CĂTĂLIN DÎRŢU

Unitatea de învăţare 9
PROCESELE AFECTIVE ȘI MOTIVAȚIONALE (I)

IMPORTANŢA PROCESELOR AFECTIVE

Trăim astăzi într-o lume dominată din ce în ce mai mult de spiritul ordonator al inteligenţei umane.
Omul contemporan pare a se fi angajat într-o cursă permanentă al cărei scop final este culegerea şi
prelucrarea eficientă a informaţiilor.
Presat de efortul de cunoaştere al omului, spaţiul şi timpul (coordonate definitorii ale realităţii) se
concentrează şi se modifică permanent. Acest efort de cunoaştere pozitivă se concretizează astăzi într-
un avânt tehnologic fără precedent, avânt creator de civilizaţie din ce în ce mai rafinată şi sofisticată.
Progresul în ritm rapid al civilizaţiei noastre este astăzi atât de evident încât suntem tentaţi să afirmăm
că niciodată specia noastră nu şi-a meritat mai mult numele de „homo sapiens”.
Aflat în competiţie doar cu sine însuşi, omul a devenit însă mult prea fascinat de eficienţa propriei
inteligenţe. Universalitatea şi atotputernicia principiilor logice este mult prea des invocată, în condiţiile în
care simpla reproducere a acestor principii în structura programelor de calculator nu transformă un
computer într-o fiinţă dotată cu suflet, ci doar într-un instrument mai mult sau mai puţin performant.
Uităm prea repede, în avântul nostru spre cunoaştere, că orice rachetă are nevoie de un cosmodrom,
de un punct solid de sprijin de la care să poată pleca în explorare dar şi la care să se poată întoarce în
deplină siguranţă.
Încă de acum mai bine de două mii de ani, Platon atrăgea atenţia în dialogul Republica asupra
faptului că întreg eşafodajul personalităţii umane este construit pe temelia afectivităţii. Asemănat cu o
liră cu trei corzi, sufletul uman era considerat de Platon ca fiind foarte vulnerabil la mişcările constructive
şi, mai ales, la vibraţiile distructive ale corzii cele mai puternice, coarda afectivă.
Intenţia noastră este aceea de a readuce în atenţie rolul important al afectivităţii în complicatul
proces de construcţie a personalităţii. Pentru a atinge acest obiectiv am conceput planul lucrării noastre
astfel:
Într-o primă secţiune am urmărit să stabilim principalele caracteristici cu ajutorul cărora să conturăm
cât mai adecvat natura proceselor afective, apoi am evidenţiat funcţiile pe care le îndeplineşte
afectivitatea, pentru ca, în finalul capitolului să încercăm o clasificare a proceselor afective.
Secţiunea a doua este rezervată trecerii în revistă a celor mai importanţi cercetători şi a principalelor
teorii care au încercat să pună ordine într-un domeniu atât de controversat cum este afectivitatea.
În a treia secţiune am încercat câteva delimitări conceptuale, (ale unor termeni precum anxietate,
depresie sau stres), pentru ca în final să încercăm punerea în evidenţă a importanţei stabilităţii şi a
echilibrului afectiv pentru copilul aflat în primii ani de şcoală. Am putut sublinia în concluziile finale că
lipsa stărilor afective pozitive pot conduce nu doar la tulburări în funcţionarea normală a altor procese
psihice (ex. atenţie/concentrare) sau comportamentale (pasivism/activism), ci chiar la simptome
somatice destul de grave, (cefalee, lipsa somnului, dureri de burtă).

NATURA ŞI ROLUL ŞI ORGANIZAREA PROCESELOR AFECTIVE

Natura proceselor afective

Dacă a cunoaşte natura proceselor psihice s-a dovedit a fi dintotdeauna o sarcină dificilă, procesele
afective, aşa cum vom încerca să demonstrăm în capitolul de faţă şi în cel ce va urma, pot fi numărate
în rândul celor mai greu de înţeles procese psihice. Unii psihologi au sperat să rezolve misterul zonei
afective a psihicului uman prin descoperirea unor legi ferme şi clare care ar ordona această zonă în
aceeaşi manieră în care principiile logice ordonează gândirea.

