,,Împreună mergând pe cale…”

Suport tematic pentru disciplina Istorie bisericească universală

1
 Anul I, licenţă, semestrele 1 şi al 2-lea

I. Introducere în studiul Istoriei bisericeşti

Definirea Istoriei bisericeşti universale ca disciplină de studiu astăzi

Obiectul, definiţia,denumirea, importanţa, scopul, împărţirea şi metoda Istoriei Bisericeşti

Universale

Cuvântul istorie, în limba greacă şi în limba latină (historia) are două înţelesuri: mai întâi
poate desemna totalitatea întâmplărilor petrecute, despre care ştim că aparţin deja trecutului,
iar un al doilea înţeles (care ne interesează aici în mod special), nedespărţit de primul, însă
cumva mai restrictiv şi mai bine precizat, este cel de ,,ştiinţă”, care identifică şi verifică,
prelucrează şi clarifică informaţii din şi despre trecut, care studiază şi înfăţişează cât mai
corect, mai clar, mai convingător şi, de ce nu, mai captivant, evenimentele şi procesele de
demult. În mod obişnuit se operează cu distincţia între sensul obiectiv al istoriei (prin care
trebuie să înţelegem faptul că istoria se referă la viaţa trecută, cu tot ce presupune aceasta) şi
cel subiectiv sau tehnic, prin care istoria desemnează mai ales studiul specializat al trecutului,
urmat de prezentarea, conformă unor norme ,,ştiinţifice”, a rezultatele obţinute în urma
acestuia. Mai trebuie spus că între cele două înţelesuri nu există vreo contrazicere de
nedepăşit, însă contradicţiile ca atare, dezbaterile sau polemicile pot fi constatate uneori în
expunerile celor care au cercetat evenimentele şi procesele din epocile revolute.
Obiectul (şi iarăşi ne referim acum la accepţiunea pur tehnică a cuvântului) Istoriei
Bisericeşti Universale este Biserica lui Hristos sau creştină, în înţelesul acesteia de comunitate
religios-morală, înfiinţată de Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om în acelaşi timp, pentru ,,noi
oamenii şi pentru a noastră mântuire”, aşa cum mărturisim în Crez. Dar cum Biserica este un
aşezământ dumnezeiesc şi omenesc totodată, va trebui să admitem că ea poate fi supusă
investigaţiei noastre numai atât cât şi în măsura în care ne este posibil şi îngăduit, pe de o
parte de pregătirea, priceperea şi vrednicia noastră, iar pe de altă parte de prezenţa, lucrarea şi
ajutorul Celui ce este Creatorul, Atotcunoscătorul şi Atotţiitorul vieţii istorice, în deplinătatea
ei. De aceea s-a precizat, încă de când Istoria Bisericească Universală a fost întemeiată ca
obiect de studiu, alături de alte discipline teologice, că trebuie mereu avut în vedere că

2
Biserica este o ,,instituţie” divino-umană, teandrică. În ceea ce priveşte originea, doctrina,
spiritul, scopul şi puterile ei, Biserica are caracter supranatural. Este prin urmare de înţeles că
disciplina noastră poate studia mai ales ceea ce ţine de ,,caracterul omenesc” al Bisericii,
adică tot ceea ce priveşte pe membrii ce o constituie, manifestările acestora, formele pe care
ea le-a luat în decursul timpului ş.a., însă ţinîndu-se întotdeauna cont de caracterul
dumnezeiesc sau supranatural al Bisericii, precum şi de faptul că Dumnezeu, Care ,,este
Acelaşi, ieri şi astăzi şi în veci” (Evrei, 13, 8) S-a întrupat în istorie şi lucrează în istorie.
Privită în timp Biserica are o istorie îndelungată, bogată şi complexă. De la o comunitate
restrânsă, cu reguli simple de organizare, de doctrină şi de cult s-a dezvoltat mereu, ajungând
la starea ei de astăzi. De-a lungul vremii Biserica niciodată nu s-a izolat ea însăşi şi nici nu a
putut fi izolată. Ea a intrat în contact şi a stabilit raporturi cu lumea în general (spre exemplu,
cu Statul, cu alte religii, cu societatea, morala sau cultura) şi ţinându-se seama de aceste relaţii
se poate distinge o istorie externă a Bisericii. Atunci când auzim vorbindu-se despre o istorie
internă, trebuie să ştim că se face referire mai ales la întemeierea şi organizarea Bisericii, la
misiunea creştină şi răspândirea creştinismului, la formularea doctrinei (care exista în
deplinătatea ei încă de la început), la dezbaterile sau confruntările interne, la cultul, viaţa,
disciplina, literatura sau arta sa. Evident, nici aceste distincţii nu trebuie înţelese ca definitive,
tranşante, ci se poate opera cu ele şi pot fi utile pentru facilitarea cercetării şi a prezentării
sistematice a rezultatelor acesteia. Studiind temeinic istoria bisericească mai putem avea un
folos, acela de a înţelege, de a cunoaşte şi de a ne convinge care a fost, care este şi care va fi
rolul creştinismului în viaţa umanităţii.
Astfel înţelegând lucrurile putem defini disciplina Istorie Bisericească Universală drept
ştiinţa care ca obiect de studiu trecutul Bisericii creştine (privită în acţiunea şi dezvoltarea ei
internă şi externă), întemeiată de Mântuitorul Iisus Hristos pentru mântuirea oamenilor,
inaugurată în lume la Cincizecime şi organizată vizibil de Sfinţii Apostoli. Ea cercetează
temeinic, analizează metodic şi expune sistematic rezultatele obţinute.
Scopul studiului Istoriei Bisericeşti Universale este acela de a cunoaşte şi înţelege starea
de astăzi a creştinismului, a fiecăruia dintre noi şi a societăţii în general, de a ne întări şi spori
încrederea, pe de o parte în prezenţa şi în lucrarea lui Dumnezeu în istorie, iar pe de altă parte
de a conştientiza mai mult şi de a ne pregăti mai bine pentru viaţa noastră, care începe aici pe
pământ, în comunitate cu semenii şi în comuniune cu Hristos, dar a cărei finalitate este în
Împărăţia tainică şi veşnică a iubirii Sfintei Treimi, modelul şi structura vieţii noastre
comunitare şi comuniale. Putem să mai evidenţiem şi un scop pedagogic al studierii istoriei
bisericeşti, comun cu al istoriei laice, limpede exprimat în îndemnul: ,,nu pentru şcoală ci

3
pentru viaţă înveţi”. Despre acest nobil scop şi folositoare deprindere cronicarul Grigore
Ureche scria odinioară că ea, istoria, trebuie ,,să rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de
învăţătură, despre cele rele să se ferească şi să se păzească, iar dupre cele bune să urmeze şi să
se înveţe şi să să îndirepteze”.
Pentru mai buna prezentare şi studiere a disciplinei Istorie Bisericească Universală se
operează mai ales cu două moduri de periodizare sau împărţire: cea în evuri (antic, mediu şi
modern) şi cea care împarte materia în şase perioade, uzitată mai ales în tratatele ,,clasice” de
teologie istorică. Metoda disciplinei respectă cele cinci principii de cercetare: cunoaşterea
izvoarelor, verificarea critică a izvoarelor, cercetarea evolutiv-genetică a izvoarelor şi
expunerea rezultatelor cercetării sine ira et studio.

Izvoarele Istoriei Bisericeşti Universale. Ştiinţe auxiliare. Bibliografia disciplinei Istorie

Bisericească Universală

În efortul de cercetare şi expunere a rezultatelor acesteia istoricul are la dispoziţie aşa-

numitele ,,ştiinţe auxiliare”, precum: cronologia, epigrafia, paleografia, numismatica,
heraldica, diplomatica, sfragistica ş.a. Mai trebuie observat că disciplina Istorie Bisericească
Universală ajută toate celelalte discipline teologice şi la rândul ei se ajută de unele dintre ele
(mai ales Studiul Noului Testament, Patrologia, Istoria dogmelor, Istoria Bisericii Ortodoxe
Române, Liturgica, Dreptul Bisericesc, Bizantinologia ş. a.).
Informaţii istorice cu privire temele tratate la disciplina Istorie Bisericească Universală
ne sunt oferite de cărţile Noului Testament (Evangheliile, Faptele Apostolilor şi Epistolele),
care trebuie să fie considerate primele scrieri creştine istorice. De altfel înşişi autorii inspiraţi
doresc şi au în vedere acest lucru, mai ales prin desele referiri pe care le fac la împrejurările
istorice concrete ale vremii în care s-au desfăşurat evenimente istorice în legătură cu care ar fi
putut fi suspiciuni, referiri ce puteau fi imediat verificate (bunăoară, Naşterea Domnului în
Betleemul Iudeii, în zilele în care se făcea un recensământ oficial al locuitorilor provinciei
romane Palestina).
Însă primele scrieri istorice propriu-zise, cu referire la problematica, tratată sunt
considerate memoriile şi cronografiile. Înainte de anul 180, un învăţat creştin, Hegesip,
alcătuieşte în limba greacă o lucrare intitulată Memorii, iar Iuliu Africanul întocmeşte, pe la
sfârşitul secolului al III-lea, o Cronografie în cinci cărţi, care începea de la Facerea lumii şi se
încheia cu relatarea evenimentelor contemporane lui (şi pentru multă vreme de acum înainte
modelul scrierilor istorice va rămâne acesta, pentru că autorii nu aveau în vedere numai

4
faptele mărunte ale unei istorii mici şi discontinui, ci întotdeauna reperul era Dumnezeu, iar
istoria însăşi trebuia privită în diversele ei amănunte, aparent disparate, sau în regulile sale
generale, în accidentele inexplicabile la prima vedere, ori în evenimentele previzibile, drept
una a mântuirii, la desfăşurarea căreia prezidează, veghează şi participă atunci când voieşte,
Însuşi Dumnezeu). Date istorice importante cu privire la personalităţile, la instituţiile, sau la
problematica politică şi socială a timpului pot fi culese şi din lucrarea Panarion sau Contra
tuturor ereziilor, alcătuită de Sfâtului Epifanie (†403), episcopul Salaminei în vederea
combaterii învăţăturilor greşite (ereziilor) din primele secole.
Însă cele mai numeroase şi mai temeinice informaţii cu privire la viaţa bisericească din
primele veacuri le găsim în lucrările lui Eusebiu de Cezareea (†340), considerat ,,părintele
istoriei bisericeşti”sau ,,Herodot al creştinilor”. El scrie o Istorie ecleziastică în zece cărţi
(căreia îi adaugă o relatare despre Martirii Palestinei), precum şi o carte despre Viaţa
Sfântului Împărat Constantin cel Mare. Tot Eusebiu este şi autorul unei Cronici a lumii de la
naşterea lui Avraam şi până la anul 302 d. Hr., păstrată în limba armeană. În Istoria sa
prezintă evenimentele începând cu Naşterea Mântuitorului şi până la cele cărora le-a fost
contemporan, adunându-şi cu multă dificultate izvoarele necesare – erau vremuri de prigonire
a Bisericii – aşa încât mai târziu s-a constatat, pe bună dreptate, că ,,te sperii cât de puţine am
şti despre primele veacuri creştine, fără (scrierile) lui Eusebiu” (Pierre Batiffol).
Istoria bisericească întocmită de Eusebiu va fi continuată de alţi trei istorici: Socrate (o
Istorie bisericească în şapte cărţi, pentru anii 305-439), Sozomen (Istoria bisericească în
nouă cărţi, pentru anii 324-425) şi Teodoret (Istoria bisericească în cinci cărţi , pentru anii
325-428).
Alte lucrări istorice au alcătuit în următoarele două secole Teodor Lector, Evagrie
Scolasticul, Filip de Side, Filostorgiu, Ghelasie al Cizicului, Zaharia Retorul sau Ioan Mihalas
(Retorul). Despre începuturile viaţii monahale aflăm din Istoria Lausiacă sau Lavsaikonul lui
Paladie Scolasticul, care scrie în prima jumătate asecolului al IV-lea şi din Limonariu sau
Livada duhovnicească, lucrare rămasă de la Ioan Moshu. Mai târziu au scris Gheorghe
Monahul (Amartolos) o Cronografie a anilor 248-819, cu date importante privitoare la
perioada iconoclastă, Nichifor Calist Xantopol, cu o Istorie bisericească în optsprezece cărţi
(evenimentele de la Naşterea Mântuitorului şi până la domnia Împăratului Heraclie) şi
Nichifor Gregoras, cu o Istorie bizantină pentru anii 1204-1359.
În limba latină Tertulian (†după anul 220) scrie lucrarea De mortibus persecutorum
(Despre moartea persecutorilor), pentru ca de la el înainte autorii să prefere traducerea sau
compilarea lucrărilor scrise în limba greacă, completându-le uneori cu informaţii culese şi

5
prelucrate de dânşii (Fericitul Ieronim, Rufin, Casiodor, Sulpiciu Sever, Paulus Orosius sau
Prosper de Aquitania).
Pe măsură ce lumea începe să se reaşeze pe noi structuri politice, sociale sau culturale,
încep să se scrie şi istoriile unor popoare: Grigorie de Tours (†594) îşi intitulează lucrarea
Historia francorum (Istoria francilor), iar Isidor de Sevilla (†636) alcătuieşte o Istorie a
vizigoţilor, vandalilor şi suevilor (de la dânsul rămânând şi o Cronică universală, începând de
la Facerea lumii până la anul 615). Mai târziu, în secolul al VIII-lea, Beda Venerabilul
alcătuieşte o Istorie bisericească a anglilor. Interesul pentru faptele trecutului rămâne
constant şi în veacurile următoare; interesează îndeosebi Cronicile, care legitimează puterea,
formează, orientează sau consolidează convingerile, opţiunile şi solidarităţile credincioşilor,
iar în acelaşi timp sunt şi mobilizatoare în adoptarea unor atitudini sau în săvârşirea unor
acţiuni demne de modelul lăsat de înaintaşi. Astfel de lucrări compune Reginon de Pruem
(906), Herman Contractus din Reichenau (1054), Eckhart din Aura (1225), Anselm din
Havelberg (1158) sau Otto din Freising (1185). Călugărul dominican Ptolemeu din Lucca
(†1326) scrie lucrarea Historia eclesiastica nova, în care face apologia jurisdicţiei universale
a papilor.
În Apusul Europei, după Reformă polemicile dintre Romano-Catolici şi Protestanţi vor
impulsiona, între altele, şi interesul pentru optimizarea cercetarii istorică, pentru critica
internă a documentelor, pentru aprofundarea ştiinţelor auxiliare ale istoriei (paleografia,
diplomatica, epigrafia, cronologia, sfragistica, numismatica ş. a.). Bunăoară, Laurenţiu de
Valla şi Nicolaus Cusanus vor reuşi, prin cercetarea critică a izvoarelor, să demonstreze că
sunt false (falsificate) documentele Donatio Constantini şi Decretele pseudoisidoriene, prin
care papalitatea îşi justifica unele prerogative.
În mediile protestante se realizează o monumentală sinteză de istorie a primelor 13 veacuri
creştine, Centuriile de la Magdeburg (între anii 1559-1574, coordonată de Matthias Flacius
Illyricus), iar în cele romano-catolice o nu mai puţin impresionantă istorie bisericească în 12
volume, intitulată Annales ecclesiastici (scoasă de Caesar Baronius la Roma, între anii 1588-
1607, revizuită şi îmbogăţită ulterior).
Lucrări ştiinţifice propriu-zise de istorie bisericească încep să apară abia în secolul al
XVII-lea. În Franţa scriu autori romano-catolici, precum Noël Alexandre (1639-1724), Louis
Sébastian Le Nain de Tillemont (1637-1698) sau Claude Fleury (1640-1723), în Germania,
autori protestanţi, precum Gottfried Arnold (1666-1714), Johann Matthias Schröckh (1733-
1808), August Neander (1789-1850), Ferdinand Christian Baur (1792-1861), Carl Gustav
Adolf von Harnack (1851-1930), Hubert Jedin (1900-1980) sau romano-catolici (Johannes

6
Baptist Alzog (1808-1878), Karl Josef Hefele (1809-1893), Joseph Hergenröether (1824-
1890), Iohann Joseph Ignaz von Döllinger (1799-1890), Joseph Lortz (1887-1975) ş.a. O nouă
sinteză, cu titlul Histoire du christianisme, în 14 volume, este publicată între anii 1993-2001,
între contributori numărându-se Marc Venard, André Vauchez, Pierre Maraval, Günter
Stenberger, Luigi Cirillo ş. a.
Dintre istoricii ortodocşi pot fi menţionaţi Ioannis E. Anastasios, Vasiliou Stefanidou,
Vlassios I. Pheidas, Dionisios Zakythinos (1905-1993), la greci; Alexandre A. Vasiliev (1867-
1953), Dimitri Obolensky (1918-2001), Vasilii Bolotov, dintre ruşi; P. Malitzki la sârbi, iar
dintre români Eusebie Popovici (1838-1922), Milan Pavel Şesan (1910-1981), Teodor
Bodogae (1911-1994), Ioan Rămureanu (1910-1988), Teodor M. Popescu (1893-1973). Între
profesorii români de astăzi, cu merite incontestabile în dezvoltarea disciplinei, trebuie
menţionaţi preoţii Viorel Ioniţă, Ioan-Vasile Leb, Nicolae Chifăr, Adrian Gabor ş. a.

Bibliografie selectivă:
Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istorie Bisericească universală, vol. I (1-
1054), ediţia a III-a, Bucureşti, 1987; Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Sibiu,
2007; A. D. Xenopol, Principiile fundamentale ale istoriei, Bucureşti, 2003; Alexandru Zub,
De la istoria critică la criticism, Bucureşti, 1985; Jerzy Topolsky, Metodologia istoriei,
traducere de Aura Ţapu, Bucureşti, 1987; Teodor M. Popescu, Necesitatea studiilor istorice şi
patristice în Biserica Ortodoxă, Bucureşti, 1941; Gheorghe I. Drăgulin, Era creştină. Metoda
calculării şi posteritatea ei ştiinţifică, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-12, 1994, pp.
309-321; Justo L. Gonzales, Ghid pentru studiul Istoriei Bisericeşti, traducere Cezar Login şi
Gabriel-Viorel Gârdan, Cluj-Napoca, 2010; Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism,
Bucureşti, 2014; Idem, De ce suntem ortodocşi?, în ,,Teologie şi Viaţă”, an. I, 1991, pp.15-
27; Emanoil Băbuş, Introducere în Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, 2002; Viorel
Ioniţă, Adrian Gabor, Daniel Benga, Ionuţ-Alexandru Tudorie, Sebastian Nazâru,
Dezvoltarea studiilor de istorie bisericească universală, în volumul ,,Teologia ortodoxă în
secolul al XX-lea şi la începutul secolului al XXI-lea” (coord. Viorel Ioniţă), Bucureşti, 2011,
pp. 225-260.

Starea lumii greco-romane şi iudaice la apariţia Creştinismului

7
 Sf. Apostol Pavel scrie că Mântuitorul a venit în lume la ,,plinirea vremii” (Galateni 4, 4),
adică atunci când lumea însăşi era pregătită pentru a-L primi, sau, cum tot atât de bine s-ar
putea spune, când nu se putea înainta în istorie şi spre mântuire decât astfel. Deşi prin Sfinţii
Prooroci Dumnezeu pregătise lumea pentru primirea Mântuitorului, totuşi naşterea
(întruparea) Lui ,,de la Duhul Sfânt din Sfânta Fecioară Maria” rămăsese ,,taina cea din veci
ascunsă şi de îngeri neştiută” (Romani 16, 25). În Crez noi mărturisim că El, Hristos, ,,S-a
întrupat pentru noi, oamenii şi pentru a noastră mântuire” (deci, pentru noi, toţi oamenii).

