155

CAPITOLUL 12

SISTEMUL
MORFOGENETIC
G L A C I A R
(SMG)
Noţiuni generale. Modul de formare a gheţii. Limita
zăpezilor perene şi limita glaciaţiei. Clasificarea gheţarilor.
Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului morfologic. Calotele
glaciare. Cîmpurile glaciare. Cupolele glaciare. Gheţarii de
evacuare. Gheţarii de circ şi de vale. Clasificarea gheţarilor.
Balanţa de masă a gheţarilor. Mişcarea gheţarilor. Deformările
interne. Alunecarea bazală. Viteza de deplasare a gheţarilor.
Morfologia gheţarilor. Relieful glaciar. Procesele de eroziune
glaciară. Materialul morenaic. Forme de eroziune glaciară.
Forme asociate curgerii neconstrânse a gheţii. Forme asociate
curgerii constrânse a gheţii. Forme asociate acţiunii conjugate
a proceselor glaciare şi periglaciare. Relieful de acumulare
glaciară. Procesele de acumulare. Formele de acumulare.
Relieful de eroziune şi acumulare fluvio-glaciară Cauzele
glaciaţiilor.

« Este un ţinut golaş, păstrând eroziuni adânci lăsate de o imensă cantitate de gheaţă de
mai bine de 1 km grosime, care altădată şi-a exercitat presiunile colosale asupra stâncii,
silind-o să cedeze. Implacabilă şi de nestăvilit, gheaţa s-a revărsat în afară, strivind
munţi, umplând lacuri cu sfărâmături de pietre şi pământ rupte din munţi, tăind pe
câmpii înclinate văi imense, dintre care unele de vreo 100 km lungime. Cicatricele
săpate de gheaţă sunt încă adânci, rănile nu s-au vindecat niciodată.

Este o regiune fără fruntarii, căci ochiul nu-i poate cuprinde marginile. Pare că se
întinde dincolo de limitele cunoscute ale acestei planete. Ameninţătoare, imuabilă,
cufundată în propria-i dezolare, a apărut atât de jalnică primilor albi care au pus
piciorul pe acolo, încât, înspăimântaţi şi smeriţi, i-au zis Pământul Sterp »

In nordul îndepărtat, Farley Mowat, 1959

156

12.1. Noţiuni generale

Pe aproximativ 10 % din suprafaţa Terrei, temperatura aerului este mult

prea scăzută pentru o activitate normală a râurilor, apa fiind totuşi prezentă, în
stare solidă, sub formă de gheţari. Trăsăturile distincte ale reliefului glaciar
rezultat în urma proceselor de eroziune, transport şi acumulare glaciară dau
posibilitatea recunoaşterii relativ uşoare a acestuia, chiar după ce gheţarii s-au
topit. Aşa se face că pe baza morfologiei actuale, s-a putut stabili, cu mare
exactitate, distribuţia în trecut a gheţarilor montani şi a calotelor glaciare de mari
dimensiuni. Se apreciază că în urmă cu 2-3 milioane de ani, gheţarii erau extinşi
pe aproape o treime din suprafaţa globului.
În Cuaternar, pe continentul european, calota glaciară feno-scandinavă a
ocupat, în mai multe reprize, o suprafaţă de circa 35 % din cea totală, coborând
până la 45°33'' latitudine în est, iar în vest până aproximativ la nord de linia care
uneşte Cracovia cu Londra. Fazele glaciare au primit denumiri locale în fiecare
ţară, cele mai des folosite fiind însă, nomenclaturile germane şi poloneze. În
ordine cronologică, în vestul Europei, au primit următoarele denumiri: Elster,
Saale (cu două stadii: Warthe şi Drenthe), Weichsel (Vistula), de la numele
râurilor ce străbat depozitele unde ele au fost definite. În partea estică a Europei
acestora le corespund glaciaţiile Lihvino (Oka), Nipru şi Valdai. Fazele glaciare
amintite sunt separate de interglaciare, caracterizate de mici transgresiuni marine
(de exemplu, în vestul Europei sunt cunoscute sub denumire de Cromerian,
Holsteinian, Eemian). În Germania de Nord calota glaciară a avut dezvoltarea
maximă în urmă cu 20 000 ani. În urma topirii ei s-au format şiruri succesive de
morene la Brandemburg, Frankfurt etc. Gheţarii s-au retras spre nord, unde o
uşoară avansare a glaciaţiunii a lăsat dovadă morenele de la Salpausselka, datate
10 300 ani BP. Mult timp s-a crezut că extinderea calotei glaciare din Europa de
Nord a fost limitată doar la nivelul uscatului continental. Însă, aceasta se dezvolta
spre nord, în mediul oceanic, până la nivelul rupturii de pantă a platoului
continental (până la aproximativ – 200 m). În timpul maximului glaciar calota
nord-europeană se lega cu inlandsis-ul nord-american printr-o punte grosă de
banchize. Calota nord-americană acoperea toată Canada şi nordul S.U.A. În
decursul maximului său, ajungea în est până la latitudinea New York-ului (cu
dezvoltarea unui lob imens la sud de Marile Lacuri, până către St. Louis), iar spre
vest s-a prelungit la nivelul oraşului Seattle. Literatura glaciologică americană
admite existenţa a patru glaciaţiuni pe teritoriul Americii de Nord: Nebraska (cea
mai veche, cu cea mai mică răspândire); Kansas (cea mai extinsă în lobul
Mississippi); Illinois (a depăşit-o pe precedenta doar la sud de lacul Michigan);
Wisconsin (ultima glaciaţiune cu dezvoltarea cea mai puternică).
Gheţarii montani din Europa au coborât până la altitudini de 200 – 800 m
în Alpi (limbile gheţarilor ajungeau până în Piemontul italian, la sud şi Piemontul
bavarez, la nord), de asemenea, prezenţa acestora semnalându-se şi în munţii
Pirinei, Jura, Vosgi, Masivul Central Francez, Carpaţi. Culmile înalte ale
 157

Carpaţilor au permis instalarea gheţarilor, ale căror urme se întâlnesc şi astăzi în

Munţii Rodnei, Maramureşului, în Bucegi şi în toate celelalte masive ale
Carpaţilor Meridionali ale căror altitudini depăşesc 2000 m. Cercetările asupra
gheţarilor şi a morfologiei glaciare din Alpi au condus la publicarea a numeroase
studii, în care concepţiile monoglaciare şi pluriglaciare au fost susţinute sau
infirmate.
Pentru prima dată o descriere a depozitelor morenaice vechi, construite de
gheţarii din Alpi a fost făcută de De Saussure (1794), acesta fiind un adept al
teoriei monoglaciare, urmat apoi de Lory (1864), Mortillet (1883), Boule (1896).
Pluralitatea glaciaţiilor din Alpi a fost demonstrată de A. Penck şi Brückner, în
sinteza lor Die Alpen im Eizeitalter (Alpii în decursul timpurilor glaciare) (1901
– 1909). Autorii respectivi au dezvoltat conceptele de complexe şi serii glaciare.
Complexul glaciar este constituit dintr-o morenă terminală care se desfăşoară
într-un con, dând naştere la un nivel fluvio-glaciar, ce constituie un câmp glaciar.
Complexele glaciare pot să se reunească pentru a forma o serie glaciară şi un
câmp glaciar de ansamblu. În timpul perioadelor glaciare se formează serii
glaciare tăiate de văi care se individualizează în timpul perioadelor interglaciare.
Pe baza acestor principii, în regiunea Memmingen, de la nord de Alpi, pe platoul
suabo-bavarez (Iller – Riss), autorii au identificat patru câmpuri glaciare de
ansamblu, care corespund la patru nivele glaciare aluviale ce diferă prin
altitudine, pante, compoziţie petrografică şi soluri de alterare. Aceste observaţii
au permis descrierea a 4 glaciaţiuni, denumite, în ordine cronologică crescândă
Würm, Riss, Mindel, Günz, de la numele unor râuri din nordul Alpilor. Celor 4
glaciaţiuni aveau să li se adauge altele două: Donau şi Biber, ca urmare a studiilor
întreprinse de Eberl (1928,1930) şi Schaefer (1953).
Cele mai puternice şi mai evidente efecte asupra peisajului actual s-au
datorat glaciaţiei cuaternare, motiv pentru care s-a considerat oportună o
prezentare succintă a acesteia; însă, în istoria Terrei mai sunt cunoscute încă cel
puţin patru glaciaţii, ale căror urme sunt din ce în ce mai bine conservate, cu cât
sunt mai recente. Cea mai veche glaciaţie s-a desfăşurat în urmă cu 2 500 – 2 300
milioane de ani (glaciaţia Huroniană din Proterozoicul Inferior), existenţa
acesteia fiind demonstrată de prezenţa unor morene fosile (tillite) din nordul
Americii de Nord, sud-estul Africii, vestul Australiei, India Centrală. O altă
glaciaţie, ale cărei depozite, reprezentate tot prin tillite, au o răspândire mult mai
largă, s-a desfăşurat în urmă cu 950 – 615 milioane de ani (Proterozoicul
superior). Aceasta este considerată glaciaţia cea mai grandioasă care a avut loc
vreodată pe Terra şi a afectat regiuni întinse din Eurasia, America de Nord şi de
Sud, Africa, Australia şi, probabil, Antarctica. Glaciaţiile următoare s-au
dezvoltat cu 580-570 milioane de ani în urmă (Eocambrian) şi, respectiv, acum
450 – 440 milioane de ani (Ordovician, mai ales în Africa). Acum 300 – 280
milioane de ani s-a desfăşurat glaciaţia cunoscută sub denumirea de Gondwana,
după numele continentului sudic, alcătuit, în acea perioadă, din America de Sud,
Africa, India şi Antarctica.
158

În prezent, gheţarii ocupă 16,24 milioane km2, ceea ce reprezintă, după

cum s-a precizat anterior, 10 % din suprafaţa uscatului terestru. În condiţiile
climatice actuale, gheţarii (al căror număr a fost estimat între 70 000 şi 200 000)
sunt răspândiţi pe glob la diferite altitudini, din zonele polare până la Ecuator. În
zonele polare gheţarii ajung să acopere, în întregime, relieful, cu o mantie având
grosimi de mii de metri şi deţin aproximativ 99 % din suprafaţa ocupată de
gheţari (de altfel, Antarctica şi Groenlanda sunt singurele regiuni acoperite cu
mari calote glaciare). Spre Ecuator ocupă numai unele suprafeţe restrânse la
circurile glaciare, situate în cei mai înalţi munţi. Dintre regiunile montane în care
se găsesc gheţari se pot enumera: Munţii Stâncoşi, Munţii Anzi, Alpii Scandinavi,
Munţii Alpi, Munţii Caucaz, Podişul Pamir, Munţii Hindukuş, Alpii Noii
Zeelande, Kilimandjaro, Ruwenzori etc.

Tabel 12.1. Repartiţia gheţarilor pe glob (Bălteanu, 1982)

Suprafaţa
Nr. crt. Continentul/regiunea
(km²)
A EUROPA 118 000
.
1 Svalbard 58 000
2 Novaia Zemlia 24 300
3 Franz Josef 13 700
4 Islanda 12 170
5 Scandinavia 6 200
6 Alpi 3 600
7 Pirinei 30
B ASIA 132 725
.
8 Himalaya 33 250
9 Karakoram 17 800
1 Severnaia Zemlea 17 500
0
1 Pamir 10 200
1
1 Tianshan-Alai 10 175
2
1 Caucaz 1 800
3
1 Alte regiuni 42 000
4
C AFRICA 20
.
D AMERICA DE NORD 2 068 900
.
1 Groenlanda (calota şi gheţarii locali) 1 833 900
5
 159

1 Arh. Nord-canadian 155 000

6
1 Regiunea continentală 80 000
7
E AMERICA DE SUD 25 000
.
F. OCEANIA 1 015
1 Noua Zeelandă 1000
8
1 Noua Guinee 15
9
G ANTARTICA 13 900 000
.
SUPRAFATA TOTALÃ 16 245 660

12.2. Modul de formare a gheţii

Formarea gheţarilor este condiţionată de existenţa obligatorie a două

elemente climatice principale: temperaturi medii coborâte şi o anumită cantitate
de precipitaţii. Există regiuni unde temperaturile foarte coborâte ar putea permite
formarea gheţarilor (de exemplu, în nordul Asiei), însă precipitaţiile sunt
insuficiente pentru apariţia şi alimentarea maselor glaciare.Valorile negative ale
temperaturii contribuie la menţinerea aproape permanentă a apei în stare solidă,
sub formă de zăpadă, firn (névé) şi gheaţă. Trecerea de la o formă la alta are loc
în urma unui fenomen complex de diageneză (totalitatea transformărilor fizice,
chimice, de structură şi textură suferite de zăpadă, firn şi gheaţă, în anumite
condiţii de temperatură, presiune etc.).
Zăpada, cea mai importantă sursă de provenienţă a gheţii, prezintă
proprietăţi diferite în funcţie de condiţiile fizico-geografice.Valorile medii ale
densităţii zăpezii sunt cuprinse între 0,1 – 0,6 (Tricart, Cailleux, 1962), însă cele
ale zăpezii proaspete şi uscată pot să ajungă până la 0,9. Proprietăţile mecanice
ale zăpezii sunt influenţate foarte mult de condiţiile de temperatură. Astfel, la
temperaturi scăzute, zăpada prezintă proprietăţi elastice, pentru ca în jur de 0° C
să se comporte ca un corp vâscos. Transformarea zăpezii în firn (névé) şi gheaţă
are loc continuu, fără limite tranşante. De asemenea, diageneza zăpezii prezintă
trăsături specifice în strânsă concordanţă cu mediul climatic în care se produce. În
zonele polare, pe fondul temperaturilor negative, zăpezile uscate se transformă
direct în firn şi, respectiv, gheaţă, însă procesul de diageneză, care se desfăşoară
sub acţiunea presiunii şi însumează cicluri de câţiva zeci de ani, este foarte lent.
În regiunile subpolare apar perioade scurte de încălzire, în timp ce în ţinuturile
alpine din zonele temperate şi din cele tropicale, în timpul verii se produc
încălziri puternice, la care se adaugă şi variaţiile termice diurne. În timpul
perioadelor de încălzire o mare cantitate de zăpadă se topeşte, astfel că apa
rezultată se va infiltra şi va reîngheţa spre adâncime. În urma procesului de
reîngheţ se degajă o anumită cantitate de căldură care va contribui la ridicarea
160

temperaturii până aproape de punctul de topire, favorizând astfel, formarea unei

zăpezi foarte umede, care evoluează repede în firn şi, respectiv, gheaţă.
Firnul este format dintr-o zăpadă puternic consolidată. Definiţia firnului
format în domeniul glaciar montan al regiunilor temperate este foarte simplă, şi
anume: firnul este zăpada din iernile precedente care nu s-a topit în cursul verii.
În aceste regiuni, precum şi în cele tropicale, rolul primordial în procesul de
diageneză al zăpezii îl deţine amplitudinea diurnă a temperaturilor (s-a constatat
că variaţiile anuale ale temperaturiii sunt cu totul nesemnificative). De exemplu,
în munţii înalţi din Peru şi nordul statului Chile, la peste 5300 m altitudine,
temperatura se menţine mereu sub 0° C, ceea ce permite acumularea zăpezii.
Insolaţia puternică din unele zile de vară duce la topirea superficială a zăpezii şi
infiltrarea apei în adâncime, uneori până la stratul de firn, unde îngheaţă
favorizând o diageneză rapidă în sensul zăpadă - firn – gheaţă. În domeniul
glaciar polar datorită faptului că procesul de diageneză este foarte lent, zăpada,
înainte de a se transforma în firn, persistă mai mulţi ani, ceea ce explică grosimea
mare a păturii de zăpadă (şi firn) care acoperă gheţarii polari. În concluzie, se
admite că firnul este o zăpadă consolidată cu o densitate egală sau mai mare de
0,6 (gheaţa are o densitate cuprinsă între 0,8 – 0,9, diferenţele fiind date de
proporţia de aer şi praf în gheaţa respectivă). Timpul necesar transformării firn-
ului în gheaţă este, de asemenea, variabil în funcţie de condiţiile climatice. Pentru
Alpi se avansează un interval cuprins între 25 – 40 ani, în timp ce pentru
Groenlanda această diageneză necesită 150 – 200 de ani.
Creşterea densităţii în seria zăpadă – firn – gheaţă duce la o rearanjare a
reţelei cristaline care are ca rezultat expulzarea treptată a aerului şi o mărire a
granulelor iniţiale. În firn, aerul deţine încă proporţii importante, ocupând spaţiile
dintre granulele care abia se ating. În gheaţă aerul se mai găseşte doar în unele
incluziuni (bule) şi are presiuni de 3 – 5 atm (uneori până la 20 atm). Cercetarea
compoziţiei aerului din incluziunile respective poate să ofere indicii importante
asupra atmosferei din timpul formării gheţii.