122
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Spre exemplu, spre sfârşitul secolului al XIX-lea, psihologul francez Theodule Ribot credea că în
urma unei cercetări sistematice atente ar putea fi conturată o logică a proceselor afective. El definea
raţionamentul emoţional ce pe un „proces a cărui textură este integral afectivă care (...) rămânând
identică sau transformându-se determină alegerea sau înlănţuirea stărilor intelectuale, acestea din urmă
nefiind decât un înveliş, un mijloc necesar spre a întrupa această formă de logică”.
Dar cercetătorii domeniului afectiv au descoperit că o logică afectivă este aproape cu neputinţă de
alcătuit deoarece procesele emoţionale au propria lor specificitate, distingându-se în primul rând şi în
mod ferm de procesele cognitive, fie ele inferioare (senzaţie, percepţie, reprezentare) sau superioare
(memorie, limbaj, gândire).
Subiectivitatea proceselor afective este, în opinia psihologului Vasile Pavelcu, o primă
caracteristică prin care domeniul afectiv al psihicului uman se diferenţiază clar de cel cognitiv. Dacă
procesele cognitive sunt orientate în cea mai mare măsură spre culegerea şi procesarea informaţiilor
despre realitatea obiectivă, externă, procesele afective ne informează despre starea noastră subiectivă.
Vasile Pavelcu considera că: „prin starea noastră afectivă se dezvăluie mai mult natura şi trebuinţele
(s.n.) subiectului, decât proprietăţile obiectului”.
Se spune cel mai adesea că realitatea obiectivă există independent de noi şi de aceea ea ni se
impune cu necesitate. Noi, cu ajutorul proceselor cognitive nu am avea altceva de făcut decât să
înregistrăm fidel informaţia oferită de realitate. Acest lucru este cel mai bine observabil în cazul
percepţiei. Deschidem ochii şi nu putem nega existenţa obiectelor care ni se înfăţişează înaintea lor. Nu
putem să închidem la loc ochii afirmând ca ţăranul lui Marin Preda aflat pentru prima dată în faţa unei
girafe: „Acest animal nu există.”
Este adevărat că din punct de vedere cognitiv realul nu poate fi ignorat, dar din punct de vedere
afectiv acest lucru este perfect realizabil, deoarece specificul proceselor afective este acela de a ne
atenţiona asupra a ceea ce ne place şi a ceea ce nu ne place, asupra a ceea ce ne atrage sau,
dimpotrivă, ne respinge. Ele scot continuu în evidenţă gradul în care ne convine sau nu ne convine
starea reală a lucrurilor la un moment dat. Pe scurt, specificul lor este acela de a crea o atitudine
proprie, personală şi, prin aceasta, autentic subiectivă, faţă de realitatea în care trăim.
Strâns legată de subiectivitate se află o a doua notă distinctivă a proceselor afective, dată de
aspectul lor apreciativ, valorizator, timetic (de la termenul grec timao=a aprecia, a estima). Spuneam
mai sus în legătură cu aspectul subiectiv al proceselor afective că informaţiile obiective provenite de la
realitate nu ne sunt suficiente. Nu credem că riscăm nimic dacă o să subliniem în continuare că acest
tip de informaţii nu ne este niciodată suficient.
Aceasta înseamnă că informaţiile primite prin intermediul proceselor cognitive sunt în mod
obligatoriu însoţite de un efort de evaluare de natură afectivă. Atitudinea noastră subiectivă faţă de
lume nu este doar una pasivă, contemplativă, ci una activă, de evaluare continuă a ei. Intervenţia
afectivităţii în procesul de asimilare şi prelucrare cognitivă a informaţiei ne face să simţim că ne
implicăm în cunoaşterea lumii „cu toată fiinţa noastră”.
Cu ajutorul proceselor afective reuşim să dăm sens fenomenelor ce ne înconjoară în funcţie de
trebuinţele şi interesele noastre. Rareori suntem mulţumiţi de ceea ce ni se întâmplă şi de aceea tindem
să ne creăm propria ambianţă. Introducem în realitate propria noastră ierarhie de valori selectând şi
clasificând componentele realului în funcţie de starea noastră subiectivă. Procesele cognitive ne
vorbesc despre semnificaţia situaţiei, în timp ce procesele afective ne dezvăluie în ce măsură situaţia
are sens pentru noi.
Deşi este una din cele mai importante funcţii ale ei, afectivitatea nu are doar darul de a da culoare
lumii în care trăim. Avem preferinţe foarte bine definite, atracţii şi respingeri ferme care au rolul de a ne
orienta, de a ne ghida clipă de clipă în alegerile pe care le facem.
Al treilea aspect ce caracterizează procesele afective este aspectul energetic, tensional.
Procesele afective posedă o certă încărcătură energetică. „Nu există afect care, pe lângă orientare,
direcţie, să nu posede şi un grad energetic, o tensiune gata de descărcare, de convertire într-o acţiune
sau de fixare într-o anumită postură” (Pavelcu V.).