Lumea greco-romană; Situaţia politică; situaţia religioasă; starea morală şi socială; situaţia
culturală

Betleemul, oraşul în care S-a născut Mântuitorul făcea parte din provincia Palestina, parte
componentă a Imperiului Roman, ajuns atunci un stat universal, cu structuri administrative şi
economice trainice şi flexibile, cu o legislaţie şi un aparat de justiţie eficiente în slujirea
cetăţenilor (rămase modele până astăzi, când încă se mai studiază în Universităţi Dreptul
roman), cu o armată devotată, excelent organizată şi antrenată, care dusese faima acvilelor şi
insignelor romane până la marginile lumii cunoscute. De fapt Imperiul roman se considera şi
era considerat ,,lumea” şi aşa şi este numit de Sf. Evanghelist Luca (2, 1; ,,oikoumene”).
Întreg litoralul Mării Mediterane era controlat de romani, astfel încât ei ajung, cu orgoliu
legitim, să numească Mediterana ,,Mare nostrum” (Marea noastră).
Sistemul politic în vigoare atunci avea la bază împărţirea puterii între Senat şi Împărat
(diarhia) şi este numit de istoriografie Principat (va supravieţui până către sfârşitul secolului
al III-lea, când, datorită crizei generalizate în întreg organismul statal, împăratul Dioceţian îl
va înlocui cu un nou sistem, de fapt mai mult un experiment politic, Dominatul, ce avea la
bază tetrarhia). Acesta va supravieţui, cu dificultate, până la schimbarea de paradigmă
politică şi administrativă operată în timpul domniei Sf. Împărat Constantin cel Mare,
Imperiul era condus de la Roma (caput mundi cum le plăcea romanilor să o numească),
era organizat în provincii (conduse din oraşe numite metropole), ce puteau fi de mai multe
categorii (bine romanizate erau cele senatoriale, cele recent intrate sub autoritatea romană şi
prin urmare, necesitând un efort mai atent de supraveghere şi integrare, erau numite provincii
imperiale, iar altele, cum era cazul Palestinei sau Egiptului, aveau un statut special, datorită
importanţei lor economice sau strategice). Legăturile dintre acestea se făceau uşor, repede şi
în siguranţă datorită reţelei de drumuri pietruite, bine întreţinute şi supravegheate. Locuitorii
(şi ei împărţiţi în mai multe categorii, cele mai mari privilegii avându-le cătăţenii romani,

8
între altele, aceştia putând face recurs la autoritatea imperială, atunci când nu erau mulţumiţi
de decizia luată de o instanţă judecătorească locală) se înţelegeau între ei într-un soi de lingua
franca, aşa cum am mai putea-o numi (greaca vulgară sau comună în Orient şi latina populară
în Apus; ambele însă erau înţelese aproape la fel de bine peste tot). În întreg Imperiul era
proclamată, respectată şi apărată Pax romana (pacea romană) pentru aceasta romanii fiind
mereu gata de luptă, aşa cum ei înşişi o spuneau: si vis pacem para bellum (,,dacă vrei pace
pregăteşte-te de război”). Unele dintre aceste elemente ale civilizaţiei, culturii civice şi
politice romane, lipsa frontierelor interne, comunicarea liberă şi rapidă, precum şi depăşirea
aproape a barierelor lingvistice, au putut ajuta la răspândirea creştinismului şi la organizarea
lui.
Din punct de vedere religios, cu excepţia evreilor, celelalte popoare din Imperiu erau
păgâne, iar statul roman le recunoştea şi le asigura tuturor libertate neîngrădită de funcţionare
(câteva culte erau însă interzise prin lege, datorită exceselor şi practicilor lor antisociale şi
antistatale). Oficial se încuraja procesul numit theocrasie sau sincretism religios (existent încă
înainte de apariţia creştinismului). Împăratul Augustus (31 î.Hr.-14 d.Hr.) se
proclamă ,,pontifex maximus”, adică autoritate religioasă supremă în stat şi încearcă să
consolideze păgânismul aflat în decadenţă. Începe să fie promovat cultul Împăratului şi cultul
zeiţei Roma. Decadenţa religioasă se generalizează (şi s-a observat polarizeazarea spre
extreme: în categoriile sociale bine educate, înstărite şi ocupând demnităţi publice înalte
instalându-se treptat indiferentismul religios, pe când, la celălalt pol, între cei cu educaţie
precară, venituri modeste şi aproape fără posibilitatea ascensiunii sociale, se extinde şi devine
vizibilă şi contagioasă superstiţia), prestigiul sacerdoţilor scade (ei înşişi dînd dovadă deseori
de indiferenţă şi formalism, încât Cicero scrie la un moment dat că ,,nici babele nu mai cred în
cele ce învaţă ei şi e de mirare să vezi un sacerdot întâlnind pe altul fără ca să-şi râdă reciproc
în nas”), iar structurile religioase bine protejate şi la rândul lor consolidându-le pe cele de stat
încep să se şubrezească. Se constată o sporire a interesului pentru religiile de mistere şi
aproape o ,,invazie” a cultelor orientale (cultul zeiţei Cybele, Isidele şi Osiridele, cultul lui
Mithra, zeul soarelui, răspândit mai ales printre militari), dar şi o revigorare a unor mai vechi
sisteme filosofice (epicureismul, scepticismul, stoicismul), dintre acestea unele manifestând
conduite asemănătoare religiei (neoplatonismul şi neopitagoreicii).

,,Aşteptând mântuirea”; Starea lumii iudaice la venirea Mântuitorului; Situaţia religioasă

şi politică; starea socială; ,,partidele” (fariseii, saducheii, esenienii, terapeuţii, samarinenii);
diaspora iudaică

9
 Statul elenistic întemeiat de Alexandru Macedon (356-323 î.Hr.) îi primise (fără lupte) şi
pe evrei sub autoritatea sa. După moartea lui Alexandru provincia Palestina devine parte
componentă a Regatului Seleucizilor; în această perioadă s-a încercat elenizarea forţată a
poporului ales, care s-a apărat, luptând sub conducerea fraţilor Macabei. Sub Macabei
(dinastia conduce între anii 167 î.Hr.-37 î.Hr.) se reface Templul din Ierusalim şi devine
funcţional statul teocratic (condus de Sinedriu).
În anul 63 d.Hr. generalul roman Cnaeus Pompeius Magnus ocupă Palestina şi o
organizează, cu statut de regat clientelar, ce avea datoria să plătească Romei un tribut anual.
În anul 37 î.Hr. Irod Idumeul îl înlătură pe Ioan Hircan al II-lea (ultimul rege macabeu) şi
reuşeşte să-i determine pe romani să îi recunoască lui însuşi calitatea de rege (domneşte până
în anul 4 d.Hr.). Irod, supranumit cel Mare, rămâne în posteritate cu imaginea celui care,
împătimit de putere, vrea să o menţină prin măsuri violente şi reacţii disproporţionate, aproape
patologice, chiar şi atunci când temerile se bazează numai pe bănuieli (inclusiv prin carnagiul
de la Betleem, sau prin asasinarea multora din rudele sale, încât - arată izvoarele epocii -
ajunsese să fie tratat cu ironie dispreţuitoare chiar şi de romani). El rezideşte Templul,
construieşte un nou oraş capitală (Cezareea), introduce cultul imperial şi încearcă, fără însă a
ajunge prea departe, să diminueze influenţa, dominantă până atunci, a preoţilor în societate.
Mai târziu, în anul 44 d.Hr., în timpul domniei Împăratului Claudius, Regatul este transformat
în provincie romană.
În vremea Mântuitorului în societate erau influente două partide (prin partide trebuie
înţeles pluralul cuvântului partidă): fariseii (de mai multe categorii) şi saducheii. Primii, lideri
incontestabili şi foarte influenţi, se considerau cei mai legitimi apărători ai Legii şi tradiţiei
iudaice; bine educaţi, solidari şi abili în manipularea mulţimilor, erau ostili stpânirii romane
(străină şi păgână) şi acţionau, atât cât le era în putinţă, pentru înlăturarea acesteia, întreţinând
mereu între iudei o stare de tensiune, de aşteptare şi de pregătire de luptă în vederea
restabilirii vechilor rânduieli. Au fost duşmanii ireductibili ai Mântuitorului (deşi printre
dânşii se găseau şi unii care Îi erau favorabili), Care îi mustra aspru pentru viclenia şi
ipocrizia lor (de aici vine cuvântul fariseism), pentru formalism şi ,,robie la literă”. Cu referire
la ei, la farisei, îndeamnă Hristos (şi sunt cele mai blânde dintre cuvintele adresate lor de
Dânsul): ,,toate câte vă vor zice vouă, faceţi-le şi păziţi-le; dar după faptele lor să nu faceţi, că
ei zic, dar nu fac” (Matei 23, 3). Mai trebuie menţionat şi faptul că fariseii păstrau şi
propovăduiau ideea mesianică, însă aceasta în vremea respectivă suferise o depreciere şi o
deturnare a sensului originar, devenind aproape parte a unei ,,ideologii”, îmbrăţişată de

10
majoritatea evreilor: era aşteptat un Mesia ,,politic”, a cărui misiune era aceea de a
elibera ,,poporul lui Dumnezeu” de sub stăpânirea străină şi păgână abuzivă şi ilegitimă.
În contrapondere, saducheii alcătuiau o partidă ce reunea pe cei animaţi de concepţii
liberale, acomodaţi cu stăpânirea romană şi beneficiind din plin de foloasele pe care le putea
aduce această atitudine (erau, am putea spune, ,,colaboraţioniştii” vremii lor); aveau o bună
educaţie, erau bogaţi, familiarizaţi cu ideile la modă ale vremii. Considerau obligatorie şi
ţineau doar Legea scrisă, nu recunoşteau providenţa divină, nu credeau în existenţa îngerilor şi
demonilor, în înviere şi viaţa veşnică. Şi ei erau duşmani declaraţi ai Mântuitorului, iar mai
târziu îi vor trata cu ostilitate pe creştini.
Esenienii sau eseii, trăiau mai ales în jurul Mării Moarte, având un mod de viaţă auster;
nu credeau în învierea trupurilor, nu participau la cultul iudaic de la Templu şi nici nu
aduceau sacrificii animale. Credeau într-un singur Dumnezeu, deşi practicau şi un fel de cult
al soarelui şi al îngerilor. În viaţa socială respingeau sclavajul, jurământul şi folosirea armelor.
Adoptaseră comunitatea bunurilor, iar conducătorii lor nu se căsătoreau.
Samarinenii alcătuiau un melanj etnic şi religios. Nu respectau decât Pentateuhul, aveau
un templu propriu pe muntele Garizim şi păstrau ideea mesianică. Erau dispreţuiţi, urâţi şi
ocoliţi de iudei.
Terapeuţii constituiau o grupare iudaică, ai cărei membri trăiau în Egipt, în jurul
Alexandriei. Le era specific modul alegoric interpretare a Vechiului Testament.

Împrăştierea iudaică (diaspora)

În marile oraşe ale Imperiului se formaseră de-a lungul anilor comunităţi (colonii) iudaice,
a căror autonomie era recunoscută de autorităţi, în schimbul achitării unui impozit (numit mai
târziu fiscus judaicus). Astfel, evreii puteau să observe fără oprelişti prescripţiile lor
religioase, aveau justiţie proprie, erau scutiţi de serviciul militar, de cultul oficial (chiar şi de
cel al Împăratului) şi nu participau la războaie. În decursul vremii unii păgâni (provenind din
diverse etnii), trec la iudaism. Ei sunt numiţi prozeliţi şi se împart în două categorii:
- ,,Prozeliţii dreptăţii” sau ,,fiii alianţei”; sunt cei ce primeau Legea mozaică în întregime,
acceptau circumcizia şi participau la sacrificii;
- ,,Temătorii de Dumnezeu”; respectau doar Decalogul, sabatul şi unele prescripţii rituale.

Elemente favorabile răspândirii creştinismului

11
 Imperiul devenit stat universal; pax romana
Cultura elenistică
Cosmopolitizarea
Existenţa diasporei iudaice
Misionarii creştini se vor adresa în primul rând comunităţilor iudaice, apoi celor păgâne,
vor merge mai întâi în localităţile de pe litoral, apoi în zonele din interiorul continentelor, se
vor adresa mai întâi orăşenilor şi apoi celor din comunităţile rurale.

II. Întemeierea şi organizarea Bisericii creştine

Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, în izvoarele antice (creştine, iudaice şi profane)

Istoricitatea Persoanei Mântuitorului

Izvoare istorice creştine
Apocrife orientale şi romane
Izvoare iudaice
Izvoare romane
Sf. Ioan Botezătorul
Date istorice cu privire la viaţa şi activitatea Mântuitorului
,,Dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi
credinţa voastră” (I Corinteni 15, 14)
Învăţătura Mântuitorului: unicitatea şi sublimitatea ei
Evanghelia Împărăţiei lui Dumnezeu

Întemeierea Bisericii - ,,Trupul lui Hristos” (Coloseni 1, 24) şi ,,Stâlp şi temelie a

Adevărului” (I Timotei 3, 15); activitatea Sfinţilor Apostoli

După Înălţarea Mântuitorului la ceruri Sfinţii Apostoli aşteptau să se împlinească

făgăduinţa făcută lor de Hristos, aceea de a nu-i lăsa pe ei singuri, ci de a le ,,trimite Duhul
Adevărului, Care de la Tatăl purcede”(Ioan 15, 26), urmând ca ei ,,să fie botezaţi cu Duhul
Sfânt” (Fapte 1, 5) şi să ,,ia putere, venind Duhul Sfânt peste dânşii; şi Îmi veţi fi Mie martori
în Ierusalim şi în toată Iudeea şi în Samaria şi până la marginea pământului ( Fapte 1, 8). Ştim

12
despre existenţa a două grupuri mai importante de ucenici ai Domnului, unul în Ierusalim (în
jur de 120 de persoane; Fapte 1, 15) şi altul în Galileea (peste 500; I Corinteni 15).

Pogorârea Duhului Sfânt la Cincizecime

Promisiunea făcută de Mântuitorul ucenicilor Săi se îndeplineşte după zece zile de la

Înălţare, în ziua Cincizecimii, când asupra Apostolilor, aflaţi împreună în acelaşi loc, se
pogoară Duhul Sfânt, în chipul ,,limbilor ca de foc, care au şezut pe fiecare dintre ei” (Fapte
2, 3). Aceştia primesc acum putere şi har pentru a-şi continua misiunea primită de la
Învăţătorul lor, dintre acestea impresionând mai ales curajul misionar şi glosolalia, adică
vorbirea unor limbi străine, pe care nu le cunoşteau înainte (şi înţelegerea lor de către cei
cărora li se adresează). Apostolul Petru se adresează iudeilor şi prozeliţilor veniţi la Ierusalim
pentru sărbătoarea Cincizecimii (cuvântarea lui va rămâne un model de predică apostolică),
vestindu-le pe Hristos, în Care şi prin Care s-au îndeplinit profeţiile mesianice. Sensibilizaţi
(,,pătrunşi la inimă”), auditorii cer să fie botezaţi, ceea ce se şi întâmplă, în aceeaşi zi primind
Botezul ,,ca la trei mii de suflete”, constituindu-se astfel prima comunitate creştină (însă, ceva
mai târziu, în Antiohia, ucenicii lui Hristos au început să se numească pe ei înşişi creştini;
Fapte 11, 26). Acesta este momentul când s-a inaugurat în istorie Biserica, aşezământul
mântuirii, ,,Casă a Domnului şi poartă a cerului” (Facere, 28, 17).

Răspândirea creştinismului prin Sf. Apostoli şi ucenicii lor; ,,Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura”(Marcu 16, 15)

După uciderea Sf. Arhidiacon Ştefan în Ierusalim, prigoana împotriva creştinilor se

generalizează. Între consecinţe se poate observa intensificarea misiunii creştine în zonele
limitrofe, în întreg Orientul Apropiat şi apoi în Europa. De fapt aşa se îndeplinea porunca dată
de Mântuitorul, ,,mergând, învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă; şi iată Eu
cu voi sunt în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin.”(Matei 28, 19-20).
Conform Tradiţiei, Sf. Apostoli, înainte de plecare, ar fi tras la sorţi zonele în care urmau să
meargă în misiune. Nu trebuie văzută aici vreo contradicţie, sau vreo explicaţie tardivă şi
cumva interesată a părăsirii Ierusalimului datorită conflictelor cu sinedriştii, pentru că nu este
nici prima şi nici ultima oară când împrejurările dificile arată cum voia şi planul dumnezeiesc

13
întâlnesc şi potenţează hotărârea oamenilor de a rămâne fideli lui Dumnezeu şi de a îndeplini
poruncile primite.
Activitatea misionară a Sf. Apostol Iacob cel Bătrân (al lui Zevedei)
Activitatea misionară a Sf. Apostol şi Evanghelist Ioan
Activitatea misionară a Sf. Apostol Petru
Activitatea misionară a Sf. Apostol Andrei, ,,cel întâi chemat”
Activitatea misionară a Sf. Apostol Filip
Activitatea misionară a Sf. Apostol Iacob cel Mic (,,fratele Domnului”)
Activitatea misionară a Sf. Apostol Toma
Activitatea misionară a Sf. Apostol şi Evanghelist Matei
Organizarea Bisericii primare. Raportul cu iudaismul. Căderea Ierusalimului

Activitatea Sf. Apostol Pavel

Viaţa sa înainte de convertire
Rabinul savant, şcolile şi rudele sale
Prigonitorul Bisericii
Drumul Damascului; întâlnirea cu Hristos
Călătoriile misionare
Sinodul apostolic de la Ierusalim (50)
Neînţelegeri cu iudaizanţii
Ezitările lui Petru şi fermitatea lui Pavel
Convocarea sinodului
,,Stâlpii”Bisericii din Ierusalim (Galateni 2, 9)
,,Jugul Legii” nu trebuie pus pe umerii creştinilor (Fapte 15, 10)
,,Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”( Fapte 15, 28)
Cetăţeanul roman face apel la Împărat
Moartea martirică şi moştenirea paulină

Răspândirea creştinismului prin activitatea ucenicilor Sf. Apostoli

Barnaba şi şi vărul său, Ioan-Marcu

Doctorul şi Evanghelistul Luca
Sila sau Silvan
Episcopii Timotei şi Tit

14
 Soţii Aquila şi Priscilla din Corint
Febe, diaconiţa Bisericii din Chenhrea

Organizarea Bisericii primare. Raporturile cu iudaismul. Căderea Ierusalimului

Pe măsură ce comunitatea se măreşte (ajungând repede la cinci mii demembri, o proporţie

semnificativă pentru Ierusalimul acelui timp, iar numărul lor sporea zilnic), se consideră
necesară o mai bună organizare şi o delimitare mai clară a competenţelor slujitorilor ei. Sf.
Apostoli instituie la început un număr de şapte diaconi. Ei sunt aleşi la recomandarea
Apostolilor dintre bărbaţii ,,plini de Duhul Sfânt şi de înţelepciune”, apoi hirotoniţi (Fapte, 6,
5) . Prin urmare diaconii formau o treaptă a ierahiei harice în Biserică. Sf. Apostoli vor
hirotoni mai târziu episcopi şi preoţi.

Raporturile cu iudaismul
La început creştinii, deşi aveau o comunitate proprie, continuau să frecventeze Templul din
Ierusalim; se menţionează însă şi existenţa unui cult propriu, în centrul căruia era Sfânta
Euharistie (,,stăruiau în frângerea pâinii şi în rugăciuni”; Fapte, 2, 42).
Sporirea continuă a numărului celor ce se botezau (iar unii dintre noii membri ai Bisericii,
precum sutaşul Corneliu, nu mai provin doar din comunitatea iudaică) va provoca îngrijorarea
mai-marilor iudeilor, care vor cere şi vor obţine în două rânduri arestarea Apostolilor şi
cerceterea lor de către Sinedriu, care le interzice predicarea Evangheliei. Faptul însă nu-i
descurajează în vreun un fel pe Apostoli, pentru că, explică ei sinedriştilor ,,Judecaţi dacă este
drept înaintea lui Dumnezeu să ascultăm de voi mai mult decât de Dumnezeu. Noi nu putem
să nu vorbim cele ce am văzut şi am auzit” (Fapte 4, 19-20).
În aceste împrejurări tensionate, ce anunţau conflictul major de mai târziu, se remarcă
vocea rabinului Gamaliel, din fericire ascultată atunci, evitându-se pe moment o sentinţă
capitală împotriva creştinilor: ,,Feriţi-vă de oamenii aceştia şi lăsaţi-i, căci dacă această
hotărâre sau lucrul acesta este de la oameni, se va nimici; iar dacă este de la Dumnezeu, nu
veţi putea să-i nimiciţi, ca nu cumva să vă aflaţi şi luptători împotriva lui Dumnezeu” (Fapte
5, 38-39).
În curând apare şi conflictul sângeros. Arhidiaconul Ştefan, ale cărui cuvântări
convinseseră pe mulţi să primească Botezul va fi adus în faţa Sinedriului, judecat, găsit
vinovat de blasfemie, condamnat şi executat prin lapidare. Impresionează rugăciunea, făcută
în genunchi, înainte de execuţie, pentru fraţii din acelaşi neam cu dânsul: ,,Doamne, nu le

15
socoti lor păcatul acesta” (Fapte 7, 60), după cum plină de semnificaţie este şi mărturia de
mai târziu a celui ce păzea hainele lapidatorilor, convins fiind atunci de justeţea acestei
pedepse, este vorba despre Saul, ucenicul lui Gamaliel şi prigonitorul Bisericii, nimeni altul
decât Pavel, viitorul Apostol al neamurilor. Sf. Arhidiacon Ştefan este întâiul mucenic al
Bisericii.