12.3. Limita zăpezilor perene şi limita glaciaţiei

În atmosferă, la orice latitudine, există posibilitatea formării fulgilor de

zăpadă însă altitudinea de apariţie diferă de la o zonă la alta. La nivelul solului
ajung numai dacă stratele de aer pe care le străbat au temperaturi sub 0°C. În
zonele polare această condiţie este întrunită tot timpul anului, chiar de la nivelul
mării, însă odată cu apropierea de Ecuator se micşorează durata de timp în care
este posibilă depunerea zăpezii şi aceasta numai la altitudini din ce în ce mai
mari. Dacă în regiunile polare zăpada persistă tot timpul anului, în regiunile
temperate are un caracter sezonier. Linia care separă terenurile acoperite de
zăpadă de cele neacoperite poartă denumirea de linie a zăpezilor şi prezintă mari
fluctuaţii sezoniere, anuale şi multianuale. Regiunile în care zăpezile căzute în
timpul iernii nu se mai topesc în întregime, ci persistă de la un an la altul (în
apropiere de Poli şi la anumite altitudini) sunt separate de cele acoperite numai
 161

temporar de zăpadă prin linia zăpezilor perene. Această linie este situată la
nivelul mării în regiunile polare, de unde urcă treptat spre Ecuator, la peste 5000
m (în Puna de Atacama ajunge la 6 300 m, reprezintând cea mai ridicată limită
de pe Glob). Poziţia liniei zăpezilor perene este în funcţie de cantitatea de
precipitaţii solide, de temperatura aerului, de expoziţia reliefului etc. În mod
obişnuit, această linie este mai coborâtă în regiunile maritime, bogate în
precipitaţii şi mai înalţată spre interiorul continentelor, spre care ariditatea se
accentuează. În Munţii Alpi – unde gheţarii acoperă o suprafaţă de 3 600 km2 -
linia zăpezilor perene se află la 3 600 m în sud, şi la 3 100 m în nord. Gheţarii se
formează la altitudini mai mari decât linia zăpezilor perene. În acest sens, chiar s-
a propus termenul de nivel de glaciaţie, care reprezintă altitudinea critică
necesară apariţiei gheţarilor. Această altitudine este influenţată de expoziţia
versanţilor, dar şi de particularităţile topografice locale care pot să favorizeze
acumularea zăpezii şi transformarea ei în gheaţă. De obicei, limbile gheţarilor
coboară sub linia zăpezilor perene, unde are loc procesul de ablaţie (reducerea
masei gheţarului prin topire, evaporare şi distrugere mecanică).

12.4. Clasificarea gheţarilor

Clasificarea gheţarilor este recunoscută de majoritatea glaciologilor ca

fiind o problemă foarte dificilă. Ahlmann (1948) propune o clasificare a
gheţarilor având la bază trei tipuri de criterii: morfologic, dinamic şi termic.

12.4.1. Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului morfologic

Criteriul morfologic pune accentul pe condiţiile fizico-geografice în care se

dezvoltă gheţarul şi pe dimensiunile acestuia. Această clasificare este cea mai
utilizată şi cuprinde două tipuri principale de gheţari: gheţarii de vale şi calotele
glaciare. În afară de aceste două categorii, foarte familiare, Ahlmann a separat şi
câteva forme intermediare. Flint (1971) clasifică gheţarii în trei tipuri de bază
(gheţari de circ, gheţari de vale şi calote glaciare) şi în două tipuri intermediare
(gheţari de piemont şi calote montane). Având în vedere extinderea gheţarilor şi
trăsăturile lor morfologice fundamentale, un grup de specialişti a elaborat, sub
egida UNESCO, o clasificare mai detaliată, care are avantajul că poate fi lărgită
în funcţie de scopul investigaţiilor. Conform acestei clasificări, gheţarii sunt
separaţi în şase tipuri (fig.12.1.): (i) calote glaciare; (ii) câmpuri glaciare; (iii)
cupole glaciare; (iv) gheţari de evacuare sau limbi de gheaţă; (v) gheţari de vale;
(vi) gheţari de circ.
162

Fig. 12.1. Reprezentarea schematică a principalelor tipuri de gheţari (Allen,

1970).

12.4.1.1. Calotele glaciare

Cunoscute şi sub denumirea de inlandsis (care, în traducere, înseamnă

"gheaţă din interiorul continentului") acestea constituie o masă imensă de gheaţă,
de talie continentală, care acoperă aproape în întregime relieful subglaciar. În
prezent există două calote glaciare - în Antarctica şi Groenlanda - dar, în trecutul
geologic, calote asemănătoare acopereau nordul Europei, Asiei şi Americii de
Nord.
a) Calota antarctică constituie cel mai mare gheţar existent pe planeta
noastră, acoperind în proporţie de 80 % continentul sudic (suprafaţa totală fiind
apreciată la 13 975 000 km2). Calota de gheaţă prezintă mai multe boltiri sub
forma unor domuri uriaşe, mai înalte în estul continentului şi mai coborâte în
vest.

Fig. 12.2. Calota antarctică; (A) în plan; (B)

schiţă tridimensională (Chorley et al., 1985).
 163

Fig. 12.3 . Inlandsis-ul groelandez. Secţiune transversală prin partea centrală, pe direcţia
V-E: relieful este exagerat (Flint, 1971).

Grosimea medie a gheţii este de 200 - 300 m, iar cea maximă atinge 4 200
m. Volumul acestei mase uriaşe de gheaţă este evaluat a fi între 24 000 000 - 28
000 000 km3, ceea ce reprezintă circa 90 % din volumul total al gheţii existente
pe Terra. Acest volum echivalează cu cantitatea totală de precipitaţii căzută pe
întregul glob în circa 60 de ani (Bălteanu, 1982). Datorită presiunii exercitate de
către gheaţă, relieful a coborât cu aproximativ cu 500 - 600 m. Totuşi, prin
grosimea mare a calotei glaciare, Antarctica este continentul cu cea mai mare
înălţime medie de pe glob (2263 m). Calota glaciară antarctică are aspectul unui
platou înalt de 3000 - 4000 m în estul părţii centrale şi de 1 500 - 2 000 m în
vestul acesteia. De sub masa de gheaţă apar, izolat, creste montane şi vârfuri
piramidale (nunatak-uri). Spre margini, forma calotei devine convexă, coborând
cu pantă lină spre ţărmuri, de unde se prelungeşte, în continuare, prin platforme
de gheaţă plutitoare (gheţari de şelf) sau se termină pe uscat, în aşa-numitele oaze
(suprafeţe izolate de apariţie a rocilor de sub mantia de gheaţă, caracterizate prin
prezenţa unui relief ruiniform, datorat proceselor intense de dezagregare). Din
cele peste 40 de platforme de gheaţă din jurul continentului antarctic, mai
cunoscuţi sunt gheţarii de şelf Ross, Fichner, Shacleton, Larsen etc.
b) Calota groelandeză ocupă o suprafaţă de 1726400 km2 (ceea ce face să
se situeze pe locul doi, după mărime) reprezentând 4/5 din suprafaţa celei mai
mari insule a planetei noastre. Aceasta este formată din două boltiri uriaşe de
gheaţă, sub forma unor domuri aplatizate, care ajung în nord la 3 200 m, iar în
sud la 2 760 m. Gheaţa are cele mai mari grosimi (peste 3000 m) în partea
nordică a insulei, unde acoperă un relief mai plat, cu depresiuni care coboară cu
400 m sub nivelul mării. În sud, calota glaciară are o grosime de numai 800 m,
acoperind un relief montan accidentat, cu altitudinea de 1 000 m (Tricart,
Cailleux, cit. Bălteanu, 1982). Privit în ansamblu, inlandsis-ul groenlandez are
forma unei lentile biconvexe, cu un volum total de 2 700 km3. Din calota
groelandeză se desprind radiar numeroşi gheţari de evacuare, care se deplasează
cu viteze diferite spre ocean (între 1-6 km/an). Ajungând la nivelul mării, din
aceşti gheţari se rup bucăţi imense de gheaţă (proces denumit velaj sau calving -
engleză) care sunt apoi antrenate de vânturi şi curenţii marini (iceberg-uri).

12.4.1.2. Câmpurile glaciare

164

Reprezintă întinderi de gheaţă care mulează suprafaţa terenului, fără a reuşi

să mascheze denivelările reliefului. În funcţie de conformaţia substratului,
grosimea gheţii poate ajunge la 200 - 500 m. Numeroase insule situate în
ţinuturile arctice sunt acoperite în întregime de câmpuri glaciare. Pot fi citate,
astfel, insulele Svalbard (unde există trei câmpuri glaciare care se dispun sub
forma unei mantii asupra reliefului domol, cu altitudini cuprinse între 600 şi 900
m), unele insule din arhipelagurile Franz Josef, Novaia Zemlea şi Severnaia
Zemlea etc. Linia de echilibru a gheţii din aceste insule este situată între 200 şi
600 m, dar în unele locuri coboară şi la nivelul mării, deoarece sunt sub influenţa
ciclonilor formaţi în nordul Oceanului Atlantic. Două dintre cele mai întinse
câmpuri glaciare se întâlnesc în Patagonia, fiind cunoscute sub numele de Hielo
Patagonico Nord (4 400 km2) şi Hielo Patagonico Sud (13 500 km2).

12.4.1.3. Cupolele glaciare (ice dom)

Au forma unor domuri larg boltite ocupând unele platouri montane de pe

care gheaţa se scurge radiar, prin intermediul gheţarilor de evacuare. Distribuţia
acestora este în strânsă legătură cu existenţa unor regiuni caracterizate printr-o
alimentare abundentă cu zăpadă şi prin prezenţa unor condiţii geomorfologice
adecvate pentru acumularea ei. Un exemplu clasic de cupolă glaciară îl reprezintă
gheţarul Jostedalsbreen din Norvegia, care de altfel este şi cel mai mare gheţar de
pe continentul european (având o suprafaţă de 486 km2). Din cupola situată la
altitudinea de 1 980 m, se desprind divergent circa 20 de gheţari de evacuare,
dintre care unii coboară spre 400 - 500 m. În Islanda, se găsesc mai multe cupole
glaciare, printre care cea mai întinsă este Vatnajökull, cu o suprafaţă de 8 400
km2. Asemenea cupole glaciare sunt localizate şi în insulele Franz Josef şi
Severnaia Zemlea, unde linia de echilibru a gheţarilor este situată între 2 000 şi
600 m (Smith, 1974, cit. Bălteanu, 1982). Alte cupole glaciare sunt localizate în
Arhipelagul Canadian (Insula Ţara Baffin - două cupole, fiecare a câte 6 000 km2
şi altele mai mici; Insula Ellesmere - trei cupole care totalizează aproximativ 62
000 km2).
Uneori cupolele glaciare se formează în craterele unor vulcani stinşi, cele
mai cunoscute exemple fiind gheţarii din craterele vulcanilor Chimborazo (6 310
m altitudine) şi Cotopaxi (6 005 m altitudine) din America Centrală (Lliboutry,
1965, cit. Bălteanu, 1982).

12.4.1.4. Gheţarii de evacuare sau de racord

Sunt cei care se detaşează în cuprinsul calotelor, câmpurilor sau al

domurilor glaciare prin viteze mai mari de deplasare decât a gheţii din jur. Aceste
râuri de gheaţă nu au un bazin de alimentare bine conturat, fiind greu de deosebit
de restul masei de gheaţă. Formarea acestora este pusă în legătură cu proprietăţile
plastice ale gheţii, care tinde să se deplaseze diferenţiat sub propria ei greutate.
 165

Conformaţia substratului are, de asemenea, un rol important în apariţia gheţarilor

de evacuare, în sensul că majoritatea acestora ocupă arii depresionare.

12.4.1.5. Gheţarii de circ şi de vale

Sunt larg răspândiţi în cadrul principalelelor lanţuri montane şi depind

direct de conformaţia reliefului şi de modul în care se desfăşoară transformarea
zăpezii în gheaţă.
a) Gheţarii de circ includ gheţarii dezvoltaţi în cadrul căldărilor glaciare,
în craterele vulcanilor stinşi sau în nişele sculptate în versanţii munţilor. Aceşti
gheţari sunt bine reprezentaţi în Pirinei, la altitudini de peste 3 000 m, fiind
numiţi şi gheţari de tip pirineian.
b) În cazul gheţarilor de vale, gheaţa formată în circurile glaciare se scurge
în lungul unor văi şi exercită o acţiune puternică de eroziune şi şlefuiere a rocilor.
Gheţarii de vale cei mai bine studiaţi sunt în Munţii Alpi (printre cei mai
cunoscuţi fiind Mer de Glace, Hintereisferner, Aletsch ş.a.) care se formează în
mai multe circuri alăturate şi poartă denumirea de gheţari de tip alpin. O altă
caracteristică a gheţarilor de vale este lipsa de aderenţă la versanţii stâncoşi din
jur unde, datorită şi diferenţelor termice, rămâne o zonă de separaţie între gheaţă
şi rocă ce poartă numele de rimaye.
Gheţarii din Himalaya se aseamănă cu cei din Alpi, dar ei sunt compuşi din
mai mulţi gheţari secundari care confluează într-unul principal (gheţari de tip
himalayan). Dimensiunile gheţarilor himalayeni sunt mult mai impresionante
decât ale gheţarilor alpini, limba lor depăşind uneori 50 km. În Munţii Himalaya -
unde gheţarii ocupă suprafeţe întinse datorită altitudinilor mari şi a precipitaţiilor
bogate - activitatea intensă a gheţarilor favorizată de valorile crescute ale
acumulărilor, pantele mari, precum şi de dimensiunile acestora, contribuie la
transportul unor importante cantităţi de materiale până în zona pădurilor. Cei mai
mari gheţari din aceşti munţi sunt Zemu, a cărui limbă măsoară 31 km, şi Rangbu,
de 19 km. Gheţari de tip himalayan se întâlnesc şi în Pamir (Fedcenko, lung de 71
km), în Munţii Karakorum (Baltura, 58 km şi Biafo, 68 km) ale căror limbi
coboară până la 2 800 - 3 500 m, mult sub limita zăpezilor perene. În Scandinavia
sunt localizaţi circa 1 500 de gheţari de circ şi de vale cu dimensiuni variate, de la
câteva sute de km2 la mai puţin de 1 km2. Studiile întreprinse pe aceşti gheţari au
scos în evidenţă o tendinţă actuală de retragere a acestora. Alaska găzduieşte
numeroşi gheţari, dintre care mulţi coboară chiar până la nivelul oceanului.
Printre aceştia, gheţarul Malaspina (3 800 km2) corespunde unui tip aparte,
cunoscut sub numele de gheţar de piemont. Aceşti gheţari sunt caracteristici
regiunilor cu alimentare bogată în zăpadă. Gheaţa care se formează într-o serie de
circuri situate la partea superioară a masivelor montane se scurge pe o serie de văi
care se unesc apoi la baza muntelui sub forma unei trene arcuite. Un caz aparte îl
constituie gheţarii de tip turkestan, întâlniţi în regiunea Munţilor Tianşan, la care
gheaţa se acumulează în depresiuni tectonice adânci, fără scurgere, alimentarea
făcându-se prin avalanşele declanşate pe versanţi.
166

Deşi nu deţin decât 0,015 % din suprafaţa totală ocupată cu gheaţă a Terrei,
gheţarii din regiunile tropicale şi ecuatoriale prezintă o mare varietate de forme.
Lanţurile montane din Africa adăpostesc gheţari de circ şi de vale de mici
dimensiuni (de exemplu, gheţarul din craterul vulcanului Kibo, cel din craterul
vulcanului Kenya, din masivul Ruwenzori etc.).

Foto 12.1. Gheţari alaskieni de vale (sus). Gheţarul Malaspina de tip piemont (dreapta)
(imagini preluate de pe site-ul Virtual Geomorphology)

În sectorul ecuatorial şi tropical al Anzilor, pe teritoriul Americii de Sud şi

Centrale, linia de echilibru se găseşte la altitudini de peste 4 500 m. Astfel, în
Peru gheţarii sunt suspendaţi în circuri glaciare situate la circa 5 000 m altitudine
absolută. În apropierea Ecuatorului, pe teritoriul Columbiei, ca urmare a unei
alimentări mai abundente cu zăpadă, gheţarii de vale coboară până spre altitudini
de 4 500 m. În Noua Zeelandă gheţarii ocupă circa 1 000 km2 şi sunt caracterizaţi
printr-o dinamică foarte accentuată, datorită precipitaţiilor abundente şi a unor
variaţii sezoniere accentuate ale temperaturii.Stratul de gheaţă care acoperă
Oceanul Artic şi mările din jurul Antarcticii provine, spre deosebire de gheţarii de
pe continente formaţi prin metamorfozarea zăpezii, din îngheţul apei de mare şi
poartă denumire de banchiză de gheaţă. Apa mării îngheaţă la temperatura de -
1,9°C, datorită salinităţii de 35 ‰, această gheaţă fiind mult mai fragilă decât
cea formată pe uscat. Oceanul Artic este acoperit în întregime de o banchiză de
gheaţă compactă, cu o grosime de 3 - 4 m. Cea mai mare parte a banchizei din
jurul Antarcticii, are un caracter sezonier şi grosimi mai reduse. Iarna, banchiza
antarctică se extinde în oceanele din jur, pe o distanţă de 1 200 - 1 600 km. Sub
acţiunea valurilor şi a vânturilor, banchiza este afectată de o deplasare
permanentă. Vara, spre periferie, banchiza se topeşte treptat sau se rupe în bucăţi
uriaşe, denumite iceberg-uri, care plutesc duse de vânturi în largul oceanului.

