Inchiziția medievală. Metodele de depistare.

Judecata tribunalului inchiziției

Inchiziția apare ca instituție la sfârșitul secolului XII-lea și începutul celui de al XIII-lea și

acționează, cu intensitate diferită până la jumătatea secolului al XVIII-lea. În acest interval de timp,
de aproape 5 secole, ea și-a schimbat de mai multe ori înfățișarea, modificându-și și adaptându-și
instrumentele de care se folosea, schimbându-și obiectivele și strategiile, întreținând relații diferite
cu puterea politică. Tabloul este cu atât de complex cu cât inchiziția nu a fost niciodată în structura
sa interioară o instituție unitară și omogenă, diferind chiar în mod evident după statul în care s-a
dezvoltat: în fiecare din diferitele regiuni în care au acționat inchizitorii au existat practici, obiceiuri,
strategii de oprimare foarte diferite între ele. Deosebirea regională este atât de accentuată încât mai
corect ar fi să vorbim de inchiziții și nu de inchiziție. Suprema spaniolă a însemnat ceva cu totul
diferit de Sfântul Oficiu roman, tot așa cum lupta împotriva catarilor s-a deosebit în mod evident de
persecuția ereziei din Germania sau din Italia din aceeași perioadă.

Inchiziția ia naștere în 1180 și 1231, când capătă o primă formă defiinită, în ambianța luptei
împotriva crezei catare. După secole de creștinism unitar, se dezvoltă, în sudul Franței în special, dar
și în regiunile dimprejur, o erezie care își manifestă imediat capacitatea de difuzie și prozelitism în
sânul noilor clase sociale, apărute în urma renașterii urbanismului și a economiei de după anul 1000.
Pentru Biserică evenimentul devine profund îngrijorător: pentru prima oară după nenumărate secole,
apare o formă organizată de religie alternativă la cea oficială; catarii înființează o adevărată Biserică
proprie, cu toate atributele ei, preoți, ritualuri, rugăciuni, cărți în care sunt stabilite principiile de
bază ale doctrinei. În mod preventiv se ia hotărârea de a fi folosită forța pentru reprimarea ereziei:
pedeapsa cu moartea, confiscarea bunurilor acuzatului și în utimă instanță folosirea torturii, devin în
mod progresiv instrumente obișnuite. Hotărâtoare pentru afirmarea rolului inchiziției este însă
cruciada victorioasă împotriva catarilor (1212-1229): după înfrângerea lor militară apare într-adevăr
necesitatea supravegherii unui dușman ce se poate ascunde în spatele unor false înfățișări, sub fațada
unei adeziuni mincinoase la religia oficială.

Teroarea e creată și întreținută

După o fază inițială, Inchiziția a știut să-și alcătuiască o structură din ce în ce mai solidă pe plan
organizatoric, prin stabilirea unor procedee precise, redactând manuale care să înlesnească
desfășurarea, în mod omogen, a etapelor unui proces: de la interogatoriu la tortură, de la sentință, la
abjurare, până la procesiunea prin care ereticii erau conduși la rug. Teritoriul diferitelor state au fost
împărțite pe districte, ce se aflau sub autoritatea unui inchizitor și a asistenților săi. În mod constant
viața instituției e marcată de lipsa mijloacelor și a oamenilor, a fondurilor financiare pe măsura
sarcinilor. Dacă luăm Spania ca exemplu din multe puncte de vedere, adeseori găsim câte un
inchizitor căruia i se încredințează teritorii foarte întinse, posibile de controlat doar printr-o continuă
și istovitoarea deplasare dintr-un oraș într-altul.

Această relativă insuficiență a mijloacelor ne arată că pe moment, important este ca inchiziția să