Căderea Ierusalimului
Evreii se răscoală împotriva romanilor, iar între anii 66-73 se poartă primul război iudaic,
încheiat cu un dezastru, pentru că armata condusă de Titus Flavius Vespasianus cucereşte,
jefuieşte şi dărâmă Ierusalimul în anul 70. Războiul iudaic din anii 132-135 se încheie cu o
nouă înfrângere, în urma căreia teritoriul Ierusalimului cucerit va fi arat de romani cu plugul
(a rămas doar o porţiune din zidul numit astăzi ,,al plângerii”), pe locul fostului oraş
construindu-se o nouă citadelă, Ælia Capitolina, în care evreilor le era interzis accesul (nu
însă şi creştinilor). Evreii se vor împrăştia în întreaga lume şi timp de aproape două milenii
vor reuşi să-şi păstreze, făcând dovada unei solidarităţi exemplare, specificul şi identitatea,
până când, în anul 1948, s-a reînfiinţat statul evreu (Israel).

Bibliografie selectivă:

Pliniu cel Tânăr, Opere complete, traducere de Liana Manolache, Bucureşti, 1977; Cornelius
Tacitus, Annales, traducere de Gheorghe Guţu, Bucureşti, 1995; Flavius Josephus, Antichităţi
iudaice, vol. I şi II, traducere de Ioan Acsan, Bucureşti, 1999 şi 2001; Idem, Istoria războiului
iudeilor împotriva romanilor, traducere de Gheneli Wolf şi Ioan Acsan, Bucureşti, 1997;
Marcel Bordet, Istoria Romei antice, traducere de Maria Ivănescu, Bucureşti, s. a.; Nigel
Spive, Michael Squire, Panorama lumii clasice, traducere de Simona Ceauşu şi Gabriel
Tudor, Bucureşti, 2007; Dumitru Abrudan, Iosif Flaviu – istoric al epocii intertestamentare.
Importanţa sa pentru cunoaşterea contextului în care a apărut creştinismul, în ,,Mitropolia
Ardealului”, nr. 3, 1987, pp. 3-20; Milan Şesan, Cronologia vieţii Mântuitorului, în ,,Altarul
Banatului”, nr. 4, 1947, pp. 4-17; Vasile Gheorghiu, Anul şi ziua morţii Domnului nostru
Iisus Hristos, Cernăuţi, 1925; Petru Rezuş, Istoricitatea Mântuitorului, în ,,Studii Teologice”,
nr. 3-4, 1957, pp. 177 - 199; I. Fruma, G. T. Marcu, Procesul Mântuitorului, Sibiu, 1945; I.
Fruma, Procesul lui Iisus în lumina noilor documente şi descoperiri arheologice, Bucureşti,
2000; Jean Delumeau, Religiile lumii, traducere de Angela Pagu, Bucureşti, 1993; Mircea
Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, trad. de Cezar Baltag, Iaşi, 2011; Nicolae

16
Balca, Istoria filosofiei antice, Bucureşti, 1982; Mihai Valentin Vladimirescu, Viaţa de zi cu
zi în vremea lui Iisus, Iaşi, 2013; Jean Danielou, Scrierile de la Marea Moartă şi originile
creştinismului, traducere de Alexandru Anghel, Bucureşti, 2009; Ioan Caraza, Sf. Ioan
Botezătorul – Înainte Mergătorul lui Iisus Hristos, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1997, pp.
71-153; Vasile Mihoc, Iisus Hristos în operele antice profane, în „Studii Teologice”, nr.1,
1989, pp.7-24.
Flavius Josephus, Istoria războiului iudeilor împotriva romanilor, traducere de Gheneli Wolf
şi Ioan Acsan, Bucureşti, 1997; V. Mihoc, Daniel Mihoc, Ioan Mihoc, Introducere în Studiul
Noului Testament, Sibiu, 2001; Stelian Tofană, Introducere în Noul Testament, vol. I: Text şi
canon. Epoca Noului Testament, Cluj-Napoca, 1997; Gr. T. Marcu, Saul din Tars, Sibiu,
1939; Marie-Françoise Baslez, Sfântul Pavel, traducere de Anca Maria Christodorescu,
Bucureşti, 2001; L. G. Munteanu, Viaţa Sfântului Apostol Pavel, Cluj, 1942; Idem, Viaţa
Sfântului Apostol şi Evanghelist Ioan, ediţia a II-a, Cluj-Napoca, 2004; Iustin Moisescu,
Activitatea Sfântului Apostol Pavel la Atena, Bucureşti, 2002; Idem, Sfântul Pavel şi viaţa
celor mai de seamă comunităţi creştine în epoca apostolică, în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8,
1951, pp. 398-416; Sabin Verzan, Sfântul Apostol Pavel, Bucureşti, 1996; Idem, Sfântul
Apostol Andrei, Bucureşti, 1998; Ioan Ploscaru, Apostoli şi misionari, Timişoara, 2002; Ioan
Chirilă, Vestirea distrugerii Templului lui Irod în pseudoepigrafe, în manuscrisele de la
Qumran şi în alte texte înrudite, în volumul omagial ,,O viaţă în slujba Bisericii şi a Şcolii
româneşti”, dedicat Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu la împlinirea a 75 de ani, Bucureşti,
2005, pp. 49-64; Dumitru Manolache, Andrei, Apostolul lupilor, Bucureşti, 2000.

III. Persecuţiile împotriva creştinilor din partea autorităţilor romane; ,,Nu vă temeţi (...)
căci Eu cu voi sunt” (Luca 12, 4; Matei 28, 20);

Cauzele persecuţiilor
Religioase; politice; cultul Împăratului; cauze moral-sociale
Legislaţie; procedura de judecată şi pedepsele

În manieră strict didactică, diferenţele ce vor provoca mai întâi conflicte şi apoi o
confruntare deschisă şi de durată între creştinism şi religiile păgâne din Imperiul Roman, sunt
de obicei sintetizate astfel: creştinismul era o religie nouă, monoteistă, spirituală şi morală,
iar păgânismul (privit în ansamblu) era o religie veche, politeistă, idolatră şi decăzută.

17
Neînţelegerea unei religii spirituale, fără reprezentarea zeilor prin statui, a putut face loc
acuzei de ateism adusă creştinilor. Se adaugă faptul că adoptarea creştinismului era
interpretată de păgâni ca apostazie, pedepsită aspru de vechii zei, astfel încât, nu fără o undă
de ironie la adresa superstiţiilor poporului şi la specularea acestora de către unii conducători
lipsiţi de scrupule, un apologet creştin putea constata şi scrie, evident în favoarea celor
învinuiţi cu astfel de acuze puerile, dar cu urmări deseori tragice pentru cei acuzaţi: ,, Dacă
Tibrul inundă câmpiile, dacă din contră, Nilul nu se revarsă peste ogoare, dacă nu plouă, dacă
se cutremură pământul, dacă e foamete, dacă se iveşte vreo molimă, voi strigaţi îndată:
Creştinii la leu - christianos ad leonem! Atâţia, la unul singur? Vă rog (să răspundeţi), înainte
de Împăratul Tiberiu, adică de venirea lui Hristos, câte nenorociri n-au lovit Imperiul şi
cetatea Romei?” (Tertulian, Apologeticum).
Cum între păgânism şi structurile statului era o strânsă legătură, creştinii puteau fi (şi de
obicei au fost) consideraţi duşmani ai alcătuirii statale, iar refuzul acestora de a adora pe
Împărat ca divinitate (cultul Împăratului; se adăuga şi refuzul cultului zeiţei Roma şi a
celorlalţi zei, în general), îi trimiteau direct în faţa instanţelor de judecată păgâne, aducându-
li-se acuza de ofensă a majestăţii imperiale (crimen lesae majestatis), de impietate
(sacrilegium) sau de nerespectare, ori nerecunoaştere, a identităţii şi autorităţii statale. Pentru
astfel de culpe se pronunţa pedeapsa capitală.
Ura şi răutatea păgânilor sunt vizibile şi în eforturile de defăimare a creştinilor, prin acuzele
de imoralitate (canibalism, ospeţe thyestice, desfrâu şi alte infamii), de ignoranţă şi incultură,
de parazitism social şi de ineficienţă economică (infructuosi negotiis); este de remarcat faptul
că astfel de calomnii sunt puse în circulaţie mai ales de către detractorii proveniţi din cercurile
puterii, din cele ce reuneau persoane cultivate, ori ori din rândurile celor instruiţi pentru a-i
manipula pe ceilalţi (pe care îi socoteau, cu dispreţ, doar o simplă masă de manevră). Mai
multe despre tentativele de discreditare şi demonizare a creştinilor, precum şi despre arsenalul
de metode utilizat acum, aflăm din scrierile apologeţilor. Ar mai fi de remarcat că de-a lungul
secolelor se poate constata uneori o recurenţă a practicii defăimării creştinilor, mai cu seamă a
vieţii lor morale, fără ca acuzatorii să dea dovadă de multă imaginaţie, ci folosind aproape
aceleaşi teme şi făcând dovada aceluiaşi dispreţ pentru cei consideraţi doar o masă de
manevră.

Martiri şi împăraţi persecutori

Persecuţiile până la împăratul Comod (64-192)
Măsuri împotriva creştinilor înainte de domnia lui Nero

18
 Persecuţiile în timpul Împăratului Nero (54-68); Institutum neronianum
Persecuţiile în timpul lui Domiţian (81-96)
Persecuţiile în timpul lui Traian (98-117); primul rescript împotriva creştinilor (111/112)
Persecuţiile în timpul lui Antoninus Pius (138-161)
Persecuţiile în timpul lui Marcus Aurelius (161-180)
Persecuţiile în timpul lui Commodus (180-192)
Persecuţiile de la Septimiu Sever până la Aurelian (193-275)
Politica religioasă a împăraţilor Severi
Persecuţiile în timpul Septimiu Severus (193-211)
Persecuţiile în timpul lui Alexandrus Severus ()
Persecuţiile în timpul lui Maximin Tracul(235-238) şi Filip Arabul ()
Persecuţiile în timpul lui Decius (249-251); primul edict împotriva creştinilor
Persecuţiile în timpul lui Valerianus (253-260)
Persecuţiile în timpul lui Aurelianus (270-275)

Persecuţiile sub Diocleţian şi urmaşii lui

Reorganizarea Imperiului de către Împăratul Diocleţian (284-305)
Persecuţiile împotriva Bisericii în timpul lui Diocleţian, a coregenţilor şi urmaşilor săi

Urmările persecuţiilor

Bibliografie selectivă:

Actele martirice, ediţie de Ioan Rămureanu, PSB, vol. 11, Bucureşti, 1982; Eusebiu din
Cezareea, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, traducere de T. Bodogae, PSB, vol. 13,
Bucureşti, 1987; Lactantius, De mortibus persecutorum (Despre morţile persecutorilor),
traducere de Claudiu T. Arieşan, Timişoara, 2000; Apologeţi de limbă greacă, T. Bodogae,
Olimp Căciulă, D. Fecioru, PSB, vol. 2, Bucureşti, 1980; Apologeţi de limbă latină, traducere
de Nicolae Chiţescu, Eliodor Constantinescu, Paul Papadopol, David Popescu, PSB, vol. 3,
Bucureşti, 1981; Pliniu cel Tânăr, Opere complete, traducere de Liana Manolache, Bucureşti,
1977; Suetonius, Vieţile celor doisprezece Caesari, traducere de Gheorghe Ceauşescu,
Bucureşti, 1998; Cornelius Tacitus, Annales, traducere de Gheorghe Guţu, Bucureşti, 1995;
Flavius Josephus, Antichităţi iudaice, vol II, traducere de Ioan Acsan, Bucureşti, 2001;
Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, edited by Hans-Friedrich

19
Mueller, New York, 2003; Marcel Bordet, Istoria Romei antice, traducere de Maria Ivănescu,
Bucureşti, s. a.; Teodor M. Popescu, Cauzele persecuţiilor din punct de vedere istoric şi
psihologic, Atena, 1922; V. N. Popescu, Cauzele conflictului politic între Biserica creştină şi
statul roman sub împăraţii Severi, Bucureşti, 1929; Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-romani şi
români, Bucureşti, 2013; Nicolae Chifăr, Sângele martirilor, sămânţa creştinilor, în
în ,,Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi”, tom II (1993-1994), Iaşi, 1994, pp.
63-74; Dumitru Tudor, Figuri de împăraţi romani, Bucureşti, 1974; Idem, Enciclopedia
civilizaţiei romane, Bucureşti, 1982; E. Champlin, Nero, traducere de Gabriel Tudor,
Bucureşti, 2006; J. Bennett, Traian, traducere de Valentina Agrigoroaiei, Bucureşti, 2006;
A.R. Birley, Hadrian, traducere de G. Tudor, Bucureşti, 2007; Manfred Clauss, Împăraţi
romani: 55 de portrete de la Caesar la Iustinian, trad. de Adolf Armbruster, Bucureşti, 2001;
Adrian Gabor, Biserica şi Statul în primele patru secole, Bucureşti, 2003; Marius Ţepelea,
Biserica şi statul roman în primele trei secole, Deva, 2005; Idem, Diocleţian şi persecuţiile
împotriva creştinilor, Oradea, 2008; Yves Roman, Împăraţi şi senatori: istoria politică a
Imperiului Roman: secolele I-IV, traducere de Mihai Popescu, Bucureşti, 2007; Paul Mattei,
Le Christianisme antique de Jèsus à Constantin, Paris, 2008.

IV. Biserica creştină pe parcursul primelor trei secole

Încă de la început comunitatea creştină s-a numit Biserică. Deşi formal şi în exterior ea
poate fi asemănată cu alte societăţi, instituţii sau comunităţi religioase, totuşi Biserica are nu
numai reguli specifice şi viaţă proprie, diferite de ale altora, ci se deosebeşte fundamental de
acestea mai ales datorită originii, învăţăturii, spiritului, scopului şi puterii ei. La început
înţelesul cuvântului Biserică era atât cel de comunitate locală, cât şi de totalitate a
comunităţilor existente. În Epistola către Smirneni a Sf. Ignatie al Antiohiei (†107) întâlnim
expresia ,,Biserică universală”, despre care ni se spune că este acolo unde unde se află
Hristos, iar în Martiriul Sf. Policarp (†155) acesta (Policarp) este numit ,,episcopul Bisericii
universale din Smirna”.

Evoluţia raporturilor Creştinismului cu păgânismul. Cultul martirilor. Acte martirice

Răspândirea Creştinismului în primele trei veacuri; ,,Mergând învăţaţi toate

neamurile”;

20
 Religie prin excelenţă misionară, creştinismul s-a extins în întreg Imperiul Roman, iar
acolo unde a fost posibil, misionarii creştini au vestit Evanghelia şi au format noi comunităţi
şi dincolo de frontierele acestuia. La sfârşitul secolului al II-lea Tertulian scria că ,,suntem de
ieri şi am umplut pământul şi toate ale voastre: oraşele, insulele, locurile întărite, municipiile,
târgurile, chiar şi casele, Palatul, Senatul, Forul; nu v-am lăsat decât templele”
(Apologeticum).

În primele secole:

În Răsarit
Palestina este cosiderată leagănul creştinismului. După războaiele iudaice evreii sunt
împrăştiaţi în Imperiu interzicându-li-se, sub pedeapsa capitală, revenirea în Ierusalim.
Creştinilor, care nu se consideră iudei, li se permite însă şederea aici; o puternică şi bine
organizată comunitate creştină fiinţează în Cezareea Palestinei.
Fenicia a fost cercetată de unii Apostoli. Comunităţi creştine sunt menţionate la Tyr, Sidon,
Ptolemaida, Byblos, Tripolis.
Arabia sau Arabia felix, devenise provincie romană în timpul domniei lui Traian; aici fiinţau
comunităţi creştine, dintre care mai cunoscută ajunsese cea de al Bostra.
Siria primeşte Evanghelia încă din veacul apostolic, în Antiohia, metropolă supranumită
şi ,,perla Orientului”, pentru prima dată ucenicii lui Hristos s-au numit creştini (Fapte 11, 26).
Mesopotamia; creştinismul se răspândeşte aici după anul 200, mai cunoscut fiind centrul de
la Edessa, unde a funcţionat o importantă Şcoală teologică.
Asia Mică; mai multe comunităţi creştine sunt atestate în provinciile Asia proconsulară,
Bitinia, Nicomidia, Frigia sau Pont.
Egipt; aici creştinismul a fost cunoscut încă din veacul apostolic. O comunitate puternică se
organizează în Alexandria, iar altele sunt menţionate la Pelusium, Arsinoe, Nicopolis,
Lycopolis ş. a.
India; după tradiţie, încă din secolul I, pe coasta de Vest a Indiei, în peninsula Malabar, ar fi
predicat Sf. Apostol Toma, care ar fi înfiinţat aici prima comunitate creştină.
Africa proconsulară; în capitala acesteia, Carthagina, este menţionată, în jurul anului 200, o
comunitate creştină condusă de un episcop. În oraşul Scili, pe la 180, este consemnată
martirizarea unui grup numeros de creştini; alte comunităţi fiinţau în Algeria şi Mauretania.

21
În Apus
Tracia; în provincie sunt menţionate comunităţi la Heracleea, Anchialos, Philipopolis,
Sardica şi Byzantion (Constantinopolul de mai târziu).
Macedonia; mai cunoscută este comunitatea din Philippi organizată (şi îndrumată prin
epistole) de Sf. Apostol Pavel. Tot el întemeiază comunitatea din Achaia, precum şi cele din
oraşele Corint, Atena, Larissa, Tesalonic ş. a.
Dacia este creştinată foarte devreme, activitatea misionarilor creştini fiind facilitată de
elementele specifice ale religiei geto-dacilor, care ,,se preta la o creştinare rapidă şi totală”
(Mircea Eliade). În general, se acceptă activitatea misionară în Scythia Minor a Sf. Apostol
Andrei (şi a Sf. Apostol Filip), iar izvoarele scrise şi descoperirile arheologice atestă pentru
această perioadă prezenţa unei Biserici bine organizate şi a unei intense vieţi creştine în zonă.
Italia; relatarea drumului către Roma din anul 63, sau ,,călătoria captivităţii”, îi oferă Sf.
Apostol Pavel ocazia să menţioneze existenţa deja aici a unei comunităţi creştine (ai cărei
delegaţi îl întâmpină înainte de a intra în Roma). Mai târziu sunt menţionate şi altele, la Ostia,
Ravenna, Neapole, Mediolanum; la sinodul desfăşurat în anul 261 la Roma, participă un
număr de 60 de episcopi.
Spania; era destinaţia unei noi călătorii misionare pe care o avea în intenţie Sf. Apostol Pavel
în perioada şederii sale la Roma (şi pe care, probabil a şi intreprins-o). În secolul al II-lea sunt
menţionate în provincie comunităţi la Caesaraugusta, Toletum, Illiberis (sau Elvira; aici, în
anul 300, s-a întrunit şi un sinod) ş. a.
Galia; comunităţi creştine sunt menţionate în localităţile Lugdunum, (unde se declanşează o
violentă persecuţie în anii 177-178), Massalia, Narbo, Tolosa, Lutetia Parisiorum ş. a.
Britania; mai cunoscută în provincie este comunitatea de la Eboracum, oraşul unde, în anul
312, armata îl proclamă Imperator pe fiul lui Constantius Chlorus, viitorul Constantin cel
Mare.

