FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Unitatea de învăţare 1
CONDIȚII ALE APARIȚIEI PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ (I)

DEOSEBIRI ÎNTRE PSIHOLOGIA TEOLOGICĂ, FILOSOFICĂ ȘI ȘTIINȚIFICĂ

La întrebări precum: “De ce a apărut psihologia atât de târziu?” şi “A constituit psihicul o problemă de
reflecţie până la apariţia psihologiei?”, răspunsul este destul de simplu: oamenii n-au aşteptat secolul al
XIX-lea pentru a fi preocupaţi de cunoaşterea realităţii numită psyche (suflet), dar modalităţile prin care
au încercat să cunoască sufletul uman au fost diferite de cele ale ştiinţei. Putem uşor constata că
interesul pentru cunoaşterea sufletului a fost puternic şi constant de-a lungul întregii istorii umane. Acest
interes al omului obişnuit pentru cunoaşterea sufletului este explicabil, crede Jung, prin faptul că psihicul
este singura realitate la care avem acces direct, nemijlocit.
Înmormântările rituale ce încep din epocile cele mai timpurii ale pietrei, continuând cu somptuoasele
morminte ale egiptenilor, sumerienilor sau etruscilor, până la ritualurile de înmormântare ale zilelor
noastre, ca şi istoria numeroaselor scrieri ce privesc sufletul, începând cu Cartea Facerii din Vechiul
Testament sau Epopeea lui Ghilgameş şi trecând prin scrierile despre suflet ale filosofilor greci până la
teoriile psihologice actuale, aduc numeroase argumente în favoarea acestui interes constant pentru
soarta sufletului.
Dar această preocupare constantă a omului pentru cunoaşterea sufletului nu s-a manifestat
niciodată unitar sub acelaşi stindard. Logos-ul, termen luat aici în sensul său larg de cunoaştere sau
discurs, poate exista sub cel puţin trei înfăţişări diferite: discurs filosofic, discurs teologic şi discurs
ştiinţific, astfel încât şi psiho-logos-ul, discursul despre suflet, poate fi regăsit sub aceeaşi întreită
înfăţişare. Cele trei tipuri de discurs au la bază atitudini diferite faţă de una şi aceeaşi realitate, psihicul
uman.
1. Discursul teologic priveşte sufletul individual ca fiind o creaţie a Zeului. Din aceasta decurge că
sufletul în esenţa sa este de natură divină şi că principalele sale atribute: nemurirea, conştiinţa şi, legată
indisolubil de aceasta, libertatea de a alege, aparţin cu necesitate unei alte lumi decât cea direct
observabilă. Marcat de consecinţele păcatului originar, care în mai toate religiile este răzvrătirea
împotriva propriului Creator, sufletul uman este prizonierul unei lumi vizibile, (natura), căreia nu-i
aparţine de drept decât prin trup, (“lut”).
Este normal ca, în toate concepţiile teologice, tendinţa fundamentală a sufletului să fie considerată
aceea de a scăpa, de a se elibera de chingile acestei lumi imperfecte pentru a-şi recăpăta locul în
lumea ideală. Înţelegem de ce religiile Indiei, de la hinduism la budism, consideră lumea vizibilă ca fiind
iluzie (maya), iar în vechiul Testament, Ecclesiastul afirma că în lumea noastră “deşertăciunea
deşertăciunilor, toate sunt deşertăciuni”.
Şi mai tranşantă ne pare a fi afirmaţia Sf. Ap. Pavel din Noul Testament: “Noi, (creştinii), nu suntem
dintre acei ce cred în cele ce se văd ci în cele ce nu se văd”. Conform teologiei, calea regală a
cunoaşterii nu este experimentul, ca în cazul ştiinţei, ci credinţa în existenţa şi cuvântul Zeului. Celebra
afirmaţie a lui Iisus: “Caută şi vei afla, bate şi ţi se va deschide”, nu este o invitaţie la cercetarea
analitică a naturii, ci la comuniunea prin credinţă cu Dumnezeu.
De aceea, teologul va cerceta sufletul uman numai pentru a afla, pe de o parte, care sunt rădăcinile
păcatelor şi formele sub care se înfăţişează ele, deoarece ele rup legătura dintre om şi Zeu şi, pe de
altă parte, care sunt virtuţile prin care omul poate reface legătura cu lumea divină.
2. Discursul filosofic despre suflet pare a fi la prima vedere identic cu cel teologic. Majoritatea
covârşitoare a filosofilor cred şi ei în existenţa unei lumi “ideale”, o lume a principiilor, care ar sta la baza
ordinii din lumea vizibilă. Platon vorbeşte despre eidos-uri (forme), Aristotel opune fizicii o meta-fizică în
care determinant este Primul Motor, Leibniz consideră că adevăratele realităţi sunt monadele, (la fel de
indivizibile ca şi atomii dar, spre deosebire de aceştia, ele sunt entităţi psihice), Hegel vede
desfăşurarea întregii istorii ca pe o autorealizare a Ideii Absolute.