existe și să demonstreze că Biserica are capacitatea de a veghea și de a fi prezentă; într-un fel simpla
prezență a tribunalului contează mai mult decât efectiva putere de acțiune pe care o deține și care
adeseori este în mod inevitabil limitată. Hotărâtor este prin urmare să existe posibilitatea de a fi
pedepsit, un risc real și iminent de care toți oamenii trebuie să fie conștienți: vor fi de ajuns câteva
procese, execuții publice cu înscenări bine gândite și impresionante, mitul secretelor inchizitoriale și
al cumplitelor torturi la care poți fi supus, rușinea și ruinarea economică a câtorva nefericiți, unele
sanbenitos agățate în biserică cu numele celor ce ar fi trebuit să le poarte într-o stare de subordonare
deplină față de autoritatea morală a Bisericii. Pe nesimțite și în mod inconștient însăși persecutarea
ereziei nu mai este un scop în sine ci capătă rolul de mijloc. Inchiziția are nevoie de eretici deoarece
prezența lor și spaima populației la vederea nenorocitului lor sfârșit favorizează controlul aproape
total al conștiințelor, îi menține pe toți într-o stare de supunere absolută. Elementul suprem al
inchiziției este afișarea puterii. Pentru acest motiv - mentinerea unei stari de teamă- Inchizitia se
grabeste să creeze un mecanism de autoalimentare: când dispare erezia ca motiv de bază al
existentei acestor tribunale particulare, vor fi identificate forme noi de abatere, considerate drept
posibile semne de erezie: de exemplu, cu timpul Inchizitia va persecuta orice comportment sexual
neacceptat in mod canonic. Dar si blestemele, obiceiurile alimentare care incalca prescrierile
bisericesti (consumarea de carne in anumite momente ale anului liturgic), sustinerea teologica a unor
teze prea originale sau heterodoxe, citirea sau scrierea unor carti suspectate sau condamnate de
Biserică, devin tot atâtea cazuri ale unor procese inchizitoriale. Justificarea, criteriul teologic de fond
este următorul: poate și trebuie să fie supusă unei proceduri inchizitoriale orice comportare care
presupune existenta nor convingeri sau credinte eretice. Prin adoptarea acestui criteriu sfera de
control a tribunalelor inchizitoriale se măreste precum o pată de ulei: aproape orice gest sau faptă
poate deveni motiv de persecutie, atunci când nu e considerat un simplu caz doar, un accident sau o
cedare, ci rezultatul unei convingeri eretice secrete. Un blestem nu mai este un simplu păcat, oricât
de grav, ci semnul lipsei de credita față de Hristos ca Dumnezeu, o atitudine potential eretica ce
justifică o anchetă inchizitorială.
In lumina acestei logic se explica in mare parte dezlantuirea vânatoarei de vrăjitoare ce a avut loc
între secolele al XV-lea si al XVII- lea, cu toate omorurile ce i-au urmat: in cazul acesta Inchizitia,
ca de altfel si elitele intelectuale ale vremii, au adoptat un model de abatere, ale care trâsaturi de
bază au izvorât si s-au definit pornind de jos, de la traditiile si spaimele colective si populare, pentru
a alimenta in mod exponential mecanismul persecutiilor si a-si justifica prin urmare propriul rol. O
Inchizitie lipsită de activitate este un non sens; forta si puterea sa depind de capacitatea de a fi in
continua miscare, de a scoate mereu la iveala noi dusmani posibili, de a imbunatati cu o eficacitate
calitativ crescută mecanismele persecutiei si ale exterminarii fizice - sau
morale - ale adversarului. Ca si pentru judecatori care organizau si administrau închisorile staliniste,
nu se pune problema, contrar aparentelor, de a anihila erezia, ci de a o crea acolo unde nu exista, de
a-i da viața, de a o vedea pretutindeni, evocându-i constant spectrul nelinistitor, in spatele formelor
no mere in schimbare, pentru a - combate prezenta printr-un mecanism sadic care se strânge
invartindu-se in jurul sau si care pare imposibil de oprit. In sfârsit, ca si in totalitarismele moderne,
lupta nu se dă impotriva unui dusman vizibil prezent si periculos, ci impotriva unuia nascocit, care
sa justifice continua functionare a unui aparat represiv, costul sau, nebunia proprie, structura sa
halucinantă si paranoică.
Metoda: strategia suspiciunii
Metoda inchizitoriala are la bază suspiciunea, deoarece se pleaca, in conformitate si cu evolutia
dreptului penal al vremii, de la prezumtia de vinovătie a acuzatului: unii erau anchetati pentru ca
trebuiau sa-si demonstreze propria nevinovatie, intr-un demers in care totul contribuia la esecul
acestui efort; structura Interogatoriilor, folosirea chiar repetata a torturii, izolarea la care erau supusi
in carcere, prelungirile la nesfârsit ale proceselor, teama de a risca o condamnare, provocată de
refuzul acuzatului de a nu-si recunoaste vinovatia, toate acestea faceau ca absolvirea de acuzatie sa
fie dacă nu imposibila, oricum foarte greu de obtinut. Faptele se petreceau ca atare in special când
era vorba de persoane simple si umile, care râmâneau prinse in mecanismul Inchizitiei: este cazul,
de exemplu, al majoritatii celor acuzati de vrajitorie, de obicei taranci sau oameni saraci din popor,
ce nu se descurcau in fata întrebarilor pline de subtilitati ale judecatorilor.
Eficacitatea unei strategii bazate pe suspiciune si care se folosea de denuntul anonim sau
autodenuntare ca de instrumentele sale obisnuite, se datora nu numai usurintei cu care se putea da
curs unei proceduri, dar si in mod special faptului ca oricine putea râmâne in ultima instanta captiv
in urzeala suspiciunilor: criteriul de bază de la care pornea actiunea judiciara fiind suspiciunea, toti
erau expusi cu ușurintă riscului de a fi persecutati. Si chiar acesta era scopul, nu conteaza dacă a
urmarit in mod constient sau nu, al masinariei inchizitoriale, ca toata lumea sa se simta expusă
acestei primejdii.
În 1254 a fost oficializată prezența unui juriu de boni viri (bărbați cu obiceiuri morale dovedite), de
la 30 la 100 în funcție de caz, care avea sarcina de a citi dosarul referitor la proces (care a fost însă
transmis fără indicarea numelui acuzatului) și sugerează sentința inchizitorului. Responsabilitatea
pentru sentință a rămas în sarcina inchizitorului, însă, conform procesului-verbal, în marea
majoritate a cazurilor, inchizitorul a confirmat opinia juriului.
Papa Alexandru al IV-lea în 1261 a oficializat posibilitatea de a folosi ereticii ca martori în
procesele inchizitoriale. Poate părea o contradicție, dar întrucât întâlnirile celor suspectați de erezie
aveau loc adesea în secret, doar cei care participaseră la astfel de întâlniri puteau fi considerați
martori de încredere.