123
CĂTĂLIN DÎRŢU

Stările emotive nu apar la întâmplare ci numai în momentul în care întâlnesc o barieră, o forţă
internă sau externă care se opune tendinţelor şi impulsurilor noastre. Adesea afirmăm că „trăim
sentimentul de…”. Această trăire este întotdeauna o stare mai mult sau mai puţin tensională.
Viaţa însăşi înseamnă dinamism şi, în aceste condiţii, nici persoana umană nu poate fi inertă ci, prin
intermediul proceselor afective, dă semnificaţie tuturor situaţiilor în care este implicată. Implicarea
noastră în construcţia şi reconstrucţia realităţii este întotdeauna susţinută conştient sau inconştient de
aspectul energetic al emotivităţii.
Ştim că stările emoţionale pozitive ne creează o stare de confort, ne mobilizează, chiar „ne dau
aripi”. În acelaşi timp merită semnalat că, aşa cum vom încerca să demonstrăm în ultimul capitol al
lucrării, tensiunile emoţionale negative degajate în urma conflictelor dintre procesele noastre psihice pot
conduce la stări de suferinţă nu doar la nivel psihic, ci şi la nivel fizic. Studiile de caz prezentate în
ultimul capitol scot în evidenţă faptul că stările depresive sunt cel mai adesea însoţite de stări de
suferinţă fizică precum stările de vomă, de insomnie, dureri abdominale, cefalee şi vertij, etc.
Deosebit de importantă pentru înţelegerea naturii proceselor afective este cea de a patra
caracteristică, şi anume polaritatea şi instabilitatea vieţii afective. Procesele afective nu se manifestă
unidirecţional. Se spune pe bună dreptate că acolo unde este multă iubire este loc şi de multă gelozie.
Majoritatea cercetătorilor consideră că nu ar trebui să concepem componentele afectivităţii ca fiind
simple şi statice, ci ca pe nişte dimensiuni complexe, adevărate axe (atracţie/respingere, iubire/ură,
admiraţie/dispreţ, etc.) de-a lungul cărora se desfăşoară tumultoasa noastră viaţă afectivă. Dinamica
vieţii afective este extrem de rapidă, complexă şi, mai ales contradictorie. Suntem purtaţi deseori foarte
rapid spre stări de entuziasm pentru a cădea la fel de rapid în stări depresive şi deznădejde.
Dinamica în contradictoriu a proceselor afective nu înseamnă că avem o viaţă afectivă
inconsecventă, că la acest nivel al personalităţii procesele s-ar desfăşura în mod aleatoriu, anarhic.
Echilibrul psihic este definit întotdeauna ca un echilibru afectiv şi el se realizează prin procesul de
compensare şi supracompensare. O axă are întotdeauna doi poli, iar tendinţa puternică de a trăi un
sentiment la unul dintre poli este imediat şi în mod spontan echilibrată de o tendinţă contrară care ne
apropie de polul opus.
Stabilitatea noastră afectivă depinde de capacitatea pe care o avem de a ne controla tensiunile ce
tind să atingă extremele. Dacă ştim că o stare de bucurie (mai ales dacă ea nu este justificată de vreun
succes al nostru) este urmată întotdeauna de o stare de anxietate de o forţă similară ne vom feri pe cât
posibil să exagerăm în trăirile noastre.
Stările afective trebuie trăite în acord cu aspectele realităţii cărora le dau sens, altfel orice risipă
nejustificată de energie o vom plăti prin stări de epuizare şi chiar de dezechilibru afectiv. Dezvoltarea
armonioasă a personalităţii depinde foarte mult de maturizarea afectivă. O persoană matură din punct
de vedere afectiv este o persoană care refuză excesele în trăirea emoţională.
Stabilitatea afectivă şi, implicit, maturizarea emoţională lipseşte în cazul bolnavilor mintali şi a
copiilor. Fără stabilitate afectivă nu putem vorbi de unitatea eului care, în acest caz, este mereu pândit
de dezintegrare.
Psihologii au căzut de acord şi asupra celei de a cincea trăsături a afectelor: actualitatea lor.
Ancorarea lor în prezent este uşor de probat. Noi avem o memorie foarte vie a faptelor şi situaţiilor şi
putem spune despre acestea că aparţin trecutului, dar întotdeauna spunem despre un sentiment sau
despre o emoţie că le retrăim.
Imaginea este întotdeauna o evocare a trecutului, ne spune Pavelcu, în timp ce sentimentul este o
reacţie de prezenţă. Trecutul şi viitorul sunt legate de trăirile prezente ale stărilor afective.
Stările trăite în vis pot sta cel mai bine mărturie al acestui fapt. Dorinţele noastre sunt reactualizate în
vis, stările afective fiind cele care le aduc în prezent. Este ştiut faptul că în vis domină senzaţia de
actualitate şi realitate.
Un al şaselea atribut important al proceselor afective pe care intenţionăm să îl subliniem aici este în
concepţia aceluiaşi psiholog V. Pavelcu, ritmul sau cadenţa. Ele traduc cel mai bine ritmul