12.4.2. Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului dinamic

Acest criteriu are la bază observaţiile asupra activităţii gheţarilor, în acest

 167

sens separându-se trei mari grupe: gheţari activi, gheţari pasivi şi gheţari morţi.
Fiecare dintre aceste tipuri este strâns legat de bilanţul de masă al gheţii
(acumulare şi pierdere prin ablaţie), precum şi de proprietăţile termice. Gheţarii
activi sunt caracterizaţi printr-o mişcare continuă a gheţii dinspre zonele de
acumulare spre cea de ablaţie. Surplusul de gheaţă părăseşte zona de acumulare,
iar accentuarea pantei duce la apariţia unui prag glaciar, punct în care viteza de
curgere creşte, apărând o cascadă de gheaţă (ice fall). Pentru gheţarii pasivi
viteza de deplasare este minimă. În cadrul gheţarilor morţi se includ aceia care au
încetat să mai fie alimentaţi şi să se mai deplaseze.
A treia categorie de clasificări, şi anume, cea care are la bază criteriul
termic, ia în consideraţie, în primul rând, temperatura gheţii. Căldura din
interiorul gheţarului provine din trei surse: radiaţia solară, radiaţia terestră
(căldura geotermică) şi cea de fricţiune rezultată în urma mişcărilor interne şi a
alunecărilor bazale. Pe baza temperaturilor generate de aceste surse de căldură se
pot distinge gheţari reci sau polari, care au tot timpul temperatura sub punctul de
topire la presiune şi gheţari calzi sau temperaţi la care întreaga masă de gheaţă se
află aproape de punctul de topire sub presiune. Se utilizează punctul de topire sub
presiune deoarece temperatura la care apa îngheaţă descreşte odată cu creşterea
presiunii, cu o rată de aproximativ 1°C la 140 bari (de exemplu, pentru calota din
Antarctica, la o adâncime de 2164 m - Byrd Station - punctul de topire este la –
1.6°C).

12.4.3. Clasificarea gheţarilor pe baza criteriului termic

În cazul gheţarilor calzi sau temperaţi, apa rezultată în urma topirii zăpezii,
firn-ului şi a gheţii deţine o proporţie însemnată în interiorul masei de gheaţă,
pătrunzând uneori până la contactul cu patul de alunecare. O caracteristică
importantă a gheţarilor temperaţi este aceea că temperatura de la bază este mai
coborâtă decât cea de la suprafaţă. Caldura geotermică care ajunge la baza
gheţarilor temperaţi nu este răspândită mult în interior, dar cu siguranţă topeşte o
anumită cantitate de gheaţă. Această căldură, la care se adaugă cea rezultată în
urma fricţiunii cu roca in situ duce la formarea unui film de apă, la baza
gheţarului, cu grosimi de 1 – 2 mm, de unde şi denumire de gheţari cu bază
umedă (wet-base glaciers). Toate acestea contribuie la creşterea vitezei de
mişcare şi a forţei de eroziune, în general, mult mai mari decât în cazul celorlalte
tipuri de gheţari. Temperatura de la baza gheţarilor reci sau polari este mai
ridicată decât cea de la suprafaţă. De exemplu, în urma studiilor efectuate la
Camp Century (calota groelandeză) s-a arătat
că temperatura gheţii la adâncimea de 10 m
este de – 24° C, foarte apropiată de media
anuală a temperaturii aerului. Temperatura
minimă, - 24,6°C a fost înregistrată la 154 m,
pentru ca la baza gheţii să fie – 13°C (la o
adâncime de 1387 m). Din acest exemplu
168

rezultă că temperatura întregii mase a gheaţă se află sub punctul de topire la

presiune. Gheţarii reci au fost împărţiţi la rândul lor în două tipuri, şi anume:
subpolari şi polari. Diferenţa dintre aceştia constă în faptul că în cazul celor
subpolari, temperaturile mai ridicate din timpul scurtei veri de la aceste latitudini,
permit topirea gheţii de suprafaţă pe o grosime cuprinsă între 10 - 20 m, situaţie
care nu se produce şi în cazul celor polari.

Fig. 12.4. Profilul temperaturii gheţii: (a) gheţari cu bază caldă; (b) gheţari cu bază
rece (White et al., 1987)

Gheţarii reci sau polari se mai numesc gheţari cu bază uscată din cauză că
gheaţa bazală este "sudată" puternic (îngheţată) de roca in situ, mişcarea având
loc numai sub forma curgerilor plastice interne. Datorită acestui fapt, gheţarii reci
produc o eroziune minimă asupra substratului. Temperatura gheţii de suprafaţă în
mediul polar este foarte scăzută aceasta fiind în concordanţă cu cea a aerului. Din
această cauză topirile la suprafaţa gheţarilor sunt neglijabile, de altfel întreaga
masă de gheaţă având temperaturi sub 0°C.
Deseori distincţia dintre gheţarii cu bază caldă sau rece este mai greu de
făcut pentru că aceştia nu pot fi incluşi în întregime într-o categorie sau alta.
Aceste situaţii pot varia de la sezon la sezon, cu caracteristici polare iarna şi
temperate în unele veri. Foarte mulţi gheţari au areale cu condiţii temperate sau
polare în funcţie de condiţiile climatice locale şi de presiunea exercitată de masa
de gheaţă într-un anumit punct. În general, gheţarii cu bază caldă apar în zonele
temperate sau acolo unde grosimea gheţii este foarte mare. În schimb, baza rece
apare în condiţiile mediului polar şi a unui strat subţire de gheaţă. Cei mai mulţi
dintre gheţarii temperaţi au baza caldă dar aceasta poate apărea şi datorită unor
condiţii particulare din unele zone ale calotelor glaciare polare.

12.5. Balanţa de masă a gheţarilor

Comportamentul gheţarilor este legat de balanţa de masă sau bugetul

glaciar. Balanţa de masă este dată de procesele de acumulare şi de ablaţie care au
loc în arealul unui gheţar într-un anumit interval de timp. Aşadar, masa unui
gheţar este variabilă în timp datorită căderilor de zăpadă, ploilor sau a altor surse
de apă care îngheaţă la suprafaţa gheţarului şi a avalanşelor, pe de o parte, topirii
 169

gheţii, evaporării, eroziunii eoliene, sublimării (conversia directă a gheţii în

vapori) şi desprinderii iceberg-urilor sau a altor blocuri din masa gheţarului, pe de
altă parte. Pierderile prin topirea apei în interiorul sau la baza gheţarului sunt, în
general, nesemnificative faţă de volumul de la suprafaţă, de aceea sunt neglijate
în studiile de buget.
Pentru analiza balanţei de masă este utilizat bugetul anual (sau balanţa
anuală) calculat pentru un interval de timp cuprins între două momente succesive
în care procesul de ablaţie deţine valoarea maximă. În mod obişnuit, valoarea
maximă a ablaţiei se atinge la sfârşitul sezonului de vară, însă cele două maxime
nu se produc exact în aceeaşi zi, de aceea bugetul anual nu cuprinde neapărat 365
de zile. Masa totală adăugată sau pierdută de un gheţar în acest interval de timp
poartă denumirea de acumulare totală anuală, respectiv, ablaţie totală anuală.
Rezultatul diferenţei acestor două valori îl reprezintă acumularea anuală netă,
respectiv, ablaţia anuală netă, în funcţie de evoluţia gheţarului. Balanţa netă
specifică este dată de acumularea anuală netă sau ablaţia anuală netă într-un
anumit punct al gheţarului, iar prin cumularea valorilor obţinute la toate punctele
de măsurătoare se poate estima balanţa totală de masă. Balanţa de masă este
pozitivă atunci când procesele de acumulare a zăpezii au o pondere mai mare
decât cele de ablaţie şi este negativă atunci când situaţia este inversă (fig. 12.5).
În aceste situaţii are loc creşterea masei gheţarului datorată proceselor de
acumulare sau reducerea masei acestuia ca urmare a proceselor de ablaţie.

Fig. 12.5. Diagramă

idealizată în care se prezintă
localizarea zonei de
acumulare, a celei de ablaţie
şi a liniei de echilibru, în
cadrul unui gheţar
(Summerfield, 1997).

Rezultatele numeroaselor măsurători arată că procesele de acumulare şi de

ablaţie pot să apară în orice zonă a unui gheţar, însă balanţa pozitivă (acumularea
netă) este caracteristică sectoarelor superioare, iar balanta negativă (ablaţia netă)
celor inferioare. Astfel, în cuprinsul gheţarilor se conturează două zone distincte:
o zonă de acumulare, în sectorul superior şi o zonă de ablaţie spre fruntea
gheţarului (fig. 12.5.).
170

Fig. 12.6. Balanţa de

masă pentru: (A) calote
continentale; (B) gheţari de şelf;
(C) gheţari de vale. Alunecarea
bazală apare în cazurile A. şi C.
înregistrând valoarea maximă în
apropierea liniei de echilibru
(Chorley et al., 1985).

Aceste două zone sunt

separate de linia de echilibru
de-a lungul căreia volumul
anual al acumulării este egal
cu cel al ablaţiei (balanţa de
masă este egală cu 0). Atunci
când bugetul net este perfect
echilibrat (balanţa de masă
totală este egală cu 0) nu are loc expansiunea sau retragerea gheţarului astfel încât
extremităţile rămân staţionare.
S-a observat însă că pentru o perioadă mai lungă de timp această stare de
echilibru este arareori menţinută, fruntea şi marginile gheţarilor având unele
fluctuaţii (avansări şi retrageri), de obicei, constante. Gheţarii cu o balanţa de
masă pozitivă se caracterizează printr-o activitate intensă, iar fruntea acestora
este, în general, cu o pantă destul de mare. În schimb, existenţa unui buget
negativ are drept consecinţă o anumită recesiune a frunţii gheţarului, de obicei, cu
o pantă mult mai mică decât cea a gheţarilor cu balanţă pozitivă (fig. 12.6).
Balanţa de masă este, în foarte multe cazuri, reflectată de poziţia şi tipul
sistemului de morene. De asemenea, bugetul total are efecte directe şi asupra
activităţii interne a gheţarului respectiv. Acumulările importante din sectoarele
superioare ale unor gheţari au ca rezultat creşterea vitezei de curgere spre zona de
ablaţie; în general, gheţarii temperaţi înregistrează valori mari ale acumulării şi
ale ablaţiei şi în consecinţă viteze mari de curgere. În contrast cu aceştia sunt
gheţarii polari, care pot fi consideraţi mai degrabă pasivi, şi pentru care se
înregistrează, în mod obişnuit, valori mici ale acumulării şi ale ablaţiei cu efect
direct asupra vitezelor mici ale curgerilor interne.

12.6. Mişcarea gheţarilor

 171

Pentru a înţelege mai bine dinamica gheţii trebuie făcută precizarea că

aceasta are un comportament particular, în unele privinţe asemănător cu al sării.
La gheaţă se întrepătrund proprietăţi ale corpurilor vâscoase şi ale celor plastice.
Totdeauna corpurile vâscoase care sunt supuse unor forţe externe îşi păstrează
forma un timp limitat apoi ele tind să se întindă. Dimpotrivă, corpurile plastice îşi
conservă forma căpătată sub influenţa unei forţe exterioare, din care cauză ele se
pot modela. Vâscozitatea gheţii variază între 10 12 şi 1015 poise (sarea are o
vâscozitate de1017 poise), în funcţie de temperatură (fiind mai ridicată la
temperaturi scăzute) şi starea cristalină. Astfel, la - 23°C este de 2,5 ori mai mare
decât la - 3°C. Se apreciază că valoarea ridicată a vâscozităţii la temperaturi
scăzute joacă un rol de seamă în procesul curgerilor interne ale calotelor glaciare.
Cu mai multe sute de ani în urmă, locuitorii din zonele limitrofe gheţarilor
din Alpi au observat că aceştia se deplasează, însă măsurători sistematice asupra
ratelor de mişcare au fost făcute abia începând cu secolul al-XVIII-lea. Prima
explicaţie ştiinţifică cu privire la deplasarea gheţarilor aparţine lui Forbes (1843)
care a arătat că răspunsul gheţii la efort (stress = rezultantă a forţelor care
acţionează într-un anumit punct al unui corp, la o solicitare exterioară) este mult
mai evident decât la alte substanţe plastice. În majoritatea tratatelor de
specialitate deplasarea gheţarilor este pusă pe seama a două tipuri de procese:
deformări interne (internal deformation) şi alunecări bazale (basal sliding). Alţi
autori au separat un al treilea proces - deformarea patului (bed deformation) -
responsabil în mişcarea gheţarilor în anumite situaţii (existenţa unui substrat
format din roci neconsolidate) (fig.12.7.). Importanţa relativă a acestor trei tipuri
principale de procese în deplasarea gheţarilor variază în funcţie de tipul acestuia:
prin alunecare bazală se realizează peste 90 % din deplasarea gheţarilor cu bază
caldă, în timp ce pentru cei cu baza rece, acest proces este aproape
nesemnificativ.

Fig. 12.7. Procesele implicate în

mişcarea gheţarilor (Chorley et al.,
1985)

Pentru aceştia din urmă,

procesele de deformare internă au
rolul primordial în producerea
deplasării, deoarece în orice punct
din interiorul gheţarului poate
apărea un efort ca rezultat al
grosimii stratului de gheaţă. Acest
efort poate fi împărţit în două componenete: presiunea hidrostatică şi tensiunea
de forfecare (shear stress = solicitarea unui corp de către două forţe care
acţionează în acelaşi plan şi în sensuri opuse). Presiunea hidrostatică este
raportată la grosimea stratului de gheaţă şi acţionează egal în toate direcţiile, în
172

timp ce tensiunea de forfecare este raportată atât la grosimea masei de gheaţă, cât
şi la panta suprafeţei gheţarului. Tensiunile de forfecare înalte se produc la baza
maselor de gheaţă cu grosime şi pantă mare, iar cele cu o valoare mai redusă apar
acolo unde stratul de gheaţă este subţire şi are o pantă mică. În practică, gheaţa se
deformează la o tensiune de forfecare relativ mică ce variază de la valori puţin
peste 0 bari, în cazul maselor de gheaţă orizontale, până la 1,5 bari (150 kPa, 1bar
= 100 kPa) atunci când stratul de gheaţă are grosimi şi pante mari.

12.6.1. Deformările interne

La scară redusă, principalul mod de manifestare a deformărilor interne, este

dat de mişcarea prin alunecare (slip-page) a cristalelor de gheaţă unele faţă de
altele şi în interiorul acestora, proces denumit creep. Rata de deformare a gheţii
sau rata de solicitare (strain rate = rata proceselor prin care în interiorul unui
corp solid deformabil se produc tensiuni şi deformaţii sub acţiunea forţelor
exterioare) a fost studiată, odată cu începutul secolului al - XIX - lea, pe baza mai
multor modele, iar toate aceste rezultate au fost cuprinse în aşa-numita lege Glen
(Glen, 1955). Prin relaţia dată de Glen se demonstrează că rata de deformare este
extrem de sensitivă la schimbările tensiunii de forfecare; de exemplu, la o dublare
a acestei tensiuni rata de deformare creşte de 8 ori. De asemenea, se arată că rata
de deformare trebuie raportată şi la temperatura gheţii, deoarece la o reducere a
temperaturii de la - 10°C la - 25°C, deformările scad de 5 ori. Aplicarea legii
Glen permite o bună cunoaştere a comportării gheţarilor, în sensul că explică de
ce deformările importante au loc în stratul bazal al masei de gheaţă, unde
tensiunea de forfecare are valorile cele mai mari. Tot legea Glen oferă amănunte
importante în ceea ce priveşte mişcarea din interiorul gheţarilor cu bază rece care
se află în imposibilitatea de a aluneca.
La scară mare, mecanismele deformării interne sunt reprezentate prin
cutări şi încălecări (folding and thrusting). Cutele pot fi adesea observate pe
pereţii abrupturile de la marginea gheţarilor sau chiar la suprafaţa acestora.
Acestea apar ca un rezultat al vitezelor diferite de curgere înregistrate în anumite
sectoare sub influenţa variaţiilor "debitelor" de gheaţă sau a rezistenţei opuse de
patul de alunecare. În anumite situaţii creep-ul nu se poate ajusta (adapta)
suficient la tensiunile din interiorul masei de gheaţă şi ca urmare apar o serie de
cute. În zonele cu tensiuni longitudinale, ca de exemplu cascadele de gheaţă, pot
apărea deplasări sub forma alunecărilor rotaţionale care deţin o pondere
importantă în mişcarea gheţarilor. În zonele de compresiune pot apărea
supraîncălecări. Asemenea planuri de încălecare pot fi observate, de asemenea, pe
pereţii abrupturilor marginale ale gheţii, ai crevaselor sau ai tunelurilor create de
apa de topire. Distribuţia longitudinală a zonelor cu distensiuni şi compresiuni a
fost exemplificată pentru prima dată de Nye (1952) şi este redată în fig. 12.8.