Erezii, controverse şi schisme în primele secole

Prin cuvântul erezie se desemnează, în mod obişnuit, alegerea, părerea separată, greşită,
alta decât cea oficială, iar sectă sau sectar devine în Biserică grupul sau gruparea organizată
separat de aceasta. În primele veacuri Biserica s-a confruntat şi a formulat răspunsurile
necesare împotriva unor astfel de manifestări (eretice şi/sau sectare).
Erezille iudaizante, iudeo-gnosticii, Simon Magul
Erezii iudaizante; sunt numite aşa datorită faptului că fidelii acestora considerau că este de
obligaţia lor să observe şi prescripţiile Legii mozaice.

22
 Nazareii
Ebioniţii

Iudeo-gnosticismul; Pe lângă unele idei creştine şi respectarea unor prescripţii mozaice,

reprezentanţii curent împrumutau idei din sistemele gnostice ale timpului.
Cerint
Elchesaismul

Simon Magul
Este menţionat în cartea Faptele Apostolilor (8, 9-25), datorită încercării sale de a cumpăra
cu bani puterea Duhului Sfânt (după numele lui, de atunci şi până astăzi, acest păcat se
numeşte în Biserică simonie). Datorită doctrinei sale este desemnat de Sf. Irineu, episcopul de
Lugdunum (†202), ca ,,părinte al ereticilor”.

Gnosticismul sirian şi Maniheismul

Gnosticismul - desemnează un curent de gândire, care precede creştinismul, la baza căruia
stă convingerea că prin cunoaştere (gnoză) se poate ajunge la fericire şi la mântuire. Alături
de mântuirea prin gnoză doctrina mai are ca idei specifice dualismul şi emanaţionismul. Mai
trebuie evidenţiat caracterul puternic sincretist al acestor erezii, existând primejdia de atragere
a creştinismului în procesul general de amalgamare a religiilor (theocrasie) şi de transformare
a acestuia într-o religie de mistere.
Gnosticismul sirian; Satornil (Satornin)
Gnosticismul alexandrin ; Basilide şi Valentin
Erezii gnostice
Maniheismul; numit astfel după Mani sau Maniheos, întemeietorul său legendar. Promova
dualismul extrem, iar în organizare încercau să imite Biserica şi Sfintele Taine.
Marcionismul; numit după fondatorul sectei, Marcion. Acesta era originar din Pont dar îşi
face cunoscute ideile la Roma, prin anii 138-139. Aici este excomunicat de Biserică. El aplică
dualismul (extrem) şi la Sfânta Scriptură, astfel încât în lucrarea Antiteze ereticul găseşte
pretinse contradicţii între Noul şi Vechiul Testament.
Montanismul; apare după mijlocul secolului al II-lea în Frigia şi se manifestă ca un val de
neoprofetism, ce aduce în Biserică idei rigoriste şi apocaliptice. Erezia îşi ia numele de la
Montanus, care se considera pe sine Paracletul anunţat de Mântuitorul; mai mult, el învăţa că
Revelaţia Noului Testament este nedesăvârşită şi se desăvârşeşte prin el însuşi.

23
Hiliasmul sau milenarismul constă în credinţa greşită că Hristos va veni la sfârşitul lumii să
întemeieze pe pământ o împărăţie de o mie de ani împreună cu cei drepţi.
Antitrinitarismul sau monarhianismul; era atacată dreapta învăţătură a Bisericii despre Sfânta
Treime sau despre Dumnezeu Cel Unul în Fiinţă şi întreit în Persoane.
Antitrinitarismul dinamic sau subordinaţionist
Antitrinitarismul modalist (monarhianism, patripasianism sau sabelianism)

Controverse şi schisme. Data serbării Paştilor

Disputele pascale
Disputa baptismală
Schisme
Schisma lui Hypolit
Novat şi Novaţian
Meletie

Începuturile învăţământului creştin. Şcolile catehetice

Întotdeauna în istoria sa Biserica a avut propriile şcoli, în care studiau viitorii clerici, sau
cei interesaţi numai de învăţătura creştină. De o mare notorietate s-au bucurat în primele
secole Şcolile din Alexandria, Antiohia şi Cezareea Palestinei. De asemenea, din această
perioadă ni s-au păstrat ştiri, care atestă existenţa şi activitatea altor şcoli, mai puţin celebre.
Şcoala catehetică din Alexandria
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoala din Antiohia
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoala din Cezareea Palestinei
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoala din Edessa
Întemeiere şi activitate
Reprezentanţi
Şcoli particulare

24
Cultul, disciplina şi viaţa creştină în primele secole. Liturghia, sărbătorile, agapele,
lăcaşurile de cult

Viaţa creştină
Felul de viaţă creştin contrasta atât cu modul de viaţă iudaic, în care se punea preţ mai
ales pe respectarea formală a prescripţiilor (ceea ce Mântuitorul mustrase aspru şi cu exemple
atât de grăitoare), dar şi cu imoralitatea păgână. Valorile creştine ce se cereau cultivate în
familie şi în societate erau iubirea şi bunătatea, sinceritatea şi modestia, filantropia şi
compasiunea, precum şi evitarea plăcerilor ce puteau corupe (Romani, capitolele 12-15).
O descriere a vieţii creştine, datând de pe la mijlocul secolului al II-lea, impresionantă şi
edificatoare prin frumuseţea şi realismul ei duhovnicesc, trebuie să fie citată in
extenso: ,,creştinii nu se deosebesc de ceilalţi oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici
prin limbă, nici prin îmbrăcăminte. Nu locuiesc în oraşe ale lor, nici nu se folosesc de o limbă
deosebită, nici nu duc o viaţă străină. Învăţătura lor nu-i descoperită de gândirea şi cugetarea
unor oameni, care cercetează cu nesocotinţă; nici nu o arată, ca unii, ca pe o învăţătură
omenească.
Locuiesc în oraşe greceşti şi barbare, cum le-a venit soarta fiecăruia; urmează obiceiurile
băştinaşilor şi în îmbrăcăminte şi în hrană şi în celălalt fel de viaţă, dar arată o vieţuire
minunată şi recunoscută de toţi ca nemaivăzută. Locuiesc în ţările în care s-au născut, dar ca
străinii; iau parte la toate în calitate de cetăţeni, dar pe toate le rabdă ca străini; orice ţară
străină le e patrie, şi orice patrie le e ţară străină. Se căsătoresc ca toţi oamenii şi nasc copii,
dar nu aruncă pe cei născuţi. Întind masă comună, dar nu şi patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc
după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetăţeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat,
dar, prin felul lor de viaţă, biruiesc legile.
Iubesc pe toţi, dar de toţi sunt prigoniţi. Nu-i cunoaşte nimeni, dar sunt osândiţi; sunt
omorâţi, dar dobândesc viaţa. Sunt săraci, dar îmbogăţesc pe mulţi, sunt lipsiţi de toate, dar în
toate au de prisos. Sunt înjosiţi, dar sunt slăviţi cu aceste înjosiri; sunt huliţi, dar sunt
îndreptăţiţi. Sunt ocăriţi, dar binecuvântează; sunt insultaţi, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt
pedepsiţi ca răi; sunt pedepsiţi, dar se bucură, ca şi cum li s-ar da viaţă. Iudeii le poartă război
ca unora de alt neam, elinii îi prigonesc; dar cei care-i urăsc nu pot spune pricina duşmăniei
lor. Ca să spun pe scurt, ce este sufletul în trup, aceea sunt creştinii în lume” (Epistola către
Diognet, traducere în limba română de pr. Dumitru Fecioru)

25
Catehumenatul, Botezul şi celelalte Taine

Începuturile monahismului

Năzuind către desăvârşire unii creştini încep să se retragă în locuri izolate, unde trăiesc o
viaţă ascetică, de post şi rugăciune. În Egipt, modul de vieţuire cel mai cunoscut la început a
fost cel anahoretic sau eremitic (pustnicesc).
Pavel Tebeul (234-247) şi forma eremitică de trăire a vieţii monahale
Sf. Antonie cel Mare (251-356), organizatorul vieţii monahale; anahoreţii
Sfântul Pahomie cel Mare (276-349), organizatorul monahismului cenobitic sau chinovial
Comunităţi monahale încep să fie atestate în Egipt, Palestina, Siria şi Asia Mică

Pelerinajele
Atunci când Dumnezeu şi oamenii sunt în căutare reciprocă
Pelerini şi pelerinaje în Sfânta Scriptură
Sf. Împărăteasă Elena şi pelerinajele
Itinerariul Egeriei; alte relatări privitoare la pelerinaj

Bibliografie selectivă:

Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (editori), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul

din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Iaşi, 2005; Boethius şi Salvianus,
Scrieri, traducere de David Popescu, PSB, vol. 72, Bucureşti, 1992; Ludwig Hertling, Istoria
Bisericii, trad. de Emil Dumea, Iaşi, 1998; Eugen Drăgoi, Istoria creştinismului în date,
Galaţi, 2004; George Remete, Contribuţii la studiul Istoriei bisericeşti universale, vol. I, Alba
Iulia, 2001; T. Grigorian, Istoria şi cultura poporului armean, Bucureşti, 1993; H. Zohrabian,
Istoria Bisericii armene de la introducerea creştinismului în Armenia până în zilele noastre,
traducere de V. Mesturgian, Bucureşti, 1934; Gr. D. Cruceanu, Istoria Bisericii Armene până
la Sinodul al IV-lea ecumenic, Bucureşti, 1929; Daniel Buda, Începuturile creştinismului la
armeni şi rolul Sfântului Grigorie Luminătorul în organizarea şi consolidarea Bisericii
armene, în vol. omagial dedicat ÎPS Laurenţiu Streza la împlinirea vârstei de 60 de ani, Sibiu,
2007, pp. 100-114; Epifanie Norocel, Istoria Bisericii Georgiene, în ,,Mitropolia Moldovei şi
Sucevei”, nr. 9-10, 1967, pp. 577-592; J. Labourt, Le christianisme dans l’Empire perse sous
la dynastie sassanide(224-632), Paris, 1904; C. Vasiliu, Biserica creştinilor tomiţi din din

26
Malabar, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, 1965, pp. 354-368; W. Wright, Istoria literaturii
creştine siriene, traducere de Remus Rus, Bucureşti, 1996; Ioan Rămureanu, Evenimentele
istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon (451), în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1970, pp.
179-211; Idem, Creştinismul în provinciile romane dunărene ale Iliricului la sfârşitul
secolului al IV-lea, în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1964, pp. 408-450; Constantin Erbiceanu,
Ulfila. Viaţa şi doctrina lui, Bucureşti, 2013; A. Thomsen, The Visigoths in the time of Ulfila,
Oxford, 1966; Idem, Christianity and the northern Barbarian. The conflict between Paganism
and Christianity in the fourth century, Oxford, 1963; Jean Daniélou, Les origines du
christianisme latine. Histoire des doctrines chrétiennes avant Nicée, tom. III, Paris, 1978; J.
Zeiller, L’empire romain et l’Eglise, Paris, 1928; P. M. Duval, La Gaule chrètienne à
l’epoque romaine. Des origines chrètienne à la fin de IV-è siècle, Paris, 1964; J. L. Palanque,
Histoire du christianisme en France, tom I, Paris, 1957; K. S. Latourette, A history of the
expansion of Christianity, 1-2, London, 1971; Mircea Eliade, De la Zalmoxis la Genghis-han.
Studii comparative despre folclorul şi religiile Daciei şi Europei Orientale, traducere de
Maria Ivănescu, Bucureşti, 1980; Emilian Popescu, Creştinismul timpuriu pe teritoriul
României. 1. Originile apostolice. 2. Bizanţul sau Roma?, în vol. ,,Priveghind şi lucrând
pentru mântuire”, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, pp.169-186; Mircea Păcurariu, Sfinţi daco-
romani şi români, Bucureşti, 2013; Cristian Ştefan, Misiunea creştină în Apus şi Răsărit (sec.
V-X), Cluj-Napoca, 2002; John Meyendorff, Imperial unity and christian division. The
Church 450-680 A. D., New York, 1989; Gheorghe Petraru, ,,Mergeţi în toată lumea şi
propovăduiţi Evanghelia la toată făptura...” O istorie a misiunilor creştine, Iaşi, 2014.

Teodor M. Popescu, Privire istorică asupra schismelor, ereziilor şi sectelor. Cauzele sociale
ale apariţiei lor, în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1950, pp. 345-394; Idem, Problema
stabilizării datei Paştilor, în „Ortodoxia”, nr. 3, 1964, pp.334-444; D. Vasilescu, Originea şi
aspectele milenarismului în primele două veacuri, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, 1964; G.
Stănescu, ,,Maniheismul”, în vol. Studii de Istorie Bisericească Universală şi Patristică, Cluj-
Napoca, 1998; Michel Tardieu, Maniheismul, traducere de O. Berca şi E. Dorcescu,
Timişoara, 1995; Teodor Paraschiv, Creştinism şi gnosticism, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr. 8-10,
1992, pp. 35-54; Lucian Grozea, Gnosticismul: concept, origine, caracteristici, delimitare,
în ,,Revista Teologică”, nr. 2, 1999, pp. 67-88; Constantin Voicu, Hristologia Părinţilor
apostolici, în ,,Ortodoxia”, nr. 3, 1961; G. Grosu, Aspecte doctrinare din scrierile creştine ale
secolului II, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 3-4, 1965; A Grillmeier, Le Christ dans la Tradition
Chretienne: de l’âge apostolique à Chalcedoine (451), Paris, 1973; Isidor Todoran, Botezul

27
ereticilor, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 4-6, 1961; D. Popescu, Doctrina despre Taina
Botezului în primele veacuri creştine, în ,,Ortodoxia”, nr. 3, 1961; I. P. Culianu, Gnozele
dualiste ale Occidentului, traducere de Tereza Culianu-Petrescu, Iaşi, 2002; Jaroslav Pelikan,
Tradiţia creştina. O istorie a dezvoltării doctrinei, volumul I: Naşterea tradiţiei universale
(100-600), traducere de Silvia Palade, Iaşi, 2004; Ioan Rămureanu, Milan Şesan, Teodor
Bodogae, Istorie Bisericească universală, vol. I (1-1054), ediţia a III-a, Bucureşti, 1987;
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Sibiu, 2007.

Teodor M. Popescu, Primii dascăli creştini, Bucureşti, 1932; I. N. Lungulescu, Şcoala

alexandrină, Râmnicu-Vâlcea, 1930; Mihai Bulacu, Şcoala exegetică biblică din Antiohia,
Bucureşti, 1931; Idem, Pedagogia creştin-ortodoxă, ediţie anastatică, Constanţa, 2009; M.
Mangâru, Clement şi şcoala din Alexandria, Bucureşti, 1928; Constantin Voicu, Patrologie,
vol. I, Bucureşti, 2009; Ioan G. Coman, Patrologie, vol. II, Bucureşti, 1985; Nicolae Chifăr,
Clement Alexandrinul, fondatorul teologiei ştiinţifice creştine, în ,,Altarul Banatului”, nr. 10-
12, 1999, pp. 6-14; Constantin Voicu, Hristologia Părinţilor apostolici, în ,,Ortodoxia”, nr. 3,
1961; John Meyendorff, Teologia bizantină. Tendinţe istorice şi teme doctrinare, Bucureşti,
1996.

Scrierile Părinţilor Apostolici, traducere de D. Fecioru, PSB, vol. 1, Bucureşti, 1979; Eusebiu
din Cezareea, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, traducere de T. Bodogae, PSB, vol.
13, Bucureşti, 1987; Clement Alexandrinul, Scrieri. Partea întâia, traducere de D. Fecioru,
PSB, vol. 4, Bucureşti, 1982; Sfântul Atanasie cel Mare, Viaţa Cuviosului părintelui nostru
Antonie, în Scrieri, II, traducere de Dumitru Stăniloae, PSB, 16, Bucureşti, 1988; Sf. Vasile
cel Mare, Sf. Pahomie cel Mare, Sf. Ioan Casian, Rânduielile vieţii monahale, Bucureşti,
2001; Patericul egiptean, ce cuprinde cuvinte folositoare ale Sfinţilor bătrâni, Alba Iulia,
2014; Jean Daniélou, Biserica primară (De la origini până la sfârşitul secolului al treilea),
traducere de George Scrima, Bucureşti, 2008; Aurel Jivi, Din istoria primară a Bisericii, în
volumul ,,Credinţă ortodoxă şi creştină”, Sibiu, 1992, pp. 39-57; Ştefan Alexe, Viaţa creştină
după bărbaţii apostolici, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1955; Constantin Preda, Credinţa şi
viaţa Bisericii primare, Bucureşti, 2002; Vasile Costin Târgovişteanul, Opera caritativă a
Bisericii în primele veacuri creştine, în „Ortodoxia”, nr. 2, 1991, pp.143-153; G. I. Soare,
Forme de conducere în Biserica creştină în primele trei veacuri, Bucureşti, 1938; Idem,
Biserica şi asistenţa socială. Doctrină şi organizare în primele două secole, Bucureşti, 1948;
Teodor M. Popescu, Cler şi popor în primele trei secole, în ,,Studii Teologice”, nr. 9-10,
1949, pp. 713-738; Iustin Moisescu, Sfântul Pavel şi viaţa celor mai de seamă comunităţi
28
creştine în epoca apostolică, în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1951, pp. 398-416; Idem,
Ierarhia bisericească în epoca apostolică, Bucureşti, 2002; Sabin Verzan, Preoţia ierarhică
sacramentală în epoca apostolică, Bucureşti, 1991; Petre Vintilescu, Istoria Liturghiei în
primele trei veacuri, Bucureşti, 2001; Simion Todoran, Viaţa şi activitatea Sf. Apostol Petru,
în ,,Credinţa Ortodoxă”, nr. 1, 2000, pp. 8-31; Daniel Niţă-Danielescu, Traducerea şi
circulaţia Limonariului în Ţările române, în ,,Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza»
Iaşi”, tom X, Teologie Ortodoxă, 2005, pp. 41-54; Lucien Regnault, Viaţa cotitidiană a
Părinţilor deşertului în Egiptul secolului IV, traducere de Ioan I. Ică Jr, Sibiu, 1997; Ştefan
Slevoacă, Harismele în Biserica primară, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 9-10,
1958; Antoine Guillaumont, Originile vieţii monahale, traducere de Constantin Jinga,
Bucureşti, 1998; Liviu Stan, Societăţile religioase în Biserica veche, în „Ortodoxia”, nr. 1-2,
1956, pp. 109-134; Idem, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica veche, în ,,Ortodoxia”,
nr. 1, 1957, pp. 94-118 şi nr. 2, pp. 258-279; Ene Branişte, Liturgica generală cu noţiuni de
artă bisericeacă, arhitectură şi pictură creştină, ediţia a II-a, revăzută şi completată,
Bucureşti, 1993; În volumul Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi
repertorizare, (coord. Mircea Păcurariu şi Nicolae Edroiu), volumul I, Istoria monahismului
ortodox românesc de la începuturi până în prezent, Bucureşti, 2014, vezi studiile: Petre
Semen, Temeiuri biblice şi patristice care stau la baza monahismului ortodox, pp. 11-36;
Nicolae Chifăr, Începuturile monahismului răsăritean: Egipt, Ţara Sfântă, Muntele Sinai şi
Siria, pp.37-70; Daniel, Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei, Călătorind cu Dumnezeu –
înţelesul şi folosul pelerinajului, Iaşi, 2000; Michel Stavrou, O perspectivă teologică asupra
pelerinajului, traducere de Virginia Popa, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr. 7-12, 2000, pp. 39-64;
Egeria, Pelerinaj în Locuri Sfinte A. D. 381-384, traducere de Cornelia Lucia Frişan, Cluj-
Napoca, 2006.

