întoarce niciodată în favoarea sa. Dar nu se lasă
descurajat. Grisi, actriţa, i-a dat informaţii, a avut încredere în el, nu în
Ballesteros. Ar trebui să o găsească şi să o pună în centrul ştirilor. O mamă
care şi-a pierdut fiica răpusă de Bestie.
Pleacă să-l caute pe Donoso; are nevoie să-şi descarce năduful şi nimeni
nu-l poate ajuta mai bine decât un prieten. La această oră a zilei, de obicei
trage la o cârciumă din strada Mesón de Paredes. De îndată ce împinge uşa,
este copleşit de mirosul de trabuc şi rumeguş, caracteristic acelui loc
frecventat de lumea tauromahiei. Legenda spune că, în timpul Războiului de
Independenţă, nişte oameni din cartier ar fi ucis un soldat francez în incinta
localului şi i-ar fi ascuns cadavrul într-unul dintre butoaiele mari cu vin din
pivniţă, şi anume acela cu numărul 6; potrivit localnicilor, este cel care dă
cel mai bun vin, aşa că e un obicei să intri şi să-i ceri lui Pancracio,
cârciumarul, un vin din cuva francezului… Donoso stă aşezat la o masă din
spate, alături de un străjer din garda regală care se ridică atunci când îl vede
pe jurnalist. Diego nu-l cunoaşte, dar bărbatul îl salută cu un gest afectuos
înainte de a pleca.
— Ia un pahar de vin, ai ajuns la ţanc, îl salută Donoso. Rufino e un
vechi coleg, tocmai îmi povestea despre uriaşul asasinat.
— Vreo informaţie nouă?
— Marcial Garrigues, soldat decorat în războiul împotriva francezilor.
Rufino zice că s-a retras şi doar le-a făcut câteva servicii unora. Foarte bine
plătit, presupun.
— Ce fel de servicii?
— Practic, crea condiţiile pentru ca unii dintre cei care nu îşi plăteau
datoriile faţă de creditori să şi le achite.
— Pedepse?
— Printre altele. Chestia este că moartea lui este foarte supărătoare
pentru comisarul de poliţie. Îl vor pe vinovat în spatele gratiilor. Presupun
că ai văzut poza fetei din ziar.
— Bineînţeles că am văzut-o, mi-au luat-o de sub nas.
— Ghici pe cine au însărcinat cu arestarea.
— Pe amicul tău, Rufino?
— Nici vorbă. Pe cel pe care-l ai în faţa ta.
Donoso zâmbeşte cu un singur ochi. Deşi Diego e mai mult decât
obişnuit să-l vadă, gestul îi pare acum sinistru. Atât de mult încât nu-i spune
că o cunoaşte pe fată şi nici că a fost la el cu o zi în urmă şi i-a furat o ramă
de argint.
— Dar eşti în concediu medical.
— Cu holera asta, e lipsă de mână de lucru. Asta primesc pentru că îmi
bag nasul unde nu trebuie. Şeful a aflat că am găsit cadavrul acelui Marcial
şi mi-a spus să termin treaba şi să o bag pe fata aia în puşcărie. Dacă o fac,
aş marca un punct. Poate că voi câştiga o decoraţie şi mă vor accepta din
nou în corpul de poliţie.
— Credeam că te-ai săturat de poliţie.
— Aşa e, dar pot obţine o medalie şi asta înseamnă o pensie viitoare.
Vreo două zile o s-o caut pe fata aia, iar dacă nu o găsesc, o să dau vina pe
oricare altă târfă cu părul roşcat.
— Cel mai probabil, fata l-a ucis pe uriaş pentru a se apăra. Omul acela
era Bestia, cine ştie dacă nu încerca să o răpească sau să o violeze?
 — Doar nu-i iei apărarea? E o criminală.
Diego nu răspunde. Îşi toarnă un pahar de vin din carafă şi îl bea dintr-o
înghiţitură.
— Vreau să o găsim pe Grisi, actriţa.
— Beţiva?
— Da, beţiva. Mi-au suflat de sub nas o ştire şi am nevoie de alta.
— Nu te pot ajuta, sunt în misiune. Şi văd mai multe şanse de câştig cu
fata cu părul roşu decât cu actriţa beţivă.
— Deci mă laşi singur.
— Viaţa e grea, amice.
Donoso îşi goleşte paharul şi închide discuţia.
În timp ce iese din cârciumă, în drum spre casă, Diego se gândeşte la
Lucia. La părul ei roşu, dar mai ales la privirea lipsită de ajutor. O fată
singură pe lume, care îşi caută sora într-un oraş care o consideră o
criminală. Un oraş care scuipă nenorociri în fiecare zi şi care face tot ce
poate pentru a-i împinge pe cei săraci dincolo de Gard.
 36
Azilul orfanilor din Madrid a luat naştere în secolul al XVI-lea, în
mănăstirea Victoria, lângă Puerta del Sol. De mai puţin de două decenii s-a
mutat pe Mesón de Paredes, în spatele Colegiului la Paz, fondat de ducesa
de Feria în 1679, pe strada Embajadores. Acolo trăiesc în jur de 250 de fete,
dintre care cele mai multe abandonate după naştere în acei turnicheţi de la
intrare, iar altele au fost lăsate în bisericuţa Virgen del Puerto sau în Spitalul
celor Incurabili. Instituţia este întreţinută cu donaţii din partea nobilimii şi
cu tombole şi extrageri organizate de Organizaţia Filantropică. Se spune că
acolo erau găzduite şi educate fetele nevoiaşe, deşi mulţi susţin că scopul
real e să fie plasate pe salarii de mizerie ca servitoare în casele bogaţilor, iar
dacă nu, să le folosească pe post de animatoare la anumite petreceri sau să
le dea drumul pe stradă, de îndată ce îşi pot câştiga pâinea ca prostituate.
Lucia bate la uşă cu un ciocănel în formă de leu. După câteva secunde,
deschide uşa o călugăriţă roşie la faţă şi cu o expresie afabilă. O măsoară pe
fată din cap până în picioare.
— O caut pe sora mea.
— Şi cine este sora ta, dacă pot să întreb?
— Numele ei este Clara. Are 11 ani şi părul lung şi blond, puţin creţ. A
dispărut ieri dimineaţă. Cred că ar putea fi aici.
— Aici nu se aduc fete aşa de mari, dragă. Îmi pare foarte rău.
— Aţi putea să întrebaţi, vă rog?
— Îmi pare rău.
— Vin din partea doamnei Villafranca.
La auzul acestui nume, călugăriţa, care deja închidea uşa, chiar cu riscul
de a-i prinde mâna fetei, îşi schimbă atitudinea.
— Aşteaptă aici. Intră, dar nu te mişca.
Călugăriţa se îndepărtează pe un coridor lung. Pe hol răsună plânsul unui
bebeluş. Lucia aude paşi. Împinge o uşă din lemn din dreapta ei, chiar lângă
zidul de la intrare. Două călugăriţe se grăbesc să ajungă la un turnichet unde
cineva tocmai a lăsat un nou-născut. Una dintre ele îl apucă de gleznă şi îl
leagănă cu capul în jos. Apoi îl pune cu capul în sus şi îl leagănă câteva
secunde, până ce uşa camerei alăturate se deschide şi îşi face apariţia o
novice cu o foiţă de plumb legată de un lanţ. O atârnă de gâtul copilului. E
ceva hipnotic în scena aceea, copilul se linişteşte la pieptul măicuţei, care îl
leagănă fără nicio duioşie. Lucia nu-şi dă seama, dar tocmai a asistat la
abandonul unei fetiţe şi la înregistrarea ei imediată, cu o birocraţie care
funcţionează ca unsă de-a lungul anilor, în aşa-numita Sală a Colierelor.
Foiţa de plumb e numerotată, aşa că fetiţa aceea este un număr, până când
cineva îi va da un nume.
Nimeni nu pare să o observe pe Lucia, care se plimbă agitată pe
coridorul lung. Se întreabă de cât timp aşteaptă. Înaintează pe holul pe care
a luat-o călugăriţa şi se opreşte brusc. Pe o masă se află un ziar cu portretul
ei. Oare măicuţa o fi recunoscut-o? La ieşirea din bordel, a găsit la colţul
străzii Jardines hainele întinse pe o frânghie şi s-a îmbrăcat ca un vagabond.
Părul şi l-a strâns cu o eşarfă, ca să-şi ascundă pletele ce o trădează.
Seamănă cu unul dintre prietenii lui Eloy care hoinăresc prin Madrid.
Când îşi ridică privirea, îşi găseşte reflexia încadrată în bronz.
Deghizarea sa este convingătoare, dar eşarfa lasă la vedere o şuviţă roşcată.
O bubuitură răsună în clădire, iar mintea Luciei se inundă de presimţiri rele.
Se ascunde în încăperea cu turnichetele, acum goală. O scară în spirală urcă
la etajul superior. Din ascunzătoarea ei, Lucia o vede pe călugăriţă alergând
spre intrare şi deschizând uşa, iar instantaneu intră un bărbat fără un ochi şi
doi soldaţi din garda regală. Atitudinea lui şi compania soldaţilor nu anunţă
o întâlnire amicală.
— Era aici acum un minut, spune călugăriţa.
Lucia urcă scara în spirală chiar înainte ca poliţiştii să dea buzna în
încăperea cu turnichetele. Au văzut-o.
Bărbatul cu un singur ochi, pe care unul dintre ei l-a numit Donoso, se
grăbeşte după ea. Etajul de mai sus e un coridor lung cu odăi de o parte şi
de alta, iar într-una dintre ele se strecoară Lucia. Trei doici alăptează mai
mulţi copii. Salonul de alăptare are o lumină albă şi mai multe pătuţuri.
Aceste doici vin din satele de lângă Madrid şi adesea iau copiii mai mari
acasă, pentru a-i creşte şi educa, să facă loc noilor veniţi.
— Trebuie să mă ascund, mă caută poliţia.
E un sacrilegiu să întrerupi atât de brusc alăptarea. Doicile se uită una la
alta, nedumerite. Rugămintea Luciei este apăsătoare, paşii gărzilor răsună în
apropiere şi vocea aspră a celui care strigă „poliţia”, tranşează lucrurile.
— În camera mea, spune cea mai tânără.
Se aud zgomote de uşi şi, în cele din urmă, Donoso apare în camera albă.
— Aţi văzut o fată?
Tânăra doică îşi duce degetul arătător la buze pentru a cere să se facă
linişte. Donoso trage aer în piept, dă din cap ca şi cum ar fi cerut iertare şi
pleacă. Doicile locuiesc în azil şi hrănesc copiii de şase ori pe zi, începând
cu ora şase dimineaţa, până la zece seara. E o muncă epuizantă şi prost
plătită. Oamenii care îşi duc viaţa ca pe o cruce se ajută reciproc. Lucia iese
din ascunzătoare şi le mulţumeşte.
— Mai e şi o altă ieşire?
— Există o uşă de serviciu prin spălătorie. Coboară două etaje.
Lucia trece pe lângă mai multe măicuţe pe coridoarele orfelinatului, dar
în clădirea aceasta sunt fete zdrenţăroase la fel ca ea şi nu pare să atragă
atenţia. Găseşte spălătoria şi uşa din spate care duce spre o alee plină de
gunoaie. Sare peste un zid şi iese în stradă, dar deodată aude o fluierătură:
au văzut-o iar.
O rupe la fugă şi are norocul să găsească o gură de canal deschisă.
Înăuntru nu o s-o prindă, a trecut de mai multe ori pe acolo ca să intre şi să
iasă din Madrid, ştie cum să se descurce în subteran. După ce s-a târât prin
tuneluri mocirloase, printre şobolani, iese din nou la suprafaţă, la câteva
străzi distanţă, chiar în dreptul palatului ducesei Sueca, la câţiva metri de
piaţeta Cebada. Nu are rost să meargă prin Madrid doar ca să fie din nou
recunoscută şi să fugă iar, aşadar continuă să alerge. Nu are de ales decât să
se ascundă, şi poate că ştie şi unde.

Când Diego se întoarce în camera sa din strada Fúcares, podeaua e

acoperită cu şuviţe de păr roşcat. Aşezată pe un scaun, în faţa oglinzii,
Lucia îşi taie pletele cu briciul lui de bărbierit. Se întoarce când aude
zgomotul uşii, iar el o priveşte în tăcere, întrebându-se dacă expresia ei
neajutorată este reală sau mai degrabă o şmecherie de hoaţă pricepută.
— Ce grozăvie ţi-ai făcut.
Lucia pune briciul la loc în etui. Şi-a pierdut părul bogat, care a devenit
oglindirea unui apus de soare pe fruntea ei. Seamănă cu una dintre fetiţele
acelea sărmane pe care mamele le tund la chelie ca să nu se umple de
păduchi.
— Nu vreau să fiu recunoscută pe stradă.
— Asta se întâmplă pentru că ai fugit de aici. Cum ai intrat?
Ea ridică din umeri. Îi e ruşine să îşi dezvăluie trucurile de hoţomancă.
— Cât ţi-au dat pe rama de argint?
— Îmi pare rău. Îţi voi da înapoi cât valorează. Am nevoie de ajutorul
tău.
 — Înainte de a-mi cere ajutorul, răspunde la o întrebare: tu l-ai ucis pe
Marcial Garrigues, uriaşul din bordel?
— Da, dar pentru că voia să mă omoare, doar i-am luat-o înainte. Mai
încercase deja de două ori.
— Povesteşte-mi totul, fără să mă minţi. O singură minciună şi te arunc
în stradă.
Instinctul îi spune Luciei că nu este momentul să înflorească povestea
sau să amestece adevărul cu invenţii. Are încredere în acest bărbat la fel de
nestăpânit cum avea încredere în Eloy. Aşa că se concentrează să-şi
organizeze cum se cuvine povestea. Îi spune din nou ce s-a întâmplat de la
moartea mamei sale până la dispariţia Clarei, oprindu-se de data aceasta
asupra detaliilor care au condus la moartea uriaşului.
— Mă urmărea din cauza unui inel pe care-l avea Clara. În fine, pe care
ar fi trebuit să-l aibă Clara, pentru că în realitate ea i l-a dat doamnei
Villafranca, pentru ca aceasta să-l vândă la un preţ bun.
Diego ia o foaie de hârtie şi, cu o peniţă, desenează ceea ce-şi aminteşte
despre insigna pe care doctorul Albán a găsit-o în gura Bertei: două
buzdugane încrucişate care formează o cruce piezişă.
— Inelul avea acest desen pe el?
— Da. L-ai văzut?
— L-am văzut, dar nu ca un inel, ci ca o insignă.
— Un preot din San Francisco el Grande avea unul identic.
Diego se uită la ea cu interes.
— Care preot?
— Unul cu ochi albaştri şi brâu violet. Fratele Braulio mi-a spus că era
stareţul mănăstirii şi că a fost ucis ieri.
Fratele Braulio. Animalul care i-a făcut un garou călugărului rănit. Cel
care îl ameninţase pe Diego că-i va smulge capul…
— Şi de unde îl cunoşti pe acest frate Braulio?
— Mi-a spus că mă va ajuta să găsesc inelul. Este singurul indiciu pe
care îl am pentru a-mi găsi sora. Am aranjat să ne întâlnim astăzi la
mănăstire.
— Nu poţi ieşi pe stradă, te caută jandarmii. Oricât te-ai fi ras pe cap, tot
un câmp de maci ţi-e scăfârlia. Nu faci nici doi paşi şi s-au şi năpustit
asupra ta.
— Dar trebuie să mă întâlnesc cu el.
— Mă duc eu.
 — De ce? Ce-ţi pasă ţie dacă o găsesc pe sora mea?
— Vreau să te ajut, asta e tot.
— Toată lumea caută ceva în schimb.
Diego se uită fix la fata neîncrezătoare.
— În regulă, caut ceva. O ştire. S-o găsesc pe sora ta m-ar transforma în
gazetarul cel mai renumit din Madrid. Acum mă laşi să te ajut?
Lucia pare să se gândească la răspuns câteva secunde.
— Pot să dorm la tine?
— Da. Oricum, nu mai e nimic de furat aici.
— Ştiu. Din tot ce ai, doar rama de argint merita. Restul e prea vechi.
Diego ridică amuzat din sprâncene. Ştie foarte bine că viaţa lui este
modestă, dar nu-i place ca o puştoaică vagaboandă să i-o spună verde-n
faţă.
— Îmi pare rău că n-am un palat.
— Nu ştiu cât mai are de trăit sora mea. A dispărut de mai bine de o zi.
Fie că e vorba de uriaş sau de Bestie, nu-mi pasă cum îl cheamă, dacă a
lăsat-o închisă… poate că e pe moarte.
Fata nu îngăduie ca discuţia să ia turnura unei glume. E disperată, irisul
negru al ochilor ei a devenit un hău în care e înfricoşător să priveşti.
 37
Biserica San Francisco el Grande este un câmp de luptă abandonat.
Dezordinea de traverse, pânze smulse, bucăţi de marmură şi sculpturi
policrome întâmpină vizitatorul care îndrăzneşte să-şi vâre nasul. Nimeni nu
ştie dacă poporul va continua să-şi verse furia şi dacă, prin urmare, nebunia
colectivă poate reizbucni în orice moment sau dacă s-a diminuat cu trecerea
orelor şi a vigilenţei mai degrabă discontinue a Gărzii Regale.
Diego înaintează pe unul dintre culoarele laterale ale bisericii şi se
întreabă când teroarea va dispărea şi va reveni normalitatea, astfel încât o
armată de restauratori să înceapă lucrările de care biserica are urgentă
nevoie. Un călugăr bătrân aprinde lumânări lângă altar. Diego îl întreabă
unde îl poate găsi pe fratele Braulio.
— Meditează în chilia sa, zice omul, făcându-şi cruce.
O pală de aer stinge lumânările proaspăt aprinse. Una dintre ele rezistă,
ca flacăra speranţei, şi pe aceasta o foloseşte pentru a le reaprinde pe
celelalte.
— Unde este?
Bărbatul, absorbit de ceea ce face, rămâne tăcut câteva secunde ce lui
Diego i se par o eternitate. Când începe să vorbească, întrebarea a rămas
undeva departe.
— În dependinţele mănăstirii, dincolo de atrium, şopteşte el, ca şi cum
nu ar vrea să stingă lumânările dacă vorbeşte cu voce tare.
Diego se îndreaptă spre atrium. Un avertisment şuierat, de parcă vorbele
s-ar târî pe podeaua de piatră, ajunge până la el:
— Fratelui Braulio nu-i place să fie întrerupt când meditează.
Diego trece prin atriumul de un calm ireal, parcă străin de măcelul de
curând petrecut. Un coridor boltit duce spre chilii şi imediat o găseşte pe
cea a fratelui Braulio. Călugărul, abătut, stă aşezat pe un taburet. O rază de
lumină pătrunde printr-o fantă în zid şi îi iluminează chipul. Diego se uită
câteva secunde la călugăr, înfăşurat în haina lui maro şi încremenit ca o
figură de teracotă. Deodată, capul i se ridică dintr-o singură zvâcnire, ca şi
cum ar fi fost mişcat de un resort.
— Ce faci aici?
Întrebarea cade fără menajamente într-o adresare foarte puţin amicală.
— Am venit să vorbesc cu dumneata.
 Călugărul îl măsoară din cap până în picioare, iar chipul i se
schimonoseşte amintindu-şi de impostorul care nu ştia să pună niciun garou.
— Tu eşti ăla care se preface că e doctor. Nu ţi-e ruşine să păcăleşti
oamenii, cu epidemia pe care o avem pe capul nostru?
— Aveam motivele mele, dar nu te priveşte pe dumneata. De fapt, sunt
gazetar.
— Să oferi false speranţe de vindecare fără să ştii despre ce vorbeşti. Nu-
mi pot imagina ceva mai josnic.
— Religia, poate? Diego ştie că sarcasmul îl poate costa scump.
— Eşti gazetar sau şi asta e o altă păcăleală?
Fratele Braulio se ridică în picioare şi se apropie ameninţător de el.
— Sunt. Vreau să aflu despre un inel care ar putea fi important în
rezolvarea unei crime.
— Aşadar, un inel…
Fratele Braulio începe să se plimbe prin chilie îngândurat, până ce, fără
să zică nimic, îl apucă pe Diego de guler şi îl împinge la perete.
— Ce ştii despre inel?
— Nimic.
Diego se sufocă. Privirea călugărului e injectată de sânge, mâna lui
păroasă e o menghină care îi strânge traheea şi blochează trecerea aerului.
— Ori îmi spui ce ştii despre inelul ăla, ori mori aici…
Diego reuşeşte doar să emită un gâlgâit. Cade la pământ, tuşind, când
fratele Braulio îi dă drumul, dar atacul nu s-a terminat încă. Acum îl apucă
de cămaşă, îl ridică şi îl duce pe pat.
— Vorbeşte! Vorbeşte sau te omor!
— Nu ştiu nimic despre inel. Numai că o insignă cu aceleaşi buzdugane
încrucişate a apărut înfiptă în gâtul unei fetiţe moarte.
Chiar şi cineva atât de brutal ca monahul acela îşi schimbă expresia la
cele auzite.
— Fetiţe moarte?
— Ucise. De către Bestie.
— Ce vrei să spui? Ce legătură are inelul cu Bestia?
— Nu ştiu, speram să mă puteţi ajuta.
Călugărul nu-şi calmează mânia, iar Diego înghite salivă în timp ce-i
vede pupilele aruncând văpăi, arzând de gânduri şi nedumerire.
Îşi desface degetele, deschide şi închide pumnul pe ascuns în caz că va
trebui să se lupte.
 — Pleacă! urlă deodată omul bisericii. Nu vreau să te mai văd.
Abia după ce a ajuns la câteva străzi distanţă, Diego îşi recapătă ritmul
normal de respiraţie. Dincolo de violenţă, există ceva întunecat la acel
călugăr, ceva periculos. Se întoarce de mai multe ori cu teama că este
urmărit. „Lucia nu e în siguranţă”, se gândeşte el. Bărbatul acela ar putea să
se ducă să o caute, dacă află unde locuieşte. Sau, şi mai rău, fata s-ar putea
duce să-l caute pe călugăr când va afla cât de jalnic a gestionat el situaţia.
Deşi văzut mai îndeaproape, nu a fost chiar aşa de rău. La fel ca atâţia alţi
oameni furioşi, călugărul, în interogatoriul la care l-a supus, a dat mai multe
informaţii decât a primit: inelul este o piesă-cheie a enigmei.
Diego porneşte în căutarea unei cârciumi pentru a trece peste această
încercare, gândindu-se în acelaşi timp că nu trebuie să o mai lase pe Lucia
nici măcar o zi singură acasă. Şi ştie cine îl poate ajuta să o supravegheze pe
fată.
 38
Ana Castelar şi Lucia s-au plăcut de îndată ce s-au văzut. Ca şi cum între
o aristocrată care locuieşte într-un palat, soţie a unui ministru al reginei
regente, şi o fată de 14 ani care a lucrat ca prostituată, născută în mahalaua
Peñuelas – de care ducesa nu auzise niciodată –, fiica unei spălătorese de pe
râul Manzanares, moarte, ar exista o afinitate specială, o punte construită
prin simpatie reciprocă care elimină orice fel de barieră.
Vorbeau despre Clara, despre Bestie, despre evadare, chiar şi despre casa
Leoaicei, dar şi despre gusturile lor, de spaima Luciei de a fi descoperită şi
de munca Anei în lazaretul din Valverde sau despre soţul ei, ducele de
Altollano.
— Nu e posibil să nu ştii să citeşti şi să scrii. Nimeni nu poate ajunge
nicăieri astfel… Eu însămi am să te învăţ.
Nu au mai stat pe gânduri, au timp până ce Diego se întoarce de la
treburile sale. Cu o răbdare infinită şi mulţumită hârtiilor, peniţelor şi
cernelurilor pe care jurnalistul le are în casă, Ana o pune pe Lucia să
copieze o dată şi încă o dată vocalele.
— Când vei cunoaşte vocalele, vom fi pe drumul cel bun.
Îşi petrec ore în şir repetând acelaşi lucru, Lucia învaţă repede şi este
pricepută în mânuirea peniţei. După câteva ore, e capabilă să facă – şi să
identifice – unele litere destul de asemănătoare cu cele pe care Ana i le-a
dat ca exemplu. De altfel, aristocrata se bucură să o înveţe; se gândeşte deja
cum să o facă să ştie numerele şi să socotească, să-i explice noţiuni de bază
de cultură generală, astfel încât să poată înţelege lumea în care trăieşte şi să
iasă din micul infern în care a trăit până acum. Se bucură că a ţinut cont de
sfaturile jurnalistului şi că a îngăduit ca tot ce a început ca un affaire cu un
amant să devină o parte importantă a vieţii sale. Încăperea aceea minusculă
în care se află, unde baia e comună cu restul locatarilor celorlalte camere de
pe coridor, este foarte diferită de palatul ei din strada Hortaleza, şi totuşi, se
simte ca acasă acolo.
Diego se întoarce la timp, chiar în momentul în care Lucia îşi pierde
răbdarea cu sarcinile pe care i le dă noua sa profesoară. Are însă chef să-i
arate jurnalistului progresele sale: cinci vocale destul de uşor de identificat.
— Doña Ana mi-a promis că mă va învăţa să scriu şi să citesc.
Fata e fericită, deşi obosită; îi lasă pe cei doi adulţi să discute, ca şi cum
ea nu ar fi acolo. Preferă să tacă şi să asculte, cine ştie dacă va afla ceva
care să o ajute să o găsească pe Clara.
De îndată ce o vede pe Ana, Diego îşi aminteşte brusc cât de mult îi
place această femeie, cât de bine îi face compania ei. Frumuseţea ei pare să-
i lumineze camera ca zeci de lămpi cu ulei. Şi cel mai uimitor lucru este că
stă în camera aceea ca şi cum s-ar fi născut acolo, fără să arate nici cea mai
mică urmă de disconfort stând pe salteaua lui, doar ca fetiţa să poată folosi
singurul scaun disponibil. De când au petrecut noaptea pe terasa blocului,
Ana a încetat să se mai ascundă sub masca de intransigenţă pe care condiţia
ei socială o impune uneori; acum este ea însăşi, tot timpul, fără teamă de a
arăta ce gândeşte şi simte. Diego este oarecum mândru că a creat această
atmosferă de încredere reciprocă şi se grăbeşte să-i spună veştile despre
Bestie. Văzându-l intrând, proprietăreasa i-a înmânat scrisoarea pe care atât
de mult o aştepta de la un coleg francez.
— La Paris au existat trei cazuri de fete asasinate, cu vârste cuprinse
între 11 şi 13 ani, la fel ca aici, în Madrid. S-a întâmplat în urmă cu un an şi
jumătate şi, aşa cum au început să apară, aşa s-au şi oprit. Potrivit colegului
meu, cu doi ani înainte, acelaşi lucru s-a întâmplat şi la Londra. Fetele
dispăreau şi abia după câteva săptămâni le erau găsite trupurile. În toate
cazurile, decesele erau recente.
— La fel ca la Madrid?
— Da, exact ca aici. Cineva le răpeşte, le ţine închise câteva săptămâni
sau câteva luni şi apoi le ucide. Lucrul cel mai ciudat în Paris a fost că nu
le-au abuzat sexual, erau virgine. Până într-atât i-a uimit, încât presa le-a
numit „fecioarele fără sânge”.
— Şi aici?
— Aici, cadavrele aproape că nu au fost analizate. Singurul care a primit
atenţie a fost cel al Bertei, şi numai datorită insistenţelor mele şi colaborării
medicului Albán. Asemenea celorlaltor fete, Berta era virgină.
Diego ştie că îi dezvăluie acelei femei secretele muncii şi ale
investigaţiilor sale. În afară de faptul că este corect, nu-i poate cere să aibă
grijă de Lucia fără să-i explice cine este şi în ce s-a băgat, jurnalistul se
simte uşurat să aibă alături pe cineva care îi împărtăşeşte preocuparea
pentru ce se întâmplă cu cele mai neajutorate fete din oraş. El şi Ana au
devenit singurii garanţi ai memoriei sale.
Cei doi divaghează inventând explicaţii: un criminal – poate Marcial
Garrigues – care a călătorit prin capitalele europene omorând fetiţe. Dacă
este aşa, iar Bestia este moartă, cine se ocupă de fete? Să fi avut vreun
complice, poate pe teologul Ignacio García? Dar întotdeauna ajung la un
punct din care nu mai ştiu să iasă: de ce? De ce să aştepte câteva săptămâni
înainte de a le ucide, dacă nu abuzează de ele? De ce uneori o săptămână,
alteori o lună? Ana colaborează ca şi cum ar lucra la intriga unui roman,
elaborând teorii, unele absurde, altele posibile.
— Şi dacă ar fi fost vorba de o conspiraţie? întreabă Diego.
— Tot Madridul este plin de conspiraţii: se conspira împotriva regelui
trădător când trăia. Acum contra reginei regente. Sau împotriva bisericii, ori
contra regalităţii. În fiecare adunare se pregăteşte o răzvrătire sau o revoltă,
aşa zice soţul meu.
— Soţul dumitale îl cunoştea pe stareţul de la San Francisco el Grande?
Am înţeles că a fost duhovnicul reginei.
— Nu vorbesc prea mult cu el, Diego. Dar cred că da, soţul meu
cunoaşte pe toată lumea.
E oarecare tristeţe în cuvintele ei, dar şi ceva promiţător; o promisiune
pentru ca el să continue să o frecventeze.
— Crezi că în vreuna dintre aceste întâlniri s-a putut închega ura
împotriva preoţilor? întreabă el.
— Ura provine din ignoranţă. Şi din frica de necunoscut. Nimeni nu
înţelege această epidemie care creează victime în fiecare zi, dar oamenii
trebuie să creadă în ceva, şi atunci ei cred că sunt copiii cei care otrăvesc
fântânile, ori preoţii sau carliştii. Numai prostii. Holera vine din Egipt şi a
omorât oameni în multe părţi ale lumii înainte de a ajunge în oraşul nostru.
Oricine spune că este vorba de praf aruncat în fântâni e o victimă a
superstiţiilor. E timpul ca în Spania să se creadă mai mult în ştiinţă decât în
magie.
Prefăcându-se absentă, Lucia nu pierde nicio silabă din ce spun cei doi, o
impresionează forţa de caracter a Anei, modul răspicat de a se pronunţa
cum niciodată nu a auzit pe buzele unei femei. Felul ei de a-şi imagina
lucruri o face să se vadă din exterior ca pe o fetiţă ocupată cu ale ei, în timp
ce părinţii vorbesc, şi îşi imaginează întreaga după-amiază: ei stau de vorbă
în timp ce fiica îşi termină temele, apoi se vor gândi să pregătească ceva
pentru cină şi o vor întreba ce-ar vrea să mănânce. Ea va răspunde că un
piure de usturoi cu nişte măruntaie, iar ei vor socoti că e o idee grozavă. Se
vor apuca de treabă şi vor mânca împreună, glumind şi stând de vorbă
relaxaţi, iar buna dispoziţie va dura până la ora de culcare. Ca o familie
normală. Dar familia ei nu poate fi normală, căci nu-şi mai aminteşte de
tatăl ei, nici mamă nu mai are şi mai ales lipseşte Clara. Ea nu va fi
niciodată fericită până ce nu va apărea sora ei. Promisiunile lui Diego şi ale
Anei că vor reuşi să o găsească nu sunt de prea mare folos. A trecut mult
timp de când Lucia nu mai crede în poveştile de adormit copiii.
Ascultă cum Ana şi Diego continuă să vorbească stând pe podea, cu
capetele sprijinite de marginea saltelei. El îi povesteşte despre greutăţile
fetei, pentru care Ana a simţit o afecţiune imediată. Viaţa ei în Peñuelas,
mama bolnavă, îngrijirea doamnei Villafranca…
— Doamna de Villafranca? O cunosc, colaborează la Organizaţia
Filantropică.
— Lucia spune că această femeie a păstrat inelul care îi aparţine.
— Nu e cu putinţă. Femeia aceea are mai mulţi bani decât şi-ar putea
dori vreodată. În comparaţie cu ea, soţul meu şi cu mine suntem nişte
cerşetori… În plus, ea este o bine-cunoscută filantroapă, nu ar păstra niciun
bănuţ, e mereu dispusă să ajute. De fapt, mâine are programată o licitaţie de
obiecte de artă care au fost donate. Datorită unor doamne asemeni ei,
lazaretul poate fi menţinut.
— Ştii unde are loc licitaţia?
— Pot să aflu…
Diego şi-a făcut deja un plan: va merge la licitaţie şi va vorbi cu femeia
aceea. După discuţia cu monahul, este convins că, pentru a o găsi pe Clara,
trebuie să recupereze inelul şi să înţeleagă ce înseamnă acel giuvaier.
 39
De data aceasta nu nimereşte din prima. În dimineaţa asta de sâmbătă,
Diego a trecut pe la trei cârciumi până l-a găsit pe Donoso în cârciuma
Paloma, de pe strada Preciados, pe care nu o mai frecventa de ceva vreme.
Străjerul regal dă pe gât al doilea pahar de rachiu. I se cam împleticeşte
limba.
— Ieri am văzut-o pe roşcată la orfeline, dar mi-a scăpat la mustaţă. Fata
asta e rapidă ca un iepure. O încolţisem şi a dispărut pe sub pământ.
Diego îl înşfacă de încheietura mâinii chiar în clipa în care urmează să-şi
mai toarne un pahar.
— Vreau să nu o mai cauţi.
— De ce?
— Pentru că fetiţa asta e o victimă. Şi pentru că te rog eu, prietenul tău.
Donoso lasă să-i scape un râs sarcastic. Acum chiar că îşi toarnă un strop
de rachiu.
— Cum rămâne cu medalia mea?
— Îţi fac eu rost de una mult mai bună decât aia. Cazul Bestiei nu s-a
terminat, cred că e mai grav decât am crezut. Ajută-mă să cercetez şi îţi vei
primi laurii.
— Lasă laurii pentru tocană… Mi s-a cerut să pun mâna pe fata aia.
— Vor uita de asta. Dacă mă ajuţi, vei aresta oameni mai importanţi.
— Ca de exemplu, pe cine?
— Ca de exemplu, pe cine ai chef. Chiar şi un episcop, dacă asta doreşti.
Donoso învârte rachiul în pahar şi îl aţinteşte cu privirea pe gazetar.
Băutura îi ajunge direct în gâtlej, fără să-i atingă limba.
— Niciodată nu mi-au plăcut preoţii, zice el, iar Diego zâmbeşte.

Oricâte interdicţii ar impune guvernul asupra adunărilor de peste zece

persoane, holera nu o să pună capăt celui mai specific obicei madrilen:
şezutul la taifas în casele cele mai pricopsite. Primirea de musafiri este
semn de prestigiu şi orice persoană cu relaţii poate alege în fiecare după-
amiază dintre mai multe subiecte de întrunire: taifasul cu ştaif pe teme ce
privesc politica ori filosofia, muzica ori poezia, sau simple pălăvrăgeli şi
bârfe despre vieţile altora – ceea ce, în cele din urmă, sfârşesc prin a fi toate
– un spectacol… Diego Ruiz obişnuieşte să frecventeze săptămânal două
dintre aceste adunări: cea din casa unui avocat pe nume Iradier, în strada
Caños del Peral, unde se abordează teme politice, iar alta din casa unei
doamne pe nume Alicia Robles, în strada Almirante, unde se vorbeşte
despre teatru şi literatură. Totuşi, astăzi, nu aceste întâlniri îl interesează.
Ceea ce doreşte el e să o găsească pe doamna Inmaculada de Villafranca,
femeia care, potrivit Luciei, a luat inelul pe care Clara încerca să-l
amaneteze.
Ana i-a spus unde avea loc licitaţia, în casa marchizei de Pimentel, una
dintre cele mai elegante din Madrid. Diego s-a îmbrăcat într-un stil mai
burghez decât de obicei, cu redingotă, vestă şi lavalieră, şi l-a rugat pe
Donoso să procedeze la fel.
— Arăt ca un filfizon.
— Tu nu arăţi ca un filfizon nici dacă ţi-ai pune hainele ducelui de Alba.
Se află în faţa unui mare portic, cu blazon gravat pe cheia de boltă a
balconului, la unul dintre primele numere de pe strada Alcalá. În poartă
aşteaptă o trăsură decorată cu plăci din carapace de ţestoasă şi intarsii de
fildeş. Un portar îmbrăcat în redingotă şi joben îi întâmpină pe vizitatori.
Înăuntru, conversaţia este însoţită de cele mai sofisticate feluri de mâncare:
plăcinte cu potârniche şi iepure, un platou cu purceluş de lapte prăjit şi
prăjituri franţuzeşti… Doamne în rochii de mătase valenciană şi cu pălării
ameţitoare se fâţâie mândre prin salon şi se admiră într-o oglindă uriaşă de
cristal din secolul al XVII-lea. Cei bogaţi nu par afectaţi de restricţiile de
reuniune impuse de holeră, de parcă sângele lor albastru ar fi imun la boală.
Spre surprinderea lui Diego, gazda i se adresează imediat.
— Don Diego Ruiz? Abia aşteptam să te cunosc, eşti la fel de chipeş
cum se spune.
— Mulţumesc, doamnă marchiză.
— Nu e de mirare că se vorbeşte că Ana Castelar şi-a pierdut minţile din
cauza dumitale.
Diego nu-şi poate reveni din uimire, nu şi-a imaginat niciodată că idila
lor va fi cunoscută de ceilalţi, şi cu atât mai puţin că va fi subiect de bârfă în
casele înaltei societăţi.
— Atenţie cu soţul ei, ducele. Sunt sigură că e obişnuit cu aventurile
nevesti-sii, care nu durează mai mult de o noapte, dar cu dumneata, se pare,
şi-a făcut un obicei. Niciunui bărbat, şi cu atât mai puţin unui ministru al
reginei, nu-i place să fie subiect de bârfă la Curte din pricina obiceiurilor
licenţioase ale consoartei.
 — Vă asigur că aţi fost dezinformată, marchiză. Ducesa de Altollano
este o femeie de o moralitate impecabilă şi mă onorează cu prietenia
domniei sale.
— Nu mă lua pe mine cu prostiile astea, Ruiz, ne cunoaştem cu toţii în
Madrid. Toţi cei care contează, bineînţeles. Mi s-a spus că ai vrut să o
întâlneşti pe doamna Inmaculada de Villafranca. O vei vedea astăzi pe aici,
dar ceva mai târziu, în jurul orei şapte. Contesa de Sotogrande şi-a anunţat
prezenţa în ultima clipă şi nu pot să o distrez cu o simplă tombolă, se
înţelege. Am angajat un cvartet de coarde de primă mână.
— Atunci, la ora şapte va avea loc tombola?
— Poate că va fi puţin cam târziu, dar consideră-te invitatul meu până
atunci. Dacă doriţi, spune cu un gest care îl include şi pe Donoso – bărbaţii
se adună să fumeze în salonul din spate.

În fumoar, atmosfera e mai sobră, masculină, până şi mâncarea e alta:

brânzeturi, vinuri şi plăcinte cu carne şi anghilă. Un bărbat elegant atrage
atenţia cu un discurs despre atacul furibund al cetăţenilor într-una dintre
bisericile din capitală.
— Este absurd să crezi că monahii otrăvesc apa, ştiu asta. Dar este doar o
reacţie a oamenilor împotriva minciunii răspândite de Biserică, în care cei
amărâţi sunt învinuiţi pentru orice. Aproape 80 de călugări au murit şi vă
avertizez de un lucru, vor muri încă şi mai mulţi dacă nu încetează să-i mai
susţină pe carlişti.
Gândurile lui Diego îşi găsesc ecoul în aceste cuvinte. În adâncul
sufletului, şi el înţelege izbucnirea poporului împotriva preoţilor. Nu o
justifică, dar o înţelege. Biserica a dat vina pe săraci pentru că i-au întors
spatele lui Dumnezeu: holera ca mânie a lui Dumnezeu care a venit să-i
pedepsească pentru sacrilegiu. Şi ce face guvernul ca să-i ajute? Le dărâmă
mahalalele şi le închide uşile, îi lasă să moară de foame de cealaltă parte a
Gardului. Diego ştie foarte bine de partea cui se află în acest război. Nu l-ar
surprinde dacă, sătui şi disperaţi cum sunt, după ce au distrus mănăstirile,
şi-ar face apariţia în palatul La Granja şi ar duce-o pe regina regentă la
eşafod.
Ascultă comentariile celor prezenţi, poate îi vor fi de folos pentru un
articol de opinie, dar încă se află departe de aşa ceva. Meseria de editorialist
este cea mai prestigioasă din lumea jurnalismului, iar Morentín este cel care
se ocupă cu asta la Ecoul Comerţului.
 Când diatribele încep să se repete, Diego se plictiseşte şi caută compania
lui Donoso, care a preferat să se apropie de masa cu vin şi mâncare, ca
imediat să şi înceapă să vorbească ba cu unul, ba cu altul. Acum stă de
vorbă cu un bărbat elegant.
— Diego, îl cunoşti pe don Asencio de las Heras? Este diplomat, a fost
ambasador la Londra. Permiteţi-mi să vi-l prezint pe prietenul meu Diego
Ruiz…
— Diego Ruiz? Nu eşti dumneata gazetarul de la Ecoul Comerţului, cel
care îşi semnează articolele Motanul Necuviincios?
— El însuşi.
— Să te întreb ceva, de unde vine asta cu „motanul”?
— Aşa li se spune celor din Madrid, pisici, motani, iar eu sunt unul
dintre ei, chiar dacă doar prin adopţie.
— E un oraş minunat, deşi trece prin momente atât de dificile.
Diplomatul e un om plăcut şi afabil. Povesteşte cu farmec despre viaţa sa
la Londra, despre obiceiurile britanice, atât de diferite de cele spaniole.
— Pseudonimul dumitale îmi este cunoscut din articolele despre Bestie.
Păcat că au apărut mereu surghiunite pe pagina a patra. Nişte cronici
captivante.
— Ar fi, dacă nu ar fi adevărate. Le găsesc mai degrabă terifiante.
— Vouă, jurnaliştilor, vă plac teribil astfel de ştiri… Ai face mai bine să
scrii romane de mister.
— Se spune că în Anglia există o adevărată pasiune pentru acest gen de
literatură.
— Eu sunt mai degrabă atras de teatru. Nu am fost niciodată un mare
cititor, sper să nu vă par incult.
Diego vorbeşte şi cu restul invitaţilor, cere informaţii despre tombola
sponsorizată de doamna Villafranca, în folosul orfanelor. Se va licita o
eşarfă indiană din crepsatin, două volume legate în piele din Arta cabalină,
cu stampe, un ceas din bronz fabricat în Germania, cu doi îngeri ai lui Dürer
pe piedestal, placaţi cu aur… Printre cei prezenţi se numără şi anticari în
căutare de chilipiruri pentru prăvăliile lor. Unii dintre ei se apropie de uşă
şi, în această agitaţie, Diego simte sosirea doamnei Villafranca, care
uimeşte pe toată lumea prin eleganţa şi calitatea rochiei şi a bijuteriilor, de
îndată ce îşi face apariţia. Diego se prezintă înainte de a începe licitaţia.
— Doamna Inmaculada de Villafranca?
— Vă cunosc?
 — Nu, numele meu este Diego Ruiz, sunt jurnalist la Ecoul Comerţului,
deşi îmi semnez articolele Motanul Necuviincios.
— Ah, dumneata ai fost cel care a scris despre Bestie la început. Şi,
apropo, se zice că Bestia a murit, că l-a ucis o fetiţă. În fine, dacă era Bestia
bărbatul acela care a murit acum două zile. E teribil articolul publicat de
Observatorul. Cum a putut o fetiţă să ucidă un uriaş? Un om antrenat în
armată!
— Mă tem că Ballesteros nu avea toate informaţiile şi s-a lansat
prematur să spună povestea…
— La ce informaţii vă referiţi?
— Prefer să nu răspund decât după ce am pus cap la cap toate piesele
puzzle-ului. Şi poate că dumneavoastră mă puteţi ajuta. Din câte am înţeles,
aveţi un inel de aur cu un sigiliu pe care apar două buzdugane în formă de
cruce piezişă. Coboară vocea şi-i trânteşte:
— Mi-a povestit sora fostei proprietare a inelului…
Doamna de Villafranca îl ia pe Diego de braţ şi îl conduce în grabă spre
un colţ al camerei.
— Ştii unde sunt cele două fete, Clara şi Lucia?
Diego îşi cântăreşte cuvintele: poate avea, oare, încredere în această
doamnă din clasa aristocrată? Este reală această aparentă grijă pentru cele
două surori?
— Ştiu unde este Lucia şi nu am de gând să vă spun, pentru siguranţa
fetiţei. Dar nu ştiu unde se află Clara. Este posibil ca ea să fi căzut în
mâinile Bestiei, înainte ca acesta să moară, dacă Bestia este acel Marcial
Garrigues. Nu ştim dacă Clara mai este în viaţă şi tocmai de aceea am
nevoie de inel: m-ar putea ajuta să o găsesc.
— Intenţia mea era să-l scot la licitaţie în această după-amiază şi să le
dau banii fetelor. Dar… am regretat. Poate că mă luaţi drept nebună, dar am
avut o intuiţie necuvenită. Şi apoi am aflat că Lucia…
Aceeaşi reţinere se naşte şi în ochii doamnei de Villafranca: oare acest
jurnalist, care se simte incomod în hainele lui de burghez, e demn de
încredere?
— Puteţi să-mi spuneţi ce vă nelinişteşte. În afară de articolele mele,
vreau doar ce e mai bun pentru fetiţele astea.
Ea oftează şi consimte:
— Un prieten m-a ajutat cu lotul pentru licitaţie şi a arătat un interes
ciudat pentru inel. Mi-a cerut să nu-l scot la licitaţie, că mi-l va cumpăra pe
loc. Şi am fost surprinsă de atitudinea lui; a mers până în a-mi oferi o sumă
peste posibilităţile sale.
— Cine era?
— Nu vă întoarceţi privirea, nu-şi ia ochii de la noi, e chiar lângă masa
cu mâncare. Don Asencio de Las Heras, aşa îl cheamă.
— Diplomatul?
— Îl cunoaşteţi? Un om generos, ireproşabil. A pus umărul la multe
dintre evenimentele organizate de Comitetul Doamnelor, dar ochii i-au
sclipit când a privit inelul. De aceea am decis să nu-l mai arăt. Poate că sunt
prea prudentă, dar mă îndoiesc de intenţiile lui don Asencio. Poate că nu
este nimic mai mult decât o consecinţă a nenorocirilor pe care le-am văzut
în ultima vreme.
— Doamnă, dacă aveţi inelul aici, sunt dispus să vă conduc la Lucia, ca
să i-l înapoiaţi.
Marchiza de Pimentel îşi face apariţia în clipa aceea, bosumflată.
— Va trebui să te cert, don Diego. N-o poţi răpi pe cea care organizează
tombola în acest fel. Mi-a făcut toţi oaspeţii să aştepte.
— Nu am vrut, scuzaţi-mă.
Doamna Villafranca se lasă condusă de braţ de marchiză. Dar se întoarce
pentru a-i şopti ceva lui Diego.
— Nu plecaţi. Vorbim după licitaţie.
Doi voluntari pregătesc primul lot. O mulţime de persoane interesate se
învârt în jurul mesei pe care este aşezat magnificul ceas de aur. Diego îl
urmăreşte pe don Asencio şi este surprins să-l vadă îndreptându-se spre uşă.
Oare e posibil să plece atât de repede? Se apropie, prefăcându-se că tocmai
a dat peste el.
— Plecaţi?
— E cam târziu pentru mine. Când trăieşti în Anglia, programul spaniol
e insuportabil.
Majordomul îi întinde pălăria şi bastonul, iar lui Diego nu-i vine să
creadă ce vede. Bastonul de mahon are un mâner ce reprezintă o mână din
fildeş.
Diego îşi ia rămas-bun în grabă şi se apropie de Donoso, care mestecă o
plăcintă cu rinichi cu amândouă fălcile.
— Donoso, bastonul lui Asencio de las Heras are o mână drept mâner.
— Şi? Vrei unul la fel?
— E cum ne-a spus colega lui Grisi despre cel care a luat-o. Urmăreşte-l,
eu nu plec de aici fără inel. Sunt sigur că omul ăsta te va duce la Grisi. Şi nu
face vreo nebunie, doar urmăreşte-l… Vreau doar să ştiu unde este acum
actriţa.
— Ori instinctul m-a lăsat baltă, ori mi-e teamă că paşii mei pe urmele
diplomatului mă vor purta fie într-o speluncă unde se consumă opiu, fie la
vreun un bordel… Frate, ce mod de a-mi da noaptea peste cap.
Donoso aruncă o privire mâhnită spre bunătăţile de pe masă. Dar a
promis să-l ajute pe Diego, aşa că se îndreaptă spre vestibul, încă mestecând
mâncarea pe care şi-o îndesase în gură.
 40
Donoso Gual a făcut multă muncă de filaj şi ştie cum să treacă
neobservat. Se ţine după Asencio de las Heras păstrând o distanţă prudentă
şi din când în când se opreşte, ca să nu atragă atenţia, în faţa unei prăvălii,
fie croitorie, cizmărie ori o ţesătorie tipică zonei. Traversează strada
Barquillo în drum spre Santa Bárbara. Diplomatul intră într-o patiserie la
numărul 9, pentru a ieşi câteva minute mai târziu cu o tăviţă de prăjituri şi o
ia în susul străzii. „Un cadou pentru soţie”, gândeşte Donoso. Poate că
presentimentul lui Diego de la serata din casa marchizei de Pimentel a fost
greşit.
Dar cea de-a doua oprire este şi mai năucitoare. Păstrându-şi mersul
elegant, bărbatul pătrunde în inima mahalalei Maravillas şi intră în casa
Tócame Roque{9}, de la colţul străzilor Barquillo şi Belén. Nu există un loc
mai puţin potrivit pentru un ambasador. La parter se află ateliere de fierărie,
iar etajele superioare au fost cândva ocupate de meşterii forjori şi în prezent
mai mult de şaptezeci de familii locuiesc acolo în condiţii mizere. În fiecare
săptămână, unele dintre ele sunt evacuate pentru neplată, iar proprietarii se
luptă cu autorităţile să le permită să demoleze casa, oricât de celebră ar fi
făcut-o don Ramón de la Cruz cu saineta La Petra y la Juana, a cărei
acţiune se desfăşoară în acea clădire dărăpănată.
Donoso aşteaptă răbdător o jumătate de oră, până ce Asencio de las
Heras iese în sfârşit, iar după ce se uită în sus şi în jos pe stradă, îşi reia
plimbarea. Dar chiorul nu-l urmează. E sigur că acolo înăuntru se află Grisi.
S-a dus să-şi viziteze prizoniera, nu-şi poate imagina un alt motiv pentru
care un om atât de distins să frecventeze imobilul acela mizerabil.
Acum e timpul să facă muncă de poliţist, să-şi vâre nasul pe-acolo şi să
întrebe printre vecini despre chiriaşii locului. Printre refuzuri şi iscodeli pe
la uşi şi ferestre, Donoso sfârşeşte la etajul al treilea, unde ajunge pe o scară
întunecată şi îngustă, cu unele trepte lipsă, iar altele rupte. Trece pe lângă
copii care se joacă pe coridoare şi femei care-şi ţipă de la un etaj la altul.
Până sus de tot ajunge duhoarea de la cele două latrine din curte, care-i
deservesc pe toţi locatarii.
O uşă şubredă şi deschisă te invită să intri.
— Grisi?
De cealaltă parte a uşii se aude un fir de voce, un geamăt intermitent sau
monologul unei actriţe care-şi repetă textul. Donoso aruncă o privire în
cameră şi o vede pe Grisi întinsă pe un pat şubred, abia dacă-i vorba de-o
scândură pe două taburete. O rogojină roasă de şoareci acoperă cea mai
mare parte a podelei. Nu există alt mobilier în acest decor sumbru, iar
singura lumină este cea a lunii care se strecoară printr-o deschizătură în
acoperişul mansardat, un fel de spărtură pe unde intră şi frigul şi ploaia.
Femeia se agită când îl vede.
— Cine eşti dumneata? Am crezut că e Asun, care îmi aduce o supă.
— Eşti Grisi?
Îl priveşte suspicioasă prin părul unsuros care îi acoperă ochii.
— Pleacă, am să chem poliţia.
— Eu sunt poliţia.
Se apropie de pat. Ea se ridică în picioare. În timp ce îşi dă la o parte
şuviţele care îi acoperă faţa, Donoso recunoaşte în acea privire inocenţa
unor zile mai fericite. O femeie răvăşită, amărâtă, călcată în picioare de
viaţă şi totuşi plină de forţă, de revoltă. Îşi aminteşte cum i-a descris-o
Diego şi găseşte un sens în acea măreţie pe care jurnalistul o văzuse în
femeie, o frumuseţe care încă mai există, în ciuda loviturilor unei vieţi care
au încercat să o îngroape. El o găseşte frumoasă. Atât de mult, încât îi este
greu să-şi amintească dac-a întâlnit vreodată o frumuseţe asemănătoare.
— Ce vreţi de la mine?
— Vreau să ştiu de ce a venit diplomatul să te vadă.
— Cine? se trezeşte ea.
— Nu încerca să mă minţi, l-am urmărit până aici.
— Asencio… A venit să mă vadă. E un admirator. Zice că-i place cum
joc. Mi-a adus prăjituri.
Arată spre un colţ, unde se vede un pacheţel.
— Vreţi una?
— Pentru un admirator, e cam violent. Zilele trecute te-a luat cu forţa de
la o repetiţie. Şi i-ai spus unei prietene că te descoperise… Ce-ai vrut să
spui, Grisi?
— A venit să mă caute la repetiţie, dar nu se poartă urât cu mine. Alţii
mă caută…
— Cine te caută?
— Am o durere de cap… şi totul se învârte…
— Ai fumat opiu?
Localurile în care se fumează opiu sunt foarte obişnuite în China şi multe
dintre ele au fost deschise în cartierele chinezeşti din oraşele americane şi
franceze. În Barcelona există mai multe în cartierul Raval. În Madrid e doar
unul singur, foarte puţin cunoscut şi condus de un chinez, pe strada Cruz. Se
spune că la Paris, opiul este viciul multora din înalta societate, dar în
Madrid nu e decât îndeletnicirea răufăcătorilor şi a târfelor, aici nu există
şezlonguri frumos decorate, nici pipe sculptate, doar spelunci cu saltele
împuţite pe podea, mucegai şi mizerie.
Donoso se ghemuieşte lângă Grisi, care nu reuşeşte să-şi fixeze privirea
într-un punct, ca şi cum ar pluti într-o nebuloasă nedefinită.
— Ai fost pe strada Cruz, nu-i aşa?
Grisi descrie cercuri cu capul, ca şi cum ar vrea să se bucure de ameţeală.
— Am văzut efectul pe care îl provoacă opiul asupra oamenilor, ştiu că
odată ce ai încercat, e greu să te opreşti. Strada Cruz nu e un loc pentru o
femeie ca dumneata.
Grisi îşi înclină capul într-o parte şi se uită din nou la Donoso, ca şi cum
ar fi fost o apariţie în mijlocul unui vis. Pânza care-i acoperă ochiul,
costumul decolorat de străjer regal, mustaţa neîngrijită. De ce îi acordă
acest bărbat o atenţie care ar trebui să o ţină departe de locurile rău famate?
Nu poate decât schiţa un zâmbet languros.
— O femeie ca mine? Eu sunt nimeni.
— Eşti o actriţă de teatru, o femeie de talent. Ai călătorit la Paris şi la
Londra cu piesele dumitale…
Aşezată pe scândura care îi serveşte drept saltea, Grisi se lasă să cadă pe
spate şi se sprijină de perete. Expresia ei se transformă într-una visătoare.
— Paris… Ăsta da oraş cosmopolit, nu cloaca asta. Încă mai pot auzi
publicul aplaudând la fiecare spectacol. Încă mai văd florile pe care mi le
aruncau. Obişnuiam să merg la cele mai bune restaurante, eram invitată la
petreceri exclusiviste… Până la moartea fiicei mele.
— Aţi părăsit scena din cauza asta?
Donoso prelungeşte conversaţia, acum că Grisi pare să se fi întors din
lumea lisergică prin care rătăcea.
— Am mai făcut încă un număr de spectacole. Acolo a început totul.
Într-o seară, un coleg de la teatru m-a dus la localul de opiu. Era atât de
elegant… Opiul mă ajuta să uit ce-i făcuseră Leonorei mele. A fost ucisă, ţi-
am mai spus asta? Au făcut-o bucăţi ca pe o păpuşă de porţelan. Ca şi cum
cineva ar fi zdrobit-o de podea… I-au smuls capul, braţele… şi poliţia nici
nu m-a luat în seamă.
 — Eu sunt poliţist şi am să te iau în seamă. Dar trebuie să-mi spui totul.
Grisi neagă în mod repetat şi, în acelaşi timp, arată înspre pachetul cu
prăjituri. Donoso i-l apropie. Ea îl despachetează şi împinge tava deoparte
cu dezgust. Vederea prăjiturilor i-a întors stomacul pe dos.
— Sunt un prieten al lui Diego Ruiz, jurnalistul căruia i-ai spus povestea
dumitale. De ce te ascunzi, Grisi? Vrem doar să te ajutăm.
— Am fost ameninţată, spune ea şi imediat regretă că a spus prea multe.
— Cine te-a ameninţat?
— Sunt foarte puternici, e mai bine să îi asculţi, nu se dau înapoi de la
nimic…
— Despre cine vorbeşti?
— Era în Paris… Prietenul meu de la teatru mi-a spus că nu trebuia să-
mi bag nasul în cazul fiicei mele, că cel mai bine îmi continui viaţa. Avea
informaţii care îi erau date de către carbonari.
— Carbonari?
— Aşa se numeau.
— S-a întâmplat ceva cu ei? Te-au urmărit, te-au ameninţat?
Actriţa neagă din cap. Îşi aranjează părul într-un gest de cochetărie, iar
Donoso o priveşte, vrăjit. Ea îl avertizează.
— Mă mâncaţi din ochi.
— Îmi cer iertare. Doar că…
— Vă par frumoasă. Vreţi să vă întindeţi aici, lângă mine?
— Nu cred că ar trebui să te mai duci la localul cu opiu de pe strada
Cruz. Niciodată.
Nu e momentul potrivit să flirtezi, dar Donoso pare cuprins de o emoţie
aparte, ca lovit de fulger.
— M-am săturat de bărbaţii care mă tratează ca pe un copil.
El încasează replica usturătoare fără să spună nimic.
— Grisi, te rog să-mi spui dacă acei carbonari te-au ameninţat în vreun
fel.
— În Paris au făcut-o prin intermediul prietenului meu. Şi aici au făcut-o
din nou. Ei ştiu că sunt în Madrid, că pot vorbi… Nu vor permite acest
lucru. O să mă omoare. Spune-i prietenului dumitale gazetarul să uite de
mine, că zilele îmi sunt numărate…
— Nu spune asta. Nimeni nu te va ucide.
— Nu pot fugi la nesfârşit. Doar vreau să dorm, să uit… Deşi asta nu e o
ascunzătoare bună. Asencio, admiratorul meu, m-a găsit. În curând mă vor
găsi şi ei. Dar nu mai pot suporta, să mă găsească şi să mă omoare. Nu am
unde să mă duc în altă parte.
Îşi acoperă faţa cu mâinile. Donoso îşi simte inima bătând cu putere. De
când l-a părăsit soţia, nu a mai reuşit să relaţioneze cu nicio femeie, altfel
decât plătind în bordeluri ca în cel al Leoaicei. O alergie care durează de
câţiva ani. De aceea, îl surprinde fermitatea glasului său atunci când
propune o soluţie.
— Nu o să te las singură, Grisi. Vii cu mine. O să am eu grijă de
dumneata.
 41
— Carbonarii.
Donoso dă cărţile pe faţă de parcă ar fi piesele unui domino. Diego îl
priveşte uimit. Îi vine în minte cât de vehement era călugărul care voia să-i
smulgă informaţii, valoarea acelui inel. Iar prietenul său cu un singur ochi,
poliţistul sceptic, a obţinut-o printr-o simplă urmărire şi se întoarce cu
numele unei societăţi secrete.
— O crezi? Nu delira?
— O cred.
— Ţi s-a părut o beţivă, Donoso, putem avea încredere în ea?
Donoso toarnă două pahare de vin din carafă. E ceva ceremonios în
mişcările sale şi Diego observă. Ridică paharul.
— Grisi e cu mine. Am lăsat-o să doarmă la mine acasă: am de gând să o
protejez. Sunt poliţist, se presupune că asta trebuie să fac.
Diego zâmbeşte când îşi dă seama că se află în prezenţa unui om nou.
Amărăciunea s-a evaporat, iar acum, în spatele armurii, iese la iveală un
tânăr ameţit de speranţă.
— Mult noroc, prietene.
Toastează şi îşi golesc paharele.
— Ce ţi-a spus despre Asencio de las Heras?
— Că este un simplu admirator. Nu el e cel care o ameninţă.
— Crezi şi chestia asta?
— O cred. Şi nu te îndoi, ai încredere în simţul meu de poliţist. Ce s-a
întâmplat cu inelul?
— Doamna Villafranca e o nucă greu de spart. Ieri nu a vrut să vină cu
mine să-i returneze Luciei inelul. Mi-a spus că trebuie să mă verifice mai
întâi.
— Cum să nu aibă încredere în tine, un jurnalist maţe-fripte care nu-şi
plăteşte chiria?
— Am nevoie de inel, Donoso. Dacă nu mi-l aduce, va trebui să-l obţin
în alt mod.
— Ai de gând să baţi un aristocrat? Vreau să obţin un loc în piaţa Cebada
ca să pot asista la execuţia ta.
— Văd că dragostea îţi ascute inteligenţa. Plec, Donoso. Trebuie să
încerc să aflu câte ceva despre carbonarii ăştia. Dacă Grisi îţi mai spune
ceva…
— Vei fi primul care va afla.