Fig. 12.8. Curgerea la

 173

compresiune şi de distensiune (Nye, 1952)

Curgerea la compresiune (compressive flow) prin alunecare planară şi

creep diferenţial se produce ascendent, iar în cazul curgerii de distensiune
(extending flow) mişcarea este descendentă. La scara întregului gheţar, curgerea
la compresiune apare acolo unde grosimea gheţii descreşte spre avale - în zona de
ablaţie - iar curgerea de distensiune acolo unde grosimea creşte spre avale - zona
de acumulare. Curgerea la compresiune care tinde să apară în zonele de ablaţie şi
în particular în apropierea frunţii, constituie o importantă cale de ridicare a
materialelor de la baza gheţarului spre suprafaţa acestuia. La scară mică, curgerea
la compresiune şi de distensiune apare în funcţie de topografia substratului. De
exemplu, curgerea de distensiune apare unde panta patului creşte înspre avale, iar
cea la compresiune acolo unde panta se reduce, cum ar fi zonele din amonte ale
unor praguri.

12.6.2. Alunecarea bazală (bazal sliding)

Alunecarea bazală implică trei mecanisme majore. Primul mecanism este

reprezentat de alunecarea gheţii în condiţiile existenţei unui strat foarte subţire
(de ordinul milimetrilor) de apă interpus între aceasta şi patul de alunecare.
Stratul de apă reduce frecarea dintre gheaţă şi pat iar aceasta are drept urmare
creşterea vitezei de deplasare a gheţarului
Al doilea mecanism, cunoscut sub denumirea de creep de reîngheţ
(regelation creep) are implicaţii asupra mişcării gheţarilor cu bază caldă atunci
când apar mici neregularităţi (obstacole) pe suprafaţa patului. La trecerea peste un
obstacol, în amonte de acesta, datorită presiunilor mari care apar, gheaţa se
apropie de punctul de topire sub presiune, favorizând topirea. Apa provenită prin
topire se scurge prin părţile laterale ale obstacolului, în avale de care reîngheaţă,
deoarece presiunea este mai mică.
Procesul este mult mai eficient atunci când căldura latentă rezultată prin
reîngheţ poate fi transferată dinspre partea din avale a obstacolului spre cea din
amonte, contribuind astfel la noi topiri ale gheţii. Asemenea transfer se realizează
în condiţii de eficienţă maximă atunci când obstacolele sunt mai mici de 10 cm.
S-a observat că în condiţiile existenţei unor obstacole mai mari de un metru,
deplasarea gheţii se datorează unui al treilea mecanism, denumit creep bazal
amplificat (enhaced basal creep). Creşterea tensiunilor în partea din amonte a
obstacolului va avea drept consecinţă deformarea gheţii, care va fi cu atât mai
puternică cu cât mărimea neregularităţii va fi mai mare. Acest fapt va permite
gheţii, a cărei temperatură trebuie să fie mai scăzută decât cea necesară topirilor
sub presiune, să curgă în jurul
obstacolului (fig. 12.9).
174

Fig. 12.9. Influenţa obstacolelor asupra curgerii gheţii: (A). mecanismul creep-ului
bazal intensificat (în plan); tensiunile mari din partea dinspre amonte a obstacolului
cauzează deformări puternice şi curgerea gheţii în jurul acestor neregularităţi; (B).
mecanismul topirii la presiune; topirea se produce în partea dinspre amonte a
obstacolului, iar reîngheţul în avale de acesta. (Chorley et al., 1985)

Pe lângă deformările interne şi alunecarea bazală alt proces implicat în

deplasarea gheţarilor este reprezentat de deformarea patului (bed deformation).
În condiţiile prezenţei unor roci neconsolidate în alcătuirea patului, peste 90 %
din mişcarea bazală a gheţii se produce prin deformarea acestuia. Acest proces
apare acolo unde presiunea apei interstiţiale din porii acestor roci este foarte
mare, contribuind astfel la reducerea tensiunilor de forfecare suficient pentru ca
patul să fie deformat sub greutatea gheţii de deasupra. Prin urmare, procesul în
cauză are o acţiune eficientă restrânsă, şi anume la gheţarii cu bază caldă care se
deplasează peste sedimente deformabile.

12.7. Viteza de deplasare a gheţarilor

Măsurătorile efectuate pentru un număr foarte mare de gheţari arată că

pentru întreaga masă de gheaţă vitezele de deplasare sunt cuprinse între 3 şi 300
m/an, însă există şi anumite sectoare (de exemplu, cascadele de gheaţă) pentru
care s-au înregistrat viteze de 1 - 2 km/an. Pentru fiecare gheţar în parte, viteza de
deplasare variază în timp şi spaţiu. Privind profilele verticale din fig. 12.10. A şi
B se observă că viteza maximă se înregistrează la suprafaţă şi descreşte spre baza
gheţarului. Acest fapt pare puţin paradoxal ştiindu-se că majoritatea deplasărilor
se produc în stratele bazale unde forţa de forfecare este maximă. Orice strat
imaginar de gheaţă nu se deplasează numai ca un rezultat al forţei de forfecare de
la acel nivel ci numai dacă pătura de dedesubt se mişcă.

Fig. 12.10. Reprezentare schematică

a variaţiilor pe verticală şi orizontală a
vitezelor de deplasare în cazul gheţarilor de
vale: (A) gheţar neafectat de alunecări
bazale; (B) gheţar la care alunecările bazale
sunt semnificative (izoliniile intersectează
fundul văii); (C) secţiune orizontală la
suprafaţa unui gheţar ale cărui margini nu
alunecă pe pereţii văii; (D) secţiune
orizontală la suprafaţa unui gheţar ale cărui
margini înregistrează o alunecare
 175

semnificativă la contactul cu pereţii văii (Summerfield, 1997).

Astfel, viteza de deplasare de la fiecare nivel reprezintă o cumulare a celor

de la bază până în punctul respectiv. În plan transversal vitezele de deplasare scad
spre marginile gheţarului datorită apariţiei frecării între masa de gheaţă şi pereţii
văii (fig. 12.10. C şi D). Ratele mici de deplasare sunt caracteristice gheţarilor la
care mişcarea se realizează, în principal, datorită deformărilor interne (de
exemplu, gheţarul cu bază rece Meserve din Antartica are o viteză de deplasare
de 3-4 m/an în zona liniei de echilibru), iar cele mari pentru cei la care procesele
de alunecare bazală însumează peste 90% (de exemplu, gheţarul Franz Josef, din
Noua Zeelandă, înregistrează viteze de peste 300 m/an).
S-a observat că viteza de deplasare a gheţarilor nu este constantă în timp.
Saltul de la viteza normală la cea accelerată are loc destul de repede.
Argumentarea acestor variaţii se bazează pe existenţa a două tipuri de alunecări
bazale: normale şi rapide. De exemplu, în cazul gheţarilor de evacuare (outlet
glacier) desprinşi din calotele glaciare, aportul de gheaţă este arhisuficient pentru
a menţine o viteză de deplasare ridicată, în timp ce pentru foarte mulţi gheţari,
zonele de acumulare furnizează, într-un anumit interval, un volum suficient
întreţinerii doar a unei curgeri la viteze normale. Pentru aceşti din urmă gheţari,
periodic, pot apărea surplusuri în aportul de gheaţă, ceea ce va favoriza trecerea
de la un regim normal de curgere la unul rapid. Variaţiile înregistrate în
deplasarea gheţarilor apar ca un răspuns la alterarea balanţei de masă datorită
modificării condiţiilor meteorologice. Răcirea climatului are drept consecinţă o
intensificare a acumulării care contribuie la creşterea grosimii gheţii, rezultatul
final fiind o viteză de deplasare mult mai mare. Încălzirea duce la creşterea
ablaţiei cu urmări asupra reducerii masei de gheaţă şi a vitezei, până când se
ajunge la un nou profil de echilibru. Aceste schimbări ale balanţei de masă pot fi
transmise în avale sub forma undelor cinematice. Deplasarea masei de gheaţă sub
forma undelor cinematice reprezintă un fenomen foarte complex, în explicarea
căruia trebuie invocate şi unele aspecte ale topografiei patului de alunecare al
gheţarului. În zonele în care patul de alunecare prezintă anumite proeminenţe,
gheaţa se va deplasa mult mai rapid, deoarece tensiunea de forfecare bazală este
crescută, astfel încât viteza de mişcare, sub formă de unde cinematice a gheţii
groase din aceste areale va fi de 2 până la 5 ori mai mare decât a celei din jur.
Cele mai spectaculoase variaţii temporale înregistrate în deplasarea
gheţarilor sunt reprezentate de aşa-numitele unde glaciare (glacier surges).
Aceste evenimente, în timpul cărora viteza de deplasare a gheţii creşte de 10 –
100 ori faţa de valorile normale, au fost înregistrate la un număr foarte mare de
gheţari (numai în America de Nord au fost identificaţi 204 gheţari la care s-au
manifestat asemenea oscilaţii). Deşi procesul este foarte răspândit, gheţarii care
înregistrează un astfel de comportament au puţine caracteristici în comun. La unii
gheţari s-a observat că astfel de unde apar cu o anumită regularitate ciclică
176

(periodicitate fiind de 15 – 100 ani sau mai mult), iar la alţii sunt imprevizibile.
Undele glaciare se manifestă la o gamă foarte largă de gheţari: de la cei cu baza
caldă, până la cei cu baza rece. În toate situaţiile apar acolo unde pragul de
instabilitate este depăşit (o acumulare mult mai mare decât ablaţia) astfel încât
viteza de deplasare a gheţii din zona de acumulare spre cea de ablaţie creşte rapid.
În asemenea condiţii fruntea gheţarului avansează cu o rată foarte mare (cazul
gheţarului Bruárjökull, din Islanda, a cărui frunte a avut o avansare de 45 km, cu
o rată de 5 m/h) sau efectul se limitează doar la creşterea grosimii masei de
gheaţă din amonte de frunte (cazul multor gheţari din America de Nord).
Deoarece mecanismul de desfăşurare a acestui proces rămâne încă puţin
cunoscut, s-a încercat o punere în legătură a mai multor factori care ar putea
contribui la declanşarea sa. Astfel, sunt invocaţi unii factori externi, precum
cutremurele sau creşterea precipitaţiilor, însă regularitatea de apariţie a acestor
unde la majoritatea gheţarilor ca şi cantităţile oarecum similare de gheaţă
deplasate la fiecare ciclu sugerează, mai degrabă, influenţa unor elemente interne.
În acest sens alţi specialişti argumentează apariţia acestui fenomen prin creşterea
cantităţii de apă de la baza masei de gheaţă (ca urmare a schimbărilor în sistemul
hidric subglaciar) care duce la accelerarea alunecărilor bazale. Acest fenomen
poate iniţia un feedback pozitiv prin faptul că odată cu creşterea alunecărilor
bazale iniţiale, cantitatea de apă topită sporeşte ca urmare a unui aflux mai mare
de căldură eliberată prin frecare şi, în consecinţă, o rată mai mare a mişcărilor
bazale.

12. 8. Morfologia gheţarilor

Cele mai evidente forme ale suprafeţei unui gheţar sunt crevasele. Acestea
sunt fracturi, de diferite dimensiuni, apărute în masa gheţarului în momentul
apariţiei unui dezechilibru în profil longitudinal. Concret, crevasele apar atunci
când asupra masei de gheaţă se exercită presiunile tot mai crescute ca urmare a
vitezelor diferite de deplasare a gheţii de pe margine faţă de cea centrală sau
atunci când este obligată să traverseze unele neregularităţi ale substratului.
Adâncimea crevaselor este în medie de 15 - 20 m, rar depăşesc 30 m, peste
această limită reînchizându-se sub efectul plasticităţii gheţii. Crevasele sunt
grupate în reţele transversale, longitudinale şi radiare, însă în anumite situaţii au o
dispunere haotică, fiind cunoscute sub denumirea de seracuri după numele unui
sortiment de brânză produs în arealul Alpilor.

Foto 12.2. Crevase

longitudinale şi transversale în
masa gheţarului (imagine preluată
de pe site-ul Virtual
Geomorphology).
 177

O altă formă o constituie benzile Forbes reprezentate de strate de gheaţă de

culori diferite (mai deschise şi mai închise) care apar, de obicei, la baza
cascadelor de gheaţă. În cazul în care viteza de deplasare a gheţii este mai mare în
partea mediană, aceste benzi sunt arcuite spre aval. Grosimea totală a fiecărei
perechi de benzi de culoare închisă-deschisă corespunde cu distanţa parcursă de
gheţar într-un an. Benzile închise apar în timpul verii când apa de topire
antrenează materiale detritice fine, iar cele deschise la culoare se formează iarna
prin încorporarea zăpezii în gheaţă la trecerea peste cascada de gheaţă.
Pe suprafaţa calotelor glaciare din Antarctica şi Groenlanda pot fi
observate adesea diferite forme eoliene, cunoscute sub denumirea de sastrugi.
Acestea sunt formate din zăpadă compactă şi sunt orientate în sensul direcţiei
vânturilor dominante.
În zona de ablaţie morfologia gheţarului suportă o întreagă gamă de forme
create de apa provenită prin topirea gheţii (cursuri de apă supraglaciare şi
subglaciare, grote, tuneluri, goluri, mori glaciare denumite astfel datorită
zgomotul produs de căderea apei de la suprafaţa gheţarului în unele crevase, la
baza cărora se formează o microdepresiune etc.).

12.9. Relieful glaciar

12.9.1. Procesele de eroziune glaciară

Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul a două procese majore:

exaraţia (uzura glaciară, la care se poate adăuga şi procesul de detersie, adică cel
de şlefuire) şi detracţia (dislocarea şi antrenarea în mişcare a unor blocuri).
Exaraţia implică scrijelirea, scobirea şi şlefuirea rocii patului de către
gheaţa curată sau de către materialele incorporate pe marginile şi la baza
gheţarului (aceste materiale pot avea diferite dimensiuni, de la blocuri până la
particule fine, de obicei sub 0,1 mm, acestea din urmă fiind cunoscute sub
denumirea de făină de gheţar). Atunci când acţiunea de exaraţie este exercitată de
către gheaţa curată sau care conţine numai particule fine, pe suprafaţa rocilor
substratului apar areale şlefuite sau zgârieturi denumite striaţii, care urmează
sensul general al mişcării gheţii (în unele cazuri prezintă intersecţii datorate
schimbărilor de direcţie).
178

Foto 12.3 şi 12.4. Roci polizate prin detersia gheţarului, cu striaţii şi bloc eratic (J.
Mueller, R. Schmidt).

12.9.2. Materialul
morenaic

Înainte de tratarea câtorva

probleme legate de antrenarea şi
transportul materialelor detritice
de către gheaţa în mişcare
trebuie făcute unele precizări în
legătură cu terminologia
utilizată. În literatura anglo-
saxonă, pentru materialul transportat de gheţari, dar nedepus încă, se foloseşte
termenul de glacial debris sau rock debris şi nici într-un caz cel de morenă. În
dicţionarele geomorfologice româneşti termenul de morenă este definit ca
reprezentând "masa de material detritic transportat de gheţari şi depus acolo
unde se topeşte gheaţa" (Băcăuanu et al., 1974), sau "totalitatea aluviunilor
glaciare pe cale de a fi transportate sau care sunt deja depuse" (Posea et al.,
1986). Pentru a nu mai exista nici o confuzie în privinţa denumirii materialelor
transportate de către gheţari noi vom utiliza termenul de material morenaic în
locul celui de morenă. Procesele de eroziune exercitate de către masa de gheaţă se
pot desfăşura cu o mai mare amploare numai dacă materialul erodat este antrenat
de gheaţa în mişcare (fig. 12.11).

Fig. 12.11. Ilustrare

schematică a drumului parcurs
de materialele morenaice
transportate de către un gheţar de
vale (Summerfield, 1997)

Dimensiunile materialului morenaic pot varia de la cele ale particulelor

fine până la blocuri imense. După poziţia în raport cu masa de gheaţă materialele
morenaice pot fi: subglaciare (sau de fund) care se găsesc la contactul gheaţă-
roca in situ; supraglaciare (sau de suprafaţă) care provin în urma dizlocărilor de
pe pereţii văii glaciare; intraglaciare (sau interne).
În mod obişnuit, materialul morenaic supraglaciar este mai abundent în
văile şi circurile glaciare şi absent peste marile calote continentale. Acesta poate
fi transportat pe suprafaţa gheţarului până în zona de ablaţie, însă în apropierea
liniei de echilibru va fi acoperit progresiv prin aportul de gheaţă permanent din
 179

amonte. Odată acoperit se transformă în material morenaic intraglaciar care va fi

transportat către fruntea gheţarului. În acelaşi timp, materialul morenaic
intraglaciar se poate deplasa spre suprafaţă, în zona de ablaţie, prin canalele de
evacuare a apei topite sau se poate deplasa către baza gheţarului unde este
incorporat materialului morenaic subglaciar. Deplasarea de-a lungul liniilor de
alunecare din zonele de curgere la compresiune tinde să transforme materialul
morenaic subglaciar în intraglaciar, iar în sectoarele joase din zona de ablaţie, în
supraglaciar. La anumiţi gheţari, materialul morenaic intraglaciar este distribuit
uniform pe toată grosimea masei de gheaţă, iar la alţii este concentrat numai în
anumite benzi, separate de o gheaţă relativ curată. Fiecare bandă se desfăşoară
paralel cu liniile de curgere şi cele mai multe sunt formate probabil prin
îngheţarea materialului morenaic subglaciar anterior deplasării spre suprafaţa
gheţarului. Sub gheaţa caldă, datorită topirilor bazale, materialul morenaic
subglaciar este mai abundent şi prin reîngheţ poate fi ataşat bazei gheţii sub forma
unor benzi foarte subţiri, deoarece şi stratul de reîngheţ este de numai câţiva
centimetri grosime. În locurile în care patul de alunecare prezintă ruperi de pantă
semnificative, în masa de gheaţă apar numeroase fracturi în care se vor acumula
materiale morenaice intraglaciare.

