NOTIŢE DE CURS

MONEDĂ ŞI CREDIT
 Теmа 1. Moneda: concept, funcţii, forme
1. Conceptul de monedă
2. Apariţia şi evoluţia monedei
3. Caracteristicile monedei
4. Funcţiile monedei
5. Formele monedei

1. Conceptul de monedă
Moneda şi rolul său în economie:
a) Moneda deţine în prezent o poziţie dominantă în funcţionarea oricărei economii,
reflectând schimbările structurale ale acesteia;
b) Moneda a devenit indispensabilă în raporturile zilnice dintre persoanele fizice, agenţii
economici şi dintre economiile naţionale;
c) Economia modernă este o economie de piaţă, ce nu poate fi analizată distinct de
monedă. Economia şi moneda îşi condiţionează reciproc evoluţia.
Delimitări între conceptul de monedă şi bani
În limbaj curent şi în literatura de specialitate se utilizează atât termenul de „bani” cât şi
cel de „monedă”.
Termenul de monedă, folosit în special în limbajul poporului francez, englez,
italiandesemnează, potrivit definiţiei dată de dicţionarul Larousse, „o piesă de metal, emisă
deautoritatea suverană, pentru a servi ca mijloc de schimb”. Potrivit aceleeaşi
definiţii,termenul de monedă este de origine latină şi provine de la numele zeiţei Junon Moneta,
întemplul căreia romanii băteau monede.
În limbajul altor popoare: român, rus, german se utilizează cu aproximativ acelaşi
sens,termenul „bani”. Potrivit dicţionarului explicativ al limbii române, prin bani se
înţelege„echivalentul general al valorii mărfurilor; monedă de metal sau de hârtie recunoscută
camijloc de schimb şi de plată”. Etimologic, termenul de bani are provenienţă necunoscută.
Din definiţii rezultă că între cele două noţiuni există diferenţe cantitative şi
calitative,astfel:
• noţiunea de bani este mai cuprinzătoare şi mai veche decât cea de monedă, întrucât
cuprinde toate mijloacele de schimb;
• noţiunea de monedă este denumirea generică acordată pieselor metalice.
Din această abordare rezultă că noţiunea de monedă nu se identifică cu banii, aceasta
reprezentând doar o parte a masei băneşti.

2
 În prezent, termenul de monedă se foloseşte în sens larg, ceea ce înseamnă luarea
înconsiderare atât a pieselor metalice, cât şi a bancnotelor şi a banilor de cont. Din acest punct
devedere, se poate considera că cei doi termeni sunt similari, ceea ce conduce şi la
similitudineadintre circulaţie monetară şi circulaţie bănească.
Generalizând diferitele concepte şi teorii monetare, cu privire la monedă au existat două
accepţiuni:
1) Accepţiunea conform căreia moneda este un bun, o marfă care are o existenţă fizică.
Această formă a monedei nu mai îndeplineşte în prezent funcţiile banilor.
2) Accepţiunea conform căreia moneda este o creanţă asupra economiei şi asupra
emitentului, fiind o expresie a voinţei oamenilor, un semn al monedei-marfă. Moneda este un
titlu de credit la putător.

2. Apariţia şi evoluţia monedei

I. Apariţia monedei: Moneda a apărut de timpuriu, fiind prezentă în tranzacţii sub forma
unor bunuri obişnuite şi variate. Treptat, s-a ajuns la utilizarea unei mărfi unice drept intermediar
în tranzacţii. Utilizarea unei mărfi drept etalon marchează trecerea de la economia naturală la
economia de schimb. Marfa aleasă drept etalon permitea vânzarea/cumpărarea bunurilor
obişnuite, măsurarea valorii acestora şi economisirea sau tezaurizarea valorii.
Pentru ca o marfă să îndeplinească funcţia de etalon, trebuia să aibă anumite calităţi:
 Durabilitate pentru a conserva valoarea (puterea de cumpărare);
 Divizibilitate pentru a permite efectuarea plăţilor de valori mai mici;
 O valoare proprie/intrinsecă suficient de mare şi stabilă.
În calitate de etalon, o bună perioadă de timp au funcţionat metalele obişnuite, pentru ca
apoi, funcţiile monedei să fie preluate de metalele preţioase (aur, argint).
II. Apariţia monedei de credit: Moneda de credit sau fiduciară îmbracă două
forme:moneda de hârtie şi moneda scripturală sau de cont. Această trecere s-a produs ca
urmare a dezvoltării schimbului de bunuri şi servicii care a creat un dezechilibru între cererea şi
oferta de monedă-marfă, respectiv de metal monetar. Moneda de credit are valoare numai dacă
circulă, pe când moneda de aur circula pentru că avea valoare. Această perioadă se caracterizează
prin:
 O perioadă de timp moneda semn a funcţionat în paralel cu moneda-marfă,
aceasta din urmă având în continuare rolul principal de instrument monetar;
 Treptat, metalul monetar a fost retras din circulaţie şi depozitat la băncile emitente
de monedă de hârtie;

3
  S-a păstrat, totuşi, o bună perioadă de timp legătura cu metalul monetar aflat în
rezervă. Această legătură s-a păstrat prin mecanismul convertibilităţii.
Metalul monetar era depozitat în rezerva băncii emitentă a menedei de hârtie. Ela părea în
activul bilanţului băncii respective, iar moneda de credit era înscrisă în pasiv, reprezentând o
obligaţie a băncii faţă de participanţii la tranzacţiile comerciale.
Utilizarea monedei de hârtie şi de cont ca instrumente monetare a fost susţinută prin
mecanismul convertibilităţii. Acest mecanism a funcţionat relativ normal, atâta timp cât a existat
un echilibru între cantitatea de aur-monedă din rezerva băncii şi necesarul de semne monetare
cerut în tranzacţiile derulate în economie. S-a produs un dezechilibru între cererea şi oferta de
monedă, care a dat naştere unui nou moment în evoluţia monedei:
III. Moneda - semn se desprinde de metalul monetar: Astfel, mecanismele monetare
capătă noi caracteristici:
a) slăbeşte considerabil legătura directă dintre moneda –semn şi metalul monetar, deşi
moneda-aur continuă să funcţioneze ca etalon şi rezervă;
b) în structura rezervelor bancare se vor include alături de metalul monetar şi titlurile de
comerţ (efecte comerciale) şi bancare (cambia, trata, biletul la ordin), care reprezentau o garanţie
pentru emisiunea de monedă de credit;
c) rezervele de aur reprezentau iniţial aproximativ 33-35% din cantitatea de monedă-
semn aflată în circulaţie, pentru ca apoi să scadă treptat, astăzi rezervele de aur reprezentând o
pondere relativ mică din totalul rezervelor monetare ale unei ţări;
d) moneda de credit va rămâne singura formă de existenţă a monedei în economie,
emisiunea ei bazându-se tot mai mult pe producerea de bunuri şi servicii destinate schimbului,
faţă de care se află într-o dependenţă directă. Crearea monedei rămâne un atribut la băncilor, însă
garanţia materială trece în economia reală. Emisiunea de monedă este rezultatul unor ample
operaţiuni bancare, dintre care cea mai importantă este acordarea de credite.
e) convertibilitatea monedei –semn în aur-monedă şi apoi în aur-lingouri, se va restrânge
treptat şi se va suspenda total din practica sistemelor monetare între cele două războaie mondiale
(1933-1935).

3. Caracteristicile monedei
Trăsăturile monedei ca monedă-semn
1) Moneda are un caracter juridic, reprezentând recunoaşterea sa oficială. Aceasta a fost
şi este necesară pentru ca folosirea ei să fie facilă şi fără obiecţii din partea deţinătorilor,
asigurându-se totodată un control asupra fluxurilor monetare, şi implicit asupra celor economice;

4
 2) Moneda este un bun indirect, care reprezintă un drept de creanţă, un instrument cu
utilitate permanentă pentru toţi deţinătorii;
3) Moneda beneficiază de o recunoaştere generală şi universală din partea tuturor
deţinătorilor. Această recunoaştere îi conferă monedei o utilitate specifică.
Caracteristicile monedei
În perioada monedei metalice şi a metalelor preţioase, principalele caracteristici ale
acestora le-au consacrat în rolul de metal monetar, astfel:
♦ deteriorarea era nesemnificativă;
♦ nu erau inflamabile;
♦ erau impermeabile şi rezistente la orice factori distructivi;
♦ puteau fi topite şi returnate într-un număr mai mare şi în altă dimensiune;
♦ prezentau şi avantajul unei valori intrinseci sporite.
Astfel, portabilitatea, divizibilitatea şi recunoaşterea cu uşurinţă reprezintă cele mai
importante caracteristici ale monedei metalice. Acceptabilitatea reprezintă o caracteristică a
monedei, indiferent de forma acesteia şi de perioada de timp în care a circulat. Cu cât o monedă
este mai acceptată, cu atât este mai căutată, respectiv este universal dorită, întrucât în schimbul ei
pot fi primite bunuri şi prestate servicii. Acceptabilitatea este baza lichidităţii. Lichiditatea este
cea care face ca deţinătorul de monedă să o utilizeze imediat, pentru procurarea de bunuri, fără a
suporta costuri de transformare. Moneda este fundamentul lichidităţii; alte forme, de active
financiare sau reale, sunt mai mult sau mai puţin lichide unele faţă de altele, dar nici unul nu este
în aceeaşi măsură ca moneda. Stabilitatea - pentru ca utilizarea monedei să fie satisfăcătoare,
este necesar ca aceasta să fie caracterizată prin stabilitate. Atunci când moneda este utilizată ca
rezervă a valorii sau ca standard al plăţilor amânate, este important ca valoarea monedei să nu
prezinte fluctuaţii semnificative. Instabilitatea monedei creează dificultăţi şi în procesul de
utilizare a acesteia ca mijloc de schimb. Când populaţia îşi pierde încrederea în moneda
naţională, atunci va încerca să se elibereze de aceasta, cât mai repede posibil.

4. Funcţiile monedei
Definirea monedei se realizează prin funcţiile sale:
a) funcţia de instrument unic de intermediere a tranzacţiilor;
b) funcţia de etalon al valorii;
c) fincţia de rezervă a valorii;
d) funcţia de unitate de cont;
e) funcţia de standard al plăţilor amânate (la termen).
a) Moneda ca instrument unic de intermediere a tranzacţiilor

5
 Într-o economie de schimb moneda este instrument unic de intermediere a tranzacţiilor
de vânzare/cumpărare a bunurilor şi serviciilor. În această calitate, moneda serveşte drept
contrapartidă între cererea şi oferta de bunuri şi servicii. Nevoia de monedă a apărut în economia
de schimb. O tranzacţie poate avea loc şi fără monedă, sub forma trocului, dar utilizarea ei
facilitează realizarea schimbului, înlocuind inconvenientele trocului ca opraţiune unică: flux real
contra flux real. Moneda disociază trocul în două opearaţiuni:
 operaţiunea de vânzare: bun real contra flux monetar;
 operaţiune de cumpărare: flux monetar contra unui bun real.
b) Moneda ca etalon al valorii
În această calitate, moneda măsoară valoarea bunurilor şi serviciilor tranzacţionate.
Însuşirile ei o transformă în numitor comun între bunuri şi servicii de naturi diferite (eterogene),
acestea fiind ierarhizate valoric pe baza unui etalon unic, moneda. Ca orice etalon, moneda este
invariabilă, ceea ce fluctuează este puterea ei de cumpărare, care creşte în perioade de scădere a
preţurilor şi scade în caz contrar.
c) Moneda ca rezervă a valorii
Între două tranzacţii, moneda serveşte ca rezervă a puterii de cumpărare, ca instrument de
tezaurizare.
Moneda existentă la un moment dat în economie, reprezintă totalitatea activelor ce
servesc agenţilor economici ca rezervă a valorii, a puterii de cumpărare. Există trei motive pentru
care se constituie rezervele:
1) nesincronizarea între momentele încasărilor şi cele ale plăţilor. Agentul economic
primeşte monedă în schimbul unui bun vândut şi o păstrează în scopul achiziţionării altor bunuri
în viitor;
2) existenţa unor situaţii neprevăzute;
3)motive de ordin psihologic.
În raport cu celelalte active ce intră în componenţa patrimoniului unui agent economic,
moneda efectivă este imediat disponibilă, fără costuri de tranzacţionare, fără riscuri, având
lichiditate perfectă.
d) Funcţia de unitate de cont
Din funcţia de etalon al valorii rezultă că toate bunurile din economie sunt evaluate prin
preţuri, ceea ce face posibilă realizarea de înregistrări contabile şi efectuarea de analize
financiare. Îndeplinind funcţia de unitate de cont, moneda permite realizarea de comparaţii în
timp şi cuantificarea valorii adăugate în cadrul unei activităţi economice.
e) Funcţia de standard al plăţilor amânate

6
 Moneda permite exprimarea valorii contractelor pe termen lung, stabilirea în momentul
actual a unei sume ce urm,ează a fi încasată /plătită la un moment dat în viitor.

