Care este rolul cititorului?

FĂURIREA SENSULUI: PROCEDURILE. Criticii din şcoala răspunsului cititorului „făuresc" sensul în
două modalităţi semnificativ diferite.

Răspunsul cititorului conservator: respectul cititorului. După Wolfgang Iser, textele sunt
lucruri neterminate, ale căror „goluri" şi nedeterminări reclama o acţiune de completare din
partea cititorului. De exemplu, cum ar trebui interpretată tăcerea femeilor, de la sfârşitul
Evangheliei după Marcu (16:8)? Numai „actul" lecturii produce modele şi realizează sensuri.
Lectura este procesul umplerii spaţiilor goale, procesul de stabilire a conexiunilor. Iser
construieşte o analogie între doi cititori şi doi astronomi „care privesc la acelaşi grup de stele,
dintre care unul vede imaginea unui plug, în timp ce celălalt construieşte imaginea unui căuş ....
«Stelele» unui text literar sunt fixe, însă liniile care le unesc sunt variabile:•13
Le este însă multora neclar dacă Iser doreşte să acorde cititorului dreptul de a lega
punctele între ele aşa cum crede el sau ea de cuviinţă sau dacă crede că textul oferă
instrucţiunile necesare actualizărilor cititorului. După opinia detractorilor săi, cititorul căruia
Iser îi dă naştere este subdezvoltat. Deşi Iser studiază răspunsul cititorului, el interpretează
răspunsul acesta ca pe un efect al textului. Cititorul presupus „întrupează toate predispoziţiile
necesare pentru ca o lucrare literară să-şi exercite efectul".14 Astfel, cititorul presupus nu este
doar un efect al textului, ci şi o proprietate textuală neschimbătoare. În consecinţă, deşi cititorii
reali sunt activi, activitatea lor se limitează la jucarea unui rol stabilit de text, şi aceasta în aşa
măsură încât Werner Jeanrond se teme că „actul de lectură" al lui Iser s-ar putea transforma
într-o „sclavie faţă de text". 15
Paul Ricoeur, de asemenea, subliniază importanţa „realizării" de către cititor a sensului
textual. Interpretarea este scurt-circuitată, consideră el, dacă textul nu este decât „explicat". În
calitate de discursuri scrise, textele sunt neîmplinite, atât timp cât nu sunt însuşite sau aplicate
de către cititori. Discursul (,,cineva care spune ceva despre ceva cuiva") este incomplet, în
absenţa unui recipient. După Ricoeur, ceea ce cititorul primeşte nu este intenţia autorului, ci
„lumea textului", adică o modalitate propusă de a-fi-în-lume. Lectura este procesul prin care
lumea textului se intersectează cu lumea cititorului. Interpretarea se realizează numai atunci
când „lumea" este însuşită prin intermediul cuvintelor. Astfel, actul lecturii este un război al
lumilor: ,,Lectura este, înainte de orice, o luptă cu textul:' 16
Textul este inert, până în momentul în care este reactivat de către cititor. În cuvintele lui
Ricoeur, ,,lectura se aseamănă cu interpretarea unei partituri; ea marchează realizarea sau
executarea posibilităţilor semantice ale textului". 17 Analogia cu muzica este una inspirată; aşa
cum muzicienii interpretează o partitură muzicală, cititorii interpretează texte. Interpretările
diferă în funcţie de interacţiunile diferite dintre ceea ce textul propune şi răspunsurile
cititorului. Nicio interpretare sau executare nu epuizează posibilităţile interpretative ale
textului.
Trebuie, deci, să vorbim despre „lumile fără sfârşit" ale textului? Este lectura arbitrară?
Ca răspuns, Ricoeur afirmă importanţa constrângerilor textuale asupra interpretării, dar şi
deschiderea textuală. Lectura înseamnă păstrarea echilibrul între convingerea că orice text are
doar o singură interpretare corectă şi proiectarea de sine asupra textului. ,,Ar trebui probabil să
spunem că un text reprezintă un spaţiu finit al interpretării; nu există doar o singură
interpretare,
însă, pe de altă parte, nici nu există un număr infinit de astfel de interpretări:' 18
În cele din urmă, Ricoeur preferă lumea textului în locul lumii cititorului. El este de acord
cu Marcel Proust în ce priveşte faptul că, interpretând texte, cititorul se „citeşte" pe sine. Cu
alte cuvinte, pentru Ricoeur, textele sunt ocazii pentru a ne înţelege pe noi înşine într-o nouă
lumină. Cititorul este activ, însă activitatea lui este orientată către receptarea textului.
Însuşindu-şi lumea
textului, cititorul renunţă (cel puţin temporar) la propria sa înţelegere de sine. Lectura îl expune
pe cititor unor lumi noi şi, făcând lucrul acesta, contribuie la sporirea sentimentului sinelui
propriu al cititorului. Asumarea textului nu ţine de luarea lui în proprietate, ci de renunţarea la
sine în favoarea textului. În măsura în care interpretarea „sporeşte" în felul acesta fiinţele
umane, Ricoeur ar putea fi de acord cu Francis Bacon, cum că „lectura îl face pe om întreg".