V. Biserica în timpul Sf. Împărat Constantin cel Mare şi a succesorilor săi

Sf. Împărat Constantin cel Mare (306-337) şi creştinismul

Familia şi educaţia viitorului Împărat; Sf. Împărăteasă Elena
Accederea la putere; bătălia de la Pons Milvius (28 octombrie, 312)
Convertirea; sinceritatea opţiunii
Actul de la Mediolanum (ianuarie, 313); libertate pentru creştini
Relaţia dintre Stat şi Biserică
Legislaţie imperială favorabilă creştinismului şi Bisericii

29
 Scutire fiscală pentru clerici (313) şi acordarea de subvenţii pentru Biserică
Interzicerea sacrificiilor particulare a magiei şi practicării haruspiciilor
Restrângerea luptelor de gladiatori (a spectacolelor sângeroase)
Interzicerea pedepselor infamante
Începutul modificării legislaţiei sociale în sens creştin; filantropia
Duminica devine zi de sărbătoare săptămânală (321)
Însemne creştine devenite oficiale pentru Stat
Promovarea creştinilor în armată şi demnităţi publice
Convocarea Sinodului I ecumenic, deschiderea lucrărilor acestuia şi vegherea la buna
desfăşurare a lucrărilor; deşi este solicitat Împăratul refuză să intervină în probleme care nu
sunt de competenţa sa
Oraşul Împăratului – Constantinopolul, ,,nouă Romă”creştină. Transferul Capitalei în Răsărit
Ctitor de biserici sfinte, iubitor al artelor frumoase şi promotor al pelerinajelor
Trecerea la cele veşnice (22 mai 337)
Moştenirea constantiniană
Împăratul - ,,Episcop pentru treburile din afară ale Bisericii”
,,Cel întocmai cu Apostolii” şi modelul Împăratului creştin

Politica religioasă a împăraţilor creştini după Constantin cel Mare

Fiii Sf. Împărat Constantin cel Mare

Înainte de moarte Sf. Împărat Constantin cel Mare împarte Imperiul între cei trei fii ai
săi: Constantin al II-lea (337-340), Constans (337-350) şi Constanţiu. Ultimul dintre ei,
Constanţiu, favorabil ereziei ariene, va ajunge să conducă singur întreg Imperiul începând din
anul 350, până la moartea sa (361). În anul 341 este promulgată legea împotriva celor ce
jertfeau zeilor şi tot prin lege sunt confiscate averile păgâne publice (346). Atunci când s-a
făcut o evaluare a administraţiei Împăratului Constanţiu s-a scris că ,,a condus Imperiul cu o
incompetenţă notorie; prea bănuitor pentru a fi fericit, prea crud pentru a fi iubit, prea
înfumurat pentru a fi mare” (Will Durant).

O tentativă eşuată de resuscitare a păgânismului-politica Împăratului Iulian Apostatul

(361-363)
Copilăria nefericită a unui prinţ

30
 Profesori păgâni şi dragoste de înţelepciune
Un prinţ pregătit pentru episcopat, însă fără vocaţia necesară
Caesar glorios în Apus şi Imperator aclamat în Cetatea Sf. Constantin
Apostatul şi păgânul; reluarea titlului de pontifex maximus
Măsuri draconice împotriva Bisericii, luate însă cu perfidie
Anularea drepturilor Bisericii şi încercarea de ostracizare a ei
La ce şi cui poate folosi ,,odium theologicum”(ura confesională)?
O carte de polemică anticreştină: Contra galileienilor
Împăratul tânăr care moare pe câmpul de luptă; sfârşitul aventurii
Domnia lui Iulian, între istorie şi mit

Sf. Împărat Teodosie cel Mare (379-395) şi succesorii săi

Un nou Împărat militar şi un înnoitor al Imperiului constantinian
Oficializarea creştinismului (Ortodoxiei niceene) în Imperiu;
Edictul din anul 380 (Tesalonic)
Edictul din anul 381 (Constantinopol)
Împăratul şi episcopul; Teodosie şi Ambrozie
O lecţie pentru Împărat din partea episcopului Ambrozie: ,,în treburile financiare tu
consultă contabilii, iar în problemele religioase adresează-te preoţilor”
Măsuri defavorabile păgânismului
Renunţarea la titlul de pontifex maximus (379)
Interzicerea manticilor (381)
Înlăturatrea statuii zeiţei Victoria din Capitoliu (382)
Închiderea templelor din Asia şi Egipt (386)
Demolarea Serapeum-ului din Alexandria (391)
Interzicerea cultului păgân în locuinţele particulare (392)
Închiderea Jocurilor Olimpice (393) şi a Misterelor Eleusine (396)
Convocarea Sinodului al II-lea ecumenic (Constantinopol, 381)
Împărţirea Imperiului între fiii săi, Arcadius şi Honorius (395)

Sf. Împărat Iustinian cel Mare (527-565)

Eforturi de consolidare a Bisericii
Închiderea Şcolii de filosofie din Atena (529)
Codificarea dreptului Roman; Corpus Juris Civilis

31
 Răscoala Nika (532)
Înălţarea Sfintei Sofii (532-537)
Relaţiile cu necalcedonienii; arhiepiscopul Teodor Askidas şi Împărăteasa Teodora
Controversa origenistă; Tratatul teologic din anul 543
Convocarea Sinodului al V-lea ecumenic (553)
Încercări de refacere a unităţii de odinioară a Imperiului
Raporturile dintre Biserică şi Stat
Trecerea la cele veşnice (11 noiembrie 567)

Căderea sub barbari a Imperiului Roman de Apus

În anul 476, ultimul Împărat al Imperiului Roman de Apus, Romulus Augustulus, un copil
abia, este detronat de comandantul gărzilor sale, Odoacru (sau Odovacar), şeful tribului
germanic al herulilor. Este semnificativ faptul că Odoacru nu se proclamă el însuşi Împărat şi
nici nu păstrează pentru sine însemnele imperiale, ci le trimite la Constantinopol, acolo unde
consideră că se află depozitarul legitim al puterii. Treptat, barbarii pătrund în partea apuseană
a Imperiului, iar singura instituţie care supravieţuieşte vechii lumi este Biserica.

Organizarea bisericească până în secolul al VI-lea

-sistemul mitropolitan

-Patriarhatele

Statutul episcopului Romei până în secolul al IV-lea

Controverse şi erezii în Apus

- Priscilianismul

- Pelagianismul

- semipelagianismul

Schisme în Apus

- donatismul

- novaţienii

Răspândirea creştinismului în Răsărit şi Apus în secolul al IV-lea

32
Comunităţile creştine mai vechi se vor consolida, iar activitatea lor devine mai cunoscută.
Libertatea dată creştinismului la începutul domniei Sf. Împărat Constantin cel Mare va avea în
întreg Imperiul urmări benefice şi va impulsiona spiritul misionar al Bisericii.

În Răsarit
Armenia s-a constituit într-un regat puternic în afara frontierelor romane. ,,Apostolul
armenilor” este considerat Sf. Grigore Luminătorul (†325), contemporan cu Sf. Împărat
Constantin cel Mare. În Biserica armeană, treptat, cultul începe să se oficieze în limba
poporului, iar în secolul al V-lea se va traduce Sfânta Scriptură, datorită eforturilor
Patriarhului Isaac şi a Sf. Mesrop.
Georgia sau Iviria; aici creştinismul se dezvoltă datorită legăturilor cu Armenia vecină. O
mare influenţă a avut-o Sfânta Nina (sau Nunia), care a câştigat pentru creştinism pe regele
local Mirian, acesta din urmă cerând şi primind mai târziu misionari creştini de la Sf. Împărat
Constantin Cel Mare.
Mesopotamia; în anul 363 intră sub stăpânire persană. Pe teritoriul controlat de perşi
autorităţile vor permite şederea şi activitatea unor creştini condamnaţi ca eretici în Imperiul
Roman.
În Persia creştinismul are o istorie proprie încă înainte de anul 300. Centre creştine
importante sunt menţionate în această perioadă la Edessa şi Nisibi. Din considerente politice,
regii persani vor permite aici doar aşezarea creştinilor condamnaţi pentru erezie în Imperiu.
Etiopia; Biserica se organizează în secolul al IV-lea în legătură cu Alexandria Egiptului, mai
ales ca urmare a activităţii fraţilor Frumenţiu şi Edesiu, primul fiind hirotonit episcop al
Etiopiei de către Sf. Atanasie al Alexandriei (328-373).
Nubia, aflată în vecinătatea Etiopiei, este cercetată de misionari creştini, primul dintre ei fiind
Iulian din Alexandria.

În Apus
Se constată acum fenomenul ,,barbarizării Imperiului”, dar şi cel de ,,romanizare a
barbarilor”, ceea ce condus în cele din urmă la o nouă sinteză. În acest proces de lungă durată,
creştinismul începe să aibă o pondere din ce în ce mai importantă, devenind un element al
identităţii noii Europe în constituire. În secolul al V-lea istoricul Salvianus scria că: ,,Săracii
sunt despuiaţi la romani de tot ce au, văduvele se vaietă, încât mulţi îşi găsesc scăpare la
duşmani. Pentru a nu pieri ca victimă în Imperiul Roman, ei se duc să caute la barbari omenia
romanilor, întrucât nu mai pot răbda neomenia barbară printre romani, căci preferă să trăiască

33
liberi sub o aparentă sclavie, decât să fie sclavi sub o aparentă libertate”. Totuşi, ca fenomen
general se acceptă că în Apus procesul de încreştinare a barbarilor mai mult a fost impus, el
urmând traseul dinspre conducător spre supuşi (conform principiului cujus regio, ejus religio).
Se mai poate observa că, spre deosebire de trecutul nu foarte îndepărtat, acum sunt
încreştinate popoare şi nu provincii.

La goţi (vizigoţii şi ostrogoţii); goţii sunt germanici atestaţi în secolul I în stepele nord
pontice. Deşi unii dintre dânşii primesc de timpuriu Botezul, încreştinarea masivă se petrece
în urma activităţii în mijlocul lor (la Nord şi apoi la Sud de Dunăre) a lui Wulfila sau Ulfila
(†381), hirotonit episcop în anul 341, supranumit şi ,,Apostolul goţilor”. El predică
localnicilor în limbile latină, greacă şi gotică (traduce şi o parte a Sfintei Scripturi în limba
vorbită de goţi).
Vizigoţii, ramura de Apus a goţilor, sub presiunea hunilor trece în Imperiu, unde, pe la anul
375, va primi creştinismul în formă ariană. Se îndreaptă spre Apusul Europei (în anul 410
atacă şi jefuiesc Roma) stabilindu-se în cele din urmă în Spania, unde întemeiază un regat,
care va supravieţui până în anul 711, când este cucerit de arabi. Misionarii apuseni îi vor
convinge pe vizigoţi să renunţe la arianism, însă vor adopta (şi mai târziu întreaga Biserică
apuseană) ,,adaosul filioque”.
Ostrogoţii, ramura de Răsărit a goţilor, vor trece în Italia sub conducerea lui Teodoric cel
Mare. Aici, după ce distrug statul întemeiat de Odoacru, conducătorul herulilor (cel care îl
detronase în anul 476 pe Romulus Augustulus, ultimul Împărat al Imperiului Roman de
Apus), întemeiază un regat, cu centrul la Ravenna,
La suevi creştinismul este primit, mai întâi în formă ariană, în timpul regelui Renismunt, iar
apoi sub domnia lui Hararic (510-559) se va renunţa la erezie, în favoarea dreptei credinţe.
Episcopul Marian de Braccara este socotit ,,Apostolul suevilor”.
La longobarzi creştinismul pătrunde în timpul regelui Alboin, iar sub regina creştină
Theodelinda (căsătorită a doua oară cu Agilulf de Turin) se generalizează creştinismul în
formă ariană. În timpul regelui Grimoald s-a renunţat la erezie.
La burgunzi creştinismul este primit în formă ariană de la vizigoţi. Sub regele Sigismund se
trece la Ortodoxie.
Vandalii vin din Nordul Europei şi trec în anul 439 în Africa, unde întemeiază un regat (cu
capitala la Carthagina). În anul 534, armata trimisă de Împăratul Justinian, condusă de
generalul Belizarie, distruge statul vandal al lui Genserich.

34
Francii au primit încă de la început credinţa ortodoxă. Un mare merit îl are Clothilda (o
prinţesă creştină burgundă) devenită soţia regelui Clovis al francilor. Acesta din urmă
primeşte Botezul, la îndemnul reginei şi în urma făgăduinţei de a se creştina, făcută în anul
496, în ajunul bătăliei de la Tolbiac (împotriva alamanilor), al cărei rezultat iniţial părea să fie
defavorabil francilor. Exemplul său este urmat de supuşi (vreo 3000 de persoane). Prin
eforturile francilor s-au despărţit apoi de arianism vizigoţii, suevii şi burgunzii şi tot în această
perioadă activează mari misionari, care apără Ortodoxia din Apus (Remigius de Reims,
Caesar de Arelate, Martin de Tours, Sfânta Genoveva, Sfânta Radegunda ş. a.).
Alamanii vor primi Botezul în secolul al VI-lea, ca urmare a eforturilor călugărilor scoţieni
Fridolin, Columban, Gallus, Pirmin şi Magnus.
La bavarezi, creştinismul este primit în secolul al VI-lea, sub regele Garibald şi a fiicei sale,
Theodelinda. Între misionari se numără episcopii Ruprecht de Worms, Emeran de Poitiers,
Corbinian de Chartrettes.
În Thuringia, ducele Gozberg este botezat în anul 685 de misionarul creştin Kilian, iar
exemplul său este urmat şi de alţii. Mai târziu, după o scurtă revenire la păgânism, sunt
definitiv câştigaţi pentru Hristos de Sf. Bonifaciu.
Saxonii primesc Botezul în urma eforturilor misionare depuse de Sf. Bonifaciu (†754/755).
Activitatea depusă de dânsul pentru convertirea triburilor germanice, precum şi cea de
organizare a Bisericii, îi vor aduce supranumele de ,,Apostol al germanilor”.
Frizii; o parte dintre ei sunt încreştinaţi de Willibrord, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, iar
ceilalţi în timpul Împăratului Carol cel Mare.
La britani sau briţi creştinismul era cunoscut în secolul al IV-lea. După retragerea trupelor
romane, în anul 407, încep conflicte între creştini şi cei rămaşi păgâni. De pe continent vor
veni, chemaţi în ajutor, anglo-saxonii păgâni, iar creştine izbutesc să se menţină zonele Wales
şi Cornwall.
În Irlanda (Hibernia) este trimis în misiune (în anul 432) de Papa Celestin, Paladius,
hirotonit episcop pentru irlandezi. O activitate misionară intensă este desfăşurată de Sf.
Patrick, supranumit ,,Apostolul irlandezilor”.
La picţi şi scoţi face misiune în secolul al IV-lea Ninian; triburile sunt însă definitiv
convertite de Columban, cel considerat ,,Apostolul Scoţiei”.
În Anglia; la anglo-saxoni Papa Grigorie cel Mare trimite în misiune, în anul 596, pe
călugărul Augustin. Acesta converteşte pe regele Ethelbert de Kent şi familia lui, organizând
apoi şi Biserica din Anglia.

35
Bibliografie selectivă:

Eusebiu din Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere de Radu Alexandrescu, Studiu
introductiv de Emilian Popescu, PSB, vol 14, Bucureşti, 1991; Cassiodor, Istoria bisericească
tripartită, în vol. Scrieri, traducere de Liana şi Anca Manolache, PSB, vol. 75, Bucureşti,
1998; I. Barnea, O. Iliescu, Constantin cel Mare, Bucureşti, 1972; Dumitru Tudor, Constantin
cel Mare şi recucerirea Daciei Traiane, Bucureşti, 1943; W. Treadgold, O istorie a statului şi
societăţii bizantine, traducere de Mihai-Eugen Avădanei, vol. I, Iaşi, 2004; Charles Matson
Odahl, Constantin şi imperiul creştin, traducere de Mihaela Pop, Bucureşti, 2006; I.
Bocioagă, Personalitatea lui Constantin cel Mare şi politica lui socială, Galaţi, 1935; Nicolae
Chifăr, Constantin cel Mare, primul împărat creştin în ,,Revista Teologică”, nr. 3, 2006,
pp.19-35; Elena Bergadano, Sfânta Elena-mama lui Constantin cel Mare, traducere de
Giorgiana Tivdă, Bucureşti, 2004; Hans Pohlsander, Împăratul Constantin, trad. de Mirella
Acsente, Bucureşti, 2002; Cristian Olariu, Ideologia imperială în antichitatea târzie,
Bucureşti, 2005; Péricles Pierre Joannou, La législation impériale et la christianisation de
l’Empire Romain (311-476), Roma, 1972; Ctitoriile Sfinţilor Împăraţi Constantin şi Elena în
Răsărit şi Apus (coord. Florin Şerbănescu), Bucureşti, 2013.

Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, edited by Hans-Friedrich
Mueller, New York, 2003; Marcel Bordet, Istoria Romei antice, traducere de Maria Ivănescu,
Bucureşti, s. a.; Pierre Maraval, Le Christianisme de Constantin à la conquête arabe, 3-e
edition, Paris, 2005; N. Iorga, Istoria vieţii bizantine, ediţie de Maria Holban, Bucureşti,
1974; Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, volumele I şi al II-lea, Bucureşti, 2000 şi
2003; Adrian Gabor, Biserică şi Stat în timpul lui Teodosie cel Mare, Bucureşti, 2003; Ioan
Rămureanu, Persecuţia împăratului Iulian Apostatul împotriva creştinismului, Sibiu, 2009;
Vasile V. Muntean, Istoria creştinătăţii de la Hristos până la Reformă, Bucureşti, 2004;
Teodor M. Popescu, Epoca Sfântului Ioan Gură de Aur, în „Ortodoxia”, nr. 4, 1957, pp. 531-
554; Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare, sfânt şi împărat, traducere de Ovidiu Ioan,
Bucureşti, 2004; Henri-Irénée Marrou – Biserica în Antichitatea târzie (303-604), trad.
Roxana Mareş, Bucureşti, 1999; Will Durant, Histoire de la civilization, Paris, 1953; Louis
Bréhier, Civilizaţia bizantină, trad. de Nicolae Spincescu, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1994; A.
A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian
Carabă şi Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Iaşi, 2010; Andrei Cornea, Mentalităţi culturale şi
forme artistice în epoca romano-bizantină (300-800), Bucureşti, 1984.

36
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. I, Sibiu, 2007; Teodor M. Popescu, Teodor
Bodogae, George Gh. Stănescu, Istoria bisericească universală, vol. I, , Bucureşti, 1956;
Nicolae Bănescu, Istoria Imperiului Bizantin, vol. I: Imperiul creştin şi asaltul invaziilor, 313
– 610, ediţie îngrijită Tudor Teoteoi, Bucureşti, 2000; Henri-Irénée Marrou, Biserica în
antichitatea târzie 303-604, Bucureşti, 1999; Eugen Drăgoi, Istoria creştinismului în date,
Galaţi, 2004; George Remete, Contribuţii la studiul Istoriei Bisericeşti Universale, Alba-Iulia,
2001.

VI. Situaţia Bisericii în perioada Sinoadelor Ecumenice

,,Noile Rusalii”; Sinoade ecumenice şi locale

Preliminarii
Etimologic cuvântul sinod înseamnă ,,a merge împreună pe acelaşi drum”, a urma
împreună aceeaşi cale.
În istoria Bisericii sinoadele au constituit mijloace de afirmare a unităţii acesteia, de
mărturisire şi de apărare a dreptei credinţe şi de întărire a disciplinei. Sinoadele locale sau
particulare erau convocate de episcopul locului şi tot episcopul unei cetăţi putea convoca
sinodul endemic, în care se reuneau şi hotărau, în cazuri urgente, episcopii aflaţi întâmplător
acolo.
Cel mai important însă era Sinodul ecumenic. În istoria Bisericii sunt un număr de şapte
sinoade ecumenice, fiecare dintre ele fiind întrunit atunci când era necesară mărturisirea
dreptei credinţe dintotdeauna a Sfintei Biserici. Ele au fost convocate de Împăraţi, iar la
lucrări au participat episcopi din întreaga Biserică, de competenţa părinţilor episcopi fiind
confirmarea şi formularea dogmelor Bisericii, delimitarea învăţăturii adevărate de cea falsă,
alcătuirea concisă, precisă şi clară a expunerii doctrinare (oros-ul). De asemenea în sinod se
puteau lua hotărâri în privinţa administraţiei şi disciplinei bisericeşti. Preoţii şi diaconii
prezenţi puteau să exprime un vot consultativ, însă numai episcopii aveau dreptul la vot
deliberativ (iar atunci când era cazul, acelaşi drept îl aveau şi delegaţii oficiali ai unui
episcop).
Formula utilizată de părinţii sinodali atunci când luau deciziile era cea prin care hotărâseră
şi Sfinţii Apostoli în anul 50 la Sinodul de la Ierusalim: ,,Părutu-s-a Duhului Sfânt şi nouă”
(Fapte 15, 28). Hotărârile luate de Sinodul ecumenic erau valabile şi obligatorii pentru
întreaga Biserică (ea, Biserica acceptându-le în cele din urmă) şi deveneau legi în stat (care

37
trebuia să vegheze la respectarea lor). De aceea, în istorie, Sinoadele ecumenice nu au fost
considerate simple adunări omeneşti, ci au fost numite, metaforic, ,,noi Rusalii” sau ,,trâmbiţe
ale Duhului Sfânt”.

