Evoluţia „crizei orientale” si consecinţele sale asupra spaţiului românesc, în secolul al XIX-lea

În secolul al XIX-lea Principatele Române au fost afectate si ele de Criza Orientală, implicându-se de voie
sau de nevoie în acest conflict, încă de la începutul secolului, având ca obiectiv obţinerea autonomiei si
independenţei faţă de Imperiul Otoman. Astfel, în urma războiului ruso-turc (1806-1812) si a Tratatului de
pace de la Bucuresti, Basarabia, a fost cedată de catre Turcia învingătorilor(Rusiei). Mai târziu (1828-
1829), între cele două mari Puteri s-a desfăsurat un nou conflict, câstigat tot de Rusia si finalizat prin
Tratatul de pac de la Adrianopol (1829). La Adrianopol s-a sabilit printre altele: oficializarea Protecţiei
łariste în Principate, autonomie administrativă pentru ambele ţări, dreptul de navigaţie pe Dunăre cu vase
proprii, etc.

La jumătatea secolului al XIX-lea tensiunile ruso-otomane au dat nastere Războiului Crimeii (1853-1856),
război la carea a luat parte, alături de Turcia, si o coaliţie de state în frunte cu Franţa si Anglia. În acest
război Rusia a fost învinsă, iar condiţiile păcii s-au stabilit la Congresul de Pace de la Paris (1856). La
acest Congres, prezidat de ministrul de externe francez contele Walewski, Franţa a pus problema unirii
Principatelor Române. În condiţiile care Imperiul Otoman si Austria au susţinut faptul că românii nu vor să
se unească reprezentantul Franţei, contele Walewski a propus consultarea românilor si s-a decis
formarea Divanurilor Adhoc, adunări cu rol consultativ. Tot la Paris s-a decis: înlăturarea menţinerea
suzeranităţii otomane si înlocuirea Protectoratului Rus cu o Garanţie colectivă a Marilor Pureri; cedarea
către Moldova a judeţelor din Sudul Basarabiei(Cahul, Bolgrad s Ismail); libera navigaţie pe Dunăre, etc.
Alese după rezolvarea numeroaselor probleme create de Turcia si Austria, Adunările Ad-hoc au hotărât,
în decembrie 1857, că dorinţele românilor presupun în primul rând unirea Moldovei cu Muntenia într-un
singur stat cu numele de România, condus de un prinţ străin.

Dar, Marile Puteri reunite în cadrul Conferinţei de la Paris (1858) au prevăzut existenţa a doi domni, două
guverne si a două adunări pentru statul numit Principatele Unite ale Moldovei si Valahiei.

Pe baza Convenţiei de la Paris, document care organiza Principatele Române, românii au ales ca domn
al Moldovei si al łării Românesti, pe 5 si 24 ianuarie 1859, aceeasi persoană: Alexandru Ioan Cuza, astfel
prin dubla alegere realizându-se Unirea celor două ţări.

În acelasi an, actul de la 24 ianuarie a obţinut acordul Marilor Puteri si în 1861 firmanul otoman de unire
instituţională. Realizarea Unirii a făcu posibil si realizarea unui program de reforme, astfel au fost
elaborate: legea secularizării averilor mănăstiresti, noua lege fundamentală Statutul Dezvoltător al
Convenţiei de la Paris, reforma agrară, Codul civil, Codul penal, legea învăţământului, etc. După
înlăturarea lui Cuza, la conducerea ţării a fost adus un principe străin, Carol de Hohenzollern
Sigmaringen.

Acesta a devenit domn la data de 10 mai 1866, sub numele de Carol I. Încă de la începutul domniei Carol
I si-a manifestat intenţia de a obţine independenţa României de sub Imperiul Otoman. România s-a
manifestat ca un stat independent prin elaborarea Constituţiei din 1866, prin participarea la expoziţii în
nume propriu sau chiar prin aducerea, pe tronul României, a lui Carol I. Totusi suzeranitatea otomană
exista în mod oficial de aceea cel mai important obiectiv al României în această perioadă era obţinerea
independenţei.

Lupta pentru independenţă a fost favorizată de redeschiderea „criza orientale”, în anii 1875-1876, odată
cu răscoalele si războaiele antiotomane din Bulgaria, Bosnia si Herţegovina, Serbia si Muntenegru.
Acestea erau susţinute de Rusia care dorea să deţină hegemonia(supremaţia), în zonă. România a dorit
să obţină independenţa pe cale diplomatică, însă noua constituţie Otomană (1876), a păstrat statutul
României de Provincie Imperială. În aceste condiţii, singura cale de obţinere a independenţei era cea
militară si apropierea de Rusia. În urma tratativelor începute în 1876 la Livadia, în data de 4 aprilie 1877,
se încheie Convenţia românorusă,

care prevedea: Rusia avea dreptul să treacă, cu armata, peste teritoriul României, pe propraia cheltuială
si pe un traseu care să ocolească Bucurestiul, Rusia trebuia să păstreze integritatea teritorială a
României si să respecte drepturile politice ale statului român. În 12 aprilie, Rusia a declarat război Porţii,
iar otomanii au bombardat localităţile de la Nordul Dunării, românii răspunzând prin bo mbardarea
Vidinului.

La 9 mai 1877, ministrul de externe, Mihail Kogălniceanu, răspunzând unei interpelări, a proclamat în
cadrul Adunării Deputaţilor independenţa României, a doua zi fiind proclamată si în Senat. Românii si-au
manifestat intenţia de a participa la războiul ruso-turc, prin vocea prim-ministrului I. C. Brătianu, însă rusii
au refuzat. Totusi după ce aslturile rusesti au fost respinse la Plevna, marele duce Nicolae, conducătorul
trupelor rusesti, i-a cerut sprijin lui Carol I. Acesta a acceptat si a obţinut comanda trupelor româno-ruse
de la Plevna. După un asalt esuat asupra Plevnei, când dor soldaţii români au cucerit reduta Griviţa,
Plevna este asediată si nevoită să capituleze în faţa românilor. În acest război armata română a mai
participat la lupte importante, până în 1878, la Rahova, Smârdan, Vidin, etc., până la capitularea Turciei.

