EPITET

Epitetul (lat. epithetum, din gr. epitheton = „adăugat”) este o figură de stil de nivel
sintactic care constă în alăturarea unui cuvânt calificativ la altul, pentru a
obține o valoare estetică.

Cu ajutorul epitetului se impune atenției o însușire (sau grup de însușiri) considerată

caracteristică și expresivă pentru un anumit obiect sau o anumită acțiune. Epitetului
reprezintă felul în care scriitorul vede însușirile estetice ale obiectului sau acțiunii și
care au răsunet în fantezia și sensibilitatea cititorului. [pentru epitete care pun în
lumină însușirile obiectelor vezi mai jos V. Alecsandri – Sfârșitul iernii; pentru cele
care pun în lumină însușirile acțiunilor vezi mai jos Miorița]

Epitetele din punct de vedere gramatical

Într-o altă definiție care ține cont de categoriile gramaticele, epitetul reprezintă o
determinare a substantivului sau o determinare a verbului. Cu alte cuvinte, epitetul
stă pe lângă un substantiv sau verb și este exprimat prin părți de vorbire care
determină substantive și verbe.

Epitetele substantivelor se pot exprima prin: adjective calificative, verbe la gerunziu,

substantive cu funcția sintactică de atribut apozițional, substantive cu prepoziție,
substantive în genitiv. Epitetele verbelor se pot exprima prin: adverbe, locuțiuni
adverbiale, substantive cu prepoziție. [pentru exemple vezi mai jos Exemple de
epitete din punct de vedere morfologic]

Dintre toate categoriile gramaticale de epitete enumerate mai sus, epitetul exprimat
printr-un adjectiv al unui substantiv este cel mai des întâlnit (nori groși, noapte
adâncă).

Din perspectivă sintactică, epitetele pot fi: atribut, propoziție atributivă, nume
predicativ, element predicativ suplimentar, apoziție.

Când un cuvânt nu este epitet

Nu orice element determinant (adjectiv sau adverb) este epitet. Determinările care
formează împreună cu determinatele lor unități care nu pot fi despărțite nu sunt
epitete (salcie plângătoare, înger de pază, cușme frigiene, covor persan, pânză de
păianjen, repaus de veci etc.). În aceeași situație se află și determinările pe care
cade responsabilitatea înțelesului întregului, așa încât nu pot fi eliminate fără a
afecta înțelesul întregului (picături de smoală, bulgăr de granit).

Clasificare
Din perspectiva obiectelor desemnate, epitetele se împart în:

● epitete evocative – exprimă însușirile estetice ale obiectelor desemnate

(lună galbenă, lună argintie, cer senin)
● epitete apreciative – exprimă impresia pe care obiectele desemnate o
produc asupra sensibilității scriitorului, modul în care ele sunt percepute și
apreciate în plan psihologic (lună gânditoare, lună visătoare, cer trist)
Din perspectiva sferei realității pe care o exprimă, precum și sfera termenilor
determinați, epitetele pot fi grupate în următoarele categorii:

● epitete fizice pentru termeni care exprimă realități fizice (lac albastru, mare
adâncă)

– când epitetul fizic aparține altei sfere de senzație decât substantivul determinat se
numește epitet sinestezic; sferele senzoriale diferite pot fi: vizuale, auditive,
olfactive, gustative, tactile, ponderale; asocierile acestora pot lua forma: vizual-
gustativ (zâmbet dulce), vizual-tactil (lună moale) etc.

● epitete fizice pentru termeni care exprimă realități morale (dragoste fierbinte,
ură adâncă)
● epitete morale pentru termeni care exprima realități fizice (luna tăcută, natură
veselă); aceste epitete sunt numite și epitete personificatoare
● epitete morale pentru termeni care exprimă realități morale (suflet blând,
soartă tristă)

Atunci când au sensul apropiat de cel al termenilor determinați, epitetele se numesc

pleonastice (soare strălucitor, plumb greu). Când sensul epitetelor este opus de cel
al termenilor determinați, avem de a face cu epitete antitetice (bucure tristă,
suferință dulce).

În funcție de raporturile care există între sfera epitetelor și sfera elementelor

determinate, epitetele se împart în:

● epitete ornante sau generalizatoare – exprimă o caracteristică permanentă

a clasei de obiecte din care face parte cuvântului determinat (zăpadă albă,
munte înalt, cer senin)

– când folosirea epitetelor generalizatoare este impusa prin tradiție epitetul este
stereotip

● epitete individuale sau individualizatoare – exprimă o caracteristică

individuală, specifică unui anumit obiect (față veștedă, hohot sălbatic,
mireasmă piperată)

După numărul lor, epitetele se împart în:

● epitete simple – atunci când sunt folosite singure (arbore falnic, dragoste
năvalnică)
● epitete multiple sau lanțuri de epitete – atunci când sunt folosite grupuri de
epitete (ochi adânci și triști, aer curat, proaspăt și rece)

Exemple de epitete
S-a dus să zăpada albă de pe întinsul țării,
S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii.
Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ
Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt. (V. Alecsandri – Sfârșitul iernii)
Iar la cap să-mi pui
Fluieraș de fag,
Mult zice cu drag;
Fluieraș de os,
Mult zice duios;
Fluieraș de soc,
Multă zice cu foc… (Miorița)

epitete ornante
Metalică, vibrândă a clopotelor jale
Voiește în cadență și sună întristat:
Căci, ah! geniul mare al deșteptării tale
Păși, duse-acuma pe-a nemuririi cale
Și-n urmă-i ne-a lăsat! (M. Eminescu – La moartea lui Aron Pumnul)

epitete antitetice
Las’ să mă uit ochii-ții ucigători de dulci… (M. Eminescu – Strigoii)

Când de-odată tu răsari și în cale-mi,

Suferință tu, dureros de dulce… (M. Eminescu – Odă)