77
CĂTĂLIN DÎRŢU

Problema sufletului este şi aici a abordatăă în funcţie de modul în care filossoful conceppe lumea
transcenndentă, de dincolo de viziibil. Şi pentruu filosofi, lum
mea observabbilă prezintă un interes seecund. În
celebrul mit al peşterrii din dialoguul Republica, Platon îi connsideră pe ceei preocupaţii numai de ceercetarea
lumii obsservabile ca fiind condam mnaţi să cunnoască doar o lume fărăă consistenţăă, o lume a umbrelor.
u
Similar, unul dintre cei
c mai imporrtanţi filosofi ai secolului nostru, Heidegger, susţinne că în timpp ce omul
obişnuit este interesaat doar de lumea aceastaa şi de altcevva nimic, filossoful, dimpotrivă, este inteeresat de
acest alltceva care este Nimicuul şi, în funccţie de cum m este definiit acesta, caapătă sens şi lumea
observabbilă.
Deşi par a fi idenntice, există o deosebire esenţială între discursul teologic şi cel filosofic. Înn timp ce
teologul este obligat să pornească de la un corp de scrrieri sacre caare exprimă voinţa Zeuluui, (Biblia,
Coranul, etc.), şi săă le interpretteze atent pentru
p a nu deveni eretic, filosoful eeste liber dee această
constrânngere. Fiecarre sistem filoosofic diferă de
d celelalte, fiind o consttrucţie subiecctivă. A facee filosofie,
spunea filosoful
f româân Nae Ionescu, înseamnă “a deform ma realitatea sensibilă şi a încerca săă o pui de
acord cuu tine însuţţi, a-ţi proieccta structuraa ta spirituaală asupra întregului
î coosmos”. În concluzie,
c
atitudineea filosofului este
e una personală, existtând atâtea concepţii
c despre suflet câţi filosofi sunt.

ÎNTREBAR RE
De ce disscursul filosoofic este asem
mănător cu cel
c teologic și care sunt diferențele dinntre ele?

