Ortodoxia

Biserica Ortodoxă este păstrătoarea dreptei credinţe creştine, aşa cum a fost predicată de
Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli şi aşa cum a fost statornicită de cele şapte Sinoade Ecumenice. In acest
sens, nu există decât o singură Biserică creştină adevărată, cea care are conştiinţa că e una, sfântă,
sobornicească şi apostolească, cum se mărturiseşte în Simbolul Credinţei, cea care are conştiinţa de a
fi păstrat neatins acest depozit sacru de învăţătură al Bisericii şi a lui Hristos, depozit care a fost
transmis neştirbit de-a lungul veacurilor şi până astăzi.

Faptul că Biserica Ortodoxă nu s-a modernizat, nu s-a contagiat de spiritul acestui veac,
rămânând pe linia şi în spiritul celor statornicite de Hristos, Sfinţii Apostoli, Sinoadele Ecumenice şi
Sfinţii Părinţi, nu înseamnă anchilozare, amorţire, învechire sau incapacitate de adaptare a ei la
vremurile de astăzi. Ea a rămas fidelă învăţăturii creştine originare pentru că are conştiinţa că Hristos
este, a fost şi va fi Unul şi Acelaşi, neputându-se schimba după bunul plac al oamenilor. Tradiţia
noastră ortodoxă ne dă tot ce ne este de trebuinţă ca să ne putem orienta în toate problemele care
se pun astăzi omenirii pentru buna ei vieţuire şi mântuire. Dovadă sunt Mărturisirile de credinţă care
au apărut în sânul Bisericii ortodoxe şi care, pe baza Sfintei Scripturi şi a hotărârilor Sinoadelor, ne-au
dat toate temeiurile de credinţă, nădejde şi dragoste cu care să ne îndumnezeim viaţa de aici şi să o
câştigăm pe cea de dincolo. De aceea, Ortodoxia este veche, dar nu învechită. Ea nu se poate învechi
niciodată, pentru că în ea sălăşluieşte însuşi Hristos, prin harul Sfântului Duh.

Poporul român este prin excelenţă creştin-ortodox, pentru că formarea lui a coincis cu
pătrunderea creştinismului primar pe aceste meleaguri. Aşadar, românul a fost dintru început
creştin-ortodox, tradiţiile şi istoria lui contopindu-se cu tradiţiile şi istoria Ortodoxiei. Creştinismul a
fost predicat pe aceste meleaguri de Sfântul Apostol Andrei şi Sfântul Apostol Filip, primele
comunităţi creştine constituindu-se în Dobrogea, mărturii stând numeroasele biserici şi inscripţii
creştine din această zonă. În ciuda tuturor greutăţilor şi ameninţărilor istoriei, poporul nostru nu a
renunţat niciodată la Ortodoxie, lupta pentru apărarea ţării identificându-se cu lupta pentru apărarea
credinţei străbune.

Biserica Ortodoxă Română în timpul dictaturii comuniste

Prigoana regimului comunist asupra credinţei creştine ortodoxe şi a Bisericii prezintă mai
multe aspecte. Mai întâi, au fost atacate bazele (principiile) spirituale şi morale ale credinţei în
general, orice instituţie religioasă fiind acuzată de obscurantism. Apoi a fost atacată Biserica pe motiv
că ar fi fost aliata claselor exploatatoare şi ar fi avut un rol major în menţinerea ignoranţei şi a
înapoierii poporului.

A urmat apoi cea mai dură parte a prigoanei, şi anume atacarea directă a clerului de mir şi
monahal, precum şi distrugerea multor biserici, mănăstiri şi schituri.

Slujitorii bisericii au fost arestaţi, fiind acuzaţi de apartenenţă politică, de adăpostirea în

locaşurile de cult a fugarilor urmăriţi de Securitate, de pactizarea cu ţăranii împotriva colectivizării,
precum şi de opoziţia în privinţa demolării satelor şi a bisericilor.

Teroarea regimului comunist a vizat cu precădere Biserica păstrătoare a celor şapte Sfinte
Taine, datorită prestigiului şi influenţei pe care o avea asupra mulţimii credincioşilor. Suferinţele şi
umilinţele inimaginabile la care au fost supuşi slujitorii Bisericii au avut ca urmare numeroase victime,
fapt care arată că Biserica şi-a îndeplinit menirea de a-L mărturisi pe Hristos şi de a se jertfi pentru
adevărul de credinţă.