124
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

organismului nostru. Importanţa ritmurilor fiziologice în declanşarea proceselor afective a fost subliniată
încă de la apariţia primelor teorii ce au încercat să explice dinamica afectelor.
Dar nu numai ritmul organic, biologic este însoţit de procese afective ci şi ritmul activităţii noastre
primeşte sens de la ele. Curgerea timpului este un alt factor important care se măsoară nu doar
matematic, în secunde, cât mai ales psihologic în funcţie de dispoziţiile noaste afective.
Stările afective pot transforma actele noastre în acte rituale şi ritmul lor în ritm ritualic. V. Pavelcu
ilustrează deosebit de inspirat acest fapt citând un pasaj din Micul Prinţ. „Ar fi bine să revii la aceeaşi
oră. (Îi spune vulpea Prinţului, n.n.) Dacă vii, de exemplu, la ora patru după amiază, eu voi începe să fiu
fericită de la ora trei. Cu cât va înainta ora, cu atât voi fi mai fericită. La ora patru mă voi agita şi mă voi
nelinişti; voi descoperi preţul fericirii. Dacă vei veni oricând, niciodată nu voi şti la ce oră să-mi
împodobesc inima. Se cer rituri.”
- „Dar ce este un rit?” întreabă micul prinţ.
- „Este ceva de mult uitat” răspunde vulpea. „Este ceea ce face ca o zi să difere de alte zile, o oră de
alte ore. ”
Psihologul Andrei Cosmovici adaugă la caracteristicile enumerate de noi până acum şi totalitatea.
Prin caracterul total al proceselor afective, psihologul român înţelege capacitatea afectelor de a fi în
relaţie cu „toate tendinţele prezente într-un anumit moment dat şi nu doar cu efectul unei stimulări
parţiale.”
Emoţiile şi sentimentele noastre evaluează situaţii în ansamblul lor, nu frânturi de realitate. Un urs
aflat în cuşcă nu-mi va declanşa o emoţie de frică aş cum o poate face întâlnirea cu un urs în mediul lui
natural.
Am putea adăuga şi noi la aceste caracteristici generale ale afectivităţii şi alte caracteristici, de o
importanţă poate la fel de mare. Putem menţiona în acest sens componenta socială a proceselor
emoţionale creată prin influenţa pe care o exercită societatea asupra trăirilor afective personale,
individuale.
Altfel spus, orice trăire personală este în cea mai mare măsură o trăire unică dar, în acelaşi timp, în
trăirea noastră se insinuează şi o discretă influenţă socială care direcţionează trăirile noastre şi
manifestările comportamentale ce le însoţesc pe căile acceptate de colectivitatea în care trăim. Iubim şi
suntem geloşi, suferim sau suntem fericiţi şi în funcţie de modul în care societatea consideră că trebuie
trăite şi exprimate aceste emoţii şi sentimente.
Spre exemplu, în unele culturi (română, greacă, bulgară sau sârbă), în cazul morţii unei fiinţe foarte
apropiate tensiunile emoţionale sunt manifestate zgomotos în ritualul bocetului în timp ce în altele (cum
e cea japoneză), durerea despărţirii de cel drag se manifestă prin împietrirea totală a chipului şi
rigiditate corporală.
După ce am arătat cât de complexe pot fi procesele afective, înţelegem acum de ce informaticienii
au avut un succes deplin în a transfera principiile logice ale gândirii în domeniul lor, utilizându-le în
construirea programelor pentru computere şi creând ceea ce ei au numit „inteligenţă artificială”, dar nu
au putut, cel puţin nu până acum, să reproducă mecanismele de producere a proceselor afective şi să
echipeze calculatoarele cu „simţire”.
Procesele afective îşi păstrează notele distinctive nu doar faţă de procesele intelectuale, ci chiar şi
atunci când sunt comparate cu procesele motivaţionale, deşi cele mai multe dintre afecte pot fi
considerate în acelaşi timp ca fiind şi motive. Şi unele şi altele ne pun în mişcare.
Nu întâmplător termenii de emoţie şi cel de motiv au aceeaşi sorginte lingvistică. Atât termenul de
emoţie cât şi cel de motiv vine din latinescul emoveo, ere care înseamnă „a mişca din loc, a muta, a
zgudui, a scoate din ţâţâni”. Datorită existenţei caracteristicilor comune, în marea lor majoritate,
psihologii contemporani tind să trateze procesele afective împreună cu cele motivaţionale.
Un exemplu care ilustrează relaţia strânsă dintre motive şi stările afective ne este oferit de disputa
dintre două teorii motivaţionale, teoria lui Abraham Maslow şi cea a lui Harry Harlow. Celebra teorie a lui
Maslow susţine că trebuinţele noastre sunt organizate ierarhic într-o piramidă.

125
CĂTĂLIN DÎRŢU

La baza piramidei, psihologul american a plasat ceea ce el a considerat a fi trebuinţe primare,

precum foamea, setea, nevoia de somn, etc. După ce sunt satisfăcute aceste trebuinţe primare se
poate trece la satisfacerea trebuinţelor de rangul doi, trebuinţele de securitate.
Nivelul trei al trebuinţelor este reprezentat în piramida lui Maslow de trebuinţele de afiliere, de
apartenenţă socială, pentru ca la nivelul patru să găsim trebuinţe legate de stima de sine. La ultimul
nivel al piramidei găsim ceea ce Maslow a numit B-values, valori de rangul cel mai înalt ce vizează
dezvoltarea armonioasă a personalităţii, trebuinţele legate de realizarea Eului.
Critica pe care Harlow a făcut-o influentei teorii a lui Maslow a vizat doar raportul ierarhic dintre
primele două nivele ale piramidei. Experimentul pe care Harlow şi-a întemeiat critica a fost pe cât de
simplu, pe atât de ingenios.
El a separat pui de maimuţă nou născuţi de mamele lor şi le-a oferit apoi să aleagă dintre două
„mame surogat”. Ambele „mame”, au avut aceeaşi formă şi înfăţişare, cu două excepţii. Chipul uneia
dintre ele era mai bine conturat şi, în plus, „corpul” ei a fost acoperit cu o păturică. În schimb, cealaltă
mamă îi putea oferi puiului un biberon cu lapte.
Surprinzător, dar în acord cu ipoteza avansată de Harlow, puii de maimuţă aleg în mod invariabil
„mama” învelită în păturică, uneori întinzându-se din „braţele” acesteia spre biberonul pe care îl deţine
cealaltă „mamă.” Rezultatele acestui experiment au răsturnat ierarhia motivelor propusă de Maslow.
Trebuinţe primare nu mai pot fi considerate foamea, setea, sexul şi somnul, ci nevoia de contact şi
trebuinţele de securitate.
Deşi teoria lui Maslow ca şi cea a lui Harlow sunt considerate teorii motivaţionale, nu ne este greu
să observăm că în spatele a ceea ce Maslow a numit trebuinţe de securitate şi Harlow nevoia de
contact fizic, se ascunde de fapt nevoia de securitate afectivă. Este evident faptul că, mai întâi de toate
noi căutăm un echilibru afectiv din care să lipsească emoţiile şoc negative.
În mediul lor natural este greu de crezut că animalele se pot orienta spre hrană, apă, sex sau somn
în condiţiile în care sunt ameninţate de pericole iminente. Frica sau furia inhibă în mod natural aceste
porniri, deoarece activează mult mai puternic decât celelalte instinctul de conservare. Observăm astfel
că neoia de echilibru afectiv se plasează la temelia sistemului psihic. Platon avea se pare dreptate când
afirma că afectivitatea este coarda de bază a sufletului uman.
O să revenim la afirmaţia că este foarte greu de realizat o distincţie clară între procesele afective şi
cele motivaţionale. Unii spun că afectele pot amplifica sau diminua impulsurile motivaţionale, alţii
consideră că emoţiile sunt motive.
Cu toată asemănarea şi interferenţa dintre procesele afective şi procesele motivaţionale acestea nu
trebuiesc confundate. Specificul proceselor afective este trăirea interioară, faptul că ne schimbă, ne
afectează. „Însă ceea ce ne face să distingem o emoţie de alte stări motivaţionale este componenta
trăirii interioare, deoarece noi experimentăm emoţiile ca pe o schimbare a stării normale de conştiinţă.”
... „Noi experimentăm emoţiile ca schimbări radicale, la un nivel mai înalt, al fluxului conştiinţei normale”
(Seamon & Kenrick).