12.9.3. Formele de eroziune glaciară

Eroziunea glaciară are drept rezultat o gamă foarte largă de forme, în

funcţie de extensiunea gheţii, de regimul termic al gheţarilor, de cantitatea şi
calitatea materialului morenaic subglaciar, de caracteristicile patului, de perioada
de activitate a gheţarului, de formele de relief preexistente etc. Din multitudinea
de clasificări ale formelor de eroziune glaciară ne-am oprit la una folosită destul
de frecvent în ultimul timp, conform căreia acestea pot fi împărţite în trei
categorii: forme asociate curgerii neconstrînse a gheţii; forme asociate curgerii
gheţii în cadrul văilor; forme create ca urmare a conjugării acţiunii proceselor
glaciare şi periglaciare (tabel 12.2).

12.9.3.1. Forme asociate curgerii neconstrânse a gheţii

Curgerea neconstrânsă a gheţii este caracteristică tuturor tipurilor de calote

(însă unele dintre formele de eroziune rezultate în urma acestui tip de deplasare a
gheţii apar şi în văile glaciare). De altfel, activitatea erozională dedesuptul acestor
mase de gheaţă este, cel mai probabil, restrânsă la zonele cu gheaţă bazală caldă
în care apare o gamă variată de forme pozitive sau negative.
În categoria celor pozitive pot fi incluse :
-spinările de balenă (whalebacks), forme de înălţimi mici, netezite prin
eroziune pe toate laturile, cu o lungime de cîteva sute de metri;
-drumlinurile în rocă (rock drumlins) asemănătoare unor coline alungite în
direcţia deplasării gheţii, cu o înălţime cuprinsă între 5 - 50 m şi al căror raport
lungime - lăţime este de 4:1;
180

-interfluvii sau creste ascuţite, cu lungimi de mai mulţi kilometri.

Formele asimetrice pozitive, orientate parţial pe liniile de curent sunt
cunoscute sub denumirea de roche moutonnée (spinări de berbec, roci mutonate).
Atunci când sunt de dimensiuni mai mari poartă denumirea de flyggberg-uri.
Aceste semne de eroziune glaciară apar adesea pe spinările de rocă rezistentă la
eroziune, la care latura dinspre care se deplasează gheaţa (latura dinspre amonte -
stoss) este rotunjită şi netezită prezentând o suprafaţă cu striaţii şi şanţuri. Latura
dinspre avale (lee) este mai neregulată şi mai abruptă decât cea din amonte
datorită faptului că gheaţa a smuls blocurile fisurate (fig. 12.12.).
Formele negative includ:
-canelurile (grooves) şi
-bazinele în rocă (rock basins).

Tabel 12.2. Formele de relief rezultate în urma eroziunii glaciare (Summerfield,

1997)
Procesul Morfologii
Dimensiuni liniare
dominant asociate
0,01 0,1 100 1 100 1000 10000
1m 10 m 10 km
m m m km km km km
Pozitive, pe Spinări de balenă Pinteni, creste
direcţia liniilor (Whalebacks) pe direcţia liniilor de curent
de curent
Drumlinuri în rocă
(Rock drumlins)
Curgerea Pozitive,
neconstrânsă parţial pe Roci mutonate Flyggberg-uri
a gheţii direcţia liniilor (Roche moutonnées) (Flyggbergs)
de curent
Negative, pe
direcţia liniilor Striaţii Scobituri
de curent (Striations) (Grooves)
Negative,
parţial pe Excavaţii în rocă
direcţia liniilor (Rock basins)
de curent
Curgerea Negative, pe
constrânsă a direcţia liniilor Troguri
gheţii de curent (Trougs)
Interacţiunea Circuri
proceselor Negative (Cirques)
glaciare
cu cele Custuri
periglaciare Pozitive (Arêtes)
Hornuri
(Horns)
Nunatak-uri

Atunci când materialele morenaice subglaciare sunt de dimensiuni mai

mari, locul striaţiilor este luat de o serie de caneluri (şănţuleţe) orientate pe
direcţia de curgere a gheţii, care în mod normal au adâncimi de 1 - 2 m şi lungimi
de 50 - 110 m. În anumite condiţii favorabile pot să atingă dimensiuni mult mai
mari. De exemplu, în valea râului Mackenzie au fost descrise caneluri cu
adâncimi de până la 30 m, lăţimi în jur 100 m şi lungimi de mai mulţi km.
Bazinele în rocă sunt excavaţiile de mari dimensiuni (de la câţiva metri până la
sute de km în lăţime) ocupate adesea de către lacuri. Originea glaciară a acestor
 181

bazine este sugerată şi de fenomenul de subsăpare sub nivelul regional de bază al

reţelei hidrografice. De asemenea, s-a observat că multe dintre aceste bazine sunt
orientate de-a lungul sistemelor de fracturi.
Formelor asociate curgerii neconstrânse a gheţii li se pot adăuga şi fjeld-
urile (sau fjell-uri, fjäll - uri) care reprezintă suprafeţe întinse cu roci dure din
zona montană modelate de către gheţarii de platou sau calotele glaciare. Acestea
apar ca o alternanţă de spinări mutonate şi zone depresionare, mlăştinoase sau cu
turbării. Fjeld-urile din Canada, Scandinavia, Karelia, Pen. Kola, Uralul de nord,
Siberia de est etc., au pe suprafaţa lor porţiuni mai înalte asemănătoare
monadnock-urilor, care au funcţionat în timpul acoperirii cu gheaţă ca nunatak-
uri.

Fig. 12.12. Forme tip

roches moutonnée ideale.
(A). în plan; (B). în profil;
(C). model stereografic cu
distribuţia principalelor
zone de eroziune din cadrul
formelor tip roches
moutonnée întâlnite în
Finlanda (Chorley et al.,
1985).

Foto 12.5 şi 12.6.

Exemple de roche
moutonnee cu striaţii (D.
Heron).
182

Foto 12.7. Field cu

spinări de roci (nunatakuri)
care stăpung masa de gheaţă.
(R. Schmidt).

12.9.3.2. Formele asociate curgerii constrânse a gheţii

Atunci când curgerea gheţii este concentrată pe un traseu bine delimitat,

acesta se lărgeşte şi se adânceşte atâta timp cât gheţarul este activ, astfel încât
după dispariţia gheţii rămâne o vale adâncă, cu pereţii abrupţi al cărei profil
longitudinal este relativ drept şi cu numeroase ruperi de pantă, iar cel transversal
este în formă de U. O asemenea vale este cunoscută sub denumirea de uluc sau
trog glaciar (glacial trough). Majoritatea trogurilor glaciare corespund unor văi
modelate de râuri înainte de instalarea gheţarilor (fig. 12.13.). Există şi cazuri în
care gheaţa provenită din calotele de platou se scurge pe versanţi dând naştere la
troguri pur glaciare.

Foto 12.8.
Valea glaciară
(trog) Bâlea cu
profil în forma
literei U (N.
Rădoane).
 183

Eroziunea exercitată de gheţarii afluenţi se materializează, de asemenea,

prin troguri în formă de U, dar cu o secţiune mai mică; baza acestor văi este
situată cu mult deasupra fundului văii glaciare principale şi de aceea au fost
numite troguri suspendate (hangings troughs).
Râurile care ocupă ulterior trogurile sapă rapid mici văi în formă de V, iar
în zona unde se realizează confluenţa între gheţarul principal şi afluenţii săi apar
o serie de cascade. Pintenii interfluviali care înainte de instalarea gheţarului
ajungeau până la nivelul albiei principale, au fost retezaţi prin eroziune glaciară,
fiind cunoscuţi sub numele de pinteni retezaţi (truncated spurs). Când pe acelaşi
uluc glaciar s-au instalat două generaţii de gheţari (sau mai multe), ultimul, dacă
are dimensiuni mai mici, îşi va "construi" un nou trog în cadrul celui anterior,
contactul dintre acestea fiind marcat de o serie de umeri asemănători teraselor
fluviale în rocă, cunoscuţi chiar sub denumirea de umeri glaciari sau replata.

Fig. 12.13. Modelul transformării văilor montane în troguri glaciare: (A) valea
montană în formă de V; (B) invadarea văilor montane de către gheţari; (C) eroziunea
exercitată de gheţar asupra versanţilor văii şi a fundului de vale; (D) zonele "moarte" (în
care deplasarea şi forţele de forfecare sunt neglijabile, trecute cu negru pe desen) dispar,
întrgul versant al văii fiind modelat de către gheţar; (E) după dispariţia gheţarului rămâne
o vale glaciară în formă de U ( Ritter, 1982)

Foto 12.9. Trog glaciar

cu replata (imagine preluată de
pe site-ul Virtual
Geomorphology).
184

În funcţie de tipul gheţarului care le-a creat se disting trei categorii de

troguri glaciare:

(i) troguri alpine sunt săpate de către gheţarii de vale a căror zonă
principală de acumulare se află localizată în cadrul circurilor din regiunile
montane. Datorită proceselor de subsăpare glaciară profilul longitudinal al
trogurilor alpine se prezintă sub aspectul unor alternanţe de praguri (rock bars-
engleză; verrou - franceză; zăvor - denumire dată pragului care separă circul de
valea glaciară) şi cuvete sau bazinete (rock
basins - engleză; bassin de surcreusement -
franceză) (fig. 12.14.). Dacă patul de curgere al
gheţii prezenta anterior instalării gheţarului
anumite neregularităţi, de forma unor mici
depresiuni, atunci acestea vor fi cu precădere
supuse eroziunii (şi mai ales sub gheaţa caldă)
datorită tensiunilor de forfecare bazale înalte
asociate creşterii continue a masei de gheaţă.

Fig. 12.14. Praguri în patul

văii glaciare (profil longitudinal)
(Grigore, 1965, din Posea, 1970).
Foto 12.10. Vale glaciară
suspendată (imagine preluată de pe site-
ul Virtual Geomorphology)
.
Astfel, adâncirea cuvetelor din spatele pragurilor glaciare se datorează unui
mecanism de feedback pozitiv: pe măsura adâncirii are loc o creştere a grosimii
masei de gheaţă ceea ce favorizează o mai intensă acţiune de eroziune în
contrapantă (această situaţie este în contrast cu cea întâlnită în sistemele fluviale,
la care ajustarea formelor de albie în condiţiile schimbărilor de pantă, viteză,
adâncime are loc printr-un mecanism de feedback negativ). Cele mai mari
bazinete, cu o formă alungită, se dezvoltă în partea inferioară a văii (de unde
denumirea de bazinete terminale) datorită fluctuaţiilor sezoniere (retragere şi
înaintare) ale frunţii gheţarului. După dispariţia gheţarului aceste cuvete se umplu
cu apă, formând lacuri (tăuri, iar în engleză tarns sau finger lakes, acesta din
 185

urmă, mai ales pentru lacurile apărute în bazinetele marginale, cum ar fi, de
exemplu, Garda, Como, Leman, Lacul celor patru Cantoane etc.);

(ii) troguri islandice sunt formate de către gheţarii de evacuare desprinşi

din calotele glaciare sau gheţarii de platou care se constituie în sursă de
aprovizionare cu gheaţă. Trogurile islandice au, de obicei, o pantă abruptă în zona
de obârşie şi un gradient mai mic al patului de alunecare spre avale. Zona de
subsăpare maximă din cadrul trogurilor islandice, care apare în imediata
apropiere a obârşiei (acolo unde se desprinde din calotă), este mai greu de
explicat însă, majoritatea specialiştilor o argumentează prin existenţa în acest
sector, a gheţii cu bază caldă care favorizează o eroziune mult mai intensă decât
acolo unde baza gheţii este rece. Dacă baza trogurilor islandice cu deschidere spre
mare se află sub nivelul acesteia, concomitent cu retragerea frunţii gheţarului
pătrunde apa, dând naştere unui "estuar" îngust, denumit fiord. Acestea pot lua
naştere fie prin eroziunea glaciară la o anumită adâncime sub nivelul mării, fie
prin submersia ţărmurilor. Cele mai răspândite sunt cele din prima categorie,
deoarece gheaţa are o densitate mare, astfel încât, deşi pluteşte, între 75 % şi 90
% din masa ei se află sub nivelul apei (Strahler, 1973). Ca urmare, un gheţar cu
grosimi de câteva sute de metri are posibilitatea de săpare la adâncimi
considerabile sub nivelul mării. Fiordurile pot să pătrundă adânc în interiorul
uscaturilor (de exemplu, Sognefjord are 160 km) având numeroase ramificaţii,
după cum în unele cazuri pot avea forma unei cuvete adânci de subsăpare (peste
1200 m la Sognefjord), închisă la contactul cu marea de un prag submers.
Fiordurile sunt răspândite pe coastele de vest ale celor două Americi, în Peninsula
Labrador, în Groenlanda, Islanda, Norvegia, în Noua Zeelandă (Insula de Sud),
între 50° - 70° latitudine nordică şi sudică;

Foto 12.11. Fiorduri

norvegiene (imagine Landsat preluată
de pe site-ul Virtual Geomorphology).

(iii) troguri deschise care iau naştere pe cumpenele ce despart masele de

gheaţă din componenţa calotelor glaciare sau continentale, în urma eroziunii
exercitate de către râurile de gheaţă. Sunt denumite astfel, deoarece sunt deschise
la ambele capete. Spre deosebire de celelalte două tipuri, profilul longitudinal al
trogurilor deschise are punctul de maximă denivelare în partea mediană.
186

12.9.3.3. Formele rezultate în urma acţiunii conjugate a proceselor

glaciare şi a celor periglaciare

Circurile glaciare (căldare sau zănoagă - română; cirque - franceză,

corries - scoţiană, kar - germană, botn - norvegiană, nish - suedeză, cwms -
galeză, hoyo sau circo - spaniolă). Termenul de circ glaciar a fost introdus în
literatura geomorfologică de Ramsey (1860) pentru a desemna depresiunile
semicirculare sau semieliptice formate pe versanţi sau la obârşia văilor montane,
ca un rezultat al interacţiunii dintre procesele periglaciare şi cele glaciare (însă
termenul de circ a fost folosit pentru prima dată de Charpentier (1823) pentru a
face referire la bazinele de formă semicirculară din Pirinei). Circurile glaciare pot
avea diametre de la câteva sute de metri până la mai mulţi km, fiind înconjurate
de pereţi abrupţi cu înălţimi care ating adesea sute de metri.

Foto 12.12. Circuri

glaciare suspendate,
Munţii Făgăraş (N.
Rădoane).

Fig. 12.13. Vf.

Alaska cu un microcirc
glaciar(imagine preluată de
pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Dimensiunile şi aspectul circurilor reflectă tipul de rocă în care au fost

săpate, poziţia şi structura stratelor, relieful preexistent, condiţiile climatice care
condiţionează la rândul lor numărul şi intensitatea fazelor glaciare succedate etc.
 187

Astfel, în funcţie de structura geologică se pot deosebi circuri consecvente,

subsecvente, obsecvente etc. (de exemplu, acolo unde au fost atacate capetele de
strate ale unei structuri monoclinale, circurile sunt asimetrice, cu pereţi foarte
abrupţi şi înalţi).
Fig. 12.15. Principalele
stadii în dezvoltarea
circurilor glaciare: (A)
nivaţia pe sub stratul de firn;
(B) apariţia nişei de nivaţie;
(C) stadiul de circ glaciar.
(Ritter, 1982)
De asemenea, s-a observat că cele mai numeroase şi mai bine dezvoltate
circuri glaciare apar fie pe versanţii umbriţi, cu expunere nordică şi nord-vestică
în munţii din emisfera nordică şi pe versanţii orientaţi spre sud, în emisfera
sudică, fie acolo unde vânturile contribuie la acumularea unor mari cantităţi de
zăpadă în aceste depresiuni (de obicei cele două situaţii se suprapun). În regiunile
în care s-au succedat mai multe faze glaciare de intensităţi diferite, se dezvoltă
circurile în trepte, cu umeri bine marcaţi pe pereţi încât dau impresia unor circuri
îmbucate.
În formarea circurilor glaciare se pot distinge mai multe stadii de evoluţie.
Stadiul iniţial presupune acumularea unor mari cantităţi de zăpadă, prin
intermediul vântului şi al avalanşelor, în micile excavaţii de la obârşia văilor sau
de pe versanţi, în unele accidente structurale etc., amplasate deasupra sau în
apropierea liniei zăpezilor perene. Zăpada acumulată an de an se transformă prin
diageneză în firn
(névé) (fig. 12.15.).
În timpul sezonului
cu temperaturi mai
ridicate, apa rezultată
din topirea zăpezii şi
a firn-ului pătrunde în
fisurile rocilor
substratului, unde
îngheaţă pe parcursul
nopţii.