Duminica, lui Augusto Morentín îi place să bea un pahar de vin într-una

dintre cârciumile din Jacometrezo. Reprezintă o formă de a pierde timpul şi
de a se amesteca cu oamenii, de a simţi pulsul lumii, preocupările străzii.
Dar astăzi e aproape pustiu. Epidemia de holeră continuă să facă ravagii, tot
mai puţini oameni se aventurează să iasă din casă. Nici puseul de violenţă
care a însemnat uciderea monahilor joia trecută nu a ajutat. În timp ce
soarbe un vin Valdepeñas, se gândeşte la jurnalistul său preferat, Diego
Ruiz. Nu i-o mărturiseşte niciodată, ca să nu i se urce la cap, dar îi
aminteşte de el însuşi, în urmă cu nişte ani: se luptă pentru articolele sale, e
încăpăţânat, capabil să-i ţină piept până şi directorului gazetei. Este un bun
profesionist, cu o scriitură sinceră, directă şi pasională, rasată şi cu suflet.
Poate că a sosit momentul să-i ofere un salariu lunar, să-l angajeze pe un
contract exclusiv.
De parcă l-ar fi convocat, Diego apare pe uşă.
— Don Augusto…
— Chiar la tine mă gândeam şi la viitor; vrei un pahar de vin?
— Da, am nevoie de ajutorul dumitale.
— Bani?
— Niciodată nu-s de refuzat, dar astăzi am nevoie de altceva: informaţii.
— Treci direct la subiect.
— Ce-mi puteţi spune despre societăţile secrete? În unele dintre
articolele dumneavoastră mi s-a părut că am înţeles că ştiţi subiectul în
profunzime.
— Nimeni nu cunoaşte subiectul în profunzime. Dacă l-ar cunoaşte, nu
ar fi foarte secrete, nu-i aşa? Spune-mi ce vrei să ştii…
— Mă interesează în mod special una: carbonarii.
Rămâne tăcut, studiind reacţia directorului. Ştie că e un om citit, în
biroul său există cărţi semnate de E.T.A. Hoffmann şi de Schiller, care
vorbesc despre societăţi secrete. A văzut acolo volume legate în piele
despre francmasonerie. Este pe cale să descopere ce se întâmplă, simte asta
în toţi rărunchii. Trebuie doar să pună cap la cap ultimele piese. Morentín
nu ezită să îşi folosească erudiţia.
— Carbonarii reprezintă o societate secretă care îşi are originea în Italia,
dar care s-ar putea răspândi în întreaga Europă.
 — Au ajuns în Spania?
— Este posibil.
— Şi ce caută? Mă interesează foarte mult să ştiu, don Augusto.
— Luptă împotriva absolutismului. Dacă ar fi fost în Spania, ar fi vrut să
aibă influenţă la curtea Mariei Cristina, ca să o îndepărteze de la moştenirea
lui Ferdinand al VII-lea.
— Dacă ar exista o modalitate de identificare a membrilor…
— Ei bine, e un lucru obişnuit ca membrii unei societăţi să folosească un
fel de cod secret pentru a-şi recunoaşte apartenenţa la acea societate. În
unele cazuri, este vorba de un simplu gest din mână, dar alţii poartă
simboluri pe haine pe care doar cei iniţiaţi le cunosc.
— Un inel.
Certitudinea îl loveşte în plin, ca o împuşcătură de la mică distanţă.
— Da, nu m-ar surprinde folosirea unui inel.
— Carbonarii îl poartă, don Augusto. Sunt sigur de asta. Un inel cu două
buzdugane încrucişate.
— Buzduganele simbolizează munca cărbunarilor în mină. Acolo ai un
semn care indică direct carbonarii: se spune că şi-au luat numele tocmai de
la muncitorii din exploatările de cărbune.
— Un inel folosit pentru a pătrunde la întâlnirile lor secrete. Şi, într-un
fel, pe care încă nu îl înţeleg, există o legătură între asta şi fetele moarte.
— Prea repede faci speculaţii: când ai făcut tu legătura între carbonari şi
uciderea acelor biete fetiţe?
— Sunt speculaţii foarte întemeiate, don Augusto. Amintiţi-vă de insigna
găsită în gâtul Bertei.
— Şi Bestia? Se presupune că era acel oarecare Marcial Garrigues, care
acum e mort.
— Poate că făcea parte din această societate secretă.
— Îţi dai seama de gravitatea acuzaţiilor tale? Nu ar trebui să discutăm o
astfel de problemă într-o cârciumă. O societate care instigă la uciderea
sălbatică a unor fetiţe, la dezmembrarea lor?
Morentín îşi umple din nou paharul cu vin şi, înainte de a continua, îl bea
dintr-o înghiţitură. Apoi, ca unul care se scutură de amintirea urâtă a unui
coşmar, încearcă să respingă teoria lui Diego: ce fel de societate ar putea să
comită asemenea atrocităţi? Directorul ziarului a citit despre unele loje care
nu doar aspiră să răstoarne un rege sau să-i retragă clerului privilegiile.
Societăţi fondate cu scopuri mai înalte care vorbesc despre transformarea
omului şi a societăţii. Nu sunt conspiratori, ci nişte iluminaţi care situează
mai presus de ştiinţă alte precepte mai apropiate de magie, precum
alchimiştii din Evul Mediu. Gestul de gravitate al lui Diego în timp ce
Morentín îşi etalează cunoştinţele îl îndeamnă să lanseze un avertisment.
— Aceste societăţi nu există, sunt doar superstiţii. Poveşti precum cea
despre holera cauzată de nişte prafuri aruncate în apă.
Acum e Diego cel care ia carafa de vin a lui Morentín ca să-şi toarne un
pahar. Savurează băutura o clipă înainte de a răspunde.
— Este adevărat, don Augusto. Credinţele acelei societăţi pot fi nişte
superstiţii lipsite de sens, dar această „alchimie” de care vorbiţi a devenit la
fel de reală şi de dureroasă ca acele fiinţe ucise. Ca micuţa Berta, fetiţa pe
care am văzut-o în Cerrillo, făcută bucăţi.
— Ai putea spune asta doar dacă i-ai găsi pe carbonari. Ar trebui să-l
cunoşti pe unul dintre membrii lor şi poate chiar să participi la una dintre
întâlniri, ca să înţelegi în ce constau ritualurile – îndrăzneşte Morentín să
spună, iar ceea ce până atunci se prefăcuse a interpreta ca pe o fantezie
totală, capătă acum credibilitate.
— Diego, s-ar putea să fi găsit calea cea bună în labirint, dar fii foarte
atent. Nu te grăbi să ajungi la capăt, o greşeală te poate îndepărta pentru
totdeauna de la esenţa poveştii. Nu amesteca supoziţiile tale cu faptele
verificate.
Înţelege că, în ciuda sfaturilor sale de prudenţă, capul lui Diego zumzăie
deja de planuri şi idei ca să găsească această societate şi să se infiltreze, să
devină un carbonar fie şi numai pentru o zi. El e un jurnalist pur-sânge, i-o
dovedeşte la fiecare discuţie.
Diego îşi ia pălăria şi dă să plece, dar în uşă Morentín îl opreşte pentru o
clipă:
— Când toată povestea asta cu Bestia şi crimele va lua sfârşit, te voi
invita la cină. Am să-ţi fac o propunere.
— Despre ce e vorba?
— Aşteaptă până se termină totul.
Zâmbetul pe jumătate a lui Augusto pare a fi răspunsul, sau cel puţin aşa
crede Diego în timp ce se îndreaptă spre strada Luna. Poate că norocul i-a
surâs în sfârşit, poate că va deveni un jurnalist cu contract şi viaţa lui va
începe să fie mai bună. Gata cu bâjbâiala în căutarea unei poveşti pe care să
o vândă, precum cel care dă cu băţul în apă în căutare de aur. Un loc de
muncă normal, bine plătit, în meseria lui, care să-i permită să-şi achite
datoriile şi să nu se mai ferească de proprietăreasă. Diego are senzaţia că
pluteşte, nu că păşeşte pe pământul mocirlos al Madridului.
Fără să ştie cum, paşii îl conduc spre palatul ducilor de Altollano. Atunci
înţelege ce se întâmplă: are nevoie să-şi împărtăşească fericirea cu Ana.
Sunt parteneri în această cruciadă. Dintr-odată, a întrezărit viitorul, acea
entitate întunecată şi neclară pe care o desluşea anevoie, mereu cu teamă, un
fel de tunel fără sfârşit, deodată a crăpat, în cele din urmă s-a rupt, ca o
perdea groasă care se deschide, şi a apărut o rază de lumină. Un loc de
muncă stabil la gazetă, sentimentul că ar putea rezolva crimele Bestiei, de a
o găsi poate pe Clara, de a alina suferinţa Luciei şi, bineînţeles, Ana. Deşi
naivă, dorinţa ducesei de a-şi părăsi soţul şi de a face parte din acest viitor
plin de speranţă este un alt imbold care îl face să se simtă mai hotărât ca
niciodată să-şi urmeze calea. Pentru a ajunge la acel punct luminos cât mai
repede cu putinţă. Cine ştie? Ea nu este ca alte femei şi poate că nu se teme
de scandalul care ar urma despărţirii de duce.
Blanca este cea care răspunde la uşă şi îl conduce pe Diego înăuntru.
Ana apare curând, pe jumătate îmbrăcată, radiind de bucurie pentru vizita
neaşteptată.
— Ce surpriză! Vrei să facem o plimbare cu trăsura?
Lui Diego i se pare un proiect perfect pentru o zi de duminică.

Bulevardul Prado este artera impozantă a Madridului, locul perfect

pentru a face curte unei femei şi pentru a-ţi etala eleganţa, o zonă cu palate,
fântâni ornamentale, alei cu copaci, grădini şi statui la care au lucrat cei mai
pricepuţi arhitecţi şi artişti din oraş încă din vremea lui Carlos al III-lea.
Restricţiile impuse de epidemia de holeră nu-i descurajează complet pe
trecătorii care au găsit în această arteră amplă vitrina perfectă a condiţiei lor
sociale, deşi unii umblă cu măşti, acoperindu-şi nasul, o măsură de care
nimeni nu este convins că ar fi eficientă. Diego nu este surprins că Ana a
ales o trăsură deschisă. E ca şi cum relaţia cu el ar fi fost stimulentul
definitiv pentru a nu mai ascunde cine este cu adevărat. Se simte un dram
de insolenţă în felul în care îi salută pe nobilii din faetoane fără cusur şi pe
doamnele simandicoase care se plimbă sub umbreluţe de soare; le zâmbeşte
fluturându-şi evantaiul cu ajutorul căruia parcă împrăştie bârfele despre
viaţa ei adulterină. Se pare că ducesa de Altollano a ales dimineaţa aceea ca
să-şi transforme aventura într-o relaţie oficială.
Diego pare stânjenit, dar fericit că Ana se arată fără reţinere în compania
lui, alimentându-şi mai mult fantezia unui viitor alături de ea, ca şi cum ar fi
imitaţii ale lui Hercule, în stare să învingă orice încercare pe care soarta le-o
pune în cale. Euforia lui nu se risipeşte nici după conversaţia cu Morentín.
Ana i-a ascultat povestea cu entuziasm, fără să piardă din vedere ce se
întâmplă pe stradă, fără să-i evite pe oamenii cu care se întâlnesc şi despre
care îi povesteşte lui Diego, ca el să ştie cine sunt.
— Aşadar vei fi un jurnalist celebru?
— Nu chiar aşa, nu. Dar să zicem că nu voi mai fi un biet scârţa, scârţa
pe hârtie. Deşi, n-am să te mint: celebritatea este ultimul lucru la care mă
gândesc acum.
Ana împărtăşeşte optimismul că descoperirile recente îi vor conduce la
găsirea Clarei. În ciuda scurtei sale vieţi, Lucia a suferit mai mult decât
mulţi maturi; şi dacă cineva merită să aibă noroc, este fetiţa aceea.
— Aş dori să cunosc redacţia gazetei tale.
Ana îl surprinde pe Diego cu această rugăminte.
— Şi, de asemenea, pe director. Vreau să văd locurile în care îţi petreci
viaţa.
— Într-o zi, o să te duc să vezi tipografia. O să-ţi placă Morentín, e un
om foarte cult.
— Şi mai vreau să-ţi vizitez oraşul natal. Locul în care ţi-ai petrecut
copilăria.
Ana salută o doamnă care se plimbă cu două fetiţe ce poartă rochiţe albe
identice, strânse în jurul taliei cu panglică albastră. Diego se gândeşte la
ceea ce tocmai a spus. Să-i viziteze oraşul natal. Să se apropie de copilăria
lui. Ce fel de dorinţă este asta? Iubirea, acel cuvânt de care s-au ferit ca doi
adolescenţi timizi, este acum o realitate. Ar vrea să o sărute în trăsura aceea,
sub soarele Madridului şi sub privirile tuturor. Speranţa că în viitor viaţa lui
şi a Anei vor fi unite nu mai este un vis imposibil.
Ca şi cum ar vrea să-i demonstreze că şi ea gândeşte la fel, Ana îşi scoate
mănuşa şi îl ia pe Diego de mână. Îşi duce mâna lui la buze şi o sărută
tandru. Apoi o strânge cu putere şi îşi sprijină capul pe umărul lui.
 42
Două zile mai târziu, cadavrul lui Isabel se află tot acolo, iar în temniţă
mirosul metalic de sânge şi de carne putrezită domină putoarea de fecale şi
urină. Fetele sunt flămânde şi însetate, dar descurajarea este cea care ţese
liniştea ce a pus stăpânire pe acest loc. Clara o strigă pe Juana în şoaptă. S-a
scufundat în umbră de la prima lor conversaţie, poate visând la limbajul
norilor, cu cerul acela unde e scris destinul. Un cer imposibil de întrezărit
din adâncurile celulelor în care sunt prizoniere; bine ar fi să-şi poată pierde
privirea în tărie, să ardă în strălucirea soarelui şi să vadă trecând silueta
păsării roşii în care se întrupa mama lor şi despre care Lucia îi făgăduia că
va avea mereu grijă de ele. Tânguirea Juanei o trezeşte pe Clara din visare.
Îşi împărtăşeşte gândurile cu tovarăşa ei de nenorocire.
— Sora mea o să ne scoată de aici. O cheamă Lucia. Vei vedea, va coborî
scările alea în curând, întotdeauna a făcut-o… Întotdeauna vine când am cea
mai mare nevoie de ea.
Clara vrea să-i transmită Juanei încrederea oarbă pe care o are în sora ei,
îi povesteşte cum a avut grijă de ea când mama lor se ducea la râu să spele.
Când Cándida s-a îmbolnăvit, Lucia a plecat din casa din Peñuelas – în
urmă cu doar o lună, care i se pare deja ani – să caute o modalitate de a face
rost de mâncare şi de ceva bani în Madrid, îi spune cum a ajuns să lucreze
în casa Leoaicei… Descriind-o pe Lucia, părul ei roşu, nemaiîntâlnit, Juana
îşi aminteşte de ea: scurta conversaţie pe care au avut-o pe treptele
bordelului, invidia pe care a nutrit-o când a auzit că virginitatea i-a fost
scoasă la mezat în schimbul unei averi. Acesta era viitorul la care visa
Juana.
Acum, Clara este cea care tace: simte că merită pedeapsa pe care o
suferă. E convinsă că se află acolo din cauza inelului. Pentru prima dată
face ceva pe cont propriu, fără să se consulte cu sora ei, şi sfârşeşte
prizonieră; nu ar fi trebuit să încerce niciodată să vândă inelul, era o
amuletă, nu putea scăpa de el. Ea este cea care a provocat acest blestem.
— Mă doare burta, murmură Juana.
— De foame. Nu te gândi la asta.
— Nu sunt în stare să nu mă gândesc. Niciodată nu mi-a fost foame,
acasă la Leoaică aveam toată mâncarea pe care o doream.
— Ce noroc, eu nu cred că am fost vreodată sătulă, aş fi putut continua
să mănânc oricând. Visez uneori că mănânc prăjituri până mă satur. Dar nu
te gândi la mâncare, închide ochii şi încearcă să dormi.
— Când închid ochii, îmi imaginez o fântână plină de struguri. Şi chestia
e că nici nu-mi plac strugurii.
Clara nu se gândeşte la struguri. Când închide ochii, îşi aminteşte de
bărbatul cu faţa arsă omorându-i pe Pedro şi pe Maria şi răpind-o pe ea. Ca
o palmă neaşteptată, îi vine în minte gândul că poate bărbatul acela s-a dus
apoi să o caute pe Lucia şi să-i facă acelaşi lucru. Dar cu siguranţă ea a
fugit, Lucia reuşeşte întotdeauna să scape; trebuie să fi reuşit, aşa cum va
reuşi să o găsească înainte ca foamea şi setea să o ucidă.
Dintr-odată, una dintre fete începe să se roage cu voce tare:
— Tatăl nostru, care eşti în ceruri…
I se alătură şi altele. Clara nu le urmează, nu crede că rugăciunea o va
ajuta în vreun fel. Dar, în ciuda a ceea ce gândeşte, înainte ca tovarăşele ei
să termine Tatăl Nostru, şi de parcă rugăciunea ar fi servit drept chemare, se
aude un zgomot şi lumina izbucneşte ca un potop. Cel care intră nu e Bestia,
ci un bărbat de statură medie. Este înfăşurat într-o pelerină neagră, iar o
glugă mare îi acoperă capul şi îi ascunde chipul în penumbră.
— Mâncare!
— Apă!
Toate ţipă, unele cu disperare, altele zguduite de emoţie. Niciuna dintre
ele nu se gândeşte cine este vizitatorul şi care îi sunt intenţiile. Nu se
gândesc unde este uriaşul care înainte era singurul lor temnicer. Ele vor
doar să mănânce şi să bea. Şi apoi fie ce-o fi.
— Dezbrăcaţi-vă! Toate! Nu vreţi să mâncaţi? Nu veţi pune gura pe
nimic până nu vă daţi jos toate hainele.
Bărbatul ridică o lampă şi trece prin faţa fiecărei celule, verificând dacă
fetele se conformează ordinelor sale.
Alţi doi bărbaţi, cu robe la fel ca primul, coboară scara în spirală, purtând
un cazan cu ceva ce trebuie să fie un terci. De asemenea, au în mână şi un
ulcior cu apă. Mirosul mâncării ajunge până la Clara şi face ca foamea să
devină şi mai acută; se dezbracă în grabă, la fel ca restul fetelor.
În ciuda amorţelii muşchilor, niciuneia nu îi este greu să se
descotorosească de zdrenţe. Toate rămân dezgolite, înfometate, avide.
Bărbatul care le-a vorbit le toarnă mâncare într-un castron şi apă într-o cană
de metal. Una câte una, ca nişte animale într-un carusel al supravieţuirii,
fetele mănâncă o porţie bună şi îşi trec una alteia castronul şi cana. Se mai
întâmplă şi câte o palmă, câte-o tentativă de încăierare, când una dintre ele
întârzie puţin prea mult să-şi soarbă terciul. Vocea bărbătească potoleşte
îmbrâncelile şi marchează rândul fiecăreia, ca un metronom. Pe chipurile
mânjite de mâncare, în strălucirea ochilor la vederea hranei, se citeşte ceva
dintr-un ritual preistoric, din comuniunea cu strămoşii.
Nerăbdătoare să se hrănească, niciuna nu a observat că cei doi bărbaţi au
părăsit temniţa cărând leşul lui Isabel şi că, la întoarcere, au adus un lighean
cu apă călduţă. Emană un parfum floral curat şi pur, care acoperă duhoarea
temniţei. Începe atunci un nou ritual; în timp ce o fată îşi termină mâncarea,
primul bărbat cu glugă care a coborât la subsol şi care pare să fie la
conducere o scoate din celulă. Are un borcan de porţelan şi, cu un gest de
doctor, scoate din el o alifie cu miros de pădure, de cedru, pe care o întinde
în vaginul fetei. Apoi o duce pe fată la albie şi o obligă să se scufunde în
apă.
Fátima a fost prima şi nu şi-a ascuns frica, în primul rând, faţă de ce ar fi
putut conţine alifia – chiar dacă bărbatul îi atinsese părţile intime nu a
existat nicio conotaţie sexuală în acest gest – şi apoi de a intra în apă. Cu
toate acestea, în timp ce s-a scufundat, aşa cum i s-a spus, şi apoi a scos
capul afară, a făcut-o cu un zâmbet pe faţă. Temperatura este plăcută, e o
uşurare să scape de murdăria care îi acoperea pielea şi să se lase învăluită de
un miros de muşeţel sau de salvie, Fátima nu reuşeşte să-l identifice.
Procedura se repetă cu fiecare dintre cele şapte fete din celule. Aplicarea
alifiei şi baia în apa parfumată din albia aflată în mijlocul octogonului.
Apoi, ude, conducătorul le verifică la lumina lămpii, căutând pe pielea lor
ceva ce niciuna nu e în stare să ghicească. Relaxate, curate şi umede, se
întorc în celule, unde aleargă să se îmbrace din nou. Bărbaţii cu cagule fac
băile într-o tăcere absolută, ca şi cum ar fi un ceremonial sacru.
Clara priveşte cum îi vine rândul Juanei, lipită de gratii. După ce a
înghiţit cu nerăbdare terciul şi şi-a limpezit gâtul uscat cu apă, îşi doreşte
mai mult decât orice pe lume să alunece în albie şi să-şi smulgă jegul care o
impregnează. Juanei i-au pus alifia în vagin şi, ajutată de mâinile bărbaţilor,
acum ea intră în apă. Mişcarea uşoară a lichidului ridică din nou parfumul
pe care oamenii cu capetele acoperite nu vor să se piardă. Din când în când,
mai toarnă ierburi aromatice în albie. Juana îşi scufundă faţa şi îşi îmbibă
părul. Zâmbeşte fericită la cadoul pe care i l-au făcut răpitorii ei. Nu ea va fi
cea care să pună întrebări sau să încerce să lupte pentru libertate tocmai
acum. Ca şi celelalte, se teme că un cuvânt greşit poate însemna furia
liderului şi sfârşitul acestei îmbăieri.
Clara ştie că vine vremea când Juana este scoasă din albie. Un ultim pas
şi îi va veni rândul. Conducătorul apropie lampa de Juana şi trece lumina
peste piele. Coboară până la organele ei genitale şi, în momentul acela, se
opreşte. Clara înţelege acum de ce se plângea Juana de durere de burtă. Un
firicel de sânge i se scurge pe picioare.
— E pregătită.
În vocea bărbatului se simte un iz de fericire, după atâta tăcere. Fata îşi
îmbrăţişează propriul corp, ruşinată şi se uită cu groază la Clara, care nu
simte nicio milă, ci doar teama de a rămâne fără baie. Juana încearcă să se
întoarcă în celula ei, dar este reţinută într-o îmbrâncire care sfârşeşte prin a
răsturna albia. Apa care le-a curăţat pe fete se întinde pe podeaua temniţei
în timp ce bărbaţii o duc pe Juana sus pe scări. În timp ce ea loveşte şi ţipă
disperată, Clara îngenunchează pe podea, unde o fină limbă de apă curge
peste gratii. Îşi umezeşte degetele şi le duce la faţă, şi le trece pe la nas,
încercând să prindă mirosul de flori.
Juana a fost scoasă din temniţă, uşa de sus a fost închisă din nou şi
întunericul a revenit în celule. Niciuna dintre ele nu este conştientă de faptul
că alifia şi baia prin care au trecut fac parte dintr-o credinţă străveche de a
provoca menstruaţia. Nu este nevoie. Fátima va fi prima care va spune cu
voce tare de ce petrec atât de mult timp încuiate acolo, ce voia de la ele
uriaşul, iar acum bărbaţii aceia cu mantii.
— Aşteaptă primul nostru sânge.
 43
— Eşti îndrăgostită de Diego?
Ana, cu un surâs, încearcă să-şi ascundă stânjeneala la întrebarea Luciei.
Până acum, a evitat această întrebare. Răspunsul, deşi preferă să nu-l spună
cu voce tare, este „da”. Un „da” care o face să tremure pe dinăuntru. Nu a
plănuit niciodată să se îndrăgostească. Nu s-a gândit niciodată că cineva ar
putea să o transforme aşa cum a făcut-o Diego. A mai avut şi alţi amanţi,
întâlniri ocazionale care nu au trecut dincolo de o noapte de sex, a evitat
întotdeauna relaţiile de lungă durată, nu atât din cauza scandalului, cât din
pricina indiferenţei pe care o simţea faţă de partenerii ei.
Adulterul este tolerat, ba chiar foarte apreciat în anumite zone ale
societăţii. Soţul ei – ducele cel mic, aşa cum îl numeşte ea – a aflat în mai
multe rânduri despre idilele ei extraconjugale şi nu a rugat-o decât să fie
discretă, dar nu a făcut nimic pentru a-i anula căsătoria sau pentru a rezolva
cauza adulterelor, care nu este alta decât lipsa lui de interes – mai bine zis
inexistenţa interesului faţă de ea. Nu este ceva ce i se poate reproşa;
dezinteresul este reciproc şi aşa a fost încă din noaptea nunţii, când niciunul
dintre ei nu intenţiona să consume o căsătorie care era mai degrabă o
strategie economică a două familii puternice decât o uniune sentimentală.
Nu-l dispreţuieşte, dimpotrivă, îl consideră un prieten, un tovarăş. În ceea
ce priveşte nevoile sexuale, la început a crezut că e interesat de băieţi, dar
nu, nu e aşa, pur şi simplu nu are niciun fel de predispoziţie pentru sex, nici
cu bărbaţi, nici cu femei. Singurul lucru care îl excită este menţinerea
poziţiei privilegiate la Curte. Ea simte această nevoie şi, în ciuda statutului,
nu i-a fost teamă să umple golul cu aceşti iubiţi vremelnici. Printr-un pact
tacit, ducele cel mic s-a mulţumit ca ea să nu aducă în discuţie subiectul şi
să păstreze această parte a vieţii sale într-o tăcere respectuoasă. Deşi este
mai mult decât conştientă că a încălcat înţelegerea plimbându-se cu trăsura
pe bulevardul Prado în acea dimineaţă. Ceea ce trăieşte cu Diego nu este o
simplă aventură.
— Să trecem la lecţii.
Ana încearcă să închidă subiectul de conversaţie cu Lucia; caută o foaie
de hârtie pe care să scrie o propoziţie simplă pentru a continua să o înveţe
literele.
— Ce îţi place cel mai mult la Diego?
 Ar putea evita să-i răspundă Luciei, care, pentru o clipă, i se pare fetiţa
curioasă, chiar puţin impertinentă, care ar trebui să fie, ţinând cont de vârsta
ei, dar decide să nu o facă. Cumva, Ana are nevoie să spună cu voce tare ce
a determinat-o să se comporte aşa cum nu a mai făcut-o niciodată, ce a
împins-o să lase garda jos, când mereu fusese de neclintit în relaţia cu alţi
bărbaţi.
— Mă face să mă simt liberă. Uneori în viaţă, Lucia, aproape fără să ne
dăm seama, ne ascundem în spatele unor măşti, ca într-un bal mascat. Te
comporţi şi râzi aşa cum se aşteaptă de la tine. Vei întâlni foarte puţini
oameni dispuşi să se uite cu adevărat în sufletul tău. Iar Diego este unul
dintre acei oameni: nu doar vrea să te cunoască, dar te face să te simţi bine
când te eliberezi de toate aceste artificii. Te face să visezi că ar fi posibilă o
viaţă în care să nu fi nevoită să ascunzi nimic.
— Ce-ai avut tu de ascuns?
— Eşti prea mică să înţelegi. Dar ajunge cât am vorbit despre mine. Este
timpul să ne întoarcem la alfabet. Dragostea te poate elibera, dar nu e sigur
că o s-o şi găseşti. În schimb, să înveţi, să ştii să citeşti, asta poţi să faci.
Este primul pas pentru a obţine acea libertate care este atât de departe de
unele femei.
— Nu vreau să citesc, nu vreau să învăţ, vreau doar să-mi găsesc sora.
— Diego se străduieşte.
— E sora mea, nu pot să stau cu braţele încrucişate.
— Ai încredere în el, în acest moment asta e tot ce trebuie să faci.
Lucia se împotriveşte, dar îşi dă seama că Ana Castelar are dreptate;
acum trebuie să aibă încredere, poate că va sosi momentul să fugă din nou
şi să încerce să o găsească pe Clara pe cont propriu. Dar ea nu vrea lecţii cu
propoziţii simple, care abia dacă au vreun sens, preferă să citească una
dintre cărţile care se află pe un mic raft, mai degrabă o policioară pe
peretele din casa jurnalistului.
— Ştii cărţile astea?
Ana le priveşte: acolo se află un Don Quijote, o Biblie, o Iliadă foarte
zdrenţuită, o carte în latină numită De rerum natura de Lucretius, romanul
Viaţa şi opiniile lui Tristram Shandy, gentleman de Laurence Sterne…
— Aproape toţi. Dar nu vei putea să le citeşti până nu cunoşti toate
literele. Deci, haide, acum ştii vocalele, e timpul să trecem la consoane.
Ana reuşeşte să o facă pe Lucia să reziste o oră înainte de a-şi pierde
complet atenţia. Fata insistă ca Ana să-i citească un articol pe care Diego îl
are pe jumătate scris pe masă. Aristocrata consimte la început, dar când
citeşte primele rânduri, regretă.
— Mai bine să lăsăm asta. Diego pare să întârzie… Ce-ai zice să
pregătim ceva de mâncare? Deşi asta va trebui să mă înveţi tu, că eu nu am
gătit niciodată. La mine acasă, asta e treaba servitorilor.
— Nu, vreau să-mi citeşti. Ce scrie?
— Dacă nu ţi-o citesc, este pentru că mă gândesc că te-ar putea afecta.
Lucia îşi reprimă o grimasă. Să o afecteze, zice: mai mult ar afecta-o pe
ea, dacă i-ar povesti despre incursiunile prin Madrid şi intrarea pe sub Gard,
despre momentul în care a fost vândută Groparului, de zilele petrecute în
Peñuelas, de uciderea lui Eloy, de gâtul deschis al lui Pedro, de cum a înfipt
acul în ceafa uriaşului care voia să o ucidă.
— Nu-mi place să fiu tratată ca un copil. Vorbeşte despre Bestie?
Gestul Luciei este ferm.
— De unde atâta încăpăţânare?
Articolul vorbeşte despre insigna găsită în gura Bertei, identică cu inelul
pe care l-a furat; despre crimele comise mai întâi în Paris şi acum în
Madrid; despre săptămânile care se scurg între momentul în care fetele
dispar şi cel în care sunt găsite cadavrele, despre hăcuirea fetelor.
Ana se teme de reacţia Luciei la auzul descrierii lui Diego. În mod
inevitabil, îşi va imagina că aceasta este soarta care o aşteaptă pe sora ei,
dacă nu e găsită curând. Cu toate acestea, când îşi ridică privirea spre ea, o
găseşte impasibilă, ca o statuie de gheaţă.
Lucia îi citeşte gândurile.
— Nu voi plânge până ce nu o voi găsi pe Clara. Atunci voi plânge, dar
de bucurie.

Două ore mai târziu, Diego încă nu s-a întors. Înainte de a pleca, Ana
Castelar o copleşeşte pe Lucia cu o avalanşă de sfaturi: să nu iasă din casă,
să nu facă zgomot, să nu o apuce vreo nebunie, cum ar fi să se radă pe
cap… Odată rămasă singură, Lucia se uită prin lucrurile jurnalistului, dar îi
atrag atenţia doar hârtiile. O fi existând vreo referire la Clara în articolele
sale, pe care Ana a omis-o? Regretă că nu a învăţat mai mult la orele de
lectură şi îşi promite că, atunci când totul se va fi terminat, să o roage pe
Ana să continue să-i predea. Îi va acorda mai multă atenţie, şi într-o bună zi
va reuşi să descifreze ce spun cărţile acelea care se îngrămădesc pe raftul lui
Diego.
 Rămâne pe jumătate adormită în fotoliu, cu un picior în realitate şi cu
celălalt în ţara în care Clara şi Eloy trăiesc ca nişte spectre. Ştie că nu va
reuşi niciodată să-l smulgă pe Eloy din acea lume onirică, dar refuză să
creadă că sora ei există doar acolo. „Eşti în viaţă!”, îi strigă ea în somn
Clarei şi îi porunceşte să nu se mai plimbe cu Eloy printr-un Madrid
fantomatic.
O bătaie în uşă o smulge din moţăială. Se sperie. Şi dacă au descoperit-o
jandarmii? Dar atunci recunoaşte vocea care îi vorbeşte.
— Ştiu că eşti acolo. Ieri m-am întâlnit cu Diego Ruiz.
Este doamna Villafranca, femeia care în atâtea rânduri le-a vizitat în
Peñuelas, cea care a rămas cu inelul pe care Clara l-a dus la amanetat.
Lucia deschide, femeia pătrunde repede înăuntru şi închide uşa.
— Nu-ţi face griji, m-am asigurat că nu mă vede nimeni intrând şi că eşti
singură. Sunt conştientă că sunt pe urmele tale, nu am de gând să te întreb
dacă l-ai ucis tu pe omul acela, Marcial Garrigues, nu mă interesează. Dacă
ai fost tu, nu-mi pare rău pentru el, doar pentru că a trebuit să lucrezi în casa
Leoaicei după moartea Candidei.
— Unde e inelul pe care l-aţi luat de la sora mea? Este al nostru.
Doamna îl scoate din portmoneu. În palma ei, sigiliul de aur cu cele două
buzdugane încrucişate. Lucia îl înşfacă dintr-o mişcare. Nu ştie ce putere
are inelul, doar că, dacă nu l-ar fi furat din casa de pe strada San Jerónimo,
viaţa ei şi a Clarei ar fi fost diferită.
— Te înşeli dacă crezi că am vrut să profit de sora ta; intenţionam doar
să obţin mai mulţi bani pe acesta, ştiam că aveţi nevoie ca să mâncaţi. La
casa de amanet voiau s-o păcălească, la o tombolă caritabilă ar fi câştigat
mai mult decât dublu.
— Ce coincidenţă că eraţi tocmai la casa de amanet. Presupun că o
doamnă ca dumneavoastră se duce mult pe acolo.
Lucia nu-şi maschează tonul cinic din voce.
— Mai mult decât mi-aş dori. Încercam să recuperez pandantivul pe care
o femeie îl vânduse de disperare.
Scuza îi pare credibilă Luciei. Se joacă cu inelul. Oare poate avea
încredere în doamna aceea? Dacă ar fi vrut să-i facă rău, ar fi fost de ajuns
să apară însoţită de jandarmi. Cu toate acestea, e conştientă că e băgată într-
un joc ale cărui reguli nu le înţelege prea bine.
— De ce nu a vândut inelul? Pentru asta l-a luat.
— De ce simt că naşte ceva ciudat în jur? Nu ştiu dacă e vorba de
lăcomie sau de frică.
Inmaculada de Villafranca nu reuşeşte să explice în mod raţional
neliniştea pe care i-o provoacă bijuteria, este ca şi cum ar fi ceva mai mult
decât un sigiliu de aur, ca şi cum ar avea un sens, o forţă ascunsă. Are
sentimentul că acel sigiliu ascunde puterea unui blestem.
— E adevărat că sora ta a fost răpită de Bestie?
— Da, dar este în viaţă şi o vom găsi.
Lucia repetă acest lucru la nesfârşit, mai mult pentru a se convinge, decât
pentru că este absolut sigură. E ceva care o face să se simtă neplăcut în
apropierea acestei doamne, o nuanţă de ipocrizie în maniere, în tonul vocii
şi chiar în căldura privirii ei. Este un sentiment pe care îl poartă de când
obişnuia să le viziteze în Peñuelas şi să o trateze pe mama ei cu acea
condescendenţă a celui care se ştie superior.
— Ce ţi-ai făcut la păr? Şi cât de frumos îl aveai.
— Nu vreau să vorbesc despre părul meu.
— Biata de tine, prin ce treci.
Încearcă să-i mângâie capul ras, dar Lucia se fereşte de atingere ca o
pisică urâcioasă.
— Mi-aţi înapoiat inelul, acum puteţi pleca.
— De ce te porţi de parcă te-ai apăra de mine? Vreau doar să te ajut.
— Nu am cerut niciun ajutor.
— Dar mama ta a făcut-o. Mi-a smuls promisiunea că nu vă voi lăsa
singure. Iar eu sunt o femeie de cuvânt.
— Mama mea e moartă, nu simte şi nu suferă. Nu va trebui să vă socotiţi
cu ea.
— Ţi-ar fi mai bine în casa mea decât aici. Nu ţi-ar lipsi nimic, iar eu te-
aş trata cu afecţiunea de care are nevoie un copil de vârsta ta.
— De mult nu mai sunt o copilă.
— Haide, Lucia, nu fi încăpăţânată. Vino cu mine.
— Diego se poartă frumos cu mine şi mă ajută să o caut pe Clara.
— Nu mă îndoiesc de bunele intenţii ale acelui jurnalist, dar ar fi mai
uşor cu mine. Am buni prieteni în guvern.
— Mă bucur. Sper să vă bucuraţi de compania lor la acele întâlniri
simandicoase la care vă duceţi. Iar acum, vă rog să plecaţi. V-aţi făcut
datoria faţă de mama mea şi de Clara, înapoindu-mi inelul.
Lucia simte regretul doamnei Villafranca. Ştie că e prea dură cu ea.
— Vă mulţumesc că doriţi să mă ajutaţi, dar puteţi pleca liniştită. Sunt
foarte bine aici.
Inmaculada consimte cu părere de rău, acel gest pe care îl face atât de
des în vizitele sale prin cartierele mizere, gestul de a-şi îngusta ochii ca şi
cum ar strivi apariţia unei lacrimi şi de a-şi încreţi pentru câteva secunde
trăsăturile, astfel încât pielea să nu-i pară atât de minunată în acele locuri
nenorocite. Ştie că nu-i va fi de niciun folos să continue să o preseze pe
Lucia. Deschide uşa ca să plece şi se sperie când îl vede pe Diego Ruiz de
cealaltă parte.
— Ce mai surpriză! salută el.
— Am adus inelul, iată-l. Sper să vă fie de folos.
— Aşteptaţi o clipă, nu plecaţi.
Diego închide uşa pentru a asigura discreţia necesară.
— Vreau să vă întreb dacă aţi auzit zvonuri despre o societate secretă
care se pare că s-a stabilit în oraş. Carbonarii.
Doamna se încruntă şi scrutează ochii lui Diego. Încearcă să înţeleagă
motivul curiozităţii lui.
— Am auzit ceva despre ei. Nimic deosebit: sunt elisabetani, anticarlişti
şi vor să pună capăt la tot ce-a lăsat Ferdinand al VII-lea. Toate acestea sunt
foarte rezonabile, în opinia mea.
— Revoluţionarii?
— Îi consider inofensivi. Am câţiva prieteni care sunt băgaţi în această
societate… Stareţul de la San Francisco el Grande, de exemplu, deşi mă tem
că a murit joia trecută în măcelul monahilor. Marchizul de Pimentel, din
câte ştiu eu. Şi, de asemenea, Asencio de las Heras, diplomatul.
— Asencio de las Heras? Sunteţi sigură că e carbonar?
— Absolut. Ştiţi că nimeni nu se laudă că aparţine unei societăţi secrete
sau alteia. Dar unii dintre ei se întâlnesc în cafenele, mai mult sau mai puţin
la vedere, iar când stai la taifas secretele zboară.
— Unde locuieşte De las Heras?
— Nu înţeleg interesul dumneavoastră. V-am spus deja că societatea
carbonarilor nu are nimic special. Dacă m-aţi fi întrebat despre Îngerul
Exterminator sau despre comuneros{10}… Astea chiar sunt subversive. Dar
aceasta există, pur şi simplu.
Diego consimte cu un gest din cap. Încearcă să împărtăşească liniştea
doamnei Villafranca. Dar în sufletul lui clocoteşte de suspiciune, nerăbdare
şi cutezanţă.
 Aşezată în fotoliu, Lucia nu-şi poate lua ochii de la bijuteria care i-a adus
atâtea nenorociri. O priveşte din toate unghiurile, la fel cum făcuse înainte
cu hârtiile scrise, ca şi cum faptul de a petrece mult timp cu ochii pe ele i-ar
oferi şi puterea de a le citi. Nici literele şi nici forma inelului nu-i spun
nimic despre semnificaţia ocultă.
Diego se gândeşte la ceva de câtva timp. Acum se ridică, se apropie de
fată, ia inelul şi îl priveşte la rândul lui, fascinat. Desenul este identic cu cel
de pe insigna pe care i-o arătase doctorul Albán, cea pe care o scosese din
gura Bertei.
— O să păstrez inelul.
— De ce? E al meu!
— Cred că poate fi cheia pentru a pătrunde în cercul carbonarilor, de a
mă strecura la întâlnirile lor secrete. Cine ştie dacă nu cumva ajungând la ei
ne va ajuta să aflăm unde se află sora ta. Îţi promit că ţi-l voi înapoia. Ai
încredere în mine.
— Îmi vei spune până unde te poate purta inelul?
— Promit.
În mod neaşteptat, Lucia îl îmbrăţişează. Cu atâta putere încât Diego
trebuie să facă un efort ca să se menţină în picioare. Pentru prima dată după
mult timp, fata are o speranţă reală. Până acum, oricât ar fi rătăcit prin oraş
nu s-a apropiat în niciun fel de Clara. Cu toate acestea, Diego îi dirijează
paşii spre sora sa. „Rezistă, Clara”, îi spune, oriunde s-ar afla.
— O s-o găseşti?
Diego, în braţele Luciei, crede că, dacă va spune ce gândeşte cu adevărat,
poate îi va îngropa speranţa: dacă Bestia o ţinea prizonieră pe Clara, iar
moartea lui a lăsat-o fără apă şi fără mâncare, cum să mai poată fi în viaţă
după atâtea zile? Şi dacă sunt mai mulţi oameni în spatele acestei afaceri, nu
a fost deja victima acestei societăţi secrete, la fel ca Berta şi celelalte fete?
Dar nici s-o mintă nu vrea: fetiţa aceasta care încearcă să se dea drept o
femeie de oţel este pe cale să se prăbuşească de frică, iar el este singurul
care o menţine pe linia de plutire. Îi zâmbeşte şi se gândeşte că, atunci când
asta se va termina, o să-i fie dor de ea când n-o s-o mai găsească la
întoarcerea acasă. Sau poate că nu sunt obligaţi să-şi despartă drumurile.
Poate că el va putea să rămână alături de ea, dacă Clara nu se întoarce în
viaţă.
Îţi promit că o să încerc.
 44
Fiecare pas care îl duce pe Diego mai aproape de cartierul Trinitarias îl
convinge şi mai mult că Asencio de las Heras este omul pe care îl caută. S-a
postat pe stradă, sub copertina unei prăvălii de murături, unde odinioară se
afla Mentidero de Representantes{11}, locul de întâlnire al marilor dramaturgi
ai Secolului de Aur. Supraveghează strada León, colţ cu Cantarranas, adresa
primită în după-amiaza aceea de la doamna Villafranca. Stă nemişcat la
pândă şi îşi dă seama că ar putea atrage atenţia, aşa că se preface că
examinează vitrina unui magazin şi se plimbă dintr-o parte în alta, ca să-şi
destindă muşchii.
Nu a vrut să-l pună pe Donoso în situaţia de a se confrunta cu povestea
incoerentă a lui Grisi, cu fanteziile ei de femeie în derivă, drogată şi distrusă
de nenorocirea pierderii fiicei. El nu crede că diplomatul fusese ieri în casa
Tócame Roque, locul acela cu reputaţie îndoielnică, ca să-i ducă prăjituri
unei actriţe ratate. Nici ce le-a povestit colega lui Grisi nu se potriveşte – că
Asencio a luat-o pe sus, îmbrâncind-o – cu versiunea senină pe care i-a
spus-o mai târziu actriţa lui Donoso. Oricât de mult s-ar lăuda cu instinctul
de poliţist, este clar că îndrăgostirea îi întunecă judecata. Asta crede Diego.
Pe de altă parte, cine este el să-l judece? Oare nu pluteşte la fel ca amicul
său când se află în compania Anei? Îi dă aripi de speranţă să vadă cum, în
mijlocul putreziciunii acestui oraş, se pot înfiripa sentimente atât de pure.
Nu se întâmplă nimic, aşteptarea se prelungeşte, iar umbrele se aştern.
După mai bine de două ore de pândă, Diego e pe cale să renunţe când, în
sfârşit, uşa clădirii se deschide şi iese un bărbat. Este Asencio de las Heras,
care se camuflează de îndată ce pune piciorul pe stradă, ca şi cum nu ar vrea
să-l identifice careva pe drum. Diego porneşte după el, păstrând distanţa.
Se ţine pe urmele lui până în bulevardul Recoletos, apoi urcă pe strada
Alcalá, lăsând Real Pósito{12} la stânga şi parcul Retiro la dreapta. Chiar
înainte de Poarta Alcalá se opreşte şi se uită în jur. Pe jumătate ascuns de o
grădină de zarzavat înconjurată de pomi fructiferi, se găseşte un palat care
pare abandonat. Înspre acest loc se îndreaptă diplomatul. Diego nu cunoaşte
clădirea, dar ar pune rămăşag puţinii bănuţi pe care îi are că acesta este
locul de întâlnire al societăţii secrete. A citit că se întâlnesc în diferite spaţii:
în spiţerii, brutării, în mănăstiri. Masonii din Loja Orient obişnuiau să se
întâlnească în Casa Compañía de Filipinas{13}, pe strada Carretas, unde e
sediul Bursei de Valori din Madrid. Orice loc care nu atrage atenţia e
potrivit, iar acest palat încremenit în timp, cu zidurile sale mucegăite, pare
perfect.
Asencio de las Heras ajunge la uşă. Ascuns în spatele unor copaci, Diego
nu reuşeşte să vadă ce se întâmplă, dar crede că un uşier a ieşit să deschidă
şi că diplomatul i-a arătat ceva ce ţine în mână. Uşierul îl invită să intre şi
închide uşa în urma lui.
Acum, îndrăzneala şi prudenţa se întrec. Diego ştie că inelul reprezintă
un sigiliu de apartenenţă, că ar putea fi suficient să-l arate pentru a avea
acces în clădire, dar nu ştie ce va găsi de cealaltă parte a zidurilor.
Diplomatul ar putea fi încă în hol, scuturându-şi pantofii sau salutând vreun
coleg. Dacă se grăbeşte, ar putea să se dea de gol. Dacă mai zăboveşte, să-i
piardă urma. Cât trebuie să aştepte? Un corb croncăne pe o creangă şi e ca o
invitaţie să se expună primejdiei, ca o constrângere. Sau poate un
avertisment? Îşi roteşte privirea prin grădina decadentă din jurul palatului.
La parter, dalii colorate. Un colţ izbitor de bine îngrijit, în contrast cu restul
locului. Diego îşi face curaj şi îşi pune inelul în degetul mâinii drepte, cel pe
care crede că l-a arătat Asencio de las Heras. Aproape tremurând, face
câţiva paşi până la intrare, bate în uşă cu două lovituri ferme şi uşierul iese
să-i deschidă.
— Cine e în viaţă?
Diego îi arată mâna fără să spună nimic. Bărbatul îl priveşte surprins, ca
şi cum ar ezita, ca şi cum ar fi trebuit să-l recunoască, dar în cele din urmă
se dă la o parte şi îl lasă să treacă.
— Intraţi. Poftiţi mantia.
Pe perete sunt 12 cârlige, majoritatea goale, doar în trei mai atârnă
pelerine negre cu glugă. Diego se gândeşte că poate ar trebui să aleagă una
anume şi că uşierul îl urmăreşte, o alegere greşită l-ar putea da de gol, dar e
imposibil de ştiut. Alege una oarecare şi o îmbracă. Nu se întâmplă nimic.
— Urmaţi-mă.
Pătrunde pe un coridor îngust, fără ornamente. Pe pereţi se pot vedea
urmele unor tablouri îndepărtate la un moment dat. Trec printr-o sală mare,
pustie, ce pare la fel de abandonată ca restul clădirii. Următoarea încăpere,
însă, este decorată: mobilier în stil Empire, pânze pe pereţi, perdele de
catifea, covoare orientale. E ca şi cum ar fi fost anticamera zonei nobile a
palatului. Ajung la o uşă pe care majordomul o deschide. Câteva candelabre
aruncă o lumină slabă. Diego trece pragul şi se întoarce când aude o uşă
trântită. Uşierul nu-l urmează, acum e singur.
Pentru o secundă crede că a căzut într-o capcană. În faţa lui, o strălucire
de chihlimbar lasă la vedere un salon mare, bogat mobilat, luminat cu
lumânări şi dominat de o cruce de doi metri a Sfântului Andrei. Aceasta este
din lemn, în formă de X. În centrul crucii, gravate în lemn, două buzdugane
formează o cruce piezişă; acelaşi simbol este prezentat pe două steaguri ce
atârnă fiecare de câte o lampă. Pe laturile sălii se găsesc firide în care
ghiceşte prezenţa a nouă persoane îmbrăcate în pelerine asemănătoare cu a
lui, cu feţele ascunse în glugi. Undeva într-un colţ arde tămâia, iar
lumânările aruncă un năvod de umbre prin toată încăperea. Există ceva
terifiant în solemnitatea acestei imagini cu scenografie medievală.
Unul dintre bărbaţii cu glugă întinde o mână şi îi arată lui Diego o firidă
liberă, unde se află un scaun din lemn sculptat. Înghite în sec înainte de a se
îndrepta spre locul indicat. Nu ştie în ce se bagă. Singurul lucru pe care îl
ştie este că a ajuns la întâlnirea societăţii secrete a carbonarilor.
 45
Lui Diego i se pare că bătăile inimii îi răsună în liniştea care se îngroaşă
până ce devine vâscoasă. S-a aşezat de câteva minute şi nimeni nu a scos
niciun cuvânt. Nicio rugăciune murmurată, nicio tuse uşoară. Nimic. Până şi
lumânările ard pe furiş. Unul dintre cei înfăşuraţi în pelerine trebuie să fie
Asencio de las Heras, dar este imposibil de spus cu certitudine. Glugile sunt
ca nişte peşteri în care chipurile se ascund. Ţinuta smerită, capul plecat şi
umbrele fac imposibil să se distingă ceva în întunericul acela. Din când în
când, un cap se ridică şi două lumini strălucesc înăuntru, ca ochii unui
animal închis într-o cuşcă. Una dintre pelerine are o broderie de aur pe
piept: cele două buzdugane încrucişate. Diego deduce că acesta e posibil să
fie însemnul Marelui Maestru, care stă aşezat în altar, la dreapta crucii. Trei
dintre însoţitori se ridică în acelaşi timp şi dispar pe o uşă laterală. Ţinându-
şi respiraţia, se întreabă dacă au reacţionat la vreun avertisment pe care el
nu l-a observat sau dacă respectă o coregrafie strictă, repetată de mii de ori.
După câteva minute, uşa prin care au ieşit se redeschide şi cei trei îşi fac
apariţia cu o fetiţă goală cu picioarele mânjite de sânge. Dacă ar fi fost un
bun fizionomist, ar fi putut să recunoască în Juana trăsăturile Delfinei,
prostituata cu care vorbise în bordelul Leoaicei. Juana a moştenit pielea
pistruiată şi nasul în vânt al mamei sale. Chiar şi acum, atitudinea de fiinţă
zdrobită, resemnarea ei, în timp ce bărbaţii cu glugi o leagă de crucea
Sfântului Andrei, seamănă cu cea a Delfinei când şi-a pierdut speranţa de a
o găsi. Dar Diego nu poate şti acest lucru şi nu poate decât să spere că
această fată nu este Clara, sora Luciei. Dacă îşi aminteşte bine, ea i-a spus
că are părul blond, deci trebuie să fie altă fată.
Acum observă o cupă de argint pe care un bărbat cu glugă a aşezat-o pe
podea, între picioarele fetei. Ceilalţi doi bărbaţi care au legat-o stau în
picioare, câte unul de fiecare parte a crucii, ca nişte santinele. Tăcerea
revine, acum marcată de un picurat, asemănător unui robinet care nu se
închide cum trebuie. Cu groază, ochii jurnalistului înregistrează originea
sunetului. Este sângele menstrual al Juanei, se scurge dintre picioarele fetei
în cupa de argint într-un şiroi intermitent şi jalnic. O picătură şi apoi nimic.
Două picături. Un firicel. Ochii fetei sunt daţi peste cap, pare drogată. Timp
de aproape o oră, în timp ce paharul se umple, nimeni nu scoate un cuvânt.
În cele din urmă, o voce guturală sparge tăcerea.
 — Slăvit să fie Dumnezeu pentru că ne-a oferit această fiică. Slavă ţie,
fiică a Tatălui, pentru că ne-ai dăruit puritatea ta.
Diego nu reuşeşte să-şi dea seama cui aparţine vocea aceea cu
inflexiunile emoţiei unui iluminat. Poate că este cea a preotului acelui ritual.
— Ne oferi primul sânge pur pentru vindecarea oamenilor şi prin
aceasta, trupul tău va fi de acum, pentru totdeauna, impur.
Marele Maestru, singurul care poartă cele două buzdugane brodate pe
pelerina sa, scoate dintr-un buzunar o cutie, iar din aceasta o insignă cu
sigiliul societăţii secrete: buzduganele încrucişate. Diego anticipează ce
urmează să se întâmple. Marele Maestru împinge insigna în gura fetei, care
lasă să îi scape un icnet ca de vomă, slab, când bărbatul îşi retrage mâna.
Apoi ia paharul de argint, îl aşază pe masă şi îl acoperă cu o bucată de
catifea.
— Sacrificiu şi ofrandă pentru Dumnezeu, fie ca darul tău să devină
cheia de intrare în Împărăţia Cerurilor. Fie ca Tatăl Ceresc să-ţi deschidă
Porţile Cereşti arătând dovada martiriului tău.
Cel care dă tonul, acel preot ciudat, pronunţă sentinţa finală:
— Fie ca sufletul să fie eliberat din trupul corupt.
Santinelele întind frânghiile de la încheieturi şi glezne până ce le leagă
de un troliu aflat în spatele crucii. Diego nu-l zărise până atunci, din pricina
întunericului. Acum, când îl vede, îi aminteşte de o bancă de tortură a
Inchiziţiei. De asemenea, prind de troliu legătura care înconjură capul
Juanei. Învârt de manivele până ce tensionează frânghiile, care trag cu
putere membrele şi torsionează gâtul fetei într-un mod înfricoşător. Lui
Diego nu-i vine să creadă ce vede. Mişcat de un impuls, se ridică în
picioare.
— Opriţi-vă! Sunteţi nebuni?
Se naşte un moment de confuzie. Marele Maestru se uită în jur după
asistenţii săi şi un gest uşor este de ajuns ca mai mulţi să se ridice şi să-l
prindă pe Diego, care se luptă cu ei.
— Daţi-mi drumul! E doar o copilă. Voi nu vedeţi?
Conducătorul ceremoniei, care ocupă capela cea mai apropiată de cruce,
vizavi de locul Marelui Maestru, strigă.
— Să se elibereze sufletul din trupul corupt!
Încă două ture de manivelă. Scârţâitul troliului aminteşte de guiţatul
porcului la tăiere. După câteva secunde, un braţ şi un picior sunt smulse.
Sângele curge în cascadă, iar Diego urlă neputincios şi îngrozit la vederea
trupului dezmembrat. O nouă rotire a manivelei şi capul fetiţei este smuls.
— Ne rugăm ca sacrificiul fetei să fie preţuit.
Câţiva dintre cei prezenţi încep o rugăciune în limba latină. Cei care îl ţin
strâns pe Diego se asigură că nu poate scăpa. Marele Maestru se plimbă prin
sală cu paharul de argint în mână şi îl pune într-un tabernacul. Diego strigă,
se împotriveşte grupului însetat de sânge:
— Asasini! Iluminaţi smintiţi! Asasini! Mă duc la poliţie!
— Nu te duci nicăieri.
Este aceeaşi voce care a cerut sacrificiul. Diego crede că îl recunoaşte pe
diplomatul Asencio de las Heras în bărbatul care se apropie, cu o mână în
buzunar. Ar putea să scoată un crucifix, dar de fapt ce scoate e un cuţit. I-l
înfige în stomac şi i-l răsuceşte în măruntaie.
Diego îşi pierde cunoştinţa, pironit de durere, până ce picioarele nu-l mai
susţin. Cei care îl ţineau îi dau drumul şi, cufundat în delirul în care se
amestecă ţipătul fetei dezmembrate, nopţile de băutură cu prietenul Donoso,
zâmbetul şi sărutul Anei Castelar şi ultima îmbrăţişare a Luciei care îi cerea
să-i aducă înapoi sora, cade la pământ, fără viaţă.
În faţa ochilor săi, rămâne doar bezna.
Asencio de las Heras îngenunchează lângă el şi, cu blândeţe, apucă mâna
inertă a lui Diego şi îi scoate inelul.
A TREIA PARTE
 46
Madrid, 21 iulie, 1834