În urma tratatelor încheiate la San Stefano(februarie) si Berlin(iunie-iulie), din 1878, Marile Puteri au
recunoscut independenţa României. La Congresul de la Berlin s-a stabilit pentru România: obţinerea
independenţei cu condiţia acceptării modificării articolului 7 al Constituţiiei din 1866, România primea
Dobrogea cu Delta Dunării si Insula Serpilor(deţinută anterior de Turcia) si era nevoită să-i cedeze Rusiei
judeţele din Sudul Basarabiei(Cahul Bolgrad si Ismail).

La 14 noiembrie 1878, Dobrogea a devenit României, iar 1881 România a devenit Regat. Pe plan

economic s-a putut realiza o politica protecţionistă si o legislaţie care să favorizeze dezvoltarea României.
Principatele române s-au aflat, în secolul al XIX-lea, în mijlocul evenimentelor, care sunt cunoscute sub
numele de „criza orientală”. Participarea românilor la aceste evenimente, au determinat si realizare
obiectivelor propuse: autonomia (Tratatul de la Adrianopol 1829), Unirea Moldovei cu łara Românească a
fost favorizată de Războiul Crimeei si Congresul de la Paris(1856), iar obţinerea Independenţei s-a
realizat prin participarea României la Războiul din Balcani(1877-1878). În acest secol s-au remarcat si
oamenii politici, ce au condus ţara, cei mai reprezentativi fiind: Al. I. Cuza, I.C. Bratianu, M. Kogălniceanu,
Carol I, etc.

Spaţiul românesc în contextul relaţiilor cu marile puteri, în prima jumătate a secolului al XIX-lea.

Criza orientală declanşată spre sfârşitul secolului al XVII-lea a afectat Principatele Române, prin
consecinţele negative ale războaielor ruso-austro-otomane, inclusiv prin pierderile teritoriale din
secolului al XVIII-lea (Banatul şi Bucovina, ocupate de Imperiul Habsburgic), cărora li s-a adăugat
Basarabia, ocupată de Imperiul Rus în 1812.

Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat, marcat de
adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama.
După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în
problemele acestora.

În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la Akkerman (Cetatea Albă),
act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi posibilitatea sultanului de
a se amesteca în Principate. Nerespectarea Convenţiei de la Akkerman de către otomani a dat
posibilitatea Rusiei să desfăşoare un nou război împotriva turcilor (1828 – 1829).

Acesta a început cu ocuparea Principatelor şi, chiar dacă războiul s-a încheiat cu victoria Rusiei,
Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia trupelor ţariste până în anul 1834. La încheierea
războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub suzeranitatea
Porţii, dar intrau sub protectoratul Rusiei. Tratatul de pace de la Adrianopol (1829) conţinea şi un Act
separat cu privire la Prinţipaturile Moldova şi Valahia.
Transformarea problemei româneşti în problemă europeană.

Generaţia care a pregătit Revoluţia de la 1848 a urmărit înlăturarea regimului impus Principatelor de
marile puteri, realizarea unirii şi obţinerea independenţei.

Marile puteri conservatoare vecine Imperiul Habsburgic, Imperiul Rus şi Imperiul Otoman s-au implicat
în înfrângerea revoluţiei din Ţările Române.

În aprilie 1849, Rusia şi Imperiul Otoman au încheiat Convenţia de la Balta-Liman, prin care se
restrângea autonomia Principatelor.

După anul 1848, foştii participanţi la evenimentele revoluţionare au popularizat cauza românească în
Occident.

Declanşarea Războiului Crimeei, în anul 1853, şi ocuparea militară a Principatelor de către trupele
ruse, apoi de cele otomane şi austriece, a determinat abordarea problemei româneşti la Congresul de
pace de la Paris (1856).

Unirea Principatelor a deschis ulterior procesul constituirii şi consolidării statului român modern.

Necesitatea obţinerii independenţei României a fost discutată, în anul 1873, de principele Carol I
(1866-1914), în cadrul unei şedinţe a Consiliului de Miniştri. Declanşarea unui nou război ruso-otoman,
în 1877, a creat cadrul favorabil proclamării acesteia.

Rusia nu a acceptat, la început, ca România să participe la războiul antiotoman, fapt menţionat în

întâlnirea dintre ţarul Alexandru al II-lea şi cancelarul Gorceakov cu o delegaţie română din care au făcut
parte prim-ministrul Ion C. Brătianu şi ministrul de Externe, Mihail Kogălniceanu. T

otuşi, Rusia a fost interesată să semneze o convenţie de reglementare a trecerii trupelor pe teritoriul
românesc, în drumul lor spre Balcani (4 aprilie 1877).

După încheierea războiului prin înfrângerea otomanilor, Rusia nu a respectat angajamentul cu privire la
integritatea teritorială a României, asumat prin convenţia din aprilie 1877.

Astfel, prin tratatul de pace de la San Stefano (19 februarie/3 martie 1878), Rusia şi-a rezervat dreptul
de prelua sudul Basarabiei de la România, în schimbul Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei Şerpilor,
primite de la Imperiul Otoman. Tratatul de la Berlin (1/13 iulie 1878) reconfirma independenţa României,
dar şi pierderea sudului Basarabiei şi revenirea în graniţele ţării a Dobrogei, Deltei Dunării şi Insulei
Şerpilor.