5. Formele monedei
a) După forma de existenţă a monedei:
1)Moneda materială
- Moneda de metal
- Moneda de hârtie
2) Moneda scripturală
Moneda metalică cunoscută încă diun antichitate era confectţionată din metale obişnuite
sau din metale preţioase. În Egiptul antic, în mileniul al III-lea î.Hr. se folosea arama, iar în
mileniul al II-lea î.Hr. se folosea aurul. La început se foloseau lingourile, dar datorită
inconvenientului pe care îl prezentau la divizare şi cântărire în momentul schimbului, s-a trecut
la confecţionare pieselor metalice.
Moneda de hârtie îmbracă două forme:
- Moneda de hârtie reprezentativă (biletul de bancă sau bancnota);
- Moneda convenţională (emisă de stat).
Moneda scripturală (moneda de cont) este reprezentată prin sumele înscrise în
conturile bancare. Disponibilităţile în conturi la bănci în baza cărora se derulează viramente, se
emit cecuri, constituie forme actuale ale monedei fiduciare. Emisiunea sa are la bază conturile
deschise la bănci. Circulaţia monedei scripturale se limitează la înregistrări în conturile bancare
prin care se diminuează sau se majorează sumele. O altă formă de existenţă a monedei
scripturale o reprezintă cărţile de plată (cardurile) şi moneda electronică (e-money).
b) După emitent:
- moneda creată de agenţii economici
- moneda creată de tezaur
- moneda creată de bănci
c) După obligaţia asumată de către emitent:
- Monedă convertibilă
- monedă neconvertibilă
Convertibilitatea monetară a cunoscut două forme principale în funcţie de etalonul
monetar: internă

externă
- convertibilitatea metalică :

internă
7
externă
 - convertibilitatea în valută :
d) După valoarea intrinsecă:
- Moneda cu valoare integrală
- Moneda semn
e) După capacitatea circulatorie sau liberatorie:
- Moneda legală
- Moneda facultativă
- Moneda fracţionară.

Tema 2. Sistemul monetar naţional

1. Sistemul monetar: definire; conţinut; rol
2. Clasificarea sistemelor monetare
3. Evoluţia sistemului monetar din Moldova
4. Sistemul monetar naţional actual din R. Moldova

1. Sistemul monetar: definire; conţinut; rol

Sistemul monetar este definit ca un anumit mod de organizare şi reglementare a
circulaţiei monetare dintr-o ţară, pe baza unor legi speciale ale statului respectiv.
Apariţia sistemelor monetare poate fi plasată, conform aprecierilor istoricilor monetari,
atât în perioada antichităţii cât şi a Evului mediu, însă toate sistemele monetare respective s-au
caracterizat prin:
• fărâmiţare
• simplitate
• deteriorarea monedei.
Astfel, la modul general, se consideră că un sistem monetar cuprinde următoarele
elemente:
a) metalul monetar;
b) unitatea monetară;
c) baterea şi circulaţia monedei;
d) emisiunea şi circulaţia bancnotelor;
e) emisiunea şi circulaţia monedei scripturale.
a) Metalul monetar constituie bază a sistemului monetar, în sensul că reprezintă metalul
din care sunt confecţionate monedele care circulă în interiorul graniţelor unui stat, putând fi
reprezentat de aur, argint sau de ambele metale.

8
 Sistemele monetare bazate pe aceste metale monetare se numesc sisteme metaliste, în
cadrul cărora se disting:
• sisteme monometaliste (bazate pe un singur metal monetar) şi
• sisteme bimetaliste (bazate pe două metale monetare).
b) Unitatea monetară este strâns legată de metalul folosit pentru baterea monedei şi se
caracterizează în următoarele elemente definitorii:
- valoare paritară
- paritate monetară.
Valoarea paritară reprezintă cantitatea de metal preţios care se atribuie, prin lege, unei
unităţi monetare.
c) Baterea şi circulaţia monedei ca element al sistemului monetar cuprinde
baterea:
• monedelor cu valoare intrinsecă (confecţionate din aur şi argint)
• cât şi a celor fără valoare deplină (confecţionate din aliaje de metale nepreţioase, zinc,
aluminiu).
d) Emisiunea bancnotelor este reglementată la nivelul fiecărei ţări şi vizează aspecte
referitoare la emisiune şi la relaţiile dintre banca centrală şi băncile comerciale, cu scopul
dimensionării corecte a masei monetare.
Preocupările pe această linie, în cadrul unui sistem monetar, decurg din esenţa
bancnotelor, care sunt înscrisuri ale băncilor de emisiune şi întrunesc anumite caracteristici:
• convertibilitatea în metalul monetar;
• valabilitate pe întreg teritoriul unei ţări;
• monedă reprezentativă (fiduciară).
a) Emisiunea şi circulaţia banilor de hârtie prezintă importanţă în cadrul unui sistem
monetar prin faptul că de-a lungul timpului, statele au recurs la înlocuirea monedelor cu valoare
integrală şi a bancnotelor convertibile cu bani de hârtie, neconvertibili, reprezentativi. La baza
acestei înlocuiri a stat ideea egalităţii între cantitatea de metal preţios şi banii de
hârtiereprezentativi, orice neconcordanţă între aceste două mărimi reprezentând, în fond, o formă
de manifestare a inflaţiei.

2. Clasificarea sistemelor monetare

În funcţie de elementele componente ale sistemelor monetare, s-au putut identifica, de-a
lungul evoluţiei lor următoarele tipuri:
– sisteme metaliste
– sisteme nemetaliste.

9
 Sistemele monetare metaliste au la bază metalul monetar, în funcţie de care se poate
realiza distincţia între bimetalism şi monometalism.
Bimetalismul - Fundamental, pentru funcţionarea acestui sistem, era baterea monedelor
din două metale: aur şi argint, între care exista un raport legal, fix.
Bimetalismul a fost adoptat în Anglia în 1716 şi a fost menţinut un secol, în Franţa în
1803 şi a fost menţinut până în 1876, iar în România în 1867 fiind menţinut până în 1890.•
Dificultatea esenţială a bimetalismului provenea din faptul că pe piaţa liberă nu era obligatorie
respectarea egalităţii 1 gram aur = 15,5 grame argint. Iniţial, raportul legal corespundea cu
raportul stabilit pe piaţă, însă datorită fluctuaţiilor care interveneau în cantităţile de aur şi argint
disponibile, se produceau modificări în nivelul preţurilor celor două metale.
Monometalismul
Comparativ cu sistemul precedent, în cadrul monometalismului, rolul de metal monetar
este îndeplinit fie de aur, fie de argint.
Indiferent de formele pe care le-a cunoscut, monometalismul aur a prezentat o serie de
inconveniente evidenţiate încă la vremea respectivă:
• cantitatea de aur disponibil are caracter limitat,
• creşterea valorii monedei, care se traduce prin scăderea preţurilor, modifică echilibrul
din economie;
• monometalismul bazat pe aur nu este apt de a garanta stabilitatea monetară, datorită
faptului că antrenează o scădere a preţurilor, care perturbă activitatea economică.
Sistemele monetare bazate pe aur au cunoscut următoarele forme:
♦ sisteme monetare cu etalon aur – monedă (Gold specie standard);
♦ sisteme monetare cu etalon aur – lingouri (Gold bullion standard);
♦ sisteme monetare cu acoperire mixtă (aur şi devize) denumite gold exchange
standard.
Sistemele monetare nemetaliste prezintă caracteristica eliminării aurului din definirea
unităţii monetare, respectiv definirea monedelor se realizează faţă de valuta altei ţări sau faţă de
o monedă coş (DST), după cum FMI recomandă ţărilor membre, şi constituie caracteristica
sistemelor monetare actuale.
Definitoriu pentru sistemele monetare actuale este etalonul putere de cumpărare.
Manifestarea puterii de cumpărare, în calitate de etalon monetar, rezultă din contribuţia diferită a
bunurilor şi serviciilor, din cadrul unei economii naţionale sub formă de corespondent al
monedelor aflate în circulaţie.
Cursul de schimb al unei monede faţa de alta poate fi interpretat ca putere de
cumpărare externă a monedei. Din punct de vedere al elementelor luate în calcul pentru

10
determinarea cursurilor de schimb, poate fi stabilită distincţia între cursul nominal şi cursul
real, semnificaţia acestora fiind următoarea:
• cursul nominal exprimă preţul unei monede faţă de o altă monedă şi are importanţă din
punct de vedere monetar, întrucât măsoară preţurile relative pentru două monede naţionale;
• cursul real exprimă preţul monedelor naţionale ca relaţie dintre preţurile mărfurilor
comercializate în diferite ţări.

Теmа 3. Sistemul monetar internaţional

1. Sistemul Monetar Internaţional: etape premergătoare şi realizări
2. Sistemul Monetar de la Bretton Woods
3. Drepturile Speciale de Tragere

1. Sistemul Monetar Internaţional: etape premergătoare şi realizări

Sistemul Monetar Internaţional poate fi definit ca un ansamblu de reguli, instrumente,
organisme şi pieţe referitoare la crearea, valorificarea şi circulaţia monedelor internaţionale.
Crearea unui sistem monetar internaţional trebuie privită ca expresie a interdependenţei
economice dintre statele suverane, şi nu ca o modalitate de a subordona sistemele monetare
naţionale. Odată creat, un sistem monetar internaţional, inclusiv organismul menit să asigure
cooperarea şi să sprijine aplicarea principiilor, trebuie adaptat cerinţelor de orice fel care intervin
în relaţiile economice, sociale şi politice dintre statele membre ale sistemului.
Etape premergătoare
♦ Prima încercare pe linia cooperării sistemelor monetare naţionale a fost convenţia prin
care s-a creat Uniunea Latină, semnată la 23 decembrie 1865 de Franţa, Belgia, Italia şi Elveţia.
Scopul acestei uniuni era protejarea etalonului monetar bimetalist (aur şi argint), care reprezenta
elementul comun al ţărilor semnatare ale convenţiei. Cu acest prilej se recunoaşte o unitate
monetară comună: francul, care era împărţit în 100 centime.
♦ O altă încercare de aliniere a sistemelor monetare naţionale a reprezentat-o Conferinţa
de la Genova, care a avut loc între 10 aprilie – 19 mai 1922, şi la care au participat 33 de state.
Principala recomandare care se desprinde din această conferinţă este de a se limita utilizarea
aurului, prin păstrarea disponibilităţilor de valute în conturile de la băncile din străinătate. În
acest scop, se propunea adoptarea etalonului aur – devize în cadrul sistemelor monetare naţionale
O formă mai concretă de colaborare monetară o reprezintă Blocul aurului. Acesta a fost
creat prin convenţia din luna iulie 1933, la Conferinţa monetară şi economică de la Londra, unde

11
Franţa, Belgia, Olanda, Italia, Elveţia şi Polonia, care aveau la baza sistemelor lor monetare
etalonul aur, s-au angajat să menţină parităţile existente.
Un important pas în direcţia cooperării monetare a fost făcut prin Acordul monetar
tripartit, încheiat între SUA, Anglia şi Franţa. Prin acest acord, de la 25 septembrie 1936,
guvernele Statelor Unite şi Angliei apreciau reajustarea francului francez, promiţând evitarea
greutăţilor în calea ajustării, împiedicarea unor deprecieri competitive
Rezultă, astfel, că nici unul din acordurile monetare internaţionale încheiate în perioada
anilor ′30 până la începutul celui de-al doilea Război Mondial nu au dus la formarea unui sistem
monetar internaţional.

2. Sistemul Monetar de la Bretton Woods

Între 1 şi 22 iulie 1944 are loc la Bretton Woods, Conferinţa Monetară şi Financiară
Internaţională a Naţiunilor Unite şi Asociate. S-a considerat că ”pentru prima oară a fost
stabilit un sistem monetar bazat pe un acord internaţional”. Pentru promovarea cooperării
internaţionale în domeniul monetar şi financiar, prin acordurile încheiate la Bretton Woods, au
fost înfiinţate două instituţii interguvernamentale: Fondul Monetar Internaţional şi Banca
Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare. Cele două instituţii au avut şi au statut de
organisme specializate ale Organizaţiei Naţiunilor Unite. F.M.I. activează în domeniul valutar şi
al echili Ca organ de finanţare F.M.I. are un rol central în creditarea temporară a deficitelor
balanţelor de plăţi ale ţărilor membre şi în sprijinirea lor pentru adoptarea unei politici adecvate
de realizare a echilibrului de balanţă. Pentru aceasta, ţările în cauză trebuie să se oblige să aplice
politici de redresare economică şi valutară, pe termen scurt, prin mijloace de restrângere a cererii
interne (consumul populaţiei, investiţiile agenţilor economici, cheltuielile statului). Acestea sunt
cunoscute sub denumirea de politică de austeritate.
Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare a fost creată ca un nou tip de
instituţie interstatală, de finanţare a investiţiilor. B.I.R.D. s-a evidenţiat printr-o activitate
concretă în planul reconstrucţiei şi dezvoltării economice a tuturor ţărilor membre.
Grupul Băncii Mondiale include:
• Banca Internaţională pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare;
• Asociaţia Internaţională pentru Dezvoltare;
• Corporaţia Financiară Internaţională;
• Agenţia de Garantare Multilaterală a Investiţiilor.
brului balanţei de plăţi, iar B.I.R.D. în domeniul dezvoltării economice prin investiţii.
La baza sistemului creat la Bretton Woods a fost aşezat etalonul aur – devize iar în cadrul
acestuia dolarului i-a revenit rolul de etalon şi de principală monedă de rezervă şi plată.