Lucia nu mâncase niciodată ceva atât de gustos ca bunătăţile pregătite în

bucătăria Anei Castelar şi pe care aristocrata i le duce la Diego de câte ori o
vizitează: carne, creme, peşte şi, ceea ce îi place cel mai mult, dulciuri.
— Dacă vei continua să mănânci tot aşa, o să te îmbolnăveşti.
— Dacă nu mănânci, te îmbolnăveşti, ştiu eu.
Ana râde la acest răspuns şi la ce-i povesteşte Lucia: anecdote despre
Peñuelas, despre spălătorese, despre râu, despre vecinii din mahala…
Poveşti care, inevitabil, duc mereu la tragedia morţii Cándidei, a lui Eloy, la
suferinţa după sora sa.
— Nu e dreaptă viaţa care ţi-a fost dată s-o duci, în care cel mai bun
lucru a fost să ajungi în bordelul din strada Clavel, asta spune multe.
— Leoaica avea grijă de mine în felul ei. Juana, fiica Delfinei, poate că e
cu Clara. Îţi dai seama dacă le-am găsi pe amândouă?
Lucia se lasă purtată de visuri şi ţese în povestea ei o aventură
incredibilă, care le conduce la fetele pe care Bestia le-a răpit. Un lacheu
pocăit al unui anume Marcial Garrigues, o menajeră care cunoaşte castelul
unde au fost închise, drumul printr-un labirint construit de un arhitect nebun
pe care Diego, Ana şi cu ea sunt în stare să-l desluşească şi să le găsească în
sfârşit pe Clara şi pe Juana. Şi pe toate celelalte fete care aşteaptă să fie
salvate. Îmbrăţişarea reîntâlnirii, a fericirii. Nu este prima dată când Ana o
aude povestind: i-a spus basmul fântânii de aur, al comorilor ascunse în
canalele Madridului şi povestea limbajului secret al norilor.
— Când toate astea se vor termina şi vei învăţa bine să scrii, trebuie să
aşterni pe hârtie toate poveştile astea. O să vorbim cu un editor să le
publice, Diego te poate ajuta şi te vei îmbogăţi. Vei fi noul Cervantes.
— Dar cu două mâini.
Râd amândouă. De fapt, Lucia abia a aflat că a existat un scriitor pe
nume Cervantes, care a scris Don Quijote şi care nu putea folosi o mână.
Nici măcar nu-şi putea imagina că cineva ar reuşi să-şi câştige existenţa din
scris şi că ar fi plătit pentru asta, chiar dacă a înţeles că asta face Diego la
ziar.
Ana e nevoită să plece: e aşteptată la lazaretul din Valverde pentru a
organiza sosirea ajutoarelor, dar promite că se întoarce mâine şi că vor
continua cursurile.
— Când soseşte Diego, spune-i să mă contacteze.
Ana Castelar se preface că nu e îngrijorată, dar Lucia ştie că este. Nu e
normal ca Diego să nu se arate pe acasă de o zi, nici măcar nu s-a întors să
doarmă. A ieşit cu inelul de aur ieri după-amiază şi de atunci nu au mai ştiut
nimic de el. Dincolo de conversaţia dintre Ana şi Lucia, dincolo de
poveştile fetei, pluteşte un presentiment pe care niciuna nu a îndrăznit să îl
pronunţe cu voce tare: lui Diego i s-a întâmplat ceva.
Când Ana pleacă, Lucia încearcă să fie pozitivă: poate că jurnalistul
investighează fără oprire şi poate că acum, chiar acum, Clara este mai
aproape ca niciodată de libertate. Şi dacă bat la uşă şi de cealaltă parte apar
Diego şi Clara? Timpul nu se scurge cum şi-ar dori şi trebuie să inventeze
activităţi, ca să nu o cuprindă gândurile negre. Încearcă să citească
documentele pe care jurnalistul le-a scris chiar înainte de a pleca, în
speranţa că va găsi un indiciu în ele. Dar, deşi descifrează literele, nu
reuşeşte să formeze cuvintele. Doar câteva separate – Bestia, criminal, ritual
– cuvinte care o fac să tremure de frică gândindu-se prin ce poate trece
Clara, gânduri ce-i duc închipuirea spre imagini de coşmar.
Când aude cheia în încuietoare, uită de orice precauţie promisă
proprietarului – să se ascundă dacă nu e sigură că el deschide uşa – şi se
repede în întâmpinare.
— Diego!
Însă nu el păşeşte înăuntru, ci poliţistul cu ochiul lipsă, cel care o
urmărea la orfeline. Acum a găsit-o şi este pe cale să o aresteze. Dar cum
poate scăpa, dacă singura cale de ieşire este uşa pe care corpul acestuia o
acoperă?
— Ştiam că eşti aici, ar fi trebuit să-mi imaginez, îl aude ea murmurând.
Ea reacţionează retrăgându-se spre fundul camerei, cu braţele în faţă. Îl
imploră:
— Nu, te rog, nu mă aresta. Trebuie să-mi găsesc sora. Dacă n-aş fi ucis
Bestia, m-ar fi ucis el pe mine…
— Diego e mort, l-au omorât.
Donoso îşi jurase să aleagă o formulă mai puţin violentă, dar în ultima
clipă nu a reuşit să găsească nimic mai de Doamne-ajută. Poate că nu este
vorba doar de o simplă stângăcie: din modul în care a anunţat moartea
prietenului său răzbate resentimentul faţă de fata care i-a umplut lui Diego
capul cu ciudăţenii.
— Cum? Cine l-a ucis?
— Nu ştim. I-au găsit cadavrul lângă arena de tauri. Poate un hoţ…
Lucia e sigură că n-a fost vorba de niciun hoţ, nici de vreun accident.
Diego a plecat cu inelul de aur şi se apropia tot mai mult de adevăr.
— A fost Bestia, spune ea.
— Bestia e moartă! Nu vreau să mai aud numele ăsta în viaţa mea!
Strigătul extemporaneu al lui Donoso este tot un semn al durerii sale.
Lucia mai face un pas înapoi, temându-se că poliţistul ar putea să-i tragă o
palmă în orice moment. Se aşază pe pat şi mototoleşte paginile articolului
neterminat al lui Diego. Cuvintele pe care a încercat să le citească şi care
dansează în voie. Ucigaş, societate, inel, fete.
Donoso a reuşit să-şi stăpânească furia; pufnind, se plimbă în tăcere prin
casă, căutând ceva ce Lucia este incapabilă să ghicească. Scotoceşte prin
sertare şi scormoneşte prin birou. Poate că ar trebui să tacă, dar nu o face.
— Şi dacă există mai multe bestii?
— Nu-mi pasă dacă le fac bucăţi pe toate fetele din Madrid. Ţi-am spus
o dată: chestia cu Bestia s-a terminat. Dacă mai pomeneşti o dată de asta, îţi
scot dinţii.
Lucia simte cum un hău se deschide la picioarele ei. Mai întâi Eloy şi
acum Diego. E ca şi cum ea ar purta virusul morţii şi i-ar infecta pe toţi cei
de care se apropie, pe toţi cei pentru care simte vreo afecţiune. Îl otrăveşte
şi îl ucide. Eloy şi ochii lui albaştri, timiditatea băiatului care o ajuta încă
dinainte de a o cunoaşte; Diego şi grija lui părintească, dormind într-un
fotoliu care îi distrugea spatele ca ea să se poată odihni pe pat, îmbrăţişând-
o cu o căldură pe care o simţise doar la mama ei, promiţându-i că va face tot
ce-i stă în putinţă pentru a o ajuta. Ei sunt acum hrană pentru viermi.
Hăul de sub picioarele Luciei este din ce în ce mai profund şi este tentată
să se lase să cadă şi să se prefacă în mii de bucăţi. Lacrimile îi frig ochii,
vor să ţâşnească, dar cu neantul de durere căruia vrea să i se dea concurează
amintirea pielii ei, parfumul Clarei, sora pe care o strângea în braţe. Cum să
renunţe la luptă? Nu o poate face. Trebuie să rămână de piatră. Fără lacrimi.
O să fie şi timp de jelit victimele.
— Avea la el inelul? I l-am dat înainte să plece.
Ochiul sănătos al lui Donoso o înjunghie pe Lucia ca un pumnal. Nu-i
pasă dacă poliţistul o loveşte: trebuie să afle mai multe despre moartea lui
Diego, deoarece ar putea fi cheia care să o conducă la sora ei.
 — Nu, nu-l avea. Singurul lucru pe care îl avea era o rană de cuţit în
burtă. Ştii ce înseamnă asta? Asta înseamnă că sângerezi până mori. Cei mai
norocoşi îşi pierd cunoştinţa din cauza durerii, dar nu ştim dacă i s-a
întâmplat lui Diego.
— Nu vrei să ştii cine ţi-a ucis prietenul? Inelul acela e de vină. Era
amicul dumitale… accentuă fata durerea bărbatului cu un singur ochi.
— Ştii ce este de vină? Trufia. Asta l-a ucis pe Diego! Să creadă că poate
lupta împotriva a ceva ce ne depăşeşte. Pe toţi. Inelul ăla nu a fost făcut
pentru noi. Pricepi, puştoaico?
Şi ea urăşte inelul. Dacă ar putea să se întoarcă în timp, nu s-ar uita
niciodată la balconul acela deschis de pe strada San Jerónimo; nu ar intra în
casa aceea ca să fure lucrurile preotului mort de holeră; nu ar găsi inelul
într-o cutiuţă, iar surorii sale, în seara aceea, i-ar fi oferit altceva ca să-i
liniştească temerile. Un băţ, o piatră cu o formă ciudată, o frunză dintr-un
copac. Atunci Clara ar fi încă lângă ea. Dar a privi în urmă pentru a încerca
să rescrie trecutul este absurd. Timpul se scurge doar într-o direcţie. Iar ea
nu se va opri, nu se va da bătută, aşa cum vede că face omul cu un singur
ochi.
— Trebuie să plec din casa asta? Nu am unde să mă duc.
E egoist să se gândească la propria bunăstare, se pare că este mai
preocupată de asta decât de moartea lui Diego. Are dreptate. Sunt multe
bestii, iar ea este cea dintâi. Lipsa de siguranţă, sărăcia şi tristeţea o
transformă într-o fiinţă insensibilă, pe zi ce trece tot mai puţin umană.
— Deocamdată, chiria este plătită pentru vreo două săptămâni. Mai stai
câteva zile, apoi vom vedea.
— Chiar nu ai de gând să mă arestezi?
— Asta ar trebui să fac: să te iau de o ureche şi să te târăsc până la
superiorul meu. Să-i lăsăm să te execute în piaţeta Cebada dacă vor, dar…
Donoso se aşază în fotoliul în care în atâtea rânduri l-a văzut stând pe
Diego; mormăie ceva printre dinţi, ca un bătrân căruia îi este greu să
înghită.
— Mă cac pe norocul meu. I-am făcut o promisiune lui Diego. I-am spus
că nu ţi-aş face nimic şi… ar trebui să uit de ea, pentru că el e mort şi n-o
să-mi mai scoată ochiul, dar… nu sunt omul care să-şi trădeze prietenul.
— Spune-mi tot ce ţi-a povestit Diego.
Ochiul lui Donoso se înfige din nou în Lucia, surprins de insolenţa ei,
după ce îi promisese iertarea.
 — El asta ar fi vrut el, insistă fata.
— Ce ştii tu despre ce şi-ar fi dorit Diego!
Deodată, fără ca Lucia să se aştepte, chiorul izbeşte cu pumnul în masă şi
începe să plângă. Nu mai văzuse niciodată un bărbat plângând, cu atât mai
puţin unul cu înfăţişarea lui fioroasă, cu un plasture negru pe un ochi, care
ar fi speriat pe oricine care ar fi trecut pe lângă el pe stradă, care lasă la
vedere prăselele cuţitului de la brâu. După ce poliţistul a reuşit să-şi
stăpânească plânsul, se întoarce spre Lucia, oftează şi dă din cap în tăcere:
— Mi-a spus că urmăreşte o societate secretă: carbonarii. În mod sigur
articolul pe care l-a lăsat pe jumătate nescris, vorbeşte despre aceştia.
— Cine sunt carbonarii?
Lucia întreabă ca şi cum ar fi prima dată când aude numele acela, ca şi
cum nu ar fi ascultat discuţia dintre Diego şi doamna Villafranca, ca şi cum
Diego însuşi nu i-ar fi spus nimic. Se preface pentru că trebuie să afle cât
mai multe pentru clipa când va rămâne singură. Să întrebe, să adune cât mai
multe informaţii, pe care adesea nu le înţelege.
— Îţi dau un sfat: uită de carbonari. Până acum, sora ta probabil că e
moartă. Nu continua cu asta sau vei sfârşi ca Diego, ori mai rău… Ştii cum
am găsit-o pe fetiţa aceea din Cerrillo del Rastro? Sfâşiată în bucăţi. Asta
vrei? Diego nu m-a ascultat şi uite cum a sfârşit. I-am spus să nu-şi bage
nasul în treaba asta, că nu ştia cum să se apere… Dar pe onoarea mea că
făcea mereu doar ce voia el.
— Ana Castelar trebuie să fie anunţată.
— Ducesa de Altollano? De ce?
— Era amanta lui, nu ştiu dacă aşa se spune… Se iubeau.
Donoso nu e surprins, încă îşi aminteşte privirile lor, când s-au cunoscut
la Teatrul Fantasmagoria. Îl doare că prietenul său nu i-a povestit nimic,
deşi, e adevărat, şi-ar fi putut imagina. Lui Diego i se potrivea de minune să
se încurce cu o aristocrată căsătorită.
— Zicea că e prietenul meu, dar mi-a ascuns o groază de lucruri. Ticălos
încăpăţânat… Ei bine, poate că soţul ei a pus să fie omorât, nu carbonarii şi
nici o altă societate secretă. Ştii cum s-o găsim pe micuţa ducesă?
— A fost aici mai devreme şi mi-a spus că se va întoarce mâine. Astăzi
urma să se ducă la lazaret în Valverde.
— Hai să mergem.
— Nu pot ieşi. Dacă poliţia mă recunoaşte, mă va aresta.
— Eu sunt poliţia. Hai, să mergem. Nu mai am niciun ban şi cineva
trebuie să plătească înmormântarea. Nu o să îngăduim să îl arunce pe Diego
în vreo groapă comună, ca pe un câine.
Acum pricepe Lucia ce căuta Donoso prin casă, deschizând sertarele şi
cutiile din birou: ceva bani, ca să-i ofere prietenului său o înmormântare
decentă.
 47
Donoso a căutat ca prietenul lui Diego să nu aibă parte de ce au găsit
zorii zilei următoare la intrarea în cimitirul Buna Vestire din strada Silva: o
înmormântare de milostenie sau a milogilor, una dintre acelea care ies din
Strada Coşciugului, cum o numesc madrilenii, o casă cu mulţi chiriaşi în
care locuiesc groparii şi unde se păstrează sicriele morţilor care nu-şi pot
permite ceva mai bun, cei consideraţi oameni ai străzii în registrul parohial.
În aceste vremuri nu există doar un singur sicriu pentru săraci, ca
odinioară, acum sunt trei, folosite neîncetat. Căruţa pe care Donoso şi Lucia
o văd intrând în cimitir este plină: două sicrie mari, pentru adulţi, şi unul
mai mic, ocupat de un copil. Donoso îşi face cruce când vede şi ea îl imită
fără niciun chef. Groparii vor arunca la groapa comună cadavrele înfăşurate
într-un giulgiu şi vor lua sicriele pentru a le umple din nou, cu alte cadavre.
Şi vor repeta procesul de mai multe ori pe parcursul zilei. Mulţumită banilor
Anei Castelar, Donoso a reuşit ca prietenul lui să nu ajungă victima acestei
jalnice situaţii. Poate că fratele din Salamanca al lui Diego ar fi intervenit,
dar cu holera, corespondenţa este prea lentă. Nu ar fi fost o alegere viabilă.
Când ajung la cimitir, Donoso recunoaşte un tovarăş de zaiafeturi
nocturne – Ballesteros, gazetarul care s-a zorit să publice moartea Bestiei,
se afla acolo mai degrabă pentru a face rost de câţiva gologani din cronica
morţii lui Diego decât din prietenie, care oricum nu îi lega – şi Augusto
Morentín, directorul ziarului Ecoul Comerţului, care, circumspect şi
îmbrăcat în negru, demonstrează prin prezenţa lui respectul său pentru cel
dispărut. În orice caz, sunt puţini cei prezenţi; interdicţia de a se aduna mai
mult de zece persoane e valabilă şi pentru înmormântări. Toţi sunt bărbaţi,
cu excepţia Luciei, care-şi poartă capul acoperit pentru a nu fi recunoscută,
deşi părul nu i-a crescut încă.
Între cei prezenţi se poartă scurte discuţii despre violenţele care lovesc
nemilos Madridul, despre epidemie, zvonurile legate de demiterea
primarului Madridului şi a guvernatorului civil – marchizul de Falcés şi
ducele de Gor – ca responsabili de prim rang ai Jandarmeriei, drept
pedeapsă pentru masacrul monahilor. Cu privire la acţiunile generalului
Zumalacárregui pe frontul de nord, coşmarul elisabetanilor după execuţiile
din Heredia… În acest răstimp, Donoso şi Lucia rămân deoparte, fără să
intervină. Poliţistul nu ridică nicio clipă capul, murmură doar un
„mulţumesc” când cineva care cunoştea prietenia sa cu Diego se apropie să-
i prezinte condoleanţe. Este ca şi cum, în acest teatru al morţii care este
Madridul, Diego ar fi picătura care a umplut paharul, ca şi cum poliţistul nu
ar mai putea face faţă altor nenorociri. Lucia vede plăcuţa pregătită în nişa
ce îi este destinată şi se simte o neisprăvită că nu poate citi cuvintele care îl
vor aminti pentru totdeauna pe Diego Ruiz. Oare ce o fi comandat Donoso
să scrie? Sau o fi fost Ana Castelar? Lucia ştie perfect ce-ar fi spus ea. Trei
cuvinte simple, care în acest oraş nu par a fi la îndemâna oricui: „Un om
bun”.
În timp ce aşteaptă sosirea sicriului, Donoso Gual îşi aminteşte de
prietenia aproape fraternă care a unit doi oameni foarte diferiţi: un jurnalist
care-şi dorea să fie dramaturg şi un jandarm fără niciun viitor şi cu şi mai
puţină vocaţie. Din ziua în care s-au cunoscut într-o încăierare între
absolutişti şi constituţionalişti, pe care unul o relata pentru ziar şi celălalt,
aflat la datorie, încerca să facă ordine, puţine au fost clipele în care nu s-au
văzut. Până în săptămânile din urmă îi lega o prietenie sinceră; de la apariţia
Bestiei, totul a devenit adevăr pe jumătate. În ciuda acestui fapt, el vrea să
creadă că afecţiunea reciprocă a fost mai importantă decât orice lucru pe
care Diego i l-ar fi ascuns. În multe privinţe erau ca soarele şi luna, dar în
fond erau doi oameni care se iubeau.
Conversaţiile se opresc atunci când trăsura cu patru cai ce transportă
sicriul lui Diego ajunge la cimitir. Ana Castelar a fost generoasă, gândeşte
Donoso; în ziua de azi, o trăsură mortuară cu patru cai poate fi considerată o
înmormântare de lux, aproape una regală.
Lucia se uită nervoasă în jur.
— Nu-l pot îngropa încă, Ana nu a sosit.
— Ducesa este o femeie măritată, nu va veni.
Lucia se întristează că lucrurile trebuie să decurgă astfel, că aparenţele
sociale sunt mai presus de orice altceva, că Ana, pe care o consideră
prietenă, nu poate să-şi ia rămas-bun de la Diego, care nu era soţul ei, ci
bărbatul pe care îl iubea. Nu a fost prezentă când Donoso i-a dat vestea
morţii şi, deşi l-a întrebat pe poliţist, acesta a răspuns laconic; Ana s-a arătat
mâhnită şi şi-a asumat obligaţiile de înmormântare. Pe bărbatul cu un singur
ochi doar asta îl interesa. Lucia e sigură că a reprezentat o grea lovitură
pentru ducesă.
Preotul se lansează într-o rugăciune de veşnică pomenire precipitată şi
mecanică – oare câte altele la fel va trebui să pronunţe astăzi? –, dar se
opreşte când vede sosirea trăsurii de lux, un landou cu doi cai şi patru roţi,
din care coboară o elegantă Ana Castelar, îmbrăcată complet în negru. Ea şi
Augusto Morentín ar putea fi singurii însoţitori care îşi pot permite să aibă
haine pentru orice ocazie în acest Madrid sărăcit. Sosirea ei stârneşte
murmure în mulţime, dar nu se uită la nimeni, nici măcar la Ballesteros,
care simte că următoarea lui cronică capătă o doză de picanterie odată cu
apariţia ducesei. Ea ajunge lângă Lucia.
— Eşti bine?
— Tristă.
— Şi eu. Diego nu merita să sfârşească aşa. Oricine a făcut-o, va plăti.
Siguranţa de sine a Anei îi dă speranţe Luciei; poate că a fost o
întâmplare, dar bărbatul care l-a ucis pe Eloy, bărbosul acela, a murit la
scurt timp după aceea de mâna fratelui Braulio. Ochi pentru ochi. Acum
vrea ca ucigaşul lui Diego să aibă aceeaşi soartă şi este convinsă că Ana
Castelar va face tot ce-i stă în putinţă pentru a reuşi.
Preotul paroh continuă slujba, punând acum mai mult accent pe cuvintele
sale, pentru că nu e un lucru obişnuit să se roage în faţa unui membru al
nobilimii spaniole. Lucia vrea să-şi ia rămas-bun într-un mod special, sicriul
este aşezat în nişă; dacă ar avea o floare, dacă ar purta o brăţară… ar putea
s-o pună pe capac. O amintire care să o lege pentru totdeauna de Diego. Dar
nu are decât rochia şi eşarfa cu care îşi acoperă capul ras. Priveşte în jur; la
câţiva metri distanţă, o bătrână vinde buchete de crizanteme. Dacă ar avea
câteva monede, ar şti imediat pe ce să le cheltuiască. Ana Castelar pare să îi
citească gândurile sau poate a remarcat cum Lucia şi-a fixat privirea pe
bătrâna cu crizanteme şi îi strecoară în mână câţiva reali. Într-o secundă, îi
schimbă pe nişte flori violete. Apoi îngenunchează lângă piatra de mormânt
şi aşază buchetul acolo. Întotdeauna vor fi flori proaspete pe mormântul
tău. Nu te voi uita niciodată.
— „Vocea Madridului pe care timpul nu o va reduce la tăcere. Diego
Ruiz”, murmură Ana Castelar alături, abia stăpânindu-şi emoţia.
Este epitaful gravat pe piatra de mormânt.
Ducesa o ia pe Lucia de braţ şi o conduce spre landoul ei.
— Ce-o să faci? Unde o să locuieşti?
— Camera lui Diego este plătită pentru vreo două săptămâni. Prietenul
lui, Donoso, mi-a spus că pot să rămân acolo.
— Şi apoi?
— Nu ştiu.
 — Poţi locui cu mine, dacă vrei, începând de astăzi. Nu vei duce lipsă de
nimic în casa mea.
— Trebuie să-mi găsesc sora.
— Nu te voi forţa, pentru că ştiu că imediat ce mă voi întoarce cu spatele
vei fugi, dar uşa casei mele va fi mereu deschisă pentru tine. Vino atunci
când te hotărăşti. Ai nevoie de bani?
Lucia nu are timp să refuze; Ana i-a pus deja în mână câţiva reali. În
timp ce priveşte cum pleacă cu trăsura, regretă că nu s-a urcat şi ea. Ce-o să
facă? De unde ar trebui să înceapă căutarea Clarei? Cei care au participat la
înmormântare au plecat. Toţi, cu excepţia lui Donoso, care vorbeşte
deoparte cu nişte bărbaţi în uniforme asemănătoare cu a lui. Au descoperit
oare ceva despre uciderea lui Diego? Lucia îl asaltează cu întrebările de
îndată ce poliţistul se desparte de ei.
— Au aflat cine l-a ucis pe Diego? Le-ai spus că nu a fost un hoţ? Le-ai
povestit despre carbonari?
— Nu e vorba de asta.
Tonul strident şi gestul grav al lui Donoso îi dau de înţeles că nu are de
gând să-i explice, dar Lucia nu se dă bătută până când poliţistul nu se vede
obligat să recunoască ce voiau jandarmii aceia.
— Au descoperit o altă fată moartă. Făcută bucăţi. Nu ştiu cine este, dar
au găsit-o aproape de locul în care a apărut Diego, dincolo de Poarta Alcalá.
Totul seamănă cu o lipitoare care parcă mi s-a pus pe piele şi nu se mai
opreşte să-mi sugă sângele… Nu există nicio formă de a mă elibera.
Lucia a încetat de ceva timp să-l mai asculte pe Donoso; groaza s-a
instalat în creierul ei. „Făcută bucăţi.” În spatele acestor cuvinte nu poate
decât să şi-o imagineze pe Clara hărtănită ca o păpuşă de cârpe ori sfâşiată
de un câine. Abia dacă i se aude vocea:
— Sora mea? Du-mă acolo, vreau să văd dacă e ea.
Lui Donoso îi prinde bine să obţină o identificare rapidă, dar într-un
exces de gentileţe se vede obligat să o protejeze.
— Dacă e la fel ca celelalte, nu va fi plăcut.
— Le-am văzut pe toate.
— Nu, te asigur că nici măcar nu-ţi poţi închipui.
Cei doi părăsesc cimitirul Bunei Vestiri. Nu au observat că cineva se
plimba printre pietrele funerare, de-a lungul mormintelor a două eroine ale
revoltelor din 2 mai, Clara del Rey şi Manuela Malasaña. Îi observă pe toţi
cei prezenţi, în special pe fata cu părul roşu. A recunoscut-o, în ciuda
eşarfei ce-o poartă pe cap.
Încă de când Diego Ruiz fusese în mănăstire, a investigat cine era cu
adevărat acest gazetar. Ştie că o proteja pe fata din casa lui, că cel mai bun
prieten al său era jandarmul cu un singur ochi şi aflase chiar şi faptul că
avea o relaţie adulterină cu ducesa de Altollano. Iar ea nu a încercat să
ascundă acest lucru, asistând la înmormântare. Dar ce oare descoperise
acest Diego? Nu ştie despre ce ar putea fi vorba, dacă avansase cumva în
acea societate secretă din care ştie că făcuse parte părintele Ignacio García.
Şi nici dacă descoperirea a ceva legat de acest subiect l-a dus în mormânt.
Dumnezeu să aibă milă de sufletul lui.
Îmbrăcat în haine civile – căci veşmintele de călugăr ar fi putut atrage
atenţia Luciei – fratele Braulio se apropie de mormântul acum părăsit al lui
Diego Ruiz. Îşi face semnul crucii şi spune în tăcere o rugăciune pentru
sufletul lui.
 48
Până în urmă cu câţiva ani, birjele cu unul sau doi cai care se închiriază
din staţiile trăsurilor publice puteau fi tocmite pentru o jumătate de zi sau o
zi întreagă; în ultima vreme, s-a răspândit obiceiul de a le închiria pe curse.
Se spune că în curând va exista un serviciu cu rute marcate în care
madrilenii se vor putea urca şi coborî în voie, dar deocamdată birja este
singura modalitate de a se deplasa rapid prin Madrid. De la staţia din strada
Ancha de San Bernardo până la Puerta de Alcalá – birjarul refuză să meargă
mai departe. Nici Donoso, nici Lucia nu prea au chef de vorbă pe drum.
Cufundaţi în muţenie, se uită la impozantele clădiri şi monumente de pe
traseu, aproape toate din timpul domniei lui Carol al III-lea. „Palate
maiestuoase care privesc spre cer – gândeşte Lucia – şi nu ţin cont de ceea
ce se întâmplă în noroi.” Mândre, nepăsătoare faţă de lupta pe care o duc
oamenii cetăţii, ca şi cum ar şti că nimic nu îi poate afecta, că holera,
sărăcia şi violenţa pot transforma oraşul într-un deşert, dar ele, clădirile, vor
rămâne în picioare, nevătămate. Tăcute. În aşteptarea unor noi orăşeni.
Pe Lucia o doare pieptul când coboară din birjă. Inima ei, afectată, bate
din ce în ce mai repede. Îi e greu să ţină pasul cu Donoso, care se îndreaptă
spre poiană la o sută de metri de drumul spre Alcalá, de unde se văd zidurile
albite cu var ale arenei de tauri. Vrea să arate că e puternică, dar e la fel de
fragilă ca un castel din cărţi de joc. O uşoară adiere de vânt, o bucăţică de
piele care să însemne identificarea Clarei şi ştie că se va prăbuşi. Totuşi, nu
se opreşte, cu inima bătându-i în piept, cu sudoarea rece curgându-i pe
frunte şi cu un tremur în picioare. Pas cu pas spre ceea ce se teme că ar
putea fi cadavrul surorii sale.
Câţiva oameni din zonă se adăpostesc de soarele arzător de sfârşit de
iulie sub unul dintre puţinii copaci din apropiere. Cadavrul fetei fusese găsit
în albia unui pârâu; cel care l-a lăsat acolo nici măcar nu s-a deranjat să-l
ascundă de ochii lumii. Nu există case în vecinătate, cu excepţia unui vechi
palat dărăpănat, aflat la puţin peste un kilometru distanţă. Donoso se
apropie de un jandarm care i-a făcut semn dinspre terenul despădurit.
— E întreg?
— E în bucăţi, dezmembrat. Singura parte pe care nu am găsit-o e capul.
— Căutaţi-l, trebuie să fie pe aproape. Totul, cu excepţia ploii şi absenţa
vecinilor, îi aminteşte lui Donoso de acea dimineaţă de Sfântul Ioan în
Cerrillo del Rastro, când au găsit cadavrul Bertei. Diego sosind şi alunecând
în noroi, câinele urlând cu scăfârlia fetiţei între labe, bătrâna ce stârnea
groaza şi furia tuturor celor prezenţi… Îi lipseşte şi i se pare că va fi un
sentiment care îl va asalta tot restul vieţii, când se va aştepta cel mai puţin,
el, prietenul său, provocându-l să afle mai multe, să vorbească cu unul şi cu
altul ca să descopere ce se întâmplase.
Lucia e la câţiva paşi în urmă şi Donoso e tentat să o împiedice să vadă
grozăvia. Dar dacă e sora ei, nu e mai bine să deschidă rana cât mai repede?
Nu are rost să ascundă corpul sau bucăţile pe care vecinii le-au adunat într-o
grămadă informă: picioare şi trunchi, braţe. Lucia va nega realitatea până
când o va înfrunta.
— Dacă nu vrei, nu te apropia, îi spune în cele din urmă printre dinţi.
— Atunci nu vom şti niciodată dacă e ea.
Lucia se uită în jos la picioarele ei, la poteca de pământ pe care a păşit.
Ştie că, atunci când va ridica ochii, va da peste cadavrul Clarei? Soarele o
arde în ceafă, o face să transpire. Încă un pas. Pământul e murdar, întunecat
şi umed. Deşi nu există nicio urmă de roşu, ea ştie că sângele a transformat
pământul în noroi şi a desenat un nor negru şi ciudat pe jos. Mâna lui
Donoso se sprijină pe umărul ei, îi simte presiunea. Poliţistul cu un singur
ochi nu este atât de indiferent faţă de Lucia pe cât vrea să pară. Un miros de
putrefacţie ajunge până la ea şi îşi aminteşte cum mirosea în fabrica de
chibrituri când i-a găsit morţi pe Pedro şi Maria, cum mirosea mama ei în
peşteră, când aşteptau să o îngroape. Mirosul casei prelatului mort de
holeră, de la care a furat inelul. Oare mirosul acela s-a lipit de ea pentru
totdeauna?
Clipeşte, îi e greu să se concentreze. Observă că ochii îi sunt înceţoşaţi
de lacrimi. Se freacă cu pumnul, furioasă: „Nu plânge, Lucia”, îşi spune. Ar
vrea să se rănească, să se pedepsească, pentru că tot ceea ce se întâmplă e
vina ei. Apoi îi apare în faţă: la început, îi este greu să asimileze ce vede, ca
un indigen care descoperă un artefact pe care nu l-a mai văzut niciodată şi
nu poate înţelege ce e cu el. E piele albă ca sarea, după câteva secunde,
Lucia desluşeşte cele două picioare, subţiri şi tăiate, unul la nivelul
şoldurilor, celălalt la nivelul genunchiului. În partea de sus, un trunchi cu
sâni mici, sfâşiat la extremităţi, un braţ aruncat într-o parte, cu palma
întredeschisă, ca şi cum ar aştepta ca cineva să-i dea ceva. Arată ca un
monstru de coşmar care, în orice moment, îşi poate reasambla părţile ca să
se ridice ca un păianjen fără cap.
 Donoso aşteptă primele cuvinte ale Luciei, răbdător. Ea e încă paralizată
de albeaţa pielii, de cioturile roşii ale părţilor sfâşiate. Îşi aminteşte mâinile
Clarei împletindu-se cu ale ei, picioarele surorii sale încolăcite sub pătură
când dormeau, goliciunea copilărească în îmbăierea de la râu, stropitul cu
apă şi râsetele, fericirea care acum par atât de îndepărtate.
— Nu e sora mea. Nu e ea! rosteşte în sfârşit convinsă, aproape ca şi
cum ar fi vomitat cuvintele.
Apoi se întoarce cu spatele la cadavru. Donoso se apropie, înţelegător.
— Ţi-e greaţă? Este normal, acelaşi lucru mi s-a întâmplat şi mie prima
dată.
Dar nu asta simte Lucia. Curentul care îi străbate corpul dinspre stomac
nu este altceva decât uşurarea că nu e Clara. O eliberare pe care o găseşte
respingătoare: este Clara oare mai bună decât această fată care fusese
torturată cu brutalitate?
— Capul! strigă un bătrân ştirb.
Îl apucă de păr şi îl ridică precum Perseu a ridicat capul Meduzei.
Cum a prezis jandarmul, ţeasta a apărut la mai puţin de o sută de metri
distanţă. Donoso şi Lucia aleargă să-l vadă. Bătrânul balansează capul fetei
ca pe un trofeu; poate că se aşteaptă la vreo recompensă din partea gărzii
regale. Părul lung şi castaniu, ochii mari, nasul în vânt şi pielea albă şi
pistruiată, urmele de sânge mânjesc doar esofagul sfâşiat, muşchii. „Vrei să
te joci?” Lucia parc-o aude, cu zâmbetul ei şi cu păpuşa de cârpe în mâini.
— O chema Juana. E fiica Delfinei, care lucrează în bordelul Leoaicei.
Donoso îi ordonă bătrânului să pună capul alături de restul bucăţilor.
Vrea să uite cât mai repede posibil tot ce vede, să şteargă aceste imagini din
memorie ca şi cum s-ar scutura de praf. A cerut deja să fie adusă o roabă
pentru a duce rămăşiţele la spital.
— Diego mi-a spus că în spatele omuşorului fetelor se găsea o insignă.
Una care avea gravată un simbol la fel ca pe inelul meu.
— Eşti nebună dacă crezi că am să-mi bag degetele acolo. Asta e treaba
medicilor.
Lucia îşi învinge dezgustul, îngenunchează lângă cap, desface mandibula
care e ţeapănă ca fierul şi îşi bagă mâna în gura Juanei. Cu vârful degetelor
îi îndepărtează limba şi în spate simte ceva tare şi rece. Încheietura mâinii ei
e subţire, aşa că poate să o introducă întreagă. Alături de ea, Donoso
priveşte cu repulsie cum bâjbâie în gura fetei moarte, până când, în sfârşit,
reuşeşte să prindă ceea ce caută şi, cu mâna murdară de fluide, scoate
insigna de aur. După cum i-a spus gazetarul, cele două buzdugane
încrucişate sunt identice cu cele de pe inel.
Omul cu un singur ochi întinde mâna, cerându-i insigna.
— Ce ai de gând să faci cu asta?
— Treaba mea.
— Dacă nu ai de gând să o foloseşti ca s-o găseşti pe sor-mea, nu ţi-o
dau.
— Preferi să-ţi ard o palmă şi să ţi-o iau?
Lucia ezită, dar ştie că e absurd să îl înfrunte.
— E mai bine aşa.
Donoso pune insigna în buzunar şi apoi o ajută pe Lucia să se ridice în
picioare.
— Acum o să mă însoţeşti la bordelul din strada Clavel.

Lucia închide ochii în hurducăiala birjei. E epuizată. Nu ştie de cât timp

îşi reţine emoţiile. Face un efort titanic pentru a menţine în picioare zidurile
fortăreţei pe care şi-a construit-o, ca să reziste valurilor de amintiri despre
Juana şi temerilor că sora ei Clara ar putea avea acelaşi sfârşit. Face un efort
titanic ca nicio cărămidă să nu se fisureze, să nu rămână dezgolită, fără
apărare în faţa durerii.
Deschide ochii. Lângă ea, în birjă, Donoso o străpunge cu ochiul, crede
că o judecă. Poate că el gândeşte că ea e o fiară, că a devenit un animal, ca
restul oraşului, al cărui unic interes este supravieţuirea. Poate că are
dreptate. Acum, ea este o fiară, dar nu are de gând să i-o reproşeze. Iată în
ce a transformat-o Madridul.
Când ajung pe strada Clavel, la bordelul Leoaicei, nu se opreşte pe
treapta unde a întâlnit-o pe Juana, ci trece repede peste ea, urmându-l pe
poliţist. Deşi nu este încă ora douăsprezece şi Josefa nu primeşte de obicei
pe nimeni înainte de ora două-trei după-amiaza, Lucia şi Donoso au fost
conduşi în salonul verde şi au fost rugaţi să o aştepte acolo pe madame. Ea a
fost de multe ori în acea încăpere, dar nu şi Donoso, care doar a trecut
pragul acelei camere ca să negocieze cu Leoaica cum să facă să dispară
cadavrul lui Marcial Garrigues.
Nu-i ia mai mult de 15 minute ca să apară, îmbrăcată în grabă în acelaşi
halat pe care îl purta în prima zi în care Lucia i-a călcat pragul casei.
— Sunteţi siguri că era ea?
— I-am văzut cadavrul, Leoaică. Faţa.
 Josefa caută privirea lui Donoso, de parcă ar avea nevoie de confirmarea
unui adult. Ea nu primeşte niciun gest din partea lui.
— Am s-o aduc pe Delfina. Dumnezeu să aibă milă de ea.
Se ridică în picioare şi îşi duce mâna la frunte, ca şi cum ar cuprinde-o
ameţeala. Cu un pas nesigur părăseşte salonul verde şi, la scurt timp, revine
însoţită de Delfina. Donoso spera ca madame să-şi fi pregătit pupila, dar
speranţa din ochii prostituatei când întreabă dacă au veşti despre fetiţa ei
arată clar că nu este aşa. Josefa nu a vrut să fie transmiţătorul nenorocirii. El
este cel care trebuie să azvârle securea, nu este pentru prima dată când
trebuie să îşi asume acest rol neplăcut.
Lucia vede cum Delfina explodează de durere când Donoso îi dă vestea
morţii fiicei sale. E ca sticla ce se face pulbere. Urmează o serie de urlete –
„Fetiţa mea! De ce ea?” – lacrimi şi convulsii care i-ar putea opri inima în
loc. Mai întâi Donoso şi apoi Leoaica încearcă să o liniştească, dar Delfina
şi-a ieşit din minţi şi trânteşte o măsuţă de marmură pe podea. Un set de
ceai se prăbuşeşte pe jos. Urlă, saliva i se strânge la colţul gurii. Leoaica îşi
caută refugiul în fotoliu, iar Lucia trebuie să se dea la o parte când Delfina
izbeşte o sticlă de vin de perete. „Tu ai adus Bestia!”, un urlet al prostituatei
o tulbură pe Lucia: chiar a spus-o? Pe perete se scurge vinul, roşu ca
sângele, roşu ca părul Luciei.
Bucăţile de sticlă, bucăţile de Juana şi bucăţile în care se va transforma
Clara. Donoso a culcat-o pe Delfina la podea, a întins-o pe jos. Cu un
genunchi în spatele ei şi ţinându-i mâinile strâns, îi cere să se calmeze.
Lucia este ameţită. Încăperea se învârte în jurul ei.
— Ce ai de gând să faci? Ştii că nu poţi rămâne aici.
Leoaica a apucat-o de încheietura mâinii. O simte rece. Cu chiu, cu vai,
Lucia îi spune că va sta câteva zile la Diego Ruiz acasă sau poate se va duce
la palatul ducesei de Altollano, care s-a oferit să aibă grijă de ea.
— Profită de ocazie.
Isteria Delfinei nu se mai termină. Izbeşte cu picioarele, imobilizată de
Donoso, dar nimic nu o poate reduce la tăcere.
— Tu l-ai adus în casa asta, trebuia să te ia pe tine! Nu pe fata mea, nu pe
Juana!
Salonul verde se învârte în jurul Luciei. Simte cum fortificaţia ei se
crapă.
Eu sunt de vină. Eu am adus monstrul. Am ucis-o pe Juana. Pe Pedro.
Pe Maria. Pe Diego. Pe Clara. Se împiedică de cioburi, îşi pierde
echilibrul.
A crezut că poate suporta totul, dar s-a înşelat.
Îl vede pe chior alergând spre ea. Vede vinul care îmbibă peretele şi îşi
imaginează capul Clarei, tăiat şi scuturat de mâna Bestiei care nu se opreşte
din râs, stropind cu sânge într-o parte şi în alta.
Apoi închide ochii şi simte cum gravitaţia o trage în jos. Se prăbuşeşte,
inconştientă.
Donoso n-o lasă să se lovească de podea: în braţele lui, o fată de 14 ani
care nu mai are nimic şi pe nimeni.
 49
Când se trezeşte, Lucia nu ştie unde se află. Nu este casa lui Diego şi nici
bordelul Josefei, care este ultimul loc de care îşi aminteşte. Şi nu este niciun
spaţiu suficient de luxos pentru a fi palatul Anei Castelar. E o încăpere mare
cu câteva detalii care indică prezenţa unei femei: câteva obiecte de
îmbrăcăminte pe spătarul unui scaun, o vază cu flori pe o comodă, o cutie
lângă ea, care ar putea fi o mică cutie de bijuterii… Dar grija cu care a fost
decorată camera pare acoperită de patina timpului: pereţii jerpeliţi şi petele
de vopsea atestă trecerea timpului. Un cămin care a fost amenajat cu multă
afecţiune, dar care a pierdut-o. Cu toate acestea, nu pare un adăpost
ameninţător, patul este plăcut, iar lumina care intră pe fereastră inundă
dormitorul. Mai stă câteva minute în aşternuturi, unde e linişte, o linişte
efemeră pe care o va putea păstra doar dacă nu pune picioarele pe podea.
A vrut să creadă că e invincibilă, iar faptele i-au arătat că e tot fetiţa pe
care Cándida o certa că e neascultătoare. De câte ori i-a spus mama ei să
stea departe de oraş? Viaţa ei era de partea cealaltă a Gardului, în mahalale,
nu pe străzile Madridului.
Clopotele unei biserici încep să bată şi numără trei dangăte. A fost
inconştientă atât de mult timp? În cele din urmă se ridică şi se uită pe
fereastră. Se află la ceea ce pare a fi al doilea etaj al unei clădiri dintr-un
cartier obişnuit. Se poate vedea cupola bisericii San Andrés şi crucea de la
Puerta de Moros. Nu-şi dă seama ce stradă este, dar ştie că se află în
apropiere de piaţeta Cebada. Eloy se lăuda de a fi văzut acolo, când avea
doar cinci ani, deşi e imposibil, el nici nu se născuse, execuţia lui Rafael
Riego şi de a-şi aminti perfect insultele pe care i le adresa mulţimea. Ea nu-l
băgă prea mult în seamă, nici măcar nu ştia cine era Riego şi probabil că
nici Eloy nu ştia. Doar că era cineva important. Cineva al cărui nume de
familie nu se uită.
Aude zgomote în casă şi se duce la uşă, o deschide cu grijă, fără să
dezvăluie că este deja trează. În sufragerie se află un bărbat şi o femeie pe
care nu-i poate vedea şi care par antrenaţi într-o discuţie.
— O perie fără păr, asta e. Nici măcar nu ştie să vorbească! Cum e
posibil să mă înlocuiască o actriţă fără experienţă?
— Calmează-te, te rog.
— Ce-i în capul lui Grimaldi? Crede că mă poate schimba cu bruta aia?
Se aşteaptă să stau cu mâinile în sân? Mă duc să vorbesc cu el!
— Nu te duci nicăieri. Trebuie să te odihneşti.
— Lasă-mă în pace, nu sunt prizoniera ta…
— Mai întâi, îţi bei ceaiul şi apoi vorbim cu calm. Eşti prea fragilă, Grisi.
Lucia recunoaşte vocea lui Donoso, dar nu şi pe cea a femeii. Se întinde
din nou pe pat şi aşteaptă ca spiritele să se calmeze. Pe un scaun din
încăpere, împăturit, se află vestonul poliţistului. Puţinele haine pe care le
găseşte în dulap sunt, de asemenea, bărbăteşti; înseamnă că se află la el
acasă.
Când strigătele se potolesc, se ridică din nou şi iese din dormitor. Acum
se respiră linişte în încăpere. Femeia, bosumflată, soarbe ceai dintr-o
ceaşcă, lângă fereastră. Poliţistul strânge bucăţile unei vaze care s-a spart în
patru. Se opreşte când o vede pe fată în prag.
— Data viitoare, anunţă că te-ai trezit.
Donoso o admonestează cu un mârâit, dar expresia femeii se îndulceşte
când o vede atât de neajutorată şi îi vorbeşte cu aparentă afecţiune.
— Îmi pare foarte rău pentru Diego, deşi abia l-am cunoscut. Donoso mi-
a spus că ai leşinat acum câteva ore. Cât timp a trecut de când n-ai mai
mâncat? Nu sunt o bună bucătăreasă, dar am supă făcută. Supa e atât de
uşor de pregătit, încât e aproape imposibil să-ţi iasă prost.
Femeia e frumoasă, deşi foarte slabă şi cearcănele îi ies în evidenţă. Se
îndreaptă nervoasă spre maşina de gătit pe care se află o oală de lut. Imediat
îi întinde o strachină aburindă. Lucia nu împărtăşeşte părerea că este
imposibil ca o supă să fie proastă: aceasta este atât de limpede încât abia
dacă are gust de ceva, seamănă cu cele pe care le făceau odinioară în casa
lor din Peñuelas când abia dacă aveau ce să pună în oală. În cazul acela,
Cándida băga un bolovan în oală. Era de fiecare dată acelaşi bolovan, unul
foarte curat, de câte ori fusese pus la fiert în oală. Clara ura supa aceea, deşi
Lucia o convingea să o bea pe toată; bolovanul avea să-i dea putere.
— Noi trebuie să o căutăm pe sora mea.
— Noi trebuie? zice Donoso oarecum dispreţuitor. Eu nu trebuie să caut
pe nimeni.
Pe Lucia nu o surprinde această reacţie, i-a spus deja de mai multe ori că
nu vrea să audă nici de Clara şi nici de Bestie. Chiar şi aşa, ea încearcă să-l
convingă. Nu are un alt aliat.
— Eşti poliţist… E de datoria ta.
— Nu m-am înrolat în poliţie pentru asta. Am făcut-o doar ca să pun
pâine pe masă. Eu nu sunt în stare să văd oameni morţi, darămite să ridic
cadavrul unui prieten.
Ea vede clar ce se întâmplă cu acest om: după moartea lui Diego, a
construit în jurul lui un baraj de amărăciune. Şi simte că acolo, pe partea
sentimentală, s-ar putea deschide o fisură în masa amorfă.
— Diego ar vrea să mă ajuţi. Sunt convinsă.
— Mi-a cerut să nu te arestez, nu să nu mă ţin după tine spre abator, ca
el.
— Nu-i vorbi aşa, Donoso, intervine Grisi.
— Ăsta-i adevărul. Acum va trebui să te descurci singură.
— M-ai ajutat deja, m-ai adus la tine acasă.
— Pentru că ai leşinat şi Leoaica nu te-a vrut acolo. Dar asta e, de acum
încolo eu mă dau deoparte. Toată povestea asta cu Bestia şi inelul s-a
terminat pentru mine.
Lucia se întoarce spre Grisi, poate că ea o poate ajuta să-l convingă pe
Donoso. I-o cere din priviri, iar actriţa descifrează mesajul imediat.
— Nici eu nu vreau să ştiu nimic mai mult. Fiica mea a fost şi ea o
victimă a Bestiei şi nimeni nu mi-o va aduce înapoi. În plus, Bestia e
moartă, s-a terminat.
— Atunci, de ce a apărut cadavrul Juanei? Bestia nu e moartă şi tu ştii
asta!
Gestul femeii se crispează şi începe să se uite pe fereastră, ca şi cum ar fi
cuprinsă de un atac de melancolie. Nu mai reprezintă o imagine placidă,
scăldată în lumina soarelui, ţinând în căuşul mâinilor ceaşca de ceai. Acum
mâinile îi tresar spasmodic: îşi îndepărtează o şuviţă de păr de la gură, se
scarpină pe obraz, îşi întinde degetele într-o mişcare ciudată… Simptome de
instabilitate nervoasă, care nu scapă perspicacităţii Luciei. Donoso termină
de adunat bucăţile de vază şi le lasă pe un raft.
— Înţelege, frumoaso, Bestia e moartă pentru mine. Noi nu putem opri
asta.
Lucia îşi dă seama cu tristeţe cât de singură este. Nimeni nu va dori să
împărtăşească tragedia ei. Toţi se îndepărtează de ea ca de holeră.
— Ai fost cel mai bun prieten al lui Diego, nu vrei să răzbuni ce i-au
făcut? Asta e laşitate.
Ochiul lui Donoso adună brusc toată furia universului.
— Diego e de vină pentru ce i s-a întâmplat. Cine a insistat să-şi bage
nasul în afacerea cu Bestia? Se juca de-a detectivul. Ba chiar i-a dus
doctorului Albán sticluţa cu sânge pe care am găsit-o în buzunarele lui
Marcial, de parcă la Spitalul General ştiinţa ar putea oferi un răspuns la
mister. Mofturi! Şi pretindea să demaşte societatea secretă care se afla în
spatele inelului… Ştii care era problema lui? Nu era Bestia. Era el însuşi; nu
voia să recunoască faptul că nu era nimic mai mult decât un gazetăraş care
abia dacă făcea destui bani cât să-şi plătească chiria. Totul era prea mare
pentru el. Eu ştiu că sunt un simplu jandarm, nu voi comite aceeaşi greşeală.
Vreau să trăiesc. Dar tu nu poţi înţelege asta, eşti doar o mucoasă.
Ea înghite insulta în tăcere. Grisi continuă să se uite pe fereastră,
tresărind din cap ca o păsărică. Imposibil să-i ceri ajutorul. Este singură. Un
ecou metalic o face să tresalte, zgomotul pe care poliţistul îl provoacă
atunci când lase să-i scape cu zgomot un obiect pe masă.
— Uite cheia de la casa lui Diego. Peste două săptămâni mă voi duce
acolo pentru a regla conturile cu proprietăreasa. Până atunci, sper că vei fi
plecat.
Lucia vrea din toate puterile să refuze ajutorul mizerabil pe care i-l oferă
Donoso. Dar simţul practic depăşeşte mândria ei. Ia cheia şi trânteşte uşa
după ea.
 50
Ritualul spălării s-a repetat. Dar vechea rutină a Bestiei, acea înlănţuire
de masturbare, flagelare şi oblojire a rănilor pe care i-o povestiseră Clarei
nu mai există. Uriaşul nu s-a mai întors în temniţă, dar o dată pe zi, trei
oameni cu glugă coboară acolo. Unul dintre ei – Bucătarul, aşa au început
fetele să-i spună – duce o oală şi împarte un fel de tocană cu legume şi
cartofi. Apoi le obligă pe fete să se dezbrace şi, una câte una, să părăsească
celula. În octogonul central, bucătarul aplică unguentul care miroase a
cedru, apoi ele intră în vana unde ceilalţi doi bărbaţi cu glugă primenesc apa
cu ierburi aromatice: frunze de pelin şi dafin. Niciuna dintre ele n-ar şti de
unde vine parfumul care, în tot acest timp maschează duhoarea oliţelor de
noapte, iar plăcerea pe care le-a provocat-o la început a dispărut.
Acum ştiu ce trebuie făcut când ies din apă. Cu o lumânare, bucătarul
examinează vaginul fetelor să vadă dacă au menstruaţie. Dacă nu există
sânge, se întorc în celulă, ude şi tremurând de frig: în ciuda verii, zidurile de
piatră ale temniţei sunt ca de gheaţă.
De fiecare dată când bărbaţii cu glugă coboară pe scara în spirală, fetele
se ascund într-un colţ al celulei: nu mai e timp pentru visuri frumoase. Nu-şi
mai pot imagina că atunci când vor ieşi de acolo le va aştepta ceva bun.
Juana, înainte de a fi aleasă, le-a spus tuturor: sunt ţinute în capcană de către
Bestie. În ziua în care vor sângera, în ziua în care vor deveni femei, aşa cum
mamele lor obişnuiau să le spună, vor părăsi temniţa şi vor fi ucise cu
brutalitate. Vor fi sfârtecate, asemenea fetelor ce au fost găsite moarte la
periferia Madridului.
Nu au ascuns adevărul faţă de noua venită. A doua zi după ce Juana a
fost luată, a sosit o altă fată: Miriam. Are 12 ani şi locuia cu părinţii într-un
şir de case sărăcăcioase lângă drumul spre Franţa, în apropiere de Camino
de la Cuerda. Are ochi mari şi mâini micuţe, părul negru şi creţ. Miriam e
ca o pisică speriată în celula ei. Mereu încordată, mereu tăcută. Pupilele
dilatate.
Fátima nu a ţinut cont de plângerile unora dintre tovarăşele ei.
— E mai bine să ştie ce o aşteaptă, nu ca noi, care am petrecut o
eternitate crezând că putem aştepta o minune.
Apoi a explicat de ce le spală, de ce le cercetează organele genitale şi
cum vor sfârşi dacă într-o zi vor începe să aibă menstruaţie.
 — Bestia a luat-o pe Manuela, spune Miriam, rupând tăcerea care deja
durase o zi întreagă. Dar nu au găsit-o niciodată. Locuia unde locuiesc eu,
pe Camino de la Cuerda. Mama ei încă o caută…
— Era o fată foarte scundă? A stat aici doar câteva zile, au luat-o
imediat, îşi aminteşte Fátima.
Liniştea se instalează din nou în temniţă. Manuela, Berta, Juana şi
celelalte fete care au ieşit de acolo. Unele au fost găsite, altele nu. Poate că
trupurile dezmembrate putrezesc pe undeva, poate în mâlul vreunei albii de
râu sau în rahatul unei cocini de porci.
Uşa se deschide şi ritualul începe. Clara, aflată lângă celula lui Miriam,
vede cum fata se ghemuieşte tremurând într-un colţ.
— Cum de au pus mâna pe tine? întreabă ea în şoaptă.
— Într-unul dintre canalele care trece pe sub Gard. Mă băgam acolo în
fiecare zi ca să caut ceva de mâncare…
Clara crede că ce aruncă unii este util pentru alţii. Nu doar gunoaiele sunt
aruncate în casele celor bogaţi şi ajung acolo; dar şi ceea ce lasă în urmă
contrabandiştii. Aceştia câştigă cei mai mulţi bani, iau prânzul în canale în
timp ce aşteaptă ca jandarmii să slăbească vigilenţa la ieşiri. Este normal ca
ei să lase în urmă resturi de mâncare de care alţii, mai amărâţi, profită. Cine
ştie dacă nu cumva în urma lor nu vin alţii şi alţii; cine ştie dacă cei din
urmă nu îşi dispută resturile cu şobolanii.
Bucătarul a împărţit bolurile cu tocană. Fátima e prima care iese goală în
octogon şi se bagă în cadă. Miriam a început să plângă; face un efort să-şi
înăbuşe gemetele, dar mai devreme sau mai târziu va exploda. Bucătarul nu
vrea ca nimeni şi nimic să deranjeze acest ritual învăluit în parfum, iar Clara
se teme că ar putea să-şi verse furia pe Miriam.
— Aţi reuşit să vedeţi oraşul secret?
— Ce oraş secret?
Clara ştie că totul e fals, că e doar o poveste pe care i-o spunea sora ei ca
s-o ajute să viseze, dar a reuşit să-i capteze puţin atenţia lui Miriam, ca să
nu se mai gândească când îi va veni rândul. Cu o voce calmă, ca să nu
atragă atenţia bărbaţilor cu glugă, îi şopteşte că în urmă cu mulţi ani, mai
bine de trei sute de ani, evreii au fost expulzaţi din Spania de către Regii
Catolici. Dar nu toţi au plecat. Unii s-au ascuns în canalele din Madrid.
— Şi n-au mai ieşit de trei sute de ani?
— Bineînţeles că da. Ies în fiecare noapte pe uşile secrete de care numai
ei ştiu.
 Dar se ascund din nou în zori.
— Ei ne-au adus aici? Ei sunt Bestia?
— Nu, evreii de sub pământ nu fac rău nimănui. Dimpotrivă, ei îi ajută
pe cei care au nevoie. Nu te-ai culcat niciodată flămândă, iar dimineaţa tatăl
sau mama ţi-au dat ceva de mâncare? Asta pentru că v-au vizitat casa în
timpul nopţii.
Clara îşi aminteşte mereu ce-i povestea Lucia: că oraşul secret este un
loc minunat, plin de aur, argint şi diamante, dar mai ales pâine, prăjituri şi
fructe; că, la fiecare câteva zile, tunelurile din canalizare care duc acolo sunt
sigilate şi se deschid noi căi de acces, astfel încât, dacă cineva a descoperit
intrarea, să nu se mai poată întoarce; că acolo jos mereu răsună muzica şi
orchestre ce cântă zi şi noapte…
Celula lui Miriam se deschide, iar Bucătarul o obligă să se dezbrace.
Ruşinată, fetiţa se supune omului cu glugă. Apoi acesta se lasă pe vine în
faţa ei şi îi unge vulva cu unguent. Miriam se cutremură: nimeni vreodată
nu a mai atins-o acolo. Lacrimile îi curg pe obraji. Ajutată de ceilalţi doi
bărbaţi cu glugi, ea intră în cadă. Pe măsură ce corpul ei se scufundă, se
ridică mirosul de dafin. Nimeni în temniţă nu scoate o vorbă. Clara,
dezbrăcată, îşi aşteaptă rândul: ea va fi următoarea, dacă nu cumva, la fel ca
Juana, Miriam nu va ieşi din cadă sângerând.
— Lasă-mă să plec!
Miriam se zbate când bărbaţii cu cagule încearcă să o scoată din apă. Îi
stropeşte, dar ei nu au chef de joacă. O apucă brutal de braţe şi o târăsc
afară. Palma bucătarului o face să tacă. Picioarele nu o mai susţin, bărbaţii
cu glugi sunt cei care, apucând-o de subsuori, o ţin dreaptă. Bucătarul a
ridicat lampa în căutare de sânge.
— Las-o în pace! Nu o atingeţi!
Clara s-a agăţat de gratii şi ţipă înnebunită. Bărbatul lasă lampa pe podea
şi, în doi paşi, deschide celula Clarei, şi îi pocneşte un pumn în maxilar ce o
doboară la pământ. Făcută ghem, dezbrăcată, primeşte o avalanşă de şuturi
în stomac de care încearcă să se protejeze cum poate cu braţele şi picioarele.
Atunci bucătarul o apucă de păr şi o trage uşor în sus. Se pare că aşteaptă cu
nerăbdare să o izbească cu capul de zidul temniţei, dar în loc de asta o lasă
în pace. Clara cade la podea sufocată, abia poate să-şi recapete respiraţia
după bătaia primită.
— Să vedem dacă aşa o să-ţi tacă fleanca.
După ce avertizat-o, ia hainele Clarei şi iese din celulă. Închide uşa în
urma lui, înainte de a termina ce începuse cu Miriam. Apropie lampa de
genitalele fetei, dar nu există urmă de sânge acolo.
— Duceţi-o înăuntru.
Bărbaţii cu glugi se supun. O bagă din nou pe Miriam cu hainele ei în
celula în care se aflase şi pleacă. Paşii le răsună dezamăgiţi pe scara în
formă de melc.
Într-un colţ al celulei, Clara se strânge ghem. Adrenalina nu a lăsat până
acum durerea să se facă simţită, dar în curând va fi insuportabilă. E posibil
ca loviturile să-i fi rupt o coastă. Va fi o noapte grea. Din cauza durerii şi a
frigului. Bucătarul a lăsat-o goală. Ştie că i-ar fi plăcut să o ucidă, dar nu a
putut. În trupul ei se ascunde ceea ce caută ei cu atâta râvnă. Sângele.
Închide ochii şi încearcă să se gândească la poveştile pe care i le spunea
Lucia. Să uiţi totul străbătând oraşul minunat pe care evreii l-au ascuns sub
Madrid. Cu toate acestea, ceva s-a schimbat pentru totdeauna în ea. Ştie că
Madridul ascunde doar sărăcie, mizerie şi moarte.
Nu există oraşe de aur şi turtă dulce. Nu există muzică nicăieri.
 51
Lucia bagă cheia în încuietoare când îşi dă seama că cineva este în casă.
Simte paşi şi un foşnet de hârtii care încetează brusc, ceea ce nu poate
însemna decât că intrusul a fost alertat de zgomotul cheii. Frica străbate
trupul fetei pe măsură ce îşi dă seama cât de nesăbuită a fost.
Ar fi trebuit să-şi imagineze că ucigaşul lui Diego ar putea pătrunde în
casă pentru o percheziţie amănunţită. Totul se întâmplă foarte repede. Lucia
se retrage pe furiş, uşa se deschide cu un bubuit puternic şi o mână păroasă,
ca de lup, o apucă de încheietură şi o trage în interiorul locuinţei. Forţa
gestului o aruncă pe pat unde, într-o dezordine evidentă, zac hârtiile
articolului pe care Diego l-a lăsat neterminat. Primul ei impuls este să dea
din picioare, dacă este atacată. Dar omul a închis uşa şi o priveşte fără să se
apropie, cu un zâmbet strâmb de animal de pradă.
— Nu mă recunoşti fără haina de călugăr?
Fata se ridică să-i vadă chipul şi să identifice trăsăturile fratelui Braulio,
călugărul războinic din bazilica San Francisco el Grande, îmbrăcat în haine
civile.
— Ai găsit inelul pe care îl căutai?
Lucia nu ştie ce să facă, acest bărbat îi inspiră mult respect, ba chiar
teamă.
— De unde ştiţi unde era?
Bărbatul se aşază în fotoliul în care obişnuia să stea gazetarul; o senzaţie
ciudată o străbate pe Lucia, ca şi cum l-ar fi văzut pe fratele Braulio
uzurpând locul fantomei lui Diego.
— Îmi pare rău de moartea conţopistului. La început nu mi-a plăcut
deloc, dar cred că, în ciuda tuturor lucrurilor, nu era un om rău. Un pic cam
încrezut, dar curajos.
— Cine l-a ucis?
— Nu ştiu încă… Voia să găsească inelul stareţului, la fel ca tine. Ştiu că
nu a reuşit, cine ştie ce cerşetor l-a luat de pe cadavrul lui, dar poate că a
aflat în ce mai era băgat stareţul.
— La ce bun să spun ceva? Nici măcar poliţia nu e interesată să afle ce
se întâmplă în oraş.
— Cred că am la fel de puţină simpatie pentru autorităţile Madridului ca
şi tine. Pune-mă la încercare: poate că te pot ajuta. Spune-mi tot ce ştii. Fără
minciuni. Nu mai vreau poveşti de genul că inelul pe care-l cauţi este o
amintire de familie.
Fratele Braulio s-a ridicat. Se îndreaptă spre ea şi, pe măsură ce
înaintează, pare din ce în ce mai înalt. În orice moment, cuvintele lui
amabile pot fi urmate de un gest violent şi de asta se teme că va face atunci
când mâna lui se apropie de ea. Totuşi, în ultima clipă, Braulio o evită şi
ridică una dintre hârtiile de pe pat.
— Diego scria despre societatea secretă a carbonarilor. Ce ştii despre ei?
— Credea că ar putea avea legătură cu Bestia, dar nu ştiu cine sunt
carbonarii. Nici măcar nu ştiu prea bine ce e aia o societate secretă.
Sinceritatea copilărească a Luciei îl face pe falsul călugăr să zâmbească.
— Nu ştim prea multe despre carbonari: au pornit din Italia, dar unii
spun că se aflau deja în Spania în 1822, conspirând cu comuneros, una
dintre cele mai nefaste societăţi secrete pe care le-a produs vreodată această
ţară.
Zâmbeşte hâtru. Lucia îşi dă seama că e momentul să spună tot ce ştie. În
afară de faptul că acest bărbat ar şti cum să-i descopere minciunile, este
singurul interesat să afle ce s-a întâmplat cu Diego. Îi mărturiseşte adevărul
de la început: furtul inelului, moartea mamei sale şi dispariţia surorii,
posibil din cauza Bestiei. Intervenţia doamnei Villafranca în vinderea
bijuteriei la un preţ bun, modul în care s-a întors în mâinile ei şi cum Diego
l-a luat cu împrumut ca să încerce să pătrundă în acea societate secretă sau
cel puţin aşa i-a zis.
Fratele Braulio nu dă cărţile pe faţă; ştie mult mai multe decât lasă să
pară în faţa Luciei, dar ceva nu se potriveşte.
— Unele societăţi secrete reunesc personalităţi foarte influente. Cele mai
multe dintre ele au scopuri lăudabile, dar altele sunt foarte periculoase. Pot
conspira pentru a răsturna guverne. Pentru a impune o constituţie. Dar de ce
ar vrea ei să răpească şi să ucidă nişte fetiţe?
— Nu ştiu. Dar sunt sigură că societatea asta o ţine prizonieră pe sora
mea. O s-o tortureze aşa cum au torturat-o şi pe Juana şi toate celelalte. O
vor face bucăţi.
— Bine, fetiţo, te înţeleg, îi taie vorba fratele Braulio, neinteresat de
peroraţia ei sentimentală. Trebuie să trecem în revistă tot ce ştim,
amănunţit. Primul fir de care trebuie să tragem este cel care duce la inel.
Povesteşte-mi din nou cum a ajuns în mâinile tale. Şi de data asta să nu
omiţi niciun detaliu. Sunt sigur că ai o memorie formidabilă.
 Lucia respiră adânc, se scufundă în amintiri până ce îi vine în minte ziua
furtunii care a precedat jefuirea casei părintelui Ignacio García.
— Prima dată când l-am văzut a fost în strada Alcalá. Venea dinspre
Retiro împreună cu un bărbat mai tânăr şi a cotit pe Recoletos. Mergea
ciudat, ca beţivii. Dar nu ăsta era motivul. Mi-am dat seama că era bolnav,
că avea holeră.
— De ce l-ai urmărit?
— Ca să-l jefuiesc. Uneori trec zile până ce oamenii mor de holeră şi
vecinii anunţă că trebuie să le scoată cadavrul din casă, când începe să
miroasă. L-am urmărit până la locuinţa lui şi am stat afară la pândă. A ieşit
pe balcon şi a lăsat fereastra deschisă. Am plecat, dar a doua zi m-am întors
şi am văzut că balconul era exact la fel. Şi în ziua următoare la fel. Ceea ce
m-a făcut să mă hotărăsc a fost faptul că în ajunul zilei de Sfântul Ioan
ploua torenţial, dar nimeni n-a ieşit să închidă fereastra. Apoi mi-am dat
seama ce se întâmpla: era mort. Am crezut că aveam să găsesc mulţi bani,
dar erau doar cărţi.
— Şi inelul.
— Da, într-o cutie. Am pus-o în buzunar, dar atunci a apărut uriaşul cu
faţa arsă, Bestia, şi a fost cât pe ce să mă înhaţe. Am reuşit să scap.
— Ce altceva ai mai luat?
— Un sfeşnic, nişte tacâmuri de argint şi o haină, mama se plângea de
frig în fiecare noapte… O redingotă maro foarte urâtă, dar care era foarte
călduroasă. Am vândut sfeşnicul şi tacâmurile, iar inelul i l-am dat surorii
mele să-l păstreze, i-am spus că este o amuletă. Dar ea l-a dus la amanet.
— Ştii unde?
— La o casă de amanet de pe strada Arenal.
Călugărul o ridică pe Lucia de pe pat şi o ia de braţ. Pentru câteva
secunde, picioarele fetei se zbat în aer, în căutarea unui punct solid.
— Să mergem.
— Încotro?
— La casa de amanet.
— Ce căutăm acolo?
— N-o să ştim până n-o să găsim.
Lucia îşi freacă braţul. E sigură că se va alege cu o vânătaie în locul în
care a apucat-o călugărul cu mâna lui enormă. Dar există ceva inofensiv în
brutalitatea lui şi ea observă că teama pe care i-o inspiră îşi pierde puterea.
Se gândeşte la el ca la un animal uriaş, poate un urs, care nu e conştient de
răul pe care îl poate face atunci când vrea doar să se joace. Sau poate că este
atât de disperată încât preferă să creadă asta.

Luciei îi e greu să ţină ritmul cu paşii uriaşi ai călugărului. Merge atât de

repede încât abia dacă mai are suflu să vorbească.
— Când ajungem acolo, taci şi lasă-mă pe mine să vorbesc.
Sunt puţini oameni în biroul grefierului. Un funcţionar se află în spatele
tejghelei, dar nu cu el vrea să vorbească fratele Braulio.
— Spune-i şefului tău că vreau să-l văd.
— Ce ai pentru el?
Fratele Braulio pune pe masă un inel cu o piatră mare şi roşie. Când
angajatul vrea să-l ia, acesta îl apucă de încheietura mâinii.
— Să nu îndrăzneşti să-l atingi. Spune-i şefului tău că poate să încheie o
mare afacere. Acesta aparţinea fiicei regelui mort.
— Isabel a II-a nu are nici măcar patru ani, nu poate fi al ei.
— Nici nu-ţi imaginezi câte bijuterii a avut deja fata asta. Ori îi spui
şefului tău că sunt aici, ori mă duc eu să-l caut.
Lucia ştie că e doar o cacealma a călugărului, care în drum spre Arenal a
cumpărat acel inel de la un negustor de haine vechi pe mai puţin de un real,
dar e o cacealma foarte eficientă, deoarece imediat sunt conduşi într-un mic
birou. Proprietarul tuturor acelor lucruri, Isidoro Santamaría, se află acolo.
— E adevărat că ai un inel care a aparţinut lui Isabel a II-a?
Fratele Braulio nu se preface, de îndată ce intră şi rămâne singur cu el, îl
înşfacă de gât pe negustor şi îi arde două palme sănătoase.
Comerciantul, care nu se aştepta la asta, mormăie ceva de neînţeles,
cuvintele îi ies într-o învălmăşeală dezordonată.
— Ascultă la mine, îl face să tacă fratele Braulio. Acesta este cel mai
mărunt lucru care ţi se poate întâmpla. Stai jos, dacă ţipi, nu ieşi viu de aici.
Jur că-ţi dau un pumn în gât de mori.
Lucia l-a văzut luptând şi ştie că nu minte, că orice greşeală a
negustorului îl va duce la moarte. Nu e vorba de nicio cacealma aici. În
noaptea în care l-a văzut în biserică, şi-a dat seama că era un om religios
diferit de ceilalţi. Frica a dispărut complet; în spatele călugărului, sprijinită
de uşă, se simte în siguranţă.
— Nu am de gând să-ţi dau niciun inel. Îţi voi da şansa să spui tot ce ştii
despre un sigiliu de aur cu două buzdugane în formă de cruce. O fată a venit
să-l amaneteze. Vreau să-mi spui totul.
 — Fata a venit, dar nu l-am păstrat, l-a luat o femeie. Doamna
Villafranca.
Următoarea palmă a călugărului este mult mai puternică decât cele
anterioare, îl izbeşte pe Isidoro de podea.
— Încearcă să-mi spui ceva ce nu ştiu sau vei avea parte de un moment
foarte neplăcut.
Bărbatul este atât de speriat încât nici măcar nu se ridică. Vorbeşte stând
acolo, acoperindu-şi capul cu braţele ca să se protejeze de alte lovituri.
— Cu câteva zile înainte, Marcial Garrigues a venit să mă vadă. Dar
acum e mort, a apărut în ziar: se zice că el era Bestia. Mai fusese aici o
singură dată, să mă întrebe de unde poate cumpăra aur la gramaj…
Fratele Braulio îşi pune cizma pe faţa lui Isidoro şi îl apasă pe acesta de
podea.
— Ce prieteni avea Marcial?
— Nu ştiu, ţi-o jur! A venit doar de două ori. Ultima dată mi-a spus că,
dacă apare un inel cu două buzdugane, să îi trimit un mesaj.
— Unde?
— La bazilica San Francisco el Grande. Trebuia să i-l dau stareţului
Bernardo, care avea grijă să ajungă la el.
— Foarte bine, continuă. Povestea începe să mă intereseze.
Negustorul de obiecte furate povesteşte că a pus să fie urmărită fata care
i-a adus inelul, ca să-l informeze pe Marcial Garrigues şi astfel să obţină
nişte bani.
— I-am spus că locuia într-o fabrică de chibrituri. Nu ştiu nimic altceva.
M-a plătit şi a plecat.
Auzind asta, Lucía nu se poate abţine; se aruncă spre negustor şi îl
loveşte cu piciorul în burtă.
— Din cauza ta a luat-o pe sora mea!
— Ce vrei să spui? Nu mă mai lovi cu piciorul!
Dar Isidoro, cu piciorul lui Braulio pe faţă, nu se poate apăra.
— Clara, sora mea, a venit să-ţi vândă inelul şi tu ai azvârlit-o în braţele
Bestiei.
— Dacă vrei să-i faci rău cu adevărat, va trebui să te descurci mai bine.
Aşa, îi spune fratele Braulio Luciei şi apoi îi trage negustorului un şut în
stomac, de-i taie respiraţia.
Îşi pune un genunchi în pământ şi, apucându-l de lavalieră, îi ridică puţin
capul şi îl priveşte în ochi.
 — Altceva, spune-mi altceva şi poate că nu te voi ucide înainte de a
pleca. Fata abia aşteaptă să-mi dai un motiv.
— Haina! strigă negustorul disperat când îl vede pe călugăr cum îşi
pregăteşte braţul ca să-i pocnească un pumn. Îl interesa şi o haină. M-a
întrebat dacă fata care a venit să vândă inelul avea şi o redingotă maro.
Fratele Braulio rămâne cu pumnul în aer. Schimbă o privire cu Lucia,
care este şi ea intrigată. Haina lui Ignacio García. De ce-ar fi aşa
interesantă?
 52
Birja se opreşte la punctul de control al miliţiei urbane de la Puerta
Toledo. Fratele Braulio schimbă câteva cuvinte cu jandarmul şi li se permite
trecerea. Este pentru prima dată după mult timp când Lucia trece în mod
legal de partea cealaltă a Gardului. Noaptea trecută, înainte de a dormi
amândoi în casa lui Diego, s-au dus la biserică, unde el şi-a recăpătat
veşmintele de călugăr, iar Lucia i-a povestit cu lux de amănunte ziua în care
Clara a fost jefuită în peşteră şi, printre alte bunuri, i-a fost furată şi haina.
Acum vor să o găsească.
După o noapte de căldură sufocantă, Madridul s-a deşteptat cu un strat de
nori joşi, ca şi cum, pe măsură ce ziua îşi intră în puteri, mizeria unui oraş
abandonat în voia sorţii ar atrage ca un magnet căldura la sol. Vizitiul îşi
chinuieşte calul să evite terenul accidentat, pârâiaşele de zoaie şi noroiul în
care nu o singură dată roţile birjei s-au împotmolit. Imaginile cu magherniţe
prăpădite, copii subnutriţi şi câini înfometaţi defilează pe retina Luciei ca
reprezentări vizuale ale unui trecut recent, pe care încă îl poartă tatuat.
Traversează rămăşiţele prăbuşite şi carbonizate a ceea ce a fost Peñuelas; un
loc mizerabil, în faţa căruia zâmbeşte cu nostalgie. Timpul va fi cel care îi
va şterge amintirea. Înaintează pe drumul spre peşteri.
Vizitiul se opreşte la un semn al fratelui Braulio, care îi cere să aştepte
până revin. Ar fi fost imposibil să găsească pe acele coclauri vreun vehicul
ca să se întoarcă în oraş. Lucia îl ghidează de-a lungul pantei până la peştera
în care a murit Cándida. Călugărul suie povârnişul cu agilitatea unui
luptător de gherilă antrenat pe teren abrupt. Străbat peşterile una câte una,
multe dintre ele locuite, iar Lucia nu poate decât să admire uşurinţa
călugărului, felul în care cercetează fiecare firidă, dezveleşte legături de
boarfe, ridică pături şi scutură bocceluţe, fără să piardă o secundă în a da
explicaţii proprietarilor. Unele femei protestează în faţa invaziei, un
zdrenţăros ridică vocea şi un câine adulmecă veşmintele călugărului, în
timp ce el inspectează neabătut. Nimic nu-l opreşte, înăbuşă slabele
răbufniri de rezistenţă cu fermitate şi priviri tăioase, care nu acceptă replică.
În cea de-a cincea peşteră descoperă o bătrână care amestecă într-o oală.
Poartă redingota maro pe care ei o caută, cea care i-a ţinut de cald mamei
Luciei în ultimele sale clipe de viaţă. Fratele Braulio îi ordonă să şi-o scoată
şi observă la bătrână o încăpăţânare care se va transforma în curând într-o
rezistenţă acerbă. Călugărul nu renunţă la violenţă, chiar dacă se confruntă
cu o femeie în vârstă, care se văicăreşte şi se agaţă de haină ca şi cum ar fi
un copil şi se jură printre suspine că a trebuit să plătească un real în
schimbul acesteia. Călugărul îi răsuceşte braţul şi o imobilizează de stâncă,
smulgându-i haina şi îmbrâncind-o. Insultele bătrânei îi însoţesc pe tot
drumul de întoarcere, tot mai îndepărtate, dar neostoite. Vizitiul îi aşteaptă
fumând o ţigară răsucită.
Pe drumul spre oraş, Braulio examinează amănunţit haina, fără să
găsească nimic în buzunare.
— Trebuie să fie ceva, nu cred că Marcial o căuta ca să-i ţină de cald.
E pe punctul de a renunţa când simte ceva cu degetele.
— Cred că am găsit.
După ce rupe tivul, scoate o fâşie de hârtie împăturită. Pe ea, sub titlul
„Maeştri”, se află o serie de nume cu semnificaţie necunoscută. Lângă
fiecare dintre acestea se află litere, care arată ca nişte sigle: MGR, RDLV…
— Ce scrie acolo? întreabă Lucia, nerăbdătoare.
— Maeştri. Aşa se numesc iniţiaţii în multe societăţi secrete. Partea de
jos seamănă cu numele lor de cod în cadrul societăţii carbonarilor:
Anapausis, Strălucire Aurie, Etern Salaot…
— Nu spune cine sunt cu adevărat?
— Literele de lângă fiecare nume ar putea fi iniţialele lor, dar şi orice
altceva, poziţii în societate sau orice altceva. Sunt 12 nume.
— Şi ce fac ei?
— Habar n-am.
Fratele Braulio nu este complet sincer cu Lucia, ştie despre carbonari
mai multe decât a povestit, din zvonurile pe care le auzise despre ei şi din
articolul pe care Diego Ruiz l-a lăsat neterminat şi pe care a putut să-l
citească acasă. Ştie că au ţinut mereu piept absolutismului. În ritualurile de
iniţiere, jură supunere şi păstrarea secretului, iar nerespectarea acestora se
pedepseşte cu moartea. Societatea este organizată în celule, fiecare fiind
alcătuită dintr-un preşedinte, un secretar, un deputat şi 20 de verişori{14}. Cu
toate acestea, lista de faţă nu pare să respecte exact această structură: cine
sunt aceşti 12 oameni? De ce se află ei pe lista pe care teologul Ignacio
García a ascuns-o în căptuşeala poalelor unei redingote? Cine dintre cei 12
este conducătorul?
— Există întotdeauna un Mare Maestru. Cineva care conduce
societatea…
 — Bestia? Marcial Garrigues?
— Nu, el a fost doar un executant.
Fratele Braulio dă din cap, gândind cu voce tare. El a citit biografia lui
Marcial în gazetă, trecutul său militar nu foarte diferit de al său, care îi
defineşte adevărata identitate, Tomás Aguirre, agent carlist. Marcial, ca şi
el, a fost soldat, nu general. Numele „Bestia” i-a fost dat de stradă, de ziare,
nu este un mod de a-l numi în societate.
— Marcial Garrigues a fost o piesă din acea listă, nimic mai mult… Un
războinic.
— Ca dumneata.
Fratele Braulio o priveşte cu surprindere, dar consimte. Poate că în
curând va sosi momentul să-i spună cine este el cu adevărat.
Lucia îi ia lista cu numele. Încearcă să citească unul, dar îi e greu.
— A… na… pa…
— Anapausis, completează călugărul. Nu ştii să citeşti?
— Foarte puţin. Puteţi să mi le citiţi?
— Nu te interesează pe tine asta, e treaba mea. Şi îi ia hârtia.
— Bineînţeles că mă interesează, carbonarii o au pe sora mea.
— Ţi-a spus jurnalistul cine credea că ar putea fi în această societate?
— Nu mi-a dat niciun nume. Nu ştiu dacă pe Donoso… dar să vorbeşti
cu chiorul ăla e ca şi cum ai vorbi cu pereţii.
— Du-te acasă la Diego şi rămâi acolo.
— Dumneata ce-o să faci?
— Nu pune atâtea întrebări, doar ascultă-mă. Vizitiu!
Birja se opreşte. Fratele Braulio coboară, plăteşte cursa şi îi ordonă
bărbatului să o ducă pe fată pe strada Fúcares. Ea se întoarse să-l privească
cum merge pe stradă cu pas vioi, apoi se aşază pe scaun şi se bucură de
senzaţia deosebită de a călători ca o domnişoară.