Funcţia proceselor afective

Am putea să spunem fără a greşi că nu ar trebui să vorbim doar despre o funcţie a afectivităţii
deoarece funcţiile acesteia sunt mult mai multe, (funcţia de evaluare, de energizare, de echilibrare a
tensiunilor, de păstrare a unităţii şi identităţii eului, etc.). Totuşi, deoarece cele mai multe dintre funcţiile
specifice ale afectivităţii pot fi deduse din calităţile proceselor afective descrise mai sus, pentru a nu ne
repeta ne vom opri aici doar asupra funcţiei generale a afectivităţi, funcţia de adaptare.
Sublinierea importanţei pe care o au procesele afective în procesul de adaptare al animalelor
superioare a fost realizată pentru prima dată într-un mod ştiinţific de către Charles Darwin, părintele
teoriei evoluţioniste. Darwin a avansat ipoteza că expresiile noastre emoţionale, îndeosebi cele faciale,
(zâmbetul, rictus, încruntarea), sunt instrumente deosebit de importante în lupta pentru supravieţuire a
speciilor superioare.

126
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Afirmaţiile pe care Darwin şi le-a susţinut la acea vreme invocând multiple observaţii comparative, au
fost supuse unei verificări atente de către adepţi contemporani ai evoluţionismului. În urma unei selecţii
serioase, psihologii au căzut de acord asupra existenţei a 9-10 emoţii primare, (groază, dezgust,
bucurie, tristeţe, ruşine, surpriză, furie, mulţumire, anticipare), fiecare dintre acestea având propria ei
expresie facială.
O constatare interesantă a cercetătorilor este aceea că există o asemănare frapantă între expresiile
noastre emoţionale şi cele ale altor mamifere superioare. Mimica noastră afectivă pare să se
potrivească cel mai bine cu cea a maimuţelor antropoide, în special cu cea a cimpanzeilor.
Au fost conduse o serie importantă de cercetări care au reuşi să demonstreze că expresiile
emoţionale au un caracter universal. Oameni din culturi diferite precum cea japoneză, indiană,
americană sau australiană au fost rugaţi să numească tipurile de emoţie care se ascundeau în spatele
unor expresii faciale standard şi s-a constatat că în proporţie de aproape 70%, aceştia au reuşit să le
identifice corect.
Mai mult, pentru a fi sigur că această identificare corectă nu se datorează circulaţiei globale a
informaţiei vehiculată de mass-media, Paul Ekman şi Wallace Friesen au găsit un trib izolat, (Fore) aflat
încă în stadiul epocii de piatră, iar membrilor acestui trib li s-a cerut să evalueze şi ei aceleaşi expresii
emoţionale. În 77% din cazuri şi membrii tribului Fore au interpretat corect imaginile prezentate de
experimentatori.
O altă problemă importantă în cazul expresiilor emoţionale este cea legată de influenţa pe care o pot
avea regulile sociale asupra comportamentului nostru afectiv. La prima vedere socialul intervine într-o
mare măsură în exprimarea noastră emoţională, dar aceasta rămâne o aparenţă.
Cercetătorii au observat, spre exemplu că, în public, studenţii japonezi care au urmărit un film
revoltător au abordat o figură „de piatră”, deoarece manifestarea emoţiilor în public este considerată la
japonezi un semn inacceptabil de slăbiciune. Dar, în momentul în care au fost lăsaţi singuri să
urmărească acel film, s-a putut observa că au aceleaşi reacţii considerate drept manifestări normale ale
tristeţii în majoritatea culturilor.
Acest fapt demonstrează că influenţa cutumelor culturale asupra modului de manifestare a emoţiilor
se realizează doar la un nivel superficial şi numai în prezenţa celorlalţi. Reveniţi în intimitate, vom tinde
să ne manifestăm emoţiile în acelaşi mod în care o fac oamenii de pretutindeni.