12
Definirea dolarului ca etalon avea în vedere mecanismele monetare bazate pe etalonul aur, care
existau în funcţiune la acea dată. Dolarul a fost definit prin valoarea paritară de 0,888671 grame
aur, având la bază rezervele de aur de 24 mld. U.S.D. aflate la dispoziţia Sistemului Federal de
Rezerve al SUA. Definitoriu pentru sistemul creat, a fost regimul parităţii aur şi al cursurilor
valutarefixe şi unice. Valutele erau legate de aur fie direct, fie indirect, prin referinţă la dolar
luat ca unitate de cont, însă cu un conţinut precis în aur.
Astfel, scopul principal al Sistemului Monetar Internaţional, creat în 1944, a fost
realizarea cooperării monetare, pe baza mecanismelor sale de funcţionare. Crearea acestui sistem
monetar internaţional a reprezentat prima mare reuşită a ideii de cooperare internaţională în
domeniul monetar.
Principiile care au stat la baza SMI
A. Cooperarea monetară internaţională
B. Creşterea echilibrată a comerţului internaţional
C. Dezvoltarea economică a tuturor membrilor
D. Stabilitatea cursului de schimb
E. Multilateralizarea plăţilor internaţionale
F. Convertibilitatea monetară
G. Lichiditatea
H. Echilibrarea balanţei de plăţi
Funcţionarea Sistemului de la Bretton Woods a demonstrat caracterul asimetric al
acestuia, în favoarea S.U.A., şi a evidenţiat manifestarea unei incompatibilităţi denumită de
specialişti dilemă între aprovizionarea economiei mondiale cu dolari, care constituie lichidităţi
internaţionale, şi convertibilitatea acestora în aur. În anul 1960, economistul de origine belgiană,
profesor la Yale, Robert Triffin, a subliniat dilema utilizării unei monede naţionale ca mijloc de
plată internaţional. Rezervele de aur monetar deţinute de S.U.A. s-au diminuat în anii '60, ca
urmare a acordului de la Washington din martie 1968, unde băncile centrale din principalele ţări
dezvoltate au acceptat să renunţe la convertibilitatea dolarilor deţinuţi în aur. Funcţionarea
sistemului a fost perturbată de modificările de curs ale principalelor monede europene, majorarea
preţului aurului pe piaţă, îndepărtarea de cursul oficial şi speculaţiile contra dolarului. Tensiunile
s-au manifestat până la 15 august, când prin decizia preşedintelui Nixon se suspendă
convertibilitatea dolarului în aur. Această decizie deşi marchează finalul sistemului „Gold
Exchange Standard, nu a semnificat abandonarea cursurilor fixe de schimb. Momentul august
1971 a reprezentat un moment esenţial în demonetizarea aurului.

13
 3. Drepturile Speciale de Tragere
D.S.T. este primul activ de rezervă, purtător de dobândă, creat prin decizie internaţională;
existenţa lui este legată de completarea activelor de rezervă existente, şi este alocat de către Fond
membrilor participanţi la Departamentul D.S.T. În cadrul statutului F.M.I. unitatea valorică a
unui D.S.T. este definită ca echivalentul a 0,888671 grame aur fin, ceea ce corespunde valorii
paritare a dolarului valabile la 1 iulie 1944. În anul 1974 s-a renunţat la definirea în aur a D.S.T.,
trecându-se la o definire pe baza coşului valutar. În urma primului amendament al statutului
Fondului s-a creat, alături de contul general (prin care se efectuează operaţiunile şi tranzacţiile
ordinare ale F.M.I.), un cont special de tragere, prin care se alocă D.S.T. ţărilor participante.
D.S.T.- urile sunt „emise” şi „anulate” de către F.M.I. Acesta are autoritatea, conform statutului,
să creeze lichidităţi prin alocarea de D.S.T. membrilor Fondului, proporţional cu cotele acestora
în cadrul F.M.I. De asemenea, statutul F.M.I. dă posibilitatea anulării Drepturilor Speciale de
Tragere, deşi până în prezent nu a avut loc nici o astfel de anulare. În cadrul statutului este
prevăzut ca orice decizie de alocare de D.S.T. trebuie să aibă la bază nevoia globală pe termen
lung, de suplimentare a rezervelor de mijloace de plată internaţionale. Procedura de emisiune
cuprinde în primul rând propunerea Directorului general al F.M.I. către Consiliul Guvernatorilor,
la care se asociază directorii executivi. Consiliul Guvernatorilor are puterea să aprobe sau să
modifice propunerea, cu o majoritate de 85 % din totalul voturilor.
Suma de D.S.T. alocată fiecărui membru se determină într-un raport procentual faţă de
cota de participare a ţării membre la Fond. Alocarea se face gratuit, fără obligaţia efectuării unei
contraprestaţii din partea beneficiarului. Anulările de D.S.T. se calculează ca procente asupra
alocărilor cumulative nete de D.S.T. ale fiecărui membru. Metoda iniţială de evaluare a D.S.T.
prin intermediul aurului a rămas în vigoare până la 30 iunie 1974. În 1970, când a început să
funcţioneze Contul Special de Tragere, 1 D.S.T. a fost egal cu 1 U.S.D. După cea de-a doua
devalorizare a dolarului, în februarie 1973, raportul de valoare a devenit 1 D.S.T. = 1,20635
U.S.D., sau 1 U.S.D. = 0,828948 D.S.T. Cursurile de schimb ale altor valute exprimate în D.S.T.
au fost stabilite pe baza cotării acestor valute pe piaţă în raport cu dolarul.
Începând cu iulie 1974, D.S.T.-ul este definit pe baza unui coş de 16 monede naţionale
ale ţărilor care deţineau în comerţul internaţional o pondere mai mare de 1%. Ponderea aleasă
pentru fiecare monedă a fost bazată pe participarea emitentului la exportul mondial.
Din 1981, coşul include monedele a cinci ţări membre ale F.M.I., care au ponderea cea
mai semnificativă în exportul mondial de bunuri şi servicii. Acestea sunt cele cinci monede liber
utilizabile: dolarul american, marca germană, yenul japonez, francul francez, lira sterlină.
Procentul deţinut de fiecare valută în total rezultă din importanţa fiecărei valute în comerţul şi

14
plăţile internaţionale. În ceea ce priveşte revizuirile coşului D.S.T., ponderea fiecărei valute în
coş este modificată la fiecare cinci ani.
Conform statutului, D.S.T. îndeplineşte următoarele funcţii:
• funcţia de etalon monetar internaţional, prin D.S.T. putându-se exprima parităţile şi
cursurile valutare;
• funcţia de mijloc de rezervă, D.S.T. figurând între rezervele ţărilor, alături de aur şi
valutele de rezervă. Rolul D.S.T. ca mijloc de rezervă internaţională rămâne limitat, în mare
parte, deoarece moneda F.M.I. poate fi deţinută şi utilizată numai la nivel oficial în ţările
membre. Deşi a fost creat şi ”D.S.T.-ul privat”, piaţa sa a rămas limitată;
• funcţia de instrument de credit, de procurare de monedă convertibilă prin intermediul
F.M.I. şi în anumite condiţii;
• funcţia de mijloc de plată, limitată la plata de dobânzi şi comisioane datorate F.M.I.
Cu privire la utilizarea D.S.T. ca instrument de rezervă, au fost evidenţiate următoarele
aspecte pozitive:
• D.S.T. este mai stabil decât orice altă monedă naţională a altui stat;
• D.S.T. este emis de un organism internaţional, fiind astfel independent de situaţia
economică şi financiară a unei ţări. De asemenea, nu propagă situaţii negative în economia
mondială (aşa cum s-ar fi întâmplat cu dolarul american);
• D.S.T. poate servi mai bine la menţinerea unor rezerve monetare internaţionale
echilibrate, având în vedere că emisiunea de D.S.T. este dozată de F.M.I., în funcţie de nevoile
efective de rezerve ale economiei mondiale;
• sunt alocate în mod gratuit de Fond, deci nu imobilizează nici un activ financiar al unei
ţări.
Aspecte negative privind utilizarea D.S.T. vizează:
• D.S.T. nu îndeplineşte decât parţial funcţiile unei monede internaţionale; el nu este un
mijloc direct de plată, ci indirect, prin mecanismul său de convertire în valute;
• D.S.T. nu circulă decât între autorităţile monetare (F.M.I., B.R.I., bănci centrale);
• inflaţia şi deflaţia de D.S.T. nu sunt excluse, F.M.I. putându-se orienta greşit în
determinarea necesarului de emisiune;
• ca urmare a repartizării emisiunilor de D.S.T. proporţional cu cota subscrisă de către
fiecare ţară la F.M.I., majoritatea alocărilor revin ţărilor industrializate, astfel că ţările în curs de
dezvoltare – ale căror nevoi sunt cele mai mari – primesc alocările cele mai mici.

15
 Tema 4. Sistemul monetar european
1. Mecanismul şarpelui monetar
2. Evoluţia şi criza SME
3. Moneda unică: avantaje şi dezavantaje

1. Mecanismul şarpelui monetar

Noţiunea „şarpele monetar” simbolizează mişcarea solidară a monedelor europene, care
flotează concertat faţă de celelalte valute.
Funcţionarea sistemului monetar european s-a bazat pe o monedă ECU şi pe definirea
cursurilor pivot ale monedelor, faţă de ECU, precum şi pe un mecanism de intervenţii pe piaţa
valutară.
Denumirea monedei ECU provine de la denumirea engleză European Currency Unit şi
evocă o monedă franceză veche confecţionată din aur, care a circulat în Franţa, în secolul al
XIII-lea şi care era rezervată numai marilor demnitari. Moneda ECU era construită pornind de la
un coş de monede al ţărilor participante la sistem iar ponderea fiecăreia în definirea ECU
depindea de nivelul PIB al fiecărei ţări şi de volumul schimburilor comerciale. Caracterul fix al
mecanismului de schimb era asigurat prin stabilirea unui curs central denumit „pivot”, între
fiecare monedă şi ECU. Marja de fluctuare între monede pe de o parte şi între acestea şi ECU era
de ± 2,25%. Lira italiană a beneficiat de o marjă de fluctuaţie de ± 6% până în ianuarie 1990.
Lira sterlină a acceptat să participe la mecanismul de schimb în octombrie 1990, iar escudo-ul
portughez, în aprilie 1992.
Mecanismul de schimb. Ţările care participau la mecanismul de schimb trebuiau să
definească valoarea propriei monede în raport cu toate monedele ce aparţineau sistemului.
Întrucât cursurile oficiale erau definite pe o bază bilaterală, o ţară care atingea limitele marjei de
fluctuare, antrena intervenţia a două bănci centrale, pentru a evita ecartul excesiv: banca proprie
şi banca ţării a cărei monedă se aprecia sau se deprecia în raport cu moneda naţională.
Capacitatea de intervenţie a băncilor era susţinută de facilităţile de credit între băncile centrale;
fiecare se putea împrumuta sume nelimitate de la celelalte bănci, cu un termen de rambursare de
75 zile. Băncile centrale, puteau, de asemenea, să utilizeze pentru operaţiile dintre ele sumele în
ECU pe care le primeau de la FECOM, în schimbul depozitelor constituite la acest fond.
Creat, în 1973, Fondul european de cooperare monetară (FECOM) a constituit un
organism de compensare multilaterală între băncile centrale europene, prin acordarea de credite
pe termen scurt. Contribuţia băncilor centrale la fond era reprezentată de 20 % din rezervele în
aur şi $ ale ţărilor respective. Intervenţia băncilor centrale în cadrul SME se declanşa în
momentul în care o monedă atingea 75% din ecartul maxim autorizat, în raport cu definiţia

16
oficială. Acest nivel de intervenţie a fost desemnat cu termenul de prag de divergenţă, sau
semnal de alarmă.
Funcţionarea sistemului a fost afectată de speculaţiile care s-au manifestat în anii 1992 şi
1993. În septembrie 1992 lira italiană şi lira sterlină părăsesc sistemul, iar ulterior escudo-ul şi
peseta. Slăbiciunile SME au fost evidenţiate de efectele reunificării germane; marca germană, al
cărei curs a crescut foarte mult în raport cu toate monedele europene, dar şi faţă de dolarul SUA
a fost „beneficiara”, pe termen scurt, a crizei monetare amintite. În vara anului 1993, atacurile
contra francului francez au condus la încercări de salvare ale SME prin lărgirea marjelor de
fluctuare la ± 15%. În acest mod nu se mai putea vorbi de o fixitate a cursurilor de schimb între
monedele europene.

2. Evoluţia şi criza SME

Începuturile procesului de integrare europeană se plasează în deceniul al 6 , când sunt
semnate două tratate esenţiale în crearea unei comunităţi economice:
- anul 1951, când se semnează, la Paris: Tratatul cu privire la Comunitatea Economică a
Cărbunelui şi a Oţelului (la care participă 6 ţări: Franţa, Germania, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg);
- anul 1957, când se semnează, la Roma: Tratatul privind crearea Comunităţii Europene
a Energiei Atomice (EURATOM) şi Tratatul privind crearea omunităţii Economice Europene
(CEE).
Astfel, Tratatul de la Roma a pus în funcţiune un mecanism de cooperare economică,
care ulterior a necesitat o coordonare a activităţii monetare.
Consiliul European de la Copenhaga, din 7 – 8 aprilie 1978, şi cel de la Breme din 6 – 7
iulie, acelaşi an, au trasat liniile unui nou sistem. Acestea au fost adoptate de Consiliul European
de la Bruxelles, în decembrie 1978, iar punerea în aplicare a fost decisă la 12 martie 1979. La
sistem au aderat Franţa, Germania, Belgia, Italia, Danemarca, Olanda, Luxemburg şi apoi
Anglia.
Moneda ECU a fost utilizată ca unitate de cont, de către instituţiile comunitare în
următoarele scopuri:
- pentru stabilirea bugetului;
- pentru exprimarea tarifelor vamale;
- pentru stabilirea prelevărilor şi a altor vărsăminte intracomunitare.
În operaţiile bancare ECU a fost utilizat pentru constituirea depozitelor private sau
publice.
În cadrul SME, ECU a îndeplinit 4 funcţii, astfel:

17
 - monedă efectivă în mecanismul de schimb al SME;
- bază de calcul a parităţilor celorlalte monede;
- bază de referinţă în mecanismul de intervenţie şi de credit;
- instrument de reglare a soldurilor creditoare şi debitoare, între autorităţile
monetare.
Banca Centrală Europeană (BCE) înfiinţată cu începere de la 1 ianuarie 1999 are rolul
de a sprijini politicile economice ale Comunităţii Europene, prin acţiuni în următoarele direcţii:
• implementează politica monetară a Comunităţii;
• deţine şi administrează rezervele oficiale ale statelor membre;
• promovează un sistem de plăţi eficient;
• contribuie la supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit din ţările membre;
• autorizează emiterea de bancnote în cadrul Uniunii Europene, astfel încât numai
bancnotele emise de BCE şi băncile centrale naţionale să aibă caracter oficial.