3. Discursul
D ştiinnţific despre suflet se deoosebeşte raddical de celellalte două traatate până acum, prin
faptul căă nu ia în caalcul decât luumea observvabilă. Ştiinţaa este intereesată doar dee relaţiile cauză-efect
care sunnt măsurabile, au un caaracter legic,, adică sunt generale, necesare n şi repetabile. Ştiinţa
Ş îşi
delimiteaază întotdeauuna cu grijă obiectul de cunoscut şi îl atacă cu metode preecise în cadrrul cărora
observaţţia sistematiccă şi experim mentul ocupăă un loc principal. Ceea ce nu se cirrcumscrie deefiniţiei pe
care o ştiinţă
ş o dă obiectului
o ei şi
ş nu poate fif abordat cuu metodele specifice
s aceelei ştiinţe nuu prezintă
interes.
Psihoologia, ca şttiinţă, îşi proopune deci, să observee sistematic, să testeze,, să chestiooneze, să
experimeenteze, să măsoare
m şi săă verifice prooprietăţile pssihicului, devenit obiect aal cercetării riguroase,
r
sistemattice. Descopeerirea unor legi obiectivee, chiar dacăă au un caracter statistic, îi dau psiihologului
puterea de a anticippa, de a preezice cursul fenomenelor pe care acceste legi lee reglează. Probleme P
precum cea a nemurririi sufletuluii, a libertăţii şi a moralităăţii lui sau a legăturii pe ccare sufletul o are cu
lumea diivină, transceendentă, nu se supun unnei cercetări de d tip ştiinţifiic, nu pot fi aanalizate sisttematic şi
nu condduc la legi, de d aceea aceste probleeme sunt ceercetate şi astăzi a tot dee teologie şi filosofie,
deoarecee discursul loor nu consideră ca necessară verificarrea empirică a afirmaţiiloor, ci numai realizarea r
unei coeerenţe logice interne a inteerpretărilor propuse de ele.

CREAAREA CONDIŢIILOR PENTRU APARIŢIA

A PSIH
HOLOGIEI ŞTIIN
NŢIFICE

Precu ursori ai psiihologiei ştiiinţifice: disp

puta dintre empirism
e şi raţionalism
Deşi este vorba despre o dispută între filosofi,
f pe tăărâmul teorieei cunoaşterrii, rezultatelee acestei
controveerse au influeenţat şi încă influenţeazăă dezbateri înntre importannte teorii psihhologice, (ca exemplu
putem daa disputa dinntre behavioriism şi gestalttism sau ceaa dintre J. Piaaget şi Noamm Chomski).

Emppirismul engleez.
Empiriştii englezi au utilizat aceleaşi
a principii ale asociaţiei care au a fost sugeerate cu multe secole
înainte de
d către Aristotel. El afirma
a că accele cunoştinnţe care sunt similare, contradictorrii sau în
contiguitate (adică appar împreunăă în acelaşi spaţiu
s şi timpp), tind să see asocieze unnele cu altelee. Ultimul