Politica religioasă a împăraţilor bizantini din secolul al IV-lea până în secolul al VIII-lea

Arianismul. Sinodul I ecumenic de la Niceea (325)

Erezia lui Arie - ,,Dumnezeu Fiul este o creatură”
Disputele teologice premergătoare sinodului
Convocarea sinodului
Participanţi
Probleme dezbătute
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Hotărârile sinodului
Canoanele Sinodului I ecumenic
Frământările şi sinoadele ariene după Sinodul I ecumenic
Sinoadele de la Constantinopol şi Antiohia (330)
Sinoadele de la Tyr şi Ierusalim (335)
Sinodul de la Sardica (343)
Sinoadele de la Sirmium dintre anii 348-378

Bibliografie selectivă:

Eusebiu din Cezareea, Istoria Bisericească. Martirii din Palestina, traducere de T. Bodogae,
PSB, vol. 13, Bucureşti, 1987; Idem, Viaţa lui Constantin cel Mare, traducere de Radu
Alexandrescu, Studiu introductiv de Emilian Popescu, PSB, vol 14, Bucureşti, 1991; Sfântul
Atanasie cel Mare, Scrieri, I şi II, traducere de Dumitru Stăniloae, PSB, vol. 15 şi 16,
Bucureşti, 1987 şi 1988; Sfântul Ambrozie, Scrieri, II, traducere de Ene Branişte, David
Popescu şi Dan Negrescu, PSB, vol. 53, Bucureşti, 1994; Sfântul Chiril al Alexandriei,
Despre Sfânta Treime, traducere de Dumitru Stăniloae, PSB, vol. 40, Bucureşti, 1994;
Teodoret de Cyr, Istoria Bisericească, traducere de Vasile Sibiescu, PSB, vol. 44, Bucureşti,
1995; Nicolae Popovici, Primul Sinod ecumenic de la Niceea, Arad, 1925; Ilie Beleuţă,
Istoricul Sinodului ecumenic de la Niceea, în ,,Revista Teologică”, nr. 10 - 11, 1925, pp. 296

38
- 311; nr. 12, pp. 364-371 şi nr. 1, 1926, pp. 3-10; Teodor M. Popescu, Sfântul Atanasie,
Patriarhul Alexandriei, Chişinău, 1927; Ioan Rămureanu, Sinodul I ecumenic de la Niceea
din 325. Condamnarea ereziei lui Arie. Simbolul niceean, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2,
1977, pp. 15-60; Idem, Lupta Ortodoxiei contra arianismului de la Sinodul I ecumenic până
la moartea lui Arie, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, 1961, pp. 13-31; Constantin Voicu,
Problema ,,omousios” la Sf. Atanasie cel Mare, în ,,Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2, 1963, pp.
3-20; Nicolae Chifăr, Ortodoxia în confruntare cu arianismul. Episcopatul apusean în
apărarea crezului niceean, în în ,,Analele Ştiinţifice ale Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi”,
Teologie, tom. IV, 1997-1998, pp. 187-202; Mircea Ielciu, Hristologia Sfântului Atanasie cel
Mare, în ,,Credinţa Ortodoxă”, nr. 3, 1996, pp. 136-164; Traian Valdman, Vechea organizare
a Bisericii şi Sinodul I Ecumenic, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1970, pp. 267-277; Nelu
Zugravu, Erezii şi schisme la Dunărea Mijlocie şi de Jos în mileniul I, Iaşi, 1999, pp. 45-76 şi
86-92; Nicu Dumitraşcu, Hristologia Sfântului Atanasie cel Mare în contextul controverselor
ariene şi post-ariene, Cluj-Napoca, 1999; Idem, Cele şapte personalităţi de la Niceea (325):
rolul lor în cadrul primelor frământări ecumenice majore ale lumii creştine, Cluj-Napoca,
2001.

Erezia pnevmatomahilor. Apolinarismul. Sinodul al II-lea ecumenic de la

Constantinopol (381)

Erezia pnevmatomahilor sau macedonienilor - ,,Dumezeu Duhul Sfânt este creatură”

Teologia pnevmatologică premergătoare sinodului
Convocarea sinodului
Participanţi
Probleme dezbătute
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Preşedinţii sinodului
Hotărârile sinodului
Condamnarea ereziei lui Apolinarie din Laodiceea (†392)
Canoanele Sinodului al II-lea ecumenic
Sinodul de la Aquileea din anul 381

Bibliografie selectivă:

39
Sfântul Vasile cel Mare, Despre Sfântul Duh, traducere de Constantin Corniţescu şi Teodor
Bodogae, PSB, vol. 12, Bucureşti, 1988; Sfântul Grigorie de Nyssa, Scrieri, II, traducere de
Teodor Bodogae, PSB, vol. 30, Bucureşti, 1988; Sfântul Grigorie de Nazianz, Cele cinci
cuvântări teologice, traducere de Dumitru Stăniloae, Bucureşti, 1993; Sfântul Ambrozie,
Despre Sfântul Duh, traducere de V. Răducă, Bucureşti, 1997; Hr. Papadopoulos, Simbolul
Sinodului al II-lea ecumenic – studiu istoric şi critic, traducere de Teodor M. Popescu,
în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 5, 1925, pp. 257-263; nr. 7, pp. 385-396; nr. 8, pp. 449-
453; nr. 9, pp. 513-520; Adrian Gabor, Biserică şi Stat în timpul lui Teodosie cel Mare,
Bucureşti, 2003; Ioan G. Coman, Sensul ecumenic al lucrării Sfântului Duh în teologia
Sfinţilor Părinţi, în ,,Ortodoxia”, nr. 2, 1964, pp. 220-239; Ioan Rămureanu, Sinodul al II-lea
ecumenic de la Constantinopol, 381. Învăţătura despre Sf. Duh şi Biserică. Simbolul
constantinopolitan, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, 1969, pp. 327-386; Idem, Sinodul al II-lea
ecumenic de la Constantinopol (381)- 1600 de ani de la întrunirea lui, în ,,Ortodoxia”, nr, 3,
1981, pp. 285-336; Idem, Creştinismul în provinciile romano dunărene ale Illiricului la
sfârştul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din 378 şi sinodul de la Aquileea din 381,
în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1964, pp. 408-450; Radu Vulpe, Ioan Barnea, Din istoria
Dobrogei - Romanii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1968; Petru Rezuş, Despre Sfântul Duh –
sinteză pnevmatologică, Sibiu, 1941; Serghie Bejan, Dogma Sfintei Treimi în concepţia
creştinismului, Chişinău, 1930; N. C. Cristişor, Ierarhia principalelor scaune episcopale în
Biserica veche, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, 1963; Dumitru Radu, Hotărârile dogmatice ale
Sinodului II ecumenic – sinteză a învăţăturii de credinţă în spiritualitatea ortodoxă,
în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 7-8, 1981, pp. 792-820; Ioan N. Floca, Autoritatea şi
actualitatea Hotărârilor Sinodului II ecumenic de la Constantinopol 381, în ,,Mitropolia
Ardealului”, nr. 7-9, 1981, pp. 492-508; Ioan G. Coman, ,,Hristologia ariană şi apolinaristă”,
în volumul ,,Şi Cuvântul trup S-a făcut...”, Timişoara, 1993; Aurel Jivi, 1600 de ani de la
Sinodul II ecumenic. Valoarea ecumenică a Simbolului niceo-constantionpolitan, în ,,Studii
Teologice”, nr. 7-10, 1981, pp. 606-613; Nicolae V. Dură, Canoanele Sinodului II ecumenic
şi obligativitatea mărturisirii şi păstrării neschimbate a credinţei niceo-constantinopolitane,
în „Ortodoxia”, nr. 3, 1981, pp. 442-459; Ion Bria, Iisus Hristos - Dumnezeu Mântuitorul.
Hristologia, în ,,Studii Teologice”, nr. 2, 1991, pp. 3-52; Irineu Popa, Învăţătura Sfântului
Atanasie cel Mare despre Sfântul Duh, în ,,Mitropolia Olteniei”, nr. 3, 1988, pp. 16-29;
Nicolae Chifăr, Răsăritul şi Apusul creştin în apărarea dogmei Sfintei Treimi în secolul al IV-
lea, în ,,dialog Teologic”, nr. 5, 2000, pp. 89-106; ,,Ortodoxia”, nr. 3, 1981 – număr special al
revistei dedicat împlinirii a 1600 de ani de la sinodul al II-lea ecumenic.

40
Nestorianismul. Sinodul al III-lea ecumenic de la Efes (431)

Erezia lui Nestorie (†c. 450) sau dioprosopismul

Disputele hristologice anterioare sinodului
Convocarea sinodului
Participanţi
Probleme dezbătute
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Hotărârile sinodului
Canoanele Sinodului al III-lea ecumenic
Reconcilierea dintre alexandrini şi antiohieni (433)
Depunerea şi exilul lui Nestorie; organizarea nestorienilor

Bibliografie selectivă:

Sfântul Chiril al Alexandriei, Despre Sfânta Treime, traducere de Dumitru Stăniloae, PSB,
vol. 40, Bucureşti, 1994; Idem, Anatematismele, traducere de Olimp Căciulă, în ,,Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 3-4, 1937, pp. 129-155; Sfântul Ioan Casian, Despre întruparea
Domnului, traducere de Vasile Cojocaru şi David Popescu, PSB, vol. 57, Bucureşti, 1990; N.
Chiriac-Dimancea, Istoria nestorianismului cu Sinodul al III-lea ecumenic (431), Piteşti,
1927; I. Mihălcescu, Sinodul al III-lea ecumenic ţinut la Efes în 431, ediţia a II-a, Bucureşti,
1927 (reeditare 2006); Nicolae Popoviciu, Începuturile nestorianismului. Cu specială
consideraţie asupra anatematismelor Sf. Chiril, Sibiu 1933; Nicolae Chiţescu, Contribuţia
Bisericii Egiptului la opera dogmatică a Bisericii creştine, în ,,Studii Teologice”, nr. 1, 1956,
pp. 40 – 45; Idem, O singură fire întrupată a lui Dumnezeu Logosul, în ,,Ortodoxia”, nr. 1,
1965, pp. 295-307; Ioan G. Coman, ,,Şi Cuvântul trup S-a făcut...”. Hristologie şi mariologie
patristică, Timişoara, 1993; Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului, Sibiu,
1943; Timotei Seviciu, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril al Alexandriei, Timişoara,
1973; Matei Pîslaru, Sfântul Chiril, Patriarhul Alexandriei şi filosoafa Hypatia,
în ,,Mitropolia Banatului”, nr. 7-9, 1970, pp. 484-504; W. Wright, ,,Schisma nestoriană”, în
volumul Istoria literaturii siriace, traducere de Remus Rus, Bucureşti, 1996; Daniel Buda,
Hristologia antiohiană de la Sfântul Eustaţiu al Antiohiei până la Nestorie, Sibiu, 2004;
Corneliu-Mihail Militaru, Învăţătura despre Maica Domnului până la Sinodul de la Efes.

41
Perspectivă hristologică, Deva, 2006; Ioan Caraza, Doctrina hristologică a Sfântului Chiril
al Alexandriei, în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1968, p. 528 – 542.

Monofizismul. Sinodul al IV-lea ecumenic de la Calcedon (451)

Erezia lui Eutihie sau monofizismul

Disputele hristologice precalcedoniene
Sinodul endemic de la Constantinopol (448)
Epistola dogmatica ad Flavianum (13 iunie 449)
Sinodul ,,tâlhăresc” de la Efes (449)
Convocarea sinodului al IV-ea ecumenic (451)
Participanţi
Probleme dezbătute
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Hotărârile sinodului
Canoanele Sinodului al III-lea ecumenic
Evaluarea sinodului

Bibliografie selectivă:
Teodor M. Popescu, Importanţa istorică a Sinodului al IV-lea ecumenic, în ,,Ortodoxia”, nr. 2
- 3, 1951, pp. 188 - 294; Dumitru Stăniloae, Definiţia dogmatică de la Chalcedon,
în ,,Ortodoxia”, nr. 2-3, 1951, pp. 295-440; Liviu Stan, Importanţa canonică şi juridică a
Sinodului al IV-lea ecumenic, în ,,Ortodoxia", nr. 2-3, 1951, p.441-450; Nicolae I. Nicolaescu,
Sinodul al IV-lea ecumenic şi organizarea vieţii monastice, în ,,Ortodoxia”, nr. 2-3, 1951, p.
459-480; Nicolae Chiţescu, Contribuţia Bisericii Egiptului la opera dogmatică a Bisericii
creştine, în ,,Studii Teologice”, nr. 1, 1956, pp. 40 – 45; Ion Bria, Iisus Hristos - Dumnezeu
Mântuitorul. Hristologia, în ,,Studii Teologice”, nr. 2, 1991, pp. 3-52; Ioan G. Coman,
Momente şi aspecte ale hristologiei precalcedoniene şi calcedoniene, în ,,Ortodoxia”, nr. 1,
1965, pp. 44-82; Idem, Definiţia doctrinară a Sinodului de la Calcedon şi receptarea ei în
Biserica Ortodoxă Orientală, în ,,Ortodoxia”, nr. 4, 1969, pp. 491-506; Ioan Rămureanu,
Evenimente istorice înainte şi după Sinodul de la Calcedon, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4,
1970, pp. 179-211; Ioan Caraza, Hristologia Sinodului IV Ecumenic de la Chalcedon în
preocupările teologilor romano-catolici şi protestanţi în vremea noastră şi punctul de vedere

42
ortodox, Editura Episcopiei Sloboziei şi Călăraşilor, 2000; Sergiu Popescu, Convocarea şi
desfăşurarea Sinodului IV Ecumenic (Calcedon, 451), în ,,Mitropolia Olteniei”, nr. 1-4, 2002,
pp. 49-59.

Tulburările produse de nestorianism şi de monofizism. Formarea Bisericilor vechi

orientale

Biserica coptă din Egipt; la separarea ei un rol important l-au avut şi tensiunile
politice apărute între metropolă şi capitală (Constantinopol), astfel încât dezbaterile doctrinare
au putut să constituie un motiv suplimentar de nemulţumire. De altfel, copţii, cum s-au numit
după anul 451 monofiziţii (sau necalcedonienii) din Egipt, îi numeau cu dispreţ pe
ortodocşi ,,melkiţi”, adică aparţinători de Biserica Împăratului (în limba vorbită de vechii
egipteni, pe care o mai păstrează încă în cult monofiziţii egipteni, melek înseamnă, în
traducere, rege). Atunci când s-au separat de Ortodoxie copţii aveau câteva milioane de
credincioşi şi 100 de episcopii. Mai târziu, după cucerirea Egiptului de către arabi (primiţi de
copţi ca ,,eliberatori”), numărul lor va scădea drastic. În istoria comunităţii copte se disting
patru perioade: bizantină (451-641), arabă (641-1517), stăpânirea turcească (1517-1798),
urmată de perioada egipteană modernă (din 1798 pânâ astăzi). De Biserica coptă a depins, tot
pe continentul african, Biserica din Etiopia.

Biserica siro-iacobită; reuneşte pe necalcedonienii din Siria. S-a organizat mai ales în
timpul lui Iacob Baradai (†477; după numele său, monofiziţii sirieni se numesc iacobiţi) şi
Sever din Antiohia (512-518). Acelaşi proces de respingere a autorităţii politice a centrului, îi
va determina să-i întâmpine pe arabi ca pe nişte ,,eliberatori”. Au purtat în mai multe rânduri
tratative de unire cu Biserica Ortodoxă.

Biserica armeană gregoriană; este numită ,,gregoriană” după numele Sf. Grigorie
Luminătorul (†325), considerat ,,Apostolul Armeniei”. Deşi Biserica Armeană nu a putut
participa la Sinodul al IV-lea Ecumenic, ea rămânând în comuniune cu Patriarhia de la
Constantinopol şi după anul 451, pe la sfârşitul secolului al V-lea va ajunge să accepte
monofizismul. Ca şi în cazul celorlalţi necalcedonieni, în veacurile următoare armenii au
purtat tratative de revenire la Ortodoxie, fără însă ca acestea să aibă rezultate pe termen lung.

Organizarea separată a nestorienilor

43
 Comunitatea nestoriană s-a retras după anul 431 la Nisibi, în Persia, unde în anul 489 se
organizează într-un catolicosat (al siro-chaldeilor, aşa cum încep nestorienii să se numească
pe ei înşişi de acum înainte). De aici vor face misiune până în India şi în Extremul Orient,
unde vor întemeia comunităţi numeroase, bogate şi influente.

Bibliografie selectivă:

Teodor M. Popescu, Condiţiile istorice ale formării vechilor Biserici Orientale,

în ,,Ortodoxia”, nr. 1, 1965, pp. 28 -40; Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman
Empire, edited by Hans-Friedrich Mueller, New York, 2003; Milan Şesan, Despre Bisericile
orientale necalcedoniene, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 7–8, 1969, pp. 480 – 498; Ioan
Rămureanu, Posibilitatea întoarcerii Bisericilor monofizite la Ortodoxie. Consideraţii
istorice şi dogmatice asupra poziţiei lor faţă de Ortodoxie, în ,,Ortodoxia”, nr. 4, 1951, pp.
586-636; Dumitru Stăniloae, Posibilitatea reconcilierii dogmatice între Biserica Ortodoxă şi
vechile Biserici Orientale, în ,,Ortodoxia”, nr.1, 1965, pp. 5-27; Viorel Ioniţă, Hristologia
Sfântului Chiril al Alexandriei în perspectiva dialogului cu Bisericile necalcedoniene,
în ,,Ortodoxia”, nr. 1-2, 1971, pp. 194-209; Ene Branişte, Cultul Bisericilor creştine vechi din
Orient, în ,,Ortodoxia”, nr. 1, 1965, pp. 83–131; Nicolae Chiţescu, Poziţia unor teologi
ortodocşi şi romano-catolici în privinţa celor două voinţe în persoana lui Isus Hristos şi
problema relaţiilor cu necalcedonienii, în ,,Ortodoxia”, nr. 4, 1967, pp 550-564; K. Ferahat,
Hristologia lui Sever de Antiohia şi hristologia Sinodului de la Chalcedon, în ,,Glasul
Bisericii”, nr. 5, 1987, pp. 41-56; Ioan Mircea Ielciu, Hristologia lui Sever al Antiohiei şi
importanţa ei în contextul dialogului cu necalcedonienii, în ,,Ortodoxia”, nr. 4, 1988, pp. 44-
99; John Meyendorff, Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de Nicolai Buga,
Bucureşti, 1997, pp. 27-48.