3. Moneda unică: avantaje şi dezavantaje

Reuniunea de la Madrid, din decembrie 1995 a adoptat denumirea monedei unice
„EURO” care înlocuieşte vechea monedă comună ECU.
Calendarul tehnic de lansare a monedei EURO a prevăzut următorii paşi:
- faza I: la începutul anului 1998 au fost selecţionate din cele 15 ţări membre UE,
acelea care au îndeplinit criteriile de convergenţă, pentru anul '97.
- faza a II -a: de la 1 ianuarie 1999, odată cu începerea activităţii Băncii Centrale
Europene, s-au stabilit ratele de schimb între EURO şi devizele ţărilor care au aderat. Moneda
EURO este introdusă în paralel cu monedele naţionale; iniţial, EURO este admisă doar ca
monedă scripturală; plăţile cash continuă să se realizeze în monedele naţionale. EURO se
utilizează şi în cadrul împrumuturilor publice.
- faza a III-a: va debuta la 1 ianuarie 2002 şi se prevede punerea în circulaţie a biletelor
şi a monedelor EURO, care vor circula paralel cu monedele naţionale timp de 6 luni.
- faza a IV-a: se va derula după 1 iulie 2002, când EURO va deveni singurul mijloc de
plată.
Cursurile de schimb valabile la 1 ianuarie 1999, pentru cele 11 monede participante la
mecanismul european al ratelor de schimb se prezintă astfel:
1 EURO = 1,955830 DM 1 EURO = 6,559597 FF
1 EURO = 40,33990 Fr belg 1 EURO = 40,33990 Fr lux
1 EURO = 166,386 pesetas 1 EURO = 200,482 escudo
1 EURO = 0,787564 lire iralandeze 1 EURO = 1.936, 27 lire italiene

18
 1 EURO = 2,203710 guldeni olandezi 1 EURO = 13, 7603 şilingi austrieci
1 EURO = 6,559570 mărci finlandeze
Cursul de schimb faţă de $ s-a stabilit la 1 EURO = 1,170 $

Теmа 5. Masa monetară

1. Definirea masei monetare
2. Structura masei monetare
3. Agregatele masei monetare
4. Contrapartidele masei monetare

1. Definirea masei monetare

- Masa monetară desemnează totalitatea mijloacelor de plată existente la un
moment dat sau calculate ca medie pe o anumită perioadă.
- Masa monetară reprezintă totalitatea activelor monetare ce pot fi utilizate pentru
achiziţionarea de bunuri şi servicii şi pentru plata datoriilor.
- Masa monetară este un indicator statistic ce se cuantifică pe baza bilanţului
centralizat al întregului sistem bancar dintr-o ţară , după deducerea operaţiunilor duble dintre
bănci.
Deţinătorii de monedă aparţin atât sectorului bancar, cât şi celui nebancar. Sectorul
bancar al economiei este reprezentat de băncile comerciale care deţin moneda băncii centrale
(bancnote şi depozite în conturile curente deschise la banca centrală), iar sectorul nebancar este
reprezentat de agenţii economici şi populaţie care deţin bancnote, moneda metalică şi depozite
în conturi la băncile comerciale.
Masa monetară este formată dintr-un stoc de creanţe asupra băncilor, creanţe aflate în
posesia deţinătorilor de monedă, bancari şi nebancari. Pentru a determina nivelul masei monetare
se iau în considerare mijloacele băneşti existente în conturile clienţilor, numerarul în circulaţie,
adică elementele din pasivul băncii centrale şi al băncilor comerciale.

2. Structura masei monetare

Pentru a cuantifica nivelul masei monetare sunt necesare informaţiile din bilanţurile
agenţilor economici, băncilor comerciale şi al băncii centrale.

19
 Bilanţul agenţilor economici şi Bilanţul agregat al
al populaţiei băncilor comerciale
1A Bancnote şi 3A 2P
monedă metalică Bancnote şi Depozite ale
(creanţe asupra băncii monedă agenţilor
centrale) metalică economici şi
2A Depozite în (creanţe asupra populaţiei
conturi curente la bănci băncii centrale)
comerciale (creanţe 4A
asupra băncilor Depozite în
comerciale) conturi curente
la banca centrală
(creanţe asupra
băncii centrale)

Bilanţul băncii centrale

Aur 1P Bancnote şi monede
Devize metalice emise de banca centrală şi
Credite deţinute de agenţi economici şi
acordate populaţie
Titluri 3P Bancnote şi monede
metalice emise de banca centrală şi
deţinute de băncile comerciale
4P Depozite ale băncilor
comerciale

Astfel, măsurarea masei monetare se poate realiza în două moduri :

a) prin însumarea datoriilor care figurează în pasivul băncii centrale şi al băncilor
comerciale:
MM= 1P + 2P + 3P + 4P
b) prin însumarea cantităţilor de monedă care figurează în activul participanţilor din
economie:
MM= 1A + 2A + 3A + 4A
Identitatea contabilă care se manifestă între aceste componente demonstrează că la
nivelul economiei creanţele monetare asupra bănciilor sunt egale cu datoriile acestora.

20
 3. Agregatele masei monetare
Pentru a măsura cantitatea de monedă existentă în economie, autorităţile monetare
publică lunar, trimestrial, anual nivelul agregatelor monetare.
Elementele ce compun masa monetară în circulaţie sunt delimitate după următoarele
criterii :
b) sfera de utilizare ;
c) statutul socio-economic al deţinătorilor de monedă ;
d) rotaţia şi rolul diferitelor componente ale masei monetare ;
e) gradul de lichiditate.
a) Din punct de vedere al sferei de utilizare, masa monetară este analizată ca:
monedă scripturală (soldurile conturilor bancare) şi numerar.
b) Din punct de vedere al deţinătorilor:
 mijloace băneşti ce aparţin sectorului public
 mijloace băneşti ce aparţin sectorului privat
c) Din punct de vedere al rotaţiei şi al importanţei :
 mijloace băneşti cu circulaţie curentă ;
 mijloace băneşti economisite ;
 alte mijloace băneşti.
d) Din punct de vedere al lichidităţii:
 Lichidităţi primare = mijloace băneşti rapid transferabile în numerar fără să
implice costuri de convertire;
 Lichidităţi secundare = mijloace băneşti a căror transformare în numerar se
realizează cu întârziere şi necesită costuri de convertire ;
 Lichidităţi terţiare = mijloace băneşti mai greu transferabile în
disponibilităţi, presupunând costuri mari şi o perioadă de aşteptare.
Indicatorii sau agregatele monetare sunt stabilite de către autorităţile monetare, ţinând
seama de următoarele criterii :
1. eficacitatea agregatelor monetare ;
2. caracterul controlabil ;
3. disponibilitatea statistică.
Agregatele monetare se construiesc prin integrarea succesivă a activelor monetare, în
ordinea descrescătoare a lichidităţii lor. Deşi agregatele monetare diferă de la o ţară la alta ca
număr şi ca elemente componente, la modul general se poate aprecia că agregatele monetare
sunt :

21
 M0 (baza monetară ) = Numerar în casieriile băncilor+ Numerar în afara sietemului
bancar + rezervele băncilor comerciale la banca centrală
M1= Numerar în afara sistemului bancar (în circulaţie) + Disponibilităţi în conturi
curente.
M2 = M1 + Depozite constituite la termen în vederea economisirii, ce pot fi
transformate în lichidităţi într-un anumit interval de timp şi cu anumite costuri.
M3 = M2 + certificate de depozit, bonuri de casă.
L= M3 + titluri pe termen mediu şi lung ce pot fi transformate mai lent în lichidităţi şi
cu anumite costuri.
Agregatele monetare utilizate în Republica Moldova sunt:
M0 – banii în circulaţie;
H (baza monetară) = Numerar în circulaţie + Rezervele Bancilor Comerciale
M1 = suma banilor în circulaţie + suma depunerilor la vedere ale băncilor comerciale în
lei;
M2 = M1 + depuneri la termen în lei;
M3= M2+ depuneri în valută.

4. Contrapartidele masei monetare

Masa monetară reprezintă stocul de monedă aflată la deţinătorii nebancari şi care apare în
pasivul băncilor comerciale pe de o parte, ca monedă scripturală şi în pasivul băncii centrale, sub
formă de bilete de bancă (numerar).
În acest mod, banii reprezintă titluri de creanţă ale posesorilor lor asupra
bănciloremitente. Contraposturile sau contrapartidele masei monetare, care figurează în pasivul
bilanţurilor băncilor emitente sunt reprezentate de elementele de activ din bilanţul acestora.
Statisticienii, preocupaţi de regruparea în categorii semnificative a contrapartidelor, consideră
esenţiale:
A. contrapartida exterioară;
B. creditele interne.
Din analiza bilanţului prezentat, rezultă că masa monetară în circulaţie are următoarele
contrapartide în activul băncii de emisiune:
• metal monetar (aur);
• valute şi titluri exprimate în moneda străină (devize);
• creditele acordate statului;
• credite acordate băncilor comerciale şi altor instituţii financiare.

22
 Acoperirea masei monetare se concretizează în aceste patru elemente, care permit
delimitarea între cele două contrapartide, astfel:
A. Contrapartida exterioară reprezintă expresia contabilă a influenţei relaţiilor
internaţionale asupra masei monetare. Astfel, soldul balanţei de plăţi exercită o influenţă directă
asupra nivelului masei monetare. Un import de mărfuri antrenează o diminuare a încasărilor în
moneda naţională, întrucât întreprinzătorul care realizează operaţiunea transformă această
monedă în valută. Exportul conduce la creşterea încasărilor în valută, întrucât sumele încasate în
valute sunt convertite în moneda naţională. În acest mod se poate explica influenţa pe care
deficitul sau excedentul balanţei de plăţi, o exercită asupra masei monetare şi asupra lichidităţii
interne.
B. Contrapartida – credite interne
Sub această denumire sunt regrupate:
• creditele acordate statului (sub forma achiziţiei de titluri publice şi care reflectă
creanţele asupra Trezoreriei);
• creditele interne acordate economiei (sub forma creditelor acordate agenţilor economici
şi a obligaţiunilor emise de întreprinderi şi deţinute de bănci).

Tema 6. Cererea şi oferta de monedă

1. Abordarea teoretică a cererii de monedă
2. Oferta de monedă
3. Mecanismul creaţiei monetare

1. Abordarea teoretică a cererii de monedă

După criza economică din anul 1929, politica monetară a fost considerată, o lungă
perioadă de timp, de importanţă minoră, constatându-se că băncile centrale nu dispun decât de
mijloace limitate pentru “gestionarea” eficientă a masei monetare . Această optică referitoare la
politica monetară s-a accentuat în condiţiile manifestării unei inflaţii sporite. Într-un asemenea
context, diferite teorii monetare şi-au orientat analiza spre vasta problematică a echilibrului
monetar, situat la intersecţia dintre cererea şi oferta de monedă.
Piaţa monetară este locul unde se fac tranzacţiile cu monedă. Piaţa monetară este locul
unde se întîlnesc cererea de bani, venită din partea agenţilor economici şi a statului, şi oferta de
resurse monetare, venită din partea băncilor şi a altor instituţii financiare.
Cererea de monedă este cantitatea de active pe care populaţia doreşte să o deţină sub
formă de numerar.

23
 Teoriile cererii de monedă:
1. Teoria keynisistă.
2. Teoria neoclasică.
Teoria keynisistă sau teoria preferinţei pentru lichiditate analizează trei motive ce
determină oamenii să deţină oamenii să deţină banii sub formă de numerar:
1. Motivul tranzacţiilor – banii mijlocesc tranzacţiile curente în economie;
2. Motivul precauţiei – păstrarea unei sume de bani pentru efectuarea unor plăţi
neprevăzute;
3. Motivul speculaţiei – banii pot fi deţinuţi pentru serviciile lor potenţiale în calitate
de active.
În cadrul acestei teorii principalul factor de influenţă este rata dobînzii.
Keynes a divizat cererea de bani în două categorii:
1. cererea de bani pentru tranzacţiile comerciale – factorul principal care determină
cererea de monedă lichidă pentru tranzacţiile comerciale este mărimea veniturilor;
2. cererea de bani pentru afaceri (ce are ca scop obţinerea unui venit) – în acest caz
volumul cererii de bani depinde de rata dobînzii, între care există o relaţie invers proporţională.
Această interdependenţă poate fi reprezentată grafic prin curba cererii de monedă.
Teoria neoclasică sau teoria cantitativă a banilor:
Ecuaţia lui I. Fisher:

Pentru a asigura stabilitatea preţurilor, statul trebuie să menţină ritmul de creştere a masei
monetare la nivelul ritmurilor medii de creştere a PIB.
Cererea de monedă vine din partea acelor agenţi economici care se află în situaţia de a
cheltui mai mult decît resursele proprii. Cererea de monedă depinde de următorii factori:
1. Nivelul preţurilor: cu cît preţurile sunt mai înalte, cu atît mai multi bani sunt
necesari pentru circulaţie.
2. Volumul real al producţiei: pe măsura creşterii volumului producţiei, cresc şi
veniturile reale, ceea ce presupune şi creşterea cererii de bani.
3. Viteza de circulaţie a banilor: toţi factorii care influenţează viteza de circulaţie a
banilor influenţează şi cererea de bani.
4. Rata dobînzii.