Prima fază: ancheta

Inchizitorul, ajuns într-un loc unde se bănuia că trăiesc eretici, s-a prezentat episcopului local. Cu
permisiunea acestuia din urmă a convocat oamenii, în fața cărora a ținut o predică în care a expus
punctul de vedere al Bisericii asupra conținutului credinței considerat confuz în acel mediu și apoi a
arătat falsitatea propunerile eretice susținute acolo.

În acest moment a publicat două edicte diferite: edictul de grație cu care iertarea a fost acordată
celor care raportaseră spontan la inchizitor într-o anumită perioadă de timp (în general de la 15 la 30
de zile) și edictul de credință cu care oricine era conștient de existența unui eretic era obligat să îl
raporteze la inchizitor sub pedeapsa de a fi considerat corect.

Oricine a fost suspectat de erezie, dar nu s-a raportat la inchizitor, a făcut obiectul unei citații
individuale prin curatul local (a fost începutul procesului împotriva sa). Oricine a refuzat să se
prezinte a fost excomunicat.

A doua fază: procesul

Inculpatul a fost arestat, dar nu a petrecut neapărat tot timpul procesului în închisoare . De fapt, el ar
putea fi eliberat condiționat, pe cauțiune , martorii prezenți ca garanție că se va prezenta
anchetatorului. Până la începerea procesului, acuzatul nu avea dreptul să cunoască nici acuzațiile,
nici martorii împotriva sa, însă avea dreptul să întocmească o listă cu numele persoanelor care,
potrivit acestuia, ar fi putut dori răul său.

În cazul în care acuzații apăreau pe lista astfel întocmită, procesul a fost suspendat, învinuitul
eliberat și procurorul a primit pedeapsa prevăzută pentru acel tip de infracțiune. Odată ce procesul a
început, acuzatul ar putea totuși să refuze martorii dacă ar dovedi că au motive să fie răuvoitori față
de ei.
La rândul său, inchizitorul nu putea judeca un inculpat dacă i-ar fi făcut rău în trecut. Toate bunurile
au fost ridicate de la acuzat, atât pentru a asigura costurile procesului, cât și pentru eventuala
întreținere a acuzatului în închisoare.