Represiunea asupra Bisericii Ortodoxe s-a manifestat prin mai multe forme:
 • înlăturarea din scaun a unor episcopi şi desfiinţarea unor episcopii;

• demolarea multor biserici, dintre care unele erau monumente de arhitectură bisericească;

• distrugerea sistematică a vieţii monahale. Prin decretul 410/1959 călugării cu vârsta până în
55 de ani şi călugăriţele sub 50 de ani erau obligaţi să renunţe la voturile lor, să părăsească
mănăstirile şi să revină în lume; tot prin acest decret, multe schituri şi mănăstiri au devenit „obiective
turistice” în care nu se mai slujea şi multe imobile bisericeşti au fost „naţionalizate”;

• distrugerea învăţământului religios (au fost desfiinţate Facultăţile Teologice din Suceava,
Ardeal şi Banat şi o parte a seminariilor teologice din Muntenia şi Moldova; s-a scos religia ca obiect
de studiu din şcoli, s-a interzis preoţilor catehizarea tineretului şi a copiilor);

• interzicerea slujbelor în spitale, azile, cazărmi;

• suprimarea revistelor bisericeşti;

• controlarea preoţilor de către inspectori ai cultelor şi ofiţeri de Securitate pentru a se vedea

care activităţi nu corespund intereselor statului ateu etc.

Toate acestea au avut menirea să distrugă credinţa poporului şi fiinţa Bisericii. Dar aceasta nu
s-a întâmplat, pentru că Hristos Şi-a împlinit promisiunea Sa de a fi cu noi până la sfârşitul veacurilor.

Evenimentele din decembrie 1989 prin care s-a înlăturat regimul comunist din România au
adus schimbări importante şi în viaţa religioasă a porului român. Eliberată fiind de opresiunea şi
restricţiile regimului ateo-comunist prin jertfa martirilor din decembrie 1989, Biserica Ortodoxă s-a
putut implica mai profund în viaţa spiritual-morală a credincioşilor, în educarea creştină a tinerei
generaţii.

Biserica Ortodoxă, veche ca fiinţă şi actuală prin Hristos Care Se jertfeşte în fiecare zi în Sfintele
Altare, a reuşit să rezolve anumite probleme privind adaptarea la noul context social şi politic
revenind la organizarea ei din perioada interbelică.

Biserica Mântuitorului nostru Iisus Hristos desfăşoară în lume o întreită lucrare: sfinţitoare, ce
urmăreşte înnoirea persoanei umane „după chipul Ziditorului” şi ancorarea ei în veşnicie, educativă,
prin care Biserica transmite membrilor ei învăţătura mântuitoare, cuvântul lui Dumnezeu care este
„duh şi viaţă” şi conducătoare, prin care, urmând Evangheliei Mântuitorului, orientează pe
credincioşi spre veşnicie. Această lucrare, alcătuind un tot armonios, a îmbrăcat după 1989 forme
diferite de desfăşurare, care întăresc trunchiul viguros al tradiţiei Bisericii Ortodoxe străbune.

Reînfiinţarea eparhiilor desfiinţate în 1948, reorganizarea unităţilor protopopiale şi parohiale,

redeschiderea sau înfiinţarea de biserici şi mănăstiri, reprezintă o parte din bogata activitate de
organizare bisericească.

Pentru prezenţa slujitoare a bisericii în lume, este foarte importantă misiunea mirenilor -
Biserica vie - trimişi să ajute la propovăduirea Evangheliei de la Altar spre toate categoriile de oameni
din societate. Preotul este chemat să slujească ostaşului în armată, bolnavului din spital, celui din azil,
celui întemniţat, înfiinţându-se locaşuri de închinare în aceste instituţii.

Reactivarea asociaţiilor creştin-ortodoxe de tineret (A. S. C. O. R. ), a societăţii femeilor

ortodoxe (SFOR), a comitetelor filantropice parohiale, înfiinţarea unor aşezăminte specializate,
formarea unor cadre de specialitate (pentru spitale, aziluri, orfelinate etc. ) constituie adevărate
evenimente duhovniceşti de redescoperire a comuniunii în iubire, de împlinire a cuvântului lui
Dumnezeu prin fapte ziditoare.
 In cadrul parohiilor, fiecare comunitate se implică prin comitetele filantropice în ajutorarea
celor care suferă (săraci, bolnavi, orfani, copii abandonaţi). Sub îndrumarea preoţilor, această
activitate se realizează ca o continuare firească a slujbelor religioase. „Liturghia de după Liturghie”
reprezintă o realitate susţinută prin eforturile credincioşilor care, în ciuda dificultăţilor economice,
manifestă multă generozitate şi jertfelnicie.