2. Oferta de monedă
Oferta de monedă reprezintă cantitatea de monedă pusă la dispoziţia agenţilor
economici de către sistemul bancar al unei ţări.

24
 Principalii ofertanţi de monedă sunt: Banca Naţională, Trezoreria şi băncile
comerciale.Banca naţională emite banii ceruţi pe piaţă, iar băncile comerciale creează cea mai
mare parte a monedei, cea scripturală.
Factorii ce duc la creşterea ofertei de bani:
1. Sporirea cantităţii de bunuri şi dervicii destinate vînzării duce la creşterea ofertei
de bani.
2. Reducerea vitezei de circulaţie a banilor, cînd o unitate monetară intermediază un
număr mai mic de tranzacţii.
3. Creşterea deficitului bugetar, care de regulă, este acoperit de banii împrumutaţi de
la sistemul bancar.
4. Retragerea din circulaţie şi păstrarea la ciorap, în safeuri, etc. a unui volum de
bani de către menaje. Statul, prin intermediul Băncii Naţionale, controlează în permanenţă oferta
de monedă, pentru ca aceasta să nu depăşească necesităţile reale ale economiei.
5. Rata dobînzii, între ea şi oferta de monedă există o relaţie pozitivă. Această relaţie
poate fi reprezentată prin curba ofertei de monedă.
Modificarea ofertei de bani este efectuată în două etape:
1. Modificarea iniţială a bazei monetare pe calea influenţării obligaţiunilor BC faţă
de populaţie şi sistemul bancar;
2. Modificarea ulterioară a ofertei de bani prin procesul „multiplicării” în sistemul
băncilor comerciale.
Echilibrul pieţei monetare se stabileşte în urma confruntării dintre cererea şi oferta de
monedă, el fiind foarte dinamic. Echilibrul dintre cererea şi oferta de monedă se stabileşte în
punctul în care rata dobînzii este aceeaşi atît pentru cererea, cît şi pentru oferta de monedă.

3. Mecanismul creaţiei monetare

În procesul creaţiei monetare sunt implicate băncile comerciale, sau, în context mai larg,
instituţiile de credit, pe de o parte, şi banca centrală, pe de altă parte.
Capacitatea băncilor de a crea monedă poate fi evidenţiată prin analiza procesului de
multiplicare a monedei scripturale, prin acordarea de credite. Asupra procesului de creaţie
monetară se exercită controlul de către banca centrală, care deţine monopolul în acest domeniu.
Moneda centrală, denumită şi “moneda de prim rang” creată de banca centrală, cuprinde suma
bancnotelor aflate în circulaţie şi a activelor care aparţin băncilor şi Trezoreriei, şi care se
regăsesc în pasivul băncii centrale. Moneda centrală se creează prin mecanismul de acordare de
credite băncilor comerciale şi Trezoreriei, sau prin cumpărarea de devize şi titluri de pe piaţă.

25
 Pentru măsurarea stocului de monedă centrală aflată în circulaţie (bancnote şi depozite
deţinute de agenţii bancari la banca centrală) se utilizează un agregat denumit bază monetară.
În literatura de specialitate, baza monetară este definită ca o variabilă exogenă faţă de
băncile comerciale, iar masa monetară în sens larg reprezintă un multiplu al bazei monetare
emisă de banca centrală.
Mm = BM × m
Multiplicatorul monetar ne arată de cîte ori oferta monetară este mai mare decît baza
monetară. El este cu atît mai mare cu cît cota obligatorie de rezerve a băncilor este mai mică şi
este într-o relaţie de inversă proporţionalitate cu procentul de numerar pe care doreşte să-l deţină
populaţia.

Теmа 7. Moneda şi inflaţia

1. Conceptul de inflaţie
2. Cauzele şi consecinţele inflaţiei
3. Formele de inflaţie
4. Formele dezecilibrului monetar

1. Conceptul de inflaţie
Lipsa unui mecanism perfect de reglementare a cantităţii de masă monetară necesară
pentru circulaţie deseori provoacă în economie momente de dezechilibru pe piaţa monetară. În
rezultat pe piaţa monetară au loc procese de inflaţie sau deflaţie.
Inflaţia reprezintă un proces multifactorial care presupune scăderea puterii de cumpărare
a banilor şi ridicarea preţului pentru mărfuri şi servicii.
Indicele preţului de consum constituie un instrument cu ajutorul căruia se măsoară
modificarea preţului mediu al unui coş de bunuri şi servicii care reprezintă consumul specific al
unui menaj tipic.
P1
x100%
P
IPC = 0
IPC 1  IPC 0
x100%
Rinfl =
OPC 9

26
 Lipsa unui mecanism perfect de reglementare a cantităţii de masă monetară necesară
pentru circulaţie deseori provoacă în economie momente de dezechilibru pe piaţa monetară. În
rezultat pe piaţa monetară au loc procese de inflaţie sau deflaţie. Cel mai des are loc inflaţia ce
presupune devalorizarea banilor de hîrtie care poate fi provocată de:
 excesul banilor de hîrtie aflaţi în circulaţie;
 deficitul bugetar;
 neîncrederea faţă de guvern care a emis masa monetară de hîrtie.
Inflaţia reprezintă un proces multifactorial care presupune scăderea puterii de cumpărare
a banilor şi ridicarea preţului pentru mărfuri şi servicii.
Inflaţia are diverse forme de manifestare, printre care deosebim:
1) ridicarea generală a preţurilor mărfurilor şi serviciilor şi micşorarea puterii de
cumpărare a banilor;
2) majorarea preţurilor de piaţă la aur;
3) ridicarea cursului valutelor străine şi scăderea cursului valutei naţionale.

2. Cauzele şi consecinţele inflaţiei

Cauzele inflaţiei:
1) Creşterea masei monetare peste limitele necesare.
2) Presiunea cererii agregate, atunci cînd oferta agregată rămîne relativ rigidă (inflaţie
prin cerere).
3) Presiunea costurilor de producţie (inflaţie prin costuri) în urma creşterii preţurilor la
factorii de producţie.
4) Creşterea afluxului de bunuri sau valute din alte ţări (inflaţie importată).
Consecinţele negative ale inflaţiei:
1) Reducerea puterii de cumpărare a salariilor.
2) Descurajarea investiţiilor şi a economiilor.
3) Aprofundarea diferenţierii sociale.
4) reducerea puterii de cumpărare a monedei naţionale în raport cu alte monede.
Politicile antiinflaţioniste au drept obiective de bază:
1) Protecţia agenţilor economici şi a populaţiei:
– indexarea salariilor şi pensiilor;
– subvenţionarea preţurilor la unele produse de primă necesitate.
2) Restabilirea echilibrului general prin reducerea cererii şi stimularea ofertei agregate: cu
instrumente fiscale, monetare, administrative.

27
 3) Politica de susţinere a ofertei prin încurajarea politicii interne, statul stimulînd oferta şi
astfel contribuind la restabilirea echilibrului între AD şi AS.
Rezultă că inflaţia ridicată frânează creşterea economică, hiperinflaţia induce recesiune,
dar o doză moderată de inflaţie, în general, antrenează efecte pozitive. În acest context, lupta
contra inflaţiei a devenit obiectivul unic al politicii monetare, iar mijloacele tradiţionale
antiinflaţioniste constau în:
1. Îngheţarea preţurilor
2. Politica bugetară şi fiscală
3. Limitarea creditului
4. Politica veniturilor
Manifestarea fenomenului inflaţionist, de-a lungul timpului, într-o mulţime de ţări, a
evidenţiat că autorităţile monetare au folosit diverse politici de stabilizare în funcţie de
particularităţile economiei şi ale conjuncturii internaţionale.

3. Formele de inflaţie
Tipuri de inflaţie:
1) Inflaţie latentă – 3-4%/an (este favorabilă creşterii economice).
2) Inflaţie moderată – 5-10%/an.
3) Inflaţie galopantă – 20-100%/an.
4) Hiperinflaţie – 50%/lună.
Tipuri de inflaţie:
 Inflaţie locală (în cadrul unei ţări).
 Inflaţie mondială (o regiune de pe glob).
 Inflaţie galopantă (cînd preţurile se ridică brusc şi foarte mult).
 Inflaţie tîrîtoare (cînd are loc creşterea lentă, dar necontenită, a preţurilor cu 10%
anual).
 Inflaţia care e provocată de factori financiari economici interni.
 Inflaţie importată, care e provocată de factorii din afara ţării.
Caracterul negativ al inflaţiei şi influenţa ei asupra economiei se manifestă prin
următoarele momente:
1) Creşte procesul de dezechilibru a activităţii economice în diferite ramuri ale
economiei.
2) Are loc turnarea de capital din sfera de producţie în sfera de circulaţie, unde mari
profituri aduce comerţul de speculă.
3) Se micşorează cererea solvabilă reală asupra bunurilor de consum.

28
 4) Are loc deformarea cererii consumatorului sau “fuga de bani” care are loc prin
procurarea oricărui tip de marfă.
5) Provoacă dereglarea sistemului bănesc.
6) Dereglarea întregului proces de reproducţie în toate fazele lui.
7) Acutizarea tuturor contradicţiilor sociale.
Statul în diferite moduri intervine pentru a lichida aceste consecinţe care pot fi
interpretate din două puncte de vedere:
- motiv economic – dorinţa de a crea condiţiile optime pentru acumularea capitalului şi
creşterea economică;
- motiv social-politic – constă în stabilizarea finanţelor statului.
Practica mondială propune următoarele metode de lichidare a inflaţiei:
1) Nulificarea, care presupune introducerea unei noi unităţi monetare.
2) Denominarea, care presupune schimbul valorii nominale a semnelor băneşti într-un
anumit raport (1:10; 1:1000). În acelaşi raport are loc recalcularea preţurilor, tarifelor, salariilor
ş.a.m.d.).
3) Revalorizarea presupune restabilirea valorică iniţială a unităţii băneşti în baza creşterii
producţiei şi circulaţiei mărfare şi scoaterea concomitentă din circuit a unei cantităţi de masă
monetară.

4. Formele dezecilibrului monetar

Definirea termenului „deflaţie” se poate realiza în următorul mod: frânare sau resorbţie
totală a inflaţiei, prin măsuri care vizează diminuarea masei monetare şi reducerea cererii în
raport cu oferta.
Pot fi distinse următoarele trei forme de deflaţie:
- Deflaţia monetară se caracterizează prin diminuarea mijloacelor de plată în circulaţie,
deci prin reducerea cantităţii de monedă aflată la dispoziţia agenţilor economici.
- Deflaţia financiară corespunde contractării creditului disponibil acordat prin sistemul
bancar. Principala manifestare a acestor două forme de deflaţie este scăderea preţurilor bunurilor
şi serviciilor precum şi a preţului activelor reale.
- Deflaţia reală este sinonimă cu reducerea activităţii economice, acesta fiind un alt
termen utilizat pentru a desemna recesiunea care însoţeşte, în general, deflaţia monetară sau
financiară.
Prin termenul deflaţie sunt desemnate toate scăderile considerabile ale preţurilor
indiferent de cauzele lor, sau de efecte. Rata deflaţiei poate fi definită şi ca rata anuală de scădere

29
a nivelului general al preţurilor, fiind, în alţi termeni, o rată a inflaţiei negative. Efectele deflaţiei
pot fi enumerate astfel:
- deflaţia diminuează consumul în favoarea economisirii;
- majorează povara datoriei publice;
- antrenează o scădere a valorii patrimoniilor;
- majorează ratele reale ale dobânzii.

Tema 8. Creditul şi dobînda

1. Definirea creditului
2. Trăsăturile şi funcţiile creditului
3. Formele creditului
4. Dobînda şi formele sale

1. Definirea creditului
Pentru definirea creditului, este necesară prezentarea a trei opinii care s-au conturat cu
privire la acest concept, respectiv:
• creditul ca încredere;
• creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire;
• creditul ca formă a relaţiilor de schimb.
Creditul ca încredere: este o concepţie care plasează la baza relaţiilor de credit ideea de
încredere, de unde rezultă caracterul subiectiv al acestora. Termenul credit îşi are originea în
cuvintele latine „creditum”, „de credere” care desemnează încrederea în ceva sau cineva. În
practică, această încredere se concretizează în relaţiile dintre creditor şi debitor, în sensul că
cel din urmă trebuie să prezinte o anumită bonitate, astfel încât să genereze încredere din partea
creditorului.
Creditul ca expresie a relaţiilor de redistribuire reprezintă o abordare care porneşte de
la conţinutul economic specific al creditului, respectiv transferul unei părţi din produsul social de
la unii din participanţii la circuitul economic către alţi participanţi la acest circuit.
Creditul ca expresie a relaţiilor de schimb, reprezintă „un acord prin care anumite
bunuri, servicii sau o cantitate de monedă sunt cedate în schimbul unei promisiuni de plată
viitoare.
Definirea completă a creditului poate fi realizată prin luarea în considerare şi corelarea
acestor trei abordări, ceea ce poate duce la următoarea formulare:

30
 Creditul reprezintă o categorie economică, ce exprimă relaţii de repartiţie a unei părţi din
PIB sau din venitul naţional, prin care se mobilizează şi se distribuie disponibilităţile din
economie şi se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital şi al
realizării unor obiective ale politicii economice.