Clasificarea proceselor afective

Nu vom insista foarte mult asupra acestei probleme deoarece în clasificarea proceselor afective
intervin cele mai aprige controverse. Am putea spune că fiecare autor a realizat propria lui clasificare şi,
mai grav, a adoptat propriile lui denumiri şi definiţii date proceselor afective. Datorită lipsei de consens
în această problemă, vom prefera să ne oprim la o clasificare mai generală în privinţa căreia gradul de
consens este mai ridicat.
Cea mai utilizată şi mai simplă împărţire a stărilor afective este cea între procesele afective simple şi
procesele afective complexe. Între procesele afective simple putem enumera în acord cu psihologul A.
Cosmovici emoţiile-şoc (furia, bucuria, frica, disperarea), emoţiile curente, plăcerea şi neplăcerea
senzorială, agreabilul şi dezagreabilul sau dispoziţiile. Stările afective complexe sunt reprezentate de
sentimente şi pasiuni.
Stările afective complexe le includ, în mod logic, pe cele elementare. Am putea merge chiar mai
departe, afirmând că sentimentele şi pasiunile nu includ în mod pasiv emoţii şi trăiri afective elementare
ci, avem în cazul sentimentelor şi pasiunilor o adevărată dinamică afectivă care conduce cel mai
adesea la producerea de noi şi noi emoţii şi alte afecte simple.
Sentimentele şi pasiunile sunt cele care ne organizează şi ne menţin echilibrul vieţii psihice, în timp
ce stările afective elementare, îndeosebi emoţiile-şoc, pot avea un efect negativ asupra vieţii psihice,
dezorganizând-o. „Sentimentele se deosebesc de emoţii şi de simplele dorinţe prin amploarea şi
extensiunea lor. Ele sunt transsituaţionale, persistând în variate împrejurări şi chiar în absenţa obiectului
principal. Sentimentul iubirii nu se manifestă doar în prezenţa fiinţei îndrăgite, îndrăgostitul aflat departe

127
CĂTĂLIN DÎRŢU

se gândeşte mereu la ea, îşi deapănă amintiri, îi scrie scrisoare după scrisoare, visează la o nouă
întâlnire, îşi organizează în aşa fel activitatea în aşa fel încât să progreseze în direcţia apreciată de
iubita sa etc.” (A. Cosmovici)

TEORII ALE AFECTIVITĂŢII

Psihologii preocupaţi de cunoaşterea zonei afective a psihicului uman au încercat să surprindă atât
cauzele responsabile de trăirile noastre cât şi modul de producere al proceselor afective. În funcţie de
felul în care au fost soluţionate aceste două probleme esenţiale pentru înţelegerea proceselor afective
au luat naştere diverse sisteme teoretice. Printre cele mai cunoscute teorii psihologice despre emoţii
cărora le vom acorda atenţie în capitolul de faţă putem enumera: teoria feedback-lui corporal a lui
James şi Lange, teoria procesării subconştiente a lui Cannon şi Bard, teoria cognitivă a celor doi
factori dezvoltată de Schachter şi Singer şi teoriile evaluării cognitive a lui Valens şi Lazarus.

Teoria feedback-lui corporal

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, americanul Wiliam James şi danezul Carl Lange au propus în
acelaşi timp şi independent unul de celălalt o teorie deosebit de interesantă îndeosebi prin faptul că
intra în contradicţie cu simţul comun psihologic, mai exact cu modul în care omul obişnuit crede că ia
naştere o emoţie. Dacă suntem tentaţi în mod spontan să credem că ordinea firească a lucrurilor este
ca mai întâi să simţim o emoţie şi apoi să reacţionăm în acord cu ceea ce am simţit, teoria lui James şi
Lange aşează această ordine invers.
Conform teoriei James-Lange emoţiile nu apar primele, ci apariţia lor are loc numai după producerea
comportamentului. Exemplul pe care ni-l dă James este foarte sugestiv. Omul obişnuit crede că în cazul
întâlnirii cu un urs în sălbăticie noi vom simţi frică, iar trăirea acestei emoţii va face ca întreg corpul
nostru să tremure.
În realitate, lucrurile stau cu totul altfel. La vederea ursului, crede James primul lucru care ni se
întâmplă este tremuratul corpului, emoţia de frică fiind trăită tocmai datorită apariţiei acestor modificări
fiziologice corporale. În aceste condiţii, emoţia nu este altceva decât trăirea ce se declanşează după ce
un comportament a avut loc. Schimbările fiziologice sunt cele ce produc stările afective.
Deşi poate să ne surprindă, această teorie este uşor de înţeles dacă ne gândim că psihologia a luat
naştere sub auspiciile lui Wundt care a fost la început fiziolog şi în condiţiile în care psihologia şi-a
însuşit la începuturi multe din descoperirile fiziologiei luând ca model de organizare şi de cercetare
această ştiinţă. Mai mult, influenţa teoriei evoluţioniste a lui Darwin era foarte puternică, iar Darwin, aşa
cum am subliniat şi în primul capitol, a accentuat foarte mult pe rolul expresiilor emoţionale în adaptarea
fiinţelor superioare.
Principala critică ce a fost adusă acestei teorii este aceea că schimbările fiziologice în cazul emoţiilor
şoc, (bucurie, furie) şi a afectelor elementare sunt de cele mai multe ori foarte asemănătoare între ele şi
totuşi noi trăim stări afective atât de diferite. De la această constatare vor pleca noile teorii, cognitiviste,
în căutarea cauzelor ce pot determina apariţia stărilor emoţionale.