Fig. 12.16.
Dezvoltarea formelor de
relief asociate
glaciaţiilor alpine: (A)
eroziune fluvială înainte
de instalarea gheţarilor;
(B) acumulări incipiente
de zăpadă şi gheaţă; (C)
188

dezvoltarea reţelei de văi glaciare; (D) după retragerea gheţarilor apar o serie de noi
forme de relief, printre care circuri, custuri, pinteni retezaţi, troguri suspendate ( Flint,
1971).

Repetarea acestui ciclu îngheţ-dezgheţ produce o dezagregarea a rocilor de

la baza şi de pe marginile masei de firn, gelifractele fiind transportate în partea
din avale a excavaţiei prin procese de creep (fie pe sub masa de firn, fie la
suprafaţa acestuia prin procesul de snow-creep) sau prin intermediul apei de
topire.
Prin aceste procese excavaţiile iniţiale se adâncesc şi se lărgesc continuu
formându-se un circ de nivaţie de formă semicirculară, delimitat la partea
inferioară de o potcoavă nivală (protalus rampart - engleză, bourrelet de pont de
neige - franceză). Lărgirea şi adâncirea continuă a circurilor de nivaţie
favorizează creşterea grosimii firn-ului care se transformă treptat în gheaţă.

Fig. 12.17. Principalele forme de relief create de gheţarii montani (Selby, 1985)

Forma concavă a circului determină alunecarea rotaţională a masei de

gheaţă, astfel încât acesta începe să capete rolul principal în eroziunea depresiunii
şi de aceea denumirea de circ glaciar pornind de la acest stadiu de evoluţie. În
cele mai multe cazuri gheaţa trece de pragul din avale al circului, canalizându-se
pe o fostă vale fluvială sau va crea, prin procese specifice, un nou uluc. Atunci
când circul glaciar atinge o anumită dimensiune în deplasarea gheţii mult mai
importante devin deformările interne decât alunecările rotaţionale. Rata eroziunii
în circurile glaciare este diferită în funcţie de caracteristicile substratului geologic
 189

şi de condiţiile climatice. Astfel, în regiunile polare şi subpolare, unde procesul

erozional dominant este reprezentat de detracţie, rata eroziunii în circuri este
estimată la 7 - 76 mm/ 1000 de ani (Anderson, 1978), iar pentru regiunile
temperate, unde exaraţia (abraziunea) este mult mai importantă sunt citate valori
cuprinse între 95 - 165 mm/1000 ani (Reheis, 1975).
Un rol important în dezvoltarea circurilor precum şi în deplasarea gheţii în
interiorul acestora îi este atribuit acelei deschideri verticale interpuse, în partea
din amonte, între peretele de rocă şi masa de gheaţă, cunoscută sub denumirea de
rimaye (sau bergschrund). Johnson (1904) argumenta rolul jucat de rimaye
(denumind-o ipoteza bergschrund-urilor) în procesul de retragere al pereţilor
circurilor astfel: apa rezultată în urma topirii zăpezii şi a firn-ului se "canalizează"
pe acestă deschizătură şi pătrunde în fisurile rocilor unde îngheaţă provocând
dezagregarea acestora după o anumită succesiunea a ciclurilor îngheţ-dezgheţ.
Ipoteza bergschrund-urilor este recunoscută de unii cercetători şi contestată de
alţii datorită faptului că măsurătorile fluctuaţiilor de temperatură din rimaye s-au
dovedit a nu fi chiar aşa de mari pentru a putea produce o gelifracţie intensă.

Foto 12.14. Matter-horn, Munţii Alpi.

De aceea, cei care contestă

această ipoteză propun nu un singur
mecanism responsabil de retragerea
pereţilor circurilor, ci o combinaţie
între gelifracţie şi dezagregare prin
hidratare. Indiferent de procesele care
produc eroziunea pereţilor, circurile
evoluează "muşcând" progresiv din
suprafeţele situate în amonte. În
stadiul iniţial (cel al circurilor simple,
înainte de a se ajunge la îngemănarea
lor când se formează circurile
compuse sau complexe) marginile
părţii superioare a pereţilor circurilor
au un aspect foarte neregulat, zimţat, de unde denumirea de topografie tip biscuit
(biscuit board topography). Într-un stadiu de evoluţie mai avansat, prin
intersecţia a doi pereţi de circ se formează o custură (arête sau karling)
reprezentând o creastă alpină ascuţită şi fierăstruită. Custurile se pot forma şi în
lungul culmilor care despart două troguri glaciare (fig. 12.17.). Prin acţiunea
proceselor crionivale, în cadrul custurilor sunt sculptate ace, vârfuri cu aspect
piramidal, lame sau muchii ascuţite şi zimţate etc. La intersecţia foarte apropiată
a două circuri opuse, masa de gheaţă din interiorul circului situat la o altitudine
mai mare poate să treacă în celălalt formându-se o şa de transfluenţă (col). Acolo
190

unde se intersectează mai multe creste alpine apar piscuri piramidale denumite
horn-uri, cum ar fi, de exemplu, Matterhorn (în Munţii Făgăraş deseori poartă
numele de strungă). Fostele circuri glaciare adăpostesc deseori lacuri glaciare,
denumite popular: tăuri, zănoage, ochiuri etc.
O schematizare a principalelor stadii de evoluţie a formelor de eroziune
glaciară datorate gheţarilor montani, create prin acţiunea combinată a curgerii
constrânse a gheţii cu cea rezultată din interacţiunea proceselor glaciare şi
periglaciare este prezentă în fig. 12.16.

12.10. Relieful de acumulare glaciară

Înainte de a ne referi la procesele şi formele de acumulare glaciară trebuie

făcută o distincţie între materialele depozitate de către gheţari şi formele de relief
date de către acestea.

Tabel 12.3. Principalele caracteristici ale till-urilor (Summerfield, 1997)

1. Sortare slabă - materialele componente se încadrează unui număr mare de clase granulometrice,
adesea cu claste de mărimea blocurilor prinse într-o matrice fină, argiloasă.
2. Lipsa stratificaţiei - în general, nu are loc o schimbarea progresivă a granulometriei odată cu
creşterea grosimii depozitelor, cu excepţia celor care au suferit o anumită modificare
datorită apelor provenite din topirea gheţii.
3. O compoziţie petrografică foarte variată - în special acolo unde aceste depozite sunt opera
marilor calote glaciare care au transportat materiale din arii sursă separate de distanţe mari.
4. Faţetele particulelor componente prezintă adesea striaţii sau alte urme ale eroziunii
glaciare.
5. O orientarea preferenţială a particulelor.
6. O anumită compactare datorită presiunilor din timpul depozitării.
7. Roca in situ de la baza depozitelor prezintă urme ale eroziunii glaciare.
8. Particulele componenete sunt, în general, colţuroase, la care se adaugă cele şlefuite pe
anumite faţete.

Depozitele slab sortate şi aproape neconsolidate din nordul Europei erau

puse, înainte de apariţia teoriei glaciaţiei elaborate de Agassiz (1840), pe seama
potopului biblic din timpul lui Noe. În Germania mult timp chiar s-a folosit
termenul de diluvium pentru a desemna aceste depozite. În Anglia pentru acelaşi
tip de depozite se utilizează termenul de drift, care, iniţial, era atribuit tot
materialelor care se presupunea că au fost depuse în timpul potopului biblic. În
anul 1830, Lyell a emis chiar o teorie a driftului, prin care explica răspândirea
unor blocuri uriaşe de stâncă în câmpii (care sunt, de fapt, blocuri eratice
transportate de către gheţari). După acceptarea teoriei lui Agassiz s-a încetăţenit
treptat (mai ales în literatura anglo-saxonă), termenul de drift glaciar care
denumeşte totalitatea materialelor transportate şi depuse de către gheţari sau în
asociaţie cu râurile (pe scurt, depozitele glaciare şi cele fluvio-glaciare). Formele
de relief rezultate în urma depunerii acestor materiale poartă denumirea de
 191

morene şi în marea majoritate a tratatelor de specialitate se atrage atenţia asupra

terminologiei utilizate în desemnarea depozitelor (drift) şi a formelor (morenă)
pentru a nu se crea confuzii.
Drift-urile se subîmpart în drift-uri glaciare nestratificate sau till-uri
(denumite şi boulder clay de către unii specialişti britanici în acord cu alcătuirea
acestora), care cuprind materialele depuse direct de gheţari fără o contribuţie
fluvială (tabel 12.3.) şi drift-uri glaciare stratificate sau depozite fluvio-glaciare
la a căror acumulare finală au contribuit atât procesele glaciare cât şi cele
fluviale.

12.10.1. Procesele de acumulare

Acumularea glaciară implică un număr foarte mare de procese şi de aceea

clasificarea acestora poate fi uneori arbitrară. Unele confuzii apar şi datorită
faptului că pentru a descrie acelaşi proces s-au folosit diferiţi termeni. Pentru
prezentarea succintă a proceselor de acumulare glaciară am adoptat clasificarea
dată de Summerfield (1997) care le grupează în funcţie de zona de acţiune
(suprafaţă, bază şi marginile gheţarului). Trebuie făcută însă o precizare:
materialele depozitate în oricare din cele trei situaţii pot fi reantrenate şi
redepozitate în zone mai îndepărtate faţă de cele unde s-a produs acumularea
iniţială, astfel încât este greu de reconstituit cărui proces i se datorează. În cazul
depozitelor subglaciare au fost identificate trei procese majore care contribuie la
formarea acestora. Topirea subglaciară (undermelt) favorizează depozitarea
materialelor prinse în stratul bazal al masei de gheaţă care prin creşterea
temperaturii se topeşte "eliberând" astfel materialul morenaic. Topirile apar fie
datorită căldurii geotermice, fie celei eliberate în urma frecărilor dintre masa de
gheaţă şi substrat sau creşterii presiunilor în jurul unor obstacole. Al doilea
proces, denumit placaj bazal (basal lodgement) contribuie la formarea till-urilor
de placaj (lodgement till) constituite din materialele detritice sudate de gheaţa
bazală care se deplasează în lungul planurilor de forfecare. Forţele de frecare care
apar la deplasarea masei de gheaţă peste substrat conduc la placarea materialelor
morenaice, element cu element sau în bloc. Aceste materiale mobile, sudate în
dezordine pe suportul de gheaţă pot atinge câţiva metri cubi şi au, în general, axa
mare orientată în direcţia de deplasare a gheţii. Procesul de placaj bazal apare
acolo unde forţa de frecare dintre patul de alunecare şi particulele aflate în
mişcare este mare ceea ce contribuie la o încetinire a transportului şi la o
"implantare" a materialelor în masa de gheaţă. Curgerea bazală (basal flowage)
constituie cel de al treilea proces care contribuie la formarea depozitelor
subglaciare, dar care însă, are şi un rol erozional însemnat. Prin acest proces se
realizează fie o acumulare a materialelor neconsolidate în concavităţile de la baza
masei de gheaţă, fie materialul este transportat şi depus paralel cu direcţia de
deplasare a gheţii.
Acumularea supraglaciară (de suprafaţă) se realizează prin două procese
principale: topire de suprafaţă şi curgere. Primul proces se referă la depunerea
192

materialelor ca urmare a topirilor de la suprafaţa masei de gheaţă şi este cel mai

activ în partea frontală a gheţarilor calzi, acolo unde într-o singură vară se poate
produce topirea (ablaţia) pe o grosime ce depăşeşte uneori 20 m. Curgerea
supraglaciară contribuie la transportul şi depozitarea materialelor aflate la partea
superioară a masei de gheaţă fiind, de asemenea, mult mai eficace în zona de
ablaţie a gheţarilor. Deplasarea materialelor se realizează fie sub forma creep-ului
sau prin intermediul apei.
Acumularea în zona marginală a gheţarilor reprezintă rezultatul mai multor
procese. Prin mecanismele prezentate în capitolul 12.9.2. şi conform fig. 12.18.,
particulele de la baza masei de gheaţă migrează spre marginile acesteia (în poziţii
intraglaciare sau supraglaciare), situaţie în care se pot forma acumulări
importante prin "descărcarea" materialelor ca urmare a recesiunii gheţarului. În
condiţiile avansării gheţarilor, materialele aflate în faţa acestora vor fi împinse şi
vor fi depozitate acolo unde înaintarea masei de gheaţă se opreşte.

12.10.2. Formele de acumulare

Marea majoritate a acumulărilor glaciare au o formă tridimensională

purtând denumirea generalizată de morene. S-a constatat însă, că puţine morene
sunt formate în întregime din till-uri, în alcătuirea lor intrând şi depozite
stratificate care sunt opera apelor de topire sau chiar "sâmburi" aparţinând rocii in
situ.

Fig. 12.18. Principalele tipuri de morene (Chorley et al., 1985).

O altă caracteristică importantă a morenelor este reprezentată de durata

relativ scurtă de existenţă în forma iniţială, în comparaţie cu alte forme de relief.
 193

Multe morene incorporează în prima fază sâmburi de gheaţă care prin topire duc
la modificarea formei de început. De asemenea, morenele pot fi distruse sau
modificate de activitatea apelor provenite din topirea gheţurilor şi zăpezilor, iar în
cazul celor subglaciare (de fund) modificările survin în urma acţiunilor de
avansare sau retragere a gheţarilor.
În literatura de specialitate, morenele au fost clasificate în funcţie de mai
multe criterii, dintre toate acestea cel mai elocvent pare a fi cel care ia în
consideraţie raportul cu direcţia de curgere a gheţii. În conformitate cu acest
criteriu pot fi distinse trei tipuri majore:
morene orientate paralel pe direcţia de curgere;
morene transversale pe direcţia de curgere;
morene fără o orientare anume faţă de direcţia de curgere a gheţii (tabelul 12.4.
şi fig. 12.18.).

Tabel 12.4. Clasificarea principalelor tipuri de morene (Summerfield, 1997)

Paralele pe direcţia de Transversale pe direcţia de Fără o orientare

curgere a gheţi curgere a gheţii preferenţială
Forme subglaciare Forme subglaciare Forme subglaciare
Morene de fund tip drumlin sau
Morene dendritice sau Rogen Morenă de fund joasă
canelate
Drumlin-uri şi coline tip Morenă de fund sub formă de
Morene tip plintă sau De Geer
drumlin movile

Morene subglaciare încălecate

Coline tip crag-and-tail
Forme de acumulare marginale
Morene mediale şi frontale
Morenă interlobară şi tip kame
Morene subacvative
Forme de acumulare de
Forme de acumulare frontale
suprafaţă
Morene terminale
Morene de dezagregare
Morene de împingere
Morene de încălecare a gheţii
Kame şi morene deltaice

12.10.2.1. Formele de acumulare paralele pe direcţia de curgere a gheţii

Morenele orientate aproape paralel cu direcţia de curgere a gheţii se pot

forma atât în condiţii subglaciare, cât şi sau supraglaciare, precum şi pe marginile
masei de gheaţă.
Între morenele laterale, terminale şi mediale suprafaţa rămasă în urma
topirii gheţurilor este, în general, acoperită cu un strat de till-uri glaciare cunoscut
sub denumirea de morenă de fund. Aceasta se prezintă sub forma unui relief şters,
fără proeminenţe topografice putând fi uşor recunoscută. Totuşi, în unele situaţii,
morenele de fund pot avea grosimi mari, acoperind în întregime relieful
194

preexistent instalării glaciaţiei. Atunci când morena de fund are grosimi mari şi
este uniform răspândită dă naştere unor întinse câmpuri de till-uri (till sheet), însă
numai acolo unde relieful anterior este destul de plat. În zonele cu relief intens
fragmentat contururile formelor preexistente se menţin. În condiţiile curgerii
gheţii peste morenele de fund, acestea se transformă într-o succesiune de forme
paralele de tip canelură cu înălţimi de 10 m şi lungimi de 1 km sau în cazuri
excepţionale pot să atingă 25 m înălţime şi 20 km lungime. În funcţie de modul
principal de apariţie a acestor forme se poate face o distincţie între morenele de
fund canelate (fluted ground moraine) (fig. 12.18.), la care canelurarea
(modelarea) s-a făcut în stratul de till glaciar şi morene de fund tip drumlin
(drumlinized ground moraine) ale căror coame sunt deasupra nivelului general al
depozitelor glaciare, reprezentând una dintre cele mai clare forme de relief
construcţional. În privinţa formării morenelor canelate s-au emis numeroase
ipoteze, marea majoritate având ca punct de plecare existenţa unor obstacole în
cadrul patului de alunecare.

Fig. 12.19. Modul de formare al principalelor tipuri de forme de acumulare

glaciară; (a) drumlin-uri; (b) cozi de cometă; (c) morene canelate; (d) morene Rogen; (e)
morene De Geer.

Între cele mai studiate forme de morene subglaciare se numără drumlin-

urile. Acestea se prezintă sub forma unor coline paralele, alungite pe direcţia de
curgere a gheţii, rotunjite şi netede, semănând cu cupa unei linguri răsturnate (fig.
12.19. şi fig. 12.20.). Apar de regulă în grupuri până la câteva sute, formând aşa-
numitele câmpuri de drumlinuri, în spatele morenelor terminale. Au între 1 - 2
km lungime, 400 - 600 m lăţime şi 5 - 50 m înălţime. Raportul lungime-lăţime
este cuprins, în general, între 2 şi 3,5. Unele sunt formate în întregime din till
 195

glaciar în care predomină argila, iar altele conţin şi "sâmburi" de rocă sau drift-uri
mai vechi stratificate sau nu.

