Enigma Otiliei

de G. Călinescu

roman interbelic/roman realist de tip balzacian

Specie epică dintre cele mai studiate de către teoria literară, romanul a cunoscut în timp
multiple transformări structurale, clasificându-se, în principal, după tematică (roman social,
istoric, politic, de dragoste, polițist etc.), în funcție de curentul literar din care face parte (roman
realist, naturalist, modern sau postmodern), precum și după momentul apariției (antebelic,
interbelic sau postbelic).
Una dintre cele mai cunoscute clasificări ale romanului utilizează criteriul perspectivei
narative, în funcţie de care se disting două tipuri de roman: obiectiv şi subiectiv. Creatorul
primului tip de roman este considerat Honoré de Balzac, în timp ce romanul subiectiv se leagă de
numele lui Marcel Proust. În literatura română din perioada interbelică, cele două tipuri de roman
coexistă. Pe de o parte, romanul realist îşi consolidează statutul prin publicarea capodoperelor
semnate de Liviu Rebreanu, Mihail Sadoveanu sau G. Călinescu. Pe de altă parte, se afirmă un
nou tip de roman, modern şi subiectiv, ilustrat de Camil Petrescu, Mircea Eliade sau Anton
Holban.
Opera de romancier a lui G. Călinescu are caracter polemic, propunându-şi să consolideze
poziţia romanului realist de tip balzacian în spaţiul românesc într-o perioadă în care alţi
romancieri se simţeau atraşi de romanul de tip subiectiv. Concepţia teoretică despre roman a lui
G. Călinescu este ilustrată în cele două romane publicate în perioada interbelică: „Cartea nunţii”
(1933) şi „Enigma Otiliei” (1938).
Roman citadin, „Enigma Otiliei” realizează o frescă a societăţii bucureştene de la
începutul secolului al XX-lea, dar caracterul de frescă socială este dublat de caracterul de
bildungsroman al textului: romanul urmăreşte formarea personalităţii tânărului Felix Sima, venit
de la Iaşi la Bucureşti, ca student la Medicină.
Tema moştenirii şi motivul paternităţii sunt elemente specifice prozei lui Balzac, iar
prezenţa lor în romanul călinescian a fost principalul motiv pentru care acesta a fost raportat
mereu la balzacianism. De altfel, titlul iniţial al romanului, „Părinţii Otiliei”, făcea trimitere la
problematica paternităţii, dar a fost schimbat de autor la sugestia editorului, din raţiuni
comerciale. În plus, balzacianismul romanului lui Călinescu presupune existența naratorului
omniscient, de la care derivă complexitatea frescei sociale, acțiunea plasată sub semnul
expozițiunii ample, importanța acordată descrierilor minuțioase, care surprind legătura
individului cu mediul, dar și reflectarea caracterului în fizionomie și prezența personajelor-tip.
Din punct de vedere structural, romanul este alcătuit din 20 de capitole şi este construit pe
mai multe planuri narative. Un prim plan prezintă destinul tânărului Felix care, rămas orfan, vine
la Bucureşti în casa lui Costache Giurgiuveanu şi trăieşte o tulburătoare poveste de dragoste cu
Otilia Mărculescu, fiica celei de a doua soţii a lui moş Costache. Al doilea plan urmăreşte lupta
dusă de familia Tulea (Aglae Tulea, sora lui Costache, Simion Tulea, soţul ei, Olimpia, Aurica şi
Titi, copiii celor doi) pentru obţinerea moştenirii lui Giurgiuveanu şi îndepărtarea Otiliei.
Simetria incipitului cu finalul, element specific romanului realist, se realizează prin
descrierea casei lui moş Costache, din perspectiva lui Felix, în două momente diferite ale
existenţei sale, în vara anului 1909 și aproximativ zece ani mai târziu, „după război”.