2. Trăsăturile şi funcţiile creditului

În esenţă, creditul reprezintă schimbul unei valori monetare actuale contra unei valori
monetare viitoare. Conţinutul şi semnificaţia acestui concept rezultă şi din funcţiile care sunt
atribuite creditului:
- de repartiţie
- de control
- de emisiune.
Pentru evidenţierea funcţiilor şi caracteristicilor creditului, este necesară prezentarea
elementelor incluse în relaţiile de credit, astfel:
- participanţii la raportul de credit;
- promisiunea de rambursare;
- scadenţa;
- dobânda (preţul creditului).
Indiferent de criteriile de clasificare utilizate, se pot desprinde câteva caracteristici
esenţiale ale creditului în economia contemporană:
 s-au produs schimbări în destinaţia creditului, în sensul că a sporit ponderea celor
speculative şi cele destinate satisfacerii nevoilor statului;
 se produc modificări frecvente ale nivelului dobânzii, cu scopul de a favoriza sau
limita dimensiunile creditului;
 se remarcă sporirea creditului bancar în detrimentul celui comercial;

3. Formele creditului
Diversitatea formelor sub care se manifestă creditul în economie a impus utilizarea mai
multor criterii semnificative de clasificare, în funcţie de care se disting următoarele:
1. după natura economică şi participanţii la relaţia de creditare, se remarcă:
- creditul comercial;
- creditul bancar;
- creditul de consum;
- creditul obligatar;
- creditul de ipotecar.

31
 După calitatea debitorului se face distincţie între creditele acordate persoanelor fizice
(particulare) şi cele acordate persoanelor juridice.
• Persoanelor fizice (particulare) li se acordă următoarele forme de credit:
- credite de trezorerie,
- credite pentru construcţii de locuinţe,
- credite pentru consum destinate
- credite pentru studii,
- liniile de credit pentru cărţile de credit.
• Creditele acordate persoanelor juridice (agenţilor economici) pot apărea sub
următoarele forme:
- credite de exploatare,
- credite de echipament ( de investiţii),
- creditele speciale.
Din punct de vederea al calităţii debitorului şi creditorului, se face distincţia între:
- creditul privat, în care participanţii la raportul de credit sunt subiect de drept privat;
- creditul public, în cadrul căruia debitorul este reprezentat de stat, care se împrumută pe
piaţa internă, pentru acoperirea deficitului bugetar. În acest caz, populaţia în ansamblul său şi
agenţii economici apar în calitate de creditori.
În funcţie de scopul acordării creditelor, se remarcă următoarele categorii:
Credite de producţie care pot fi:
- credite de exploatare;
- credite de investiţii;
- credite de speculaţie, care urmăresc valorificarea unei conjuncturi favorabile pentru
consolidarea situaţiei financiare a întreprinderii;
- credite de circulaţie, folosite pentru acoperirea unor cheltuieli de stocare şi transport al
mărfurilor. Se prezintă sub formă de avansuri pentru mărfurile vândute şi neîncasate;
După natura garanţiilor, se întâlnesc următoarele forme de credite:
- credite reale
- credite personale
• Creditele reale sunt cele pentru care garanţia se prezintă sub formă de:
- garanţie imobiliară concretizată într-un contract de ipotecă asupra terenului sau
clădirilor.
- garanţie mobiliară, care constă în valori mobiliare, de natura titlurilor de credit, sau în
alte valori materiale (metale preţioase, bunuri). În cazul rambursării împrumutului, debitorul este
deposedat de garanţie.

32
 • Creditele personale au la bază garanţii morale, care se pot prezenta astfel:
- credite în alb acordate unei persoane fizice, fără nici o formalitate;
- credite personale cu gaj individual, caz în care o terţa persoană garantează rambursarea
cu propria-i răspundere morală;
- credite personale cu gaj colectiv, întâlnite atunci când mai multe persoane garantează
rambursarea, cu răspunderea morală.
După întinderea drepturilor creditorului se disting trei forme ale creditului:
- credite denunţabile, care se manifestă atunci când creditorul îşi rezervă dreptul ca
oricând, înainte de scadenţă, să ceară rambursarea acestui credit, cu sau fără avizarea debitorului;
- credite nedenunţabile, când creditorul are dreptul de a cere rambursarea numai la o
scadenţă dinainte stabilită;
- credite legate, caz în care creditorul condiţionează acordarea creditului de folosirea sa în
anumite scopuri convenite cu debitorul.
După modul de rambursare, se face distincţia între:
- credite neamortizabile, pentru care rambursarea se face integral la scadenţă;
- credite amortizabile, caz în care rambursarea se face în tranşe egale sau neegale,
formate din rate de rambursat şi dobânzi.
După termenul de rambursare, se remarcă:
- credite pe termen scurt, pe perioade care nu depăşesc 12 luni.
- credite pe termen mediu,
- credite pe termen lung, a căror durată de rambursare depăşeşte 5 ani.

4. Dobînda şi formele sale

Dobânda poate fi definită ca reprezentând o formă de remunerare a creditului de către
debitor, pentru folosirea capitalului împrumutat. Astfel, dobânda poate fi privită ca „preţ” al
capitalului împrumutat şi poate fi analizată atât ca mărime absolută cât şi în mărime relativă (sub
formă de rată procentuală).
Din punct de vedere al băncii, se disting: dobânda bonificată şi cea percepută
a) Dobânda bonificată: • reprezintă nivelul dobânzii cu care sunt remunerate
disponibilităţile băneşti ale celor care şi-au constituit depozite bancare. În general, dobânda
bonificată este mai scăzută decât dobânda percepută la credite.
b) Dobânda percepută: • exprimă dobânda încasată de bănci de la clienţii care
beneficiază de creditele acordate.
Din punct de vedere al nivelului la care se practică dobânda, se disting:
- taxa oficială a scontului (tos);

33
 - taxa privată a scontului (tps);
- dobânda practicată între întreprinzători;
- alte tipuri.
Din punct de vedere al relaţiei existente între rata dobânzii şi rata inflaţiei, se realizează
distincţia între dobânda nominală şi dobânda reală.
D. Din punct de vedere al perioadei t pe care se acordă creditul şi al capitalizării dobânzii
se poate face distincţia între dobânda simplă şi dobânda compusă.
Rata dobânzii reprezintă una dintre cele mai “monitorizate” variabile din economie,
întrucât modificările nivelului acesteia afectează direct activitatea zilnică şi are importante
consecinţe asupra creşterii economice.
Distincţia dintre rata reală şi rata nominală a dobânzii este necesară, întrucât reflectă
corect costul împrumutului, atunci când se ia în considerare rata inflaţiei.
În cele ce urmează sunt prezentate metodele frecvent întâlnite în calcularea dobânzii.
a) Pentru creditele acordate şi depozitele constituite se calculează dobânda simplă
sau dobânda compusă.
1) dobânda simplă se calculează în cazul în care perioada analizată este mai mică de un
an, iar dobânda nu este capitalizată.
2) dobânda compusă se practică atunci când perioada de creditare sau de depunere este
mai mare de un an, iar dobânda este reinvestită la fiecare scadenţă.

Tema 9. Sisteme bancare

1. Apariţia şi caracteristicile sistemelor bancare
2. Tipuri de bănci
3. Băncile de emisiune

1. Apariţia şi caracteristicile sistemelor bancare

Rolul băncilor în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea
conceptului de intermediere între agenţii debitori şi creditori din economie, iar în al doilea rând
prin funcţiile tradiţionale de finanţare, de colectare a depozitelor şi de gestionare a mijloacelor de
plată.
Analiza economică modernă explică existenţa intermedierii financiare prin motive care
sunt specifice şi băncilor, respectiv:
a) reducerea costului tranzacţiilor
b) reducerea asimetriei informaţiilor

34
 c) asigurarea lichidităţii
Funcţiile clasice sau tradiţionale ale băncilor vizează patru tipuri de operaţii, strâns
legate între ele:
- distribuirea de credite
- colectarea de depozite
- operaţiuni interbancare
- gestionarea mijloacelor de plată.
Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare este
posibilă stabilirea unei distincţii între două tipuri de sisteme bancare:
- sisteme bancare ale Europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează
după modelul băncii universale;
- modelul american, aplicat şi în Japonia, bazat pe principiul unei specializări stricte
a instituţiilor bancare.
Sistemele bancare din ţările dezvoltate se caracterizează printr-o serie de trăsături,
dintre care reţin atenţia următoarele: diversitate, concentrare, bancarizarea activităţii, accelerarea
operaţiunilor de restructurare, deschiderea către relaţiile cu străinătatea.
- Diversitatea unui sistem bancar
- Concentrarea activităţii bancare
- Gradul de bancarizare.
- Operaţiunile de restructurare bancară
- Contextul globalizării financiare, criza sistemelor bancare.
Operaţiunile de restructurare bancară pot fi analizate şi din punct de vedere al impactului
acestora asupra strategiei şi gestiunii bilanţului.
Prima strategie care poate fi evidenţiată este cea de ameliorare a poziţiei pe piaţă a
băncilor şi corelaţia cu rentabilitatea fondurilor proprii. Strategiile bazate pe
îmbogăţirea gamei de produse, creşterea gradului de pătrundere în rândul clientelei şi
punerea în evidenţă a câştigurilor de externalităţi, constituie un al doilea tip de intervenţie
strategică. În acest context, poate fi plasată strategia “bancassurance” concretizată în fuziuni
celebre între bănci şi societăţi de asigurări, prin intermediul cărora băncile utilizează reţeaua de
agenţii şi informaţiile despre clienţi în vederea comercializării, la un cost scăzut, a produselor de
asigurări. În acest mod, băncile sunt preocupate mai puţin de serviciile de asigurare căutând o
remunerare corespunzătoare sub forma comisioanelor de distribuire a acestor produse.
Diversificarea constituie a strategie care asigură o mai bună repartizare a riscurilor bancare.
Preocupările strategice ale băncilor care n-au obţinut rezultatele estimate nici prin sporirea

35
volumului activităţile şi nici prin diversificare, au condus la specializare, ca strategie total
opusă celei de diversificare.

2. Tipuri de bănci
Sistemul bancar se caracterizează printr-o mare diversitate a instituţiilor bancare şi de
credit, care pot fi grupate după o mulţime de criterii. În faţa varietăţii şi complexităţii sporite a
operaţiunilor financiare, multe dintre bănci îndeplinesc caracteristicile băncilor universale.
Potrivit definiţiei date de dicţionar, banca universală este o bancă aptă de a îndeplini toate
activităţile, atât la nivel naţional cât şi internaţional (în engleză se utilizează termenul full
service bank, care desemnează particularităţile băncilor globale).
- Bănci comerciale;
- Bănci de afaceri rezultă că acestea, spre deosebire de băncile universale, de
depozit, sau comerciale operează asupra bilanţului întreprinderilor, intervenind pe diferite pieţe
financiare pentru contul lor sau al clienţilor şi gestionează patrimoniile particularilor.
Operaţiile băncilor de afaceri pot fi grupate în:
a) activităţi cu titluri;
b) activităţi specifice băncilor comerciale;
c) activităţi de inginerie financiară.
Concluzionând, se poate aprecia că băncile de investiţii sau de afaceri îndeplinesc
următoarele funcţii economice:
 asigură capital pentru firme şi pentru administraţia centrală şi locală;
 asigură lichiditate pieţelor de capital, prin rolul în tranzacţionarea şi executarea
ordinelor pe piaţa secundară;
 oferă consultanţă cu privire la emisiunea, cumpărarea şi vânzarea valorilor
mobiliare.
Devenind bănci obişnuite, atât prin clientelă, precum şi prin serviciile oferite, şi incluse în
procesul de universalizare, băncile mutuale şi cooperativele de credit trebuie să facă faţa
concurenţei actuale, prin specializarea într-o activitate punctuală şi prin diminuarea efectivelor.
Băncile de trezorerie
Se poate concluziona că principala activitate a caselor de scontare şi a băncilor de
trezorerie o constituie operaţiunile interbancare, în sensul că primele, care desfăşoară activităţi
cu titluri, se refinanţează de pe diversele compartimente ale pieţei monetare ce reprezintă locul
lor privilegiat de activitate.
Băncile de economii

36
 Acest tip de bănci s-a generalizat în decursul secolului al XIX-lea, când au fost create din
iniţiativă publică sau privată, ca instituţii fără scop lucrativ, cu scopul colectării micilor
economii care nu aveau acces la piaţa financiară şi al utilizării acestora pe destinaţii de interes
general (împrumuturi de stat şi către colectivităţile locale, împrumuturi pentru locuinţe).
. Instituţiile de credit specializate
Instituţiile specializate pot fi grupate în următoarele categorii:
a) instituţii de credit şi de participaţie în industrie şi comerţ;
b) instituţiile de credit destinate agriculturii;
c) instituţiile de finanţare a locuinţelor şi construcţiilor;
d) „băncile” sau instituţiile de comerţ exterior;
e) societăţile financiare de leasing şi credite pentru consum;
f) instituţiile pentru credite municipale.