Controverse origeniste. Sinodul al V-lea ecumenic de la Constantinopol (553)

Disputele teologice privind hristologia calcedoniană

Henotikonul şi schisma acachiană
Politica religioasă a Împăratului Iustinian I
Cele ,,Trei capitole”
Origenismul şi condamnarea sa
Convocarea Sinodului al V-lea ecumenic

44
 Participanţi
Problematică
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Hotărârile sinodului
Evaluarea sinodului

Bibliografie selectivă:

Origen, Scrieri alese, I-IV, traducere de T. Bodogae, Nicolae Neaga, Zorica Laţcu, PSB, vol.
6-9, Bucureşti, 1981-1984; Scrieri ale <<călugărilor sciţi>> daco-romani în secolul al VI-
lea, traducere de Nic. Petrescu şi David Popescu, Craiova, 2006; Teodor M. Popescu,
Tratatul împăratului Justinian contra lui Origen. Studii şi traducere, în ,,Studii Teologice”,
nr. 4, 1933, pp. 17- 66; Idem, Denaturarea istoriei lui Origen, în ,,Biserica Ortodoxă
Română”, nr. 5, 1926, pp. 246-254; nr. 7, pp. 378-383; nr. 10, pp. 580-586; nr.11, pp. 631 -
635 şi nr. 12, pp. 710-718; Vasile Sibiescu, Împăratul Iustinian I şi ereziile, Bucureşti, 1938;
Idem, Călugării sciţi , în ,,Revista Teologică”, nr. 5-6, 1936, pp. 182-205 (şi extras, 24 p.);
Ioan Rămureanu, Episcopul Valentinian de Tomis. Corespondenţa lui cu papa Vigilius în
chestiunea ,,Celor trei capitole”, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr.1-3, 1947, pp. 200 -
212; I. Lazăr, Justinian I ca legislator bisericesc, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 10-12,
1947, pp. 213-238; Ioan G. Coman, Probleme dogmatice ale Sinodului V ecumenic, în ,,Studii
Teologice”, nr. 5-6, 1953, pp. 312-346; Liviu Stan, Impăratul Justinian, Sinodul V ecumenic
şi papalitatea, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, 1953, pp. 347-364; Vicovan Ion, Atitudinea
împăratului Justinian cel Mare (527-565) faţă de Biserică şi faţă de problemele religioase ale
timpului, în ASUI, Teologie, tom. I, 1992, pp.121-135; Gabriel Bunge, Evagrie Ponticul. O
introducere, Sibiu, 1997; H. Crouzel, Origen. Personajul-exegetul-omul duhovnicesc-
teologul, Sibiu, 1999; John Meyendorff, Imperial unity and christian division. The Church
450-680 A. D., New York, 1989; Idem, ,,Criza origenistă din secolul al V-lea”, în volumul
Hristos în gândirea creştină răsăriteană, traducere de N. Buga, Bucureşti, 1997, pp. 49-72;
Asterios Gerostergios, Iustinian cel Mare, sfânt şi împărat, traducere de Ovidiu Ioan,
Bucureşti, 2004.

Apariţia Islamului şi relaţia lui cu Creştinismul

Monotelismul. Sinodul al VI-lea ecumenic de la Constantinopol (680/681)

45
 Situaţia politică şi religioasă în Imperiul Bizantin la începutul secolului al VII-lea
Erezia monotelită
Teologia ortodoxă în faţa monotelismului şi monoergismului
Hotărâri imperiale: Ecthesis (638) şi Typos (648)
Sf. Maxim Mărturisitorul
Convocarea Sinodului al VI-lea ecumenic
Participanţi
Problematică
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Hotărârile sinodului
Evaluarea sinodului
Sinodul Quinisext sau Trulan II (691-692); canoanele Sinodului
Biserica maronită din Liban

Bibliografie selectivă:

Sfântul Maxim Mărturisitorul, Scrieri, II, traducere de Dumitru Stăniloae, PSB, vol. 81,
Bucureşti, 1990; John Meyendorff, Imperial unity and christian division. The Church 450-
680 A. D., New York, 1989; Ioan Ică, Probleme dogmatice în Dialogul Sfântului Maxim
Mărturisitorul cu Pyrrhus, în ,,Ortodoxia”, nr. 3, 1960, pp. 352-373; Ioan Ică jr, Definiţia
hristologică a Sinodului VI ecumenic şi importanţa ei dogmatică şi simbolică, în ,,Mitropolia
Ardealului”, nr. 1, 1987, pp. 22-56; Viorel Ioniţă, Sinodul VI ecumenic şi însemnătatea lui
pentru ecumenismul actual, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-8, 1978, pp. 357-485 (şi extras);
Idem, Viaţa religioasă bizantină în secolul VII şi canoanele Sinodului Quinisext
în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 7-8, 1971, pp. 539-549; Vasile Loichiţă, Hotărârile şi
definiţiile dogmatice de credinţă ale celor şapte sinoade ecumenice, în ,,Mitropolia
Banatului”, nr. 1 -2, 1959, pp. 25-44; Dumitru Stăniloae, Hristologia Sinoadelor,
în ,,Ortodoxia”, nr. 4, 1974, pp. 573-579; Idem, ,,Hristologia Sfântului Maxim
Mărturisitorul”, în volumul Studii de Teologie dogmatică, Craiova, 1991; Christof von
Schönborn, Sofronie al Ierusalimului – Viaţa monahală şi mărturisirea doctrinară, traducere
de Măriuca şi Adrian Alexandrescu, ediţie îngrijită de Octavian Gheorghe Gordon, Bucureşti,
2007; Traian Valdman, Însemnătatea Sinodului al VI-lea ecumenic pentru codificarea
canoanelor, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1996, pp. 160-189; Cezar Vasiliu, Biserica

46
creştinilor maroniţi din Liban, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1966, pp. 160-189; Ioan Dura,
Câteva precizări privind data şi denumirile celei de-a doua sesiuni a celui de-al VI-lea Sinod
Ecumenic (Quinisext sau Trulan), în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1 – 3, 1992, pp. 158 –
162; Nicolae Dura, Treisprezece secole de la întrunirea Sinodului Trulan (692 – 1992),
în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 11 – 12, 1992, pp. 117 – 118.

Prima fază a iconoclasmului. Sinodul al VII-lea ecumenic de la Niceea (787)

Iconologia creştină până în secolul al VII-lea

Situaţia politică, militară şi religioasă în Imperiul Bizantin la începutul secolului al VIII-lea
Erezia iconoclastă sau iconomahia
Politica ecleziastică a Împăraţilor iconoclaşti Leon al III-lea Isaurul (717-740) şi Constantin al
V-lea Copronimul (741-775)
Sinodul iconoclast de la Hieria (754)
Persecuţia împotriva iconodulilor; martiri
Lupta pentru apărarea icoanelor
Convocarea Sinodului al VII-lea ecumenic
Participanţi
Problematică
Desfăşurarea lucrărilor sinodului
Hotărârile sinodului
Evaluarea sinodului

Încercări de resuscitare a iconoclasmului în secolul al IX-lea; a doua fază a

iconoclasmului. Restaurarea definitivă a cinstirii sfintelor icoane

Sinodul de la Constantinopol (843); Synodiconul

Duminica Ortodoxiei – biruinţa Bisericii asupra tuturor ereziilor

Bibliografie selectivă:

Sfântul Ioan Damaschin, Cultul sfintelor icoane (Cele trei tratate contra iconoclaştilor),
traducere de Dumitru Fecioru, Bucureşti, 1998; Sfântul Teodor Studitul, Iisus Hristos,
prototip al icoanei Sale. Tratatele contra iconomahilor, traducere de Ioan I. Ică jr, Alba Iulia,

47
1994; Paul Evdokimov, Arta icoanei, o teologie a frumuseţii, traducere de Grigore Moga şi
Petru Moga, Bucureşti, 1992; St. Gero, Byzantine iconoclasm during the Reign of Leo III,
Louvain, 1973; Idem, Byzantine iconoclasm during the Reign of Constantin V, Louvain, 1977;
André Grabar, Iconoclasmul bizantin, traducere de Daniel Barbu, Bucureşti, 1991; ,, V.
Muntean, Iconoclasmul bizantin (sec. VIII-IX) în lumina noilor cercetări, în ,,Biserica
Ortodoxă Română”, nr. 8-10, 1984, pp. 684-689; Emanoil Băbuş, Sinodul al VII-lea
ecumenic-1200 de ani, în ,,Glasul Bisericii”, nr. 6, 1987, pp.86-94; Aurel Jivi, Sinodul al VII-
lea ecumenic, în ,,Mitropolia Moldovei şi Sucevei”, nr. 5, 1987, pp. 101-111; Emilian
Popescu, Aniversarea a 1200 de ani de la Sinodul al VII-lea ecumenic, în ,,Studii Teologice”,
nr. 6, 1987, pp.8-22; Idem, A fost reprezentat teritoriul românesc la Sinodul al VII-lea
Ecumenic de la Niceea (787) de către episcopul Ursus?, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1993,
pp. 122-124; Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos ca prototip al icoanei sale, în ,,Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, nr. 3-4, 1958, pp. 244-271; Idem, Hristologie şi iconologie în disputa
din secolele VIII-IX, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-4, 1979, pp. 12-53; N. Chifăr, Sinodul al
VII-lea ecumenic, moment marcant al încheierii dogmelor hristologice, în ,,Altarul
Banatului”, nr. 7-9, 2000, pp. 12-22; Ioan Rămureanu, Cinstirea sfintelor icoane în primele
trei secole, în ,,Studii Teologice”, nr. 9-10, 1971, pp. 621-671; Petre Semen, Nicolae Chifăr,
Icoana, teologie în imagini, Iaşi, 1999; Nikolai Ozolin, Chipul lui Dumnezeu - chipul omului.
Studii de iconologie şi arhitectură bisericească, traducere de Gabriela Ciubuc, Bucureşti,
1998; Leonid Uspensky, Teologia icoanei, traducere de Teodor Baconski, Bucureşti, 1994;
Viorel Ioniţă, Sfântul loan Damaschinul apărător al cultului sfintelor icoane, în ,,Studii
Teologice”, nr. 7-10, 1980, pp. 581-589; Constantin Voicu, Sfântul loan Damaschin
premergător al formulărilor doctrinare de la Sinodul VII ecumenic, în ,,Revista Teologică”,
nr.1, 1992, p 3 -11; Idem, Sfântul loan Damaschin apărător al Sfintelor icoane, în ,,Revista
Teologică”, nr. 3-4, 1996, pp. 412-423; Dumitru Bălţat, Cinstirea sfintelor icoane în scrierile
Sfântului Gherman I Patriarhul Constantinopolului, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 3, 1989,
pp. 21-34; Nicolae Chifăr, Iconologia Sfântului Ioan Damaschinul în contextul disputelor
iconoclaste din secolul al VIII-lea, în ,,Teologie şi Viaţă”, nr. 1-6, 2000, pp. 113-126;
Idem, ,,Relaţiile politico-religioase dintre Roma şi Constantinopol la începutul secolului al
VIII-lea”, în volumul Studii istorice, Sibiu, 2005, pp. 155-166; ,,Ortodoxia”, nr. 4, 1987 –
număr special al revistei, dedicat aniversării a 1200 de ani de la Sinodul al VII-lea ecumenic.

Importanţa şi actualitatea hotărârilor Sinoadelor ecumenice

48
S-au precizat, apărat şi proclamat adevărurile de credinţă mărturisite dintotdeauna de Biserică
Hotărârile luate au contribuit, în vremuri dificile, la întărirea disciplinei bisericeşti
S-a asigurat pacea şi liniştea Bisericii şi a Statului
S-a realizat, ,,sub semnul Oraşului lui Constantin (...), Noua Romă creştină a lumii antice
sinteza dintre Ierusalim, Atena şi Roma, aflată la baza culturii şi civilizaţiei Europei (născute,
cum au arătat Denis de Rougemont şi Constantin Noica, în anul 325 la Niceea, odată cu
Sinodul I al Bisericii). Ceea ce a înfăptuit Biserica Ortodoxă prin Sfinţii Părinţi greci şi
Sinoadele Ecumenice nu a fost o elenizare a creştinismului, ci o transfigurare a elenismului.
Imperiul Roman creştin constantinian s-a dorit a fi o transfigurare a statului roman
mediteranian ca realizare istorică de tip teocratic a Împărăţiei lui Dumnezeu” (Ioan Ică jr).

Erezii şi controverse: pavlicianismul, adopţianismul, adaosul «Filioque». Credinţe şi

practici noi în Apus

Donatismul a apărut în Biserica africană în sec. IV-V, denunţând valabilitatea Tainelor

săvârşite de un cleric căzut; este respins de Biserică, pentru că valabilitatea Tainelor nu
depinde de vrednicia săvârşitorului.
Priscilianismul apare în Biserica Spaniei la sfârşitul secolului al IV-lea şi este considerat o
resuscitare a gnosticismului maniheic.
Pelagianismul; a dezvoltat în Apus o învăţătură greşită cu privire la raportul dintre natură
şi har, considerând că omul se poate mântui prin propriile forţe. A fost condamnat în cadrul
câtorva sinoade locale, apoi de părinţii Sinodului al III-lea Ecumenic.
Semipelagianismul admitea că harul divin cooperează cu voinţa omului, însă voinţa are
prioritateşi este determinantă în cele din urmă.
Pavlicianismul apare în a II-a jumătate a secolului al VII-lea şi este considerat ca o nouă
formă de manifestare a ideilor gnostice profesate odinioară de adepţii maniheismului.
Adopţianismul apare în sec al VIII-lea în Spania, readucând în atenţie mai vechi idei
antitrinitare şi donatiste.
Adaosul ,,Filioque”; învăţătura potrivit căreia Duhul Sfânt ar purcede şi ,,de la Tatăl şi de
la Fiul”, apare în Spania, în secolul al VI-lea, atunci când misionarii apuseni fac eforturi
pentru a-i câştiga pentru Ortodoxie pe vizigoţii semiarieni. Mai târziu, la începutul celui de-al
II-lea mileniu creştin, se va generaliza în Biserica Romano-Catolică.
Credinţe şi practici noi în Apus

49
Sinoade locale

Ancira (314-325)
Neocezareea (314-325)
Sardica (343-344)
Laodiceea (360-365)
Gangra (360-370)
Constantinopol (394)
Alte sinoade locale şi importanţa lor

Sinoade endemice; atunci când erau chestiuni urgente de rezolvat, s-au reunit în sinod
episcopi ortodocşi aflaţi întâmplător în oraşul - centru mitropolitan sau patriarhal.

Bibliografie selectivă:

Ioan G. Coman, Sinoadele ecumenice şi importanţa lor pentru viaţa Bisericii în ,,Ortodoxia”,
nr. 3, 1962; Idem, Sinoadele ecumenice ca expresie a universalităţii Bisericii, în ,,Studii
Teologice”, nr. 1-2, 1977, pp. 4-22; Liviu Stan, Despre sinodalitate, în ,,Studii Teologice”, nr.
3-4, 1969, pp. 155-163; Ioan Caraza, Simbolul niceo-constantinopolitan în viaţa şi
spiritualitatea Bisericii, în “Ortodoxia", nr. 3, 1981, pp. 433-441; Viorel Ioniţă, Raportul
dintre Scriptură şi Tradiţie în hotărârile Sinoadelor ecumenice în ,,Ortodoxia”, nr. 2, pp.
263-274; Marin I. Sava, Atitudinea Sfântului Ciprian faţă de problema unităţii Bisericii şi
actualitatea ei, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1969, pp.210-219; Ioan Rămureanu, Sinodul de
la Sardica din anul 343. Importanţa lui pentru istoria pătrunderii creştinismului la geto-
daco-romani, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1962, pp. 146 - 182; Idem, Sinoadele de la
Sirmium, în ,,Studii Teologice”, nr. 5 -6, 1963, pp. 266- 316; Idem, Creştinismul în
provinciile romano dunărene ale Illiricului la sfârştul secolului IV. Sinodul de la Sirmium din
378 şi sinodul de la Aquileea din 381, în ,,Studii Teologice”, nr. 7-8, 1964, pp. 408-450;
Henri-Irénée Marrou, Sfântul Augustin şi sfârşitul culturii antice, traducere de Dragan
Stoianovici şi Lucia Wald, Bucureşti, 1997; C. C. Pavel, Problema răului la Fericitul
Augustin, Bucureşti, 1996; Cosmin Dan, Controversa pelagiană, în „Altarul Banatului”, nr.
1-3, 1998, pp.44-63; Idem, Semipelagianismul, în „Altarul Banatului”, nr.1-3, 1998, pp. 44-
62; P. Lemerle, L’histoire des Pauliciens d’Asie Mineure d’aprés les sources grecques.

50
Travaux et mémoires, Paris, 1973; Ioan Petru Culianu, Gnozele dualiste ale Occidentului,
Bucureşti, 1995; Ioan I. Ică jr, ,,Teologia ortodoxă modernă şi contemporană-momente, figuri,
parcurs, interpretare” în vol. Teologia Ortodoxă în secolul al XX-lea şi la începutul secolului
al XXI-lea, coordonator Viorel Ioniţă, Bucureşti, 2011; Peter L Huillier, Dreptul bisericesc la
sinoadele ecumenice I-IV, traducere de Alexandru I. Stan, Bucureşti, 2002.

15. Monahismul şi viaţa creştină în secolele V-VIII

Cultul şi Arta creştină în secolele IV-VIII

Situaţia politică, religioasă şi culturală în secolele al IV-lea – al VIII-lea

În Răsărit
Împăraţii bizantini şi administrarea statului
Pericole externe; dezvoltarea mahomedanismului

În Apus
Căderea Imperiului Roman de Apus (476)
Papa Ştefan al II-lea (752-757) şi regalitatea francă
Înfiinţarea Statului papal (755/756)
,,Universalismul” papal – pretenţii şi iniţiative politice
Carol cel Mare (768-814) - ,,Împărat roman al Apusului”
Moştenirea carolingiană
Proclamarea ,,Sfântului Imperiu Romano-German” (962)
,,Secolul obscur”

Bibliografie selectivă:

Jacques Le Goff, Civilizaţia occidentului medieval, traducere de Maria Holban, Bucureşti,

1970; Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire, edited by Hans-Friedrich
Mueller, New York, 2003; Ovidiu Drimba, Istoria culturii şi civilizaţiei, vol. 2, Bucureşti,
1987; Hélène Arhweiler, Ideologia politică a Imperiului Bizantin, traducere de Cristina Jinga,
postfaţă de Nicolae Şerban Tanaşoca, Bucureşti, 2002; Louis Bréhier, Civilizaţia bizantină,
traducere de Nicolae Spincescu, Bucureşti, 1994;Warren Treadgold, The Bzyantine revival
780-842, Stanford, 1988; Teodor M. Popescu, Premisele primatului papal, în ,,Ortodoxia”,

51
nr. 1, 1955, pp. 3-28; Idem, Cezaropapismul romano-catolic de ieri şi de azi, în „Ortodoxia”,
an nr. 4, 1951, pp. 495-537; Milan Şesan, Naşterea ideii papale, în ,,Mitropolia Ardealului”,
nr. 7 - 8, 1962, pp. 469-481; Charles Diehl, Marile probleme ale istoriei bizantine. Figuri
bizantine, vol. I şi II, traducere de Ileana Zara, Bucureşti, 1969; Vaarlam
Merticariu, ,,Împăraţi bizantini monahi” în vol. Priveghind şi lucrând pentru mântuire,
Editura Trinitas, Iaşi, 2000, pp.206-217; A. A. Vasiliev, Istoria Imperiului Bizantin, traducere
de Ionuţ-Alexandru Tudorie, Vasile-Adrian Carabă şi Sebastian-Laurenţiu Nazâru, Iaşi,
2010; August Franzen, Remigius Bäumer, Istoria papilor, traducere de Romulus Pop,
Bucureşti, 1996; Claudio Rendina, Papii. Istorie şi secrete, traducere de Radu Gâdei,
Bucureşti, 2002.

VII. Dezvoltarea culturii şi a misiunii Bisericii în secolele VIII-XI. Cauzele Schismei

Popoare creştinate în Apus: germani, anglo-saxoni şi scandinavii

Saxonii primesc Botezul în urma eforturilor misionare depuse de Winfrid-Bonifaciu
(†754/755). Activitatea depusă de dânsul pentru convertirea triburilor germanice, precum şi
cea de organizare a Bisericii, îi vor aduce supranumele de ,,Apostol al germanilor”.

Frizii; o parte dintre ei sunt încreştinaţi de Willibrord, pe la sfârşitul secolului al IX-lea, iar
ceilalţi în timpul Împăratului Carol cel Mare.

Danezii, după eforturi misionare intense datorate episcopilor Willenhand de Bremen şi

Lüdger de Münster (cel de al doilea este întemeietorul comunităţii creştine din insula
Helgoland) şi regelui lor, Harald (care se botează în anul 826), primesc definitiv creştinismul
în timpul regelui Canut cel Mare (1014-1053). Acum se remarcă activitatea misionară a lui
Ansgar (†865) sau Oscar de la mănăstirea Corvey. În anul 829 Ansgar intreprinde o călătorie
misionară şi la suedezi, la îndemnul împăratului Ludovic cel Pios şi la invitaţia regelui Bjorn
al Suediei. Ansgar devine în 831 episcop la Hamburg, împăratul susţinând material activitatea
sa misionară printre scandinavi, iar papa Grigore al IV-lea numindu-l ,,vicar apostolic”.
Încreştinarea deplină a suedezilor se încheie în secolul al XI-lea.
La norvegieni creştinismul începe să pătrundă în secolul al IX-lea, sub regele Harald cel
Frumos. Mai buna cunoaştere a noii religii de către norvegieni se datoreşte misionarilor
britanici şi legăturilor comerciale cu Bizanţul. Un mare rol îl vor avea regii Olaf Tryggvison

52
(995-1000) şi Olf Haraldson (1014-1080). Începând cu anul 861, misionarii normanzi
înfiinţează primele comunităţi creştine din Islanda.