Incipitul romanului fixează veridic reperele spaţio-tempoarale ale acţiunii. Într-o seară de
la începutul lui iulie 1909, Felix Sima, un tânăr de nouăsprezece ani, vine în Bucureşti să
locuiască la tutorele lui legal, moş Costache Giurgiuveanu. Secvența este realizată în manieră
realist-balzaciană: situarea exactă a acțiunii în spațiu și timp, finețea observațiilor, veridicitatea
descrierii este susținută prin notarea detaliilor semnificative. Tot în manieră balzaciană, casa
devine un document sociologic și moral, arhitectura sugerând o lume aflată în declin, care a avut
cândva energia necesară pentru a face avere, dar căreia i-a lipsit noblețea.
Felix întâmpină dificultăţi atunci când vrea să intre în casă, pentru că moş Costache se
preface că nu-l cunoaşte şi că a greşit adresa, dar apariţia Otiliei Mărculescu clarifică lucrurile.
Fata vitregă a lui Giurgiuveanu îl întâmpină cu bucurie şi îl conduce în casă.
Felix are astfel ocazia din prima seară să facă cunoştinţă cu rudele şi cu musafirii veniţi în
casa lui moş Costache: Pascalopol, un om cam de vreo cincizeci de ani, tanti Aglae, sora lui moş
Costache, verişoara Aurelia şi Simion, soţul Aglaei. Naratorul îi atribuie lui Felix observarea
obiectivă a personajelor din camera în care este introdus. Sunt realizate astfel portrete complexe
ale personajelor, cu detalii fizice, cu detalii vestimentare și fiziologice care sugerează, în manieră
clasică, trăsături de caracter dominante, completate de amănunte privitoare la starea civilă și
statutul social. Toate aceste aspecte configurează atmosfera neprimitoare, imaginea mediului în
care pătrunde tânărul și prefigurează cele două planuri narative și conflictul. Replicile Aglaei
anticipează conflictul succesoral, iar atitudinea protectoare a Otiliei motivează atașamentul lui
Felix.
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia îi va purta de
grijă lui Felix încă din seara sosirii tânărului în casa lui moş Costache. Neavând o cameră
pregătită, Otilia îi va oferi cu generozitate camera ei, prilej pentru Felix de a descoperi în
amestecul de dantele, partituri, romane franţuzeşti, cutii de pudră şi parfumuri, o parte din
personalitatea exuberantă a Otiliei.
Tânărul se simte tot mai atras de Otilia pe care o admiră şi cu care petrece din ce în ce mai
mult timp. Pascalopol este o prezenţă plăcută, însă Felix observă relaţia dintre acesta şi Otilia, şi
constată că este gelos. De asemenea, Felix este intrigat şi de faptul că moş Costache aprobă
prietenia dintre cei doi. Otilia pleacă pentru o vreme la Paris cu Pascalopol. Felix devine gelos
dar, în această perioadă, o cunoaşte pe curtezana Georgeta, cu care are prima lui experienţă
erotică.
După întoarcerea Otiliei, cei doi orfani petrec mult timp împreună, iar moş Costache
intenţionează să construiască o casă pentru Otilia pentru a-i asigura un viitor sigur din punct de
vedere financiar. În cele din urmă, moş Costache se îmbolnăveşte, iar cei din clanul Tulea
crezând că va muri, pun stăpânire pe casă. Moş Costache moare în urma celui de-al doilea
accident vascular, apărându-şi până în ultima clipă averea, dar banii îi sunt smulşi cu violenţă de
Stănică Raţiu. După înmormântare, Otilia petrece o noapte în camera lui Felix, iar, a doua zi,
părăseşte casa fără ştirea acestuia, căsătorindu-se cu Pascalopol. Felix îşi termină studiile şi
devine un medic renumit. Între timp, Stănică o părăseşte pe Olimpia şi o ia de soţie pe Georgeta,
prin intermediul căreia îşi face relaţii în politică.
Felix îl întâlneşte întâmplător pe Pascalopol în trenul spre Constanţa, iar acesta din urmă
îi arată poza unei doamne, în care Felix o recunoaşte cu greu pe Otilia, cea care rămâne o enigmă
pentru amândoi.
