Statul român modern: de la proiect politic la realizarea României Mari (secolele XVIII-XX)

Subiectul III, varianta 95

Elaboraţi, în aproximativ două pagini, un eseu despre statul român modern, de la proiect politic la România, având în vedere:

 precizarea secolului în care s-a realizat statul român modern;

 prezentarea unei acţiuni politice care a contribuit la realizarea statul român modern;
 menţionarea unei cauze care a dus la formarea României Mari;
 menţionarea a două acţiuni politice, prin care s-a înfăptuit România Mare şi a unei consecinţe a acestui fapt istoric;
 formularea unui punct de vedere cu privire la evoluţia statului român modern şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric.

NOTĂ! Se punctează şi utilizarea limbajului istoric adecvat, structurarea prezentării, evidenţierea relaţiei cauză-efect, susţinerea
unui punct de vedere cu argumente istorice (coerenţa şi pertinenţa argumentării elaborate prin utilizarea unui fapt istoric relevant,
respectiv, a conectorilor care exprimă cauzalitatea şi concluzia), respectarea succesiunii cronologice/logice a faptelor istorice şi încadrarea
eseului în limita de spaţiu precizată.

Rezolvare

După unii istorici, epoca modernă începe la jumătatea secolului al XVIII-lea, când încep să fie aplicate noi reguli juridice, cel puţin
în privinţa statutului juridic al ţărănimii, majoritatea covârşitoare a populaţiei, şi de când Principatele intră tot mai serios în atenţia
cancelariilor europene, pe fondul „crizei orientale”. Tot în aceeaşi perioadă se observă creşterea preocupărilor privind statul modern, a
proiectelor de organizare şi funcţionare a instituţiilor şi a societăţii, în paralel cu acele proiecte care vizau schimbarea pozitivă a
statutului politico-juridic internaţional.
Dacă în perioada domniilor fanariote (1711/16 - 1821) au fost prea puţine ocazii favorabile pentru ca reprezentanţii „partidei
naţionale” să-şi poată pună în practică măcar parţial proiectele privind statul modern, după mişcarea lui Tudor Vladimirescu din 1821
şi după revenirea la domniile pământene (1822), mişcarea politică naţională va cunoaşte un nou avânt. Secolul al XIX-lea este cel în
care se va înfăptui statul român modern, prin acţiunea dârză, tenace şi curajoasă a mai multor generaţii strălucite de oameni politici
români, care s-au ridicat la înălţimea momentului istoric pe care-l trăiau. Pentru a exemplifica realizarea acestui important proces
istoric, este de ajuns să amintesc lupta generaţiei unioniste (1849 – 1859), care a reuşit în contextul favorabil creat de înfrângerea
Rusiei în Războiul Crimeii (1853-1856) să facă din ideea „statului-tampon” între Rusia şi Imperiul Otoman, din unirea Principatelor, i
problemă Europeană, poate cea mai importantă problemă a relaţiilor europene din anul 1857, cel puţin. Este meritul generaţiei
paşoptiste că a ştiut să profite de neînţelegerile dintre Marile Puteri şi să realizeze statul român modern, prin „Unirea cea mică” de la
1859, prin alegerea lui Alexandru Ioan Cuza ca domn atât în Moldova (5 ianuarie 1859) cât şi în Ţara Românească (24 ianuarie 1859).
A urmat opera de reforme dusă de Cuza pentru punerea pe baze moderne a statului, aducerea prinţului străin şi adoptarea
Constituţiei din 1866, precum şi foarte importantul moment al obţinerii independenţei de stat a României, prin participarea la războiul
ruso-româno-turc din 1877-1878. Astfel, după secole de aşteptare, spaţiul românesc, cel puţin în Moldova şi Ţara Românească, îşi
recăpăta neatârnarea şi prestigiul deţinut odată pe vremea marilor voievozi din Evul Mediu. Schimbarea de statut politico-juridic
internaţional a întărit tuturor românilor speranţa că, odată, se va putea ajunge la unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Această speranţă a trebuit să mai aştepte câteva decenii, până când s-a ivit un moment favorabil şi anume izbucnirea primului
război mondial (1914-1918). Acesta a facilitat acţiunile românilor în lupta pentru înfăptuirea unirii. O primă şi foarte importantă acţiune
a fost implicarea directă în război din 1916, ştiute fiind sacrificiile uriaşe făcute de către populaţie şi de statul român pentru a putea
lupta şi rezista în 1916-1917; alte acţiuni au fost cele ale românilor din Basarabia, Bucovina şi Transilvania de a se organiza, propune,
dezbate şi hotărî unirea cu România în 1918. Prin urmare, acţiunea concretă a populaţiei româneşti din afara statului naţional a fost
încununarea unui şir întreg de eforturi în direcţia împlinirii dezideratului naţional, consfinţit de evenimentul de la 1 decembrie 1918 de
la Alba Iulia, când cei 1228 de delegaţi aleşi şi peste 100.000 de oameni au hotărât Unirea cu România. Consecinţa acestui fapt a fost
realizarea României Mari, urmată apoi de obţinerea recunoaşterii internaţionale.
În partea de final, aş dori să-mi exprim un punct de vedere cu privire la evoluţia statului român modern, în secolul al XIX-lea şi
până la realizarea României Mari. Cred că a fost vorba despre una dintre cele mai grele şi frumoase perioade din istoria naţională,
când în sfârşit s-au putut pune în practică proiectele care în secolul al XVIII-lea păreau utopice. Intrarea spaţiului românesc în circuitul
european, schimbarea contextului internaţional şi a raporturilor de putere nu au făcut decât să favorizeze lupta românilor, pentru că
altcineva nu a luptat pentru ei în mod dezinteresat. Nu pot decât să admir generaţiile unor Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu,
Vasile Alecsandri, Costache Negri, Al. I. Cuza, Ion C. Brătianu, Carol I, Ion Inculeţ, Iancu Flondor, Vasile Goldiş, Iuliu Maniu,
Ferdinand „Întregitorul” sau Ion I. C. Brătianu, care cu toţii şi-au adus contribuţia la îndeplinirea idealurilor naţionale. Poate că şi
generaţia actuală de politicieni ar trebui să fie mai atentă la exemplele trecutului!