Lucia nu este pregătită să stea în casă şi să nu facă nimic. Vrea să aibă

încredere în călugăr, dar în acelaşi timp ştie că viaţa soră-sii nu este
importantă pentru el, că este purtat de alte scopuri pe care nu i le-a
dezvăluit. Altminteri de ce ar fi căutat cu atâta tărie haina? În acest oraş,
altruismul nu mai e la modă; fiecare câine îşi roade osul său. Donoso i-a
spus ceva care acum îi bubuie-n minte, ceva despre o sticluţă cu sânge pe
care Bestia o avea la el. Diego a dus-o la doctorul Albán, la Spitalul
General. Şi dacă doctorul a descoperit ceva analizând sângele? Nu ştie, dar
este dispusă să afle.
Spitalul se află în apropiere de strada Atocha, la doar cinci minute de
Fúcares. Uriaşa clădire este un furnicar de oameni: bolnavi întinşi pe jos,
călugăriţe depăşite de situaţie care se ocupă de cine pot, pacienţi care
protestează şi alţii care cer ajutor, o femeie care nu se mişcă, poate e
moartă, aşezată pe un scaun, fără ca nimeni s-o observe… Lucia se plimbă
prin saloane văzând totul şi se bucură că mama ei nu şi-a sfârşit zilele într-
un astfel de loc. Măcar a murit în braţele fiicelor sale iubitoare, nu în
această însingurare.
Nimeni nu-l ştie pe doctorul Albán. Spitalul este plin de voluntari care
nu sunt acolo de suficient timp cât să-i cunoască pe doctori, şi deşi Lucía nu
ştie, cu atât mai puţin pe un tânăr doctor care tocmai a sosit de la Paris. Se
plimbă prin mai multe aripi ale clădirii, abordează pe oricine poartă halat.
Dar nimic. În cele din urmă dă peste o călugăriţă foarte tânără care o poate
ajuta.
— Doctorul Albán? Eşti norocoasă, e chiar acolo.
Lucia aleargă după el, o figură agitată, grăbită, purtând un halat complet
pătat de sânge.
— Doctore Albán, trebuie să vă vorbesc.
— Îmi pare rău; dacă îţi cauţi vreo rudă, nu sunt omul potrivit. În plus,
am multă treabă de făcut.
— Diego Ruiz, jurnalistul, v-a lăsat o sticluţă cu sânge ca să-l analizaţi.
Doctorul se opreşte, fata a reuşit să-i capteze atenţia.
— Am aflat ce s-a întâmplat şi… aş fi vrut să particip la înmormântare,
dar guvernul interzice adunările de mai mult de zece persoane. Noi, medicii,
trebuie să fim primii care respectă regulile.
Scuzele lui Albán par sincere. O ia pe Lucia de braţ şi, în grădina
spitalului, îi spune că a citit cu tristeţe necrologul scris de Ballesteros. La
aflarea veştii că Lucia locuia cu jurnalistul, nu mai pridideşte cu întrebările
despre presupusa relaţie a lui Diego cu ducesa de Altollano. Poate că se
gândeşte să folosească informaţiile pe care fata i le oferă în vreo adunare de
salon.
— Toate acestea nu au nicio importanţă. Diego o căuta pe sora mea. A
fost răpită de Bestie şi poate că sticluţa cu sânge va fi utilă pentru a o găsi…
— La ce-ţi vor folosi ţie nişte date ştiinţifice, fetiţo? Observând neputinţa
Luciei, conştientă că ceea ce doctorul îi spune este adevărat, Albán preferă
să nu îi mai pună nicio întrebare. Îi poate oferi zece minute din timpul lui ca
s-o ajute.
— Ştii că ieri a fost găsită încă o victimă a Bestiei? Se pare că povestea
nu s-a terminat încă.
— Ştiu, e o fată pe nume Juana. Ştiu unde au găsit-o.
— Nu avea nicio insignă în gură.
— Eu însămi i-am scos-o şi ştiu unde este. Era la fel cu cea din gâtul
Bertei: cu două buzdugane încrucişate.
Lucia îl urmează pe doctorul Albán până în laborator. Este unul dintre
puţinele locuri liniştite din spital, şi arată ca încăperea din spate a unei
spiţerii, plină de flacoane, eprubete, reşouri…
— Este mult de lucru şi nu prea am avut timp să analizez probele; Diego
mi le-a dat chiar în după-amiaza în care a avut loc măcelul călugărilor. De
parcă nu am avea parte de destulă moarte din cauza holerei. Mi-a adus două
sticluţe: una, după cât se pare, o găsise în casa unui teolog, un anume
Ignacio García; cealaltă, în buzunarul lui Marcial Garrigues. Voia să ştie
dacă era sânge uman.
— Se poate afla?
— Nu cu certitudine, niciun judecător nu ar accepta aşa ceva, dar există
o cale, prin miros. Am studiat la Paris şi acolo am învăţat metodele
doctorului Barruel. Acum îţi explic, deşi încrederea mea în aceste metode
este mai degrabă limitată.
Doctorul Albán deschide un dulap şi trece cu degetul arătător peste mai
multe sticluţe etichetate, până le găseşte pe cele pe care le caută.
— Iată-le aici. Acum îmi pare rău că Diego nu mai e pentru a… Oricum,
sunt vremuri dificile. Să trecem la treabă, spune el pentru a se înveseli.
Extrage două mostre de sânge coagulat din fiecare sticluţă şi le pune pe o
lamelă, apoi caută o eprubetă printre sutele care se află acolo, îi ataşează o
pipetă şi aplică o picătură pe mostră.
— Acesta este acid sulfuric. Ştii ce înseamnă?
— Nu.
— Ei bine, nu contează. Este un reactiv. Potrivit doctorului Barruel,
atunci când torni acidul în sânge, acesta produce un miros ciudat dacă este
uman. A ce-ţi miroase?
Lucia îşi apropie nasul de farfurie şi se strâmbă dezgustată.
— Nu ştiu, miroase urât.
— Şi mie îmi miroase urât şi nu ştiu dacă e de la un om sau de la o vacă.
Speram că de data asta am nimerit-o, speram ca Dumnezeu să mă fi
luminat, dar habar nu am. Barruel afirma că era în stare să îşi dea seama
dacă era sânge de bărbat sau de femeie.
— Aşadar nu vom şti?
— Mă tem că nu.
Rămâne pe gânduri.
— Doar dacă nu încercăm o altă metodă. Este un experiment văzut la un
doctor italian, Cassanti.
Albán îi explică Luciei tot ce face. Ai crede că doctorul este un om
vorbăreţ, îndrăgostit de munca sa, recunoscător că are o ascultătoare atentă
la cunoştinţele sale, chiar dacă ea nu înţelege o iotă din tot ce-i spune.
— Trebuie să reducem proba de sânge coagulat la o pulbere foarte fină.
În timp ce vorbeşte, separă puţin sânge pe o lamelă şi o taie cu un cuţitaş.
Reuşeşte să obţină granule ca de nisip. Apoi cotrobăie prin rafturi până
găseşte o sticlă cu burduf.
— Hai să dăm viaţă acestei pulberi cu puţin acid fosforic.
Adaugă câteva picături în grămăjoara de nisip roşu de pe lamelă.
— Destul, spune el mulţumit. Acum trebuie să aşteptăm să vedem
reacţia.
Lucia observă cu interes crusta rezultată, dar nu realizează nimic special.
Cu toate acestea, doctorul vede ceva care îi atrage atenţia. Îşi tamponează
buricul degetului de vârful grămăjoarei vâscoase.
— Uite, s-a creat o masă omogenă, dar dacă o presăm, se transformă din
nou în particule uscate care nu mai formează un singur corp.
Într-adevăr, atunci când presează degetul mare de degetul pătat, ghemul
se dezintegrează în mici boabe roşiatice.
— Ce înseamnă asta?
— După doctorul Cassanti, acest fenomen apare atunci când este vorba
de sânge menstrual. Ştii ce este sângele menstrual?
Lucia nu răspunde. Privirea îi rătăceşte peste rafturile pline de sticluţe,
borcane cu alifii, damigene cu poţiuni, în timp ce încearcă să situeze această
informaţie în harababura pe care o creează în mintea ei dispariţia soră-sii,
carbonarii şi victimele Bestiei.
— Sângele menstrual este sângele menstruaţiei femeilor, clarifică
medicul. Deci, în acest caz, este sânge de femeie, logic.
Lucia nu are nevoie de această explicaţie. Ştie foarte bine ce este sângele
menstrual, dar nu-l ascultă pe doctor, pentru că şi-a dat seama brusc de ce
unele fete sunt ucise înaintea altora, lucru pe care Diego nu a reuşit să-l afle.
Pune o întrebare, deşi în adâncul sufletului nu are nevoie de un răspuns, în
timp ce continuă să pună lucrurile cap la cap în mintea ei:
— De ce ar vrea cineva să păstreze sângele menstrual?
— Cândva se credea că sângele celor sănătoşi poate fi folosit pentru a-i
vindeca pe cei bolnavi. În 1492, Papa Inocenţiu al VIII-lea era pe moarte şi,
în încercarea de a-l salva, medicul său l-a pus să bea sângele a trei copii de
zece ani.
— A fost salvat?
— Nu, atât el, cât şi copiii au murit. Erau superstiţii medievale, oamenii
credeau orice.
— Poveştile nu se demodează niciodată, doctore. Oamenii au nevoie de
ele.
— Ai dreptate: când am început să studiez, îmi amintesc că am citit
lucrarea doctorului Baltasar de Viguera. El a compilat câteva dintre
utilizările date menstruaţiei de-a lungul timpului. Cu acest sânge, vracii
pregăteau alifii şi ofereau leacuri pentru un număr atât de mare de afecţiuni,
încât părea mai degrabă opera Preasfintei Fecioare Maria: dacă te frecai cu
sângele, negii dispăreau, vindeca guta, ba chiar epilepsia. Ignoranţă şi
superstiţie, nu există o pereche mai rea. Chiar dacă crezi sau nu, se spunea
că, dacă o femeie la menstruaţie ieşea afară goală, atmosfera se limpezea;
furtunile pe apă şi uscat se potoleau. Cerul devenea de un albastru
impecabil, păsările ciripeau şi briza răspândea parfum de maci. Din
nefericire, şi indiferent de cât de mult avansează ştiinţa, vor mai exista
capete goale care vor crede că pământul este plat şi că sângele menstrual îţi
ia febra.
Lucia stă pe podea, sub un raft plin de material de laborator. Se gândeşte
la Clara, care o întreba, intrigată, cât de mult a durut-o prima dată când
Lucia a avut menstruaţia. „Puţin, dar mai sunt încă ani de zile până să-ţi
vină ţie.” Clara avea atunci doar şapte ani. Acum are unsprezece, dar încă
nu a sângerat, e sigură de asta. Asta aşteaptă ei? De aceea timpul care trece
între răpiri şi apariţia cadavrelor e atât de fluctuant?
— Primul sânge, spune ea. Le omoară când au primul sânge. Asta e ce
aşteaptă, de aceea toate fetele au aceeaşi vârstă…
Doctorul o priveşte surprins, dar ochii îi strălucesc la fel ca atunci când a
aplicat reactivul pe mostră. Este clar că şi lui îi plac enigmele şi că
presupunerea făcută de Lucia se potriveşte cu misterul pe care i l-a propus
spre dezlegare Diego.
 — Este posibil. Există metode la fel de absurde ca şi obiceiurile de care
îţi vorbeam mai înainte, pentru a provoca acel prim sânge de care vorbeşti.
Se vorbeşte despre influenţa fazelor lunii, dar, până la urmă, este vorba de
decizia organismului şi nimeni nu poate face nimic pentru a o devansa sau a
o întârzia.
Lucia zâmbeşte, pentru prima dată după mult timp. Perspectiva de a o
aduce pe Clara înapoi în viaţă pare mai posibilă ca niciodată. Dacă nu a
sângerat, o vor ţine în viaţă. O poate găsi înainte de a fi prea târziu.
 53
Plăcinţelele sunt încă fierbinţi când Donoso părăseşte Horno del Pozo. Îl
ard prin hârtia maro în care sunt învelite, dar ştie că vor fi perfecte când va
ajunge acasă. Grisi a rămas în pat, a lăsat geamurile deschise în căutarea
celei mai firave adieri, în timp ce el a ieşit la cumpărături; langoarea de iulie
inundă oraşul, iar trecătorii parcă ar avea picioarele de plumb. Cu toate
acestea, Donoso se simte extrem de uşor, eliberat de o povară care înainte îl
copleşea. Povara inutilităţii, a zilelor amorţite de lipsa de proiecte sau de
visuri. Şansa a adus un înger în viaţa lui, un înger cu aripi frânte care
trebuie reparate. Şi este sigur că, dintre toţi oamenii de pe pământ, numai el
poate îndeplini această misiune. Grisi este o femeie nervoasă, instabilă,
dependentă de opiu şi moartă de frică şi de durere. Dar în cenuşă strălucesc
cărbuni. El vede forţa ce zace în ea, frumuseţea rezistentă a tragediei. Viaţa
a zdruncinat-o şi totuşi păstrează intactă dorinţa de a trăi, de a-şi proteja
poziţia în lumea teatrului, de a profita de oportunităţile pe care i le poate
oferi destinul.
Înaintează cu paşi uşori, trecându-şi dintr-o mână în alta pachetul ca să
nu se frigă, iar când trece pe lângă o cârciumă, nici măcar nu trebuie să-şi
alunge tentaţia de a-şi turna un pahar de rachiu în stomac. Vrea doar s-o
simtă în preajmă pe actriţă. Şi să aibă grijă de ea. Să protejeze această
femeie neajutorată care are nevoie de sprijinul lui. Cum este posibil ca
amărăciunea zăgăzuită înăuntrul ei să se fi evaporat dintr-odată?
Aproape că nu vrea să înţeleagă. Grisi este cea care a provocat această
mutaţie ciudată în sufletul jandarmului chior, şi totul în doar câteva zile. Ca
şi cum ar fi băut din apa miraculoasă despre care se spune că se afla în
fântâna care dă numele străzii pe care merge acum. O fântână atinsă de
magia relicvelor din coroana de spini a lui Isus. Pentru Donoso, această apă
miraculoasă este Grisi. Buzele, ochii ei care au văzut mai mult decât ar fi
trebuit, pielea albă şi catifelată reprezintă elixirul care l-a făcut să uite de
băutură, de dezamăgirea în iubire trăită cu soţia sa şi, mai ales, care i-a
permis să nu mai privească înapoi spre trecut, pentru a se întoarce cu faţa
spre viitor. Pentru că, în ciuda întregii dureri şi a morţii care i-au dat
târcoale în ultimele săptămâni, pentru prima dată crede cu tărie că poate
exista o zi de mâine în care să fie fericit. De asta trebuie să o alunge din
gândurile lui, ca pe o muscă enervantă, pe Lucia şi căutarea surorii ei. Fata,
ca multe altele, aparţine unui timp trecut de care nu vrea să mai ştie.
În viaţa oricui, cele mai multe dintre marile evenimente se petrec din
întâmplare, dar acesta a fost provocat de Diego, care l-a aşezat în calea lui
Grisi, l-a provocat. Dintr-odată se surprinde că îi este recunoscător şi,
simţind asta, observă clar că durerea pentru pierderea lui nu mai este
chinuitoare; e mai degrabă o melancolie dulce, presărată cu amintirea
conversaţiilor, a chiolhanurilor nocturne, discuţiilor şi vizitelor la bordeluri,
unde Diego nu voia niciodată să intre în vreo cameră. Râsul contagios al
jurnalistului şi veşnica tristeţe a jandarmului. „Îmi pare atât de rău”,
murmură Donoso în sinea lui; îi pare rău că nu a fost un prieten mai bun, că
nu a încercat să-i înveselească în alt mod zilele gazetarului, că nu l-a
convins să se pună la adăpost de pericole. Şi-ar fi dorit să fi fost omul care
este acum.
Cufundat în gânduri, Donoso se lasă purtat pe strada Atocha până când,
la colţul cu Leña, nişte mâini îl apucă de braţ şi dintr-o smucitură îl târăsc
până într-o piaţetă, departe de privirile celorlalţi trecători. Împleticindu-se,
ca un om care se trezeşte dintr-un vis, fără să-şi dea seama dacă ceea ce-l
înconjoară face parte din realitate sau dintr-un spaţiu oniric, Donoso
încearcă să îl identifice pe călugărul care l-a târât în acest loc pustiu. Ţinând
cornul de hârtie cu plăcinţele într-un echilibru precar, îl insultă. Oare chiar
nu ştie că el e jandarm?
— Nu-mi pasă de galoanele tale, nici măcar nu cred că le dai vreo
importanţă, Donoso.
— De unde ştii cum mă cheamă?
— La fel cum ştiu că eşti un beţiv laş. Uită-te la tine doar câteva minute.
Jandarmul se uită dintr-o parte în alta, cântărindu-şi posibilităţile. Nu are
nicio intenţie de a respinge insultele acestui călugăr ciudat, este mai
preocupat să găsească o cale de scăpare. Continuă să vorbească doar ca să
câştige timp.
— Ce vrei? Dacă e vorba de bani, ţi-ai greşit omul.
— Diego Ruiz. A fost prietenul tău, deşi am impresia că doliul nu ţi-a
durat prea mult. Cred că ţi-a povestit mai mult decât a scris în articolul său
despre carbonari.
— Diego nu a publicat niciodată un articol despre asta.
— A lăsat unul pe jumătate scris. Am fost la el acasă şi l-am citit. Aşa
cum am vorbit şi cu Lucia, fata cu părul roşu. Ce reuşise Diego să afle
despre carbonari?
 Într-un balcon, o femeie stropeşte nişte muşcate. În capătul piaţetei Leña,
doi golani se îmbrâncesc şi se hlizesc, de parcă holera n-ar exista. Dacă
Donoso ar fi suficient de rapid, în câţiva paşi ar fi înapoi pe strada Atocha şi
poate că ar putea să atragă atenţia vreunui jandarm. Cu toate acestea, fuga
nu pare a fi cea mai bună opţiune.
— E o cârciumă în Mesón de Paredes. Acolo vom putea vorbi mai
liniştiţi, nu sunt subiecte de vânturat în mijlocul străzii.
Fratele Braulio, aşa cum i se prezintă călugărul lui Donoso, îl însoţeşte
ca preotul care mângâie durerea prizonierului pe drumul spre eşafod.
Tăcerea marchează pasul celor doi bărbaţi, iar cele câteva întrebări ale
călugărului nu găsesc niciun răspuns: De unde ştia Diego de existenţa
carbonarilor? Cum a crezut că poate avea acces la această societate?
Donoso îi cere călugărului să aibă răbdare, va primi răspunsurile. Inima
jandarmului fierbe de nelinişte. Regretă că nu dispune de armele la care,
datorită profesiei, ar avea dreptul. Ştie că e în dezavantaj; voinic, călugărul
i-ar putea rupe oasele din câteva lovituri. Dacă există un lucru pe care
Donoso l-a învăţat de-a lungul timpului este să identifice când înfrângerea
este clară. Cu toate acestea, el nu-i va oferi ce caută, nu-i va dezvălui
călugărului că Grisi a fost poarta de intrare a lui Diego în acea societate.
Prima care le-a dat un nume.
Rumeguşul acoperă podeaua cârciumii. Fără să-i dea drumul la braţ lui
Donoso, fratele Braulio îl conduce spre o masă retrasă. Îi cer lui Pancracio o
butelcă de vin şi, în întunericul tavernei, călugărul repetă aceleaşi întrebări.
— Răbdarea mea se epuizează, Donoso.
Jandarmul este conştient că nu e o ameninţare în van. În timp ce le este
adusă butelca de vin, mormăie o poveste dezlânată; Diego bătea câmpii şi,
văzând simbolul insignei pe care au găsit-o în gâtul Bertei, şi-a imaginat că
totul făcea parte dintr-o societate secretă. Poate că cele două buzdugane
încrucişate l-au făcut să se gândească la mină şi la cărbunari. Cineva trebuie
să-i fi spus că exista o societate cu un nume asemănător, cea a carbonarilor.
O minciună pe care Donoso continuă să o ţeasă cu un discurs ezitant, în
timp ce umple două pahare. La o altă masă, nişte bărbaţi cu prea mult rachiu
la bord râd cu o notă de agresivitate, trebuie să fie beţi deja, în curând vor
trece la înjurături. Alţii îl imploră pe Pancracio să-i mai păsuiască pentru
încă un rând, iar cârciumarul începe să-i alunge cu urlete. Din clipă în clipă
se va ajunge la bătaie. Era atmosfera la care se aştepta într-o cârciumă bine
ştiută.
 — Nu mai spune tâmpenii, Donoso. Poate că Diego a fost un gazetăraş
oarecare, dar cu povestea asta a nimerit-o. Nu-ţi cer să te implici. De fapt,
când voi ieşi din cârciuma asta, sper să fie şi ultima dată când văd peticul
ăsta pe ochi, dar nu plec fără să-mi spui adevărul. Diego a trebuit să
găsească pe cineva care aparţinea acelei societăţi. A luat inelul fetei, a
plecat duminică seara cu o destinaţie precisă. Unde s-a dus?
— De ce este un călugăr atât de interesat de această chestiune?
Fratele Braulio tace, zâmbetul său subţire îl ajută pe Donoso să înţeleagă
că doar veşmintele îl fac să pară călugăr. Poate că e un carlist, se spune că
sunt la fel de mulţi ca sărăntocii în Madrid. Omul cu un singur ochi încearcă
să negocieze:
— Ar fi corect ca, dacă eu îţi dau nişte informaţii, să procedezi la fel.
— Unde s-a dus Diego în acea ultimă seară?
Donoso se foieşte în scaun, ca şi cum i-ar fi greu să scoată cuvintele. Se
uită la călugăr. În cârciumă, zgomotul clienţilor se înteţeşte. Acum sau
niciodată. Ridică paharul de vin şi cu o mişcare rapidă i-l pocneşte în frunte
fratelui Braulio. Paharul explodează, iar vinul se amestecă cu sângele din
rana pe care i-a provocat-o călugărului. Azvârle scaunul şi, cât de repede
poate, iese din cârciumă. Secundele de care are nevoie călugărul pentru a
reacţiona sunt suficiente ca beţivii să se ia la încăierare ca să-şi bucure ziua;
era ceea ce de fapt căutau.
Pe stradă, Donoso aleargă fără să privească înapoi. O ia pe Dos
Hermanas, aproape fără suflu, când îşi aminteşte că a lăsat plăcinţelele în
cârciumă, pe masă. Se opreşte o clipă, adăpostindu-se în pragul unei uşi şi
zâmbeşte că şi-a amintit de fleacul acela. Sunt alte lucruri mai urgente: dacă
acest călugăr l-a urmărit, dacă ştie atât de multe despre viaţa lui pe cât
pretinde, poate că ştie şi unde locuieşte. Ar trebui să o avertizeze pe Grisi,
să-şi găsească altă locuinţă mai sigură, cel puţin pentru o vreme. Când să-şi
reia drumul ca să iasă pe strada Embajadores, este doborât de o lovitură.
Cineva îl răstoarnă şi îl încalecă, iar câteva picături de vin şi de sânge
picură în singurul său ochi. De data nu există întrebări.
Un pumn îi înfige nodurile degetelor în gură. Ca prin ceaţă, deasupra lui,
fratele Braulio îşi încordează braţul din nou.
— Asencio de las Heras!
Donoso crede că strigătul lui a servit ca să-l oprească pe călugăr. Se
înşală. Fratele Braulio îi trage încă o dată un pumn în falcă; Bărbatul cu un
singur ochi simte că i-a mutat faţa din loc. În jurul lui, nişte femei strigă
după jandarmi, câţiva copiii râd.
— Cine e Asencio de las Heras?
— Un diplomat. Nu sunt sigur, dar Diego credea că face parte din
societatea carbonarilor. În noaptea în care a murit, dacă s-a dus undeva,
poate s-a dus acasă la acest om… Era un încăpăţânat, când îi intra ceva în
cap, nu se oprea până nu obţinea ceea ce dorea.
— Tot ce aud despre Diego sună bine. Nu înţeleg cum a putut să se
împrietenească cu un nenorocit ca tine.
Fratele Braulio scoate un cuţit din haină şi îi înfige vârful în gâtul lui
Donoso.
— Ce nu mi-ai mărturisit încă? Ştiu că Dumnezeu mi-ar mulţumi dacă aş
scoate din turmă o oaie ca tine.
— Jur că nu ştiu nimic mai mult!
Nişte soldaţi îşi fac apariţia la colţul străzii. Sunt pe urmele încăierării
din cârciumă, unde fratele Braulio a fost nevoit să lase inconştienţi câţiva
beţivi, înainte de a pleca după Donoso. Se uită din nou la jandarm: ar putea
să-i taie gâtul în semn de adio, dar are informaţiile de care are nevoie şi ştie
că nu ar fi înţelept să se confrunte acum cu întrebările unor soldaţi. Vor da
întotdeauna mai mult credit cuvântului lui Donoso, un jandarm la urma
urmei, decât vorbelor unui călugăr. Se ridică şi, în câteva secunde, ajunge
pe strada Embajadores. În spatele lui, aude cum chiorul le cere soldaţilor să
îl aresteze, fiindcă este un asasin carlist. O spune la întâmplare sau pentru
că nimic nu stimulează mai mult un soldat decât să vâneze un carlist, dar nu
e conştient că a nimerit direct la ţintă.
Fratele Braulio găseşte uşa unei clădiri deschise şi intră. Urcă scările de
lemn până ajunge pe terasă. De acolo, poate sări pe acoperişul următorului
număr de stradă, abia dacă există spaţiu între cele două clădiri. Aterizând pe
celălalt acoperiş, îşi răsuceşte glezna înăbuşindu-şi un strigăt de durere.
Ligamentul îi arde, dar se ascunde în tăcere sub streaşina acoperişului. La
scurt timp după aceea, soldaţii ajung pe terasa primei clădiri: se uită în jur
fără să găsească picior de călugăr şi, convinşi că au greşit ceva în urmărirea
lor, pleacă. Falsul călugăr găseşte atunci un moment pentru a se uita la
gleznă. Se ridică în picioare; va putea suporta.
Acum ştie încotro să-şi îndrepte paşii: spre casa lui Asencio de las Heras.
 54
Josefa e speriată, s-a simţit ameţită şi a vomitat toată dimineaţa. Ba chiar
şi mai rău, s-a dus încontinuu la toaletă. Nu a vrut să vorbească cu nimeni, a
luat micul dejun în dormitorul ei şi nu în salonul verde, aşa cum
obişnuieşte. S-a prefăcut că e bine de când a intrat menajera, ca să nu-şi dea
seama de starea ei proastă. Bea apă, cantităţi mari de apă, ceea ce pierde în
timpul vizitelor repetate la baie. Probabil că nu foloseşte la nimic, dar ea
ştie ce are, a citit de unde vin simptomele acelea, în oraş nu se vorbeşte
despre altceva de mai bine de o lună: are holeră şi se va vindeca în câteva
săptămâni, dacă este foarte norocoasă, sau va muri în scurt timp, în mai
puţin de cinci – şase zile, dacă norocul nu e de partea ei. Ierburile nu sunt de
niciun folos, nici măcar celebra iarbă a şarpelui; nici sângerările nu sunt de
folos şi nu e dispusă să li se supună. Dacă i-a sosit ceasul, nu va rezista şi va
păşi liniştită spre moarte. Se va comporta cu demnitate şi curaj, aşa cum a
făcut-o întotdeauna.
Se gândeşte la viaţa ei. Credea că mai are mulţi ani la dispoziţie pentru a-
şi organiza sfârşitul, dar acesta va veni mai repede decât se aştepta. Ce se va
întâmpla cu lupanarul ei, cu femeile care lucrează acolo? În timp ce o
antrena pe Lucia, a nutrit speranţa că fata aceea cu părul roşu avea puterea
necesară de a moşteni o afacere precum cea din strada Clavel. Nu va exista
nicio şansă de a afla, biata fată nu e nici ea stăpână pe destinul ei. Poliţia va
sfârşi prin a o prinde: crimele asupra oamenilor importanţi sunt de obicei
rezolvate, iar ea va fi executată. În clipa de faţă, nici Delfina nu e o opţiune:
este distrusă de durere după moartea fiicei sale şi nu ştie ce femeie va
ajunge să fie atunci când îşi va fi vindecat rănile, dacă va fi capabilă s-o
facă. Să-i dea controlul asupra casei ar fi ca şi cum ar arunca-o la gunoi.
Poate că amantul ei ar putea gestiona bine afacerea, dar Julio Gamoneda
este un judecător respectabil, e căsătorit şi nu ar accepta niciodată să
conducă un bordel, chiar dacă e cel mai bun din Madrid. În ciuda a tot ce se
întâmplă, Josefa nu vrea să se irosească, să se închidă după moartea ei, să
facă să dispară tot ce au construit ea şi predecesoarea sa, Sabrina, cele două
Leoaice. Una câte una, toate pupilele de acum sau care au lucrat pentru ea
în trecut îi trec prin minte, dar niciuna nu o convinge.
Când i se spune că a sosit Lucia, zâmbeşte cu tristeţe. Viitorul ar fi putut
fi foarte diferit pentru amândouă, dar cărţile pe care le-au primit le
condamnă să piardă partida. Cere să fie lăsată să intre şi când păşeşte
înăuntru, se citeşte ceva pe chipul fetei care o surprinde. În ochii ei se
întrevede o hotărâre pe care nu o observase înainte, ca nimbul unei femei
care a lăsat copilăria în urmă.
— Nu credeam că te mai întorci. Te-ai mutat la Ana Castelar?
— Nu încă. Dar o voi face. Leoaico, nu prea arătaţi bine.
— Sunt bine, nu-ţi face griji pentru mine.
— Trebuie să vă întreb ceva foarte important. Ştiţi dacă Juana a avut
cumva prima menstruaţie?
— Nu cred, dar nu pot spune cu siguranţă. Mă tem că, dacă i-ar fi venit,
mama ei ar fi insistat să o las să lucreze. Fata aceea avea destinul scris
înainte ca Delfina să se culce cu bărbatul care a lăsat-o însărcinată. De ce te
interesează?
— Tocmai am vorbit cu un medic de la Spitalul General. Diego a găsit o
sticluţă cu sânge în buzunarele Bestiei, poate că era de la una dintre fetele
ucise. Potrivit medicului, este sânge menstrual.
— Cine păstrează sticluţe cu sânge? Cu atât mai puţin sângele ăla. Te
asigur că de-a lungul vieţii mele am văzut cele mai ciudate lucruri, dar ăsta
e cel mai tare.
— Bestia prinde fete în jurul vârstei de 11-12 ani.
— Nu mai este cazul. Îţi reamintesc că tu i-ai dat lovitura de graţie în una
dintre odăile mele. Zvonul s-a răspândit prin Madrid ca puricii printre câinii
din Peñuelas şi, în ciuda apărării din Observatorul, nimeni nu se mai îndoia
de faptul că Marcial Garrigues era Bestia.
— Există mai multe Bestii, Leoaico. Şi cred că ştiu de ce sunt interesaţi
de fetele de această vârstă. Le caută când sunt pe punctul de a avea
menstruaţia. Şi când se întâmplă asta, le ucid şi le folosesc sângele pentru
ceva… Nu ştiu pentru ce. Poate că îl păstrează aşa cum păstrează bisericile
moaştele sfinte.
— Este o barbarie, Lucia.
— Ştiu că e aşa, încă nu înţeleg unele lucruri, cum ar fi de ce le bagă în
gură o insignă cu două buzdugane în formă de cruce.
— Ce insignă? Despre ce vorbeşti?
Josefei, aşa obosită şi febrilă cum este, îi vine greu să urmărească
raţionamentul. Fata e ca un vârtej şi povesteşte în salturi mai degrabă decât
urmând nişte paşi. Când reuşeşte să o liniştească, o roagă să îi explice totul
de la început. Lucia începe să obosească, dar trasează pe scurt periplul ei
din momentul în care a furat inelul identic cu insigna până la cele mai
recente descoperiri: că Bestia este de fapt o hidră, un monstru cu mai multe
capete, o societate secretă cunoscută sub numele de carbonari. Teoria
conform căreia Clara va rămâne în viaţă atâta timp cât nu-i vine ciclul.
— Vorbeşte cu Delfina. Ea îţi va spune dacă Juana a avut sau nu
menstruaţie, zice Josefa, făcând un efort ca să-şi înfrângă oboseala.
— Nu îndrăznesc să mă apropii de ea. Mă consideră responsabilă pentru
că am atras Bestia în această casă. Zice din cauza mea au luat-o pe Juana,
şi…
Deodată, cuvintele Luciei rămân suspendate în aer. Îşi dă seama de un
detaliu pe care, până acum, îl trecuse cu vederea:
— Când Bestia m-a încolţit în cameră, mi-a dat de înţeles că sora mea îi
dezvăluise că eu lucrez aici. Nu vă daţi seama? Juana a dispărut înainte.
Dacă Bestia dădea târcoale bordelului pentru a o sălta pe fiica Delfinei, nu a
fost din cauza mea.
— Şi de ce ar fi fost aici?
— Caută fete care nu au avut prima sângerare. Fetiţe singure… şi să afle
asta despre Juana, cineva care o cunoştea bine trebuia să-i semnaleze.
Altminteri, s-ar fi dus să caute o fată de cealaltă parte a Gardului, ca
întotdeauna.
— Învinuieşti pe vreunul dintre clienţii acestei case? Aici vin oameni
respectabili, protestează Josefa, care s-a lăudat întotdeauna cu reputaţia
afacerii sale, deşi nu poate nega că sub acoperişul ei se mai mişcă şi câte un
netrebnic.
— Schilodul?
— Nu, schilodul nu. Sunt oameni respectabili. Oameni importanţi:
aceştia sunt cei care intră în societatea secretă a carbonarilor, nu negustorul
de haine vechi ori sacagiul…
— Cine ar putea fi, Leoaico? Cine? Îţi spune ceva numele Anapausis?
Eternul Orient?
— Ce fel de nume sunt astea?
Una dintre femeile care lucrează acolo intră şi le întrerupe.
— Josefa, don Julio Gamoneda e aici. Să-l conduc în salonul verde?
— Nu, îl voi primi aici.
Lucia îşi dă seama că Josefa pune capăt conversaţiei şi iese, încrezătoare
că nu a jignit-o pe Leoaică.
 Josefa nu i-a spus Luciei ce i se întâmplă, dar nu are de gând să se
ascundă de Julio Gamoneda. Dacă viaţa ar fi fost altfel, dacă nu ar fi fost o
prostituată – oricât de mult succes ar fi obţinut – i-ar fi plăcut să se
căsătorească cu el, să-i facă copii. Desigur, dacă nu ar fi fost prostituată, ar
fi locuit în Córdoba şi nu l-ar fi întâlnit. În viaţă totul este atât de
întâmplător, încât nu are rost să ne facem planuri sau să ne gândim la ce ar
fi putut fi. Da, lui o să-i mărturisească, îi va spune că e pe moarte.
Julio Gamoneda, afectuos, se apropie să o sărute pe gât, dar Josefa îl
evită. Înainte ca el să-şi exprime surprinderea faţă de acest gest, Leoaica îl
roagă să o asculte doar un minut. Îi mărturiseşte suferinţa care o arde pe
dinăuntru.
— Holeră? Eşti sigură?
— Da, sunt, dar nu vreau să mă duc la niciun spital, nu vreau să fiu
trimisă la lazaret sau să-mi pună lipitori pe mine. Dacă mor, prefer să mor
aici, înconjurată de lucrurile mele şi de oamenii mei.
El îi pune mâna pe frunte ca să-i ia temperatura.
— N-ar trebui să fii aici cu mine, o să te molipseşti.
— Tu nu poţi să mori, iubirea mea.
Ea zâmbeşte cu duioşie.
— Avem planuri, îţi aminteşti? continuă el.
— Erau aiurea, nu am crezut niciodată că vei renunţa la tot pentru mine.
— Pentru că eşti o femeie cu puţină credinţă. Dar sunt dispus să fac
orice. Să renunţ la postul de magistrat, să-mi părăsesc nevasta, să mă mut în
alt oraş ca să scap de scandal…
— Scandal…
— Da, scandal. Societatea nu tolerează dragostea dintre un judecător şi o
prostituată. Nici măcar nu concepe că un astfel de lucru s-ar putea întâmpla.
Dar s-a întâmplat şi nu sunt atât de prost încât să renunţ.
— Eu sunt deja condamnată, iubitule. Rămâi cu amintirile noastre şi să
uităm de aceste fantezii.
Gamoneda se plimbă prin încăpere, neliniştit. Trage perdeaua şi se uită
pe fereastră. Pătrunde lumina unui soare teribil care a dizolvat acum câteva
ore primii nori.
— Pleacă de la fereastră sau vrei să te vadă cineva?
El o priveşte solemn. Pentru prima dată îi va arăta că o iubeşte cu
adevărat, chiar dacă nu s-a despărţit de soţie şi chiar dacă nu a apărut
niciodată cu ea în public.
— Tu n-o să mori, îi spune Julio cu deplina convingere a unui credincios.
 55
Tomás Aguirre – poate să-şi şteargă din minte numele de fratele Braulio,
cel pe care îl foloseşte de când a sosit la Madrid – simte o durere aproape
insuportabilă în gleznă, dar a reuşit să se susţină în ea pe drum, ceea ce
înseamnă că nu e ruptă. A căutat în lista pe care a scos-o din haina
părintelui Ignacio ca să verifice dacă numele pe care i l-a dat Donoso se
potriveşte cu vreuna dintre iniţialele înşirate acolo şi după câte se pare a
nimerit-o. Alături de Anapausis se poate citi AH, adică Asencio de las
Heras.
Se aşază pe treptele din piaţa Alamillo ca să se odihnească. La o fântână
îşi spală rana de pe faţă, e o tăietură lipsită de importanţă. Cu toate acestea,
are piciorul foarte umflat şi nu ştie dacă va putea continua drumul. Trebuie
să-l înfăşoare strâns, să nu se mai umfle. Singurul lucru pe care îl are la
îndemână este ciliciul, acesta va fi ultimul serviciu pe care i-l vor oferi
veşmintele de călugăr. Strânge din dinţi şi-l înfăşoară vârtos. Un val de
durere porneşte din picior şi îi străbate tot corpul. Nu-l deranjează, nu e
prima dată când trebuie să sufere ca să-şi facă datoria: înjunghierea de acum
o săptămână l-a durut şi mai tare.
Tomás Aguirre a fost şi el călugăr, precum cel căruia i-a luat identitatea
în aceste zile, fratele Braulio: un călugăr care urma să se alăture comunităţii
San Francisco el Grande şi care a murit, în mod oportun, de pneumonie.
Originar din Astigarraga, în Guipúzcoa, Tomás Aguirre este acum celebru
pentru vitejia lui şi pentru sprijinul acordat cauzei carliste. Cu o armată de
50 de oameni, s-a alăturat trupelor generalului Zumalacárregui la începutul
războiului şi este considerat locotenentul acestuia, de când a luat parte la
asaltul convoiului între Logroño şi Cenicero, în care au obţinut arme pentru
armata carlistă. A fost momentul său de glorie. Pe atunci nu avea îndoieli,
acum are momente în care nu mai este sigur pentru ce luptă. Uneori, ca şi
cum ar putea să vadă realitatea de undeva de sus, de la distanţă, devine
conştient că ideile pe care le apără – respingerea parlamentarismului,
validitatea Inchiziţiei şi a legii salice, care interzice femeilor să moştenească
Coroana şi, prin urmare, îl consideră pe Carlos María Isidro de Borbón
drept succesor legitim – nu sunt neapărat corecte. Îi lipseşte adeziunea
iraţională la nişte principii insuflate de familia sa. Nu punea la îndoială
preceptele tradiţionaliste, aşa cum nimeni nu se îndoieşte de Sfânta Treime.
Acum chiar şi dogmele esenţiale se clatină în el ca flacăra unei lumânări
care tremură în vânt. Unde era Dumnezeu joia trecută, când a avut loc
măcelul călugărilor? De ce îngăduie un asemenea val de nenorociri pe
câmpurile de luptă şi în oraşele devastate de sărăcie şi holeră? I-ar plăcea să
aibă credinţa oarbă a primilor creştini, capabili de a se preda martiriului cu
ochii închişi, dar îndoiala s-a strecurat în fiinţa lui, se răspândeşte la fel ca
dinamita şi o face aruncând în aer pilonii catehismului: credinţa în
Dumnezeu, cauza carlistă, necesitatea războiului. Tot ce dădea sens vieţii
sale. Totuşi, nu e vremea pentru filosofări. Lumea pare zguduită de o
schimbare ce se petrece cu viteză maximă. Un cutremur care, aşa cum crede
el uneori, anticipează moartea civilizaţiei. Discuţiile pe îndelete, dezbaterile
respectuoase au dispărut: totul s-a transformat în exaltare şi zbierete.
Mulţi îl acuză de împuşcarea Străjerilor din Álava, în luna martie a
acestui an. Cred că Zumalacárregui nu ar fi dat ordinul de împuşcare a celor
118 oameni, dacă nu l-ar fi sfătuit el. Numai el ştie că a încercat să obţină
revocarea ordinului până în ultimul moment. Corpul de Străjeri din Álava a
fost creat pentru a apăra zona de atacurile carliste. Pe 16 martie, în zori,
generalul Zumalacárregui a trimis un escadron de cavalerie şi două
escadroane de infanterie la Gamarra, unde se aflau în garnizoană. Bătălia a
fost sângeroasă, au existat multe victime de ambele părţi. În cele din urmă,
străjerii s-au predat după ce li s-a promis că le va fi respectată viaţa, dar
chiar şi aşa, generalul carlist a decis să fie împuşcaţi a doua zi, în Heredia.
Tomás Aguirre a încercat să-l convingă de cruzimea actului şi de
consecinţele nefericite ale acestuia, dar generalul voia să dea o lecţie tuturor
celor care s-ar fi opus avansării trupelor sale. Într-un război civil – era de
părere – Zumalacárregui, trebuie să răspândeşti groaza în rândul
adversarilor. În stăruinţa sa de a împiedica barbaria, Aguirre a apărut în faţa
martorilor ca instigator. Ar fi putut să mărturisească motivul discuţiilor sale
continue cu generalul, dar mai presus de toate se găsea loialitatea. El nu
avea să-l acuze pe Zumalacárregui că ar fi comis un act abominabil.
Din acea zi, relaţia dintre cei doi bărbaţi s-a rupt, poate de aceea
generalul s-a dispensat de el pe front şi l-a trimis la Madrid. Dar Aguirre,
deşi căzut în dizgraţie, este un om de cuvânt şi dorea să-şi facă datoria cât
mai bine cu putinţă: de multă vreme, simpatizanţii cauzei carliste se tot
înmulţeau în guvernul de la Madrid, pentru a-l slăbi din interior. I-a pus în
alertă moartea unuia dintre ei, teologul Ignacio García: oare era vorba de o
moarte naturală sau cineva l-a identificat ca fiind carlist şi l-a eliminat?
 Suspiciunile serviciilor de informaţii s-au dovedit corecte: confesorul
reginei, stareţul Bernardo, s-ar fi putut afla în spatele morţii părintelui
Ignacio García. De aceea a luat identitatea fratelui Braulio, ca să ajungă în
apropierea stareţului de la San Francisco el Grande, să-l urmărească, să-i
cotrobăie prin sertare şi dulapuri. Complotul a depăşit în complexitate toate
aşteptările: moartea stareţului în măcel, Lucia şi Diego Ruiz, care au apărut
în viaţa lui, uciderea sălbatică a fetiţelor, carbonarii. Dintr-odată, s-a trezit
confruntat cu o bestie mult mai sălbatică decât se aştepta.
Aguirre se ridică în picioare şi porneşte spre cartierul Trinitarias. Acolo,
pe strada León colţ cu Cantarranas, la câţiva metri de strada Huertas, se află
locuinţa lui Asencio de las Heras. Diplomatul are relaţii foarte bune şi apare
adesea în ziare; se vorbeşte că va fi următorul ambasador al Spaniei la
Berlin, după ce a fost consul la Londra şi Paris…
De la distanţă, Tomás Aguirre supraveghează clădirea. În porticul de la
intrare, bătrânul Dimas, foarte cunoscut în cartier, lucrează în chichineaţa
lui reparând un ceas de buzunar. E ceva hipnotic în concentrarea
ceasornicarului, în forma rotundă şi argintie a obiectului pe care îl
manevrează. Dar nu există nimic mai preţios, inutil şi stupid decât să porţi
un ceas. Aşa gândeşte carlistul. El se orientează după soare când e pe front
şi după rugăciuni şi bătăile de clopot când se află în oraş. Clădirea nu are, în
ciuda importanţei ilustrului său vecin, un ceas special; la uşă se află un
singur om, care pare mai puţin atent la siguranţa locului decât la aparenţe.
Pentru un om al bisericii este foarte uşor să ducă cu zăhărelul un paznic, aşa
că îşi desface ciliciul de la gleznă şi şi-l pune la cingătoare.
— Unde te duci, părinte?
— La casa lui Don Asencio de las Heras. Presupun că locuieşte la etajul
principal.
— Da, dar nu ştiu dacă e acasă.
— Nici eu nu mă aşteptam să mă primească; mă mulţumesc să-i cer
soţiei lui ceva de pomană pentru parohie.
— O să vă fie greu să scoateţi ceva de la nevastă-sa…
— Nu vă îndoiţi de capacitatea unui călugăr de a strânge bani. Ştiţi că
doar cu asta ne ocupăm de secole… Nici de mila acestei femei.
— Nu mă îndoiesc de dumneata, dar doamna Elvira a murit acum un an.
Poate că cea cu care vrei să vorbeşti este doamna Asunción, menajera lui.
— Este menajeră? Credeam că e soţia lui. Sper că doamna Asunción va
fi generoasă.
 — Dacă vă las să intraţi şi ea e generoasă, îmi daţi şi mie ceva?
Aguirre depune doi reali în mâna portarului.
— Ştiţi că cel mai important lucru în viaţă este să împarţi. Aş putea să vă
recit câteva pasaje din Biblie în care se vorbeşte despre asta.
Tomás Aguirre urcă scările şchiopătând, abia dacă suportă durerea din
gleznă. Deci, e vorba de o menajeră numită Asunción, îşi spune. Îşi
imaginează că există mai mulţi servitori, poate menajere sau o bucătăreasă,
speră că nu e niciun majordom, întotdeauna e mai greu să elimini un bărbat
fără să-i faci rău…
Femeia care îi deschide uşa e îmbrăcată în negru, nu are mai mult de 30
sau 35 de ani şi e foarte frumoasă; nu este portretul pe care cineva să şi-l
imagineze când se gândeşte la o menajeră. Imediat îi vine o idee: dacă asta
e Asunción, nu e doar menajera, ci şi amanta diplomatului.
— Bună dimineaţa, dumneata eşti Asunción?
— Da, eu sunt.
— Vin de la bazilica San Francisco. Acum câteva zile am vorbit cu Don
Asencio de las Heras. Ţi-a spus ceva?
— Nu, nu… Don Asencio… e în pat. Nu se simţea bine astăzi.
Tomás Aguirre a profitat de faptul că femeia nu şi-a luat nicio măsură de
precauţie când a dat ochii cu un om al bisericii şi l-a lăsat să intre, aşa că
scoate din nou cuţitul şi i-l pune la gât.
— Nu vreau să-ţi fac niciun rău. Nu ţipa, nu încerca să faci nimic şi nu
vei fi în pericol. Du-mă în biroul domnului.
— Nu sunt bani.
— Nu asta caut.
Nu dau peste nimeni în drum spre birou. După ce femeia e legată şi cu
căluşul la gură, călugărul începe să percheziţioneze biroul. Este surprins să
descopere pe masă câteva cărţi cu un pronunţat caracter carlist. De
asemenea, un document semnat de generalul Zumalacárregui şi cu o viză de
la acesta, de la Aguirre însuşi. Dar asta nu e tot: într-un sertar se află o
scrisoare de la Jerónimo Cob – celebrul Părinte Merino, alt preot carlist cu
reputaţie de sângeros care a participat, ca şi el, la asediile cetăţii Morella şi
oraşului Bilbao – în care îi cerea lui Asencio de las Heras să saboteze poşta
din Madrid la plecarea diligenţei spre oraşele Vitoria şi Bayonne. Nu există
decât o singură cale de a justifica existenţa acestor documente: că
diplomatul este unul dintre susţinătorii carliştilor în Madrid. Dacă este aşa,
lui nu i se comunicase acest amănunt.
 — Unde e don Asencio?
Trebuie să îi scoată femeii căluşul ca aceasta să îi poată răspunde.
— V-am mai spus, e bolnav… Nu ştiu dacă de holeră.
— Mai e cineva în casă?
— Doar noi doi şi domnul De las Heras.
Tomás o obligă pe menajeră, mereu sub ameninţarea cuţitului, să-l ducă
în dormitorul în care zace proprietarul casei.
Asencio de las Heras se află în pat şi, după cum se pare, nu mai are mult
de trăit. Palid ca pergamentul, cu ochii şi gura întredeschisă, s-ar zice că a
trecut deja în lumea celor drepţi, dacă n-ar fi şuieratul obosit al plămânilor
care se aude când respiră. Aguirre încearcă să vorbească cu el, dar e
imposibil, şi se limitează să asiste la ultimele horcăieli.
— Când a început să dea semne de holeră?
— Ieri, când s-a trezit, era ca de obicei. Nu-i era frică de boala asta
blestemată, zicea că pe el nu-l afectează şi… Cum a putut să-l răpună atât
de repede?
Lacrimile din ochii presupusei menajere îi confirmă lui Tomás că relaţia
dintre ei nu era doar profesională.
— De ce nu l-ai dus la un spital?
— Zicea că toată lumea moare în spitale, că există o altă cale de a se
vindeca. Nu mi-a spus niciodată care, dar… La ce i-a folosit? Stătea toată
ziua lipit de sticluţa aia şi… ar fi trebuit să fiu tranşantă şi să nu-l ascult.
Poate că, dacă l-aş fi obligat să-l viziteze vreun doctor…
Tomás Aguirre a încetat să mai asculte văicăreala menajerei. Pe o măsuţă
se odihneşte sticluţa cu un lichid vâscos şi maro. Aguirre îl miroase. Un
damf puternic, de pământ, de câmp de luptă presărat cu cadavre. Miros de
sânge. Păstrează sticluţa.
— Şi asta?
Observă o rochie de fetiţă. Pânza grosieră e murdară şi miroase de parcă
ar fi fost târâtă prin bălegar.
— Are vreo fiică?
— Niciuna. A rămas văduv înainte ca soţia să-i dea copii. Ieri a venit cu
zdreanţa aia… Nu ştiu de unde a scos-o. Aveam de gând să o arunc când ai
apărut dumneata.
Vocile bărbăteşti se aud mai aproape, paşii energici, zgomote metalice de
arme pe care cineva le încarcă. Aguirre se pune în gardă. Agită cuţitul, iar
Asunción îşi holbează ochii, crezând că i-a sosit ceasul. Dintr-o tăietură
fermă, soldatul o eliberează pe femeie de legături.
— Există o altă ieşire? întreabă el.
— Pe aici.
Asunción deschide o uşă care duce la un birou, apoi o alta care dă într-un
coridor lung.
— În capăt e o scară ce urcă spre acoperiş.
— Şi dumneata ar trebui să pleci. Mă tem că această casă nu mai este
sigură, o sfătuieşte soldatul în timp ce porneşte în căutarea scării.
Într-adevăr, pe acolo se ajunge pe terasa casei. Strălucirea soarelui
reverberează pe metalul coşurilor de fum. În ciuda durerii din gleznă,
Aguirre îşi reia fuga pe acoperişuri, sărind de pe o terasă pe alta, ca un
motan vagabond. Într-o mână ţine sticluţa cu sânge, iar în cealaltă, rochia.
Ea ştie că militarii aceia veneau după el: oare Donoso le-o fi spus soldaţilor
că aflase numele diplomatului?
Când crede că se află în siguranţă, la câteva numere distanţă de casa lui
Asencio de las Heras, se uită înapoi. Au trimis armata după el pentru că un
jandarm cu un singur ochi l-a demascat că e carlist, dar oare miza este atât
de mare încât să şteargă orice urmă din casa lui De las Heras? Cu ce fel de
societate se confruntă? Îşi doreşte ca Asunción să fi fost lăsată să plece. El
ar fi lăsat-o.
 56
Ţinându-se de ţesătura aspră a rochiei ca şi cum s-ar agăţa de o cornişă
ca să nu cadă în gol, Lucia strânge din dinţi şi caută o explicaţie din partea
lui Tomás Aguirre; călugărul a încetat să se mai prefacă a fi un om al
bisericii. A ajuns acasă în Fúcares târziu după-amiaza, şi-a dat jos
veşmintele călugăreşti şi a îmbrăcat hainele lui Diego Ruiz: a şterpelit un
bluzon, singurul care îi vine. I-a spus Luciei să nu-i mai spună fratele
Braulio, deşi declaraţia afilierii sale la carlism şi uzurparea identităţii
călugărului abia dacă au impresionat-o, orbită de rochia Clarei.
— Unde ai găsit-o?
— În casa unui diplomat. Asencio de las Heras. A fost a surorii tale?
Avea zece ani când Cándida i-a dăruit ei rochia aceea; făcută din pânză
vopsită în albastru, era deja uzată când mama i-a cumpărat-o de la un
negustor de haine vechi. Luciei i-a rămas mică, iar Clara a moştenit-o
peticită la poale; o agăţase Lucia când s-a urcat într-un stejar cu nişte vecini
din Peñuelas. Doar Dumnezeu ştie de câte ori o fi spălat-o în râu Cándida,
atât de mult încât albastrul s-a estompat până ce a devenit treptat albastru-
deschis. În ciuda tuturor lucrurilor, Clara adora rochia aceea: o văzuse sute
de zile purtând-o sora ei mai mare şi când şi-o trăgea pe ea îi spunea mereu:
„Acum sunt la fel de puternică ca tine”.
Lucia nu-i povesteşte lui Tomás Aguirre niciuna dintre amintirile ei.
Doar dă din cap să confirme că este rochia Clarei. Ştie că victimele Bestiei
apar goale şi că ar putea fi doar o chestiune de ore până când rămăşiţele
surorii sale vor apărea. Ar putea să se prăbuşească de durere, asta îi cere
inima, dar decide să se agaţe de o speranţă care pare evident imposibilă.
— De unde aţi scos-o?
Lucia are ochii fixaţi pe o sticluţă plină cu ceea ce pare a fi sânge
coagulat. Aguirre a lăsat-o pe masa lui Diego înainte de a se aşeza în fotoliu
ca să verifice starea gleznei făcute zob.
— Am găsit-o în camera lui Asencio de las Heras. Menajera lui mi-a
spus că nu se despărţea de sticluţa asta. Nu ştiu ce-i plăcea atâta, pare a fi
sânge.
— Sânge menstrual.
Al Clarei? Dar Lucia îşi păstrează întrebarea pentru sine. Îi este teamă
că, pronunţând aceste cuvinte, ar putea deveni reale.
 — De ce spui asta?
Ea nu răspunde. Ca un fulger, apucă sticluţa şi iese în stradă. Soldatul
carlist aleargă după ea, cerând lămuriri, pe care Lucia, în lumina amurgului,
i le oferă pe distanţa scurtă care îi desparte de Spitalul General. Îi povesteşte
despre vizita pe care i-a făcut-o doctorului Albán în acea dimineaţă şi
despre experimentele pe care acesta le-a efectuat. Cum a ajuns la concluzia
că Bestia – sau carbonarii, nu-i pasă – răpesc fetiţe care încă n-au avut ciclu.
Le ţin închise până ce soseşte ziua.
— Asencio de las Heras bea din această sticluţă…
Doctorul Albán părăseşte spitalul tocmai când cei doi sosesc. Lucia îl
prezintă rapid pe Tomás Aguirre şi îl roagă pe doctor să verifice dacă ceea
ce se află în sticluţă este sânge precum cel pe care ea i l-a adus.
— De 24 de ore n-am mai pus piciorul acasă şi am văzut 25 de oameni
murind în acest timp. Vreau doar să plec. Nu poate aştepta chestiunea asta
până mâine?
— Poate că mâine nu vei mai analiza sânge, ci corpul făcut bucăţi al unei
alte fetiţe. Vrei să fii responsabil pentru asta? întreabă Aguirre.
— Şi dumneata vrei să fii responsabil de moartea mea prin epuizare?
— Un om poate rezista trei zile întregi fără să doarmă. Vorbesc din
experienţă.
Aguirre crede că vocea lui fermă şi cavernoasă a înmuiat rezistenţa
doctorului. Nu ştie că acestuia nimic nu-i place mai mult decât să-şi bage
nasul în anchetele poliţiei. Albán, bineînţeles, pufneşte ca şi cum ar fi făcut
un mare sacrificiu şi scutură din cap, în timp ce îi conduce spre laborator.
Acolo repetă testul pe care l-a făcut cu fiola de sânge pe care i-a adus-o
Diego. Rezultatul este acelaşi.
— Este sânge menstrual.
— Putem să ştim ceva mai mult? Dacă e o fată…
— Nu ţi se pare un miracol suficient de mare că pot stabili că e sânge
menstrual? Studiul fluidelor corporale abia începe să se dezvolte. Medicina
este încă ancorată în Evul Mediu. Lumea încă mai crede că lipitorile care
sug sângele pot vindeca boli, când tot ceea ce fac este doar să-i
înrăutăţească starea bolnavului.
— Oare există oameni care să bea sânge din acesta? Ce rău le-ar putea
face?
Doctorul Albán ezită la întrebarea lui Tomás Aguirre. Soldatul a început
să facă o legătură între moartea teologului Ignacio García şi cea a lui
Asencio de las Heras, la care a asistat cu doar câteva ore în urmă. Poate că
sarcina pentru care a fost trimis la Madrid – să afle dacă moartea lui Ignacio
García a fost o crimă – este pe cale să fie elucidată.
— În principiu, nu ar trebui să ucidă. În ultima vreme s-a crezut că unele
boli pot fi luate prin contact cu sângele, dar… În orice caz, nu ar fi imediat,
persoana care ingerează sângele ar trebui să dezvolte boala.
— Chiar dacă este sânge menstrual? Doctore, încep să mă tem că doi
oameni au murit din cauza acestui sânge. Este posibil ca şi ei să fi fost
bolnavi de holeră, dar moartea i-a răpus prea repede. Şi cred că a fost
transmisă prin sânge.
— Pentru a funcţiona atât de eficient, sângele ar trebui să fie contaminat.
Ar trebui să analizăm trupurile…
— Unul dintre ei a murit astăzi. Un diplomat pe nume Asencio de las
Heras.
Doctorul Albán inspiră adânc şi oboseala de pe faţa lui pare să facă loc
curiozităţii.
— Putem să vedem cadavrul ăsta?

În întunericul nopţii nu poţi distinge faţada înnegrită de incendiu, dar

încă se simte miros de fum în toată clădirea. Lucia i-a urmat pe doctorul
Albán şi pe Tomás Aguirre până acolo în tăcere. Nu i-au plăcut întrebările
soldatului la spital. De ce contează atât de mult pentru el moartea teologului
sau a diplomatului? În afară de a-i mărturisi că nu este călugăr, că numele
său nu este fratele Braulio şi că a fost luptător carlist, Tomás nu i-a mai spus
nimic despre viaţa lui. Rochia Clarei, groaza de ce s-a ales de soarta surorii
sale i-a întunecat gândurile şi acum îşi dă seama: care este adevăratul
interes al lui Aguirre în toată povestea asta? Îl observă cu suspiciune şi i se
pare că recunoaşte un gest de tristeţe când soldatul aruncă o privire în
chichineaţa lui Dimas, ceasornicăria, zăvorâtă bine la ora aceea. Apoi
Tomás se apropie de uşă. Ciocănitul cu nodurile degetelor ricoşează în
ecoul unei străzi pustii. Puţin mai târziu, un somnoros Dimas bagă capul pe
uşă. Aguirre se surprinde să-l vadă pe ceasornicar, e clar că doarme în
chichineaţa lui. Se dă drept un călugăr care vine să-l vegheze pe diplomatul
decedat.
— L-au luat deja de mult.
— Ştiţi dacă l-au dus la vreo capelă?
— Foarte aproape de aici, la biserica San Sebastián. Mâine va fi
înmormântat în cimitirul lor, după cum am fost informaţi de către vecini.
— Vă mulţumesc, ca să mă pot ruga pentru sufletul lui cât nu m-am
rugat pentru el în viaţă.
Tomás Aguirre iese pe uşă şi le împărtăşeşte Luciei şi doctorului Albán
ceea ce a descoperit.
— De ce ai nevoie, doctore?
— Am nevoie doar de o mostră din cadavru. Mi-ar prinde bine nişte păr.
— Este aproape, la biserica San Sebastián.
Exhumarea unui cadavru nu e atât de ciudată pe cât pare. În cimitirul San
Sebastián – unde se odihnesc rămăşiţele lui Lope de Vega – cu mai bine de
60 de ani în urmă, scriitorul José de Cadalso a încercat să o dezgroape pe
iubita sa, actriţa María Ignacia Ibáñez, care murise subit şi fusese adusă la
acest cimitir. Doar intervenţia prietenului său, contele de Aranda, a
împiedicat acest lucru. Ceea ce a rămas din acea întâmplare sunt versurile
poetului romantic pe care doctorul Albán le recită: „Phyllis e moartă, lumea
nu mai speră nimic, doar negura cumplită, noaptea geruită…”
Dar acum nu mai este nevoie să mergem atât de departe.
— Lasă versurile, doctore, că o să smulgem noi un fir de păr fără să-l
mai dezgropăm şi fără ca nimeni să observe.
— Nu-mi spune că exhumarea nu ar fi mult mai interesantă, replică
Albán.
Interdicţia de a se aduna mai mult de zece oameni la evenimentele
publice sau private vine acum în ajutorul lor. Priveghiul unui celebru
diplomat, care ar fi trebuit să reunească zeci de oameni şi o mare parte a
Curţii, chiar şi la această oră din noapte, s-a transformat într-un eveniment
lipsit de strălucire, cu aproape niciun vecin şi doar câţiva curioşi. Aşa cum
se temea după cuvintele portarului, Asencio de las Heras nu este singur.
Lângă sicriul său deschis se află cel al lui Asunción.
Cadavrele au fost aranjate, dar tenul măsliniu, îngălbenit pe alocuri de
alifiile aplicate, emană o duhoare dulceagă, neplăcută. În cazul lui
Asunción, deşi o parte din faţă i-a fost acoperită cu o mantilă, se ghiceşte o
deformare în urma unei lovituri puternice care trebuie să-i fi afundat o parte
din craniu. O victimă nevinovată, străină de conspiraţiile în care ar fi putut
fi implicat Asencio de las Heras. Părul diplomatului este despărţit în două
de o cărare. O şuviţă unsuroasă se desprinde din întreg. Din aceasta trage
Aguirre ca să smulgă proba de care are nevoie.
— E suficientă asta? întreabă carlistul, arătându-i doctorului prada.
 Albán dă afirmativ din cap. Scoate din buzunar o cutie rotundă, plată, cu
un capac argintiu. O deschide şi pune înăuntru şuviţa.
— Acum am să vă dau o lecţie de medicină.

Înapoi în laborator, doctorul explică ce urmează să facă.