78
 FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

principiu, cel al contiguităţii este aproape universal acceptat. Dacă două sau mai multe obiecte sunt
percepute la scurt timp unul după altul şi în acelaşi spaţiu, ele se vor asocia. Asocierile prin similaritate
sau contrast sunt acceptate de unii şi respinse de alţii.
Francis Bacon (1561-1626) - este cel ce a pregătit terenul pentru apariţia empirismului. El a criticat
sever silogismul aristotelic, adică raţionamentul deductiv, considerând că acesta nu poate conduce la
progresul cunoaşterii. Bacon afirmă că în concluzia unui silogism nu putem afla nici o informaţie care
să nu fie cuprinsă în premise, de aceea prin metoda deductivă noi nu putem afla mai mult decât ceea ce
deja ştim. Tocmai de aceea, ca răspuns la Organon-ul aristotelic, el va răspunde scriind “Noul
Organon”, lucrarea lui cea mai importantă prin care propune filosofiei o nouă metodă, metoda inductivă.
Singurul plus de informaţie îl putem primi în concepţia lui Bacon, numai din analiza sistematică a
realităţii concrete. Raţionamentele noastre trebuie să aibă ca suport numai informaţiile pe care le primim
prin observarea directă a fenomenelor naturii. Toţi ceilalţi empirişti vor fi de acord cu această afirmaţie a
lui Bacon: Experienţa senzorială stă la baza tuturor cunoştinţelor noastre.
Thomas Hobbes (1588-1679) - a considerat că succesiunea ideilor este responsabilă pentru
întreaga gândire şi acţiune umană şi a explicat această succesiune în termenii asociaţiei prin
contiguitate. Dacă o idee urmează imediat alteia, cu un alt prilej, apariţia uneia va tinde să fie urmată şi
de apariţia celeilalte.
John Locke (1632-1704) - este considerat în mod obişnuit fondatorul empirismului englez de Bacon
şi Hobbes l-au precedat. După douăzeci de ani de reflecţie, Locke a publicat în 1690 faimoasa lui carte
“Eseu asupra intelectului uman”.
Principala sa preocupare a fost problema validităţii cunoaşterii. Locke afirmă că întreaga cunoaştere
provine din experienţă, fie direct din simţuri, fie prin reflecţia asupra datelor senzoriale. Acest empirism
reprezintă o reîntoarcere la ideea aristotelică a cărei expresie în limba latină, “tabula rasa”, face referire
la starea intelectului copilului nou născut. Prin celebra frază: “Nimic nu este în intelect fără să fi fost mai
înainte în simţuri”, Locke a atacat în mod direct credinţa lui Descartes în existenţa ideilor înnăscute,
(credinţă împărtăşită în fapt de toţi raţionaliştii).
Totuşi, el nu a accentuat convingător pe asociaţie ca un principiu universal ce determină conexiunea
ideilor. Locke a crezut mai degrabă ca ideile sunt în mod obişnuit înlănţuite prin conexiuni “naturale” şi a
considerat că principiile asociaţioniste sunt utile în primul rând pentru explicarea conexiunilor anormale.
David Hume (1711-1776) - a preluat empirismul lui Locke criticându-l însă pe acesta că nu a acordat
mai multă atenţie mecanismelor ce stau la baza asociaţiei. Hume este cel ce va defini riguros cele mei
importante legi ale asociaţiei ideilor: asociaţia prin asemănare şi asociaţia prin contiguitate. Punând
accent pe combinarea prin asociere a ideilor, Hume a criticat puternic ideea de cauzalitate. Conform
legii asociaţioniste a contiguităţii, succesiunea repetată a două evenimente creează în noi o obişnuinţă,
o asociaţie în virtutea căreia ne aşteptăm ca primul eveniment să fie urmat de cel de-al doilea.
Cauzalitatea, după Hume, nu este un fapt obiectiv, ci o convingere cu fundament pur psihologic.
Dacă John Locke considera tipurile de asociaţie drept determinări pur întâmplătoare, la începutul
secolului al XIX-lea, James Mill va considera legile asociaţiei drept principii absolut necesare ale
conexiunii ş aceasta nu numai pentru domeniul psihicului ci şi pentru cel al conduitei, al acţiunii.
Observăm că importanţa empirismului englez pentru evoluţia ulterioară a psihologiei este legată în
principal de definirea legilor asociaţiei. În acelaşi timp, este necesar să arătăm că asociaţionismul nu se
reduce doar la empirismul englez, deşi acestuia din urmă i-am acordat mai multă atenţie deoarece
constituie modelul cel mai apropiat de ideea de “şcoală asociaţionistă”.
Unii istorici ai psihologiei au tratat asociaţionismul ca pe o şcoală psihologică, dar astăzi este larg
recunoscut faptul că asociaţionismul este mai degrabă un principiu decât o "şcoală". Principiile
asociaţioniste pot fi regăsite în formă implicită sau explicită în operele multor psihologi, chiar
contemporani, psihologi ce au orientări foarte diverse.
Ideile asociaţioniste au influenţat structuralismul american, cercetările asupra memoriei realizate de
Ebbinghaus, se regăsesc in teoria fiziologică a lui Pavlov care a înlocuit asocierea dintre stimul si
răspuns, şi în aproape toate teoriile învăţării de la Thorndike la Skinner. Datorită faptului că principiile

79
CĂTĂLIN DÎRŢU

asociaţiooniste sunt atât

a de larg utilizate în teoriile
t psihoologice, psihoologii cu adeevărat “asocciaţionişti”
trebuie selectaţi
s num
mai in acordd cu tendinţţa lor de a utiliza numai sau în pprimul rând principiile
asociaţiooniste.