Teoria procesării subconştiente

După ce a dominat mai bine de 30 de ani, teoria James-Lange despre natura şi mecanismul de
producere al emoţiilor a fost supusă unei revizuiri drastice de către psihologul american Walter Cannon.
Acest psiholog, împreună cu studentul său Philip Bard au pornit iniţial de la ipoteza lui James asupra
producerii emoţiilor ca urmare a modificărilor fiziologice, dar au descoperit că, deşi există multe şi
diferite răspunsuri fiziologice şi comportamentale asociate cu stările afective, starea de activare
fiziologică, este similară în cazul multor procese afective.
Accelerarea bătăilor inimii, secreţia de adrenalină, dilatarea pupilelor sau creşterea ritmului respirator
sunt asemănătoare în cazul manifestării bucuriei, furiei sau tristeţii. Cei doi psihologi nu au neglijat

128
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

diferenţele dintre manifestările fiziologice ale emoţiilor, dar au subliniat că acestea sunt foarte puţine şi
nu atât de semnificative ca asemănările.
Aceste constatări i-au condus pe Cannon şi Bard la formularea unei noi teorii privind declanşarea
proceselor afective, teorie care porneşte de la ipoteza că emoţiile şi reacţiile fiziologice nu apar pe rând,
unele după altele ci în acelaşi timp. Emoţiile nu mai apar ca urmare a feedback-ului primit de la
modificările fiziologice experimentate de corpul nostru.
În aceste condiţii, procesul în urma căruia apar emoţiile poate fi descris în felul următor. Avem un
stimul cu potenţial de declanşare a procesului (ursul), informaţia este preluată şi prelucrată în anumiţi
centri ai creierului mic, (un rol important aici îl are talamulsul) pentru ca apoi să fie declanşate simultan
atât procesele fiziologice şi reacţiile comportamentale, cât şi emoţiile ce le însoţesc.

Teoria cognitivă a celor doi factori

În urma unui ingenios şi celebru experiment Schachter şi Singer au propus o teorie şi mai incitantă
care pe de o parte a sintetizat afirmaţiile celor două teorii prezentate până acum, iar pe de altă parte a
pus în joc o ipoteză nouă: implicarea proceselor cognitive conştiente în declanşarea emoţiilor.
În cadrul experimentului condus de Schachter şi Singer, unui prim grup de subiecţi li s-a spus în
consemn că vor participa la un studiu asupra percepţiei vizuale şi că li se va injecta un medicament
numit „suproxină”, o presupusă vitamină care ar creşte acuitatea văzului. În realitate, cei doi psihologi
au injectat participanţilor la experiment o doză de adrenalină, hormon care are proprietatea de a
declanşa în mod automat o stare de activare generală.
Această stare de activare generală se traduce la nivel fiziologic printr-o creştere a ritmului bătăilor
inimii, creşterea presiunii arteriale, stări de crispare la nivel stomacal, agitaţie şi tremur, etc. Astfel s-a
încercat în cadrul experimentului manipularea unui prim factor important în declanşarea proceselor
afective, factorul activare fiziologică.
Pentru a descoperi prin comparaţie importanţa activării fiziologice în apariţia emoţiilor, cei doi
psihologi au utilizat şi un grup de control. Membrilor acestui grup nu le-a fost injectată adrenalină ci o
substanţă placebo (simplu ser fiziologic) fără nici un efect secundar. Apoi, Schachter şi Singer au
manipulat un al doilea factor important, şi anume informaţia pe care o primim de la realitate.
Unora dintre subiecţi li s-a spus că le va creşte acuitatea vizuală (au fost puşi în gardă că va apărea
efectul de activare fiziologică), altora li s-a spus că injecţia le va da senzaţia greutate în picioare şi chiar
o uşoară durere de cap.
În continuare, jumătate din subiecţi au fost plasaţi într-o situaţie generatoare de afecte pozitive, unde
un presupus alt subiect (în fapt un actor) se manifesta foarte exuberant în faţa chestionarului făcând
glume şi avioane de hârtie, iar cealaltă jumătate de subiecţi au fost plasaţi într-o situaţie contrară în care
actorul aflat în faţa unui chestionar care-i cerea dezvăluirea unor informaţii prea intime devenea din ce
în ce mai nervos, până la părăsirea furioasă a sălii.
Subiecţii au fost rugaţi apoi să-şi descrie propriile stări afective şi cei doi psihologi au observat că
subiecţii care au raportat cele mai intense trăiri afective au fost cei cărora li s-a injectat adrenalină,
indiferent dacă aceştia au fost informaţi corect sau nu despre adevăratele efecte ale substanţei care le-
a fost injectată. Ceilalţi subiecţi cărora le-a fost injectată substanţă placebo sau nu li s-a injectat nimic
au raportat trăiri afective mult mai puţin intense.
Această constatare arată că James şi Lange au avut dreptate când au considerat că starea de
activare fiziologică este foarte importantă în declanşarea proceselor afective.
Pe de altă parte însă, Schachter şi Siger au observat că interpretarea pe care subiecţii au făcut-o
propriilor trăiri afective a fost diferită în funcţie de situaţia pozitivă sau negativă la care au fost expuşi.
Subiecţii care au fost plasaţi lângă actorul ce se comporta exuberant au raportat trăirea unor stări
afective pozitive, în timp ce subiecţii care au fost martori ai stării de furie a actorului din cea de a doua
situaţie au raportat experimentatorilor trăirea aceloraşi stări de frustrare şi nemulţumire.