3. Băncile de emisiune
. Rolul băncii centrale rezultă din monopolul asupra emisiunii monetare şi din funcţia
de autoritate monetară pe care a preluat-o treptat şi pe măsură ce s-a implicat în afacerile statului
şi, în mod special, în politica economică. Activitatea băncilor centrale, gestionarea şi execuţia
politicii monetare, este coordonată de anumite organisme, în a căror componenţă se află membri
numiţi după diverse criterii. Astfel, în funcţie de măsura în care alegerea guvernatorului şi a
membrilor Consiliului de Administraţie depind de raportul dintre puterea politică şi banca de
emisiune, se poate stabili gradul de independenţă al băncii centrale. Principalelor aspecte
care definesc gradul de independenţă al unei bănci centrale sunt:
 numirea guvernatorului şi a Consiliului de Administraţie pe o perioadă
determinată de timp, de către legislativ;
 neimplicarea guvernului sau a organului legislativ în aprobarea politicii monetare;
 asigurarea stabilităţii monetare de către banca centrală;
 stabilirea ratei dobânzii de refinanţare se realizează fără aprobări ale executivului
sau ale legislativului.
Indiferent de caracterul mai mult sau mai puţin centralizat al băncilor centrale, acestea
exercită funcţii generale şi, uneori, ocazionale, prin care se evidenţiază rolul în cadrul sistemelor
bancare şi al economiilor contemporane.
Astfel, pot fi enumerate următoarele funcţii:
 funcţia de emisiune;
 funcţia de bancă a statului, a administraţiei şi a serviciilor publice;
 funcţia de bancă a băncilor;

37
  funcţia de centru valutar şi de gestionare a rezervei valutare;
 funcţia prudenţială şi de supraveghere;
 funcţii economice ocazionale.
Operaţiunile active şi pasive
Individualizarea şi manifestarea efectivă a funcţiilor băncilor centrale, descrise anterior,
se realizează prin operaţiunile pe care acestea le efectuează. Utilizând criteriul bilanţier,
operaţiunile băncii centrale pot fi analizate ca operaţiuni active şi operaţiuni pasive.
Operaţiunile active desfăşurate de băncile centrale se concretizează în:
a) operaţiuni de creditare
b) decontări interbancare
c) operaţiuni de vânzare-cumpărare de aur şi devize
Operaţiunile de pasiv ale băncii centrale constau în următoarele:
a) formarea capitalului propriu
b) depunerile sau sursele atrase
c) emisiunea monetară
Operaţiunile de activ şi de pasiv ale băncii centrale se regăsesc în cadrul bilanţului,
structurate după destinaţia plasamentelor şi originea resurselor.

Tema 10. Băncile comerciale

1. Operaţiunile pasive. Depozitele bancare
2. Operaţiunile active. Creditarea: principii, metode şi etape
3. Alte tipuri de operaţiuni ale băncilor comerciale
4. Sistemul de plată ale băncilor comerciale
5. Instrumente de credit şi plată

1. Operaţiunile pasive. Depozitele bancare

Operaţiunile pasive ale băncilor comerciale pot fi grupate în:
a) formarea fondurilor proprii
b) constituirea depozitelor
c) operaţiuni de refinanţare.
a) Formarea fondurilor proprii prezintă importanţă prin modul de constituire a
capitalului social, prin emisiunea şi subscrierea de acţiuni.
b) Constituirea depozitelor (acceptarea depozitelor) reprezintă cea mai importantă
operaţiune de pasiv a băncilor de depozit, fiind o principală modalitate de mobilizare a

38
capitalurilor disponibile temporar în economie şi de fructificare a acestora prin intermediul
băncilor.
c) Operaţiunile de refinanţare intervin atunci când băncile îşi „consumă” fondurile
proprii şi resursele atrase prin depozite şi constau în procurarea resurselor de la banca centrală.
Operaţiunile concrete prin care se realizează refinanţarea sunt rescontarea şi lombardarea.
Capitalul bancar – deşi ocupă o pondere relativ mică în bilanţul unei bănci, acesta reprezintă
esenţa, nucleul bilanţului bancar şi ocupă un loc semnificativ în cadrul reglementărilor. Capitalul
este considerat drept garanţie a solvabilităţii băncii în faţa riscurilor asumate. Raportul dintre
CPR şi totalul activelor bancare este relativ redus (5-8 %), expresie a faptului că banca este un
intermediar financiar care urmăreşte plasarea mai departe a fondurilor şi nu imobilizarea lor sub
forma capitalului.
Depozitele bancare au un dublu caracter: pe de o parte reprezintă obligaţii ale băncii
faţă de deponenţi privind returnarea depozitelor şi plata dobânzii aferente, iar pe de altă parte
reprezintă creanţe ale depunătorilor faţă de bancă. Depozitul poate fi utilizat ca mijloc de plată
prin retragerea sub formă de numerar de către deponent sau pentru efectuarea de plăţi către
terţi.
Tipuri de depozite bancare:
1.Depozite la vedere (pe TS) – conturi slab remunerate sau neremunerate destinate să fie
retrase sau utilizate de către deponent pe termen scurt (soldul creditor al contului poate fi retras
în orice moment, fără preaviz dat băncii în prealabil).
2. Depozitele la termen – sume depuse de către titulari şi blocate la dispoziţia băncii
până la o scadenţă stabilită prin contractul încheiat la constituirea depozitului. Sunt remunerate
cu o rată mai ridicată de dobândă , pentru a-l compensa pe deponent pentru imobilizarea
fondurilor sale la dispoziţia băncii.
3. Depozitele colaterale (în practică denumite cash colateral)– sume depuse în cont în
vederea garantării unor obligaţii contractuale ale clientului:
- deschiderea de acreditive
- emiterea de scrisori de garanţie bancară
- ordine de plată cu scadenţă
- cecuri, certificate.
Volumul depozitelor unei bănci este determinat de factorii:
- stabilitatea şi renumele băncii
- remuneraţia oferită de plasamentele în titluri
- gradul de economisire de la nivelul economiei
- concurenţa dintre bănci sau dintre bănci şi organismele nebancare

39
 - rata inflaţiei
- securitatea depozitelor bancare
- gradul de remunerare.

2. Operaţiunile active. Creditarea: principii, metode şi etape

Operaţiunile active reprezintă pentru băncile comerciale operaţiunile de utilizarea a
resurselor mobilizate de către instituţiile bancare sub forma atragerii de depozite, a contractării
de împrumuturi sau din alte surse în vederea îndeplinirii funcţiilor specifice.
Principalele operaţiuni active ale băncilor sunt:
- disponibilul aflat în casierie;
- conturile curente şi depozitele plasate la alte bănci comerciale;
- conturile curente deschise la banca centrală;
- titlurile de trezorerie şi alte titluri deţinute de către bancă;
- creditele de diverse categorii;
- creanţele din leasing;
- titlurile de participaţie;
- imobilizările corporale;
- fondul de comerţ;
- imobilizările necorporale;
- alte categorii de active.
Creditul este operaţiunea prin care o parte numită creditor, pune la dispoziţie resurse
proprii sau împrumutate unei alte părţi, numită debitor, în schimbul unui preţ (dobânda) şi sub
constrângerea respectării unor condiţii minimale.
Creditorii tradiţionali sunt băncile, însă în aceeaşi categorie se mai înscriu şi persoanele
fizice şi corporaţiile care cumpără obligaţiuni, precum şi autorităţile locale sau centrale.
Operaţiuni de creditare
1. Operaţiuni de creditare a agenţilor economici
2. Operaţiuni de creditare a persoanelor fizice
1. Băncile comerciale răspund solicitărilor agenţilor economici, oferindu-le următoarele
tipuri de credite:
- Credite pentru procurarea activelor fixe.
- Credite pentru acoperirea cheltuielilor de exploatare.
2. Operaţiuni de creditare a persoanelor fizice
- Creditele pentru locuinţe acordate pe temen mediu şi lung, având ca scop dezvoltarea
proprietăţii imobiliare.

40
 - Creditele pentru bunurile de folosinţă îndelungată.
- Creditele pentru cheltuieli curente.
Acordarea unui credit are cinci etape:
a) analiza dosarului de creditare;
b) decizia de acordare a creditului;
c) acceptarea clientului;
d) acordarea efectivă a creditului;
e) supravegherea creditului şi soluţionarea cazurilor de contencios.

3. Alte tipuri de operaţiuni ale băncilor comerciale

Operaţiunile în valută pe piaţa valutară a RM se efectuiază prin internediul băncilor.
BNM şi băncile comerciale pot cumpăra şi vinde valutele la Bursa Valutară Interbancară.
Cursul de vînzare-cumpărare a băncii comerciale se stabileşte în limitele –+1% faţă de
cursul stabilit de BNM pentru valutele liber utilizabile şi -+2% pentru celelalte valute. Băncile
efectuînd tranzacţii cu valute, trebuie să respecte limita poziţiei valutare deschise, determinată
de BNM. Acest indicator se calculează ca diferenţa dintre activele şi pasivele valutare (poziţia
poate fi pozitivă şi negativă). Limita poziţiilor valutare deschise se determină de BNM.
Din ce în ce mai utilizat în majoritatea ţărilor, leasingul este un sistem prin care o firmă-
client primeşte permisiunea de a folosi anumite echipamente din partea firmei proprietare, în
schimbul plăţii periodice a anumitor sume.
Această formă de finanţare este o alternativă creditului bancar. El se utilizează pentru
finanţarea închirierii echipamentelor scumpe (navelor maritime şi aeriene, sateliţilor,
automobilelor, etc).
Leasingul este un angajator între trei părţi: 1) firma proprietară a echipamentului
(lesorul) - banca; 2) furnizorul de echipament; 3) firma care utilizează echipamentul (leseul).
Conform contractului de leasing arendatorul primeşte pentru utilizare un echipament, cu condiţia
plăţilor periodice către arendaş. În contract sunt stipulate suma totală, termenii, periodicitatea şi
suma plăţilor, reparaţia.
Avantajele leasingului:
- Furnizorul vinde echipamentul primind preţul integral.
- Compania de leasing devine proprietar al echipamentului şi dîndu-l în chirie,
primeşte înapoi suma investită plus un anumit procent.
- Arendatorul are posibilitatea de a exploata echipamentul, fără a investi sume
mari.

41
 Factoringul este un sistem care permite finanţarea unei firme în faza care derulează
activităţile comerciale şi are de primit sume pentru produsele vîndute. Factoringul constă în
preluarea de către o instituţie bancară a drepturilor de creanţe aferente produselor vîndute, în
condiţiile achitării imediate firmei în cauză a unei plăţi majore din contravaloarea sumei de
încasat. Avantajul firmei este că firma poate să obţină imediat lichidităţi pentru produsele
vîndute, în schimbul cedării unui procent din veniturile de încasat. În plus, insituţia bancară, o
dată cu preluarea procentelor, îşi asumă integral riscurile privitoare la încasarea veniturilor
prevăzute în contract.
Plasamentele în titluri (20-30% din totalul utilizărilor) adică deţinerile de acţiuni,
obligaţi-uni, bonuri de tezaur care sunt tranzacţionate pe pieţele de capital.
Băncile investesc în titluri pentru că:
- plasamentele aduc rentabilitate băncii (câştiguri) sub formă de dividende iar
obligaţiunile sub formă de dobândă;
- plasamentele sunt lichide adică dacă banca are nevoie de lichidităţi ea vinde acţiuni şi
obli-gaţiuni la bursă intrând în posesia numerarului de care are nevoie.
Portofoliul hîrtiilor de valori ale băncii trebuie să îndeplinească următoarele funcţii:
1. Stabilizarea veniturilor băncii, indiferent de fazele ciclului de afaceri;
2. Compensarea riscului creditar.
3. Asigurarea diversificării geografice a veniturilor bancare.
4. Asigurarea lichidităţii.
5. Utilizarea în calitate de gaj.
6. Îmbunătăţirea indicatorilor financiari ai băncii.

4. Sistemul de plată ale băncilor comerciale

Plăţile în economie se pot efectua fie cu ajutorul numerarului fie cu ajutorul banilor de
cont (decontare).
Plăţile fără numerar sunt plăţile efectuate prin înregistrările pe conturile bancare, cînd se
ia o sumă de pe contul cumpărătorului şi se înscrie pe contul vînzătorului. Plăţile fără numerar se
organizează în baza următoarelor principii:
1. Efectuarea plăţilor fără numerar se efectuiază prin conturile bancare, care se
deschid de agenţii economici pentru păstrarea şi transferul resurselor financiare;
2. Plăţile din conturile bancare se efectuiază de către bănci numai la dispoziţia
proprietarilor în limita resurselor disponibile;
3. Libertatea alegerii de către agentul economic a formelor de plată fără numerar;

42
 4. Plata la termen, care semnifică efectuarea plăţilor strict la termenele stabilite în
contractele economice, de creditare, de asigurare, contractele colective de muncă privind
remunerarea muncii;
5. Asigurarea plăţii, ce presupune existenţa la plătitor a resurselor lichide, care pot fi
utilizate pentru achitarea obligaţiunilor.
Decontarea este operaţiunea prin care debitorul îşi achită obligaţiile de plată faţă de
creditor sau utilizând banii de cont şi circuitele bancare.
Participanţii:
- plătitorul – persoana al cărui cont de la banca se debitează (scade) cu suma de plată;
- beneficiarul de sumă – persoana al cărui cont se creditează (creşte) cu suma care
urmează să fie încasată;
- banca care ţine contul celor 2 participanţi;
O operaţiune de decontare este formată din 2 părţi:
- fluxul mesaj – prin care băncilor le este adusă la cunoştinţă operaţiunea iniţiată de
participanţi şi aceste mesaje se materializează în instrumente de plată complete şi depuse la
bancă de participant.
- flux al banilor prin care se finalizează plata:
Din punct de vedere al numărului de bănci implicate decontările se împart în 3 categorii:
- interne;
- intrabancare;
- interbancare.
BNM determină regulile de efectuare a operaţiilor de casă, emite bancnotele şi monedele
metalice, determină regulile de transfer, păstrare şi încasare a banilor în numerar, determină
regulile de stabilire a autencităţii bancnotelor, regulile de schimb a bancnotelor deteriorate şi
lichidarea lor.