Tema moştenirii este dublată în romanul lui Călinescu de tema iubirii, fapt ce conferă
complexitate textului şi angrenează un număr mare de personaje în desfăşurarea acţiunii. Pentru
portretizarea personajelor, autorul utilizează tehnica balzaciană a descrierii fizionomiei şi a
mediului în care acestea evoluează. Tendinţa de generalizare dă naştere unei impresionante
tipologii: moş Costache ilustrează tipul avarului, Pascalopol este bărbatul matur și rafinat, Otilia
este tânăra cochetă şi enigmatică, Felix este tânărul ambiţios, Stănică Raţiu ilustrează tipul
arivistului, Aglae Tulea este „baba absolută fără cusur în rău”, Aurica este fata bătrână, Olimpia
este femeia placidă, Simion Tulea este bătrânul senil, iar Titi este retardatul.
Lumea romanului gravitează în jurul unui personaj modern, Otilia. Alăturată altor
personaje feminine ale literaturii noastre, Otilia impresionează prin complexitatea sufletului,
imprevizibilul care o învăluie, prin farmec şi delicateţe. Ca personaj, Otilia nu are o schemă fixă,
ea se întregeşte parcă din mişcarea romanului, în fiecare pagină e alta, dar nu labilitatea o
învăluie, ci întinsele registre pe care evoluează.
Portretul Otiliei este realizat prin tehnici moderne: comportamentismul şi reflectarea
poliedrică. Până în capitolul al XVI-lea, Otilia este prezentată exclusiv prin comportamentism
(fapte, gesturi, replici), fără a-i cunoaşte gândurile din perspectiva unică a naratorului, cu
excepţia celor mărturisite chiar de personaj. Această tehnică este dublată, pe acelaşi spaţiu
narativ, de reflectarea poliedrică a personalităţii Otiliei în conştiinţa celorlalte personaje, ceea ce
conferă ambiguitate personajului, iar în plan simbolic sugerează enigma, misterul feminităţii.
Relativizarea imaginii prin reflectarea în mai multe oglinzi alcătuieşte un portret complex
şi contradictoriu: fetiţa cuminte şi iubitoare pentru moş Costache, fata exuberantă, admirabilă,
superioară pentru Felix, femeia capricioasă cu un temperament de artistă pentru Pascalopol, o
dezmăţată, o stricată pentru Aglae, o fată desteaptă, cu spirit practic, pentru Stănică, o rivală în
căsătorie pentru Aurica, cea mai elegantă conservatoristă şi mai mândră pentru colegii lui Felix,
care invidiază familiaritatea tânărului cu Otilia. Însă cel care intuieşte adevărata dimensiune a
personalităţii Otiliei este Weissmann, prietenul lui Felix, care îi spune acestuia, la un moment
dat: „Orice femeie care iubeşte un bărbat fuge de el, ca să rămână în amintirea lui ca o apariţie
luminoasă. Domnişoara Otilia trebuie să fie o fată inteligentă. După câte mi-ai spus, înţeleg că te
iubeşte.”
Ultima întâlnire dintre Felix şi Otilia, înaintea plecării ei din ţară împreună cu Pascalopol,
este esenţială pentru înţelegerea personalităţii tinerei şi a atitudinii ei faţă de iubire. Otilia
concepe iubirea în felul aventuros al artistului, dăruire şi libertate absolută; ea crede că rostul
femeii: „este să placă, în afară de asta neputând exista fericire.” Tocmai de aceea tânăra îl
părăseşte pe Felix, considerând că ar putea reprezenta o piedică în calea realizării lui
profesionale, şi alege siguranţa căsătoriei cu Pascalopol.
În concluzie, „Enigma Otiliei”este un roman realist, un roman complex atât ca formă
artistică, cât şi din punctul de vedere al conţinutului. G. Călinescu optează intenţionat pentru
formula balzaciană, încercând să probeze viabilitatea unei formule clasice într-o epocă în care
era la modă romanul modern de tip subiectiv.