Foto. 12.15.
Drumlinuri în permafrost
(imagine preluată de pe site-
ul Virtual Geomorphology).

În ciuda faptului că drumlinurile au fost intens cercetate, până în prezent nu

s-a ajuns la o explicaţie unanim recunoscută în privinţa formării acestora.
Existenţa sâmburilor de rocă in situ la un număr mare de drumlinuri a condus la
ideea că acestea s-ar fi format în jurul obstacolelor. Însă nu toate drumlinurile au
în componenţa lor fragmente de roca in situ, ceea ce face ca ipoteza anterioară să
nu fie pe deplin plauzibilă. Concentrarea drumlinurilor în anumite zone confirmă
faptul că acumularea iniţială a materialelor este influenţaţă de anumite condiţii
locale. Dintre aceste condiţii se pare că variaţiile locale în rugozitatea patului de
alunecare sunt printre cele mai semnificative. Unde apar anumite neregularităţi
ale patului, materialul morenaic subglaciar începe să se depună. De asemenea,
existenţa unor blocuri de rocă sau a unor protuziuni ale patului favorizează
colectarea materialelor în partea din amonte după care acestea vor fi transportat şi
depuse în partea dinspre avale unde presiunile sunt mai reduse.

Fig. 12.20. Câteva tipuri de

drumlin-uri din Finlanda (Gluckert,
1973)

Stadiul iniţial al formării

acestui tip de acumulare
corespunde unei forme
intermediare între drumlinurile
în rocă şi roches moutonnées, pe
deoparte şi drumlinuri propriu-
zise, pe de altă parte, denumite
crag-and-taile (obstacol cu
196

trenă, cozi de cometă) care constau dintr-o trenă de materiale glaciare depuse în
parte dinspre avale a rocilor obstacol de pe patul de alunecare.
Morenele formate pe suprafaţa gheţarilor sau pe marginile acestora au
şanse mult mai mici de a se menţine în forma iniţială. În această categorie pot fi
incluse morenele laterale, formate prin acumularea materialelor la contactul
masei de gheaţă cu pereţii văii şi morenele mediane sau centrale care iau naştere
prin contopirea celor laterale în urma confluenţei a doi gheţari.

12.10.2.2. Formele de acumulare transversale pe direcţia de curgere a

gheţii

Marea majoritate a morenelor orientate transversal faţă de direcţia de

curgere a gheţii au luat naştere în partea frontală a maselor de gheaţă. Dintre
acestea cele mai spectaculoase sunt morenele terminale sau frontale (terminal sau
end moraine = border moraine) care marchează maximul extensiunii gheţarilor
dintr-o anumită regiune (fig. 12.21. şi 12.22.).

Fig. 12.21. Forme de

relief dezvoltate la
periferia calotelor glaciare
(Thornbury, 1969).

De obicei, după
dispariţia gheţii, morena
terminală apare ca un
aliniament de coline
vălurite şi mici
depresiuni = sölle
(acestea din urmă
cantonând adesea lacuri)
creându-se o morfologie
specifică cunoscută sub
denumirea de knob and
kettle topography
(topografie de coline şi
depresiuni). Morenele
terminale tind să aibă o
configuraţie arcuită,
convexitatea curburii fiind îndreptată în sensul de deplasare al gheţii, ceea ce
indică faptul că aceasta a înaintat sub forma unor lobi, fiecare cu un front curb. În
zona de întâlnire a doi lobi, prin reunirea morenelor într-un singur aliniament cu
curbură inversă se formează morena interlobară (fig.12.21.). În timpul retragerii
 197

maselor de gheaţă, frontul acestora înregistrează câteva momente staţionare care

se înscriu în relief sub forma unor fâşii morenaice paralele şi similare cu
morenele terminale, dar de dimensiuni mai mici, discontinue purtând denumirea
de morene recesionale. Forma şi mărimea morenelor terminale este în strânsă
interdependenţă cu cantitatea de materiale transportate, cu bugetul de masă şi cu
volumul de apă provenită din topire care circulă în sistem. Astfel, morenele
terminale construite de marile calote glaciare pot să atingă peste 100 de m
înălţime şi să se întindă pe mai multe zeci de kilometri în lungime, pe când cele
ale gheţarilor de vale sunt masive şi mai înalte (uneori peste 300 m) datorită
vitezelor de curgere, încărcăturii de materiale şi a bugetului total mult mai mari.
În general, acestea sunt alcătuite dintr-un amestec de materiale transportate
în condiţii subglaciare sau intraglaciare cu cele de origine fluvio-glaciară şi
lacustră. De asemenea, formarea lor este realizată prin acţiunea combinată a mai
multor procese (descărcarea, topirile de suprafaţă şi sub presiune, curgeri etc.).
Referitor la relieful morenei frontale trebuie menţionat faptul că în
morfologia actuală a Finlandei acesta se păstrează destul de bine, lanţurile de
morene fiind denumite aici Salpauselka. Mai evidente sunt Salpauselka I şi II, iar
cel de-al treilea val, care apare mai la nord, apare mai puţin pregnant în
morfologia actuală. Şirul de Salpauselka apare astăzi sub forma unor dealuri şi
coline izolate, dispuse unele în continuarea celorlalte. Aceste culmi deluroase au
înălţimi medii de 60-80 m, lăţimi de câţiva kilometri şi lungimi de ordinul sutelor
de kilometri. Profilul transversal al acestora este asimetric, în sensul că versantul
dispre gheţar este mai abrupt, iar cel opus mai prelung şi mai domol. Între
Salpauselka se dezvoltă culoare depresionare cunoscute sub denumirea de
pradoline (în poloneză - pradoliny; în germană - urstromtäler). Pradolinele au
fundul plat, străbătute iniţial de râuri orientate perpendicular pe direcţia de
deplasare a gheţii care apoi au fost captate parţial sau integral astfel încât numai
local, cursurile de apă se dezvoltă pe traiectul depresiunii. Adesea, în cadrul
morenei frontale sunt răspândite blocuri mari de rocă, transportate de gheţari de la
mari distanţe (dovadă stă alcătuirea petrografică a acestora, total diferită de cea a
rocilor din apropiere) şi care sunt cunoscute sub numele de blocuri eratice.

Foto 12.16. Bloc

eratic (imagine preluată de
pe site-ul Virtual
Geomorphology).
198

Cel mai mare bloc eratic cunoscut până în prezent se află în localitatea
Stiemitten – Germania şi are o lungime de cca 4 km, lăţimea de 2 km şi o grosime
de 7-20 m.

Fig.12.22. Morene terminale (f) şi morene de dezintegrare (g) (Selby, 1985).

Morenele de împingere (push moraines) constituie un alt tip de acumulare

care se dezvoltă de-a lungul părţii frontale a maselor de gheaţă. Acestea iau
naşterea prin împingerea materialelor glaciare sau a celor de altă origine, din faţa
frontului gheţarilor datorită procesului de avansare pe care le înregistrează masa
de gheaţă. Morenele de împingere pot atinge dimensiuni apreciabile; peste 100 m
înălţime şi peste 30 de km lungime. Acţiunea de împingere exercitată de către
gheaţă favorizează apariţia unor încălecări complexe şi a unor sisteme de cute în
cadrul depozitelor angrenate. Acest fapt se reflectă în aspectul lor asimetric şi
anume versantul distal (din faţă) fiind mult mai abrupt decât cel situat la contactul
cu fosta masă de gheaţă, care este mai prelung şi mai domol. Morenele de
împingere apar sub forma unor grupuri de creste paralele sau aproape paralele,
întregul ansamblu având o formă arcuită în plan (fig.12.23.).

Fig. 12.23. Forma în plan a

morenelor de împingere (Fairbridge,
1968)
 199

Marea majoritate a proceselor care acţionează în frontul maselor de gheaţă

contribuie şi la formarea unor morene subglaciare. În această categorie pot fi
incluse acele creste transversale largi, cunoscute sub denumirea de morene
dendritice (ribbed moraines - în literatura americană) sau Rogen (Rogen
moraines - în literatura europeană, de la numele lacului Rogen-Suedia, unde sunt
bine dezvoltate) (fig. 12.19, şi 12.24.), care apar sub forma unor şiruri de coline
disparate, cu înălţimi de 10 - 30 m şi lungimi de peste un km.
Distanţa dintre aceste şiruri de coline este cuprinsă, de obicei, între 100 -
300 m. În plan au o formă arcuită, cu partea concavă orientată invers direcţiei de
deplasare a masei de gheaţă. Acest tip de morene se formează, probabil, prin
forfecări şi încălecări în spatele frontului glaciar, de obicei în depresiunile largi
ale vechilor câmpuri de till-uri sau în văile cu caracter local săpate în roca in situ.
Morenele Rogen se asociază adesea cu cele canelate şi cu drumlinurile, având de
multe ori partea superioară "drumlinizată", de aceea mulţi specialişti afirmă că ar
avea o origine comună. Se presupune că morenele Rogen sunt rezultatul
interacţiunii dintre materialul morenaic bazal, presiunea apei din pori şi
temperatura gheţii, ele dezvoltându-se acolo unde, la nivelul patului de alunecare,
există variaţii transversale ale tensiunilor.

Fig. 12.24. Forma în plan a

morenelor Rogen (Fairbridge, 1968)

În interiorul zonei marginale, locurile de acumulare se schimbă periodic

dând naştere la creste, coline şi depresiuni de diferite mărimi. Crestele dispuse în
şiruri paralele cu frontul masei de gheaţă sunt, de obicei, de dimensiuni mici şi
alcătuite din till-uri (fig. 12.24). Acest tip de morene poartă diferite denumiri:
morene de vale transversale (cross-valley moraines), morene tip plintă
(washboard moraines) sau creste morenaice (moraine ridge), morene De Geer
(De Geer moraines), iar în legătură cu modul de formare a acestora s-au emis
numeroase ipoteze (fig.12.19. şi 12.25.).
Anumite tipuri de morene nu au o orientare preferenţială în funcţie de
direcţia de deplasare a gheţii şi nici nu sunt caracterizate de creste distincte.
Morena de fund poate apărea fie sub forma unor câmpuri de till-uri, care uneori
pot fi uşor ondulate, fie este dispusă sub aspect de movile răspândite haotic
(chaotic hummocky terrain) cu înălţimi care depăşesc 100 m. Uneori morenele
capătă aspectul unor benzi în care sunt amestecate fără nici o regularitate formele
colinare cu cele depresionare, lipsite complet de creste liniare. Morenele de acest
200

tip sunt cunoscute sub denumirea de morene de dezintegrare, au înălţimi de peste

70 m, fiind formate din till-uri supraglaciare în partea cea mai joasă a zonei de
ablaţie (fig. 12.19.).

Fig. 12.25. Forma în plan a

morenelor De Geer (Fairbridge,
1968).

12.10.2.3. Forme de acumulare fără o orientare preferenţială

Acolo unde din marginile stagnante ale unor mase de gheaţă se rup blocuri
de diferite dimensiuni care sunt acoperite cu till-uri de ablaţie se crează un relief
specific denumit în literatură relief de gheaţă moartă (dead-ice topography) şi
anume cel cu un aspect haotic, cu morene de dezintegrare.

12.11. Relieful de eroziune şi acumulare fluvio-glaciară

12.11.1. Formele de eroziune fluvio-glaciară

Este binecunoscut faptul că marea majoritate a cursurilor formate din apele

de topire au o mare încărcătură solidă şi o mare capacitate de eroziune. Debitul
solid în suspensie poate să atingă concentraţii de peste 3000 mg/l. Culoarea
caracteristică alb-cenuşie este dată de prezenţa în abundenţă a sedimentelor fine
rezultate în urma eroziunii glaciare. De asemenea, se apreciază că pe 25 % - 90 %
din debitul solid total este reprezentat de cel târât. Vitezele mari de curgere (8-15
m/s), încărcăturile solide destul de însemnate (în suspensie, debit târât şi în
soluţie) fac ca râurile de la marginile maselor de gheaţă să se constituie într-un
agent erozional foarte important.
Microformele de eroziune cuprind diferite tipuri de concavităţi netezite
(marmite sau pot-hole), săpate în roca in situ, fie numai de către apa de topire sau
au o origine mixtă, fluvio-glaciară. Acestea sunt cunoscute sub denumirea
generică de forme-p ( p-forms = plastically sculptured forms). Depresiunile
alungite sub formă de semilună care au peste 5 m lăţime şi sunt săpate în roci
cristaline rezistente la eroziune sunt cunoscute sub denumirea de sichelwannen.
Macroformele de eroziune fluvio-glaciară sunt reprezentate de către albiile
de scurgere a apei de topire. Acestea pot să depăşească 100 m adâncime şi să se
desfăşoare pe mai multe zeci de km. Albiile fluvio-glaciare pot avea forme
diferite, grupate în două mari categorii: albii subglaciare, pentru care gheaţa
 201

joacă rolul principal şi albii marginale şi submarginale aproximativ paralele cu

marginile masei de gheaţă. Albiile subglaciare sunt, în general, paralele cu
direcţia de deplasare a gheţii şi au un profil longitudinal, de cele mai multe ori,
convex.

12.11.2. Formele de acumulare fluvio-glaciară

Materialele transportate de către apa provenită din topirea gheţii pot fi

depuse în perimetrul de acţiune al masei de gheaţă sau în faţa frontului acesteia,
areal cunoscut sub denumirea de mediu proglaciar. Astfel, unul dintre criteriile de
clasificare a formelor de acumulare fluvio-glaciară ia în considerare poziţia
acestora faţă de masa de gheaţă (tabel 12.5.). Multe din formele de acumulare
care iau naştere la contactul cu gheaţa, şi mai ales în cazul gheţarilor activi, au o
existenţă efemeră datorită variaţiilor mari ale debitelor lichide cât şi a
potenţialului de reîncorporare în interiorul masei de gheaţă prin reîngheţ, a
materialelor depozitate. Formele proglaciare rezistă mult mai bine în timp, mai
ales acolo unde masa de gheaţă se află în retragere.
Mecanismele de depozitare prin intermediul apei provenite din topirea
gheţii sunt similare cu cele din sistemul fluvial obişnuit, cu menţiunea că
acumularea în interiorul masei de gheaţă se face la presiuni hidrostatice foarte
ridicate, atunci când apa circulă prin tunele sub sau intraglaciare. Acumularea
materialelor transportate de către apele de topire se poate face în condiţii
subglaciare, intraglaciare, supraglaciare sau de-a lungul marginilor masei de
gheaţă (fig. 12.26). Terminologia utilizată pentru a denumi formele de acumulare
fluvio-glaciară este foarte diversă şi de aceea apar o serie de confuzii. Din
spectrul foarte larg al formelor de acumulare fluvio-glaciare ne vom opri la
câteva categorii mai importante.

Foto 12.17. Esker

(Noua Scotie, Canada).

Öesar-urile (åsar, eskers, ås, ös, harju) sunt forme înguste, sinuoase, de
acumulare fluvio-glaciară, cu aspectul unui rambleu, uneori cu ramificaţii
(biöesar-uri), a căror orientare este conformă cu deplasarea gheţarilor (fig.12.26,
foto 12.17).
202

Ele sunt alcătuite din nisipuri, pietrişuri, blocuri, argile, ajungând până la
200 m în înălţime, 3 km lăţime şi la peste 100 km lungime. Öesar-urile s-au
format prin umplerea cu materiale morenaice a canalelor şi tunelelor sub şi
intraglaciare, sau prin umplerea unor canale de suprafaţă, care prin topirea masei
de gheaţă s-au aşezat pe suprafaţa terestră, indiferent de morfologia ei. Din
această cauză, între distribuţia spaţială a öe, öesar-urile intersectează interfluvii,
lacuri, văi etc.

Foto 12.18. Moulin

Kame, Wisconsin (imagine
preluată de pe site-ul Virtual
Geomorphology).