In ceea ce priveşte lucrarea educativă prin care Biserica transmite membrilor ei învăţătura
mântuitoare, încă din anul 1990 s-a reintrodus studiul religiei în şcoala românească. Alături de preot,
profesorul de religie transmite învăţătura şi credinţa strămoşilor noştri copiilor de astăzi.

Catolicismul

Primele dovezi ale prezenţei catolicismului pe teritoriul ţării noastre provin din secolul al X I-
lea. Pe măsura cuceririi Transilvaniei de către Regatul Maghiar şi stabilirea în această provincie
românească a ungurilor catolici, apoi a germanilor, tot catolici, au luat fiinţă, în secolele XI-XII
episcopii catolice în judeţul Arad, Oradea şi Alba Iulia, odată cu procesul de atragere la catolicism a
românilor. În Moldova, misionarii catolici veniţi din Polonia şi Transilvania au înfiinţat episcopii la
Milcov, Siret şi Baia. Constituirea statelor feudale româneşti şi a mitropoliilor ortodoxe a dus la
slăbirea influenţei catolicismului. Cu toate acestea, atât în Ţara Românească cât şi în Moldova, au
continuat să existe credincioşi catolici pentru care, la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui
următor, au fost înfiinţate episcopii la Bucureşti (1883) şi Iaşi (1884).

în România, sunt prezente două Biserici Catolice propriu-zise, şi anume Biserica Romano-
Catolică şi Biserica Română Unită cu Roma, numită Greco-Catolică. Din punct de vedere al riturilor,
Biserica Romano-Catolică este de rit latin, iar cea Greco-Catolică este de rit bizantin. În anul 1948,
Biserica Unită şi-a încetat activitatea, reîntregindu-se astfel Biserica Ortodoxă Română din
Transilvania.

După Revoluţia din 1989, Biserica Greco-catolică şi-a reluat activitatea.

Protestantismul

în România, protestantismul a apărut fie prin filieră străină, prin predica diferiţilor misionari,
fie prin români care au plecat în Occident şi acolo au fost „convertiţi” la noile învăţături, apoi s-au
întors în ţară şi le-au răspândit.

Bisericile protestante din ţara noastră sunt: Biserica Reformată, Biserica Evanghelică Lutherană
şi Biserica Unitariană.

Biserica Reformată cuprinde credincioşii adepţi ai învăţăturii lui Calvin, în România infiltrându-
se în rândul credincioşilor catolici de naţionalitate maghiară din Transilvania.

Biserica Evanghelică Lutherană îi cuprinde pe credincioşii adepţi ai învăţăturii lui Luther, în ţara
noastră avându-şi începuturile în secolul al XVI-lea, prin umanistul şi reformatorul Johannes
Honterus, care a editat în tipografia proprie de la Braşov o carte cu învăţătura lui Luther.

Biserica Unitariană a apărut în anul 1568 la Dieta de la Turda, când s-a proclamat şi legiferat
libertatea religioasă. Întemeietorul ei este David Francisc, primul episcop al acestei Biserici.
Unitarianismul a fost adoptat de Ioan Sigismund, principele Transilvaniei şi rege al Ungariei.

După Reforma religioasă (1517) şi întemeierea Bisericii Protestante, au început să apară şi alte
culte, numite neoprotestante.
 Cultele neoprotestante recunoscute în România sunt: cultul baptist, cultul adventist, cultul
penticostal, cultul creştinilor după Evanghelie şi Organizaţia Martorii lui Iehova. Biserica noastră
recunoaşte aceste culte, însă nu este de acord cu manifestările de prozelitism ale unora dintre
acestea. Ea ne învaţă să ne păstrăm credinţa strămoşească şi să tratăm cu toleranţă şi respect orice
altă formă de manifestare a credinţei.

Pe lângă cele amintite, în lumea creştină există astăzi încă foarte multe grupări religioase care
fărâmiţează mult unitatea Bisericii Creştine. Dintre acestea, multe au pătruns în ultimul timp şi în ţara
noastră. Aceste mişcări şi grupări religioase, reunind în doctrina lor învăţături de la celelalte orientări
neoprotestante cu propriile lor teorii, au dat naştere unui amestec de credinţe religioase care le-a
îndepărtat mult de adevărata învăţătură a Mântuitorului.