— Se numeşte „testul Marsh” şi a fost inventat de un chimist englez în
urmă cu doar doi ani, pentru a depune mărturie într-un proces în care un
bărbat era acuzat că şi-a otrăvit bunicul. Am o veste proastă: nu a
funcţionat, dar… să nu ne gândim la ce-i mai rău. Uneori, lucrurile ies din
întâmplare.
Lucia şi Tomás Aguirre se uită cum doctorul lucrează în linişte cu
baloanele sale de sticlă şi cum ia o carte de pe raft, să o consulte. Toarnă
într-un recipient o soluţie pe care a creat-o în prealabil. Înmoaie părul
mortului în ea.
— Testul constă în amestecarea probei de analizat, adică a firelor de păr
smulse din capul mortului, cu hidrogen sulfurat şi acid clorhidric, ca să
vedem dacă se îngălbeneşte.
— Pentru ce?
— Nu căutaţi o otravă? Ei bine, să vedem dacă o putem găsi.
— Cât timp durează?
Albán ridică din sprâncene în semn că nu ştie. Ia cartea şi o răsfoieşte
până ce găseşte răspunsul.
— O oră.
— O oră! N-ar fi mai rapid să testăm direct sângele?
— Deocamdată nu se poate. Se fac experimente, James Marsh însuşi
încearcă să perfecţioneze sistemul. Problema este că arsenicul se
deteriorează foarte repede.
Aguirre se uită în recipient. Părul lui De las Heras e la fel de gri ca norii
de furtună care planează asupra viitorului său. Este luat în colimator drept
agent carlist; zilele-i sunt numărate în acest oraş.
Lucia pufneşte. Nu ştie dacă Clara are atât de mult timp la dispoziţie.
— Mă pot întinde să mă odihnesc o vreme, spune doctorul. Mă tem că
testul nu va merge mai repede doar pentru că ne uităm: nu avem altceva de
făcut decât să aşteptăm.
Albán se aşază comod într-un scaun şi se descalţă. În câteva secunde,
sforăie.
Timpul trece încet în laborator, între zgomotele şoarecilor din acoperiş,
pic-pic-ul regulat al unei scurgeri undeva în apropiere şi văicărelile
îndepărtate ce se strecoară pe sub uşă ale unor bolnavi.
Un ghiont îl trezeşte pe doctor. E Aguirre.
— Părul îşi schimbă culoarea.
Albán sare în picioare şi se apropie de recipient.
— Iată-l, galben.
— Eu nu-l văd galben, obiectează Aguirre.
— Nu vă gândiţi la un lan de grâu. În medicină, asta înseamnă galben. Şi
în satul meu la fel. S-a format arsenicul.
— Ce înseamnă asta?
— Nu doreaţi o otravă? Ei bine, uitaţi-o.
— Don Asencio de las Heras a fost otrăvit cu arsenic.
Tomás nu aşteaptă alte detalii de la doctor. Acum el e cel care se grăbeşte
să iasă şi în urma lui merge Lucia.
— Ce contează ce e în sânge?
Lucia îl opreşte pe soldat în uşa spitalului. Luna străluceşte şi argintează
faţadele clădirilor din Atocha.
— Îi otrăvesc pe carlişti! Asta fac carbonarii cu sângele! Nu ştiu ce le
spun. Poate, ca lui Asencio de las Heras, că dacă o beau vor fi imuni la
holeră. Şi, din câte îmi dau seama, presupun că şi părintele Ignacio a păţit la
fel. Nu-mi pasă ce escrocherie folosesc. Scopul ultim este să ucidă oameni
de bine care luptă pentru cauză.
— Cui îi pasă de carlişti? Berta, Juana, sora mea… Ele sunt cele pe care
le ucid! Dacă ăştia au fost acolo şi i-au otrăvit, sper să ardă în iad.
Aguirre îi aruncă Luciei o privire cruntă. El a fost trimis la Madrid cu o
misiune şi, ca un bun soldat, o va îndeplini. Nu are de gând să piardă timpul
dând explicaţii unei fete de 14 ani. Fără să mai spună nimic, îi întoarce
spatele şi se îndepărtează spre strada Santa Isabel.
Încremenită în faţa spitalului, Lucia îşi ridică ochii spre cer. Ca un disc
perfect, luna plină refuză să dispară.
 57
Ghemuită în poziţie fetală, Clara se îmbrăţişează strâns, dar corpul ei nu
mai e cald de câteva ore. Umezeala din celulă îi pătrunde în oase. Bucătarul
nu i-a restituit rochiţa albastră, iar ruşinea goliciunii a făcut repede loc
durerii provocate de lovituri şi frig. Miriam şi-a smuls o fâşie din fustă şi i-a
dat-o printre gratii, poate impresionată de pedeapsa primită de Clara pentru
că o apărase. Şi-a pus fâşia în jurul gâtului, pe piept şi picioare, frecându-şi-
o de piele ca să se încălzească. Încercarea e inutilă şi, într-un fel, absurdă.
Nu poate face nimic pentru a combate frisoanele care deja îi provoacă
durere. Dacă ar putea adormi, orele ar trece mai repede. Singura ei speranţă
este ca uşa către scara în spirală să se deschidă din nou. Poate că nu-i vor
înapoia rochiţa, dar baia îi va alina suferinţa.
În temniţă nimeni nu vorbeşte. Liniştea este întreruptă doar de sforăitul
uşor al uneia dintre fete. Închide ochii şi decide să-şi spună o poveste ca să
evadeze din realitate.

Lucia nu poate dormi. Aplecată la fereastra camerei lui Diego, cu vedere

spre strada Almadén, observă cercul desenat de lună. Nu ştie unde s-a putut
duce Tomás Aguirre şi nici nu-i pasă; el nu e ca Eloy sau Diego. Tomás îşi
duce propriul război, o luptă care nu o afectează câtuşi de puţin. Cine sunt
aceşti carlişti? Care este obiectivul lor? A auzit de o mie de ori că au
legătură cu monarhia şi cu biserica, că au început o confruntare cu guvernul.
Lupte care nu au nimic de-a face cu ea şi Clara. Cu fetele pe care carbonarii
le fac bucăţi în numele lui Dumnezeu sau al diavolului, nici de asta nu-i
pasă. Gândurile ei nu au loc decât pentru sora ei, pentru memoria
victimelor. Fete transformate în femei, sacrificate în această transformare. A
văzut încă din copilărie cum sunt considerate inferioare bărbaţilor, la
egalitate cu unele animale sau chiar sub ele. Un măgar e mai valoros pentru
un ţăran decât nevasta; capricioase, dependente, imprevizibile, purtătoare de
tentaţii… Ce mai contează dacă mor? A observat-o la Tomás Aguirre: doi
bărbaţi, teologul Ignacio García şi diplomatul Asencio de las Heras
cântăresc mai mult în balanţă decât toate fetele sacrificate.
Priveşte din nou către lună. Se spune că ciclurile sale marchează
mareele, lichidele şi starea de spirit a femeilor. Cándida a avertizat-o asupra
fazelor de lună plină, când sângerările menstruale pot fi mai abundente. Va
fi oare noaptea aceasta cea în care Clara va deveni femeie? Trebuie să
reziste pesimismului, să-şi ţină gândurile departe de acest cerc vicios. În
timpul nopţii nu poate face altceva decât să aştepte zorii zilei şi să o caute
pe Clara, deşi nu ştie prea bine cum să procedeze. Încearcă să-şi controleze
frica şi îşi aminteşte o poveste pe care obişnuia să i-o spună la culcare
surorii ei, noaptea: copacul pocăinţei.
Clara crede că poate auzi în minte vocea surorii ei. Timbrul catifelat pe
care-l avea în patul din Peñuelas, unde dormeau împreună cu mama lor,
când îi vorbea despre Campo del Moro, grădina unde, dacă ştii cum să
cauţi, poţi găsi copacul pocăinţei. Nu este uşor să pătrunzi acolo, un
teritoriu interzis cetăţenilor din Madrid şi pentru uzul exclusiv al regilor şi
al familiilor lor, dar Lucia ştia o cale de acces. Trebuie să intri prin gura de
canal de lângă Puerta San Vicente, să treci prin tunelul care trece pe sub
palat şi care dă într-o peşteră din Campo del Moro. Odată acolo, trebuie să
cauţi copacul pocăinţei. Nu este dificil, este un sequoia, cel mai înalt arbore
din grădină.

Printre statui şi fântâni, pe aleile grădinii, la fel de fastuos ca însuşi

Palatul Regal, îi povestea Lucia Clarei, se ajunge la sequoia. Auzise numele
de la o spălătoreasă din palat care îl văzuse. De asemenea, i-a spus că
arborele avea aproape o sută de ani şi că era la fel de înalt ca o clădire. I se
părea că acel copac era potrivit pentru a fi protagonistul poveştii şi de aceea
l-a transformat în copacul pocăinţei. A inventat pentru Clara, că din vârful
arborelui se puteau vedea toate zilele din trecut. Nu era uşor să-l urci, dar
nici imposibil. Lucia a stabilit nişte reguli, căci orice poveste în care există
un element miraculos trebuie să implice şi un pericol; i-a spus Clarei că,
odată ajunsă în vârful copacului, putea alege o zi din trecut şi să o şteargă.
Să o elimine din viaţa ei pentru totdeauna.
Clara adoarme. Îşi imaginează că se urcă în arborele de sequoia din
Campo del Moro aşa cum îi povestea Lucia, sprijinindu-şi picioarele pe
crengile care creşteau pe părţile laterale ale trunchiului pentru a face
posibilă ascensiunea. Şi, odată ajunsă în vârf, toate zilele vieţii sale i se
desfăşurau în faţă spre orizont. Putea să arate spre o zi anume şi să-i ceară
copacului pocăinţei s-o facă să dispară, dar copacul îşi revărsa harul o
singură dată, aşa că trebuia să aleagă cu grijă ziua pe care voia să o şteargă.
După ce o făcea, escaladarea trunchiului ar fi fost imposibilă şi nu ar mai fi
putut avea niciodată acea viziune asupra trecutului său. „Ce zi ai alege?” o
întreba Lucia. În casa din Peñuelas, când sora ei îi spunea povestea, Clara
nu ştia ce să răspundă. Încă nu trăise o zi atât de nefastă încât să nu vrea să
o repete.

Luna plină călătoreşte pe cer până ce se ascunde în spatele unei clădiri.

Lucia încă nu reuşeşte să adoarmă. Ce zi din viaţa ei ar şterge? Întrebarea,
care părea nevinovată când erau copii, este acum o ghicitoare de nerezolvat:
noaptea în care a murit mama ei, sau când au murit Diego şi Eloy; prima ei
noapte în bordel, suferind împunsăturile Groparului; ziua în care a înfruntat
Bestia şi, când a ajuns la fabrica de chibrituri şi Clara dispăruse. Poate că
cel mai inteligent ar fi să elimine ziua când a intrat în casa teologului
Ignacio García şi a furat inelul, dar, dintr-odată, i se pare că acea zi nu
fusese pe atât de decisivă pe cât crezuse.
Şi dacă soarta e implacabilă? Şi dacă, orice ar fi făcut, holera i-ar fi răpus
mama, furia madrilenilor l-ar fi luat pe Eloy, interesele carbonarilor l-ar fi
eliminat pe Diego? Şi dacă, din pricina inelului sau din oricare alt motiv,
Clara ar fi fost predestinată să fie o victimă a Bestiei? Îşi aminteşte de
preoţii care preamăresc planul divin, că Dumnezeu ţine în mâinile sale
viitorul oamenilor. În acest caz, la ce bun ceea ce face sau nu face Lucia
pentru sora ei? Poate, chiar dacă s-ar urca în copacul pocăinţei şi ar
împiedica Bestia să o ia pe Clara, într-un alt mod întortocheat ar ajunge să
fie răpită oriunde s-ar afla. Poate că moartea ei este deja scrisă.
Lucia se întoarce furioasă de la fereastră; îşi dă seama că, în sfârşit, ca un
şarpe, disperarea s-a încolăcit în jurul ei şi nu va permite acest lucru. Nu-i
pasă dacă asta face parte din planul lui Dumnezeu. O va găsi pe Clara. Şi o
va găsi în viaţă.

Ziua în care a dus inelul la negustorul de obiecte furate. Asta e ziua pe

care ar alege-o Clara, dacă ar fi în copacul pocăinţei. Dacă ar fi ascultat-o
pe sora ei şi l-ar fi păstrat ca pe o amuletă, ceea ce îi spusese ea că era, nu s-
ar găsi acum goală, tremurând de frig şi fără altă haină decât o fâşie din
zdreanţa vecinei de celulă. Talismanele, dacă nu sunt folosite cum se
cuvine, se pot întoarce împotriva ta.
 58
Donoso Gual s-a dus să-şi prezinte demisia din postul său de la
Ministerul Graţiei şi Justiţiei, din strada Ancha de San Bernardo. De acesta
depinde Superintendenţa Generală a Poliţiei, organism care, de câţiva ani,
este responsabil de diferitele divizii ale poliţiei regatului. Deşi a fost
recrutat doar ca agent de întărire în epidemia de holeră, Donoso nutrea
speranţa secretă de a-şi recăpăta vechea slujbă, în ciuda handicapului
reprezentat de ochiul său. Nu i-a mărturisit niciodată asta lui Diego, dar
cum altfel putea să-şi câştige pâinea de zi cu zi? Hărţuirea rău-platnicilor cu
ameninţări şi ocazional cu o bătaie o încercase deja, şi era conştient că, în
timp, va primi ordinul să-i trimită pe lumea cealaltă pe unii dintre acei
datornici. Nu era cel mai bun jandarm, asta nu pierdea din vedere Donoso,
dar nici criminal nu era. Cariera în Poliţie i se deschidea ca unic orizont
născut din nevoie, nu din vocaţie. Şi în sfârşit reuşise… doar că acum
lucrurile s-au schimbat.
La ieşirea din minister, s-a întâlnit cu un vechi cunoscut care a fost
surprins să-l vadă fără uniformă.
— Am renunţat, nu e pentru mine.
— Sunt zile dificile, Donoso, dar ştii foarte bine că vor trece mai
devreme sau mai târziu. Unde mai bine decât în Garda Regală?
— Mi-a luat ceva timp până să realizez, dar nu-ţi imaginezi cât de
eliberat mă simt de când am renunţat la haina militară.
De data aceasta, în drum spre casă dinspre minister, unde speră să se
întâlnească cu Grisi, se opreşte într-o cârciumă de pe strada Preciados ca să-
şi limpezească gândurile cu un rachiu. Adevărul este că îi e frică. Moartea
lui Asencio de las Heras este anunţată în ziare şi, deşi veştile despre cauza
morţii sunt confuze, ştie că acesta a fost ucis de carlişti sau de carbonari. Iar
el, ca parte a poveştii, se simte în pericol. Prietenul său Diego este mort,
diplomatul la fel, la doar câteva ore după ce el i-a dezvăluit numele. Cine
ştie dacă nu cumva el va fi următoarea victimă. Singura cale de a se pune în
siguranţă este să fugă din Madrid, să caute un viitor departe de un oraş
devorat de nebunie. Alcoolul îi arde în gât şi senzaţia e ca o constrângere:
pleacă de aici, fugi cât mai e timp.
O îndoială îl macină mai mult decât băutura: dacă Grisi nu vrea să-l
însoţească? În orele lungi ale ultimei sale insomnii, a ajuns să găsească o
idee consolatoare, aceea că, în realitate, planul nu se datorează laşităţii sale,
care l-a împiedicat să urce în gradele Gărzii Regale, laşitatea care l-a făcut
să se fofileze mereu în bătălii şi revolte. Nu, nu laşitatea este cea care îl
determină să fugă. Este dorinţa de a o proteja pe Grisi. El ştie că actriţa
suferă de crize de nervi, că se sperie la orice zgomot pe scări, ca şi cum
cineva ar pândi la uşă. De asemenea, ştie că reputaţia ei ca actriţă s-a
prăbuşit. Pentru ea, mutarea la Sevilla sau la Cádiz, sau în orice alt oraş cu
tradiţie teatrală, ar fi o şansă de a-şi relua cariera. Un loc îndepărtat ar ajuta-
o să o ia de la capăt, un loc unde călugărul, Bestia, moartea lui Diego sau
opiul nu ar fi decât o amintire neplăcută.
Un bărbat se apropie de el şi îi vorbeşte cu voce scăzută.
— Vrei un inel? Ţi-l las ieftin.
Pentru o clipă se gândeşte la inelul cu cele două buzdugane – încă mai
păstrează insigna din gâtul ultimei fete, Juana, deşi nu intenţionează nici să
o păstreze şi nici să o vândă, profitând de faptul că este din aur – dar ceea ce
omul îi arată nu are nimic de-a face cu asta. Este doar un briliant, probabil
fals, montat în argint de proastă calitate. Donoso schiţează un gest
dispreţuitor cu mâna, o fâlfâire din mână pentru a-l îndepărta pe bătrânul
escroc, dar deodată îi vine un gând nebunesc, total absurd.
— Cât ceri?
— Şase reali, pentru şase reali e al tău.
— Şi pentru patru.
L-a luat cu cinci reali, nu a vrut să-l preseze pe omul acela şi a rezistat
tentaţiei de a-i spune că e poliţist, căci nu mai este. Se opreşte uitându-se la
inel. S-a lăsat păcălit, dar nu-i pasă, pentru că inelul pe care îl ţine în mână
simbolizează dorinţa care se conturează în sufletul lui: să o curteze pe Grisi.
Să aibă grijă de ea, da, dar să facă un pas mai departe. Să o trateze ca pe o
regină. Să devină mai mult decât un admirator. Să fie un companion devotat
şi credincios. Un bărbat cinstit şi iubitor care trăieşte prin şi pentru ea. Este
prea naiv sau prea visător să şi-o imagineze pe Grisi purtând într-o zi acel
inel pe deget? Goleşte paharul de rachiu şi simte deja nerăbdarea de a-şi
începe noua viaţă ca pe o pagină goală şi albă de hârtie. A sosit momentul
să lase amărăciunea deoparte şi să facă lucrurile cum se cuvine. Nu va mai
închide ochii – ochiul, râde el însuşi – acum că a apărut o rază de lumină în
mijlocul sordidului şi întunericului unui oraş care moare de holeră.
Merge cu pas vioi de-a lungul străzii Cava Baja, vesel, aproape cu chef
de fluierat. De mult timp nu se mai simţise atât de uşurat şi atât de fericit.
Cecilia, o vecină zbârcită şi bătrână ca un trunchi de măslin, îl avertizează
în timp ce intră pe uşă, înainte de a urca scările.
— Au venit soldaţii şi au luat-o pe femeia aia.
Dă buzna în casă cu inima ieşindu-i din piept. La prima vedere, observă
dezordinea locului ce arată urmele unei încăierări. Setul de ceşti de porţelan
pe care soţia lui îl lăsase când a plecat şi care ei îi plăcea atât de mult e făcut
ţăndări şi formează pe podea o mare de spumă încreţită. Tabloul peste care
nimereşte Donoso este completat de scaune răsturnate, o faţă de masă făcută
ghem şi coiful de soldat în escorta regală care, ca un trofeu, strălucea pe
perete, iar acum zace sub picioarele lavoarului.
— Soldaţii? Eşti sigură? N-ai văzut niciun călugăr prin preajmă?
— Nu era niciun călugăr, domnule Gual. Au fost soldaţii. Au spus că are
holeră şi au dus-o la lazaretul din Valverde.
Nu crede povestea cu holera, actriţa nu avea niciun simptom cu câteva
ore în urmă, când el a ieşit din casă în drum spre Ministerul Graţiei şi
Justiţiei. E clar că a fost dusă cu forţa, dar nu poate înţelege de ce. O
împinge urât pe Cecilia afară din casă, trăgând-o de braţ şi trântind uşa
imediat ce aceasta se află de cealaltă parte a pragului. Se prăbuşeşte pe
canapea. O migrenă îi bubuie în creier. Ce s-a întâmplat? De ce au luat-o?
Va reuşi să se debaraseze vreodată de Bestie şi de unda de şoc pe care o
provoacă? Pentru că de ceva e sigur: apariţia la timp a armatei, exact când
el nu era acasă, are legătură cu toate acestea.
La scurt timp după ce şi-a pierdut ochiul, Donoso a citit o cvinaria lui
Bretón de los Herreros, căruia şi lui îi lipsea un ochi, şi a învăţat-o:

Mi-o dat Domnul de credinţă

În mila Sa nemărginit,
Ce-mi era de trebuinţă,
Doi ochi pentru jelit…
Şi doar unul de privit.

Puţini ştiu că şi ochiul mort plânge. Recunoaşte că ceea ce el numea

„fanteziile lui Diego” e adevărat: lucru acela e mai teribil decât îşi poate
imagina cineva. Bestia, carbonarii, ar putea foarte bine să-şi întindă
tentaculele în fiecare colţ al oraşului. Bagă mâna în buzunar şi scoate inelul
cu diamant fals. Lacrimile îi umezesc peticul de pe ochi.
 Cu doar trei zile în urmă, Donoso se afla în lazaretul din Valverde, unde
se dusese să o caute pe Ana Castelar pentru a o anunţa de moartea lui Diego
şi a o ruga să-i plătească înmormântarea. Acum nu mai e poliţist, nu poate
intra fără un permis sau o autorizaţie, are nevoie de ea ca să o găsească pe
actriţă. Nu are nicio speranţă reală de a o găsi, dar înainte de a se scufunda
din nou în amărăciune şi băutură, vrea să încerce.
Are noroc, ducesa e acasă, îl primeşte fără să-l lase să aştepte şi se oferă,
fără ezitare, să-l ajute.
— Există o singură cale de a şti dacă se află acolo. O s-o verificăm cu
ochii noştri.
Călătoresc într-o trăsură care aparţine Anei Castelar, aceeaşi în care a
mers la înmormântarea prietenului său. Înăuntru, lux, ţesături de catifea şi
piele, Donoso nu mai suportă şi-şi deschide sufletul în faţa aristocratei. Îi
povesteşte despre trădarea soţiei sale, anii în care a frecventat femei plătite,
întâlnirea cu Grisi, scurtele clipe de fericire alături de ea…
— Ştiu că nu era bolnavă.
— Dacă a fost dusă la mănăstirea din Valverde, nu contează că nu era
bolnavă; va fi în câteva zile.
Ana Castelar este cea mai respectată persoană din lazaret. Toată lumea se
înclină în faţa celei mai mici dorinţe a ei. Datorită acesteia, bolnavii sunt
hrăniţi în fiecare zi, salariile sunt plătite, medicamentele pot fi cumpărate…
— Vreau să vorbesc cu medicul-şef, să vină imediat.
— Nu este aici, nu vine astăzi. Doamna Villafranca supraveghează
bucătăriile. Dacă doriţi, îi spun să vină să vorbească cu dumneavoastră.
Donoso şi Ana Castelar s-au instalat în biroul pe care aceasta îl are în
palatul marchizilor de Murillo, în interiorul vechii clădiri a dominicanilor.
Nu există liste sigure ale celor internaţi, de multe ori nici măcar nu au
documente la ei când sunt aruncaţi acolo ca nişte baloturi, dar se încearcă
identificarea tuturor, chiar şi numai pentru a pune un nume pe mormintele
lor. Inmaculada de Villafranca, membră, ca şi Ana, a Organizaţiei
Filantropice, este una dintre persoanele care a depus cel mai mult efort.
— Grisi? Acest nume nu-mi spune nimic.
— Milagros Peña Ruiz.
Doar din întâmplare Donoso îi ştia numele complet. Nu a aflat decât
aseară, când i-a dat prin cap s-o întrebe. Dar nici acest nume nu apare
printre cei internaţi.
 — Trebuie să fi sosit în această dimineaţă.
Inmaculada de Villafranca se uită pe foaia de înregistrare.
— În această dimineaţă au sosit şapte bărbaţi şi doar o femeie.
— E ea, trebuie să fie ea.
Donoso se cufundă în adâncurile întunecate ale sentimentelor sale: pe de
o parte, vrea să fie Grisi, în ciuda faptului că doamna de Villafranca îl
anunţă că femeia care a fost internată fără nume se află într-o secţie a
lazaretului dedicată bolnavilor în fază terminală. Pe de altă parte, nu vrea să
se gândească la faptul că ea ar putea fi bolnavă de holeră. Că boala a făcut
astfel de ravagii în ea încât a adus-o în pragul morţii.
— Trebuie să intru, trebuie să o văd.
— Este o zonă foarte periculoasă. Dacă intraţi, aţi putea ieşi infectat.
— Nu-mi pasă, dacă va muri, trebuie să-mi iau rămas-bun de la ea.
Ana Castelar decide să-i dea permisiunea: şi ea ar fi vrut să-i fi spus „te
iubesc” lui Diego în ultimele clipe de viaţă. Să-l facă să ştie că lasă pe
cineva în această lume care avea să-i plângă absenţa. Să-l însoţească până la
sfârşit.
Donoso va trebui să intre singur în salonul în care femeia agonizează,
acoperindu-şi gura cu o batistă, aşa cum a ordonat medicul-şef al
lazaretului, iar Ana şi doamna Villafranca insistă că nu trebuie să atingă
ceva.
Cele două femei îl aşteaptă pe coridor, de partea cealaltă a uşii. Lui
Donoso îi ia atât de puţin timp să iasă că nu se poate crede decât că iubita
lui a murit. Dar nu este aşa.
— Nu e ea. Femeia asta nu e Grisi.
 59
În această dimineaţă, la ieşirea din spital, Tomás Aguirre s-a gândit la
posibilitatea de a pleca din Madrid şi de a uita totul: de idealurile sale, de
misiunea pe care o primise şi de război. Dar ceva îi spune că, fără acele
obligaţii, fără ardoarea războinică sau dorinţa de a construi o lume mai
bună, ar fi un om pierdut.
A rătăcit o vreme printr-un Madrid pustiu, epidemia face ca străzile să
prindă viaţă mai târziu ca de obicei. Nu voia s-o facă, dar îi era imposibil să
nu se gândească la Lucia. O lăsase singură, chinuită pentru că descoperirile
doctorului Albán nu spuneau nimic despre locul unde se afla sora ei, ci mai
degrabă despre cauza morţii a două dintre cele mai importante figuri
carliste.
Tomás nu se amăgeşte. Dincolo de idealurile lor, este clar că Asencio de
las Heras şi Ignacio García s-au lăsat conduşi de idei sinistre, înrădăcinate
în superstiţii medievale. Cum e cu putinţă ca doi oameni atât de distinşi,
care şi-au pus inteligenţa în slujba cauzei carliste şi care reuşiseră să aibă
acces în cercurile de la Curte să se lase târâţi de acele superstiţii? Oare frica
de boală şi de moarte să aibă un asemenea efect asupra oamenilor? Aguirre
nu reuşeşte să înţeleagă, dar îi place să creadă că Dumnezeu are sarcina de
a-i judeca pe păcătoşi. Şi dacă Asencio şi Ignacio au fost nişte păcătoşi, îşi
vor fi primit pedeapsa.
În zgomotul primelor magazine care se deschideau, Aguirre i-a dat câţiva
reali unui cerşetor care moţăia în arcadele din piaţa Mayor şi l-a rugat să
ducă un mesaj la farmacia lui Teodomiro Garcés. Apoi a plecat să-l aştepte
pe spiţer.

Muzeul Regal de Pictură şi Sculptură, situat în bulevardul Prado, a fost

creat la sfârşitul secolului al XVIII-lea de către Carol al III-lea sub numele
de Cabinetul de Ştiinţe Naturale. În timpul ocupaţiei franceze a fost practic
distrus şi folosit drept cazarmă a cavaleriei – ba chiar au ajuns să topească
plăcile de plumb ale acoperişului pentru a face proiectile –, dar în timpul
domniei lui Ferdinand al VII-lea, datorită intervenţiei celei de-a doua soţii a
acestuia, Maria Isabel de Braganza, a fost restaurat şi dedicat expunerii
colecţiilor de tablouri care până atunci erau împrăştiate prin tot domeniul
regal. Acest lucru a permis cetăţenilor să vadă mai mult de 300 de tablouri
în cele trei săli rezervate acestui scop.
Tomás Aguirre nu reuşise să viziteze muzeul decât o singură dată, într-o
călătorie la Madrid cu cinci ani înainte. Atunci a rămas fascinat de una
dintre lucrări, Triumful morţii, de Bruegel cel Bătrân, cu acea armată de
schelete care devastează un ţinut sterp şi cu orizontul în flăcări. Mai sunt
cinci minute până să înceapă rugăciunea de amiază când se întoarce în faţa
tabloului, un panou de nu mai mult de un metru înălţime şi puţin peste un
metru şi jumătate lăţime. Astăzi simte acelaşi lucru ca atunci când a văzut-o
prima dată: distrugerea, fumul, incendiile, naufragiile, morţii, scheletele
înarmate, sicriele… Teroarea. Ceea ce a experimentat el de atâtea ori când a
mers în luptă.
Ar petrece ore întregi în faţa tabloului – nu exclude să facă acest lucru în
viitor –, dar sosirea lui Teodomiro Garcés îi întrerupe contemplarea.
— Un loc curios pentru o întâlnire. Oricum, este periculos să ne
întâlnim, sper că ceea ce vrei să-mi spuneţi este important.
— Uitaţi-vă la tablou, e frumos şi tulburător în acelaşi timp. Şi foarte
actual, de când am ajuns la Madrid am fost doar un spectator al terorii.
Fără să părăsească încăperea în care sunt singuri şi fără să-şi ia ochii de
la tablou, Aguirre îi face un rezumat a ceea ce a aflat. Otrăvirea a două
personalităţi carliste care se infiltraseră în societatea secretă a carbonarilor.
— Arsenic? Sunteţi sigur?
— Da, absolut.
— Şi cum le-a fost dat?
— Amestecat cu sângele menstrual al fetelor, al fetelor ucise de Bestie.
E greu să spui aşa ceva, o poveste atât de şocantă, dar în tăcerea care
urmează, în secundele în care spiţerul digeră informaţia, soldatul nu observă
nici cea mai mică urmă de revoltă. Nici măcar o surpriză excesivă. Aguirre
insistă asupra a ceea ce a descoperit în căutarea unei reacţii din partea lui
Teodomiro.
— Amândoi aveau un rol-cheie în mişcarea carlistă din Madrid. Şi nu, nu
a fost o întâmplare, nici măcar holera. Au fost ucişi după ce au participat la
un ritual medieval, macabru şi abominabil, organizat de către carbonari. Aţi
auzit vorbindu-se despre această societate?
Garcés încuviinţează.
— Sunt creştini, susţinători ai reginei regente. Se ocupă cu discreditarea
cauzei carliste în presă şi în hotărârile judecătoreşti, precum şi cu luarea de
măsuri diplomatice necesare pentru a preveni orice sprijin oferit mişcării
carliste.
Potrivit lui Garcés, societatea era formată din oameni iluştri şi influenţi
şi, deşi reuniunile sunt secrete şi nu se scriu procesele-verbale ale
dezbaterilor, se ştie că are aproximativ 200 de membri. Dar nu toţi poartă
inel. Inelul este purtat doar de maeştri, un grup de elită care se întâlneşte
într-un loc necunoscut: 12 bărbaţi cu glugă şi adepţi ai riturilor medievale
care nu exclud vrăjitoria. Sacrificarea fetiţelor este partea macabră a acestor
ritualuri.
— De unde ştiţi asta? De ce nu mi-aţi spus zilele trecute?
— A trebuit să verific mai întâi cine eşti dumneata.
— Aţi făcut-o? Acum aveţi încredere în mine?
— Acum, da, am. Zumalacárregui vă stimează foarte mult.
— Spuneţi-mi ce aţi aflat.
— Să ne mutăm la alt tablou.
Aguirre o face. Nu pot rămâne blocaţi în faţa aceleiaşi pânze, ar putea
atrage atenţia. Fac câţiva paşi până ce se află în faţa unei lucrări de Andrea
Mantegna, Moartea Mariei, în care o bătrână Maică a Domnului îşi dă
ultima suflare, înconjurată de apostoli.
— Am avut trei oameni infiltraţi, mărturiseşte brusc spiţerul.
— Ignacio García şi Asencio de las Heras erau printre ei?
— Nu am vrut să confirm înainte de a şti cât de mult aţi aflat
dumneavoastră, dar, da, doi dintre ei erau García şi De las Heras. Pare
limpede că au fost descoperiţi şi otrăviţi.
— În orice caz, au participat la aceste ritualuri. Îşi merită soarta.
— Nu am fost niciodată străini de cruzime. Vă reamintesc că Inchiziţia,
pe care o apărăm cu atâta zel, nu s-a remarcat întotdeauna prin puritatea
metodelor sale.
— Vorbim despre uciderea unor fetiţe.
— În calitate de farmacist, nu sunt de acord. Ca om… Cine nu ar face tot
ce-i stă în putere pentru a supravieţui holerei? Chiar dacă asta ar însemna să
ucidă o copilă.
— Eu n-aş face-o.
— Mai bine să nu trecem în revistă crimele pe care poate le-aţi comis pe
front. Se spune că aţi fost cel care a pus să fie împuşcaţi Străjerii din Álava.
Cu toţii avem păcate de mărturisit în faţa Creatorului, nu ştiu dacă sunteţi
omul cel mai potrivit să aruncaţi primul piatra.
— N-am făcut niciodată rău cuiva care nu se putea apăra.
 — Acestea sunt detalii fără importanţă, nu cred că vor conta la judecata
finală.
Îndoielile îl asaltează din nou pe Tomás Aguirre: oare ideologia sa,
carlismul, era mai presus de orice? Poate înainte ar fi răspuns da,
întotdeauna, dar acum răspunsul său nu mai este atât de categoric.
— Mi-aţi spus că sunt trei infiltraţi. Cine este al treilea?
— Nu ştiu. Dar pare evident că acesta trebuie să fie trădătorul.
— Trădătorul?
Cineva trebuie să-i fi dat de gol pe cei doi ucişi. Şi nu poate fi decât al
treilea carlist infiltrat în societate.
— Un agent dublu?
— Mă tem că da. Ar trebui să aflaţi cine e.
Aguirre scoate din buzunar o bucată de hârtie, lista de nume din haina
părintelui Ignacio. Teodomiro Garcés îşi fereşte privirea în faţa unei
asemenea nesăbuinţe. Se uită inconfortabil în jur. Există un bărbat în
încăpere ce scrutează tuşele de culoare ale unui tablou, în timp ce pufăie cu
poftă dintr-un trabuc. Farmacistul îl priveşte cu suspiciune pe fumător. Apoi
se uită la listă. O parcurge cu atenţie, oprindu-se la cei pe care îi poate
identifica.
— Anapausis: AH, Asencio de las Heras. Triumful Sempervirens, IG,
Ignacio García. Eternul Orient… JG.
— Aş pune rămăşag că aceste iniţiale corespund lui don Julio Gamoneda.
— Nu-l cunosc.
— E un magistrat. Oficial, nu militează în rândul carliştilor, dar
sentinţele pe care le dă respectă ideologia conservatoare. În mai multe
rânduri s-a opus abrogării legii salice şi nu a ezitat să o facă în public.
— Ar putea fi un carbonar?
— Nu ştiu, nu-l cunosc suficient de bine. Se spune că este amantul unei
faimoase madame, Josefa Leoaica. Are o casă de toleranţă pe strada Clavel,
una dintre cele mai renumite din Madrid.
— Un conservator în public şi un liberal în privat…
— Ca toţi ceilalţi, Tomás, ca toţi ceilalţi.
— Viaţa lui e în pericol. Ar putea fi următoarea victimă a otrăvirii.
— Nu şi dacă lucrează pentru ei. Nu uitaţi că el poate fi cel care i-a arătat
cu degetul pe Ignacio şi Asencio.
La ieşirea din muzeu, zece minute după Teodomiro Garcés, Aguirre se
plimbă pe strada Alcalá şi observă hanul Aduana, unde se află o trăsură ce
se îndreaptă spre Vitoria şi Bayonne. Ar fi bucuros să se urce în diligenţa
aceea şi s-ar alătura trupelor carliste ca să lupte cu pieptul gol, departe de
conspiraţiile de la Curte. În război nu e timp pentru gânduri sau efuziuni
sentimentale. Adevărul e că problemele Luciei i-au intrat în cap şi trebuie să
pună cât mai repede capăt acestei slăbiciuni. Sentimentalismul este
duşmanul cauzei carliste, iar copila aceea, Clara, nu este responsabilitatea
lui. Libertatea de a-şi relua viaţa pe care a lăsat-o pe front depinde de
reuşita de a demonta reţeaua carbonarilor ce i-au ucis camarazii, şi în asta
îşi va concentra eforturile. Şi primul pas pe care trebuie să-l facă e limpede:
îi va face o vizită lui Julio Gamoneda. Încă nu e sigur dacă magistratul va fi
victimă sau călău.
 60
Josefa s-a ridicat din pat mai întremată, fără febră şi fără disconfortul de
ieri, când picioarele nu o mai puteau susţine şi credea că sigur va muri.
Chiar şi aşa, nu-şi face iluzii; este bolnavă şi singura şansă de a-şi salva
viaţa e cea pe care i-o oferă amantul ei, Julio Gamoneda. Nu ştie despre ce e
vorba, doar că a plecat optimist şi convins de vindecarea ei. A rugat-o să-l
aştepte astăzi, nu ştie când va ajunge, pentru că trebuie să pună la punct o
mulţime de detalii înainte de a o lua, dar că o va face, să nu aibă nicio
îndoială. În unele momente o invadează neliniştea: doar nu s-o gândi să o
bage în spital – sau, mai rău, într-un lazaret – ca pe atâţia alţii care au murit
fără speranţă?
Aseară a fost prima dată după ani întregi când nu a ieşit din salonul verde
pentru a palpa atmosfera din casă. Ei îi place să intre în camerele unde
clienţii stau de vorbă cu femeile care lucrează pentru ea. Camera cu plante,
unele dintre ele exotice, foarte stufoase, este locul preferat al Delfinei;
anticamerele unde fetele mai tinere beau ceai şi pălăvrăgesc; livingul cu
ornamentele sale încărcate, numit astfel deoarece expresiile englezeşti sună
bine în afaceri. Mulţi cred că un bordel este doar un loc unde se produce
schimbul carnal între bărbaţi şi prostituate, dar nu este aşa, cel puţin nu în al
ei. Acolo există la fel de multă viaţă socială ca la adunările mondene unde
madrilenii se duc în fiecare seară. A văzut câte afaceri au fost închise, cum
se conspira împotriva guvernului sau a ministrului în funcţie şi chiar cum se
hotăra căsătoria dintre fiul unei familii şi fiica alteia. Odată, un bărbat a
venit să stea de vorbă cu ea pentru a-i spune că este îndrăgostit de una
dintre prostituate şi că vrea să-i ofere altă viaţă. Ea nu s-a opus, n-o făcea
niciodată, dacă asta îşi dorea femeia, toate au dreptul să fie fericite.
Leoaica s-a trezit foarte devreme, contrar obiceiului ei, iar la această oră
a dimineţii holurile sunt goale şi nu se aude sunetul de pian care animă
seratele; femeile dorm în odăile lor, iar mobilierul şi pereţii tapetaţi par
mohorâţi în lumina zorilor. Profită de faptul că se simte mai bine, deşi
bănuieşte că e o stare trecătoare, ca să se plimbe prin casă. Dintr-odată o
năpădeşte tristeţea; şi dacă aceasta este ultima ei plimbare în acest regat pe
care l-a moştenit şi pe care îl lasă părăsit?
Ieri după-amiază a vrut să discute cu Julio, dar acesta a refuzat să o
sfătuiască.
 — Cum putem vorbi despre succesoarea ta, dacă mâine te duc într-un loc
unde o să te vindece? Succesoarea ta, cel puţin pentru următorii 15 ani, vei
fi tu însăţi… Doar dacă…
— Dacă ce?
Julio îi vorbea, pentru prima dată serios, fără fantezii, fără retorica
iubirilor imposibile, de un viitor comun. El şi-ar părăsi soţia şi apoi ar pleca
din oraşul acesta. Ea şi-ar vinde casa, iar el una dintre proprietăţi, pentru o
nouă viaţă departe de Madrid. Pentru câteva minute s-a bucurat: Paris,
Viena? Judecătorul a optat pentru Viena, dar pentru Josefa nimic nu era mai
elegant decât Parisul. În jocul lor, au luat o decizie solomonică: şase luni la
Viena şi şase luni la Paris. Când el a plecat, ei i s-au umplut ochii de
lacrimi. Acum că i-a spus ce-şi dorea să audă de ani buni, că îşi va părăsi
nevasta, avea să moară. Ţinând cont ce lozuri necâştigătoare a primit la
naştere, s-ar putea spune că viaţa a fost îngăduitoare cu ea, dar în aceste
ultime ore se joacă cu Josefa asemenea unei pisici viclene cu un şoarece.
Se întoarce în camera verde şi mănâncă nişte paste cu poftă, ca şi cum ar
fi din nou sănătoasă. Dar spaima ei nedesluşită nu dispare: a auzit că în
cazul celor mai grave boli există întotdeauna o ameliorare înainte de
deznodământul fatal. Nu poate face nimic decât să aştepte sosirea iubitului
şi să se gândească la aceleaşi lucruri la care s-a gândit în toate aceste zile: la
trecut şi la viitor. Prezentul este atât de nesigur, încât mai bine să-l ştergi din
minte.

Josefa se îmbracă sub privirile lui Julio Gamoneda. El este cel care i-a
adus rochia pe care trebuie să o poarte şi nu i-a ascuns că aparţine soţiei
sale, Leonor. Un veşmânt sobru, de culoare maronie, care nu ar atrage
niciodată atenţia, precum oricare dintre rochiile pe care Josefa le are în
garderoba ei, cu decolteuri largi şi talie strânsă.
— Nu trebuie să arăţi frumos astăzi.
— Asta înseamnă că nu pot să arăt ca o prostituată?
— Iartă-mi francheţea, dar exact aşa e.
— De ce trebuie să mă deghizez?
— Pentru că acolo unde mergem e mai bine să nu ieşim în evidenţă.
— Atunci, poate că nu am chef să merg.
— Te rog, Josefa, nu-mi îngreuna situaţia. Termină de îmbrăcat hainele
astea şi fii discretă când ajungem acolo.
— Ţi-e ruşine cu mine?
 — Să te duc acolo e cea mai mare dovadă de iubire pe care mi-o pot
permite, te asigur.
La uşa casei din strada Clavel îi aşteaptă o trăsură cu doi cai, cu un
vizitiu aşezat pe capră. Josefa îşi dă seama că Julio Gamoneda a ales
cupeul, care este închis, în locul faetonului deschis, în care venea să o
viziteze de obicei. Presupune că o face ca să nu fie văzut în compania ei,
dar oboseala şi neliniştea o sfătuiesc să-şi înghită reproşurile.
Gamoneda nu trebuie să-i spună nimic vizitiului pentru ca trăsura să se
pună în mişcare.
— Unde mă duci?
— Cu cât ştii mai puţin, cu atât mai bine pentru tine.
Cei doi străbat drumul în linişte, pe strada Alcalá. Ei i-ar fi plăcut ca el
să-i promită din nou o viaţă împreună, la Paris, la Viena sau oriunde, chiar
dacă era o minciună, chiar dacă încerca doar să-i distragă atenţia, dar el e
concentrat, priveşte pe stradă, ca şi cum ar vrea să uite de prezenţa ei. Este
limpede că e nervos; îl dau de gol balansul piciorului, mâinile transpirate,
zâmbetul ezitant.
Se opresc la un punct de control al poliţiei, la Puerta de Alcalá. Un
soldat, unul dintre cei care se asigură că nimeni nu intră sau iese din oraş,
bagă capul în cupeu. Îl recunoaşte imediat pe judecător.
— Iertaţi-mă, domnule judecător Gamoneda. Puteţi continua.
Josefa este îngrijorată, în ciuda încrederii pe care o are în iubitul ei.
— De ce plecăm din Madrid?
— Nu plecăm din Madrid. Nu-ţi face griji, mergem la doar câteva minute
distanţă.
Chiar aşa, pe un drum noroios, cupeul înaintează în paralel cu Gardul,
fără să-l traverseze. Cei doi cai se opresc în faţa unui conac care pare
abandonat. Josefa zăreşte la coborâre, în depărtare, arena de tauri. A fost de
multe ori să vadă coride, dar nu observase niciodată acest conac cu aer
sepulcral. Se uită cu teamă spre intrare, dar iubitul ei o ia de cot şi o
conduce într-acolo.
— Să mergem.
— Ce-i asta? Unde mă duci?
— Gata cu întrebările, Josefa. Îţi este atât de greu să ai încredere în
mine?
— Ăsta e un lazaret? O să mă închizi aici?
— Te-am adus aici ca să te vindec, nu ca să te las să mori.
 Un fior străbate corpul Josefei. Nu ştie dacă e de frică sau de la febră,
care-i creşte din nou. Julio bate la uşă cu două lovituri ferme şi imediat un
uşier deschide ferestruica.
— Cine e în viaţă?
Judecătorul îi arată ceva ce are în mână, fără să scoată un cuvânt.
Bărbatul deschide uşa şi îi lasă să intre. Josefa n-a apucat să vadă ce i-a
arătat. Poate un inel? Nu a observat că ar purta vreunul în timpul călătoriei
cu trăsura, poate că şi l-a pus la coborâre.
— Poftiţi.
Josefa păşeşte în sală, urmând paşii lui Julio. Pe perete, atârnate de
cârlige, sunt mai multe veşminte negre cu glugi mari, ca nişte corbi.
— Nu pune întrebări, răspunde el sec când ea îl întreabă despre hainele
acelea.
Apoi Gamoneda vorbeşte şoptit cu majordomul.
— Poţi să-l anunţi pe preot că suntem aici?
Uşierul dă din cap ceremonios şi dispare în interiorul palatului decrepit.
— De ce m-ai adus aici? Cine e popa ăsta? Ştii prea bine că nu vreau să
am de-a face cu biserica.
— El nu are nimic de-a face cu biserica, Josefa. Omul acela… îmi va
oferi ce-ţi trebuie. Amândoi ne punem în pericol făcând asta în lipsa
Maeştrilor. Nu mai pune totul la îndoială. Cu cât plecăm mai repede de aici,
cu atât mai bine.
Julio, mereu atât de atent şi de afectuos cu ea, se comportă astăzi cu lipsă
de prestanţă, pe punctul de a ceda din cauza presiunii, ba chiar speriat. În
penumbra coridorului, ceva îi sclipeşte în mână. Atunci Josefa vede: e un
inel de aur. Inima îi tresare când desluşeşte buzduganele încrucişate.
Cuvintele Luciei îi răsună în minte. Este inelul Bestiei. Este semnul care
indică ucigaşul fetiţelor.
De ce poartă Julio Gamoneda acest simbol al morţii?
Îşi aminteşte şi de bănuielile fetei: un client al bordelului a indicat-o pe
Juana şi de aceea au răpit-o. „Cine ar putea fi, Leoaico? Cine?” Ochii lui
Julio Gamoneda în întunericul holului au o strălucire sinistră. Ameţeala o
răpune pe Josefa. Simte că leşină.
— Ce ai?
— Trebuie să iau puţin aer.
— Nu avem timp, dragă.
— Nu mă atinge! Trebuie să ies un moment.
 Cu paşi ezitanţi, Leoaica iese din casa sumbră şi pătrunde în pădurea
care înconjoară clădirea. Nu vrea să fie văzută vomitând şi caută adăpostul
copacilor. Ajunge să facă acest lucru lângă rondul cu dalii. Aplecată, are
senzaţia că-şi dă afară tot stomacul. Şi apoi, se întreabă de unde va găsi
puterea să se ridice. Nu mai suportă, crede că va muri chiar acolo, în acea
grădină întunecată, dezvrăjită. Cum e cu putinţă să-şi facă planuri de viitor
cu un criminal? Cum a putut să creadă că viaţa îi rezerva un destin minunat?
Vrea doar să plece de acolo, să meargă pe cărarea noroioasă şi să oprească o
trăsură pentru a se întoarce cât mai repede la bordel, dar e dezorientată.
Un landou se apropie şi din el coboară o femeie cu o pelerină lungă şi cu
capul acoperit de o mantilă. O rafală de vânt i-o smulge şi, în secundele care
îi sunt necesare pentru a o recupera, Josefa recunoaşte trăsăturile Anei
Castelar. Ascunsă printre copacii pădurii, o vede bătând la poartă şi
arătându-i uşierului inelul din deget. Din ascunzătoarea ei nu poate vedea în
amănunt, dar Josefa e sigură că are gravată crucea piezişă.
Asta înseamnă că trebuie să scape de două bestii. Trebuie să ajungă la
bordel şi să o înştiinţeze urgent pe Lucia, să nu se apropie sub nicio formă
de ducesa de Altollano.

Liniştea domneşte în temniţă, întreruptă doar de gemetele epuizate ale

uneia dintre fetiţe. Clara e gata să adoarmă. Nu-i mai e atât de frig şi e pe
cale să-şi piardă cunoştinţa când simte ceva umed şi cald în acelaşi timp. Îşi
duce mâna între picioare şi apoi îşi priveşte degetele. Întunericul o
împiedică să vadă. Îşi duce unul dintre degete la gură, observă un gust
metalic pe care îl cunoaşte. E sânge.
Se gândeşte la ce poate face ca să nu se observe. Singurul lucru pe care îl
are este bucata de pânză pe care i-a dat-o Miriam. O înfăşoară şi îşi acoperă
vaginul cu ea. E imposibil să mai doarmă.
Se aşază cu spatele la perete, ştie că va fi următoarea. Nu trebuie să se
scufunde în baie. Când Bucătarul o va obliga să iasă din celulă, sângele se
va fi impregnat prin pânză şi i se va fi prelins pe coapse.
 61
O bătaie în uşă o sperie pe Lucia. De data aceasta nu are timp să se
întrebe cine este, pentru că vocea stridentă a Basilei, proprietăreasa, nu lasă
loc de îndoială.
— Trebuie să pleci astăzi. Am închiriat camera unui seminarist care
aşteaptă la parter, spune femeia în semn de salut.
Lucia înţelege instantaneu că nu are cum să o convingă să o lase să mai
stea puţin. Gestul de netăgăduit, bărbia păroasă ridicată în semn de sfidare,
pumnul drept sprijinit în şold.
— Diego a plătit chiria pe două săptămâni, zice ea, repetându-şi cel mai
dramatic registru de voce pentru a încerca să o înduioşeze pe femeie.
— De ce aş păstra camera pentru un mort?
— Eu nu sunt moartă. Prietenul lui Diego, Donoso, mi-a spus că pot
rămâne.
— Poliţistul ăla chior nu e proprietarul, drăguţă. Regulile acestei case
sunt treaba mea. Şi zic foarte clar că, în cazul în care chiriaşul moare, nu
există niciun drept de moştenire. Sunt suficient de milostivă că te-am lăsat
câteva nopţi.
Fără să mai stea pe gânduri, Basilia o apucă de braţ pe Lucia şi o
împinge pe scări. Ea se agită ca un animal vagabond ce este şi, fără să stea
pe gânduri, îi arde un şut în fluierul piciorului, pe care proprietăreasa îl
primeşte cu un ţipăt. A fost nesăbuită, dar nu s-a putut abţine. Basilia strigă
după ajutor pe un ton de văicăreală soră cu geamătul, imediat unii dintre
vecini ies din casele lor. Ultimul lucru de care are nevoie Lucia este ca
jandarmii să apară pentru a face ordine; deasupra capului ei atârnă mandatul
de arestare pentru uciderea lui Marcial Garrigues. De aceea ţâşneşte afară.
Însă, de îndată ce pune piciorul pe strada Fúcares, este copleşită de
nedumerire: unde să se ducă? În cine să aibă încredere? Nici Donoso şi nici
Tomás Aguirre nu reprezintă vreo opţiune.
Dintr-odată, o voce o strigă pe nume. Este tentată să fugă fără să întoarcă
capul, dar când aude din nou „Lucia”, recunoaşte un timbru familiar şi,
întorcându-se, vede că Raquel, o femeie plinuţă, cu sânii mari, una dintre
pupilele Leoaicei, se apropie repede de ea, cu faţa congestionată.
— Mulţumesc lui Dumnezeu că te-am găsit. Mi-a luat o groază să găsesc
adresa gazetarului. La bordel ziceau că stai la el acasă, dar nimeni nu ştia
unde locuieşte până ce n-am dat de jandarmul cu un singur ochi, dar acum e
totuna. E Josefa. O mănâncă holera şi doar numele tău îl zice, nimeni mai
scoate vreun cuvânt de la ea. Cred că vrea să-ţi spună ceva.
Lucia o însoţeşte pe prostituată până la bordel, unde se pune ceva ciudat
la cale. Una dintre fete, cu care nu a vorbit niciodată, pleacă cu o valiză. În
timp ce intră pe uşă observă că lipsesc obiecte, ca şi cum casa ar fi golită
puţin câte puţin. Lucia se îndreaptă direct spre bucătărie. Văzând-o pe
Delfina plângând, primul ei impuls este să se întoarcă şi să iasă tiptil, dar o
voce o opreşte să plece.
— Josefa voia să vorbească cu tine. Îţi tot repeta numele…
— Se simte bine?
— Nu, azi dimineaţă a ieşit cu don Julio Gamoneda. S-a întors foarte
speriată şi bolnavă. Holera…
Lucia ştie ce înseamnă asta, a văzut-o pe mama ei murind aşa.
— Pot să vorbesc cu ea?
Delfina refuză cu o uşoară mişcare a capului, anunţând că nu va fi
posibil. Leoaica a murit acum zece minute. Lucia aleargă spre salonul
verde, unde Josefa e întinsă pe un divan. Nimeni nu a avut grijă de cadavrul
ei, deşi mai multe sertare sunt deschise. Probabil că vreuna dintre femei a
intrat să vadă dacă găseşte bani înainte de a părăsi casa. Au lăsat împrăştiate
cadourile, parfumurile, scrisorile de dragoste legate cu o panglică şi
semnate de iubitul ei: J.G.
Lucia iese din casă şi merge ameţită, la început fără ţintă, dar apoi se
îndreaptă spre strada Hortaleza. Nu a fost niciodată acolo, dar ştie unde
merge, ştie unde e casa care aparţine unei doamne importante, iar la
înmormântarea lui Diego i-a spus că poate merge acolo oricând doreşte.
După ce a pierdut toţi oamenii care-i dădeau o mână de ajutor, este singura
pe care o mai are în acest oraş.
O servitoare iese să deschidă uşa palatului. O tânără discretă, într-o
uniformă impecabilă de cameristă.
— Numele meu este Lucia. Eu sunt…
Menajera o întrerupe.
— Ştiu cine sunteţi, poftiţi.
Este pentru prima dată când cineva i se adresează atât de ceremonios, cu
dumneavoastră. Sala e enormă şi fastuoasă. La capătul holului, există o uşă
de sticlă care duce la o grădină. În depărtare, se aude cântecul păsărilor care
zburătăcesc în cuşti. De o parte şi de alta a intrării în curte se află o scară cu
rampă dublă şi balustradă de marmură. Ana Castelar coboară impunătoare,
elegantă şi la fel de frumoasă ca întotdeauna.
A PATRA PARTE
 62
Madrid, 25 iulie 1834

Madrid în beznă. Felinarele cu gaz au lăsat la stingere o ceaţă groasă,

conturată de luna plină care domneşte pe un cer fără stele. Atmosfera este
umedă, iar Lucia se cuprinde cu braţele ca să-şi calmeze un frison. Aleile se
deschid de o parte şi de alta ca nişte guri negre care ar putea scuipa
vagabonzi, hoţi şi prostituate. Îşi accelerează pasul, mai mult speriată de
tăcere decât de viaţa pe care întunericul ar putea-o ascunde. Nu e lumină la
ferestrele clădirilor. Se ridică mute de ambele părţi ale străzii, gri şi
străjuitoare. Deasupra, încercând să ajungă la boltă, sunt monştri şi demoni
îngheţaţi, garguie pietrificate cu rictusul unui ţipăt.
Ce caută acolo? De ce oraşul pare nelocuit? Cum a devenit Madridul un
decor fantomatic? A părăsit bordelul Leoaicei ca să se ducă acasă la Ana
Castelar. În spate, ca trena unei rochii de mireasă, târându-se după ea, o
urmăreau ochii fără viaţă ai Josefei, ucisă de holeră, de indiferenţa femeilor,
fiinţe josnice care îşi disputau obiectele de valoare ce rămăseseră în casă.
La scurt timp după aceea, nu-i aşa că i-a deschis uşa o servitoare şi i-a
permis accesul în palatul din strada Hortaleza? Nu-i aşa că a întâmpinat-o
Ana cu o îmbrăţişare?
În ciuda tăcerii, tâmplele îi zvâcnesc ca o tobă bătută cu atâta furie încât
peticul de pânză ameninţă să se rupă. Din ce în ce mai repede, o să crape în
orice moment. Pe cer, luna plină pare un ochi orb.
Să fie zgomotul de tobă cel care i se pironeşte în creier sau copitele unui
cal? Transpiră, nu ştie dacă mai reuşeşte să rămână conştientă, poate ar fi
mai bine să leşine. Un bidiviu s-a oprit la câţiva metri de ea. Îngenunchează
în mijlocul străzii ca să-l privească. Agăţat de coamă, stă Eloy. Ochii lui
albaştri strălucesc cu o intensitate care te face să crezi că lumea din jurul lui
şi-a pierdut culoarea. Râde aşa cum obişnuia s-o facă atunci când reuşea să
şterpelească ceva de la vreun student distrat. Nu e singur; îmbrăţişându-i
talia, călare pe cal, nişte mâini de fetiţă, păr auriu şi o jumătate de chip care
se zăreşte din spatele băiatului: Clara.
— Surioară, nu mă mai căuta. Sunt bine acum. Mulţumită ţie, sunt cu
mama.
— Nu eşti moartă! Ştiu că nu eşti moartă!
 Lucia se ridică şi aleargă cu toată puterea spre cal, dar Eloy îl provoacă
să o ia la galop cu spatele din nou. Ei nu-i pasă: îl va prinde. Va alerga atât
de repede încât va ajunge lângă animal şi se va arunca asupra Clarei, pentru
a o smulge din lumea morţilor unde o vede acum. Tropăitul copitelor se
aude când Eloy schimbă traiectoria calului şi intră într-o clădire cu poarta
deschisă. Două coloane marchează intrarea pe care Lucia o traversează pe
urmele calului călărit de Eloy şi Clara, dar de îndată ce trece pragul, se
împiedică de ceva.
În penumbră, încearcă să-şi dea seama ce este: umed, dar rece, moale…
Luna se iveşte printre clădiri pentru ca Lucia să vadă că e vorba de un braţ,
un picior, un trunchi de copil, capul Clarei. Din bucăţile de carne ţâşneşte
sânge peste tot, ca şi cum tocmai ar fi fost hăcuită. Isterică, ea încearcă să
recompună piesele acelui puzzle în care s-a transformat sora ei. Un braţ unit
de trunchi, de care trebuie să stea lipit ca să nu piardă tot sângele; capul,
care îi strigă brusc:
— Tu eşti de vină! Nu contează ce faci. Sângele meu mă va da de gol.
O lovitură ascuţită o îndepărtează de sora ei. Ceva a izbit-o în stomac şi
i-a tăiat respiraţia. Un pumn. Ascunşi în umbra clădirii, aşteptând-o, se
aflau nişte oameni, bărbaţi, femei. Simte cum nişte mâini şi picioare o
imobilizează la pământ. Gâfâieli aspre, put precum carnea putrezită. Sunt
mogâldeţe de nerecunoscut până ce un chip apare lângă ea, luminat de
strălucirea lunii care îşi bate joc de tot. E Cándida, mama ei.
— Aşa ai tu grijă de sora ta?
Cándida o scuipă, dar, înlănţuită de acele mâini apărute de nicăieri, Lucia
nu-şi poate şterge saliva care îi alunecă pe obraz, care îi mângâie buzele.
— Îmi pare rău! Mamă, te rog, lasă-mă să plec! Îmi pare rău!
— De ce îţi pare rău, hoaţo, că ai profitat de cei morţi?
Cándida s-a retras în umbră, iar acum chipul unui bătrân stă deasupra ei:
părintele Ignacio García, cu aceeaşi expresie lipsită de viaţă cu care o privea
când s-a ascuns sub patul lui.
— De ce mi-ai furat inelul? Acum aş putea trăi!
— Toate am fi în viaţă!
Cineva s-a strecurat între nodul de braţe, picioare şi corpuri care se află
peste Lucia şi care o împiedică să se mişte şi aproape să respire. E Juana.
— Curvă. Eşti o curvă.
Lucia simte că trage ceva de ea. O forţă care, în cele din urmă, o
îndepărtează de oamenii care o ţinuseră legată şi o dă înapoi în stradă.
Zdruncinată, ameţită, încearcă să se orienteze; ştie că acel coşmar nu s-a
terminat şi că va continua să se prăbuşească în el până nu va mai putea
rezista. Nu mai are putere să plângă şi un gând pune stăpânire pe ea: merită
orice pedeapsă. Faptele ei au dus la acest iad. Merită să se rănească, să
sufere.
Caută o piatră pe jos, ceva cu care să-şi sfâşie pielea şi, ca şi cum soarta
i-ar dărui-o aşezată pe o pernuţă căptuşită, la picioarele sale vede o sticluţă
spartă. Sângele coagulat al fetiţelor este lipit de fundul ei. Ridică un ciob şi
şi-l duce la braţ, dar mâna care a salvat-o de gloata de dinainte o opreşte.
Apoi îl recunoaşte.
— În cele din urmă, când totul pare să se fi terminat, se face lumină.
Acest oraş nu este doar umbre. Donoso, spune-i să nu se teamă. Carlistul,
Tomás Aguirre, nu mai este omul pe care îl cunoşteai. Tu îl poţi schimba.
Diego i-a dat drumul la mână Luciei, îi caută obrazul şi-l mângâie.
— Madridul n-o să te abandoneze.
— Mi-aş dori să fii lângă mine.
Nu-şi mai poate stăpâni lacrimile. Lucia caută îmbrăţişarea lui Diego, are
nevoie de căldura pe care gazetarul i-a oferit-o în acea ultimă zi când, fără
să ştie, şi-au luat rămas-bun pentru totdeauna, în camera în care îi dăduse
adăpost. Braţele sale, respiraţia lui pe faţa ei, îi ofereau siguranţa,
încrederea că drumul, oricât de întunecat ar fi fost, i se va deschide într-un
sfârşit. Împreună ar putea ieşi din tunel. Cu toate acestea, când ea e la doar
câţiva centimetri de el, figura lui dispare ca un abur şi se pierde în noapte.
Oraşul devine din nou un cimitir. Tăcut, rece, străin. Luna plină îşi caută
oglindirea în ciobul pe care Lucia îl ţine încă în mână. Nu se gândeşte de
două ori: îşi înfige vârful în încheietura mâinii şi, trasând o linie zimţată, îşi
deschide carnea până la adâncitura dinspre cot. Durerea este insuportabilă,
dar nu are de gând să se oprească. Ţipă ca să nu-şi piardă forţele, ca să nu-şi
îngăduie să gândească. Ţipă.