Raţioonalismul filoosofic
În rândurile raţioonaliştilor îi putem aşeza pe Descaartes, Spinozza, Leibniz şi Kant. Ei se opun
empirismmului si tezei sale fundam mentale că “nnu există în intelect nimicc care să nuu fi fost mai înainte
î în
simţuri”. Aceşti gânditori resping ideea că sim mţurile ne-ar putea conduuce la o cunooaştere sigurră şi cu o
valoare de necesitaate, universaalitate şi ceertitudine şi manifestă o încredere totală în raţiune r şi
capacitatea acesteiaa de a cunoaşte realitateea. Gândireaa nu reflectaa în mod paasiv realitateea, datele
experiennţei fiind asimmilate şi ordoonate în struucturi proprii gândirii, struucturi care ssunt indepenndente de
experiennţă. Astfel, unniversalitateaa legilor asocciaţiei provennite din experienţă este pputernic conteestată, în
locul aceestor legi fiinnd acceptatăă numai exisstenţa legilorr logico-mateematice, legi înnăscute, imuabile,
independdente de oricce experienţăă.

ÎNTREBAR RE
Care estte principala problemă daatorită căreia au apărut dissputele între raționaliști li empiriști?

1. DESCARTES
E (15596-1650) esste consideraat unul din prrecursorii de seamă ai fizziologiei şi pssihologiei
ştiinţificee. Principala lui contribuţţie a fost coonsiderarea sufletului şi a corpului ca fiind douuă entităţi
distincte. Descartes a consideratt că în timp ce c corpul aree drept principal atribut înntinderea, suufletul are
ca princcipală dimensiune raţionaalitatea, coggito-ul. Dacă între cele două realităţi, numite de el “res
extensa”” (în traducerre aproximativă - lucru cee are întinderre) şi “res coogitans” (lucruu ce cugetă), există o
deosebirre de naturăă, înseamnăă că ele alccătuiesc obieectul a douăă ştiinţe difeerite. Pe de o parte,
Descartees considerăă că trupul se s supune leegilor mecannicii, îndeoseebi legilor m mişcării, şi că trebuie
studiat de d ştiinţele mecaniciste
m î
între care esste cuprinsă şi fiziologia, iar pe de aaltă parte, sufletul se
supune legilor raţiunii ce pot fi descoperite numai prin îndooială metodiccă.
În ceeea ce priveeşte problema cunoaşterrii, Descartess se opune oricărui tip de empirism m. Datele
simţurilor sunt cel mai m ades înşşelătoare, elee neputând conduce niciodată la vvreun adevărr absolut.
Dimpotrivă, criteriul adevărului se s află doar în raţiunea însăşi.
î Există în structurra raţiunii ummane idei
înnăscutte precum ideeea de sufleet. Aceste ideei înnăscute reprezintă primele princippii pe care raaţiunea le
poate deescoperi în ea e însăşi num mai prin intuiţţie. “Înţeleg prin
p intuiţie, spune
s Descaartes, nu o mărturisire
m
nestatornnică a simţurrilor, …, ci unn concept al spiritului purr şi atent, atâât de simplu şi de distinctt încât nu
mai rămâne absolut nici o îndoiaală asupra a ceea ce înţeelegem… Inttuiţia ia naşttere numai din lumina
raţiunii”.
Ideilee înnăscute, pe care raţiuunea le găseeşte în interioorul ei cu ajuutorul intuiţieei, îi permit inntelectului
să gândeească astfel încât, prin deducţie să ajungă a la conncluzii din ce în ce mai înndepărtate. Observăm
O
astfel că nu numai affirmarea ideilor înnăscutee se opune cooncepţiilor em mpiriste desppre stadiul inccipient de
“tabula rasa”
r al intelectului umaan, dar şi metoda cartezziană, deducctivă se opune metodei inductive
propusă de Fr. Bacoon şi preluattă de ceilalţi empirişti. Înn timp ce Deescartes trassează drumuul gândirii
pornind de d la ideile înnnăscute sprre lucrurile cooncrete, emppiriştii susţin constituirea
c intelectului poornind de
la datelee senzoriale şi ş avansând spre
s idei din ce în ce mai abstracte.