Procesul a constat într-o serie de interogatorii în care acuzatul s-a limitat la a răspunde la întrebările
judecătorului; nu au existat interogatori.

Avocați apărători
La proces a participat un avocat al apărării, dar cu funcții cu siguranță diferite de cele pe care le-am
aștepta noi modernii. Sarcina sa, de fapt, nu a constat în apărarea acuzatului în fața judecătorilor, ci
în încercarea de a-l convinge pe acuzat să pledeze vinovat (să aibă pedeapsa minimă sau achitarea)
și să-l asiste în chestiuni procedurale. [ fără sursă ]

Mai mult, se pare că această cifră nu apare adesea la procese din două tipuri de motive:

1. era un birou gratuit;

2. dacă acuzatul ar fi fost găsit vinovat, avocatul nu ar mai putea practica.
Penitență și pedepse
Jules Eugène Lenepveu, Ioana de Arc pe rug, Panteonul din Paris (1889).

Oricine s-a prezentat inchizitorului în termenul stabilit de edictul de grațiere a fost, în general,
condamnat la un pelerinaj .

Pe de altă parte, pentru cei care au ajuns la proces, au existat două căi diferite:

1. Dacă mărturisea în timpul interogatoriilor, era iertat și i se puneau penitențe, de obicei

recitarea rugăciunilor pentru o anumită perioadă de timp, pelerinaje, ofrande pentru săraci. O
altă pedeapsă tipică a fost să poarte signa super vestem (adică simboluri de pânză cusute pe
haine): mitre eretice și trandafiri galbeni, gazdele sacrilegii, falsii acuzatori, două limbi de
pânză roșie, simbol al duplicității.
2. Când, pe de altă parte, ereticul a persistat în poziția sa, atunci inchizitorul și-a declarat
incapacitatea și l-a încredințat judecătorilor instanțelor civile.
În acest caz, sentința ar putea fi privarea de libertate pentru o anumită perioadă de timp, biciuirea
publică, confiscarea bunurilor sau, în cele mai grave cazuri, pedeapsa cu moartea .

Închisoarea era de două tipuri: zidul larg, pentru a fi servit acasă sau în interiorul unei mănăstiri sau
mănăstiri și zidul îngust, adică închiderea în sensul modern al termenului. Prizonierii puteau primi
vizitatori, dar peretele îngust putea fi schimbat în carcer strictissimus (închisoare dură),
condamnatul pus în pace , o expresie rafinată pentru a indica faptul că era pus în lanțuri de pâine și
apă și lipsit de orice contact.

Penitențele ar putea fi atenuate sau anulate ulterior. Unii condamnați au fost, de exemplu, eliberați
pentru a ajuta rudele bolnave până când au fost vindecați sau au murit . Dimpotrivă, s-au prevăzut
sancțiuni mai severe pentru recăderi ; cei care căzuseră în eroare.
În ceea ce privește utilizarea pedepsei cu moartea, nu există studii exacte asupra tuturor
documentelor. Cu toate acestea, s-a observat că în a doua jumătate a secolului al XIII-lea , la
Toulouse, condamnările la moarte au fost la rata de 1% din pedepsele emise.

Trebuie remarcat faptul că, strict vorbind, Inchiziția nu putea condamna nici la închisoare, nici cu
atât mai puțin la moarte, deoarece pedeapsa corporală era responsabilitatea sistemului judiciar civil
și a fost decisă pe baza legilor statelor individuale și nu a lege canonică. Cu toate acestea, relația
dintre puterea spirituală și puterea temporală a fost atât de strânsă încât o condamnare a
inchizitorului s-ar fi transformat cu siguranță în condamnarea civilă corespunzătoare.

A treia fază: Pronunțarea hotărârii

Pedeapsa ereziei nu era o chestiune privată, ci un eveniment public. Sentințele Inchiziției au fost
pronunțate într-o ceremonie oficială, în prezența autorităților civile și religioase. Această ceremonie
a avut funcția de a evidenția simbolic restaurarea echilibrului social și religios și revenirea ereticului
în cadrul Bisericii. Prin urmare, a fost un act public de credință, adică sensul literal al expresiei
autodafe.