Simte arsura în gât din cauza strigătelor, dar când se uită la braţ îl găseşte
intact. Transpiră, iar vederea ei încă slăbită pricepe cu greu spaţiul care o
înconjoară: se află într-o încăpere somptuoasă, în patul cel mai moale în
care s-a întins vreodată. Uşa se deschide şi intră Ana Castelar.
— Stai liniştită, a fost un coşmar.
Ana se aşază lângă ea şi, cu o batistă, îi şterge sudoarea de pe frunte.
Acum Lucia îşi aminteşte că, de îndată ce a ajuns la palat, Ana a însoţit-o în
această cameră unde, sfârşită, s-a lăsat să cadă pe patul în care s-a trezit, nu
ştie câte ore mai târziu. Noaptea este încă prezentă de cealaltă parte a
ferestrei.
— Te-am auzit ţipând din dormitorul meu. Nu-ţi face griji şi respiră, eşti
în siguranţă acum.
O stranie clarviziune s-a instalat în sufletul Luciei. Nu plânge, nu
tremură ca un copil neajutorat.
— Nimeni nu e în siguranţă. Madridul nu reprezintă altceva decât
minciună şi moarte. Cel mai probabil, corpul surorii mele se află deja într-
un şanţ undeva. Sau poate cineva îl va arunca mâine, nu contează. Va muri
ca toate celelalte. Iar eu sunt de vină.
— Nu e vina ta, ci a oraşului. Madridul se devorează pe sine, deşi într-o
zi va exista un Madrid diferit de cel în care trăim acum. Un Madrid care va
depăşi toate aceste războaie intestine, fără carlişti, fără Inchiziţie, fără ca
asasinatele să fie o monedă de schimb. Este o călătorie dificilă, plină de
suferinţă, dar în cele din urmă soarele va răsări.
Ana a reuşit să aducă un zâmbet slab pe chipul Luciei. Nu ştie că vorbele
ei sunt ecoul prezicerii pe care Diego i-a făcut-o în coşmar. Această
convulsie în care trăieşte Madridul se va încheia şi ne va reda un oraş mai
bun. Un oraş unde Lucia încă vrea să creadă că se va plimba la braţul
Clarei.
— Soţul meu se întoarce astăzi de la Curte şi are multe contacte. Îl voi
ruga să pună la treabă poliţia, armata, dacă e nevoie, până ce o vor găsi pe
sora ta.
Lucia se lasă pe spate în poala Anei, care-şi trece degetele prin părul care
începe să-i crească, roşu şi mătăsos. Cu doar câteva clipe în urmă, sufletul
ei era cel al unui muribund care ştie că sfârşitul este inevitabil. Şi poate că
este, dar nu se va opri din luptă până nu-şi va lipi urechea de inima surorii
sale şi nu-i va mai auzi bătăile. Dacă într-o zi se va întâmpla asta, se va
sinucide şi ea.
 63
Înmormântările au continuat în cimitirele mici din spatele câtorva
biserici, cum ar fi San Sebastián şi Buena Dicha, în ciuda faptului că în
1809 regele Joseph Bonaparte a dictat regulamentul ca ele să fie scoase din
oraş, pentru a preveni ca incendiile sau alte dezastre naturale să lase
cadavrele expuse în aer; un incendiu în biserica Santa Cruz în 1773 a
răspândit în tot oraşul mirosul dezgustător al rămăşiţelor umane îngropate
acolo. Din acest motiv, în afara Gardului au apărut mai multe cimitire.
Primul dintre acestea şi cel mai opulent este Cimitirul de Nord, în
apropiere de Puerta de Fuencarral, numită şi Puerta de Bilbao. Importanţa
unui oraş ar putea fi măsurată şi prin numărul de morţi pe care îi găzduieşte.
În Madrid, de mult sunt mult mai numeroşi decât cei vii şi ameninţă să
ocupe mai mult teren decât aceştia, de aici şi faptul că Juan de Villanueva,
arhitectul Cimitirului de Nord, s-a inspirat din cel parizian al lui Père
Lachaise şi a proiectat curţi şi terase pentru a adăposti nişele pe mai multe
niveluri săpate în ziduri.
În cea mai sofisticată dintre cele şase curţi, chiar după ce treci prin faţa
Crucii de Piatră care serveşte drept intrare, în dreapta capelei neoclasice,
construită tot de Villanueva, se află nişa în care va fi înmormântată Josefa
Leoaica, înconjurată de morţi cu nume de familie ilustre şi titluri nobiliare
importante. Nu trebuie să fi fost uşor pentru ea să i se permită accesul într-
un loc atât de distins – chiar dacă era proprietara celui mai de succes bordel
din oraş şi de la Curte, o prostituată nu este binevenită aproape nicăieri –,
iar Tomás Aguirre îşi imaginează că cineva cu multă influenţă a intervenit.
La înmormântare sunt prezenţi foarte puţini oameni, din cauza
interzicerii adunărilor în masă şi pentru că bărbaţii care s-au bucurat de
compania şi de prietenia madamei în privat nu sunt dispuşi să o facă şi în
public. Aguirre observă de la distanţă scurta ceremonie. Glezna îi este încă
umflată şi nu i-a fost uşor să ajungă la cimitir. Caută sprijin într-o fântână
din care ţâşneşte un mic jet de apă. A dormit câteva ore într-o casă
abandonată care l-a făcut să se gândească la Lucia, la acea fabrică de
chibrituri în care ea îi spusese că se refugiase împreună cu sora ei. S-a
gândit la Lucia şi pentru că şi-o imagina singură, rătăcind pe străzi în
căutarea Clarei. Se gândea la ea pentru că, mai mult decât glezna făcută
praf, îl durea modul în care o abandonase la uşa Spitalului General, cu două
nopţi în urmă. S-a trezit cu gândul de a o găsi, dar nu mai era la Diego
acasă, în locul ei se cazase un seminarist şmecher, pe care, datorită faptului
că-şi recuperase deghizarea în fratele Braulio, a reuşit să-l păcălească ca să-l
invite la un mic-dejun într-o cârciumă. A mâncat cu poftă nişte pâine
prăjită, ba chiar a reuşit să-l facă să-i plătească şi o bucată de cârnat. În
schimb, a alimentat temerile seminaristului povestindu-i cu lux de amănunte
despre măcelărirea călugărilor. „Iată cum oraşul te va răsplăti pentru
credinţa ta în Dumnezeu. Pregăteşte-te să devii martir.” Voia doar să-l
sperie. În acest moment, Aguirre nici măcar nu ştie dacă crede în
Dumnezeu. Dacă nu cumva crede că furia madrilenilor este justă. Credinţa
lui, devotamentul său faţă de cauza carlistă, s-a prăbuşit asemeni unor măşti
la sfârşitul unui bal mascat. Cu toate acestea, nu se simte descurajat,
dimpotrivă. Dacă ar fi urmat ordinul misiunii care l-a adus la Madrid, l-ar fi
abordat pe Julio Gamoneda fără să precupeţească niciun gest violent ca să-l
descoasă dacă era el cel care-i turna pe carliştii otrăviţi. Dar priorităţile sale
sunt altele acum. Vrea să lupte pentru Lucia, Clara şi celelalte fete prinse de
maeştrii carbonarilor. Acest lucru este mult mai real decât orice a făcut
vreodată în viaţa lui. Să moară pe front, alături de Zumalacárregui, ar fi fost
absurd. Să moară pentru aceste fete nu e, fie că există sau nu un Dumnezeu
care-l aşteaptă dincolo. De aceea nu face altceva decât să o caute pe Lucia.
Dar ea nu se află în cimitir, sunt prezente doar câteva prostituate, unele
dintre ele atât de bătrâne, încât presupune că au ieşit din meserie. Oarecum
separat de grupul de femei, atrage atenţia un bărbat infirm. Sprijinindu-se
într-o cârjă, mâzgăleşte ceva într-un caiet. E om nenorocit, e suficient să
vezi cum umblă îmbrăcat; Aguirre e convins că nu poate fi el binefăcătorul
care a adus oasele Leoaicei într-un loc atât de important.
Când ceremonia se termină, se apropie de o femeie în doliu, dar tânără.
Când i-a spus cum o cheamă, Delfina, Aguirre îşi aminteşte că Lucia i-a
povestit despre ea: este mama uneia dintre fetele făcute bucăţi.
— Nu ştiu unde-i fata aia. Poate că era din cauza febrei, dar în ultimele
ei clipe Josefa nu dorea altceva decât să vorbească cu ea. Simţea mai mare
nevoia de asta decât să vină preotul cu ultima împărtăşanie. Când Lucia a
ajuns acasă, sărmana era deja moartă.
— Şi nu ai nicio idee unde ar fi putut să se ducă? Mi-a cerut ajutorul, ştiu
că autorităţile o caută, iar eu plănuisem să o scot din oraş.
Aguirre minte pentru a alunga teama pe care i-o poate provoca Delfinei
un călugăr cu un veşmânt murdar. Cu toate acestea, ea nu-i mai acordă nicio
atenţie; privirea ei, încărcată de dispreţ, este fixată pe schilodul care mai
înainte desena. Acesta, ca şi cum ar fi simţit acele priviri ca pe o palmă
peste faţă, îşi închide caietul şi, târându-se în cârje, se îndepărtează de curte.
— Dezgustător. Leoaica l-a hrănit când nimeni nu voia să-l aibă în
preajmă şi… crede că va scăpa, acum că ea s-a dus.
— Delfina, trebuie să ştiu unde este Lucia.
— V-am mai spus că nu ştiu.
— Încerc să împiedic moartea mai multor fete. Ca fiica ta.
Cărţile pe masă, şi-a zis Aguirre. Nu are timp de pierdut şi nu este
momentul pentru subterfugii. Dacă Delfina are vreo informaţie care îl poate
ajuta, are nevoie de ea acum. Caută o curte pustie unde să-şi continue
conversaţia: el îi povesteşte despre carbonari, despre ritualurile pe care le
practică şi despre faptul că fiica ei le-a căzut victimă.
— Nu se mai poate face nimic pentru Juana, dar se poate pentru fetele
care sunt încă în viaţă.
— Într-o zi, Leoaica mi-a citit articolul gazetarului care a venit la bordel.
Am crezut că e o nebunie: Pe Bestie a adus-o Lucia. Era bărbatul acela cu
faţa arsă.
— Bestia a fost doar un pion al carbonarilor. Ce ţi-a mai spus Leoaica?
Delfina se îndreaptă spre un perete cu nişe. Se uită la pietrele funerare,
unele cu îngeri sculptaţi în piatră. Altele cu portretele grosolane ale celor
decedaţi.
— Nu ştiu unde se odihneşte copilul meu.
Alungă tristeţea aşa cum se trage o cortină şi se întoarce spre falsul
călugăr.
— Cred că Leoaica delira în ultimele ei ceasuri. A spus că pe Bestie a
adus-o ea, nu Lucia. Că ea era vinovată de moartea Juanei mele. Avea febră.
— De ce crezi că a spus asta?
— Se pare că Lucia dădea vina pe vreun client de la bordel. A spus că
trebuie să fi fost unul care a decis ca Juana mea să fie luată de Bestie.
Din locul în care se află, încă se mai poate vedea curtea în care a fost
îngropată Leoaica. Când a venit să o caute pe Delfina, Tomás Aguirre a
reuşit să citească numele compuse ale unora dintre conţi, a recunoscut
familii burgheze bine situate la Curte.
— Cine a plătit pentru înmormântarea lui Josefa?
— Amantul ei, erau împreună de mulţi ani. E un judecător: Julio
Gamoneda.
 Nu a fost greu să-i găsească adresa: un mic palat pe strada Conde Duque,
lângă piaţa Guardias de Corps. Julio Gamoneda este o figură bine-
cunoscută în oraş. Deja l-au pomenit doi oameni: Delfina şi, chiar ieri,
Teodomiro Garcés, farmacistul. I-a mai spus că se zvonea că ar fi fost
amantul madamei şi că simpatiza cu carliştii, aşa cum o demonstra cu
fiecare dintre sentinţele sale. O sarcină pe care o tărăgăna ca s-o găsească pe
Lucia, dar care nu mai suferea amânare. J.G. Două litere care i-au bătut
capul tot drumul până pe strada Conde Duque. Acestea se aflau pe lista
scrisă de părintele Ignacio García, alături de numele de cod Eternul Orient.
Unul dintre cei 12 maeştri carbonari.
A decis să continue să poarte haina de călugăr, deşi e murdară şi
zdrenţuită, reprezintă un perfect permis de liberă trecere pentru a pătrunde
în anumite locuri. O servitoare îi deschide uşa, iar el cere să o vadă pe
stăpâna casei, este rugat să aştepte în hol, vine în câteva minute.
Leonor Urrutia are puţin peste 45 de ani, o faţă severă, o rochie neagră
demodată şi părul cărunt, strâns într-un coc. Aceasta este înfăţişarea
obişnuită a femeilor care se învârt în jurul sacristiilor, o credincioasă care va
fi sensibilă la rugăminţile unui călugăr. Aguirre îşi permite un gând obscen
şi lipsit de generozitate; nu e surprins că judecătorul a căutat compania
Leoaicei.
— Ce pot face pentru dumneata, părinte?
— Cer ajutorul unei bune creştine. Capela mănăstirii mele a fost distrusă
după nebunia de săptămâna trecută.
— Nu ştiu cum a permis guvernul acest lucru. Numai pentru asta, ar
trebui să ardă pe veci în iad. Spania este devorată de forţele răului, fie ca
Dumnezeu să pună capăt într-o zi acestui coşmar.
— Dumnezeu să vă audă, nu ştiţi cât adevăr exprimă cuvintele
dumneavoastră. Noi am fost norocoşi şi niciunul dintre fraţi n-a murit în
atac, dar un incendiu provocat de acei sălbatici a ars totul, picturile,
sculpturile… Nu avem nici măcar un potir pentru a binecuvânta trupul şi
sângele lui Cristos.
— Intră, vrei un ceai? Vom vorbi cu soţul meu. Sunt sigură că va fi
milostiv cu mănăstirea dumitale. Nu mi-ai spus care e.
— Mănăstirea San Luis, pe strada Montera.
— Lângă locul unde a început totul. Se spune că hoardele criminale au
ieşit dinspre Puerta del Sol. Ce nenorocire.
 Tomás Aguirre aşteaptă într-un mic cabinet de lângă intrarea în conac, în
timp ce doamna Leonor pleacă în căutarea soţului ei. Singurul ornament de
pe pereţi este o pictură care îl înfăţişează pe Isus predicând în templu –
veche, dar de un îndoielnic gust estetic – în rest, piese de mobilier clasice,
castiliene, de mare valoare materială, deşi foarte incomode.
— Bună ziua, frate. Soţia mea nu mi-a spus numele dumitale.
— Braulio, fratele Braulio.
— Mi-a spus că eşti de la mănăstirea San Luis. Nu ştiam că a fost
afectată de atacuri.
— Asta pentru că niciun călugăr nu şi-a pierdut viaţa şi, în comparaţie cu
alte mănăstiri, chiar a ieşit bine din toată povestea. Dar capela a fost
distrusă. Şi, din păcate, persoana care ne-a ajutat cel mai mult din punct de
vedere financiar a decedat.
— Îmi pare rău.
— Poate că dumneavoastră aţi cunoscut-o pe doamna Josefa Arlabán.
Julio Gamoneda simte lovitura, exact ceea ce căuta Aguirre. Expresia
relaxată a chipului său se contractă într-un rictus încordat. Intrarea nevestei,
însoţită de o servitoare ce duce o tavă cu trei ceşti şi o farfurie cu fursecuri,
îl obligă să se prefacă.
— Leonor, am decis că vom ajuta mănăstirea, ceea ce s-a pierdut este
foarte valoros. Dar mai bine voi vorbi cu fratele Braulio în birou, ca să nu
ne deranjeze nimeni.
 64
Don Benito Granados, duce de Altollano, soţul doamnei Ana Castelar,
este un bărbat elegant şi se laudă că nu-şi arată niciodată sentimentele în
public – şi rareori în privat –, dar în acest moment este dominat de furie şi îi
vorbeşte cu asprime soţiei sale. Ea îşi păstrează calmul şi îl lasă să se
descarce: ştie că nu-şi va pierde cumpătul pentru ceva atât de
nesemnificativ ca o infidelitate.
— Pactul era clar: trebuia doar să eviţi bârfele. Tocmai ce-ai uitat
complet.
— În acest oraş, totul se ştie aproape înainte de a fi făcut ceva. Nu este
prima dată când se întâmplă.
E drept: de ceva vreme, ducii sunt subiect de bârfă din cauza obiceiurilor
licenţioase ale Anei Castelar. Cu toate acestea, doar într-o singură ocazie,
cuiva – un avocat cunoscut – i s-a năzărit să i-o spună drept în faţă ducelui.
A fost întâmpinat atunci de reacţia dezlănţuită a lui don Benito Granados,
care nu a ezitat să se dueleze cu indiscretul avocăţel şi să-i arate că elogiile
cu privire la abilităţile sale de spadasin nu erau exagerate. Deşi duelul a fost
pactat la primul sânge, ducele i-a marcat faţa pe viaţă.
— În plus, un gazetar… N-am crezut niciodată că te poţi coborî atât.
— Te rog, Benito… Te rog… Ştii doar că au fost bărbaţi din toate
categoriile sociale. Un jurnalist nu e ce-i mai rău, în afară de faptul că nu
stătea în puterea mea să aleg.
— Era nevoie să apari şi la înmormântare?
— De multe lucruri a fost nevoie, de care tu, fiind la Curte, habar n-ai
avut.
Ducele se întinde după o sticlă de sherry şi îşi toarnă un pahar. Savurează
licoarea înainte de a se decide să o împroaşte cu reproşuri pe soţia sa.
— Şi să plângi la sicriul lui a fost unul dintre acele lucruri.
— Lacrimi alea au fost reale.
Ana s-a săturat de pantomimă; jocul afecţiunii ultragiate a soţului ei e
deplasat. Benito îi toarnă şi ei un pahar de sherry.
— Te-ai îndrăgostit de Motanul Necuviincios?
— Presupun că ţi se pare ridicol, dar aşa e. Când a murit, mi-a rupt
sufletul. Poate că ţi se pare o prostie, dar câteva zile am meditat la ideea de
a-i călca pe urme. Nu pentru că visam să mă alătur lui în Paradis, alături de
Dumnezeu, pentru că ştii că nu cred deloc în ce poate exista după moarte.
M-am gândit la sinucidere, pentru că nu mi-a fost uşor să mă privesc în
oglindă, să recunosc în mine femeia care a început toate acestea şi nu doar o
simplă criminală. Pentru că nu sunt femeia pe care Diego a văzut-o în mine.
Oare nu m-am transformat în ceea ce detest?
— Din câte văd, acest acces de romantism a trecut ca o febră.
— Exact, ca o febră. Mă mai dor oasele, dar mi-am recăpătat controlul.
Ştiu asta, în război, trebuie să-ţi asumi pierderile. Nu luptăm pentru noi, ci
pentru viitor. Ca să-i oferim generaţiei următoare o ţară mai bună.
Ana îşi goleşte paharul de sherry. Lichiorul dulce îi calmează gâtul.
Simţea că o arde, ca de fiecare dată când îşi aminteşte de Diego. Deşi i-a
mărturisit soţului ei că a depăşit tristeţea, nu e adevărat: când se aşteaptă
mai puţin, îşi aminteşte de zâmbetul lui acolo, în palatul din Hortaleza, când
l-a invitat la cină, de sărutările din pat sau de devotamentul său în lazaret.
Imagini pe care nu vrea să le piardă, conştientă că, pentru tot restul vieţii, s-
ar putea să nu mai nutrească niciodată un sentiment atât de pur pentru
cineva, un amestec de admiraţie, devotament şi dorinţă. Povestea ar fi fost
alta dacă nu ar fi ajuns la el prin Bestie, prin articolele pe care le scria
pentru Ecoul Comerţului. Dacă Diego ar fi renunţat la un moment dat la
cercetările sale. Iubirea poate învinge totul, ar fi putut să se impună în faţa
obsesiei gazetarului cu această poveste. Dar nu a fost aşa.
Marcial Garrigues, Bestia, aşa cum a fost numit pe bună dreptate de
cealaltă parte a Gardului, s-a purtat neglijent în ultimele sale zile şi a lăsat
prea multe lucruri nerezolvate. Nu doar inelul pe care Lucia l-a furat din
casa părintelui Ignacio, o problemă pe care ar fi putut-o rezolva fără prea
multe complicaţii, ci şi lista pe care carlistul, om al bisericii, o întocmise.
Acolo apăreau numele de cod şi iniţialele celor 12 Maeştri ai carbonarilor,
inclusiv al său: Surgere, A.C., Marea Maestră, regina celor 12 aleşi.
— Ce-ai aflat de lista aia?
— Dacă cineva ne poate spune unde este, aia-i Lucia.
— Fata cu părul roşu… Am văzut că ai instalat-o într-o cameră de
oaspeţi.
— Are încredere în mine. Sora ei e una dintre fetele din temniţă şi am
făcut tot posibilul ca s-o găsesc.
— După efortul depus, o fată nu poate arunca totul pe apa Sâmbetei.
— A reuşit să se înconjoare de buni aliaţi.
— Ca jurnalistul acela, nu? Ana, nu ştiu dacă nu cumva convingerile tale
se clatină…
— Diego e mort, cel care mă nelinişteşte e un călugăr care a fost în
apropierea fetei. Un anume Tomás Aguirre, care a servit în nord sub
comanda lui Zumalacárregui. Mai mulţi agenţi m-au înştiinţat. Lista a ajuns
acum în mâinile lui, dar voi găsi o modalitate de a o recupera, înainte să afle
cineva cui aparţin iniţialele.
— Pentru prima dată simt teamă în vocea ta.
— Doar idioţii nu au nicio teamă, dragă soţule. Din păcate, suntem cu
toţii susceptibili de a fi învinşi. Nici măcar tu, care te crezi de neatins pe
lângă regina regentă, nu poţi fi sigur că vei rămâne nepedepsit dacă toate
acestea ies la iveală. Şi ai jucat doar rolul de informator.
— Nu mă subestima. Cum altfel ai fi aflat numele carliştilor?
Ducele nu poate suporta privirea Anei. Îşi umple din nou paharul cu
sherry şi caută un fotoliu unde să se poată aşeza. Alcoolul îl va ajuta să
treacă peste zilele petrecute la palat, în umbra unei soţii care, cu un uşor
pocnet din degete, îl poate ucide. A văzut-o ordonând execuţii, alegând
fetiţe dincolo de Gard şi a citit articolele care descriau cum au fost
descoperite. Dezmembrate.
— Ce vrei să fac? Presupun că m-ai adus de la Curte pentru mai mult
decât o petrecere diseară şi să mi-o prezinţi pe fata asta.
— Julio Gamoneda. Judecătorul a rupt pactul de tăcere. A dus o
prostituată la palat ca Preotul să-i dea băutura magică. Presupun că a fost
copleşit de sentimentalismul carliştilor, pentru că altfel nu pricep de ce a
crezut vreodată că va reuşi. Din păcate, m-a văzut venind.
— În urmă cu doar câteva zile mi-ai cerut să fac acelaşi lucru cu Asencio
de las Heras. Nu putem face atâta tam-tam. Ar trebui să lăsăm lucrurile să
se calmeze până când…
— Fă ce-ţi spun, Benito. Julio Gamoneda trebuie să moară. El ştie cine
sunt. Călugărul poate să pună lucrurile cap la cap pornind de la moartea
Leoaicei. E posibil ca acest Aguirre să fie doar un soldat, dar nu e atât de
complicat să facă legătura între târfă şi judecător şi ca acesta să-i spună în
cele din urmă cine este Marele Maestru. În orice caz, sfârşitul său era deja
programat pentru următorul ritual.
Ana nu are de gând să discute deciziile sale cu ducele. Nu mai face asta
de mult timp. A ales o cale pe care soţul ei nu a făcut altceva decât să o
urmeze.
— Voi face ce-mi ceri.
 Benito Granados lasă paharul gol pe masă. Iese din cameră încovoiat,
spunându-şi că nu laşitatea îl obligă să facă un compromis cu dorinţele
soţiei sale, ci simţul realităţii: e imposibil să ridice un deget împotriva ei.
Cât timp ea îi este de folos, îşi va păstra locul de care se bucură atât de mult
la Curte.
Ana se aşază în fotoliul pe care l-a lăsat gol soţul ei. Printr-o fereastră
poate să vadă curtea interioară unde păsările se întrec în ciripit. Se uită în
urmă şi îi este greu să-şi amintească cum îşi petrecea zilele înainte ca totul
să înceapă.
Într-o vară, la Paris, a avut o scurtă aventură cu un diplomat italian,
Michele Silvati. El a fost cel care a dus-o la prima întâlnire a societăţii
secrete a carbonarilor. Revendicau libertăţile, într-un amalgam de rituri şi
simboluri care trimiteau la francmasoni, dar o făceau din perspectiva
soldatului: violenţa nu era nimic mai mult decât un instrument pentru a
obţine ceea ce doreau. Un rău inevitabil al războiului. Încă de la început, a
fost atrasă de acea viziune a societăţii. Voia să ştie mai multe, să facă parte
din cercul exclusivist al carbonarilor. A insistat până când Michele Silvati a
dus-o la una dintre acele întâlniri.
Erau 12 oameni cu glugă, 12 oameni ascunşi sub un nume de cod se
întâlneau într-o încăpere abandonată din închisoarea La Force, pe strada Roi
de Sicile. Dar acolo nu discutau despre politică. Vorbeau despre faptul că ei
reprezentau o castă care trebuia să supravieţuiască oricărei ameninţări, ei
erau arhitecţii viitorului. Supravieţuirea lor era mai presus de orice, era o
responsabilitate. Şi în acea vară pariziană, ameninţarea care-i îngrijora cel
mai mult era holera. Boala se răspândise în toată capitala, iar remediile
medicale nu erau bune de nimic.
Teama de holeră i-a infectat pe maeştri şi, odată cu ea, a apărut şi
superstiţia. A fost unul dintre cei cu glugă, niciodată nu i-a aflat numele, cel
care a adus la o întâlnire un vechi compendiu de alchimie. Simplul sunet al
acestui cuvânt, alchimie, o speria pe Ana, dar restul cercului a ascultat cu
atenţie ce voia să le spună bărbatul cu glugă: Johann Conrad Barchusen,
profesor de chimie la Leiden în secolul al XVIII-lea, a colecţionat gravuri
alchimice de origine necunoscută şi le-a publicat aproape de plăcere. În
acest compendiu, pe lângă faptul că arăta cum să facă piatra filosofală,
existau şi alte băuturi fermecate cu puteri miraculoase. Una dintre acestea
includea folosirea menarhei, primul sânge menstrual al femeilor, pentru
crearea unui elixir cu proprietăţi vindecătoare pentru o listă de boli care
sfârşea chiar cu ciuma neagră. Nu era nimic ştiinţific în asta, era vrăjitorie
pură, învăluită în religiozitate. Obţinerea sângelui nu era suficientă, căci
acesteia trebuia să i se adauge sacrificiul celei care dona.
Ana a luat distanţă imediat de această abominaţie şi a hotărât să se
întoarcă în Spania. La întoarcere, a aflat că începuseră carbonarii înşişi să
formeze un grup la Madrid. A decis să participe la una dintre aceste întâlniri
de la Casa Compañía de Filipinas, pe strada Carretas, acelaşi loc în care se
întâlneau masonii din Loja Orientului. Erau doar câţiva la număr, dar în acel
ţesut uman Ana Castelar a văzut o oportunitate de a lupta împotriva
carlismului, care devenea din ce în ce mai puternic şi pe care îl considerase
întotdeauna ca fiind cel mai mare pericol pentru viitorul societăţii.
Şi-a câştigat prezenţa în rândul carbonarilor şi a luat imediat calea care
avea să o transforme în Mare Maestru. Promisiunea băuturii fermecate de
sânge, leacul împotriva holerei. Magia. Superstiţia şi frica au devenit în cele
din urmă arma care a ridicat-o în vârf. O poziţie de putere aflată mereu în
umbră.
Atunci când a considerat necesar, a repetat cercul celor 12 Maeştri, cu
promisiunea că oricine va obţine această onoare îi va fi dezvăluit cel mai
mare secret al carbonarilor. Remediul pentru toate relele. Era ca una dintre
acele frumoase flori carnivore, care ademenesc cu splendoarea lor ca să-şi
prindă victimele în capcană.
Combinaţia dintre discursul politic anticarlist al carbonarilor şi mistica
acestei „ultime revelaţii” era perfectă pentru a-i atrage pe carliştii de
renume. Unii, chemaţi de ceea ce puteau afla despre mişcările elisabetane;
alţii, tentaţi de magia care se ascundea în ultimul eşalon al societăţii. Încă
de la primele sesiuni, Asencio de las Heras şi părintele Ignacio García au
fost atraşi de acea vrăjitorie. Fetiţele nu erau altceva decât soldaţi căzuţi în
luptă, aşa învăţase Ana să le vadă.
După ritualuri, fără ca nimeni să observe, ea strecura câteva picături de
arsenic în flacon. Înainte de Asencio de las Heras sau părintele Ignacio
García, au fost şi alţii care au murit bând ceea ce sperau că le va da viaţă.
Aproximativ cincisprezece carlişti au căzut cu băutura lor fermecată şi au
fost îngropaţi printre morţii de holeră.
Ar fi putut continua să facă acest lucru fără incidente majore dacă nu ar
fi fost Lucia şi hoţia ei nesăbuită. Şi Diego. E ironic că singura persoană pe
care a iubit-o cu adevărat a fost cea care aproape i-a distrus misiunea. Dacă
l-ar avea pe gazetar în faţa ei, i-ar spune că ea nu este monstrul pe care şi-l
imaginează el: odată ce carbonarii s-ar fi stabilit la Madrid, ar fi avut loc
aceleaşi crime ca la Paris, 12 oameni cu glugi ar fi măcelărit fetiţe
nevinovate. Contribuţia ei a fost să scoată ceva bun din acea oroare. Să-i
elimine pe acei oameni, pe carliştii care nu le permit spaniolilor să zboare
liberi, să renunţe la aderenţele medievale şi să poată construi o societate mai
echitabilă.
Ana încearcă să-şi îndepărteze tristeţea cu încă o înghiţitură de sherry.
Diego e mort, nu trebuie să se justifice în faţa lui, iar secretul
carbonarilor va fi în siguranţă de îndată ce-l găseşte pe Tomás Aguirre.
Numaidecât ce Lucia va dispărea. Nimeni nu-şi va aminti numele lor şi nici
pe ale acelora care au fost gata să le descopere.
 65
Biroul judecătorului Gamoneda este oarecum retras de restul clădirii,
într-un pavilion situat în grădinile palatului care poate cândva a fost grajd,
iar acum este amenajat cu tot felul de obiecte de lux. Există rafturi pline cu
cărţi legate în piele, un şemineu care acum este stins, fotolii care te invită să
te refugiezi în ele…
— Nu ştiu de ce cineva care se poate bucura de toate astea se vâră în
necazuri.
Judecătorul e un om obişnuit să dea tonul şi să marcheze ritmul, nu e
dispus să îl lase pe acest călugăr să-i ia bagheta din mână.
— Spuneţi-mi cine v-a trimis. De ce aţi venit să pomeniţi pe Josefa
Arlabán în faţa soţiei mele?
— Nu e lucru creştinesc ca un bărbat catolic şi căsătorit să aibă o
amantă. Şi cu atât mai puţin ca aceasta să fie proprietăreasă de bordel. Dar
presupun că vă veţi spovedi înainte de a muri şi veţi cere iertare. Nu ştiu
dacă e bine sau rău ca absolvirea păcatelor să fie atât de la îndemână.
Julio Gamoneda şi-a revenit în drum spre pavilionul care îi serveşte drept
birou. Şi-a temperat crisparea de pe chip, privirea lui nu se mai abate de la
călugărul care cu doar câteva clipe în urmă a pronunţat numele amantei
sale, a redevenit omul mândru şi sever, bine-cunoscut pentru duritatea
sentinţelor lui.
— Ce doriţi? Bani?
— Nu, nu va fi atât de uşor, domnule judecător.
Cuţitul lui Tomás Aguirre, meşterit în Albacete, îi străluceşte în mâna
dreaptă. Îşi aminteşte de un camarad de pe frontul de nord care îi spunea
mereu că bricegele cer sânge, că nu trebuie să vadă lumina dacă nu există
intenţia de a fi folosite. Întotdeauna a respectat sfatul acesta, iar când îl
scoate, o face cu intenţia să-l folosească.
— Poate că aţi auzit vorbindu-se de mine înainte. Numele meu real este
Tomás Aguirre.
— Locotenentul generalului Zumalacárregui?
— Am fost, dar să zicem doar că nu mai suntem la fel de apropiaţi ca
înainte.
— Şi eu sunt carlist, puteţi să-l puneţi deoparte.
— Se spunea că sunt responsabil pentru împuşcarea Străjerilor din
Álava, dar adevărul este că nu am avut nimic de-a face cu asta. Cu toate
acestea, mai este ceva de care mă acuză şi care este adevărat. Odată le-am
tăiat nasul şi urechile celor şase spioni din trupele elisabetane. Am făcut-o
chiar cu acest briceag; nu m-a dezamăgit niciodată.
— Trebuie să ascult toată fanfaronada asta? Ce vreţi să ştiţi?
— Carbonarii, inele cu buzdugane încrucişate, ceremoniile de sacrificiu
pentru a le stoarce sângele unor fetiţe, un fel de elixir împotriva holerei…
Ceea ce presa a numit „Bestia”.
Ochii judecătorului Gamoneda fug de cei ai lui Aguirre în căutarea a
câteva secunde în care să-şi recapete stăpânirea de sine ca să poată minţi.
— Nu ştiu nimic despre asta.
— Şi credeţi că am venit aici din întâmplare? Aveţi două urechi, una o să
v-o tai, dar vă va rămâne una pentru mai târziu. Observaţi că am o anumită
obsesie cu tăiatul urechilor.
Julio Gamoneda încearcă să-l dea la o parte pe Tomás îmbrâncindu-l, dar
nu este obişnuit cu lupta fizică, spre deosebire de falsul călugăr basc. Nu-i
ia mult să-l imobilizeze şi să-l apuce de ureche cu o mână în timp ce cu
cealaltă apropie de el lama ascuţită.
— Vă mai dau o şansă: buzduganele încrucişate.
— Voi vorbi, jur. Să nu-mi faceţi nimic…
Aguirre îi dă drumul judecătorului, care e palid de groază şi vorbeşte ca
o rană proaspăt deschisă din care ţâşneşte sângele.
— Carbonarii sunt o societate secretă care ameninţă obiceiurile ţării
noastre. Ei vor un rege liberal, vor ca biserica şi statul să fie separate… De
aceea m-am infiltrat printre ei. Nu am fost singurul, mulţi dintre cei care
participă la întâlnirile de pe strada Carretas sunt coreligionari.
— Ştiţi că nu asta v-am întrebat… Vreau să-mi vorbiţi despre grupul care
se întâlneşte separat, al celor 12 Maeştri.
— Dacă vă spun ceva, mă vor ucide.
— Şi dacă nu-mi spuneţi, vă omor cu mâna mea.
— Cei din nord nu ştiu cum este să trăieşti în Madrid, cu holera, să vezi
oamenii murind zi şi noapte. Faci orice ca să-ţi salvezi viaţa.
— Chiar şi să ucizi nişte fetiţe? Cum a putut să se lase păcălit de
asemenea superstiţii medievale? Totul e doar o mascaradă pentru a-i ucide
pe carliştii implicaţi. Nu vi s-a părut ciudat că părintele Ignacio García şi
Asencio las Heras au fost ucişi? Nu numai că sunt nişte ticăloşi, dar mai
sunt şi imbecili pe deasupra.
 Judecătorul rămâne tăcut, privind în jos. Nu e obişnuit să fie insultat. Ar
fi vrut să protesteze, dar cuţitul călugărului îl descurajează.
— Cine sunt cei 12 Maeştri? Numele lor!
— Poartă cagule, nu ştiu. Secretul identităţii este primul precept.
Aguirre preferă să nu ameninţe. Cu o mişcare rapidă, îi răsuceşte capul
judecătorului şi îi taie, cu mână fermă, urechea stângă.
— V-am avertizat, nicio minciună în plus.
Gamoneda îşi duce mâna la gaura lăsată de ureche, sângele ţâşneşte fără
oprire, plânge şi îşi reţine un ţipăt ca să nu-l provoace din nou pe călugăr.
De neoprit, sângele se revarsă pe covor. Singur îşi face un fel de garou cu o
batistă, încercând să oprească sângerarea. Aguirre îl priveşte, calm.
— Repet întrebarea, cine face parte din grup?
— De ce să vă spun? Ameninţările nu mă afectează, sunt condamnat la
moarte de când am făcut greşeala de a o duce acolo pe Josefa şi de a încerca
să-i conving să-mi dea băutura fermecată. Dar ce mai contează? Nu voi
regreta că am încercat. Nu-mi pasă dacă m-au prins.
— Cine v-a prins?
— Ea. Marea Maestră: Ana Castelar.
Aguirre se uită la el uimit.
— Ducesa de Altollano?
— Nu am ştiut cine este până nu am văzut-o sosind, întotdeauna la
ritualuri se prezentase cu faţa acoperită, dar mi-a fost de ajuns să-i aud
vocea pentru a o recunoaşte. Ea alege cine intră şi cine nu intră în cerc. Ea e
stăpână peste 12 maeştri, peste fetiţe…
— Unde le ascunde?
Judecătorul, ameţit de pierderea de sânge şi de durere, se prăbuşeşte pe
podea.
— Nu ştiu, jur că nu ştiu.
— Daţi-mi inelul. Ştiu ce trebuie să fac să am acces la aceste întâlniri.
Daţi-mi-l!
Magistratul se târăşte spre biroul său. Mozolind lemnul de sânge,
deschide un sertar şi scoate o cutiuţă lăcuită, cu încrustaţii de fildeş. I-o
înmânează călugărului împreună cu o cheie. Când o deschide, Aguirre
găseşte inelul de aur cu cele două buzdugane încrucişate.
— Nu mă omorâţi…
— Acum spuneţi-mi unde se ţin ritualurile.
Pavilionul răsună într-un zgomot puternic şi se aud două focuri de armă.
 Aguirre dă fuga în grădină şi zăreşte, prin geam, un grup de soldaţi care
au pătruns în casa principală. Se aud limpede strigătele servitorilor şi ţipătul
ascuţit şi sfâşietor al lui Leonor Urrutia. Judecătorul se ridică în picioare şi
fuge spre casă, lăsând o dâră de sânge pe iarbă.
— Lăsaţi-mi soţia în pace! Nu-i faceţi nimic!
Unul dintre soldaţi ridică arma şi îl împuşcă în cap, fără să mai stea pe
gânduri. Gamoneda cade la pământ, ca o pasăre ochită direct de vânător.
Leonor se năpusteşte asupra soldatului cu un urlet sălbatic. Acesta este
momentul de care Aguirre profită ca să sară gardul din spatele casei şi să o
ia la goană pe strada Limón. În timp ce aleargă, simte junghiul din gleznă.
Nu se opreşte din fugă până ce nu ajunge pe strada Ancha de San Bernardo
şi se amestecă în mulţime. Caută să se refugieze în biserica Montserrat, de
pe strada Quiñones. Se odihneşte pe una dintre bănci şi încearcă să-şi pună
ordine în gânduri.
Judecătorul Gamoneda era carlist madrilen şi în mod cert capul lui avea
un preţ, dar soldaţii din armată nu se comportă ca acum câteva minute, nu
ucid cu impunitate, cu răceala aceea. Este posibil ca mâna executantă să fie
cea a armatei, dar el este sigur că ordinul a venit de la carbonari. Au vrut să-
l reducă la tăcere pe Gamoneda şi au reuşit.
Îşi pipăie buzunarul hainei, acolo se află inelul de aur. Chiar dacă
reprezintă cheia de intrare în cercul celor 12 Maeştri, încă nu ştie unde se
găseşte uşa pe care inelul o deschide. Unde au loc ritualurile şi când
urmează să se petreacă următorul.
Totuşi are un nume nou: Ana Castelar.
 66
Ce înseamnă să fii femeie? Clara tremură în colţul celulei sale. Sângele a
pătruns prin fâşia de rochie pe care i-a dat-o Miriam. Un cheag se
răspândeşte de pe ţesătură până la vagin când o dă la o parte şi îşi priveşte
curioasă organele genitale. Picioarele o dor de parcă ar fi pe cale să
explodeze, dar, dincolo de această durere, nu se simte deloc diferită. În
Peñuelas, mama ei îi vorbea despre transformarea pe care menstruaţia o
aduce: prefăcută în femeie, pregătită să poată avea urmaşi. De ce se simte
tot un copil la fel ca înainte de sângerare?
E posibil să fi răsărit soarele. Nicio lumină nu ajunge până în temniţă, iar
fetele s-au instalat într-o perpetuă stare de veghe. Tăcuţi, aşteptând ca
bărbaţii cu cagule să coboare pe scara în spirală. Când se va întâmpla asta,
Clara va fi cea aleasă. Mozolită de sânge, o vor duce la etaj. Îşi aminteşte
cum Juana le descria pe fetiţele care apăreau moarte, dezmembrate; este de
neimaginat suferinţa pe care trebuie să o fi îndurat. Ce se simte când ţi se
smulge un braţ sau un picior?
Sângele nu a făcut din ea o femeie, ci o victimă. Poate că aceasta este
adevărata metamorfoză care vine odată cu menstruaţia.
În mahalaua ei mizeră, când o femeie era la ciclu, înceta să mai lucreze.
Bărbaţii nu voiau să aibă nimic de-a face cu ea şi o alungau din casă până ce
sângerarea se oprea. Nu o lăsau să se spele, ziceau că asta ar putea aduce
boli, dar adevărata teamă venea din faptul că femeia în timpul menstruaţiei
devenea imprevizibilă; dominată de uter, ajungea să fie fragilă, corpul
instabil, la fel şi mintea: demonii puteau să capete forţă înăuntrul ei şi să o
domine. Veşnica influenţă a lunii şi mareei asupra femeilor. Mai
neputincioase ca niciodată, erau obligate să dispară până ce totul se termina.
Aproape toate acceptau supuse. Lucia, nu.
În ciuda poruncilor Cándidei, sora ei a continuat să iasă să se joace pe
stradă, îşi petrecea ziua afară şi nu se întorcea până la căderea nopţii. „Ce e
în neregulă cu sângele meu?”, o întreba pe mama ei când aceasta o mustra
că nu s-a odihnit.
Acum, în acea celulă murdară, îngropată într-un colţ al Madridului, Clara
crede că o înţelege mai bine pe Lucia: lumea se încăpăţânează să le dea la o
parte, să le transforme în fiinţe dependente, mereu bolnave: în victime care
trebuie îngrijite. În poveştile pe care sora ei i le murmura în fiecare seară la
culcare, femeile nu erau aşa: ele erau cele care descopereau oraşul secret al
evreilor, limba norilor sau izvorul banilor. Erau ele cele care ajungeau până
la copacul pocăinţei şi se urcau în el. Dar, tocmai de aceea, crede Clara,
acestea erau basme. Viaţa nu e aşa. În viaţă, femeile sunt întotdeauna
închise într-o temniţă, aşteptând pe cineva care să le permită să iasă. Rareori
pentru un bine, de cele mai multe ori pentru a se profita de ele, pentru a fi
folosite, pentru a le răni.
Un suspin sfâşie tăcerea. Nu-şi poate da seama ce se întâmplă în temniţă.
O fetiţă încearcă să-şi reţină plânsul, dar nu reuşeşte şi, asemenea unor
spasme, lasă să-i scape gemetele. Clara îşi lasă capul pe piatră şi închide
ochii. Bine ar fi dacă ar putea să doarmă la nesfârşit. Să se trezească printre
nori, zburând alături de Cándida. Două păsări colorate, în sfârşit libere.
— Sângerează!
Ţipătul lui Miriam o face să deschidă ochii. Cum a putut să o descopere?
Se ghemuieşte într-un colţ, cuprinzându-şi picioarele cu braţele.
— Nu te ascunde, sângerezi!
La noua acuzaţie a lui Miriam se alătură un murmur tot mai mare ce vine
din celelalte celule. „Este adevărat?” „Vino mai aproape de gratii.” „Ce-i
aia de pe podea?” Clara se teme că sângele s-a scurs din celulă, dar nu e aşa.
E încă lipit de pielea ei.
— Lăsaţi-mă în pace!
Fátima este cea care, cu atacul ei de furie, le-a redus la tăcere pe celelalte
fete din temniţă. Clara se târăşte pe podea până ce poate vedea, de cealaltă
parte a octogonului, în întuneric, silueta Fátimei, care se îndepărtează de
gratii şi se ascunde în umbră ca un animal ameninţat.
— Ţi-am văzut rochia. Ăsta e sânge.
Insistenţa lui Miriam nu-i permite Fátimei să treacă peste acea situaţie.
Din nou, murmurul acuzator se ridică din restul celulelor. Fátima plânge, iar
ea încearcă să-şi ascundă durerea şi nu mai are puterea să răspundă.
Un scârţâit metalic răsună în temniţă; fierul alunecă şi, imediat după
aceea, sunetul uşii care se deschide. Strălucirea de chihlimbar a unei
lumânări diluează umbrele în timp ce un bărbat cu cagulă coboară pe scara
în spirală. În spatele lui, alţi doi bărbaţi cară vana în care le vor scufunda în
apa plină cu flori parfumate. Cunosc ritualul şi, dintr-odată, liniştea a pus
stăpânire pe fete.
— Dezbrăcaţi-vă.
Ordinul nu are efectul dorit. Vocea, deşi masculină, nu este aceeaşi care
le poruncea în ocaziile anterioare. Ce contează? Cu cagule, toţi bărbaţii sunt
la fel. Toţi vor acelaşi lucru.
— Am spus să vă dezbrăcaţi!
Unele se supun acum; îşi dau jos zdrenţele care le acoperă, dar Clara
observă tremurul care s-a instalat în celule. Ca şi cum s-ar afla pe muchie de
cuţit; pe punctul de a învinge o ultimă rezistenţă. Vocea lui Miriam sună
inflamată de ruşine.
— Sângerează.
Bărbatul cu glugă se întoarce spre celula lui Miriam. Cepul a fost deschis
şi nimeni nu-l va mai putea închide. Se aude plânsetul Fátimei, complet
distrusă.
— Cine sângerează?
În doi paşi, bărbatul cu glugă se află în faţa gratiilor. Clara nu o poate
învinovăţi pe Miriam: de ce ar trebui să-i cerem cuiva să fie capabil să-şi
înfigă groaza de cea mai teribilă formă de moarte? Ea doar se luptă pentru
viaţa ei, chiar dacă este vorba de o singură noapte. Poate că, în alte
circumstanţe, ea ar fi procedat la fel.
— Cine?
Lui Miriam îi este greu să spună „Fátima”, să arate cu degetul spre celula
din faţa ei, conştientă că o trimite la abator.
— Eu.
Clara s-a ridicat în picioare. A lăsat să-i cadă pe jos fâşia de pânză.
Agăţată de gratii, goală şi îngheţată, nu-şi ascunde sângele care-i pătează
coapsele. Îi este frică, dar crede că aceasta este singura cale de a pune capăt
groazei: să dea piept cu sfârşitul cât mai repede şi, în acelaşi timp, să-i ofere
Fátimei şi celorlalte fete încă o zi de viaţă. Poate că asta înseamnă să fii
femeie.
 67
Lucia se simte asemeni caprei ţiganilor ce trăiau lângă Peñuelas, cei din
clanul lui Niño Ramón, care dansa pe o mică estradă în ritmul muzicii.
Stăpânii strângeau monedele aruncate de publicul hipnotizat de spectacol.
Aşa o privesc acum oamenii care se mişcă prin salonul palatului Anei
Castelar. Fascinaţi de expresia orfanei, de trăsăturile ei de fată săracă şi de
manierele ei de analfabetă. Toată lumea se uită la ea şi toţi par înduioşaţi.
Vorbesc despre ajutorarea celor nevoiaşi, în timp ce servitorii aduc tăvi cu
mâncare care ar fi potolit foamea tuturor locuitorilor din vechiul ei cartier
pentru o săptămână întreagă.
În urmă cu câteva minute, stăpâna casei a ţinut un discurs emoţionant
pentru cei prezenţi. Ea a vorbit despre cartierele din afara Gardului, despre
sărăcia extremă, despre situaţia jalnică a celor care nu pot intra în Madrid
din pricina epidemiei de holeră, despre morţi şi lazaretul din Valverde,
despre faptul că toţi ar trebui să-şi aducă obolul pentru a-i ajuta pe cei mai
nevoiaşi. A vorbit şi despre Bestie, despre fetiţele moarte, dezmembrate –
ceea ce a provocat grimase de groază printre doamnele prezente –, de
dispariţia unor fete care s-ar putea afla în mâinile răpitorilor. Un bun
observator ar fi văzut o grimasă de nemulţumire pe faţa ducelui când a
remarcat că soţia sa nu l-a menţionat. Recepţia din acea seară este dată în
onoarea sa, pentru a informa înalta societate de întoarcerea la Madrid, după
o perioadă de timp petrecută în La Granja. Dar nimic, niciun cuvânt despre
el. Sunt servite delicatese, se formează grupuri de discuţii din crema
aristocraţiei, apar voluntari care vând bilete pentru o tombolă în cadrul
căreia sunt puse la bătaie obiecte de ceramică realizate la Fabrica Regală de
Porţelan din Buen Retiro, distrusă de trupele britanice în timpul Războiului
de Independenţă împotriva francezilor.
Multe femei au venit să o întâmpine pe Lucia, care poartă haine scumpe
şi o perucă blondă, pentru a-i acoperi părul roşcat abia crescut şi rar. Unii o
întreabă despre Peñuelas, alţii despre zilele petrecute în bordelul Leoaicei –
lucru pe care Ana Castelar l-a menţionat în discursul său –, dar şi despre
cursurile pe care le-a urmat pentru a învăţa să scrie şi să citească. Dar Lucia
nu simte sinceritate în urările lor de bine; ştie că este ca pantera din Casa de
Fieras{15}, înfricoşătoare, dar inofensivă în spatele gratiilor cuştii. Pipăită de
una şi de alta dintre aceste doamne, sărind de la zâmbetul compătimitor la
mângâierea plină de milă, se simte şi mai murdară decât în bordelul din
strada Clavel.
Una dintre multele persoane care vin înspre ea este Inmaculada de
Villafranca. Lucia recunoaşte că a ajutat-o pe mama ei, că le-a adus
mâncare şi medicamente când aveau mai mare nevoie, poate că ar trebui să
o privească cu alţi ochi, dar nu are încredere în ea. Deşi i-a înapoiat inelul,
nu se poate abţine să nu se gândească la faptul că a încercat să o păcălească
pe Clara păstrându-l când a întâlnit-o la casa de amanet din strada Arenal.
— Eşti bine aici, cu ducesa? Îţi spun pentru că, dacă vrei, poţi veni cu
mine. Sunt văduvă şi nu am copii, mi-ai ţine companie.
— Sunt bine aici. Ana mă ajută să o caut pe Clara, pentru care
dumneavoastră nu aţi făcut nimic.
Săgeata loveşte ţinta. Doamna de Villafranca acceptă cu un surâs
încordat această manifestare de antipatie şi nu încearcă să o reţină pe Lucia
când fata îi întoarce spatele.
Căutând puţin aer, care simte că începe să-i lipsească, iese în grădina
centrală a casei. Printre plante şi coloane, complet nelalocul lor, se fâţâie
fazanul şi păunul, cu milioanele de ochi deschişi în coadă. Un grup de
doamne intră în panică atunci când se apropie prea mult. Cuştile de lemn în
care păsările ciripesc arată ca nişte palate, unele suspendate în aer, altele
aşezate pe pământ lângă plante care îşi întind ramurile şi florile printre
gratii pentru ca păsările să le guste nectarul. Parfumul caprifoiului şi al
petuniilor ce împodobesc grădina pluteşte printre feluritele triluri de păsări.
Privirile doamnelor, care probabil consideră extravagant acest Eden pe
care Ana Castelar l-a creat în palatul ei, o caută pe Lucia cu acelaşi gest de
surprindere cu care observă penajul păunului. Se ascunde printre cuşti, de
unde poate auzi, printre zbaterile păsărilor, frânturi din conversaţia
doamnelor.
— Ca animalele, trăiesc ca animalele. Soţul meu a fost de multe ori în
acele cartiere de dincolo de Gard şi mi-a povestit.
— Vă spun un lucru. Merită tot ceea ce li se întâmplă: femeile şi bărbaţii
trăiesc în concubinaj fără să primească sfânta taină a căsătoriei, copii care
nu au fost botezaţi, părinţi care îşi trimit odraslele la cerşit şi la prostituţie…
— Ca fetiţa asta pe care ducesa ne-o pune în faţa ochilor, scoasă dintr-un
bordel. Cât timp îi va lua să se întoarcă acolo?
— Sunt sigură că, dacă ar licita-o la tombolă în locul porţelanurilor, ar
obţine mai mulţi bani… Se vede că-i născută pentru asta.
 Lucia s-a ascuns după nişte coloane şi plante din grădină, scârbită de ce
aude, de parcă vocile ar urmări-o, iar discuţiile unui alt grup ajung la
urechile ei.
— Se spune că spălătoresele de la râu îşi şterg mucii cu feţele noastre de
masă…
S-a ascuns în spatele unei cuşti în care petunii albastre invadează
interiorul. Un şuierat slab, ca un bâzâit de insectă, îi atrage atenţia.
Suspendat în aer, fluturându-şi aripile atât de repede încât sunt invizibile, o
pasăre roşie mică, cu un fel de trompetă subţire în loc de cioc, se hrăneşte
cu nectarul florii. Culoarea sa, roşie ca focul, e o flacără în văzduh. Nu are
nevoie de Ana sau de altă doamnă care să-i spună că aceasta este pasărea
colibri roşie pe care Eloy a văzut-o într-o zi; animalul cu care a comparat-o
hoţul, poate inspirat de frumuseţea şi de aerul său evaziv, dar care acum,
plutind în aer, parcă se uită la ea şi îi spune: Eşti închisă, ca un trofeu expus
în mod ostentativ, ca mine.
Lucia iese de după parapetul dintre coloane şi plante şi le caută pe
cucoanele care dispreţuiesc spălătoresele.
— Mama mea spăla la râu şi era mai curată ca oricare dintre voi.
Cucoanele nu-şi mai ascund dispreţul sub aparenta condescendenţă.
— O fi fost singura. Se vede că ţie ţi-a dat o educaţie rafinată…
Lucia scutură din cap, sătulă. Profită de faptul că nimeni nu e atent la ea
ca să iasă în stradă. Asfinţitul începe să coboare şi soarele desenează pe
cerul Madridului o stranie maree violetă şi galbenă. Vrea să scape din
senzaţia lipicioasă şi enervantă pe care o simţea tot timpul în palatul
ducesei. Oraşul este tăcut şi îi redă ecoul paşilor săi, gâfâitul respiraţiei. Şi
mai e ceva: o prezenţă care pândeşte, reală, nu precum cea din coşmarurile
ei.
În timp ce dă colţul străzii, se opreşte ca să admire priveliştea. Nu e
nimeni pe bulevard, pe strada de vizavi se zăreşte un trecător cu o umbrelă.
Nu plouă, dar a fost o zi cu cerul acoperit şi miros de mucegai. Tocmai când
era pe cale să-şi recapete calmul, o mână păroasă îi acoperă brusc gura şi îi
înăbuşă ţipătul. Lucia încearcă să se smulgă, să muşte mâna aceea care e ca
o pradă. Se trezeşte brusc faţă în faţă cu Tomás Aguirre.
— Stai liniştită, eu sunt.
— Ce faci aici? Nu vreau să ştiu nimic de dumneata.
Tomás nu răspunde. O duce într-un loc întunecat, unde nimeni nu-i poate
vedea, pe o alee ascunsă din Válgame Dios.
 — Trebuie să ieşi din casa aia. Chiar acum. Mă auzi?
— De ce? Nu am unde să mă duc.
— Ştiu totul. Am aflat cine este la conducerea celor 12 Maeştri.
— Cine?
El tace câteva clipe şi Lucia înţelege situaţia înainte ca Tomás să o
exprime în cuvinte.
— Marea Maestră este ducesa de Altollano, Ana Castelar.
 68
Lui Augusto Morentín i se pare cunoscut chipul bărbatului care a venit
să-l vadă şi, aproape imediat, îşi aminteşte de unde îl ştie – e greu să uiţi pe
cineva cu un plasture pe ochi – era prezent la înmormântarea lui Diego
Ruiz. De aceea a acceptat să se aşeze la masa lui în cârciuma lui Paco Trigo,
din strada De la Cruzada, în ciuda obiceiului său de a mânca de prânz
singur în aceste vremuri de epidemie.
— Diego Ruiz mi-a spus odată că veneaţi des aici.
— O mare pierdere, şi nu mă refer doar la gazetar. Mă tem că
amândurora ne este dor de amicul nostru.
Cârciumarul toarnă dintr-o sticlă de Valdepeñas cu două pahare şi o
farfurie cu câteva bucăţi de brânză La Mancha.
— Încercaţi vinul, unul dintre cele mai bune pe care le puteţi bea în
Madrid.
Donoso Gual, neobişnuit să aibă de-a face cu oameni ca Morentín, nu
îndrăzneşte să vorbească fără ca mai întâi să îndeplinească ce părea a fi un
ordin al directorului de la Ecoul Comerţului.
— Spuneţi-mi, de ce mă căutaţi? Presupun că are legătură cu Diego.
Poate că a lăsat vreo datorie? Nu a fost niciodată un bun administrator al
puţinului pe care-l câştiga. Cred că mă simt responsabil, aşa că nu m-ar
deranja să vă ajut.
— Nu, nu are nimic de-a face cu datoriile sau cu banii, ci doar cu
memoria şi dragostea lui pentru profesie. Poftiţi.
Morentín recunoaşte imediat scrisul ascuţit al gazetarului de pe foile pe
care i le înmânează bărbatul cu un singur ochi.
— Este ultimul articol al lui Diego Ruiz. E vorba despre carbonari: era
convins că ei se află în spatele uciderii fetiţelor care au fost găsite
dezmembrate în împrejurimile Gardului.
— Unde aţi găsit asta?
Donoso nu-i povesteşte despre greutăţile din ziua precedentă, când, la
ieşirea din lazaretul din Valverde, s-a refugiat în cârciuma Traganiños{16}
unde şi-a încins gâtlejul cu nişte păhărele de rachiu. Nu-i mărturiseşte nici
că băutura n-a putut să-i şteargă tristeţea, şi nici faptul că, după ce-o
pierduse pe Grisi, dorul după Diego a devenit atât de prezent încât îl dureau
picioarele. Că avea nevoie de omul care îi fusese prieten ca să descarce
asupra lui înfrângerea sa: visul acela efemer al unui viitor alături de actriţă
dispăruse.
Dar îi spune, pe scurt, că în zori, târât de acel val de tristeţe, a mers pe
jos până la casa Fúcares. Basilia i-a povestit despre conflictul pe care îl
avusese cu fata aceea când o dăduse afară din casa lui Diego, unde locuia
acum un seminarist. Învălmăşite în fundul unui sac, proprietăreasa i-a dat
puţinele bunuri rămase de pe urma nefericitului chiriaş. La scurt timp, întors
acasă, omul cu un singur ochi le-a scos unul câte unul. Fiecare obiect
conţinea o amintire: o poveste de dragoste a gazetarului, o noapte de beţie
fără sfârşit, căutarea unei mărturii pentru unul dintre articolele sale. Apoi,
privirea i s-a oprit pe paginile acelui articol neterminat şi Donoso s-a simţit
vinovat: avea nevoie de Diego ca să-l ajute, nu se gândise niciodată că, deşi
era mort, putea să-l ajute pe cel ce fusese cel mai bun prieten al său. De
aceea, cu paginile despre Bestie sub braţ, a decis să plece în căutarea lui
Morentín. Pentru a termina treaba pe care moartea l-a împiedicat pe Diego
s-o facă.
— Bestia: în ultimele sale zile nu vorbea despre nimic altceva.
— Bestia aia nu era Marcial Garrigues, uriaşul despre care se spune că l-
a ucis o prostituată a Leoaicei. Ei bine, era şi nu era. Se pare că Marcial nu
era altceva decât braţul de execuţie al societăţii secrete.
— Chiar în ziua morţii sale, a venit la mine să-mi ceară un sfat despre
cum să se documenteze în privinţa carbonarilor; l-am ajutat până la un
punct, bineînţeles. Nimeni care nu a fost înăuntru nu poate spune ce
gândesc sau ce fac cu adevărat cei din aceste societăţi.
— E posibil ca încercarea de a pătrunde în ea să-l fi costat viaţa.
Directorul ziarului răsfoieşte paginile, în timp ce Donoso îl priveşte fără
să îndrăznească să spună ceva.
— Există o problemă. Articolul este neterminat şi lipseşte cel mai
important lucru: dovedirea faptului că ceea ce spune aici este adevărat. Iar
Diego nu mai este în măsură să facă acest lucru.
— Diego nu minţea în ce scria. Merită ca ultimul său articol să fie
publicat. Pentru memoria lui.
— Împărtăşesc tristeţea pentru pierderea lui, dar sunt directorul unui ziar
şi singurul lucru care-l diferenţiază de altele calomnioase este că în Ecoul
Comerţului nu apare niciun articol care să nu fie verificat. Nu pot să lansez
aceste fabulaţii. Sunt frapante şi, dacă se confirmă, autorităţile trebuie să
intervină urgent. Dar aş avea nevoie să fie terminat. Mi-ar trebui mărturiile
celor implicaţi.
Jurnalistul îi înmânează paginile înapoi lui Donoso. Fostul poliţist evită
să le ia cu un gest uşor şi se ridică în picioare.
— Nu refuzaţi publicarea din lipsă de date. O faceţi din laşitate.
— Nu vă permit să mă jigniţi.
— Nu o spun ca pe o insultă, ci doar ca să vă fac să reacţionaţi. Toţi
suntem laşi, eu sunt primul. În fiecare zi din viaţa mea. Dumneavoastră
sunteţi pentru că vă este teamă de reacţia pe care ar putea-o provoca aceste
cuvinte. Pe de altă parte, pentru Diego, lucrurile erau limpezi: dacă ce scria
nu ofensa pe nimeni, nu merita să se scrie, dacă nu semnala şi nu rezolva
vreo nedreptate.
— Nu cred că temeritatea lui Diego este un exemplu de urmat.
— A trăit cu capul sus. Uneori mi se părea un filfizon, dar îi recunosc
meritul de a fi fost un om curajos. Am cunoscut puţini oameni atât de
integri şi altruişti ca el.
Morentín îşi goleşte paharul de vin şi îl savurează câteva clipe. Îşi
răsuceşte mustaţa în timp ce se uită la Donoso.
— S-ar putea să aibă dreptate. Dar nu frica mă face să resping articolul,
ci prudenţa.
— Don Augusto, eu am văzut cadavrele acelor fetiţe: hăcuite, torturate
cu sălbăticie. Sunt primul care a vrut să se uite în altă parte, dar nu pot.
Când mă duc la culcare seara şi închid ochiul care mi-a mai rămas, le văd
din nou; ca să dorm trebuie să beau mai multe pahare de rachiu… Nici
teama şi nici prudenţa nu-s cu putinţă. Acest lucru trebuie să înceteze.
Morentín ridică din nou hârtiile, pare să se gândească din nou.
— Dacă vreţi să încheiaţi articolul, căutaţi-o pe actriţa…
— Grisi.
— Da, aşa o chema. Diego mi-a adus-o o dată, femeia aceea părea să
delireze, dar, având în vedere cele scrise aici, e posibil să fi avut mai multe
informaţii decât ne-a dat.
Donoso lasă să-i scape un râset amar, o reacţie de regret care nu-i trece
neobservată directorului de gazetă.
— O cunoaşteţi?
Omul cu un singur ochi afirmă din cap cu tristeţe.
— Au luat-o ieri, zicând că e bolnavă de holeră, că urmau să o închidă în
lazaretul din Valverde, dar nu e acolo. Poate că au făcut-o să dispară pentru
că ştia prea multe. Sau poate…
 — Poate?
Morentín îl încurajează să continue.
— Poate că pur şi simplu s-a săturat să am grijă de ea. Trebuie doar să te
uiţi o clipă la mine ca să-ţi dai seama că nu sunt o partidă prea bună.
— Aţi căutat şi în sărătoarea de slănină? Au transformat-o în spital de
holeră. De-o săptămână trimit pacienţi acolo.
— Cea din piaţa Santa Bárbara? Închisoarea din Saladero?
— Da. Îl ştiu bine pe director; îi voi trimite un bilet ca să vă lase să
intraţi şi s-o căutaţi. Poate că ce are ea de spus va ajuta la rezolvarea
problemelor lăsate în aer de Diego. Atunci fiţi sigur că voi publica articolul.
 69
Pentru a doua oară în foarte scurt timp, Ana Castelar îndură reproşurile
soţului ei.
— Asta-i din vina relaţiilor tale cu gazetarul ăla… Nu te străduieşti. Cum
de ţi-a trecut prin cap să organizezi o chetă pentru fata aia? Îţi imaginai că
ea era rodul iubirii voastre?
— Nu-ţi suport ironia.
— Va trebui să accepţi orice voi hotărî, pentru că eu sunt cel care va
trebui să dea ordinele ca s-o caute. Mai întâi a trebuit să poruncesc să fie
omorât Gamoneda, acum trebuie să o căutăm pe fata asta… Nici măcar eu
nu pot da atâtea ordine fără să atrag atenţia.
— Vreau să fie găsită, dar nu vreau să i se facă niciun rău.
— Îţi faci griji că va muri?
— Dacă moare, nu vom şti dacă ea sau Diego au intrat în posesia listei
pe care o pregătea părintele Ignacio García sau dacă acel Tomás Aguirre o
mai are, şi nici unde se află carlistul ăla.
— Cred că prefer să nu aflu şi să o văd moartă. Ne-a făcut destule
probleme şi aşa.
— De mult nu mai are nicio importanţă ce vrei tu, Benito.
Ducele caută furios ochii soţiei sale. Observă că, de câţiva ani încoace, ei
îi place să arate că este mai presus decât el. Blanca, menajera, intră în
cameră.
— Doña Ana, Lucia s-a întors. E în camera ei.
Ana cântăreşte reacţia ducelui cu o privire de gheaţă. Vestea pare că-l
linişteşte… Se pot calma puţin, un contratimp care poate fi rezolvat fără să
se ia măsuri drastice. Lucia nu a avut nimic mai mult decât un acces de
frondă, mândria săracilor care iese la suprafaţă din când în când, dar ea nu
se va opune planurilor sale.
— Du-i ceva de mâncare şi un pahar de lapte, urc imediat.
Ana îşi stăpâneşte impulsul de a vorbi cu fata, de a-i sonda gândurile şi
de a vedea ce intenţii are. Crede că e mai potrivit să nu o simtă nerăbdătoare
de a afla, să se întrebe dacă nu cumva o aşteaptă vreo pedeapsă, să aibă
dubii, ba chiar să-i fie frică. Până şi cel mai deştept copil se prăbuşeşte în
cele din urmă.
— Ce ai de gând să faci cu ea? întreabă ducele.
 — S-o cert şi apoi s-o iert. Şi s-o ţin sub control.