Kames-urile reprezintă forme pozitive de relief, alungite şi plate la partea

superioară sau cu aspect de movile care au înălţimi obişnuite până la 5 - 60 m,
diametre ce rar depăşesc 1 km şi versanţi cu pante de 25 - 35 grade. Acestea s-au
format prin acumularea materialelor în cuvete lacustre cantonate pe suprafaţa
gheţarilor sau între două mase de gheaţă, în mod obişnuit în apropierea morenei
frontale. Prin topirea gheţii aceste depozite fluvio-lacustre s-au suprapus
reliefului subglaciar reprezentat în primul rând de morenele de fund. Sunt
alcătuite din nisipuri, argile, pietriş rulat şi chiar materiale mai grosiere cu o
stratificaţie torenţială. Deltele construite de către cursurile de apă care debuşau în
lacurile supraglaciare sau marginale, prezentau iniţial la partea superioară un
aspect neted corespunzător nivelului fostului lac, iar acum apar ca nişte forme
curioase, izolate, denumite kame deltaice.
Structura acestor depozite glacio-lacustre este în general rubanată, cu
alternanţe de culoare - închisă sau deschisă - denumite de varve. Fiecare varvă
individuală, se consideră că reprezintă depunerile dintr-un an - fâşia mai groasă,
de culoare deschisă, fiind alcătuită din depuneri de anotimp cald, cu textură mai
grosieră, iar fâşia mai subţire de culoare închisă fiind compusă din argilă fină,
care se depune iarna, când lacul este acoperit cu un strat de gheaţă.
Depunerile rămase între o masă de gheaţă stagnantă şi versantul unei văi
constituie terase de kame, ale căror frunţi abrupte sunt versanţii de contact cu
gheaţa. La partea superioară a kames-urilor sau chiar pe versanţii acestora pot să
apară mici depresiuni (kettle-holes) produse prin topirea blocurilor reziduale de
gheaţă (fig. 12.27.). În mod obişnuit, aceste depresiuni au o formă circulară,
lăţimi de până la 2 km şi adâncimi mai mici de 8 m (sunt şi cazuri când ajung la
50 m adâncime şi 13 km în diametru). Un astfel de peisaj este cunoscut în
 203

literatura de specialitate sub denumirea de kettle-and-kame topography (asocierea

micilor depresiuni cu formele pozitive - kames).

Tabel 12.5. Clasificarea formelor de acumulare fluvio-glaciară (Summerfield, 1997)

Sedimentele Mediul de Poziţia în funcţie

Forma generală Termenul genetic
dominante depunere de masa de gheaţă
Acumulări la contactul cu Marginală
Creastă Esker
gheaţa Subglaciară
Intraglaciară Kame
Nisip Colină
Supraglaciară Complex de kame
şi Fluvial
Suprafaţă cu Marginală
pietriş Kettled sandur
depresiuni
Acumulări proglaciare Suprafaţă
Proglaciară Sandur
Nisip şi pietriş Fluvial aproape
Praf şi argilă plană Proglaciară/ Câmpie lacustră
Nisip şi pietriş Terase, creste marginală Plajă
Argilă Lacustru
nisipoasă şi Terasă Kame deltaice
pietriş

Fig. 12.26.
Modelul dezvoltării
formelor şi al depozitelor
fluvio-glaciare: (A) faza
de topire a gheţarului1;
(B) după dispariţia
gheţarului (Summerfield,
1997).

Acumularea fluvio-glaciară este mai puternică în zona proglaciară ca

urmare a reducerii puterii de transport a cursurilor de apă şi datorită prezenţei
204

într-un număr mult mai mare a lacurilor la marginea maselor de gheaţă. La

periferia morenei terminale cursurile de apă construiesc succesiv conuri aluviale,
glacisuri proluviale şi chiar câmpii piemontane, denumite sandur, sandre (plural,
sandar) sau câmpii fluvio-glaciare (uneori se face distincţia între sandre-le care
iau naştere la periferia gheţarilor de vale = valley sandar şi cele de la marginea
marilor calote = plain sandar sau outwash plaine) (fig. 12.21.). Pe suprafaţa
acestor câmpii, râurile îşi construiesc terase, coborând nivelul pânzei freatice,
contribuind astfel la antrenarea de către vânt a particulelelor fine, uscate care sunt
depuse la mari distanţe, formând câmpiile de loess. În cadrul câmpiilor de sandre
apar adesea forme depresionare, de formă circulară, ovală sau neregulată, cu
diametre până la 200-300 m şi adâncimi până la 20 m, cunoscute sub denumirea
de sölle sau zolii (fig. 12.21.).

Fig. 12.27. Diferite

tipuri de gheaţă moartă şi
depresiunile închise
corespondente (kettle) (Flint,
1971).

În regiunile din sudul Marilor Lacuri aceste depresiuni sunt foarte

numeroase şi de dimensiuni mari, de unde şi numele de câmpie cu gropi (pitted
plain). Sub aspect genetic unele zoliile pot fi depresiuni de evorsiune, altele se
nasc prin procese termocarstice (prin topirea gheţii moarte), iar altele pot fi
antropice.

12.12. Cauzele glaciaţiilor

În privinţa cauzelor care contribuie la apariţia sau la retragerea periodică a

glaciaţiilor au fost emise numeroase ipoteze controversate. Aceste ipoteze pot fi
grupate în două categorii, în funcţie de factorii primordiali pe care pun accentul:
ipoteze care iau în consideraţie cauze existente pe Pământ şi ipoteze care pun
accentul pe cauze extraterestre (cosmice).

12.12.1. Cauze terestre

Între cauzele terestre care favorizează formarea şi extinderea calotelor

glaciare pot fi menţionate erupţiile vulcanice, translaţia continentelor, apariţia
lanţurilor montane, deplasarea Golfstreamului, existenţa pragului nord-atlantic
Thompson-Nansen, dezintegrarea substanţelor radioactive şi interacţiuni exogene
între criosferă, atmosferă şi ocean:
(i) încă din 1784, Benjamin Franklin a susţinut că erupţiile vulcanice
produc o scădere generală a temperaturii pe glob prin efectul de ecranare pe care
pulberile vulcanice îl au faţă de radiaţia solară. Însă, majoritatea specialiştilor
 205

afirmă că erupţiile vulcanice provoacă numai fluctuaţii ale învelişului de gheaţă,

fără a avea capacitatea de a declanşa o nouă perioadă glaciară;
(ii) în conformitate cu teoria tectonicii globale, unii autori consideră că
deplasarea continentelor în regiunile polare favorizează răcirea climatului prin
faptul că pe suprafaţa lor se acumulează zăpezi perene care se transformă treptat
în gheaţă. Astfel, perindarea continentelor prin regiunile polare permite instalarea
succesivă a gheţarilor în cadrul lor;
(iii) teoria înălţării zonelor de orogen formulată în 1910 de Ramsey şi
completată ulterior de Haug consideră că datorită mişcărilor alternative de
înălţare şi coborâre, regiunile muntoase se situează când deasupra, când
dedesubtul limitei zăpezilor perene. Mişcărilor descendente le corespund
perioadele interglaciare atunci când are loc topirea parţială sau integrală a
gheţarilor. Mişcările ascendente influenţează circulaţia atmosferică în sensul
favorizării acumulărilor de zăpadă, care cu timpul se transformă în gheaţă.
Woldstedt (1954) afirmă că înălţarea zonelor de orogen reprezintă o "stare de
pregătire" a perioadelor glaciare;
(iv) dezvoltarea glaciaţiei în Europa ar fi fost facilitată de deplasarea
Curentului Golfului spre partea central-nordică a Oceanului Atlantic. Această
ipoteză este controversată, datorită faptului că gheţarii s-au instalat în Spitzbergen
şi Groenlanda, insule aflate sub influenţa aceluiaşi curent;
(v) în legătură cu existenţa pragului nord-atlantic Thompson-Nansen, care
se întinde între Insulele Britanice şi Groenlanda, se presupune că, în timpul
glaciaţiilor se ridica împiedicând aportul de apă caldă în Marea Nordului şi în
regiunile situate la nord de aceasta. Datorită acestui fapt, temperaturile medii
anuale descreşteau continuu, favorizând instalarea gheţarilor. Majoritatea
specialiştilor afirmă însă că este greu de presupus că acest prag a oscilat atât de
mult (circa 600 m) pe verticală, pentru ca să funcţioneze când ca o barieră (în
timpul glaciaţiilor), când ca o mare deschisă (în timpul perioadelor interglaciare);
(vi) Joly (1923) şi Wagner (1940) avansează ipoteza radioactivităţii prin
care arată că, la circa 30-50 milioane ani apar, periodic, faze de orogeneză,
datorate dezintegrării substanţelor radioactive. În timpul orogenezei, căldura
acumulată în decursul unei lungi perioade, este distribuită în scoarţa Pământului;
ulterior prin disiparea acestei călduri, substratul răcit al zonelor montane, alături
de altitudinea acestora, contribuie la apariţia perioadelor glaciare;
(vii) ipoteza autovariaţiei consideră că în interacţiunea ocean - atmosferă -
criosferă (învelişul de gheaţă şi zăpadă) există transferuri reciproce de energie,
care, peste un anumit prag, pot determina extinderea sau retragerea gheţarilor.
Astfel, extinderea suprafeţelor acoperite cu zăpadă determină reflectarea
puternică a radiaţiei solare şi scăderea temperaturii cu 1,3 - 1,9° C, contribuind
direct la avansarea gheţarilor.
În concluzie, se poate afirma că aceste ipoteze nu explică apariţia marilor
glaciaţii, ci oferă doar unele scenarii locale sau zonale prin care ar fi fost posibilă
dezvoltarea sau retragerea gheţarilor.
206

12.12.2. Cauze cosmice (extraterestre)

La rândul lor, ipotezele referitoare la cauzele extraterestre ale apariţiei

glaciaţiilor au fost grupate în trei categorii: ipoteze bazate pe variabilitatea
radiaţiei solare; pătrunderea sistemului solar într-un nor de pulberi galactice;
modificarea parametrilor geometrici ai orbitei terestre:
(i) se consideră că schimbările puternice ale radiaţiei solare produc
modificări climatice evidente, capabile să determine apariţia perioadelor glaciare.
Prezenţa unor perioade cu pete solare influenţează temperatura, distribuţia
presiunii atmosferice şi circulaţia pe suprafaţa globului. În perioada de
manifestare a petelor solare se produc oscilaţii importante de radiaţie în zona
spectrală ultravioletă, maximul solar se intensifică, circulaţia ciclonică se
deplasează spre sud, în dauna presiunii subtropicale ceea ce contribuie la
instalarea unor fenomene tipice perioadelor glaciare. Se presupune că dacă
perioadele de activitate maximă a petelor solare se conjugă cu cele de înălţare a
munţilor şi platourilor, atunci se formează gheţari şi calote continentale;
(ii) între ipotezele cosmice care susţin apariţia gheţarilor datorită unor
factori din afara spaţiului solar se află şi aceea conform căreia glaciaţiile s-ar
declanşa atunci când sistemul nostru pătrunde într-un nor de pulberi galactici care
"umbresc" Soarele pentru o anumită perioadă. Astfel, are loc o ecranarea a
Pământului, însoţită de o scădere accentuată a temperaturii;
(iii) una dintre ipotezele care câştigă tot mai mulţi adepţi este cea formulată
de Milancović (1941), conform căreia modificările climatice care provoacă
alternanţa fazelor glaciare şi interglaciare sunt datorate schimbării parametrilor
geometrici ai orbitei terestre, care modifică distribuţia latitudinală şi sezonieră a
radiaţiei solare. Hays, Imbrie şi Shackleton (1976) au reluat această teorie şi au
arătat că modificările cele mai importante în paleoclima terestră au avut o
periodicitate de 23 000, 42 000 şi 100 000 ani. Aceste intervale corespund
precesiunii, oblicităţii şi excentricităţii orbitei Pământului în raport cu Soarele,
ceea ce determină o repartiţie inegală a radiaţiei solare.

Rezumat

Gheţarii ocupă 16,24 milioane km2, ceea ce reprezintă, după cum s-a
precizat anterior, 10 % din suprafaţa uscatului terestru. În condiţiile climatice
actuale, gheţarii (al căror număr a fost estimat între 70 000 şi 200 000) sunt
răspândiţi pe glob la diferite altitudini, din zonele polare până la Ecuator.
Formarea gheţarilor este condiţionată de existenţa obligatorie a două elemente
climatice principale: temperaturi medii coborâte şi o anumită cantitate de
precipitaţii. Valorile negative ale temperaturii contribuie la menţinerea aproape
permanentă a apei în stare solidă, sub formă de zăpadă, firn (névé) şi gheaţă. Cea
mai utilizată clasificare a gheţarilor pune accentul pe condiţiile fizico-geografice
 207

în care se dezvoltă gheţarul şi pe dimensiunile acestuia (criteriul morfologic).

Astfel se disting: (i) calote glaciare; (ii) câmpuri glaciare; (iii) cupole glaciare;
(iv) gheţari de evacuare sau limbi de gheaţă; (v) gheţari de vale; (vi) gheţari de
circ. Comportamentul gheţarilor este legat de balanţa de masă sau bugetul
glaciar. Balanţa de masă este dată de procesele de acumulare (căderi de zăpadă,
ploi sau a altor surse de apă care îngheaţă la suprafaţa gheţarului şi a avalanşelor)
şi de ablaţie (topirea gheţii, evaporare, eroziune eoliană, sublimare şi
desprinderea iceberg-urilor sau a altor blocuri din masa gheţarului) care au loc în
arealul unui gheţar într-un anumit interval de timp. Vitezele de deplasare ale
gheţarilor sunt cuprinse între 3 şi 300 m/an, însă există şi anumite sectoare (de
exemplu, cascadele de gheaţă) pentru care s-au înregistrat viteze de 1 - 2 km/an.
Eroziunea glaciară este realizată prin intermediul a două procese majore:
exaraţia (uzura glaciară, la care se poate adăuga şi procesul de detersie, adică cel
de şlefuire) şi detracţia (dislocarea şi antrenarea în mişcare a unor blocuri).
Formele de eroziune glaciară sunt: forme asociate curgerii neconstrînse a gheţii
easte caracteristică tuturor tipurilor de calote (spinările de balenă, drumlinurile în
rocă, creste ascuţie, roci mutonate, caneluri, bazine în rocă, field-uri, nunatak-
uri.) ; forme asociate curgerii constrînse a gheţii are loc atunci când curgerea
gheţii este concentrată pe un traseu bine delimitat, astfel încât după dispariţia
gheţii rămâne o vale adâncă, cu pereţii abrupţi al cărei profil longitudinal este
relativ drept şi cu numeroase ruperi de pantă, iar cel transversal este în formă de
U. O asemenea vale este cunoscută sub denumirea de uluc sau trog glaciar. forme
rezultate în urma acţiunii conjugate a proceselor glaciare şi periglaciare
(circurile, custurile, şeile de transfluenţă, hornurile).
Relieful de acumulare glaciară este reprezentat de morene care sunt
paralele cu direcţia curgerii (morene de fund), transversale pe direcţia curgerii
(morene terminale) şi fără o orientare preferenţială. Relieful fluvio-glaciar este
reprezentat în special prin formele de acumulare (oesar, kame, sandre).

Bibliografie selectivă

BĂCAUANU, V. (1989), Geomorfologie, Editura Universităţii “Al. I. Cuza” Iaşi.

BĂLTEANU, D. (1982), Învelişul de gheaţă al Pământului, Editura şt. şi
enciclopedică.
BLOOM, A.L. (1978), Geomorphology, Prentice-Hall, Inc., Englewood Cliffs,
New Jersey.
CHORLEY, R.J., SCHUMM, S.A., SUGDEN, D.E. (1985), Geomorphology,
Methuen, London.
COTEŢ, P. (1969), Geomorfologie cu elemente de geologie, Ed. didactică şi
pedagogică, Bucureşti.
EVANS, I. (1974), The geomorphometry and asymmetry of glaciated mountains,
University of Cambridge.
FLINT, R.F. (1971), Glacial and Quaternary Geology, Wiley, New York.
GRECU, FLOARE (1997), Gheaţa şi gheţarii, Editura tehnică, Bucureşti.
208

LLIBOUTRY, L. (1965), Traité de glaciologie, Paris, Mason, vol.2

NICULESCU, GH., NEDELCU, E., IANCU, SILVIA (1960) – Nouvelle,
contribution a l’étude de la morphologie glaciare des Carpates roumaines,
in Recueil d’étude géogr., Edit. Academiei, Bucureşti.
NICULESCU, GH. (1965), Masivul Godeanu. Studiu geomorfologic. Editura
Academiei, Bucureşti.
POSEA, G., GRIGORE, M., POPESCU, N., IELENICZ, M. (1976),
Geomorfologie, Ed. didactică şi pedagogică, Bucureşti.
PRICE, R.J. (1973), Glacial and Fluvioglacial Landforms, Oliver and Boyd,
Edingburg.
SHORT, N.M., BLAIR, R.W. (editori) (1986), Geomorphology from Space,
NASA SP-486, Washington.
SÎRCU, I. (1964) – Câteva precizări în legătură cu glaciaţia cuaternară din
Carpaţii Orientali româneşti, Natura, geol. – geogr., an XIV, nr. 3.
SÎRCU, I. (1979), Munţii Rodnei. Studiu geomorfologic, Editura Academiei,
Bucureşti.
STRAHLER, A., STRAHLER, A. (1999), Introducing Physical Geography,
Wiley, New York.
SUGDEN, D.E., JOHN, B.S. (1976), Glaciers and Landscape. A
Geomorphological Approach, London, Arnold.
SUMMERFIELD, M. (1992), Global Geomorphology, Longman.
THORNBURY, W.D. (1969), Principles of geomorphology, Wiley and Sons,
London.
URDEA, P. (1993), Consideraţii asupra manifestării glaciaţiei cuaternare în
Munţii Retezat, St. şi cercet. Geografie, t. XL.
URDEA, P. (2000), Munţii Rodnei, Editura Academiei, Bucureşti.
URDEA, P. (2005), Gheţarii şi relieful, Editura Universităţii de Vest, Timişoara.
***The Virtual Geomorphology (1995-2001), site-ul official al Asociatiei
Geomorfologilor din Polonia, Univ. Poznan.