129
CĂTĂLIN DÎRŢU

Această a doua constatare a arătat că trăirea afectelor noastre depinde de interpretarea pe care o
dăm situaţiei în care ne aflăm. Starea de activare fiziologică declanşează emoţiile, dar procesele
cognitive sunt cele care le dau sensul pozitiv sau negativ conform cu situaţia în care ne aflăm.
Schachter şi Singer au concluzionat în urma celor două constatări diferite că pentru apariţia
proceselor afective este necesară atât activarea fiziologică cât şi interpretarea cognitivă. De aceea
teoria lor este cunoscută sub numele de teoria celor doi factori.

Teoriile evaluării cognitive

În continuare vom prezenta două experimente care au scos în evidenţă că activarea fiziologică joacă
un rol minor în comparaţie cu rolul important pe care îl joacă interpretarea pe care o dau emoţiilor
procesele cognitive.
Primul experiment a fost realizat de psihologul american Stuart Valins. El a aşezat pe rând mai
mulţi subiecţi, obligatoriu bărbaţi, pe un scaun şi le-a ataşat un microfon la cămaşă deasupra inimii. Firul
microfonului ducea în mod vizibil la un aparat de înregistrat.
Subiecţilor li s-a spus că îşi vor auzi inima bătând în timpul experimentului. În realitate însă, bătăile
inimii pe care le vor auzi subiecţii nu vor proveni de la inima lor. Ele au fost înregistrate în prealabil şi
vor fi controlate de experimentator.
După realizarea consemnului, subiecţilor li s-au prezentat imagini din revista Play Boy reprezentând
nudurile a 12 fete câştigătoare a concursurilor Play Boy din fiecare lună a unui an. La apariţia lui Miss
Februarie bătăile inimii se accelerează şi tot aşa se va întâmpla şi în cazul a altor două imagini din cele
12, alese de experimentator. Reamintim faptul că subiectul crede că aude bătăile propriei inimi.
La finalul experimentului Valens le-a oferit subiecţilor lui posibilitatea să aleagă din cele 12 postere
prezentate 3 care le-au plăcut mai mult. Majoritatea subiecţilor au ales cel puţin două din imaginile la
care bătăile inimii „lor” au fost mai accelerate.
Acest montaj experimental deosebit de ingenios a demonstrat că subiecţii nu au reacţionat la propria
lor stare de activare fiziologică, ci la ceea ce au „crezut”, la ceea ce au „ştiut” ei că simt. Experimentul
demonstrează importanţa interpretării propriilor noastre stări corporale în apariţia emoţiei.
Cel de al doilea experiment, de fapt un grupaj de experimente, care susţine ipoteza dominării
proceselor cognitive în declanşarea emoţiei a fost realizat de Richard Lazarus. Mai multor grupuri de
subiecţi le-au fost prezentate ceremonia ciudată a circumciziei. Într-un prim experiment două grupuri de
studenţi au urmărit un film în care era prezentată această ceremonie.
Unuia dintre grupuri li s-au dat explicaţii în timpul filmului accentuându-se pe durerea şi stresul
resimţite de băieţii circumcişi, în timp ce cel de al doilea grup a urmărit filmul fără să i se ofere nici un
comentariu. La final, subiecţii care au beneficiat şi de comentariu au raportat trăirea unor stări afective
mult mai intense decât cei care au urmărit filmul fără comentariu.
Într-un alt experiment condus de Lazarus, subiecţii nu urmăresc un film ci un povestitor care le
prezintă aceeaşi ceremonie. Într-unul din cazuri povestitorul pune un deosebit accent pe suferinţele prin
care trece băiatul circumcis iar în alt caz el încearcă să minimizeze pe cât posibil aceste suferinţe. Tot
acum le sunt prezentate unui alt grup de subiecţi doar aspecte neutre ale ceremoniei, cum ar fi rostul şi
importanţa ei religioasă.
Subiecţilor le-a fost înregistrat ritmul bătăilor inimii şi gradul de conductibilitate a pielii şi s-a observat
că atât subiecţii cărora le-a fost prezentată ceremonia ca fiind mai puţin dureroasă şi stresantă, cât şi
subiecţii care au luat act doar de caracterul ritual al circumciziei au reacţionat mult mai puţin emotiv
decât subiecţii cărora le-au fost prezentate aspectele sângeroase şi dureroase ale ceremoniei.
Concluzia pe care o putem trage în urma expunerii acestor experimente ce stau la baza teoriei
cognitive a lui Lazarus este aceea că noi ne-am putea controla propriile emoţii dacă am şti cum să ne
dirijăm atenţia, pentru că intensitatea cu care trăim o stare afectivă este dată în cea mai mare măsură
de direcţia în care ne focalizăm atenţia, de aspectele pe care alegem să le selectăm din situaţie.
În final, după ce am prezentat teoriile ce încearcă să surprindă mecanismul de producere al stărilor
afective putem concluziona că diferenţa dintre teoriile expuse de noi este dată de locul unde psihologii

130
 FUNDAMENTELE PSSIHOLOGIEI

cred că intervine connştiinţa în prrocesul de declanşare a stărilor afecctive şi de roolul ei în inteerpretarea

acestoraa.

A
APLICAŢIE
Consultâând bibliograffia propusă de
d noi sau altte surse bibliografice, desscoperiţi noi experimente care nu
sunt mennţionate în accest curs şi explicaţi
e relevvanţa lor penntru una dintrre teoriile afectivităţii.

131