Lucia e într-adevăr nervoasă. Menajera i-a dus cina, ea şi-a pus cămaşa
de noapte, dar Ana Castelar nu a apărut încă. Teama ei o surprinde. În minte
îi răsună cuvintele lui Tomás Aguirre: „Te-ai băgat în gura lupului. Trebuie
să ieşi din palatul acela, viaţa ta este în pericol”. Chiar şi aşa, ea s-a
încăpăţânat să se întoarcă şi să pară că nu s-a întâmplat nimic, să-şi
compună imaginea fetei orfane, recunoscătoare pentru grija binefăcătoarei
şi să continue să investigheze în secret. Este singura şansă de a o găsi pe
Clara. Acum, sub cearşafuri, nu este sigură că are puterea de a îndura
mascarada aceea.
Camera care i-a fost dată e imensă, mult mai mare decât întreaga casă
din Peñuelas în care locuia cu mama ei. Este la fel de mare ca locuinţa lui
Diego Ruiz, iar aceea i se părea deja somptuoasă în comparaţie cu ce era ea
obişnuită. Numai patul şi e suficient ca să te pierzi în el. În prima zi a
dormit în altă încăpere, cea pentru oaspeţi, în timp ce aceasta era pregătită
pentru ea, i-a spus Ana. În dimineaţa următoare, nu numai că era gata, dar i-
au umplut un dulap cu haine pentru ea, pe care le putea purta după bunul
plac. Pentru o clipă, Lucia a uitat de tot şi s-a dus să atingă mătăsurile,
broderiile, dantelele, bluzele… Dar apoi a reacţionat, important era să o
caute pe Clara. Acum priveşte totul cu dispreţ, ba chiar cu furie: Ana
Castelar nu o va mai înşela niciodată. Nici ea, nici soţul ei.
— În sfârşit, apari.
Figura ducesei este încadrată de deschizătura uşii, iar lumina din coridor
creează o aureolă ce-i încununează capul ca al Fecioarei într-un tablou.
— Îmi pare rău că am plecat în mijlocul petrecerii. Femeile alea…
Ana se apropie încet de pat, iar Lucia simte că i se face pielea de găină.
— Ştiu, sunt insuportabile şi te-au tratat ca pe un monstru de iarmaroc.
Şi nu numai atât, dar au început să vorbească urât despre spălătorese şi ţi-ai
amintit de mama ta. Mi-au povestit ce s-a întâmplat.
— Da.
— Dar urmau să dea bani pentru a ajuta familii ca a ta, pentru mame care
se îmbolnăvesc şi nu pot duce mâncare acasă pentru fiicele lor. Nu faci
întotdeauna ce vrei, uneori trebuie să suporţi şi să înghiţi răutăţi mai mari ca
acestea.
— Îmi pare rău.
Ana zâmbeşte pentru prima dată, spre uşurarea Luciei.
 — Erau ca nişte coţofene, recunosc.
Când a vorbit cu Aguirre şi a decis că cel mai bun lucru este să se
întoarcă în acea casă şi să pretindă că totul e normal ca să continue
investigaţia, Lucia nu a anticipat ce va simţi când se va afla în apropierea
femeii cu care se înţelegea atât de bine până atunci: repulsie fizică. O
mângâiere din partea ei putea să pară atingerea unui şarpe. Odată, când era
mică, a atins pielea unuia şi a trebuit să-şi retragă mâna instantaneu, ca şi
cum ar fi ars-o. Speră că în caz că Ana ar atinge-o, va putea să se prefacă.
În timp ce ducesa îi povesteşte despre femeile care au venit la dineul de
caritate, cu ce a contribuit fiecare şi ce vor face cu banii, Lucia îşi
imaginează că o omoară. A ucis deja un om, pe Marcial Garrigues, şi nu i-a
fost chiar atât de greu, nici măcar nu a simţit remuşcări după aceea. Nu
crede că acum, din ce a aflat despre ducesa de Altollano, ar simţi vreo
părere de rău. Dar se controlează, e conştientă că trebuie să evite astfel de
gânduri şi să o înşele, să o lase să aibă încredere.
— Nu mi-ai vorbit niciodată despre noaptea în care ai intrat să furi în
casa preotului. În casa din care ai furat inelul.
Lucia este alarmată, interesul Anei Castelar pentru aceste evenimente
este nou. Păianjenul îşi ţese pânza.
— Nu a existat nimic de valoare. O mulţime de cărţi… Ei bine, acum că
mă înveţi să citesc, ştiu că şi cărţile au valoare, dar pe atunci credeam că nu
au. Iar inelul, bineînţeles, era de aur. Dar bine ar fi fost să nu o fi făcut.
— Tot ce s-a întâmplat e din pricina holerei şi a inculturii acestei ţări, nu
a unui simplu inel, îşi ascunde ducesa interesul.
— Nu ştiu. Mama zicea că unele lucruri aduc ghinion şi avea dreptate.
Inelul aducea ghinion.
— Ce-ai mai luat, Lucia?
— Câteva sfeşnice şi nişte tacâmuri. Păreau de argint, dar nu mi-au dat
prea mult pe ele, doar 15 reali. Le-am vândut unui negustor de haine vechi
de lângă strada Ancha de San Bernardo. Unul căruia i se spune Ciungul.
Are un magazin cu două încăperi, în cea din faţă sunt fleacuri şi fier vechi,
dar în camera din spate totul este mai ordonat, acolo cumpără ce-i aduc
hoţii.
— Slavă Domnului că nu va trebui să mai vinzi acolo niciodată. O să am
grijă să nu vă lipsească nimic.
Momentul de care Lucia se temea soseşte, când Ana o mângâie
pretinzând un gest maternal, i se face părul măciucă. Spre surprinderea ei
rezistă, ba chiar este capabilă să zâmbească.
— Şi n-ai mai luat nimic altceva?
Ducesa îşi ascunde neliniştea crescândă. Aşteaptă ca Lucia să-i
vorbească despre listă, îşi dă seama: poate că nu ştie că era ascunsă în
căptuşeala unei redingote, dar este evident că, asemenea căutătorului de
apă, asta urmăreşte. Numele de cod. Iniţialele. Iniţialele ei.
— Nimic. Aş fi continuat să caut, dar a apărut uriaşul şi a trebuit să fug.
— Nici măcar o carte?
— La ce mi-ar fi folosit? Ce căutam eu erau bani. Sau bijuterii, ceva uşor
de vândut.
— Dacă îţi mai aminteşti de ceva să-mi spui. Cine ştie dacă ar putea fi de
ajutor ca s-o găsim pe Clara. Te las să dormi acum, presupun că eşti foarte
ostenită.
Când Ana se întoarce în dormitorul ei, îl găseşte pe duce acolo,
aşteptând-o.
— Tocmai au adus asta.
Îi întinde un plic cu sigiliul de ceară desprins. Nu îl ia imediat.
— Cine l-a adus?
— Un lacheu al secretarului, canalul obişnuit.
Ana dă grav din cap. Acum ia plicul. Îl deschide. Este o înştiinţare pentru
un nou ritual al celor 12 Maeştri.
— E mâine, zice ducele, fără să-şi mascheze indiscreţia de a fi citit
scrisoarea. Ar fi bine să te odihneşti în noaptea asta.
Ana se aşază în faţa oglinzii şi începe să-şi scoată bijuteriile. De cealaltă
parte a ferestrei, noaptea s-a aşternut peste Madrid. Groasă ca smoala.
Cuştile pentru păsări sunt deja acoperite şi mute. Dorm.
— Mă amăgeşte, mărturiseşte după câteva minute Ana. Nu vrea să-mi
spună nimic despre lista aia.
Benito alege să nu scoată o vorbă. Pentru o clipă, se poate bucura de
nesiguranţa soţiei sale. De groaza că tot ce-a construit se prăbuşeşte.
 70
Peste drum de mănăstirea Santa Bárbara, în piaţa cu acelaşi nume, se
înalţă vechea fabrică de sărat slănina, construită de Ventura Rodríguez. În
ciuda întrebuinţării sale ca abator de porci, e o clădire frumoasă pe dinafară,
deşi anii şi schimbarea de activitate au transformat-o într-o clădire sinistră
pe dinăuntru. În ultimul timp a fost folosită ca închisoare, celebra închisoare
Saladero, cea mai temută de bandiţi, criminali şi hoţi. Acum, când în
Madrid totul se învârte în jurul holerei, a fost din nou renovată ca să
funcţioneze drept spital specializat în epidemie. Deţinuţii au fost trimişi în
alte centre.
— Îi zic „spital”, dar e de fapt un lazaret. Singurul scop este să-i ţină pe
bolnavi până mor.
Deşi fără tragere de inimă, doctorul Albán a fost de acord să-l însoţească
pe Donoso la Saladero. Fostul poliţist a apărut la Spitalul General când
Albán tocmai îşi termina tura, epuizat, ca în fiecare zi a acestei epidemii.
Donoso s-a gândit că ar fi util să facă un tur al spitalului în căutarea lui
Grisi şi să-şi confirme că holera a fost cea care o luase de lângă el. Nu se
cunoşteau, dar a fost de ajuns ca omul cu un singur ochi să amintească de
gazetar ca atitudinea lui Albán să treacă de la dezinteres la devotament:
Diego a ştiut să câştige prietenii care nu s-au încheiat odată cu moartea sa.
Directorul de la Saladero, anunţat de Morentín, le permite intrarea.
Albán observă îngrozit condiţiile în care lucrează colegii săi şi cum îşi duc
trista existenţă bolnavii. Nefericiţii madrileni care s-au molipsit de holeră
ocupă spaţiile destinate porcilor, care au fost ulterior rezervate deţinuţilor;
încăperile în care erau sacrificaţi porcii sunt acum folosite drept cabinete de
tratament. Coridoarele sumbre dintre săli, în multe cazuri cu paturi de
campanie pe care zac vii şi morţi, împiedică ventilaţia şi orice speranţă de
salvare.
— Sunteţi responsabil de ce vi se poate întâmpla. Mai mult decât
nesăbuit, este o prostie să treci prin aceste saloane. Nu ştiu ce căutaţi, dar vă
asigur că cel mai sigur o să daţi peste holeră.
Directorul îşi ia rămas-bun cu aceste cuvinte, care răsună în capul lui
Donoso în timp ce îl urmează pe Albán printr-un spital care arată mai
degrabă a morgă. Este epuizant să te deplasezi prin oraş cu teama constantă
de a contracta boala. S-a pierdut socoteala celor care au murit şi, în timp ce
traversează o cameră în care, pe scaune ruginite, unii pacienţi suspină de
durere, iar alţii, palizi, vomită pe podea, Donoso are senzaţia că asistă nu
doar la agonia unui grup de cetăţeni, ci la aceea a unui întreg oraş. Madridul
se prelinge printr-un canal de scurgere, o hazna întunecată îl înghite şi va
face să dispară toată viaţa din el. Vor rămâne în picioare doar clădirile, dar
într-o zi timpul le va şterge şi pe acestea şi nimeni nu-şi va mai aminti de
cei care odinioară au trăit, au luptat şi au încercat să fie fericiţi pe această
bucată de pământ.
— Femeile se află la primul etaj.
Un infirmier le arată drumul. Rânduiala maschează aspectul de
închisoare al modulului spre care se îndreaptă. Sala din faţa lor pare mai
organizată decât restul centrului, cu aproximativ douăzeci de paturi
distribuite în şiruri de câte patru. La uşă se află o masă în spatele căreia stă
o călugăriţă în vârstă, încruntată.
— Unde vă duceţi? Aici nu se poate intra.
— Sunt doctor, măicuţă.
— Femeile astea nu mai au nevoie de medic. Ar fi mai bine pentru ele
dacă le-ar vizita un preot şi le-ar da ultima împărtăşanie.
— Căutăm o femeie, pe Grisi.
— Ăsta nu e un nume creştin.
— Milagros Peña Ruiz.
— E acolo, în rândul din spate; vă recomand să fiţi atenţi, să nu le
atingeţi dacă nu vreţi să arătaţi ca aceste biete păcătoase.
Donoso avansează printre paturi aşa cum ar avansa printre pietrele
funerare, uitându-se la una şi la alta până când ajunge la rândul indicat. O
recunoaşte cu greu pe Grisi în această femeie cu aspect deplorabil, care abia
reuşeşte să răspundă monosilabic. Dar doctorul Albán o examinează, îi
măsoară pulsul, îi analizează pupilele, o ascultă la plămâni…
— Nu cred că femeia asta are holeră.
— Atunci?
— Ştiţi dacă era consumatoare de orice fel de substanţe? Nu ştiu dacă aţi
auzit vreodată de opiu.
Donoso îi vorbeşte despre dependenţa actriţei, dar spune că aceasta nu
mai consumase de câteva zile, în afară de momentul în care a fost internată
în spital. Nu ar fi trebuit să dispară efectul opiului? Sau cineva a continuat
să-i furnizeze substanţa?
— Asta ne poate spune doar ea, dacă reuşim să o scoatem din starea asta.
 — Cu un antidot?
Propunerea lui Donoso este întâmpinată cu un zâmbet din partea
medicului. Antidotul este un remediu antic, un preparat de vegetale,
minerale şi chiar carne de viperă folosit încă din perioada grecească drept
leac împotriva otrăvurilor. În imaginarul popular, este un fel de remediu
miraculos.
— Mă tem că antidotul nu e bun de nimic. În plus, având în vedere că
baza sa este opiul, ar fi absurd să o tratăm cu substanţa de care este
dependentă. Cel mai bun lucru ar fi să-i facem o spălătură stomacală cu oţet
şi apoi să-i dăm un stimulent. Lasă-mă să vorbesc cu măicuţa de la uşă.
Donoso rămâne alături de Grisi şi uită de recomandarea de a nu atinge
nimic: îi şterge femeii bolnave sudoarea de pe frunte şi îi vorbeşte cu
afecţiune, chiar dacă actriţa nu-i răspunde.
— Voi încerca să te scot de aici. Şi te voi duce departe, ca să nu-ţi poată
face nimeni rău.
Câteva minute mai târziu, Albán şi călugăriţa se întorc cu o tavă plină de
sticluţe.
— Am să te întreb un lucru, Donoso. Rămâi afară, ceea ce urmează să
facem nu este plăcut.
— Mai degrabă aş rămâne.
— Doar m-ai deranja. Ieşi afară!
Calmul pe care Donoso îl atinge când iese pe coridor – cel puţin aici
există ferestre prin care intră aerul şi lumina lunii pline – este posibil
datorită faptului că nu asistă la tratamentul la care medicul o supune pe
Grisi. Albán a pus-o pe actriţă să bea oţet şi a făcut-o să vomite într-un
lighean. Ajutat de călugăriţă, în timp ce aşteptau ca stomacul ei să se
golească complet, au pregătit o băutură din vin cu frunzele unei plante din
America de Sud, folosită în unele preparate medicale: coca. Conform
ultimelor studii, amestecul de alcool şi frunze de coca este un puternic
stimulator al sistemului nervos. După câteva minute, călugăriţa iese pentru
a-l anunţa pe Donoso.
— Puteţi intra acum. Nu o obosiţi, pacienta e foarte slăbită.
Diferenţa dintre Grisi pe care a părăsit-o şi cea pe care o găseşte nu este
semnificativă, continuă să fie o femeie slăbită, transpirată şi veştejită, care
abia dacă reacţionează atunci când i se vorbeşte: pare mai mult moartă decât
vie. Donoso aşteptă explicaţiile lui Albán.
— Tot ce am putut face a fost făcut. Acum trebuie să aşteptăm; se pot
întâmpla două lucruri, fie se trezeşte, fie drogul a lăsat-o pentru totdeauna în
această stare dusă de pe lume. Dacă eşti credincios, roagă-te. Dacă nu, ai
răbdare. Este foarte târziu, iar mâine intru la Spitalul General la ora şase
dimineaţa.
— Pot să stau aici?
— Da, am vorbit deja cu sora Adoración.

Orele se scurg încet noaptea în Saladero. Pe Donoso îl doare tot corpul şi

este speriat de văicărelile tovarăşelor de nenorocire ale lui Grisi, care zac în
celelalte paturi. Măicuţa Adoración s-a dovedit, spre surprinderea lui, mult
mai amabilă decât lăsase să se înţeleagă la început: i-a adus apă proaspătă,
nişte pâine şi brânză şi chiar s-a aşezat lângă el, să stea de vorbă puţin.
— Este adevărat că a fost actriţă?
— Era una dintre cele mai talentate, a fost pe punctul de a avea premieră
la Teatro del Príncipe. A lucrat la Paris.
— E soţia dumitale?
Donoso scoate din buzunar inelul fals pe care l-a cumpărat în cârciuma
de pe strada Preciados şi i-l arată călugăriţei. Ea cedează fanteziei lui şi
vorbeşte fără constrângere.
— Eram pe punctul de a o ruga să fie.
— Poate că sunteţi norocos şi încă o mai puteţi întreba… Pare o femeie
cumsecade, deşi a suferit mult. Iar faptul că se află în acest spital a afectat-o
şi mai mult: de când a ajuns aici, o dată pe zi vine un doctor şi îi injectează
ceva. Dacă mi-aş fi închipuit că era ca să-i facă rău şi nu ca să o vindece…
— Cine e doctorul ăsta?
— Nu ştiu, aici medicii vin şi pleacă la fel de repede ca pacienţii. Dar nu
vă faceţi griji, nu se va mai apropia niciodată de ea.
Pe măsură ce noaptea se scurge, speranţele lui Donoso se risipesc. Îl
doare tot corpul din pricina neliniştii şi a poziţiei, e obosit, uneori se teme
că a luat boala care se concentrează între aceşti pereţi. Dar care ar fi fost
rostul s-o părăsească pe Grisi? Chiar acum, această actriţă decăzută,
înfometată, la fel de frumoasă ca ruinele care încă ne permit să ne imaginăm
splendoarea ei de odinioară, este tot ce are pe lume: singurul lucru pentru
care merită să lupte.
Este pe cale să adoarmă, când o voce cunoscută îl trezeşte şi îl sperie.
— Îmi pare rău.
În sfârşit, Grisi a deschis ochii, deşi pare să-l privească dintr-un loc
foarte îndepărtat.
— Grisi, cum te simţi?
— Te-am pus în pericol, te-am minţit. L-am făcut pe Diego să-şi bage
nasul prea mult…
— Unde să-şi bage nasul?
— În carbonari.
Închide ochii. Se luptă cu somnul sau cu ruşinea. Tocmai a spus că l-a
minţit şi o nouă groază îl cuprinde pe Donoso: Grisi l-a folosit cumva în
scopuri proprii? Aşa, cu o suflare de vânt sau câteva cuvinte murmurate,
visurile lui de viitor dispar?
— Trezeşte-te, Grisi, nu adormi. Spune-mi totul.
Ea deschide ochii şi se uită la el ca şi cum i-ar implora iertarea.
— O să mă urăşti.
 71
În timpul zilei, palatul ducilor de Altollano este un loc inundat de lumina
care se revarsă prin ferestrele ample. Lămpile cu ulei de pe coridoare aruncă
umbre acolo unde soarele nu răzbate. Dar noaptea, în ciuda unei luni
aproape pline, în timp ce toţi locatarii săi dorm, întunericul nu este atât de
diferit de cel de care Clara se temea atât de mult în casa ei din Peñuelas.
Atunci, Lucia o distra cu poveşti, în timp ce mama lor – epuizată după o zi
de muncă la spălătoria din Paletín – le cerea să facă linişte ca să poată
dormi.
Lucia a luat o candelă şi o lumânare, una dintre multele ce se află în
dormitorul ei, pentru a încerca să găsească un indiciu. Nu îndrăzneşte să o
aprindă pe drum, o va face doar atunci când o să se încuie în cabinetul Anei
Castelar, aşa că străbate coridoarele, pipăind pereţii, cu teamă să nu se
împiedice de ceva şi să-i trezească pe duci.
La parter, cu ieşire spre grădini, se află biblioteca: o încăpere mare, cu
pereţi tapetaţi cu rafturi din lemn închis la culoare. Se găsesc acolo sute de
cărţi legate în piele şi câteva hărţi înrămate pe singurul perete liber. De o
parte şi de alta a bibliotecii, două uşi duc spre cabinete: cel din dreapta este
al ducelui; iar în stânga, al ducesei. Lucia nu a intrat niciodată în vreunul,
dar a reuşit să arunce o privire înăuntru. Este locul în care presupusa ei
binefăcătoare îşi petrece cea mai mare parte din timp.
Cele două birouri sunt mobilate în mod asemănător, doar decoraţiunile
diferă: tablouri cu bătrânii strămoşi în cel al ducelui şi cu scene bucolice în
cel al ducesei; cărţi mari de drept pe masa lui, ziare şi romane de dragoste
pe a ei. Pe unele dintre aceste ziare Lucia le ştie: sunt exemplare din Ecoul
Comerţului, unde se publicau articolele lui Diego. Mai este şi exemplarul
din Observatorul în care apărea portretul Luciei desenat de schilodul din
bordelul Leoaicei. Dar ea nu caută nimic din toate astea. Presupune că, dacă
se află acolo, lucrul de care are nevoie nu-i la vedere.
La lumina slabă pe care o împrăştie lumânarea odată aprinsă, Lucia
deschide sertarele, se uită prin paginile cărţilor, ridică hârtii, dar fără niciun
rezultat. În cele din urmă, dă peste ceva care îi stârneşte curiozitatea: un
sertar încuiat, şi pe jumătate ascuns într-o comodă de lângă perete, în
spatele mesei ducesei. Umblă la încuietoarea cu un coupe-papier ce poartă
blazonul ducilor de Altollano. Nu i se pare dificil, aşa cum nu a fost greu să
deschidă uşa părintelui Ignacio García. O serie de pocnituri punctează
manevra, un zgomot slab care, în liniştea casei, i se pare ca o salvă de tun.
Când îl deschide, descoperă că e plin de hârtii, dar prima pe care o vede este
deja revelatoare: în partea de sus se află o emblemă, două buzdugane în
formă de cruce piezişă.
Lucia se uită spre uşă. A auzit paşi pe coridor? Inima îi bate cu putere,
iar vântul face să foşnească frunzele din grădină, cu un fâşâit discontinuu,
păsările dorm sub pânzele care acoperă coliviile. Nu mai aude paşi, şi totuşi
este sigură că cineva se află în apropiere. Are timp să ascundă hârtia sub
haine, să se îndepărteze de comodă, şi să se aşeze în faţa bibliotecii când
aude balamalele uşii deschizându-se. Câteva secunde mai târziu apare Ana
Castelar.
— Ce faci aici?
— Nu puteam să dorm şi am venit să caut ceva de citit.
Ducesa o priveşte în tăcere din umbra cabinetului înainte de a se apropia
de ea cu un aer de felină. Luciei i se pare că se abţine ca să nu-şi arate furia.
— Haide, trebuie să te întorci în pat. Şi nu intri niciodată în birou fără
permisiunea mea. Este regatul meu.
Zâmbetul Anei Castelar, care se voia banal, îi dispare repede de pe chip,
incapabilă să-l mai păstreze vreo clipă. O însoţeşte pe Lucia în dormitor şi
aşteaptă până ce aceasta se bagă în pat.
— Căutai ceva?
— Nu, doar ceva de citit. Mâine continuăm lecţiile, nu?
— Nu ştiu dacă voi putea. Sunt foarte ocupată. Voi găsi pe cineva care să
mă înlocuiască şi care să te înveţe mai bine decât mine.
— Îmi place cum o faci.
— Ţi-am spus, sunt foarte ocupată.
— Eşti supărată pe mine? Am făcut ceva greşit?
— Bineînţeles că nu, dragă. Doar că… am sentimentul că nu ai încredere
în mine aşa cum aveai în Diego. Nu te învinovăţesc; e normal. Într-un
anumit fel, sunt încă o străină pentru tine, dar aş vrea ca acest lucru să se
schimbe: îţi promit că voi face tot ce-mi stă în putinţă ca s-o găsesc pe sora
ta. Dacă există ceva, oricât de nesemnificativ ţi s-ar părea, care crezi că ar
putea fi de folos, trebuie să-mi spui. Din păcate, timpul pe care îl are Clara
nu este etern.
— Ştiu, şi îţi jur că ţi-am spus totul.
— Poate, dacă l-aş putea găsi pe acel frate Braulio… Diego mi-a zis că
ar putea avea ceva informaţii despre tot ce se întâmplă.
— Nu l-am mai văzut din noaptea masacrului.
Lucia trebuie să fie atentă, Ana Castelar îşi maschează din ce în ce mai
greu furia. Speră să poată scăpa din casa aceea înainte de a se dezlănţui.
Atunci când este lăsată singură, lasă să treacă un timp pentru ca inima să i
se liniştească – jocul minciunilor în faţa Anei şi-a pus amprenta – şi scoate
hârtia pe care a ascuns-o sub cămaşa de noapte, cea cu emblema inelului.
Poate că acolo se află cheia pentru a o găsi pe Clara, dar tot ce vede este un
dans al literelor.
În penumbră, face un efort să-şi amintească lecţiile Anei şi, încetul cu
încetul, precum cineva care ţese cu grijă un veşmânt, înşiră literele unui
cuvânt care apare chiar sub emblema buzduganelor: M-I-RA-L-B-A.
Ce înseamnă? Se zice Miralba sau Mirabla, şi dacă este scris în altă
limbă? Cu siguranţă Tomás Aguirre va putea să o descifreze: îl va căuta
mâine. Au stabilit să se întâlnească în piaţa Santa Bárbara când bat clopote
de ora zece.
 72
— O să mă urăşti când o să-ţi spun adevărul, dar asta merit. Nu sunt
nevinovată, sunt la fel de vinovată ca restul membrilor societăţii secrete.
Cuvintele lui Grisi îl paralizează pe Donoso. Totul e mult mai crud decât
ar fi putut bănui.
— L-am întâlnit pe Asencio de las Heras pe când jucam la Paris: era
consulul Spaniei. Într-o zi a venit să mă vadă la teatru, apoi mi-a trimis un
buchet imens de flori şi am acceptat să iau cina cu el. M-a dus în locuri în
care nu mai fusesem niciodată, cele mai bune restaurante şi cele mai
exclusiviste locuri din oraş. Am devenit amanta lui, cu Asencio am vizitat
prima casă de opiu, în cartierul Marais… Nu era precum cea din strada
Cruz, aici în Madrid, unde te întinzi pe o saltea puturoasă. Acolo, totul era
lux, chinezul care se ocupa de local îţi pregătea opiul într-o pipă sculptată în
argint… Blestemată fie ziua în care am fumat prima pipă, dar nu a fost ăsta
singurul lucru pe care mi l-a arătat, ci m-a introdus şi în cercul intim al
societăţii sale secrete.
Grisi tace, ca şi cum ce avea acum de spus ar fi cel mai teribil lucru pe
care a trebuit să-l dezvăluie în toată viaţa ei.
— Carbonarii?
Donoso o încurajează să continue.
— Da. Obişnuiam să-l însoţesc la reuniunile societăţii, care mi se păreau
destul de plictisitoare. Până ce totul a început să se schimbe. La acea vreme,
holera ajunsese deja la Paris. Circula un zvon cum că ar exista un leac, dar
numai câţiva aleşi puteau să aibă acces la el. Şi Asencio m-a introdus în
acest grup sinistru.
— De ce sinistru?
Braţele scheletice ale lui Grisi ies de sub cearşaf şi îl apucă strâns pe
Donoso.
— Nu ştiam ce se făcea în acele ritualuri, trebuie să mă crezi. Eu nu
ştiam…
— Calmează-te, Grisi. Spune-mi cum erau.
— Totul avea loc într-o sală abandonată din închisoarea La Force. Eram
12 persoane, purtam cagule, aşa că, în afară de Asencio, nu ştiu cine erau
ceilalţi. Poate că nici măcar nu eram întotdeauna aceiaşi oameni. Un Mare
Maestru oficia ceremonia. Nu ştiu dacă la reuniunile din Madrid a fost
acelaşi sau dacă era altcineva, eu nu am participat niciodată la cele de aici.
Au adus o fetiţă dezbrăcată şi au legat-o de o cruce, o fetiţă care tocmai
avea menstruaţia pentru prima dată. Într-un potir au colectat o parte din
sângele ei şi l-au amestecat cu o poţiune după o reţetă ca-ntr-o vrăjitorie…
„Băutura de sânge fermecată”, aşa îi spunea Asencio. Era convins că
sângele acela proteja de holeră.
— Astea sunt credinţe medievale.
— După ce i-a fost extras sângele, fata a fost sacrificată.
Un suspin înăbuşă vocea lui Grisi, căreia îi trebuie câteva secunde pentru
a continua:
— A fost făcută bucăţi ca să scape de trupul ei impur şi să obţină
nemurirea în faţa holerei.
Donoso nu vrea să o întrerupă. Ea îi vorbeşte despre Paris, dar este exact
acelaşi lucru care s-a întâmplat la Madrid. Este ceea ce Diego numeşte
„crimele Bestiei”.
— Când am văzut ce făceau, am rămas înmărmurită, nu ştiam cum să
reacţionez, oamenii aceia mă speriau. Nu m-am mai întors niciodată la o
reuniune a lor şi nici la teatru. Mă obseda ceea ce văzusem şi nu exista
decât un singur loc unde mă puteam relaxa: casa de opiu din Marais. Nu mă
mai interesa nimic altceva, nici măcar fiica mea, care locuia cu mine la
Paris şi care îşi petrecea toată ziua părăsită. Câteodată treceau zile întregi
fără să mă întorc la noi în mansardă, iar ea mânca datorită amabilităţii
portăresei clădirii, o valenciană care trăia la Paris de mică. E mai bine să nu
ştii ce am făcut în acele luni, ai fi dezgustat să afli.
Donoso aşteaptă cu răbdare ca ea să-şi continue povestea, fără s-o
forţeze; bănuieşte că în curând se va întoarce la istoria fetiţelor.
— Asencio m-a găsit în casa de opiu, m-a făcut să înţeleg că, odată
intrată, nu mai puteam părăsi societatea. Dar eu nu voiam să mai pun
niciodată piciorul în acel loc. Şi atunci fiica mea a dispărut…
— A răpit-o ca să-ţi cumpere tăcerea?
— A fost sacrificată într-unul dintre ritualuri. Când trupul ei a apărut
făcut bucăţi, am înţeles totul. O răpiseseră ca să prepare băutura
fermecată… M-am prăbuşit, am înnebunit, singurul lucru care mi-a permis
să îndur viaţa a fost opiul. Mi-am pierdut slujba la teatru, m-am prostituat
ca să-l pot cumpăra. Nu m-am mai dus la casa din Marais, ci la altele,
mizerabile, în Montmartre, în Pigalle… Într-o zi, am crezut că puteam trece
peste toate şi m-am întors la Madrid gata să renunţ la opiu, să mă întorc la
teatru, să trăiesc, chiar şi cu durerea amintirii fiicei mele.
Plânsul o face să se oprească, Donoso o roagă să se odihnească, să
continue să-i povestească mâine, dar Grisi insistă să ajungă la sfârşitul
poveştii.
— Am fost să-l văd pe Juan Grimaldi, directorul Teatrului Príncipe. Îl
cunoşteam de ani de zile şi ştiam că-i plăcea cum joc. L-am convins să-mi
dea un rol principal în următoarea lui piesă, am început repetiţiile… Atunci
am citit un articol în ziar despre apariţia unei fetiţe făcută bucăţi şi semnat
Motanul Necuviincios. Am ştiut imediat că era acelaşi lucru pe care îl
întâlnisem la Paris. Am aflat că sub acel pseudonim semna Diego, nu era un
mare secret, aşa că am făcut rost de adresa lui şi m-am dus să-l văd. A doua
zi, Asencio de las Heras a reapărut, mă aştepta în faţa teatrului, după
repetiţie. M-a ameninţat şi m-a obligat să mă urc cu el în trăsură. În acea
seară am ajuns să cunosc casa de opiu din strada Cruz şi am aruncat pe apa
Sâmbetei lunile pe care le petrecusem fără să consum. Am devenit din nou
victima opiului şi a acelui om…
— De ce nu mi-ai vorbit despre asta? Aş fi putut să te ajut.
— Când m-am dus să-l văd pe Diego la el acasă, am vrut să îndrept
lucrurile, îţi jur. Am vrut să ajut ca ceea ce s-a întâmplat la Paris să nu se
repete la Madrid. Dar articolul vorbea despre o fetiţă decapitată pe malul
Senei, iar Asencio a presupus că eu îi dădusem această informaţie. De aceea
a venit să mă caute şi m-a ameninţat că mă va ucide dacă aveam să spun ce
ştiam.
— Bărbatul acela a fost iubitul tău, protectorul tău. Voiai să te întorci la
el? De aceea nu l-ai trădat în casa lui Tócame Roque?
— Nu-i adevărat, a fost de frică. L-am dat de gol. I-am dat numele lui
călugărului, iar Asencio a sfârşit prin a muri.
— De aceea ai plecat, pentru că nu mai era o ameninţare?
— Nu!
— De ce atunci?
— Nişte oameni au venit după mine şi m-au adus aici.
— Te aştepţi ca eu să cred prostiile astea?
— M-au adus aici cu forţa. Şi îmi dau opiu, se prefac că sunt doctori şi
mi-l aduc.
— M-ai păcălit, Grisi, spune el cu amărăciune. M-ai făcut să cred că
Asencio era un admirator, când s-a dovedit că era un criminal. I-am spus
totul lui Diego, iar acum Diego e mort. Poate din cauza ta.
 — Sper să mai am încă forţa să-mi pun capăt vieţii. Asta ar fi trebuit să
fac când a murit fetiţa mea.
— Şi eu care voiam să-ţi propun o nouă viaţă, departe de Madrid. Noi
doi împreună. Ce prost am fost…
— Ar fi trebuit să mă duc la autorităţi şi să le spun tot ce ştiu. Dar sunt
îngrozită de ei. Sunt prezente peste tot, Donoso: într-o noapte, l-am urmărit
pe Asencio până la palatul Miralba, cred că acolo se făceau ritualurile. Nu
ştii ce de personalităţi au venit. Există oameni foarte puternici în acea
societate. Sunt o laşă, Donoso. Nimic altceva decât o laşă.
El consimte din cap mânios; nu are de gând să se plece în faţa lui Grisi,
chiar dacă îi este atât de greu să-i întoarcă spatele şi să o lase în Saladero în
voia sorţii. Poate că va găsi o modalitate de a-şi lua viaţa sau, poate,
carbonarii o vor afunda din nou în coşmarul opiului. Nu-i pasă, se repetă.
Nu suportă minciuna. Nevasta l-a trădat demult şi acea infidelitate l-a
marcat pentru totdeauna. Suferinţa aceea i s-a întipărit în suflet. Nu va
admite o altă trădare.
Afară din încăpere, Donoso nu e martor la plânsul stins al lui Grisi. Sunt
lacrimi de neputinţă, pentru că nu e în stare să îl iubească pe singurul bărbat
care a avut grijă vreodată de ea.
 73
Lucia încearcă să citească iar şi iar hârtia pe care a luat-o din biroul Anei
Castelar. Cu slabele ei cunoştinţe, poate descifra unele cuvinte, dar acestea
nu înseamnă nimic pentru ea. Manoir de Miralba. Rândurile următoare nu
fac decât să arunce şi mai multă negură, şi mai multă neputinţă: Séance du
samedi 26 au siége de la Manoir Miralba{17}.
Dar nu există niciun motiv de nelinişte: are o întâlnire cu Tomás Aguirre,
în mod cert el îi va putea spune dacă această hârtie e importantă sau nu.
Trebuie să găsească o modalitate de a părăsi palatul fără să atragă atenţia;
este conştientă că o scăpare în faţa stăpânei casei ar putea-o costa scump. Îşi
alege haine elegante ca să coboare la micul-dejun şi se forţează să meargă
cu paşi mărunţi şi să vorbească pe un ton scăzut, manierele pe care Ana i le-
a repetat înainte de licitaţie. După micul-dejun, îşi acoperă capul cu o eşarfă
şi iese în grădina din spate ca să se uite la păsările exotice. Micuţa pasăre
colibri roşie bate neîncetat din aripi ca să soarbă nectarul petuniilor. Este
singurul loc din casă în care nu se simte supravegheată. Clopotele ce
vestesc ora nouă au sunat de mult, n-ar trebui să întârzie să iasă din casă,
dacă vrea să ajungă la timp la întâlnirea cu el. O maimuţică o priveşte cu
impertinenţă, cu un aer aproape batjocoritor, care pare să anticipeze soarta
tinerei.
Totul se întâmplă foarte repede: vacarm la intrare, paşi fermi, milităreşti,
apariţia în grădină a unor străjeri care se îndreaptă spre ea. Sunt însoţiţi de
don Benito, ducele de Altollano. Alături de ei se află Ana Castelar, care îşi
aranjează toca în timp ce înaintează în urma grupului.
— Iat-o pe asasina lui Marcial Garrigues.
Bărbatul din fruntea grupului de gardieni îi compară chipul cu cel din
portretul publicat în ziar, cel pe care i-l făcuse Mauricio, bărbatul schilod.
— Vii cu noi.
Lucia nu reacţionează la timp, nici măcar nu încearcă să fugă înainte ca
aceştia să o apuce de braţe.
— Aţi procedat foarte bine că aţi denunţat-o.
— Ar trebui să o felicitaţi pe soţia mea, ea a fost cea care a recunoscut-o
şi a făcut-o să vină acasă ca să nu poată fugi în continuare.
O iau pe Lucia, împingând-o iar, când aceasta trece pe lângă ducesă, o
scuipă în faţă.
 — Ştiu cine eşti: un monstru.
— Luaţi-o de aici, trebuie să plătească pentru ce a făcut. În Madrid nu
există loc pentru ucigaşe.
Înainte de a pleca, Ana Castelar se apropie de Lucia şi, sub pretextul de a
recupera eşarfa care îi acoperă capul, îi şopteşte o frază la ureche.
— Diseară am întâlnire cu Clara, o să-i transmit salutări din partea ta.
— Am să te omor! Jur că am să te omor!
Lucia încearcă să se smulgă din mâinile străjerilor şi să se năpustească
asupra ei, dar bărbaţii o ţin bine strâns. O târăsc până la o trăsură neagră,
închisă, care îi aştepta în stradă.
Dintr-un colţ de stradă, lângă vitrina unei croitorii, Tomás Aguirre
urmăreşte prin tot ce trece Lucia, lacrimile care-i curg pe obraji, nepotrivita
ei rochie de domnişoară, încreţită la mâneci. Este purtată de doi soldaţi, iar
mâinile lor par nişte cătuşe pe braţele ei slabe. O ridică pe sus şi o împing în
trăsură. Ducele iese din palat, opreşte trăsura cu un gest şi îi dă instrucţiuni
vizitiului. Tomás îşi dă seama că este timpul să acţioneze. De când fata a
insistat să rămână acolo, el a supravegheat casa aceea ca o bufniţă. Ştia că
era periculos şi faptele dovedesc că aşa a fost, instinctul de om aprig de la
munte nu-l dezamăgeşte niciodată.
Bascul ţine mâna pe cuţitul din buzunarul veşmântului său zdrenţăros.
Acum sau niciodată. Arma la gâtul ducelui, ordin ferm către soldaţi: ori îi
dau drumul fetiţei, ori gâtul ministrului se deschide ca un pepene roşu…
Evadarea pe străduţele din cartier nu pare dificilă. Acesta este planul pe
care îl concepe într-o secundă, nu e timp pentru mai mult. În sinea lui,
bascul simte un semnal de alarmă, o voce care îl previne de calmul cu care
ducele se poartă pe stradă în timp de război. Este un ministru, un duşman al
carliştilor, o piesă râvnită, şi se plimbă prin oraş cu faţa la vedere. Nu
acordă atenţie glăsciorului care îi recomandă să fie prudent şi se năpusteşte
asupra lui Benito Altollano. Pentru a-l imobiliza, e suficient un avertisment:
— Ori îi dai drumul fetei, ori îţi tai gâtul.
Zâmbetul ministrului ar fi trebuit să-l pună în gardă, dar e clar că
reflexele slăbesc atunci când eşti plecat de pe front de câteva săptămâni,
când viaţa nu-ţi mai este în joc în fiecare clipă.
De nu se ştie unde au apărut patru bărbaţi, iar Aguirre se vede brusc
încolţit. Două pistoale şi două carabine sunt îndreptate direct spre el.
— Aşteptam cu nerăbdare să te văd, frate Braulio, spune ducele.
Cuvintele „frate Braulio” le pronunţă în batjocură, lăsând să se înţeleagă
că ştie prea bine că e o identitate falsă.
Aguirre îşi cântăreşte opţiunile. Nu e nimic de făcut, este pierdut. Nu se
poate bizui că patru soldaţi ai armatei n-ar fi în stare să-l nimerească.
— Mi-ar plăcea să rămân şi să-ţi dau eu însumi ce meriţi, dar mă grăbesc
puţin. În seara asta sunt invitat la o ceremonie pe care mă tem că dumneata
o s-o ratezi. Duceţi-l de cealaltă parte a Gardului şi omorâţi-l! Nu trebuie
să-i ascundeţi cadavrul, e mai bine să-l găsească repede şi să ştie ce le
facem carliştilor în Madrid.
Un uşor gest de rezistenţă din partea lui Aguirre îl determină pe unul
dintre soldaţi să îi îndrepte arma spre cap.
Chipul Luciei se iţeşte pe fereastra trăsurii. Înainte ca un străjer să o
împingă din nou înăuntru, are timp să schimbe o privire cu Tomás. Caută
speranţă, un gest complice din ochi care să-i permită să întrevadă o parte
din truc, că totul este orchestrat şi că arestarea ei face parte dintr-un plan.
Dar tot ce vede este deznădejde şi înfrângere.

— Nevastă-ta te înşală, Pancracio?

Cum Pancracio cunoaşte umorul amar al lui Donoso, i-a lăsat ulciorul cu
vin la îndemână ca să se servească oricând doreşte. Ultima dată când a fost
acolo, s-a bătut cu un călugăr, dar astăzi nu crede că vizita lui va degenera
în violenţă. Nu este prima dată când Donoso merge la cârciuma din Mesón
de Paredes să-şi înece nefericirea în alcool, şi nu va fi nici ultima. Nu e nici
prima dată când îl lasă să doarmă în depozit, pe un pat de rumeguş puţind a
bere şi urină.
— Dacă mă înşală, o bat măr, e tot ce pot să-ţi zic.
— Asta ar fi trebuit să fi făcut eu, spune Donoso, golindu-şi paharul.
Dă cu pumnul în masa de lemn, îşi mai toarnă un vin şi continuă cu
obsesia lui.
— Există un singur lucru mai rău decât faptul că te înşală nevasta… Vrei
să ştii care?
— Sunt sigur că tu ştii, zice Pancracio.
— Să te înşele şi următoarea.
Cârciumarul verifică stocul de rachiu. Când problemele lui Donoso sunt
legate de locul de muncă – văicăreala pe seama slujbei sale de străjer la
porţile Madridului sau o problemă de intendenţă – necazul îi trece cu şase,
şapte pahare de vin. Dar suferinţa din dragoste e mai rezistentă. Pancracio
nu uită starea deplorabilă în care a ajuns bărbatul cu un singur ochi atunci
când l-a părăsit soţia. Acum se teme de o repetare a acelei seri, când a
crezut că avea să-i moară în cârciumă.
— Vinul ăsta e îndoit cu apă. Nu-i bun nici de adăpat măgarul.
— Dar ăsta-i vinul pe care-l bei mereu, Donoso.
— Dă-mi ceva mai tare, Pancracio! Nici măcar un prieten nu te mai
tratează bine în casa lui. E de necrezut. Ce viaţă de câine…
O sticlă de rachiu aterizează pe masă. Şi două pahare. Pancracio serveşte
şi ridică paharul.
— Beau ca să-ţi fie viaţa mai uşoară. Şi nu te sinucide cu asta, Donoso,
nu merită.
Omul cu un singur ochi răstoarnă dintr-o izbitură paharul lui Pancracio.
Dă pe gât rachiul şi îşi mai toarnă unul.
 74
De când Filip al II-lea a stabilit capitala Spaniei la Madrid, s-a decis ca
în oraş să existe două închisori diferite: cea de la Curte şi cea a Oraşului.
Cazurile de crimă erau trimise la prima, pentru ca justiţia să vină de la
Coroană; cele de escrocherie, contrabandă şi alte cazuri minore ajungeau la
cea de-a doua, care depindea de guvern. Luciei îi corespundea închisoarea
Curţii, care a revenit pentru o vreme în piaţa Santa Cruz, din cauza ocupării
temporare cu bolnavii de holeră a închisorii Saladero. Există zone separate
pentru bărbaţi şi femei, dar în unele zone mixte bărbaţii şi femeile
convieţuiesc şi prin urmare se produc fricţiuni şi încăierări, dacă nu chiar
agresiuni sexuale. Sistemul, care nu funcţionează ca pe roate, le trimite pe
femei la Casa Galera, pe strada Atocha, ca să-şi ispăşească acolo pedepsele.
Dar în aceste vremuri tulburi, cu epidemie dezlănţuită, închisorile reprezintă
linia moartă unde sunt duşi atât infractorii de drept comun şi criminalii, cât
şi simplii scandalagii, prostituatele, bolnavii de holeră şi leproşii.
În ciuda acestui butoi de pulbere format din încăierări zilnice, violuri,
înjunghieri care duc la moarte şi revolte săptămânale, măsurile de securitate
nu sunt foarte stricte. Străjerii sunt suprasolicitaţi, iar teama de holeră,
accentuată de credinţa că un prizonier este mai contagios decât un burghez,
îi sfătuieşte să păstreze o distanţă prudentă. Aşa că deţinuţii se fâţâie după
plac, fac tot felul de nelegiuiri şi acceptă ca un rău necesar pedeapsa
ocazională a legării în lanţuri pentru câteva zile, când vreun gardian devine
dificil. Prizonierii se adună în curte, unde e o fântână mare pentru spălatul
hainelor. Ca în orice comunitate, afacerile înfloresc: există deţinute care nu
vor să iasă din clădirea aceea, în ciuda numeroaselor pericole cu care se
confruntă şi a condiţiilor insalubre, pentru că lucrează ca spălătorese pentru
restul deţinuţilor şi câştigă bani buni.
Celulele mici, care măsoară trei pe patru metri, sunt ocupate de unul
până la patru prizonieri, în funcţie de cât de mult îi pot plăti aceştia pe
gardienii închisorii. Totul se cumpără şi se vinde, chiar şi posibilitatea de a
ieşi pe uşă fără să fie nevoie să evadeze. Unii deţinuţi ies în fiecare
dimineaţă şi se întorc la culcare, fără ca nimeni să le ceară socoteală.
De îndată ce ajunge acolo, Lucia este impresionată de acel furnicar de
violenţă, dispreţ şi degradare umană. Privirile – unele înfricoşătoare, altele
dizgraţioase – o izbesc de la primii paşi pe coridoarele care o conduc spre
celula ei. Un paznic o împinge înăuntru şi închide uşa. Fără explicaţii, fără
avertismente, fără protocol de primire. Un pătuţ murdar şi un inel cu lanţuri
în peretele de piatră sunt singura ei companie. Nu vrea să se aşeze pe pat,
pentru că acel simplu gest ar însemna să lase garda jos, să intoneze
renunţarea. Preferă să meargă în sus şi în jos prin acea văgăună care poate fi
traversată în doar doi paşi mărunţi. Cum va ieşi de acolo? Nu există
ferestre, nu are bani ca să mituiască niciun paznic.
Totul s-a terminat. Ana Castelar, fără mască, fără sulemeneli, a dat cărţile
pe faţă: „Diseară am o întâlnire cu Clara”. Cuvinte fără echivoc. Surorii ei i-
a sosit ceasul. Ritualul va avea loc chiar în ziua aceea şi ea nu poate face
nimic ca să o salveze.
În liniştea recluziunii, a furiei şi a neputinţei, glasul îngeresc al Clarei îi
răsună în minte ca un reproş dureros. „Nu mă lăsa singură”, spune vocea,
„Nu mă lăsa singură”. Lucia îşi şterge lacrimile cu dosul mâinii. Îşi
promisese să nu plângă până nu o va găsi, dar acum, când e conştientă de
înfrângerea ei, lacrimile îi ţâşnesc nestingherite. În golul celulei, un ciocănit
regulat îşi face simţită prezenţa. Cineva se apropie, mergând încet, cu un
baston. Un zgomot ritmic de tocuri, îi sună cunoscut Luciei. Vizorul se
deschide şi nişte ochi o scrutează de dincolo. Uşa se deschide. De cealaltă
parte se află Mauricio, schilodul de la bordel, care se sprijină ca prin
miracol în cârjele sale precare. Lucia nu înţelege ce caută acolo bărbatul
acela, de ce gardianul care a adus-o în celulă aşteaptă lângă el cu o expresie
netoată.
— Te-au prins…
— Din cauza ta.
Mauricio o priveşte câteva clipe. Limba lui ascuţită iese din gură şi lasă
să-i cadă o picătură de salivă. Scoate o bancnotă din buzunar, îşi încreţeşte
fruntea şi mârâie ca un animal înainte de a-i da banii paznicului.
— Du-o cu celelalte, zice el, şi imediat se îndepărtează şchiopătând.
Lucia nu înţelege nimic, dar îl urmează pe gardian într-o încăpere mare,
unde treizeci de paturi sunt aliniate în cinci rânduri. Aproape toate sunt
ocupate de femei care moţăie sau, pur şi simplu, trândăvesc. Unele o
privesc curioase dar majoritatea continuă să-şi vadă de-ale lor. Paznicul îi
repartizează un pat Luciei. Imediat primeşte hrana la care are dreptul fiecare
deţinut pe zi: o livră de pâine. O femeie sfrijită îi explică că asta este tot ce
are de mâncare până a doua zi dimineaţă. Depinde de îndemânarea ei dacă
va reuşi să o însoţească cu alte alimente.
 — Ţi-au dat bun-venit? întreabă o femeie ştirbă.
— E doar o fetiţă, spune alta din patul ei, în timp ce-şi roade unghia de la
picior, ţinându-şi-l într-un unghi imposibil.
— Cu forme de femeie. Cele care plac cel mai mult.
Lucia înţelege situaţia. Nu are timp să-şi facă prieteni acolo. Trebuie să-l
găsească pe Mauricio cât mai curând posibil. Iese din sală şi este surprinsă
de cât de uşor se poate deplasa prin închisoare dintr-o parte în alta. Uşile
celulelor sunt deschise, unii deţinuţi îi fac gesturi obscene când o văd
trecând, dar ea nu se opreşte. Când ajunge în curte, îl zăreşte pe schilod
stând de vorbă cu doi ocnaşi. Se apropie de el.
— Îţi pregătesc deţinute ca să le încerci? Pe atât eşti de scârbos?
Puşcăriaşii care îl însoţesc explodează în râs.
— Pe tine te-am salvat, aşa că nu te plânge.
— Leoaica mi-a zis că tu ai fost cel care le-a dat jandarmilor portretul.
Mauricio îi alungă pe deţinuţi, care continuă să facă gesturi
batjocoritoare în timp ce se îndepărtează.
— Nu l-am dat jandarmilor, ci unui jurnalist, care mi-a dat în schimb
şase reali. Am regretat-o, pentru că Leoaica mi-a închis uşa casei ei pentru
totdeauna. Iar acum, săraca a murit de holeră. Era o femeie de treabă.
Delfina nu m-a lăsat să mă explic: sunt sigur că le-a dat femei pe gratis
jandarmilor care m-au arestat aseară.
— Vreau să mă ajuţi. Trebuie să plec de aici.
— Pentru asta e nevoie de bani. Eu nu am.
— Ba ai, i-ai dat unui gardian o bancnotă mai devreme.
— Era ultima pe care o mai aveam. Dar aici pentru o fată frumoasă ca
tine e uşor să obţină bani, trebuie doar să faci ce ai făcut cu Leoaica.
— Nu am timp. O s-o omoare pe sora mea şi de aici nu pot să fac nimic.
— Pentru zece reali, temnicerii îţi vor lăsa uşa deschisă.
— Nu am zece reali.
— La preţurile practicate aici, nu-ţi va lua mult timp să-i obţii. Dacă vrei,
îţi caut clienţi. Aş rămâne doar cu un real pentru fiecare client, restul vor fi
pentru tine.
Lucia îl calcă cu răutate pe singurul picior, iar Mauricio scoate un urlet
de durere.
— Mi-e scârbă de tine.
— Nu se face să calci un şchiop pe picior! Cară-te, târfă! N-o să te mai
ajut niciodată!
 Lucia se îndepărtează, evită privirile deţinuţilor, se sprijină de perete şi
lasă să-i alunece spatele pe zid până rămâne în poziţie aşezată. Un slăbănog,
cu o ceafă pronunţată, se apleacă spre ea. O apucă de bărbie şi îşi mişcă faţa
înainte şi înapoi, ca şi cum i-ar studia maxilarul.
— Îmi place de tine, spune el.
— Ia-ţi mâna de pe mine.
— Îmi placi mult.
Începe să o pipăie până când îl doboară o cârjă în cap. Se întoarce spre
atacatorul său, care ridică din nou cârja. E Mauricio.
— Cară-te de aici.
Prizonierul pleacă în fugă. Lucia încearcă să-şi compună o privire plină
de duritate.
— Nu asta am cerut. Pot să mă descurc singură cu porci ca ăştia.
— Taci din gură.
— Nu-mi spui tu mie să tac.
— Există o altă cale de a ieşi de aici.
Acum chiar că Mauricio o face pe Lucia să-l asculte.
 75
Urcat într-o trăsură a gărzii regale, cu încheieturile încătuşate, fără
briceagul său şi sub privirile a doi dintre jandarmii care îl arestaseră,
evadarea pare imposibilă. Cu toate acestea, Tomás Aguirre a scăpat din alte
situaţii mai rele; odată a aşteptat ca un pluton de execuţie să-i elimine pe cei
doi prizonieri din faţa lui ca să-i vină rândul să fie împuşcat. Şi chiar şi aşa
a fugit. Bineînţeles că nu datorită vreunui act de-al său, ci graţie apariţiei
miraculoase a unui grup de carlişti care l-a scos de acolo. Azi tovarăşii săi
de luptă nu-i vor putea da o mână de ajutor.
Când se apropie de pontonul San Isidro, ruta aleasă de soldaţi ca să
părăsească oraşul şi să evite porţile întotdeauna aglomerate, Aguirre
întrevede singura lui şansă. Pe sub pod curge râul Manzanares, cu un debit
la fel de scăzut ca de obicei. Este greu să supravieţuieşti căderii de la acea
înălţime, dar dacă nu sare, clipele îi sunt numărate. Închide ochii pentru a
compune imaginea unui prizonier resemnat, învins de împrejurări. Când
trăsura încetineşte pentru a intra pe ponton, care e mai îngust decât drumul
ce duce la el, îi pocneşte un şut străjerului din faţa lui, îl împinge cu putere
pe cel de lângă el şi sare din trăsură. Cade într-o rână în apă, vede gloanţele
trecând pe lângă el şi se întreabă cum de mai poate fi în viaţă, şi cum râul i-
a primit trupul fără să-l facă bucăţi.
Încearcă să se scufunde spre malul noroios, lucru dificil cu mâinile
încătuşate. Soldaţii au coborât din trăsură, unul trage de pe parapet, doi
dintre ei coboară pe terasament pentru a obţine o poziţie de tragere mai
bună. Aguirre aleargă printre împuşcături, rugându-se ca mărăcinişul şi
lipsa de ţintă a soldaţilor să-l salveze. Simte o durere ascuţită în coastă, deşi
nu ştie cu adevărat dacă este vorba de o rană de glonţ sau de locul unde a
fost înjunghiat în San Francisco el Grande, ce se face acum resimţit din
pricina efortului.
Ajunge în zona spălătoreselor, care au văzut totul. Femeile se
organizează cât ai zice peşte ca să-l ajute; cu cearşafurile lor fac un fel de
paravan care îi permite să se ascundă şi să câştige teren în evadarea lui.
Bine ar fi dacă s-ar putea opri să le mulţumească fiecăreia în parte pentru
mâna de ajutor întinsă, dar nu e timp. Durerea e ascuţită, veşmântul i s-a
înroşit. Nu mai există nicio îndoială: un glonţ l-a lovit şi pierde mult sânge.
Are nevoie urgentă de ajutor şi există o singură persoană care i-l poate oferi.
 Când ajunge la spiţeria lui Teodomiro Garcés, la începutul străzii Toledo,
o găseşte închisă. Chiar şi aşa, bate la uşă de mai multe ori şi aşteaptă,
îndoit din şale pe punctul de a leşina. Fruntea îi arde şi are impresia că i se
scurge stomacul prin rana deschisă. Nişte ochi îl observă prin jaluzelele
veneţiene. Spiţerul iese în stradă, se uită într-o parte şi în alta să se asigure
că nu e nimeni şi-l cară pe carlist înăuntru.
— Cine a făcut-o? întreabă el, îngrozit la vederea rănii de glonţ.
— Garda Regală.

Teodomiro întinde o saltea pe jos şi soldatul vede cum scoate sticluţe,

bandaje şi foarfeci.
— Mai întâi cătuşele, apoi îmi curăţaţi rana.
— Nu, primul lucru e rana. Dacă mori, nu va conta dacă ai mâinile legate
sau libere. În plus, o să o curăţ cu alcool şi asta ustură. Aş prefera să fii
imobilizat cât te tratez…
Aguirre ar fi sărbătorit gluma cu un hohot de râs dacă durerea nu l-ar fi
mistuit. După ce şi-a scos veşmântul, un jet de alcool cade pe rană şi simte
o arsură îngrozitoare, dar este un om obişnuit să îndure greutăţile fără să se
plângă.
— Nu-mi vine să cred că nu te doare, spune Garcés în timp ce
îndepărtează cu foarfeca ţesut din rană.
— Mă doare foarte tare, dar nu câştig nimic dacă ţip. Pe front sunt
soldaţi care mor pentru că strigă când sunt răniţi, inamicul îi găseşte cu
uşurinţă.
— Uneori mă întreb dacă eu aş fi în stare să apăr carlismul în afara
Madridului. Înainte de a-mi răspunde, mărturisesc eu: nu. Cred că nimic nu
merită atâta suferinţă; nici tronul viitoarei regine Isabel, nici posibilitatea să
acceadă la acesta Carlos Maria Isidro.
— Nu am chef de filosofii, grăbiţi-vă.
— Nu sunt doctor. Îţi îngrijesc rana cât de bine şi de repede pot.
— În seara asta are loc un ritual şi trebuie să-l opresc, altminteri mâine o
altă fată va apărea hăcuită.
— Dumneata te vei duce direct la Spitalul General. Întreabă de doctorul
Miramón, nu e prima dată când ne ajută.
— Nu am timp de asta.
— Ascultă-mă bine. După cum arată rana, nu vei putea salva pe nimeni.
Nu cred că vei ajunge pe partea cealaltă a străzii.
— Pansaţi-mă. Mă ocup eu de restul.
Teodomiro separă tot ţesutul sănătos, aplică tinctură de iod şi introduce
mai multe tampoane de tifon în rană înainte de a strânge partea laterală cu
un bandaj compresiv. După ce termină, se îndepărtează câţiva paşi, deschide
o trapă şi se întoarce cu un topor. Cu o lovitură precisă, îl eliberează pe
Tomás de cătuşe. Îi dă o cămaşă veche şi nişte pantaloni ca să se îmbrace.
— Dacă nu vreţi să vă duceţi la spital, nu vă duceţi. Dar măcar odihniţi-
vă până ce vă scade febra. Primele ore sunt cruciale.
Aguirre consimte cu un gest din cap. Corpul îi arde, toată faţa îi este
acoperită de sudoare. Spiţerul strânge ustensilele. Petele de sânge vor trebui
curăţate cu apă şi săpun, dar mai întâi trebuie să pregătească o saltea ca
soldatul să se poată odihni. Tocmai asta face, scutură o pernă, când aude un
zgomot în uşă. Scoate capul afară din spiţerie exact la timp ca să-l vadă pe
Tomás cum traversează strada, şchiopătând.
 76
Bărbatul cu glugă deschide uşa celulei. Nu au luat-o pe sus când a ţipat
seara trecută, dar gardianul a stat acolo de când au descoperit că sângerează,
urmărind să nu-şi scoată cârpa care îi fusese introdusă în vagin şi care,
încetul cu încetul, s-a colorat în roşu. Clara rămâne în colţul ei, ghemuită,
aşteptând instrucţiuni care nu vin. Se ridică. Pentru o clipă se gândeşte că
picioarele nu-i suportă greutatea corpului. Îşi simte muşchii amorţiţi. Se
îndreaptă încet spre figura neagră, un căpcăun dintr-o poveste pentru copii.
Un mănunchi de chei zornăie în buzunarul veşmântului, în timp ce bărbatul
cu glugă îşi croieşte drum pe scări. Înainte de a-l urma, Clara se întoarce
spre celelalte fete, dar nu vede decât nodurile degetelor uneia, celelalte stau
în celulele lor. Prea obosite pentru un rămas-bun.
— Îmi pare rău.
Nu are nevoie să o vadă pe Fátima ca să ştie că ea a spus-o. Bărbatul cu
glugă – gâfâitul său în timp ce urcă scara în formă de melc dezvăluie că e
un bărbat – se opreşte în faţa unei încăperi cu uşa deschisă. Clara intră.
E o cameră plăcută, cu o lumină monastică ce pătrunde printr-o fereastră
înaltă şi largă la bază şi care, obişnuită fiind cu bezna temniţei, o orbeşte.
Există un pat, dar şi o masă pe care se află o tavă plină cu bucate. Bărbatul
care a dus-o acolo pleacă şi lasă uşa închisă. Fetiţa mănâncă struguri, gustă
din carnea fragedă şi gustoasă, nu a mâncat nimic în tot acest răstimp… Îşi
toarnă într-un pahar lichidul dintr-un ulcior de lut. E vin. Nu a mai gustat
niciodată, iar prima înghiţitură o dezgustă, dar sfârşeşte prin a bea tot
ulciorul. Mănâncă bomboane. Mănâncă pâine cu o pastă maronie care nu
ştie ce e, dar e mult mai gustoasă decât orice a gustat vreodată.
Jumătate de oră mai târziu, se simte toropită şi greoaie, ceva dureri de
stomac şi remuşcări: nu trebuia să fi mâncat atât de mult.
Bărbatul cu glugă intră din nou, cărând un lighean cu apă, pe care îl lasă
pe podea, şi o robă curată şi câteva prosoape parfumate, pe care le pune pe
pat. Ia tava cu resturile de mâncare.
Clara îşi înmoaie mâinile în apa din lighean. E călduţă. Se spală,
bucurându-se de minunata senzaţie de a fi curată. Îşi pune roba. Dinspre uşă
vine un tuşit ce precedă intrarea unui alt individ cu cagulă: acesta are o
constituţie şi un ton al vocii pe care nu le-a mai auzit şi văzut până acum.
— Am venit să te spovedesc. Te-ai spovedit vreodată?
 — Nu.
Nici măcar nu ştie dacă e botezată. Mama ei le spunea mereu că popa şi
biserica fac bine dacă se află cât mai departe. Doar dacă nu cumva trebuiau
să meargă la parohie să caute ceva de mâncare.
Bănuieşte că bărbatul acela este, de fapt, un preot. Face semnul crucii pe
fruntea Clarei. Gestul i se pare invaziv, obscen.
— Nu vreau să mă spovedesc.
— Alegi să te prezinţi înaintea lui Dumnezeu murdară de păcatele tale.
Apoi este lăsată singură şi rămâne aşa destul timp. Se întinde pe pat şi,
după nouă nopţi de dormit pe jos, i se pare că nici măcar regina cea mică nu
doarme într-unul atât de confortabil. Nu îndrăzneşte să-şi scoată cârpa pe
care i-au vârât-o în vagin. Nu-i ia mult şi adoarme.
Visează că e liberă şi că alături de ea se află sora ei, Lucia, că amândouă
mănâncă aceeaşi carne, aceleaşi dulciuri şi aceiaşi struguri cum a mâncat ea
înainte şi că beau litri şi litri de vin. Dar Lucia, deşi este acolo cu ea şi
mănâncă şi bea, nu-i vorbeşte, de parcă ar fi supărată.

— Arăţi ca soră-ta când dormi.

Când Clara deschide ochii, o femeie stă pe pat lângă ea.
— O cunoaşteţi pe Lucia? Unde e? Aici în temniţă?
— Nu, nu e aici. Ridică-te, te ducem acum.
— Unde? O să mă omorâţi?
— Dimpotrivă, o să-ţi dăruim viaţa veşnică. Nu va trebui să-ţi mai faci
griji pentru nimic, nici din cauza foamei, nici a frigului, nici a holerei. Eşti o
privilegiată.
Clara nu ştie cine este femeia, doar că miroase minunat şi este foarte bine
îmbrăcată, cu acele rochii pe care ea şi Lucia şi le imaginau că le vor avea
într-o zi, când aveau să descopere una dintre multele comori despre care îi
povestea sora ei. E o femeie foarte frumoasă, dar privirea ei îi face pielea de
găină. Ca şi cum nu ar fi pe de-a-ntregul umană.
— Sora ta e foarte mândră de tine.
— De unde o cunoaşteţi?
— Lucia şi cu mine suntem prietene. Ba chiar locuieşte la mine acasă.
Uite.
Femeia îi arată inelul, iar Clara îl recunoaşte, cele două buzdugane
încrucişate.
— L-a recuperat?
 — Bineînţeles. Şi mi l-a dat mie, aşa că îţi poţi imagina cât suntem de
prietene.
Nu crede ce aude. Bine ar fi să poată crede că tot coşmarul temniţei, al
foamei, al oalelor pentru urinat murdare şi al bărbaţilor cu cagule a luat
sfârşit. Că ce a povestit Juana nu era adevărat, că fetiţele din temniţă nu sunt
fetele dezmembrate.
— Sora mea ştie că sunt aici? O s-o văd?
— Poate chiar în noaptea asta. Ai vrea?
— Da.
— Ei bine, hai să te pregătim. Ia asta…
Femeia a scos dintr-unul din buzunare o sticluţă cu un lichid roşu. Clara
se uită la el cu suspiciune.
— Am băut deja. Nu mi-e sete.
— Nu contează, trebuie să bei asta.
— Ce se întâmplă dacă n-o fac?
— O s-o faci.
Ochii aceia, privirea care încearcă să fie prietenoasă, dar nu reuşeşte.
Clara ia sticluţa, căreia femeia i-a scos dopul de plută, şi bea.
— Până la fund.
Ea se supune. La început nu simte nimic, dar durează doar câteva
secunde până când începe să se simtă mai bine, mai liniştită… Îi trece
durerea de stomac, nervozitatea şi frica trec, nu s-a simţit niciodată în viaţa
ei atât de bine.
Femeia se apropie de uşă şi se uită pe coridor.
— E gata.
 77
Femeia ştirbă este cea care trage un semnal de alarmă. O tânără vomită
în patul ei, se zbate cu febră şi inima parcă îi iese din piept. Sunt
simptomele bolii. Gardianul se retrage din faţa zbuciumului deţinutei, deşi
Mauricio, schilodul, care vede totul din celula lui, ar zice că se retrage la
auzul cuvântului terifiant: „holeră”.
— Nu te apropia, întoarce-te în celula ta.
— Nu intru până nu o scot pe fata aia de acolo.
Isteria străbate închisoarea femeilor. Se aud ţipete, lovituri în gratii,
preludiul obişnuit al revoltelor. Două femei, cu gura acoperită cu o cârpă
murdară, cară trupul Luciei ca pe un balot şi o lasă aruncată pe podea, la
picioarele gardianului.
— Şi-a vomitat maţele. Are holeră!
Lucia se târăşte pe podea. Părul ei este murdar de vomă. Mauricio iese
din celula lui şi se apropie de ea, prefăcându-se îngrijorat.
— La ce oră vine căruţa?
Ologul ştie că în fiecare zi, la căderea nopţii, o căruţă vine la închisoare
pentru a evacua bolnavii de holeră. Îi duc la Saladero sau la lazaretul din
Valverde şi îi îngrămădesc într-un depozit închis.
— E la poartă, duce două din cealaltă clădire.
— Haide, te ajut eu.
Paznicul face o mutră dezgustată şi îşi potriveşte batista care-i acoperă
nasul şi gura; a învăţat asta din călătoriile făcute la lazaret. În timp ce o
târăsc pe Lucia spre ieşire, Mauricio se gândeşte că bărbatul acela nu ştie ce
înseamnă scârba. Mai devreme, a pregătit o pastă din frunze şi excremente
de porumbel şi a văzut-o pe Lucia cum o mănâncă. Face minuni, în zece
minute se zvârcolea de durere în stomac, iar două minute mai târziu a
început să vomite. Nu e uşor să cari o fetiţă: Mauricio, care este şchiop, abia
dacă e de ajutor, iar Lucia, ca să nu-şi ruineze interpretarea scenetei, nu
ajută nici ea. Paznicul trebuie să facă singur aproape toată treaba, în timp ce
schilodul începe să regrete această izbucnire de umanitate, care îl va costa
mai mult decât face. În afară de gologanii pe care o să i-i dea deţinutei
ştirbe pentru că provocase isteria şi rebeliunea în modulul său, o să aibă
câteva zile şi dureri articulare la piciorul sănătos.
Totuşi, îi era dator. Ştie că roşcata a ajuns în închisoare din cauza lui, din
pricina unui portret pe care i l-a vândut unui jurnalist. Şi mai ştie şi că e
prea tânără pentru a fi o târfă.
— Viaţă de tot rahatul, mormăie el când vede un străjer din garda regală
coborând din trăsură ca să verifice dacă e bolnavă.
— Ce are?
— Vomită, are febră… Nu poate rămâne aici, conchide paznicul.
Bărbatul ţine un felinar în dreptul feţei Luciei. Are vomă la colţurile
buzelor, în păr. Fata e vlăguită, ca o păpuşă de cârpe.
— Urcaţi-o în căruţă. Sunt trei deţinuţi. Vreau doi oameni să-i păzească
tot drumul. Plecăm.
Mauricio crede că ceva i-a atras bănuiala celui cu lămpaşul ca să ceară să
fie sporită paza. Dar este vorba de o căruţă deschisă, trasă de doi cai. Speră
că Lucia va şti să profite de vreun moment de neatenţie ca să sară şi să fugă
mai repede decât cei trei gardieni care se ocupă cu mutarea prizonierilor.
Căruţa se urneşte şi vântul spulberă cuvintele imperceptibile ce se înfiripă
pe buzele schilodului:
— Noroc bun, fetiţo.