5. Instrumente de credit şi plată

Pentru efectuarea plăţilor fără numerar se pot utiliza următoarele instrumente de plată:
cambia, biletul de ordin, cecul, ordinul de plată.
1. Cambia este ordinul scris, necondiţionat, de plată dat de o persoană numită tră-gător
unei persoane numită tras prin care i se cere să achite o sumă de bani la o anumită scaden-ţă unei
a treia persoane numită beneficiar.
Participanţii:
a) trăgătorul
b) trasul

43
 c) beneficiarul
Funcţii:
- instrument de plată.
- instrument de încasare.
- titlu de credit.
2. Biletul la ordin (cambie simplificată) reprezintă promisiunea de plată a unei sume
determinate de bani la o anumită scadenţă dată de o persoană numită emitent în favoarea unei a
doua persoane numită beneficiar.
Participanţii:
- emitentul
- beneficiarul.
3.Cecul (cambie la vedere) reprezintă ordinul de plată a unei sume determinate de bani
datorată de o persoană numită trăgător, care are deschis la o bancă un cont în care se găsesc
suficiente disponibilităţi, unei a doua persoane numită tras şi care întotdeauna este o bancă, prin
care i se cere să plătească la prezentarea instrumentului suma de bani înscrisă în acesta unei a
treia persoane numită beneficiar.
Participanţii:
- trăgătorul
- trasul
- beneficiarul – persoana care trebuie să încaseze suma de bani înscrisă în cec.
Tipologia cecurilor:
- după modul de circulaţie al cecurilor:
a) cec nominativ
b) cec la ordin
c) cecurile la purtător
- după modul de încasare:
a) cecuri barate
b) cecurile certificate
c) cecurile circulare
d) cecurile de voiaj.
4. Ordinul de plată reprezintă dispoziţia de plată dată de un emitent băncii sale prin
care-i solicită să achite o sumă de bani unui beneficiar.
Participanţii:
- emitentul
- plătitorul

44
 - banca plătitorului
- banca beneficiarului
- băncile intermediare.
La primirea unui ordin de plată o bancă efectuează următoarele operaţii:
- recepţia (primirea O.P.);
- autentificarea (se verifică dacă semnătura de pe O.P. figurează în lista cu specimene de
semnături);
- acceptarea sau refuzul – se verifică dacă suma înscrisă în O.P. este acoperită de soldul
exis-tent în cont;
- execuţia adică transmiterea în execuţie a O.P.

Tema 11. Piaţa şi politica monetară

1. Piaţa monetară: concept, evoluţii şi funcţii
2. Piaţa interbancară şi operaţiunile ei
3. Instrumentele politicii monetare
4. Efectele politicii monetare

1. Piaţa monetară: concept, evoluţii şi funcţii

Piaţa monetară este o componentă a pieţei financiare, alături de piaţa de capital. Piaţa
monetară este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi foarte scurt pentru toate organismele de
credit bancare.
Decontarea este operaţiunea prin care debitorul îşi achită obligaţiile de plată faţă de
creditor sau utilizând banii de cont şi circuitele bancare.
Din punct de vedere al numărului de bănci implicate decontările se împart în 3 categorii:
- interne;
- intrabancare;
- interbancare.
1.Decontările interne apar când plătitorul şi beneficiarul de sumă lucrează cu aceeaşi
societate bancară şi îşi au deschise conturile la aceeaşi unitate, operativă a băncii.
2. Decontările intrabancare.
Plătitorul şi beneficiarul de sumă lucrează cu aceeaşi societate bancară dar îşi au deschise
conturile la unităţi operative situate în localităţi diferite.
3.Decontările interbancare.
Participanţii lucrează cu societăţi bancare diferite.

45
 În acest caz pentru că decontarea priveşte societăţi bancare distincte cu patrimoniu
distinct obligaţiile de plată ale plătitorului faţă de beneficiarul de sumă se transmit şi asupra
băncilor implicate devenind o obligaţie a băncii plătitorului către banca beneficiară de sumă.
Nu este important numai ca plătitorul să aibă lichidităţi pentru efectuarea plăţii, ci şi
banca plătitorului să dispună de lichidităţile în cauză. Pentru efectuarea plăţilor interbancare
băncile comerciale sunt obligate să-şi deschidă conturi de disponibil la BNR în care să păstreze
suficiente lichidităţi pentru a onora solicitările clientelei.
Decontările interbancare din punct de vedere tehnic se pot realiza fie pe bază brută
(băncile vor plăti-încasa toate documentele depuse de clienţi, plăţile se fac bucată cu bucată) sau
se pot desfăşura pe bază netă (băncile vor plăti-încasa doar diferenţa adică soldul dintre plăţi şi
înca-sări).
În acest din urmă caz se recurge la operaţiuni de compensare.
Prin compensare se înţelege compararea sumei de plătit cu suma de încasat, anularea
părţii comune celor 2 fenomene şi stabilirea unui sold fie de plătit (debitor), fie de încasat
(creditor).
Decontările nete la rândul lor pot fi bilaterale (compensarea se realizează între 2 bănci)
sau multilaterale (compensarea se realizează faţă de toate băncile din sistem).
Avantajul trecerii de la o decontare brută la una netă bilaterală şi multilaterală este
reducerea necesarului de lichidităţi al băncilor pentru efectuarea plăţilor.
Decontările nete multilaterale
În acest caz alături de banca participatoare în sistem mai apare un agent economic distinct
care se numeşte casă de compensaţii care are misiunea să realizeze operaţiile de compensare iar
în final să preia soldurile de plătitor ale băncilor şi să le vireze acele sume de bani în contul
băncilor cu solduri creditoare.
O operaţie de compensare multilaterală este formată din 3 etape:
- inventarierea în care între băncile participante se schimbă instrumentele de plată
colectate de la clienţi stabilind prin fiecare bancă totalul sumelor de plătit-încasat.
- soldarea stabilită pentru fiecare bancă participarea soldului unic de plătit sau încasat.
- stingerea soldurilor adică băncile cu sold debitor vor trebui să-şi achite datoriile către
casa de compensaţii care va remite acele sume către banca cu sold creditor.
O bancă cu sold debitor îşi poate achita datoriile rezultate din compensare folosind:
- disponibilităţile iniţiale din conturile de la casa de compensaţii;
- împrumuturi de la celelalte bănci comerciale din sistem (băncile cu sold creditor);
- împrumuturi de la banca naţională.

46
 Dacă o singură bancă cu sold debitor nu face rost de lichidităţi necesare pentru a-şi stinge
datoria toată compensarea este anulată şi reluată dar fără acea bancă.

2. Instrumentele politicii monetare

Politica monetară reprezintă unul din instrumentele politicii economice, prin intermediul
căreia se acţionează asupra cererii şi ofertei de monedă din economie. Importanţa politicii
monetare rezultă din obiectivul fundamental al acesteia, respectiv stabilitatea preţurilor, la care
se adaugă limitarea inflaţiei şi menţinerea valorii interne şi externe a monedei. Responsabilitatea
îndeplinirii acestor obiective revine băncii centrale, care deţine monopolul în formularea şi
transpunerea în practică a obiectivelor politicii monetare.
Politica monetară contribuie la realizarea politicii economice şi prin obiectivele
specifice care constau în următoarele:
a) creşterea masei monetare până la un nivel optim
b) menţinerea ratei dobânzii la un nivel corespunzător
c) practicarea unui nivel optim al ratei de schimb
d) alocarea optimă a resurselor financiare (fonduri pentru creditare) în cadrul economiei
Pentru îndeplinirea obiectivelor de politică monetară pot fi utilizate instrumente directe şi
indirecte între care este posibilă stabilirea următoarei distincţii :
- instrumentele indirecte sunt utilizate de către banca centrală în relaţiile cu celelalte
bănci şi cu agenţii nefinanciari. La modul tradiţional, această categorie de instrumente include
instrumente care permit controlul asupra costului şi asupra cantităţii de monedă centrală.
- instrumentele directe sunt reprezentate de măsurile care afectează, în mod direct,
utilizatorii şi deţinătorii de monedă, inclusiv instituţiile financiare. Dintre acestea prezintă
importanţă: încadrarea creditului, fixarea administrativă a unor rate ale dobânzii şi controlul
asupra ratei de schimb .
Prin fiecare tip de instrument pot fi urmărite anumite obiective, astfel încât există
posibilitatea clasificării instrumentelor după următoarea structură:
a) instrumente prin care banca centrală furnizează şi retrage moneda centrală:
b) instrumente care afectează direct activele sau pasivele băncilor:
c) instrumente care permit controlul operaţiunilor cu străinătatea:
În cadrul analizei noastre sunt abordate următoarele instrumente :
1) limitarea creditului
2) acţiunile autorităţii monetare asupra cererii de monedă (rezervele obligatorii)
3) acţiunile autorităţii montare asupra ofertei de monedă
4) acţiunile băncii centrale asupra costului monedei centrale (rata dobânzii)

47
 3. Efectele politicii monetare
În funcţie de situaţia conjuncturală a economiei, autoritatea monetară poate decide
creşterea sau diminuarea ofertei de monedă prin utilizarea instrumentelor de politică monetară,
utilizându-se două tipuri de măsuri reunite în:
- politica monetară expansionistă (lejeră sau uşoară);
- politica monetară restrictivă sau strânsă.
Majoritatea economiştilor analizează politica monetară din punct de vedere al eficacităţii,
prin evidenţierea următoarelor trăsături:
- viteză şi flexibilitate: comparativ cu politica fiscală a cărei aplicare necesită
deliberări parlamentare, cumpărarea şi vânzarea titlurilor de către banca centrală se poate stabili
zilnic. Pe această bază sunt influenţate oferta de monedă şi rata dobânzii.
- independenţa faţă de factorul politic rezultă din durata mandatului consiliului
de administraţie al băncii centrale, pe o perioadă mai mare de timp decât a mandatului politic;
- succesul politicii monetare care s-a manifestat, în ţările dezvoltate, în
perioada anilor 1980 – 1990 şi ulterior pentru a ajuta ieşirea economiilor din starea de recesiune
din anii ‘90 – ’92.
Limite ale politicii monetare
-reducerea controlului.
-manifestarea unei asimetrii ciclice.
-modificări în viteza de circulaţie a monedei.
- impact asupra investiţiilor.
- dilema scopului politicii monetare.

48
 Bibliografie
1. Legea cu privire la Banca Naţională a Moldovei, nr. 548-XIII din 21.07.95// Monitorul
Oficial al R.Moldova. - Nr.56-57. -1995. – 12 octombrie.
2. Legea cu privire la instituţiile financiare, № 550-XIII din 21.07.95// Monitorul Oficial al
R.Moldova. - Nr.56-57. -1995. – 12 octombrie.
3. Regulamentul BNM cu privire la activitatea de creditare a băncilor comerciale al
Republicii Moldova nr. 153 din 25.12.97// Monitorul Oficial al R.Moldova. - Nr.87-89 -
1998.
4. Basno, C., Dardac, N., Floricel, C. Monedă. Credit. Bănci, Bucureşti: Editura Didactică
şi Pedagogică, R. A., 2003. 374 p.
5. Basno C., Dardac N. Produse, costuri şi performanţe bancare. Ed: Economica,
Bucureşti, 2000. 368 p.
6. Berdilă A., Oboroc I. Monedă şi credit. Chişinău, ed. Evrica, 2006. 120 p.
7. Caraganciu A., Gheorghe I. Monedă şi credit. Chişinău, 2004. 338 p.
8. Cocriş V. ş. a. Monedă şi credit. Iaşi, ed. Universităţii „A. I. Cuza”, 2013. 312 p.
9. Cocriş V. ş. a. Monedă şi credit: sinteze şi aplicaţii practice. Iaşi, ed. Universităţii „A. I.
Cuza”, 2013. 240 p.
10. Filip N., Sorocean O. Teorie economică: curs universitar. Chişinău: Tipografia Primex-
Com SRL, 2009. 364 p.
11. Kiriţescu, C., Dobrescu E. Moneda: mică enciclopedie. -Bucureşti: Editura
Enciclopedică, 1998. 294p.
12. Manolescu, Gh. Monedă şi credit. Bucureşti: Editura Fundaţiei "România de Mâine",
2003. 228 p.
13. Moldovanu D. Curs de teorie economică. Ed. ARC, Chişinău, 2006. 428p.
14. Stoica V., Diaconu P. Bani şi credit: banii, teoriile monetare, administrarea banilor şi
politica monetară.- Bucureşti : Editura Economică, 2003. 535p.
15. Turliuc V., Boariu A., Stoica O. Monedă şi credit. Ed: Economică, Bucureşti, 2005. 303
p.
16. Балынский А. В. Общая теория денег и кредита: Учебное пособие. Кишинэу:
Еврика. 1998. 232 с.
17. Деньги. Кредит. Банки: Учебник для вузов / Е.Ф.Жуков, Л.М.Макимова, А.В.
Печников и др.; Под ред. академ. РАЕН Е.Ф.Жукова. -2.е изд., перераб. и доп. –М.:
ЮНИТИ-ДАНА, 2003. 600 с.
18. Деньги. Кредит. Банки: учебник / Лаврушин O. И. (ред.), - 2-e изд. -Москва:
Финансы и Статистика, 2004. 456c.

49