2. GOTTFRIED
O LEIBBNIZ (1646-17716) - răspunnde empiristuului J. Locke prin publicarrea lucrării “N
Noi eseuri
asupra inntelectului umman”, lucraree în care commpletează tezza empiristă: “Nimic nu este în intelecct care să
nu fi fostt mai înaintee în simţuri”, cu nu mai puţin celebrele cuvinte: “… …în afară dee intelectul înnsuşi”. Cu
alte cuvinte, este adeevărat că daatele provenitte de la simţţuri alcătuiessc conţinutul intelectuluii şi au un
caracter clar dobândit, dar intelecctul, cu rolul lui de organizzator al acestor date senzzoriale, este înnăscut.

80
 FUNDAMENTELE PSSIHOLOGIEI

Ca şi la Descartes, idei precum m cea de subbstanţă, exisstenţă sau iddentitate sunnt înnăscute şi nu au
nevoie decât
d de un impuls
i de la simţuri penttru a se dezvvolta. Miile de d senzaţii şi de percepţiii care ne
asaltează continuu nun au un senns în ele însele. Singură raţiunea, prrin capacitateea ei de a înnţelege le
poate coonferi un senns, le poate conştientiza.
c Cunoaştereaa umană, creede Leibniz, este posibilăă datorită
existenţeei unui acord prestabilit înntre structuraa realităţii şi structura
s raţiuunii umane.

3. IMMMANUEL KANT T (1724-1804 4) - este de departe cel mai m importannt filosof raţiionalist şi va influenţa
întreaga dezvoltare ulterioară a teoriei cunnoaşterii, daatorită încerccării lui ingeenioase de a depăşi
controveersa empirism m-raţionalism m prin reconciilierea empirrismului cu raaţionalismul radical. În luccrarea sa
fundameentală “Criticaa raţiunii purre”, Kant nu se va mai limita la recunoaşterea şşi enumerareea ideilor
înnăscutte ale intelecttului, cum auu făcut ceilalţi raţionalişti.
Conssiderând că există două feluri de cuunoştinţe: unnele a priori,, înnăscute şi altele a posteriori, p
avându-şşi izvoarele în î experienţăă, va merge mai departee şi va arăta că nu doar activitatea inntelectului
este deteerminată de existenţa ideeilor înnăscuute ci şi activvitatea organnelor de simţ este predeteerminată.
Chiar şi datele pe care ni le furnizzează organeele noastre de d simţ sunt organizate
o de două formee a priori,
specificee sensibilităţiii: spaţiul şi timpul, în timpp ce activitattea intelectului este organnizată de altee forme a
priori: caategoriile, înttre care enum merăm categgoria de substanţă, existenţă, cauzalitate, posibilitate, etc.
Astfel, deşi Kant reccunoaşte că orice cunoaaştere începee cu experienţa, aceastaa nu înseamnă că ea
provine numai
n din exxperienţă.
Poziţia kantiană relativ la prooblema cunooaşterii este cea mai echilibrată dinttre toate celee expuse
până acum, deoarecce el s-a străăduit să depăăşească dispputa dintre raaţionalism şi empirism. Formele F a
priori alee sensibilităţii şi intelectullui sunt puţinne la număr şi apar rar înn formă purăă în cadrul juudecăţilor.
Soluţia propusă
p K este înncercarea de a demonstrra că majorittatea judecăţilor cuprind în formă
de Kant
sintetică atât conceppte înnăscutee cât şi conccepte provennite din expeerienţă, progrresul cunoaşşterii fiind
posibil datorită
d acestei împletiri dintre cunoşştinţele raţionnale şi cele empirice în judecăţile pee care le
facem.

A
APLICAŢIE
Comparaaţi poziţia emmpiriştilor faţăă de cunoaşteere cu cea a raţionaliştilor. Încercaţi să descoperiţţi printre
teoriile psihologice
p prrezentate în acest curs teeorii de orienttare empiristă şi teorii de orientare raţţionalistă.

81