Lucia deschide ochii şi-şi dă la o parte un pantof de pe faţă. Unul dintre

deţinuţi se întinde. Celălalt e într-o văicăreală continuă, care îi aduce un şut
din partea uneia dintre santinele.
— Taci din gură. Data viitoare o să ţi-o spun cu sabia.
Ar putea sări chiar acum, se gândeşte ea, dar totul în jur se vede prea
bine, şi ar putea-o împuşca. Momentul perfect este atunci când străzile sunt
mai întortocheate. În plus, presupune că tovarăşii ei de călătorie se prefac la
fel ca ea. Este suficient să aştepte ca ei să pună în practică tentativa de
evadare, care nici nu întârzie să se producă: cel care se vaită trece de la jale
la ţipete de durere şi reuşeşte să-i scoată din sărite pe cei doi paznici. Cel
care i-a pus pantoful pe faţă profită de ocazie ca să se arunce pe unul dintre
cei doi şi amândoi se rostogolesc pe un mal de pământ. Cel care se văicărea
atât de mult acum atacă santinela din căruţă. Se aude o împuşcătură.
Prizonierul cade lângă roţile din spate, mort. Caii s-au oprit, iar străjerul din
garda regală îl ţinteşte pe celălalt prizonier, încurcat în tufişuri într-o luptă
cu paznicul. Nimic mai simplu pentru Lucia decât să sară uşor din căruţă şi
să se piardă pe străzile înguste şi întunecate. Aude glasuri în spatele ei şi
fuge până găseşte o ascunzătoare în spatele unei fântâni de piatră. Dar
nimeni nu o urmăreşte.
 78
O limbă vâscoasă îi linge faţa lui Donoso Gual. E un şobolan, atras de
mirosul de vomă care mânjeşte chipul beţivului. Depozitul cârciumii din
Mesón de Paredes are o fereastră spartă pe unde se strecoară dihănii şi hoţi,
chiar dacă acolo nu prea sunt multe de furat. Donoso deschide ochiul,
alungă şobolanul cu o lovitură din mână şi încearcă să-şi amintească unde
se află. Capul îi pulsează aşa cum furtuna zdruncină ferestrele. Îşi simte
stomacul ca pe un tufiş în flăcări. Conştiinţa îi este asemeni unui nor care se
risipeşte pentru a lăsa în lumină câteva concluzii: n-o să le poată salva pe
fetiţele acelea, n-o să poată răzbuna numele prietenului său Diego Ruiz şi
să-i răzbune moartea, n-o va putea ajuta pe Lucia să-şi găsească sora… N-o
va mai vedea niciodată pe Grisi. Îi revin în minte ultimele cuvinte pe care i
le-a spus în Saladero, duritatea cu care şi-a luat rămas-bun de la ea şi
vinovăţia i se înfige în creier ca o lance de picador în ceafa taurului.
Se întinde pe spate pe ceea ce pare a fi o grămăjoară de paie. E surprins
că Pancracio a avut grijă să-i pregătească un culcuş sau cel puţin o pernă. Îşi
fixează privirea pe o grindă de lemn şi se gândeşte că n-ar fi un loc rău ca să
înnoade o frânghie şi să se spânzure. Un moment potrivit ca să se sinucidă
şi să spună adio acestei lumi răvăşite, convulsionate şi atât de neîndurătoare
cu el. Dacă ar putea găsi o frânghie, ar face-o. Asta dacă ar fi în stare să se
ţină pe picioare.
Uşa depozitului se deschide cu un bubuit puternic. Lumina îl orbeşte pe
Donoso şi, înainte de a-şi putea fixa ochii pe prag, unde se profilează o
siluetă, un şuvoi de apă rece, ca un potop sălbatic, îi cade pe faţă şi îi reduce
brusc la tăcere toată tristeţea şi autocompătimirea în care se bălăcise. Acum
e ud leoarcă şi corpul i se însufleţeşte şi cel puţin are puterea să se ridice în
picioare şi să-şi înfrunte agresorul.
— Ridică-te, nu mai e timp.
Vocea aspră, milităroasă, de neînduplecat. Dar, în acelaşi timp, mâna
întinsă, prietenoasă, pentru a-l ajuta să se ridice. Un firicel de apă îi cade
din păr şi formează un văl de cascadă în ochiul lui sănătos, iar prin el,
Donoso îl vede pe fratele Braulio, chiar dacă nu mai poartă veşmântul
preoţesc. Aspectul acestuia nu e cu mult mai grozav decât al său: abia se
ţine pe picioare, transpiră abundent ca şi cum ar avea febră mare, şi are
burta înfăşurată într-un bandaj pătat de sânge.
 — Ar fi trebuit să bănuiesc că eşti aici, înecat în vin. N-a fost uşor să te
găsesc. Am nevoie de tine.
— De mine? Donoso este surprins.
Lui Tomás, ca şi lui Donoso, i se pare ridicolă mărturisirea că are nevoie
de poliţistul cu un singur ochi, însă nu are pe nimeni altcineva la care să
apeleze. După ce a trecut pe la spiţeria lui Teodomiro Garcés, s-a întors la
palatul Hortaleza. S-a postat la un colţ de stradă, şi a observat clădirea, un
schelet mut şi fără viaţă. Nu a văzut nici picior de duce sau de soţia
acestuia, dar ar fi fost extrem de nechibzuit dacă ar fi încercat să intre. Ducii
de Altollano ar fi putut afla de fuga lui, şi alţi soldaţi l-ar fi putut aştepta
între acele ziduri. De aceea a plecat în căutarea lui Donoso; fie din cauza
fricii pe care i-o putea insufla, fie pentru că îi rămânea o fărâmă de onoare
şi dorinţa de a răzbuna moartea prietenului, era singurul care putea intra în
palat şi să scotocească prin lucrurile Anei Castelar. Soldatul e convins că în
vreun sertar, în vreun înscris, trebuie să se afle indiciul care îi va permite să
localizeze unde anume se celebrează ritualurile. Acel loc unde ducele de
Altollano i-a spus că se va duce chiar în această noapte.
— Ce legătură are Ana Castelar cu toate astea? întreabă Donoso când îi
povesteşte. Nu înţelege graba călugărului de a pătrunde în palatul său.
— Ea este adevărata Bestie.
Cuvintele lui Tomás cad ca o lespede de mormânt asupra poliţistului. E
pe cale să lase să-i scape o remarcă cinică despre ochiul fin la femei al lui
Diego, dar amărăciunea de a descoperi că ultima iubită a amicului său i-a
fost şi călău îi usucă gura.
— Singura modalitate de a afla unde se sacrifică fetele este să intri în
acel palat şi să cauţi orice indiciu. Poate că, dacă nu găseşti nimic, va trebui
să faci presiuni asupra servitorilor. Vreo slujnică ar putea fi la curent încotro
au pornit-o ducii.
Donoso este surprins să vadă că acel călugăr îl crede capabil de o
asemenea întreprindere – nu ştie că Aguirre îl consideră pe Donoso ultimul
său cartuş – dar este şi mai surprins să-şi dea seama brusc că el este
deţinătorul secretului, piesa fundamentală a anchetei. Nu au nevoie să se
strecoare în palatul Altollano. El ştie răspunsul pe care îl caută călugărul.
Grisi i-a spus şi informaţia într-adevăr, fundamentală, chiar dacă gelozia şi
ranchiuna i-au distras atenţia în altceva.
— Palatul lui Miralba. Acolo se fac ritualurile. Dar eu nu ştiu, nu ştiu
unde este.
 — Să mergem. Birjarii ştiu totul.
Aguirre iese şchiopătând din depozit, iar Donoso îl urmează.
Cea mai apropiată staţie de birje se află în Plaza Carros, lângă Puerta de
Moros. Donoso locuieşte alături şi îi cunoaşte pe unii dintre vizitii. Unul
dintre ei le arată imediat unde este Palatul Miralba.
— Lângă Poarta Alcalá, în afara Gardului. Dar cred că e abandonat de
ani de zile…
Donoso ştie deja care este, l-a zărit din locul în care au găsit-o pe ultima
dintre fetiţele făcute bucăţi, Juana. Cadavrul lui Diego a fost de asemenea
găsit în acea zonă.
— Avem nevoie să ne duci acolo.
Nu este uşor să străbaţi oraşul după căderea nopţii. În afara străzilor
principale, nu prea e lumină. Din fericire, luna limpezeşte drumul.
— Ce facem când ajungem acolo?
— O să intrăm.
Donoso se uită la Tomás aşteptând detalii despre plan, dar acesta tace şi
îşi strânge buzele într-un gest de durere.
 79
Prima dată când Lucia a trebuit să traverseze Gardul Madridului printr-
un tunel săpat în pământ, la sfârşitul lunii iunie, a fost ajutată de o
prostituată care lucra într-o piaţă mică şi retrasă. Îi e greu s-o găsească
pentru că nu a mai revenit niciodată acolo, dar viaţa de vagaboandă a făcut-
o să fie o bună cunoscătoare a oraşului. Se orientează bine prin traseul
labirintic. Îşi aminteşte că se afla la o aruncătură de băţ de Campillo del
Mundo Nuevo, cum vii dinspre strada Mira el Río Baja. Într-adevăr, acolo
se află piaţeta. Iar silueta deşirată cu tocurile înfipte în noroi este târfa de
odinioară.
— Mi-am amintit de multe ori de tine, ţi-am spus să te duci acasă la
Leoaică, ieri am aflat că a murit. N-oi fi având şi tu holeră?
Lucia o asigură că este sănătoasă şi trece în revistă tot ce au trăit de când
s-au cunoscut: licitaţia în care Leoaica a vândut-o, zilele în care a lucrat în
casa ei, moartea mamei sale, dispariţia surorii.
— E una dintre cele omorâte de Bestie? Am auzit vorbindu-se despre
ele.
— Cred că ar putea fi încă în viaţă. De aceea am nevoie de ajutorul tău.
Femeia se uită la hârtia pe care Lucia a luat-o din biroul Anei Castelar.
— Manoir Miralba? Nu ştiu ce ar putea fi. Pare franţuzeşte.
Prostituata – se numeşte Rosa, acum chiar a întrebat-o cum o cheamă – o
duce pe Lucia la o casă aflată la câteva străzi distanţă, pe strada Cojos,
aproape la colţ cu strada Arganzuela.
— Aici locuieşte Franţuzoaica. Nu ştiu cum o cheamă, toţi îi spunem aşa:
Franţuzoaica sau Franţuza. Nu ştiu dacă o fi liberă, ştii că franţuzoaicele au
mulţi clienţi, cum se pretează la orice…
Lucia nu ştie la ce se referă, dar noua ei prietenă o lămureşte pe parcurs.
Franţuzoaica e de trei ani la Madrid şi a reuşit chiar să cumpere o căsuţă în
cartier.
— Sunt unele lucruri la care noi, spaniolele, nu ne coborâm, dar
franţuzoaicelor nu le e scârbă de nimic, de aia se şi zice „amor franţuzesc”.
Şi adevărul este că ar trebui să ne gândim la asta pentru că bărbaţilor le
place. Pe mine nu m-ar deranja să o fac, dacă plătesc…
Aşa cum a prezis Rosa, franţuzoaica este ocupată şi trebuie să aştepte să
iasă din casă clientul ei, un tânăr în haine de muncitor.
 — Franţuzoaico, avem nevoie de ajutorul tău.
Nici măcar în bordelul Leoaicei nu văzuse Lucia vreodată o femeie ca
aceasta: înaltă, brunetă, cu buzele date cu un ruj roşu-aprins şi cu un
decolteu care îi lăsa sânii la vedere. Le primeşte cu amabilitate.
— Vreţi să bei un ceai?
— Nu, spuneţi-ne doar dacă ce scrie aici e pe franţuzeşte.
Femeia ia hârtia şi aruncă o privire rapidă.
— Da, e în franceză. Manoir Miralba este „palatul Miralba”. Iar samedi
26 înseamnă „sâmbătă 26”. Adică azi.
Lucia devine nervoasă. Vocea Anei Castelar îi răsună în urechi. „Diseară
am o întâlnire cu Clara…” Nu mai e timp de pierdut.
— Unde este palatul Miralba?
Acum, Rosa este cea care dă răspunsul.
— Palatul Miralba, am fost acolo o dată, dar asta cu mult timp în urmă:
un student voia să mă facă să cred că locuia acolo. Este un palat abandonat
lângă Puerta de Alcalá, pe partea cealaltă a Gardului, cam pe lângă arena de
tauri.
— Trebuie să merg acolo. Trebuie să ajung acolo cât mai repede
posibil…
— Cum? Doar n-ai de gând să o iei la picior.
— Ce contează? Nu am bani de birjă.
— Te-ar costa cel puţin doi reali. Ţi-aş da dacă aş avea ceva. Dar azi n-
am făcut încă niciun client.
Amândouă se uită la franţuzoaică.
— Ohlala, nu… Aţi venit să vă ajut să citiţi ceva şi am făcut-o. Doar nu
vreţi să vă mai dau şi bani.
— Jur că ţi-i dau înapoi.
— Merde, merde, merde…
Lucia le lasă pe cele două femei în casă. Are cinci reali în buzunar şi îşi
promite că se va ţine de cuvânt. Dacă reuşeşte să scape cu viaţă, îi va da
banii înapoi Franţuzoaicei.

Birja pe care a găsit-o în Campillo del Mundo Nuevo o poate duce doar
până la Puerta de Alcalá. Pentru a ieşi din oraş ar avea nevoie de un permis
de liberă trecere, pe care, evident, nu îl are. Vizitiul îi arată unde se află
palatul, de cealaltă parte a Gardului. Lucia nu a intrat sau ieşit niciodată
prin acea zonă, dar ştie că prin subsol nu există controale ale poliţiei şi este
posibil ca vreo canalizare să ducă la palatul Miralba. Trebuie să-l găsească
pe unul dintre contrabandiştii care lucrează pe acolo ca să-i arate drumul,
dar nu-i uşor să găseşti vreunul pe timp de noapte. Resemnată în faţa
faptului că e singură şi că nimeni n-avea s-o ajute, gândeşte repede.
Are nevoie de o lumină pentru a se orienta în întunericul canalizării.
Soluţia este să fure unul dintre felinarele care luminează zona, chiar în faţa
clădirii Real Pósito de Madrid, a pieţei de grâne, a morilor, a silozurilor de
cereale şi de alte produse alimentare care hrănesc oraşul. Sunt acolo şi
brutării care la ora aceea coc pâinea ce va fi distribuită în tot Madridul în
ziua următoare. Cu toate că adeseori i-a fost frică să se plimbe noaptea pe
străzile pustii care îi amintesc atât de mult de ultimul coşmar pe care l-a
avut, îşi face curaj. Ia un lămpaş, inspiră mirosul de pâine dinspre cuptor şi
nu dă atenţie sughiţului maţelor sale, refăcute acum după indigestie.
Ridică un capac de canal şi coboară treptele de fier spre canalizare,
ţinând lampa într-o mână. Duhoarea inundă canalul, dar ea înaintează
hotărâtă împotriva curentului de fecale, cu apa până la brâu. A calculat paşii
pe care trebuie să-i facă pentru a ajunge de cealaltă parte a Gardului. La o
curbură tăiată în piatră, poate distinge strălucirea ruginită a treptelor. Urcă
la suprafaţă ca să vadă unde se află. S-a orientat bine, se află în afara
oraşului îngrădit şi la adăpost de punctele de control ale jandarmilor. Nu
departe se înalţă faţada palatului: un fel de corabie precum cele care
călătoresc în America – un băiat din Las Peñuelas fusese la Cádiz şi-i
povestise –, naufragiată în umbrele nopţii. Se hotărăşte să coboare din nou,
nu se află foarte departe. Cu siguranţă există un acces subteran.
Încearcă prin unul dintre tuneluri, dar de data aceasta intuiţia îi joacă
feste. Este un tunel fără ieşire. Se întoarce şi e surprinsă să găsească o gaură
foarte îngustă care o obligă să se târască. S-a rătăcit. Un şobolan o atacă
simţindu-se ameninţat de târâitul ei, dar se protejează cu felinarul şi evită cu
greu o muşcătură. Pe minut ce trece, lămpaşul împrăştie tot mai puţină
lumină, uleiul îi e pe sfârşite. Cu ultimele forţe reuşeşte să străbată partea
cea mai îngustă a tunelului. Acum se deschide un vestibul de piatră prin
care se revarsă o cascadă de dejecţii.
Ţinând felinarul cu lumina tremurândă, udă, murdară, cu mâinile şi
picioarele zgâriate, cu faţa plină de noroi, se uită la cascadă. Există o
bifurcaţie în spatele acesteia. Nu ştie unde se află, dar e singura cale de a
continua, dacă nu vrea să se întoarcă pe unde a venit. Intră în apa clocită şi
trece de cealaltă parte a cascadei. Dintre cele două canale, există unul care
ar duce-o înapoi de unde a venit, îi spune simţul ei de orientare. Celălalt ar
trebui să ducă la palat, dar o obligă să se aplece ca să treacă. Asta şi face,
este sigură că acest canal este cel bun. Înaintează cu chiu, cu vai în patru
labe, până ce ajunge într-o zonă în care se poate ridica în picioare. Apoi
felinarul se stinge şi ea rămâne complet în întuneric.
 80
Palatul Miralba este ascuns în spatele unor copaci. S-a lăsat noaptea şi se
zăreşte doar lumina unei lămpi cu ulei, lângă poartă. Nu există nicio alta în
interiorul clădirii. Colosul zace în beznă ca un vestigiu al trecutului. Un loc
fără viaţă.
— Eşti sigur că aici e? întreabă Aguirre.
Donoso ridică din umeri. Informaţiile sale provin de la Grisi, o femeie
mistuită de opiu, zbătându-se în delirul sevrajului şi al febrei.
— Va trebui să încercăm. Vrei s-o fac eu?
— Nu, mă duc eu.
În timp ce spune asta, Aguirre scoate o secure, aceeaşi pe care a folosit-o
spiţerul ca să-i spargă lanţurile.

Abia se ţine pe picioare în timp ce aşteaptă lângă uşă. Rana îi sângerează

din nou, arde de febră, nu ştie dacă mai are un dram de putere ca să ajungă
până la capăt. Un vizor se deschide cu un zgomot uşor şi nişte ochi îl
scrutează pe Tomás Aguirre. El doar arată inelul şi limba încuietorii se
deschide ca prin farmec. De cealaltă parte, un uşier în vârstă îl întâmpină pe
vizitator. E îmbrăcat în livrea în stil franţuzesc, cu broderii, paspoaluri şi
brandenburguri care sclipesc în penumbra coridorului. Singura lumină vine
de la o torţă atârnată pe perete.
— Jertfirea a început deja. Nu puteţi intra.
— Trebuie să intru.
— Îmi pare rău, dar regulile sunt foarte clare.

Aguirre observă chipul brăzdat de riduri al bătrânului, care afişează, în

ciuda încăpăţânării, o expresie preafericită, ca de sfânt anahoret. Nu a mai
întâlnit niciodată o santinelă atât de lipsită de consistenţă.
— Du-mă la locul de sacrificiu, o singură dată ţi-o spun.
Vocea dură, cavernoasă, privirea glacială, nu au fost de ajuns pentru a
înmuia rezistenţa uşierului, care oftează cu gest răbdător, ca şi cum şi-ar fi
petrecut întreaga viaţă blocând calea celui care nu ajunge la vreme.
Aguirre îşi scoate securea din haină. Acum chiar că bătrânul tremură.
— Nu-mi faceţi rău. Eu nu pot să vă conduc. Abia mai văd. Nu se poate
aprinde lumina în mijlocul ritualului.
 Aguirre ia torţa de pe perete.
— Îţi luminez eu drumul. Haide.
Îl împinge spre coridor, singura cale de acces în clădire. Un culoar lung
şi îngust, ce se termină cu o uşă de lemn. Trec dincolo de ea. Acum merg pe
un al doilea coridor, mai larg, cu pereţii goi, doar urmele ramelor ce
odinioară îi decorau. O uşă nouă duce la un salon cu mobilier vechi şi
draperii grele ce acoperă ferestrele. Întunericul nu permite să se observe
tavanul în casete stil mudejar şi, în plus, Aguirre e mai atent la murmurul
care vine din încăperea alăturată. Un cor de voci pronunţă rugăciuni în
latină, ca o incantaţie vrăjitorească. De asemenea, se aude un ticăit regulat,
ca o clepsidră din care se scurg secundele: e sângele lui Aguirre ce picură
pe podea. E gata să leşine, dar nu poate renunţa acum. E posibil ca, de
cealaltă parte a uşii, o fetiţă să fie pe punctul de a fi făcută bucăţi.
Apucă strâns mânerul toporului şi aşteaptă ca majordomul să deschidă
uşa. Bătrânul scormoneşte în buzunar şi scoate un obiect strălucitor. O
cheie? Nu: un pumnal. Se întoarce brusc şi încearcă să i-l înfigă în gât lui
Aguirre, care se fereşte de lamă la milimetru. Nu mai e timp, carlistul lasă
torţa ca să se lupte cu uşierul, dar acesta din urmă mânuieşte cuţitul cu o
agilitate neaşteptată. Evită încă de două ori pumnalul şi încearcă să se
elibereze de bătrânul care se năpusteşte asupra lui. Îl loveşte scurt în piept
cu securea. Îşi recuperează arma, ceea ce îl obligă să îşi pună bocancul pe
faţa mortului şi să tragă puternic de mâner, când o flacără luminează
încăperea şi, pentru o clipă, soldatul se gândeşte că o forţă malefică
recreează iadul. Torţa a aprins una dintre perdele, ce arde necontrolat. Focul
linge tavanul casetat şi cuprinde într-o clipită toate perdelele. Este imposibil
să opreşti reacţia în lanţ, contagiunea flăcărilor ce trec de la catifea la lemn,
de la lemn la tapiserii, de la tapiserii la covor şi de la covor la picioarele cu
gheare ce susţin mobilierul de secol al XVIII-lea. Încăperea a devenit un
cazan din care trebuie să se iasă cât mai repede. Dar iadul aşteaptă de
cealaltă parte a uşii.
Când Aguirre o împinge, o cruce uriaşă a Sfântului Andrei îi atrage
privirea. E din lemn, decorată cu ţesături şi rivalizează în importanţă cu un
steag atârnat de două felinare pe care e afişată emblema societăţii: cele două
buzdugane încrucişate. Mai multe candelabre luminează altarul şi
adumbresc încăperea mare în care are loc sacrificiul. Pe laterale, mici
capele. Legată pe bârna de tortură medievală se află Clara, inconştientă, cu
roba albă ca un far în beznă.
 Zece bărbaţi cu cagule în jurul unei mese de nuc participă la acest soi de
euharistie păgână, moment în care preotul binecuvântează în faţa crucii o
sticluţă cu o poţiune roşiatică.
— Sacrificiu şi ofrandă lui Dumnezeu, fie ca darul tău să devină cheia de
a pătrunde în Cer. Fie ca Tatăl să-ţi deschidă porţile arătând dovada
martiriului tău.
Binecuvântării i se răspunde cu bolborosiri în latină rostite la unison, în
timp ce un alt bărbat cu cagulă – Marele Maestru, judecând după crucea
piezişă brodată pe robă – îi înfige ceva în gură fetei, scoate cupa de argint şi
o acoperă cu o pânză de catifea. Totul se întâmplă în câteva secunde.
— Fie ca sufletul să fie eliberat din trupul corupt.
Un bărbat cu cagulă se apropie de troliu şi roteşte maneta. Frânghiile
care îi leagă braţele şi picioarele Clarei sunt întinse de mecanism. Nu mai e
timp: două rotiri şi va fi dezmembrată. Aguirre intră în încăpere şi nu
pricepe de ce încă nimeni nu l-a observat. În spatele lui, focul scrâşneşte şi
împrăştie scântei peste tot, dar oamenii cu glugi par să se afle sub o
puternică hipnoză.
— Lasă troliul!
Aguirre dă ordinul în timp ce îl prinde de gât pe Marele Maestru al
carbonarilor; nu-l surprinde s-o recunoască pe Ana Castelar sub cagulă.
Unul dintre bărbaţii cu glugă scoate o sabie de sub haină.
— Lasă aia deoparte, nu vreau vărsare de sânge. Doar o s-o iau pe fetiţa
aia. Daţi-i drumul!
— Mare Maestru…
Cel care vorbeşte pare să-şi păstreze aplombul. Ceilalţi se frământă.
Focul a pătruns în încăpere şi se întinde pe pragul de sus al uşii. E un merit
să-ţi păstrezi calmul şi să-i ceri părerea Marelui Maestru cum să procedezi
în continuare. În acea voce cumpătată, Aguirre îl recunoaşte pe ducele de
Altollano.
— Dacă nu vrei vărsare de sânge, pune securea deoparte, spune Ana
Castelar.
— Nu am de gând să o folosesc. Mă mulţumesc să bea remediul ăsta
împotriva holerei. Sau otrava, ca să spunem lucrurilor pe nume. Aşa îi
omorâţi pe carliştii de la Curte? Nu vă daţi seama? strigă întorcându-se spre
capetele acoperite. În noaptea asta nimeni nu-i cruţat. Unul dintre voi, un
carlist, urma să moară otrăvit.
— Nu spune tâmpenii.
 — Bea-o. Dacă această poţiune e atât de pură, nu ar trebui să vă pese.
Ori o bei, ori te trec prin secure. Dumneata hotărăşti.
— Mare Maestru, insistă ducele, aşteptând instrucţiuni.
Focul mistuie voalurile şi perdelele care acoperă pereţii. Omul cu cagulă
care se află lângă troliu a eliberat maneta. Ana transpiră sub glugă, iar
Aguirre îşi strânge mâna în jurul gâtului ei.
— Fie ca sufletul să fie eliberat din trupul corupt, zice Ana cu furie.
Acum!
Mecanismul ruginit al bârnei de tortură sună ca un croncănit. Bărbatul cu
glugă mişcă troliul, iar membrele fetei se întind ca o curea elastică, la
maximum. Aguirre sare pe masă ca să-şi ia avânt şi ajunge dintr-o săritură
în faţa troliului. Îl doboară cu o precisă lovitură de secure pe bărbatul cu
cagulă care îl manevra. Cineva se apropie fluturând o sabie. Carlistul se
protejează azvârlind trupul mortului împotriva agresorului său, ia un sfeşnic
şi dă foc pânzei ce împodobeşte crucea.
— În cinci minute tot palatul va fi în flăcări! urlă ca un nebun. Vreţi să
muriţi sau vreţi să trăiţi?
Ana Castelar îşi descoperă chipul şi îşi masează cu un gest crispat gâtul
care o doare. Are o privire febrilă, de nebună care nu ştie unde se află şi de
ce ard lucrurile în jurul ei. Nişte bărbaţi cu cagule fug spre ieşire, îngroziţi
şi sar prin foc. Cu toate acestea, sunt doi care au scos fiecare câte un cuţit
din haină şi se năpustesc asupra lui Aguirre, chiar în momentul în care
acesta încearcă să o elibereze pe Clara din legături. Fumul învăluie totul şi
este greu să-i distingă pe agresori şi să respingă loviturile de cuţit. O bară
transversală cade din tavan ca un tăciune şi împrăştie scântei în toate
direcţiile. Lămpile cu ulei explodează, crăpate de flăcări. Se aud strigăte,
lovituri şi alergături. Aguirre îşi doboară adversarii şi mai izbeşte cu securea
în stânga şi în dreapta, până ce-şi dă seama că nimeni nu-i mai opune
rezistenţă. Bărbaţii cu cagulă au fugit. Se întoarce spre Clara, care e tot
inconştientă. Tot ce-i mai rămâne de făcut este să o dezlege şi să o ducă
într-un loc sigur. Dar picioarele ei cedează. A pierdut mult sânge. Trebuie
să-şi adune toate puterile într-o ultimă străduinţă.
Ridică securea pentru a-i desface legăturile dintr-o singură lovitură, dar
ceva îl împiedică să ducă la capăt mişcarea. Simte o arsură în spate, ca şi
cum o limbă de foc foarte ascuţită i s-ar fi înfipt în măruntaie. O ameţeală
intensă îi înceţoşează mintea şi încă mai poate auzi vocea ducelui de
Altollano:
 — Asta, pentru Străjerii din Álava.
Aguirre cade la pământ, la picioarele Clarei, în timp ce ducele îşi
recuperează cuţitul, pe care l-a înfipt în spatele carlistului. Prin fum şi foc se
înalţă vocea Marii Maestre, care, ca orice bun căpitan, rămâne pe corabie în
ciuda risipirii echipajului.
— Fata trebuie sacrificată.
Ducele consimte printr-un gest din cap. După noaptea aceea, soţia lui nu
va mai putea niciodată să-l numească laş. Îşi bagă pumnalul la loc în haină
şi apucă maneta mecanismului de tortură. Ana ascunde sticluţa cu sânge
într-un buzunar şi se retrage către o uşă camuflată în peretele dinspre est.
 81
Ochii Luciei încearcă să se obişnuiască cu întunericul, dar bezna e de
nepătruns. Canalizarea amplifică zgomotul cascadei pe care a lăsat-o în
urmă şi îi îneacă strigătele de ajutor. Caută o cale de ieşire, intră în canal şi
îşi dă seama că nivelul apei a crescut, abia dacă îi mai rămâne o palmă ca să
poată respira. Dacă se ridică şi mai mult, va muri înecată în tunel. E
disperată, îi este frică, îi vine să plângă…
O ia înapoi pe urma propriilor paşi şi încearcă să-şi controleze panica.
Înainte ca felinarul să se stingă, în acea străluminare finală care precede
moartea flăcării, i s-a părut că observă că se află într-un spaţiu în formă de
fântână. Pipăie în jur pereţii şi găseşte ceea ce i-ar putea salva viaţa: nişte
trepte mici de metal fixate în piatră. Se agaţă de primul fier ca şi cum ar fi
ultima ei speranţă. E ud, iar suprafaţa ruginită e alunecoasă. Reuşeşte să se
ridice pe o treaptă, apoi pe alta, pe încă una.
Aude o voce, a unei fetiţe, urmată de altele. Plâng, imploră… Sunt voci
care vin de sus.
Nu vede nimic, de parcă fântâna ar fi sigilată, dar trebuie să existe o cale
de ieşire de acolo. Gâfâind de la efort şi anxietate, ca şi cum acele voci ar
trage de ea, continuă să urce. Îi alunecă un picior şi rămâne atârnând, cu
mâinile agăţate de mânerul alunecos de fier. Nu poate vedea în josul
puţului, dar calculează că înălţimea căderii ar fi de cinci sau şase metri. Se
asigură că un picior se află din nou pe o treaptă şi urcă puţin mai sus, până
când ajunge la un acoperiş deasupra capului. E un chepeng din lemn.
Împinge cu putere şi capacul se deschide cu zgomot.
Ieşirea din puţ este o pivniţă care pare folosită pentru depozitarea
cărbunelui. Saci deschişi, pietre negre, pete de funingine şi un fum dens
care o întâmpină pe Lucia ca o palmă peste faţă. Căldura îi usucă hainele
fulgerător; o căldură şi un fum care nu pot proveni decât de la un incendiu:
palatul Miralba e în flăcări.
Iese din pivniţă şi înaintează pe coridoare înguste, cavernoase, ghidată de
ţipetele fetiţelor. Ajunge la capătul unei scări care ducea spre partea nobilă a
palatului. Ţipetele vin de după un colţ, pe unde o ia şi ajunge la temniţă: un
octogon boltit, cu pereţi de piatră, în care sunt montate opt celule. Şase
dintre ele sunt ocupate de fetiţe slabe, veştejite, învăluite în fumul negru
care coboară pe o scară în spirală. Sunt murdare, abia acoperite de zdrenţe.
 — Şi Clara? Unde e Clara?
— Au luat-o.
— Scoate-ne de aici!
— E incendiu!
Lucia încearcă să deschidă celulele, dar sunt încuiate.
— Mă întorc imediat.
În protestele fetelor, Lucia urcă scara şi dă peste o cămăruţă mobilată
sărăcăcios: un pat, o masă şi un crucifix; pe masă se află un bici. Nu există
nimic care să i-o spună, dar ea simte că acolo dormea Bestia, uriaşul pe care
l-a ucis. La ieşire se deschide un culoar lung cu mai multe uşi de-o parte şi
de alta. Totul transmite un sentiment de abandon, ca şi exteriorul palatului.
Cu toate acestea, ea ştie că e fals, că jos sunt fetele care-şi aşteaptă moartea,
că sus sunt monştrii care le iau viaţa.
Înaintează pe coridor, aruncând o privire în fiecare încăpere. Toate sunt
goale. Ajunge la o altă scară, urcă încă un etaj. Un alt culoar. Împinge o uşă
şi parcă ar deschide porţile iadului. Înăuntru, vuietul focului este asurzitor,
flăcările pocnesc şi grinzile de lemn se cutremură cu scrâşnituri şi trosnete
surde. Prin fumul gros se poate distinge strălucirea aurie a celor peste
douăzeci de oglinzi care împodobesc pereţii. O sală de bal, poate. Şi mai
reuşeşte să vadă o siluetă care se conturează prin fum. O siluetă care devine
tot mai mare pe măsură ce aleargă spre ea. E Ana Castelar.
— Unde este sora mea?
— Ar trebui să uiţi de ea.
O oglindă explodează în mii de cioburi, iar Lucia se apleacă pentru a se
proteja de ploaia de sticlă. Ana profită de această abatere a atenţiei pentru a
se arunca asupra ei, dar tot ce reuşeşte să facă este să se izbească de o altă
oglindă. Şi-a atacat propria imagine reflectată. Fumul o învăluie şi Lucia nu
ştie dacă o vede pe Marea Maestră sau una dintre proiecţiile propriei
răsfrângeri. Încăperea s-a umplut de reflexii care ricoşează în peretele opus
şi se multiplică în mai multe imagini, ca un dans de fantome. Vrea să treacă
în camera următoare, vrea să-şi găsească sora, dar nu reuşeşte să se
orienteze prin fum şi reflecţii. Zăreşte uşa din spate, sau crede că o vede.
Aude un ţipăt de furie în spatele ei. Ana Castelar se năpusteşte asupra ei şi,
acum, chiar că o doboară. Iar Lucia, confuză, distinge marginea unui geam
în formă de triunghi, un cuţit improvizat care, în mijlocul fumului,
străluceşte ca gheaţa.
Vârful geamului este deja în gâtul Luciei şi ea strânge cum poate mâna
criminală. Dar Ana este mai puternică. O explozie face ţăndări o fereastră şi
deodată Lucia ţine în mână o bucată de sticlă groasă ca un cilindru, o armă
trimisă de un înger păzitor. Îl arcuieşte în aer şi reuşeşte să se smulgă din
mâinile agresoarei. Armistiţiul durează doar câteva secunde, imediat e din
nou peste ea, ca o fiară scoasă din minţi. Bucăţile de sticlă se ciocnesc,
mâna Luciei sângerează, la fel bărbia şi buza Anei Castelar. Fata este
aruncată într-o parte cu un şut. În patru labe, ea se târăşte spre perete pentru
a se feri de atacul previzibil.
— Unde eşti? strigă Ana.
Ochii ei o caută prin fum, mintea ei înnebunită crede că o vede peste tot,
douăzeci de Lucii reflectate, douăzeci de prisme însufleţite ca douăzeci de
femei ce dansează în acel salon care a cunoscut atâtea baluri memorabile.
Ana strânge atât de tare ciobul de sticlă încât îşi taie mâna. O grindă de
lemn se desprinde din tavan cu un geamăt animalic şi cade la picioarele ei.
Se sperie, scoate un ţipăt sfâşietor şi aleargă prin fum şi flăcări în căutarea
unei scăpări.
Lucia, în schimb, se îndreaptă spre partea cealaltă, punctul din care a
văzut că venea silueta Anei. Instinctul o conduce spre o uşă care nu mai
există. Limbi de foc ling rama uşii şi o obligă pe fată să treacă pragul într-o
parte. Se află acum în sala mare, unde crucea Sfântului Andrei arde ca într-o
ceremonie a Sfântului Oficiu. Steagul cu buzduganele încrucişate este doar
o altă torţă agăţată de o lampă. Lângă cruce se află Clara, legată de patru
stâlpi, înconjurată de fum şi foc. Doar dintr-o privire, Lucia îşi dă seama că
a ajuns prea târziu.
 82
Flăcările pătrund prin acoperiş şi prin ferestre. Mai mulţi bărbaţi cu
cagule au scăpat din incendiu şi au fugit spre arena de tauri. Donoso şi-l
poate imagina pe Tomás Aguirre dând foc la catifeluri şi perdele,
deschizându-şi drumul cu o torţă ca să provoace un incendiu şi, odată cu el,
o debandadă, eliberând fata fără să întâmpine rezistenţă. Dar atunci, de ce
nu iese, de ce nu apare figura lui de soldat, purtând-o pe Clara pe umăr, ca
pe un balot? E nervos, firea lui prudentă îl împiedică să intre în palat, nu
ştie cât timp va rezista vechea structură la agresiunea focului.
Din păcate, îşi dă seama că laşitatea lui proverbială îl ţine pe loc,
angajamentul de a se feri de probleme, făcut cu ani în urmă, după duelul
care l-a lăsat doar cu un ochi. Nu este un om de acţiune, nu a fost niciodată.
El e chemat să urmărească evenimentele dintr-un fotoliu. Şi, cel mult, să le
comenteze într-o cârciumă. Aproape că se consolează cu această reflecţie
filosofică – şi anume că trebuie să existe tot felul de oameni pe această lume
– când o teamă necunoscută începe să pună stăpânire pe el. Nu trebuie să
stea acolo pur şi simplu. E ca o şoaptă ce vine din adâncul lui, care îi
răscoleşte măruntaiele: „Acţionează. Nu sta de lemn. Cineva are nevoie de
ajutorul tău”.
Fără să înţeleagă cum şi de ce, Donoso Gual se îndreaptă cu pas vioi spre
uşa palatului, trece pragul şi nu se lasă speriat de o flacără teribilă care îl
întâmpină pe culoar. Trece prin foc, acoperindu-se cu mantaua şi
traversează o cameră făcută scrum, unde poate că totul a început, şi care
duce într-un mare salon. În fundal, o cruce a Sfântului Andrei. Prin fum şi
flăcări abia dacă mai vede ceva, e ca şi cum ar înainta orbeşte. Vocile unor
fetiţe care cer ajutor se întrepătrund cu trosnetul clădirii, de care se teme că
este pe punctul de a se prăbuşi şi decide să se lase condus de ele.
Iese pe o uşă şi intră într-o încăpere imensă cu oglinzi, majoritatea
sparte. Pe pereţi, mai atârnă doar ramele lor. O altă uşă îi deschide drumul
spre o scară care coboară în spirală abruptă.
Ţipetele fetelor sunt busola lui. Poate că se bagă în gura lupului, pentru
că focul e dezlănţuit şi ar putea bloca ieşirea în câteva minute, dar trebuie să
meargă mai departe, să înceteze o dată pentru totdeauna de a fi un laş.
La etajul de dedesubt se respiră aer bun, dar fumul este din ce în ce mai
gros. Donoso inspiră adânc şi încearcă să se liniştească fără niciun succes:
nu va putea ieşi de acolo, flăcările avansează într-un ritm susţinut,
devorează palatul şi structura nu va rezista la incendiu. Gândul la cât de
greu va fi să iasă îl copleşeşte, dar trebuie să-şi continue drumul. Ajunge
într-o cameră în care se află un pat, nişte haine, un crucifix şi un bici, dar
altceva îi atrage atenţia: un piron în perete de care atârnă nişte chei. Le ia
pentru orice eventualitate. Deschide uşa de alături, iar strigătele şi ţipetele
fetelor se aud foarte aproape.
Trebuie să mai coboare încă un rând de scări ca să găsească celulele.
Sunt opt, dintre care şase sunt ocupate de fetiţe care, la vederea lui,
formează un cor de neînţeles de vaiete şi rugăminţi.
— Ajutor!
— Scoate-ne de aici!
— O să ne omoare!
Arată ca nişte cadavre din cimitir: scheletice şi cu pielea gălbejită.
Donoso se îndoieşte că vor supravieţui. Încearcă cheile şi descoperă că a
avut dreptate să le ia, uşile celulei se deschid.
— Haide, repede. Palatul arde, nu mai e timp.
Le conduce spre scări, dar nu e uşor pentru ele să se mişte. Sunt amorţite,
foarte slăbite. Fátima este cea care conduce grupul, cea care urcă prima şi
care se opreşte pe palier când vede o vâlvătaie ca o uriaşă minge de foc. Se
întoarce spre Donoso şi nu trebuie să spună nicio vorbă ca poliţistul să
înţeleagă situaţia.
— E prea târziu. Trebuie să găsim o altă ieşire.
— O fată a intrat pe acolo.
Se îndreaptă spre locul indicat de Miriam şi Donoso găseşte chepengul
deschis spre pivniţa de cărbuni. Dă acces la canalizarea palatului.
Întunericul e de nepătruns şi îşi dă seama că va trebui să facă demonstraţia
unui curaj pe care este departe de a-l avea.
 83
Capra de tortură medievală a căzut pradă flăcărilor. Frânghiile, întinse de
mecanism, se rup în foc cu o pocnitură. Corpul Clarei străluceşte în
scânteierea roşiatică.
Lucia recunoaşte două cadavre îngrămădite la poalele maşinăriei
medievale. Tomás Aguirre îl îmbrăţişează pe ducele de Altollano, care are o
secure înfiptă în craniu: efortul ultim şi supraomenesc al carlistului de a
împiedica sacrificarea fetiţei. Străpuns de pumnal, încă şi-a adunat puterile
pentru a pune mâna pentru ultima oară pe topor şi, ca în convulsia unui
horcăit de moarte, a înfipt-o în fruntea atacatorului înainte de a se prăbuşi
fără viaţă peste trupul ducelui.
Fata se apropie de sora ei, o ţine de gât şi de picioare şi o ridică. Nu
acceptă gândul că e moartă, imaginaţia ei îi înfăţişa un final fericit al
poveştii, în care ea o conduce prin fum şi flăcări prin salonul oglinzilor,
ajunge până pe coridorul pe care l-a străbătut mai devreme, coboară scările
până la subsol şi acolo găseşte un olan de apă ca să o poată răcori pe fetiţa
care tuşeşte în timp ce bea, o tuse slabă şi recunoscătoare. Dar fantezia nu
poate face mare lucru ca să o ajute să treacă peste toată pătimirea, în timp ce
tânjeşte să simtă respiraţia Clarei pe gâtul ei. Oare chiar simte o adiere
uşoară, o respiraţie care o gâdilă în timp ce se îndreaptă pe urma propriilor
paşi spre temniţă? Există o adiere de viaţă în trupşorul plăpând şi cald pe
care abia îl ţine? Nu ştie.
Salonul oglinzilor este o cameră întunecată de fum şi sticlă, o atracţie de
bâlci animată de focul care izbucneşte în vâlvătăi din toate părţile. Grinzile
se prăbuşesc din tavan, ferestrele explodează, perdelele zboară prin aer ca
nişte păsări în flăcări. Strălucirea creează în încăpere imagini pâlpâitoare,
iar în vâlvătaia focului, Lucia poate distinge o perdea scoasă de pe cârlige
pe care flăcările nu au atins-o încă. O înfăşoară cu ea pe Clara, creând o
nişă fragilă, un parapet împotriva zidului de flăcări care îi închide calea. Nu
are de ales decât să încerce.
Se aruncă în gol, protejată de membrana ei de catifea, străbate coridorul
până la scară şi, la jumătatea drumului, dă la o parte perdeaua, care e
cuprinsă de flăcări. Sora ei s-a mişcat într-un spasm? A mângâiat-o cu
degetul? Nu ştie.
Continuă să coboare scara în mijlocul fumului înecăcios, care nu o lasă
să respire. Ajunge în temniţă şi o găseşte goală. Nu înţelege nimic.
Caută pivniţa cu cărbuni, chepengul deschis. Iată-l. În rătăcirea ei prin
canalizare, a fost scârbită de dejecţii. Acum trebuie să se scufunde în apă,
pentru că tot corpul îi arde şi are impresia că va exploda în orice clipă, că
pielea îi crapă sub presiunea lavei dinăuntru. Vuietul focului este
înspăimântător, flăcările au ajuns până în pivniţă, de parcă ar urmări-o. A
auzit cumva o tuse uşoară? Oare e posibil să se agaţe Clara de părul ei, cum
face întotdeauna când îi e frică? Nu vrea să se gândească la asta, nu are
nicio secundă de pierdut, trebuie să-şi poarte sora în braţe şi să coboare
treptele de fier.
Acum are nevoie ca braţele ei să-i înconjoare gâtul, trebuie să o ţină
strâns de mâini şi să coboare încet, purtând uşor greutatea neînsufleţită.
Traversarea cascadei este dătătoare de viaţă. Când ajunge pe partea cealaltă,
trebuie să se târască şi o trage pe Clara de mână. Încă mai are o porţiune
joasă în care trebuie să înainteze în patru labe, în timp ce-şi trage sora ca şi
cum ar fi o păpuşă de cârpă. Ştie că a ajuns la bifurcaţie şi că, urmând
canalul încă nişte paşi, va găsi treptele ruginite. O lumină pâlpâie deasupra.
Sunt stele, e noaptea care trimite aroma îmbătătoare celor două nenorocite
îngropate în subsol. O ultimă sforţare.
Lucia o poartă pe Clara ca pe un mănunchi de crengi şi frunze pe care le-
a adunat ca să-şi facă un culcuş. Acum i se pare că nu a auzit nicio tuse,
nicio respiraţie, că degetele surorii ei sunt reci, fără viaţă. Acum, că
scăparea e aproape, că aerul curat şi adăpostul bolţii cerului îi dau ajutor, ea
e sigură că a cărat un cadavru. Urcă cu greu treptele, epuizată. Reuşeşte să
aşeze corpul Clarei pe iarbă. Şi atunci simte o ameţeală, nu mai are nicio
putere. Se lasă să cadă pe spate, în bezna fântânii, şi nu înţelege de ce nu
cade, de ce nu simte vertijul zborului final şi stropii când se scufundă în
apele fecale.
— Lucia!
Donoso Gual, prietenul cu un singur ochi al lui Diego, o apucă de mână
şi trage cu putere de ea. Văzându-se afară din fântână, simţind răcoarea
ierbii, Lucia îşi recapătă răsuflarea. Palatul arde în noapte şi se aud deja
câteva clopote dinspre bisericile din apropiere, dând alarma.
Răzleţite în crâng, şase fetiţe zdrenţăroase o privesc curioase şi, nu se
ştie de ce, îi repetă numele. Lucia… Lucia… Niciuna nu mişcă din buze,
niciuna n-o cunoaşte, nu e cu putinţă să o invoce. Lucia… Lucia se întoarce
şi nu-i vine să creadă ce vede. Clara s-a ridicat în capul oaselor. Stă pe iarbă
şi zâmbeşte întristată, ruşinată, ca şi cum şi-ar cere iertare după o năzbâtie.
Îşi acoperă gura şi se roagă la cer ca imaginea surorii ei să nu fie o
invenţie a fanteziei sale neînfrânate.
— Lucia… Vrei să mă ţii în braţe?
Ea izbucneşte în lacrimi. În sfârşit, de fericire.
— Gata, zice Donoso. S-a terminat.
Lucia nu se poate ridica. E epuizată. În patru labe, se târăşte pe iarbă
până ajunge la Clara. O strânge în braţe şi râde când simte cum sora ei o
trage de păr mai tare ca niciodată.
 84
Instalată într-o trăsură pe care a tocmit-o în Puerta de Alcalá, Ana
Castelar trece în revistă evenimentele şi îşi spune că încă nu şi-a încheiat
cruciada. Şi-a văzut soţul murind, dar întotdeauna a crezut că oamenii trec,
iar ideile rămân. Palatul a ars, dar era un conac vechi, rece şi dărăpănat; nu
va fi greu să se găsească un alt loc pentru reuniunile carbonarilor. E
important să continuăm lupta: ştie că în cercurile elisabetane se infiltrează
carliştii pentru a obţine informaţii, iar ea va fi acolo, aruncând cârligul cu
momeală ca să-i otrăvească unul câte unul.
Ritualurile medievale vor fi anulate, cel puţin pentru moment. În
rămăşiţele incendiului vor găsi cadavrele carbonizate ale fetiţelor. Poate că
se va deschide o anchetă, poate că nu. Nimănui nu-i pasă de vieţile unor
nenorocite de dincolo de Gard.
Îşi pipăie buzunarul ca să se asigure că nu a pierdut ultima sticluţă. A
turnat câteva picături de arsenic în ea. Plănuise să i-o dea doctorului care o
ţinea pe opiu pe Grisi în Saladero, unul dintre cei 12 bărbaţi cu cagule din
această noapte şi, de asemenea, un carlist. Poate că a reuşit să fugă din foc
şi a făcut-o fără să ştie că aceasta urma să fie ultima lui noapte în viaţă. Ana
scormoneşte din nou în buzunar, dar nu găseşte sticluţa. Probabil că i-a
căzut în încăierarea cu Lucia.
Dintr-odată, începe să se simtă rău. Zdruncinatul trăsurii pe străzile
denivelate ale Madridului o face să ameţească. La început, nu-i dă nicio
importanţă, dar disconfortul se transformă în tremurături, greaţă, o durere
ascuţită în piept şi o senzaţie de paralizie în picioare. Nu şi le poate mişca.
Încearcă să întindă mâna. Da, mâna o ascultă. Şi-o duce la rana de la buză,
care încă o doare. Se întreabă dacă nu cumva are vreun ciob de sticlă înfipt
în ea. Gustul acru al salivei, pe care l-a simţit de când a părăsit palatul, este
încă prezent. Îl punea pe seama fumului inhalat, dar apoi îşi dă seama ce s-a
întâmplat: Lucia nu a rănit-o cu un ciob de oglindă. Nici cu un geam de la
ferestrele care explodau. A înţepat-o cu o bucată ascuţită din sticluţa spartă,
fiola cu sângele Clarei şi otrava pusă de ea însăşi.
Fata a bâjbâit în întuneric după ceva care să-i servească drept apărare şi
trebuie să fi dat peste sticluţa care se rostogolise din buzunarul ei. Doar aşa
se explică senzaţia de rău care o adoarme, amorţeala pe care o simte deja în
degetele de la mâini, dificultatea de a respira, în ciuda aerului plăcut care
pătrunde în trăsură.
Se aud sirenele unui echipaj de pompieri voluntari, vechii stingători de
foc ai oraşului. Sigur se îndreaptă spre Miralba.
Ana scoate capul afară ca să-i poruncească vizitiului să meargă mai
repede, să dea bice cailor, pentru că trebuie să ajungă acasă cât mai repede
posibil. Cu toate acestea, nu poate scoate o vorbă, ca şi cum un văl în gât i-
ar bloca cuvintele.
Se lasă pe spate în scaun. Se gândeşte la viaţa ei confortabilă, la
sacrificii, la singurătate. Îşi aminteşte de Diego Ruiz, cât de mult a ajuns să
îl iubească. De cât de clar îi era că misiunea politică, societatea pe care o
crease pentru a o servi pe regina regentă, se afla mai presus de orice altceva,
chiar şi de dragoste. A poruncit să fie ucis, în acel moment nu a avut de
ales, trebuia să-şi facă datoria. Poate că îl va întâlni într-o altă viaţă şi totul
va fi diferit.
Nu se mai plânge de gropile din caldarâm. A uitat deja planurile făcute
doar cu câteva minute în urmă ca să poată ieşi din situaţia neplăcută creată
de călugărul carlist şi de fata aia. Deja totul e o nebuloasă în capul ei.
Nici măcar nu-şi dă seama că s-a terminat călătoria. Palatul Hortaleza,
căminul ei, o aşteaptă la doi paşi. Oaza ei de linişte dintotdeauna. În
grădină, păsările exotice ciripesc şi păunul se fâţâie insolent. Pasărea colibri
roşie îşi scufundă ciocul în floare.
Vizitiul coboară de pe capră şi deschide portiera.
Ana Castelar nu se mişcă. E moartă.
 85
Madrid, 1 septembrie 1834

Azi, Ecoul Comerţului nu mai publică ştiri, cronici de teatru sau note de
societate, nici foiletoane, are doar un articol ce ocupă opt pagini – de două
ori mai multe decât de obicei – semnat de Motanul Necuviincios. Directorul
ziarului, Augusto Morentín, a completat cu tot ce a devenit cunoscut în
ultimele săptămâni, tot ceea ce redactorul său, Diego Ruiz, a lăsat scris
înainte de a muri. Acolo se vorbeşte despre Bestie, carbonari, cercul celor
12 Maeştri care purtau însemnele celor două buzdugane încrucişate, despre
fetiţele salvate, asasinarea carliştilor, palatul Miralba şi, mai ales, despre
ducii de Altollano şi cele şase fetiţe ucise în acel ritual medieval.
Săptămâna trecută a avut loc o slujbă de pomenire a sufletelor celor şase,
printre care Berta, fiica lui Genaro, şi Juana, fetiţa Delfinei. Acolo, Lucia a
putut să o vadă pe fosta pupilă a Josefei Leoaica, cea care a decis să
păstreze deschisă casa din strada Clavel. După slujbă, noua madame i-a
oferit o slujbă, dar Lucia a răspuns că acele vremuri au apus pentru ea,
acum vrea să înveţe să citească, să scrie şi să studieze din greu. Are un vis
pe care încă nu a îndrăznit să îl mărturisească nimănui: să devină jurnalistă,
la fel ca Diego Ruiz, deşi, din câte ştie, nu e uşor pentru o femeie. Nu se
sperie, dacă va fi nevoie, va fi prima jurnalistă din Spania. Asta dacă
reuşeşte să supravieţuiască, fiindcă uneori crede că e imposibil.
Ea şi Clara s-au mutat în palatul doamnei Inmaculada de Villafranca;
vechiul resentiment pe care Lucia îl simţea faţă de această doamnă a
dispărut. Încă de la început, Inmaculada a acţionat cu bună-credinţă şi,
respectând promisiunea făcută Cándidei, s-a oferit să aibă grijă de ele şi să
le creeze un viitor. Nu doar oferindu-le un acoperiş deasupra capului, ci şi
un nume de familie. Lucia nu ştie dacă să accepte sau nu: nu vrea să piardă
numele Romero Chacón al părinţilor ei, o face să se simtă mândră de fiecare
dată când îl pronunţă.

Donoso a fost reacceptat în Garda Regală, dar nu ca străjer la porţile

oraşului, ci într-o poziţie mai înaltă: într-un nou serviciu care investighează
crime – trebuie evitat ca un caz asemenea crimelor Bestiei să se repete în
Spania – şi care va avea ca model Poliţia Metropolitană din Londra,
Scotland Yard, creată în urmă cu cinci ani. În curând va demara această
sarcină, care deocamdată îi e un pic cam străină. I s-a spus că nu are nevoie
de uniformă, iar asta nu-i place deloc. Nu i se pare normal ca un poliţist să
poarte un costum la fel ca funcţionarii ce lucrează în ministere, dar astea
sunt regulile şi le va respecta.
În timp ce citeşte articolul postum al lui Diego, îşi freacă mustaţa,
satisfăcut. În aceste pagini se află amicul său zâmbind cu un aer triumfător,
ironizându-l pentru laşitatea, amărăciunea şi apatia lui, când e vorba să
investigheze o istorie care ar putea zgudui din temelii Curtea. Poate că va
avea curajul să se ducă la una dintre dezbaterile madrilene pentru a lua
pulsul revoltei lumii bune a oraşului. Şi, printre altele, pentru a se lăuda cu
instinctul gazetăresc al prietenului său şi, de ce nu, de contribuţia acestuia la
deznodământul poveştii şi salvarea fetelor.
Un ciocănit în uşă întrerupe lectura. Donoso şi-l imaginează pe Diego
intrând euforic în apartamentul său, ca să se plângă de vreo greşeală de tipar
în articol sau ca să-i povestească despre contractul care i-a fost oferit la ziar.
Dar nu, e un băiat de la Teatrul Príncipe, ce aduce un bilet. Omul cu un
singur ochi îl desface şi îl apropie ca să-l citească.
„Mă întorc la repetiţii. În ziua premierei, mi-ar plăcea să te văd în primul
rând. Grisi.”
Băiatul aşteaptă, în caz că ar trebui să ducă acum un mesaj de răspuns.
Dar Donoso îl expediază cu un gest din mână, închide uşa şi se plimbă
gânditor prin încăpere. Nu ştia nimic despre Grisi, iar biletul îi dă o mulţime
de informaţii. Nu mai lâncezeşte în Spitalul din Saladero, nu mai consumă
opiu şi a recâştigat, ca actriţă, încrederea lui Grimaldi. Aceasta este o veste
bună.
Nota oferă mai multe informaţii?
Donoso nu ştie, dar zâmbeşte şi se hotărăşte să facă un tur al cârciumilor
pentru a sărbători noutăţile zilei.

Clara a fost la cumpărături de dimineaţă cu doamna Villafranca. Este

pentru a treia oară când face acest lucru în cele cinci săptămâni de când a
fost eliberată. Nimic nu-i place mai mult decât să probeze rochii, să decidă
pe care le vrea, să le poarte… Lucia a stat ieri de vorbă cu ea şi i-a spus că
nu poate continua astfel, oricât de mult ar dori doamna Villafranca să-i
satisfacă toate capriciile. Dar, în adâncul sufletului, îi place să observe că
sora ei mai mică e pe zi ce trece mai încrezătoare, că uită puţin câte puţin
perioada în care a fost închisă şi zilele de privaţiuni. Coşmarul a luat sfârşit.
I-a mărturisit chiar Luciei că figura mamei se estompează. Nu va trece mult
timp până când îi va spune „mamă” doamnei Villafranca. Nu o
învinovăţeşte: are tot dreptul din lume să lase trecutul în urmă şi să
privească doar spre viitor.
Se va şterge şi chipul Luciei când nu va mai fi lângă ea? Va fi la fel cu al
Cándidei? Lucia nu a spus nimănui că e bolnavă, că holera face ravagii în
corpul ei. Şi va continua să se prefacă atât cât va putea, pentru că, după
atâta suferinţă, nimic nu trebuie să păteze fericirea acelui cămin.
Se îndreaptă singură spre conacul Inmaculadei. Amurgul cuprinde
Madridul, iar cerul desenează acele valuri roşiatice, violete şi albastre care
colorează atât de des oraşul înainte de căderea nopţii. E frumos ca picturile
ce atârnă pe pereţii din Prado. Însoţită de doctorul Albán, s-a dus să le
privească, a fost modul ei de a-şi aminti de Tomás Aguirre: călugărul i-a
spus că cele mai frumoase lucruri din oraş decorează pereţii acelui muzeu.
Se înşela. Tablourile sunt fascinante, dar cel mai frumos lucru din Madrid se
găseşte pe străzile lui. Se opreşte în Puerta del Sol. Acolo a murit Eloy,
victimă a nebuniei unei lumi terorizate de epidemie. Astăzi aerul e curat, un
pic rece, se apropie toamna. Un grup de studenţi discută râzând într-un colţ.
Lângă fântână, sacagii se odihnesc după o zi lungă de muncă. O birjă
troncăne pe stradă. Nu cu mult timp în urmă, chiar această piaţă, chiar acest
oraş era un iad. Un monstru care părea să se devoreze pe sine. Dar Madridul
renaşte mereu. Locuitorii săi găsesc calea de a-şi reveni, de a râde din nou,
de a dansa şi de a se bucura prin cârciumi de câteva pahare cu vin şi câteva
bucăţi de brânză. De a-şi vizita prietenii şi a sta la taclale. De a fi fericiţi în
ciuda sărăciei de dincolo de Gard.
O adiere plăcută împrospătează aerul şi Lucia simte o poftă neaşteptată
de viaţă. Bine ar fi ca oraşul să-i insufle această putere, forţa de a
supravieţui de care a dat dovadă în cele mai potrivnice condiţii şi, astfel, să
reuşească să se vindece de holeră.
Îşi înalţă privirea. Ar putea jura că o pasăre roşie zboară pe cerul
înserării.
{1}
Gardul lui Filip al IV-lea sau Real Cerca de Felipe IV a înconjurat Madridul în 1625-1868. Regele
Filip al IV-lea a ordonat construirea acestuia pentru a înlocui gardurile ridicate în epoci anterioare, la
ordinul lui Filip al II-lea și Arrabal, ce fuseseră deja depășite de creșterea populației. Nu era un zid
de apărare, ci, în esență, un zid fiscal și de supraveghere: pentru a controla accesul mărfurilor în
oraș, a asigura colectarea impozitelor și a-i supraveghea pe cei care intrau și ieșeau din Madrid (N.
tr.).
{2}
Astăzi cartierul Arganzuela, odinioară cartierul Las Peñuelas (N. tr.).
{3}
Lozoya este un râu al Peninsulei Iberice, afluent al Jarama, ce traversează nordul Comunității
Madrid. Apa sa este considerată ca fiind de cea mai înaltă calitate pentru consumul uman (N. tr.).
{4}
Corrala este un tip de locuință caracteristică vechiului Madrid, din secolele XVII – XIX, o clădire
cu coridor exterior și balcoane care dau spre o curte interioară (N. tr.).
{5}
Las Injurias – mahala în sudul Madridului secolului al XIX-lea, lângă râul Manzanares, nu
departe de Podul Toledo. A fost evacuată în 1906, iar cocioabele demolate (N. tr.).
{6}
El Pobrecitato Hablador (Sărmanul Palavragiu) a fost o revistă publicată în Madrid între 1832 și
1833 de scriitorul Mariano José de Larra (N. tr.).
{7}
În secolele al XVI-lea și al XVII-lea, corral de comedias reprezenta un model de teatru public
permanent, instalat în aer liber în curțile interioare ale clădirilor (N. tr.).
{8}
Celebră cofetărie din Madridul secolului al XIX-lea, fondată în 1828 și situată la numărul 10 pe
strada Alcalá în Puerta del Sol (N. tr.).
{9}
Expresia „casa lui Tócame Roque” numește o construcție în ruină plină de cheflii, unde
domnește haosul și sunt frecvente scandalurile. Potrivit paremiologului José María Iribarren, casa lui
Tócame Roque se afla în Madrid pe strada Barquillo și a fost demolată în 1850. Era o hardughie
insalubră, celebră pentru că fusese imortalizată de Ramón de la Cruz în saineta La Petra y La Juana o
El buen casero o La casa de Tócame Roque (Petra și Juana sau Bunul proprietar sau Casa lui
„Atinge-mă Roque”). Casa lui Tócame Roque, reală sau imaginară, apare și în câteva dintre scrierile
lui Benito Pérez Galdós (N. tr.).
{10}
Participanții la revolta împotriva Coroanei Castiliei între anii 1520 și 1521. (N. tr.)
{11}
Mentidero de Representantes era locul de sporovăială al comedianților, artera clocotitoare de
viață a cartierului Musas (Muzelor) din Madrid (N. tr.)
{12}
Real Pósito de Madrid reprezenta un grup de clădiri deținute de orașul Madrid. Aceste clădiri
aveau funcții diferite, cum ar fi depozit de cereale (pósito) și piață de făină (N. tr.).
{13}
Compañía de Filipinas – societate înființată la 10 martie 1785 printr-un decret regal al lui Carol
al III-lea, pentru promovarea comerțului direct între Filipine (pe atunci colonie a Imperiului Spaniol)
și Madrid (N. tr.).
{14}
Carbonari (italiană „cărbuni”) a fost o rețea de societăți revoluționare secrete activă în Italia între
1800 și 1831, ce au influențat și alte grupuri revoluționare din Franța, Grecia, Spania, Portugalia,
Țările Române, Rusia. Membrii societății se numeau „verișori”, iar cei ce nu aparțineau carbonarilor
erau „pagani” (N. tr.).
{15}
La Casa de Fieras (Casa Fiarelor) din parcul Retiro a fost o grădină zoologică. Azi găzduiește
Biblioteca publică municipală Eugenio Trías (N. tr.).
{16}
Taberna El Mollete a fost inițial, în secolul al XVIII-lea, o cărbunărie ce aproviziona Palatul
Regal. Mai târziu, a devenit cârciumă, locul de întâlnire al conspiratorilor împotriva monarhiei.
Ulterior, a fost achiziționată de celebrul bandit Luis Candelas; la acea vreme era cunoscută sub
numele de taverna Traganiños (N. tr.).
{17}
Sâmbătă, 26, reuniune la sediul din conacul Miralba (N. tr.).