Încreştinarea cehilor, croaţilor şi polonezilor

În timpul cneazului Boleslav I cehii primesc ritul latin şi se înfiinţează o episcopie la
Praga (973), pusă sub conducerea lui Detmar.
Teritoriul locuit de croaţi este încorporat în anul 870 în arhiepiscopia de la Spalato, de pe
coasta dalmată.
La polonezi, în anul 991, ia fiinţă o episcopie latină la Poznan, iar mai târziu se acceptă
suzeranitatea spirituală a papei. După anul 1040, sub cneazul Kazimir este introdus definitiv
ritul latin.

Popoare creştinate de Bizanţ. Activitatea Sfinţilor Chiril şi Metodie

Pe ruinele Imperiului carolingian încep să apară noi state. Populaţia slavă din zona
Boemiei, Moraviei şi Panoniei se organizează, sub conducerea principelui Rastislav (845-
870), statul Moravia Mare, cu capitala la Velehrad. În ceea ce priveşte structura ecleziastică,
teritoriul Moraviei se afla în zona de întâlnire a jurisdicţiilor Apusului şi Răsăritului. Dorind
ca şi pe plan bisericesc să nu poată fi constrâns în vreun fel de episcopatul romano-catolic, ale
cărui interese fuseseră până nu demult sprijinite de politica Împăratului Carol cel Mare (768-
814) şi a succesorilor săi, în anul 862 principele solicită bizantinilor misionari creştini. În anul
următor sunt trimişi în Moravia fraţii Constantin (Chiril) şi Metodiu, a căror evlavie,
devotament şi experienţă diplomatică erau cunoscute şi apreciate la Constantinopol. Aceştia
se pregătesc temeinic pentru misiunea încredinţată (alcătuiesc un alfabet şi apoi traduc texte
scripturistice şi cărţi de slujbă în limba slavonă vorbită atunci) şi pleacă spre Moravia (trecând
prin Bulgaria şi Serbia). Efortul lor este răsplătit, reuşind ca în scurtă vreme să-şi facă ucenici
şi să evanghelizeze pe slavii aşezaţi aici. Succesul misionar atrage însă invidia episcopatului
german apusean, astfel încât cei doi fraţi se vor vedea nevoiţi să meargă la Roma, pentru a fi
cercetaţi pentru culpa imaginară de a fi introdus în Biserică o nouă limbă de cult. Episcopul
Romei, bineînţeles, nu le găseşte nici o vină, ba dimpotrivă, are cuvinte de laudă pentru
activitatea lor. Chiril moare la Roma (869), iar Metodiu este hirotonit de Papa Adrian al II-lea
arhiepiscop pentru Moravia Mare şi Panonia, însă nu i se permite de către episcopatul apusean
să activeze decât pentru scurtă vreme (moare în anul 885). Imediat în Moravia se interzice
slujirea Sf. Liturghii în slavonă, iar ucenicii Sfinţilor Chiril şi Metodiu sunt alungaţi (se retrag
în Serbia şi Bulgaria, unde vor contribui la generalizarea, în scurtă vreme, a ritului bizantino-

53
slav). Mai târziu, tocmai datorită succesului noului rit, cei doi fraţi vor fi numiţi ,,Apostoli ai
slavilor”, iar pentru efortul lor misionar şi de promovare a culturii creştine la popoarele
păgâne până atunci, ,,Apostoli ai Europei”.

Încreştinarea sârbilor
Popor de origine slavă, sârbii sunt aşezaţi în zona locuită până astăzi de dânşii, în secolul al
VII-lea, de Împăratul bizantin Heraclius (610-641). Tot el face şi primele eforturi pentru a fi
încreştinare, cerând episcopului Romei să trimită misionari la sârbi, fără însă ca procesul să
poată fi încheiat. Abia mai târziu, în secolul al IX-lea, Împăratul bizantin Vasile I
Macedoneanul (867-886) şi Sf. Patriarh Fotie trimit misionari care botează pe sârbi şi
organizează biserica lor, în legătură cu Patriarhia de la Constantinopol. Pentru sârbi va fi
înfiinţată o episcopie la Rasca.

Încreştinarea bulgarilor
Bulgarii sunt un popor de neam turanic, originar din stepele asiatice şi vorbind la început
o limbă türcică. Iniţial se stabilesc pe cursul inferior al Volgăi, unde grecii îi întâlnesc pentru
prima oară. Mai târziu, sub presiunea chazarilor, bulgarii, conduşi de hanul Asparuh sau
Isparuh, vor intra, pe la anii 679-680, în Imperiul Bizantin, unde îşi vor constitui un stat
propriu, între Dunăre şi Balcani. Treptat, prin convieţuirea cu tracii romanizaţi autohtoni şi cu
grupurile de slavi stabilite la sud de Dunăre, se vor sedentariza şi vor căpăta mai multe
cunoştinţe despre creştinism.
Încreştinarea propriu-zisă a bulgarilor are loc în anul 864, când se botează ţarul Boris
(primeşte acum numele naşului său, Împăratul bizantin Mihail al III-lea). Boris-Mihail (852-
889) ar fi dorit să fie încoronat Împărat, iar Biserica bulgară să fie condusă de un Patriarh.
Cum acestei ultime dorinţe (de care depindea şi eventuala sa încoronare), nu i se dă curs de la
Constantinopol, el se adresează papei, cu rezultate modeste însă, fără a-şi putea vedea
vreodată înfăptuite visurile de mărire. Se ajuge însă, în planul relaţiilor bisericeşti, la tensiuni
între Apus şi Răsărit, tensiuni ce vor culmina cu excomunicarea reciprocă dintre
Constantinopol şi Roma, din timpul Sf. Patriarh Fotie şi a Papei Nicolae I (urmată, mai târziu,
de reluarea legăturilor).
Creşterea puterii (şi, proporţional a ambiţiilor) bulgarilor sub ţarii Simeon (893-927) şi
Petru (927-969) vor declanşa în deceniile următoare conflicte extrem de dure cu bizantinii. În
ceea ce priveşte viaţa bisericească la bulgari se va generaliza ritul bizantino-slav, ca urmare a
activităţi ucenicilor Sf. Chiril şi Metodie (dintre care Clement este socotit nativ bulgar) şi,

54
după mai multe încercări de găsire a unor soluţii instituţionale viabile, se organizează şi
rămâne funcţională, o Arhiepiscopie cu sediul la Ohrida (recunoscută de bizantini în anul
1019), aflată în legătură cu Patriarhia Ecumenică de la Constantinopol. Cu timpul, bulgarii,
care păstrează etnonimul primit iniţial, se vor slaviza.

Încreştinarea ruşilor

Ruşii, care îi au între strămoşi atât pe varegii din Scandinavia, cât şi pe slavii răsăriteni,
primesc oficial Botezul în anul 988, în timpul cneazului Vladimir cel Mare (980-1015). O
misiune anterioară, organizată de Sf. Patriarh Fotie, după anul 860, când varego-ruşii
asediaseră Constantinopolul, nu dăduse bune rezultate. Legăturile comerciale, diplomatice şi
militare între Constantinopol, Kiev şi Novgorod se intensificaseră de-a lungul timpului, astfel
încât comunitatea creştină rusească sporise ca număr şi influenţă (bunăoară, în cartierul Sf.
Mammas din capitala bizantină funcţiona chiar o biserică, având hramul Sf. Ilie, pentru
varego-ruşii în trecere). Cronicarul Nestor, care scrie în secolul al XII-lea, povesteşte cum,
înainte de a se hotărî definitiv pentru o anumită religie monoteistă, principele Vladimir
primise delegaţii de la bulgarii mahomedani de pe Volga, de la chazarii din zona Caucazului
(care îmbrăţişaseră mozaismul), de la ,,nemţii de la Roma” (Romano-Catolici) şi de la
Constantinopol. Vladimir trimite soli la Bizanţ şi este impresionat de relatarea făcută de
aceştia la întoarcere: ,,şi ne-am dus la greci şi ne-au condus acolo unde ei se închină la
Dumnezeul lor (în biserica Sfânta Sofia) şi nu mai ştiam dacă ne aflăm în cer sau pe pământ.
Dar un lucru ştim, că acolo Dumnezeu locuieşte în mijlocul oamenilor; şi slujba lor este mai
minunată decât în orice altă ţară”.
În anul 988 un corp expediţionar rusesc va fi trimis de Vladimir în ajutorul Împăraţilor
bizantini Vasile al II-lea Bulgaroctonul şi Constantin al VIII-lea, care se confruntau cu o
rebeliune internă. Apoi, principele rus primeşte Botezul şi se căsătoreşte cu Ana
Porfirogeneta, sora bazileilor bizantini. În acelaşi an, 988, ruşii primesc Botezul, iar apoi
începe opera de organizare a Bisericii ruse, în legătură cu Patriarhia Ecumenică. Centrul
politic şi ecleziastic este la Kiev, cea mai veche biserică înălţată aici având hramul Sf. Mare
Prooroc Ilie.

Încreştinarea ungurilor
Ungurii, populaţie migratoare, originară se pare din Asia Centrală, după o perioadă de
şedere în zona nord-pontică (Atelkuz), se instalează în secolul al IX-lea în Câmpia Panonică.

55
Distrug statul Moravia Mare şi organizează campanii de jaf extrem de violente, în Apusul
Europei, fiind înfrânţi abia în anul 955, în bătălia de la Lechfeld, lângă Augsburg, de o
coaliţie militară apuseană (şi abia după anul 1000 îşi vor îndrepta privirile către Transilvania,
locuită de români). Intră în legătură cu Imperiul Bizantin (cu care în anul 943 încheie un tratat
de pace), şi trimit ostatici la Constantinopol. Doi principi unguri, Bulcsu şi Gyula, se botează,
primul în anul 950, iar celălalt trei ani mai târziu, avându-l naş pe Împăratul bizantin
Constantin al VII-lea Porfirogenetul. La întoarcere acasă Gyula ia cu sine pe Ierotei, hirotonit
de Patriarhul Ecumenic episcop al Turkiei (aşa era desemnat de bizantini teritoriul locuit de
maghiari), care va organiza Biserica Ortodoxă de aici. Mai târziu, sub regele lor, Ştefan cel
Sfânt, căsătorit cu prinţesa catolică bavareză Ghizela, ungurii vor adopta ritul Apusean.

Bibliografie selectivă:
Izvoarele istoriei românilor (vol. I, Gesta Hungarorum – Cronica Notarului anonim al
regelui Bela, traducere de G. Popa Lisseanu, Bucureşti, 1934; vol. IV, Cronica ungurilor de
Simon de Keza, traducere de G. Popa Lisseanu, Bucureşti 1935; vol. VII, Cronica lui Nestor,
traducere de G. Popa Lisseanu, Bucureşti 1935); Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan
(editori), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul din Nantes. Izvoare de istorie medievală
(secolele V-XVI), Iaşi, 2005; Edward Gibbon, The Decline and Fall of the Roman Empire,
edited by Hans-Friedrich Mueller, New York, 2003; Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului,
vol. I, Sibiu, 2007; Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, traducere de
Diana Stanciu, Bucureşti, 2001; Anthony-Emil N. Tachiaos, Sfinţii Chiril şi Metodie şi
culturalizarea slavilor, traducere de Constantin Făgeţan, Bucureşti, 2002; Petru Rezuş,
Religia slavilor, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, 1950, pp. 98-110; Chiril Pistrui, 1100 ani de
la începutul activităţii misionare a lui Ciril şi Metodie, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12,
1963, pp. 877 - 893; Idem, Despre alfabetul cirilic şi cel glagolitic, în ,,Mitropolia
Ardealului”, nr. 3-5, 1964, pp. 252-269; Ioan Rămureanu, Începuturile creştinării sârbilor
sub împăratul bizantin Heracliu, în ,,Studii Teologice”, nr. 3-4, 1959, pp. 16-41; Idem,
Creştinarea sârbilor sub împăratul Vasile I Macedoneanul, în ,,Studii Teologice”, nr. 1 -2,
1960, pp. 3-28; Idem, Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sf. Chiril şi Metodie, în
,,Ortodoxia”, nr. 1, 1967, pp. 17-31; Idem, Creştinarea ruşilor în lumina noilor cercetări
istorice, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-6, 1957, pp. 386-413; Idem, Începuturile creştinării
ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului. Ortodoxia la unguri până în timpul domniei
regelui Ştefan cel Sfânt, în ,,Studii Teologice”, nr. 1-2, 1957, p. 23-57; Idem, Rolul
elementului românesc în creştinarea ungurilor, în ,,Biserica Ortodoxă Română”, nr. 1-2,

56
1980, pp. 173-196; Milan Şesan, Ortodoxia în trecutul Europei Centrale, în ,,Studii
Teologice”, 1950, 1-2, p. 80-97; Idem, Tradiţiile cirilometodiene şi Vaticanul, în ,,Mitropolia
Ardealului”, 1961,nr. 1-3, p.59-83; Idem, Slavii, creştinismul şi Roma, în ,,Mitropolia
Moldovei şi Sucevei”, 1961, nr. 9-12, p. 615-633; Idem, Ortodoxia cehă în secolul XI,
în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 5 -6, 1957, pp. 440-453; Jerzy Kloczowsky, A History of
Polish Christianity, Cambridge, 2000; Cristian Ştefan, Misiunea creştină în Apus şi Răsărit
(sec. V-X), Cluj-Napoca, 2002; Gheorghe Petraru, ,,Mergeţi în toată lumea şi propovăduiţi
Evanghelia la toată făptura...” O istorie a misiunilor creştine, Iaşi, 2014.

Bisericile ortodoxe şi cele necalcedoniene în secolele VIII-XI

Controverse şi erezii în secolele VIII-XI

Cultura teologică în Răsărit. Universitatea din Bizanţ

Teologi mai însemnaţi: Teodor Studitul, Patriarhul Fotie, Simeon Noul Teolog, Mihai Psellos

Cultura teologică în Apus. Şcoli şi scriitori

Viaţa creştină, monahismul şi cultul în secolele VIII-XI

De obicei se afirmă că în această perioadă viaţa creştină nu s-a putut menţine la înălţimea
celei trăite de creştinii primelor secole. Responsabili de situaţie ar fi mai întâi cei ce au
promovat creştinările în masă, când pregătirea personală pentru a primi Botezul era încă de la
început deficitară. Se adaugă oficializarea creştinismului în stat, situaţie în care unii au putut
deveni creştini nu din convingere, ci din interes. De asemenea controversele doctrinare şi
dezbaterile care au urmat, au putut de multe ori să lase în planul secund moralitatea şi evlavia.
Cu toate neajunsurile menţionate, evlavia şi moralitatea s-au putut menţine şi sinceritatea
însoţită de putere de jertfă a fost vizibilă deseori în împrejurări dificile precum misiunile
creştine sau mărturisirea credinţei cu mari sacrificii, mai ales de creştinii căyuţi sub săpânire
musulmană
Între alte opere filantropice creştine din această perioadă se numără ospiciul de leproşi
întemeiat în secolul al IV-lea de Sf. Zosima, şi Vasiliada, instituţia filantropică organizată de
Sf. Vasile cel Mare.

Disciplina; canoane; legislaţia imperială; penitenţa

57
 S-a încercat, în continuare păstrarea disciplinei bisericeşti, iar pe lângă canoanele adoptate
în cadrul Sinoadelor (locale şi ecumenice), s-au păstrat unele alcătuite de Sfinţi Părinţi
(precum Sf. Dionisie cel Mare, Sf. Atanasie cel Mare, Sf. Vasile cel Mare ş. a.), la acestea
adăugându-se opera legislativă a unor Împăraţi (Codex Theodosianus, întocmit la porunca lui
Teodosie al II-lea şi încheiat în anul 435 sau, în timpul domniei lui Iustinian, alcătuirea
monumentalului Codex juris civilis).
Trebuie menţionată problema celibatului preoţilor, rezolvată diferit în Apus (unde este
impus celibatul atât episcopilor, cât şi preoţilor şi diaconilor) şi în Răsărit (unde acesta este
rezervat doar episcopilor, prin Novela Împăratului Iustinian din anul 546, lege confirmată mai
târziu de canoanele Sinodului quinisext).
Tot acum în apus apare învăţătura greşită potrivit căreia păcatele pot fi iertate în schimbul
unei sume de bani. Cu timpul şi instituţia bisericească a acceptat practicarea indulgenţelor.
În această perioadă penitenţa publică, practicată în primele secole, este înlocuită cu
penitenţa particulară, iar spovedania (odinioară, de asemenea, publică) se va face în taină.

Monahismul; organizarea vieţii monahale în Răsărit şi în Apus; Reguli; chipuri şi icoane de

monahi
Existenţa mai multor rânduieli şi moduri de trăire a vieţii monahale în Răsărit a făcut
necesară uniformizarea regulilor. Astfel, Sf. Vasile cel Mare (330-379), după ce transferă
unele comunităţi monahale din pustie în apropierea oraşelor, încurajează şi organizează
activitatea filantropică desfăşurată de acestea (fără să fie însă afectat programul duhovnicesc),
va alcătui Regulile mari şi Regulile mici, care au stat şi stau la baza vieţuirii monahale
ortodoxe. În anul 463 consulul Studius întemeiază mănăstirea Studion, de lângă
Constantinopol, din obştea căreia s-au înălţat mari teologi (între care egumenii Platon şi
Teodor sau Sf. Teodor Studitul), care au apărat învăţătura şi demnitatea Bisericii în anii
dificili ai perioadei iconoclaste. Alte moduri de vieţuire monahală au fost cele ale stâlpnicilor
şi achimiţilor.
Şi în Apus monahismul începe să fie cunoscut. Se vor bucura de mare prestigiu Părinţi
precum Eusebiu de Vercelli (care a cunoscut monahismul egiptean în timpul exilului dintre
anii 355-362), Fericitul Ieronim (347-420), Sf, Ambrozie de Mediolanum (339-397), Sf. Ioan
Casian (care înfiinţează la începutul secolului al IV-lea în Massalia, două mănăstiri, una
pentru monahi şi cealaltă pentru monahii) ş. a. În Galia ajunge foarte cunoscut Sf. Martin de
Tours (la înmormântarea căruia, în anul 401, participă în jur de 2000 de monahi), Sf.

58
Genoveva-ocrotitoarea Parisului şi a Franţei (422-502), Honorat de Arelate, care a întemeiat
în anul 410 mănăstirea de pe insula Lerin, ş. a.
În anul 529 Sf. Benedict de Nursia întemeiază mănăstirea Monte Casino, căreia îi
hărăzeşte reguli proprii (numite de acum înainte benedictine), inspirate din cele ale Sf. Vasile
cel Mare. În anul 817 în sinodul de la Aquisgranum i se conferă monahismului apusean statut
de ordin monah

Bibliografie selectivă:

Alexandru-Florin Platon, Laurenţiu Rădvan (editori), De la Cetatea lui Dumnezeu la Edictul

din Nantes. Izvoare de istorie medievală (secolele V-XVI), Iaşi, 2005; Sfântul Atanasie cel
Mare, Viaţa Cuviosului părintelui nostru Antonie, în Scrieri, II, traducere de Dumitru
Stăniloae, PSB, 16, Bucureşti, 1988; Sfântul Vasile cel Mare, Asceticile. Regulile.
Constituţiile ascetice, în Scrieri, II, traducere de Iorgu D. Ivan, PSB, vol. 18, Bucureşti, 1989;
Sf. Ioan Gură de Aur, Despre feciorie. Apologia vieţii monahale. Despre creşterea copiilor,
traducere Dumitru Fecioru, Bucureşti, 2001; Sfântul Ioan Casian, Scrieri alese. Aşezămintele
mănăstireşti şi convorbirile duhovniceşti, traducere de Vasile Cojocaru şi David Popescu,
PSB, vol. 57, Bucureşti, 1990; Patericul egiptean, ce cuprinde cuvinte folositoare ale
Sfinţilor bătrâni, Alba Iulia, 2014; Sfântul Grigorie de Tours, Vita Patrum (Viaţa Părinţilor),
traducere de Petrişor Ilina, Bucureşti, 2004; Pierre Lallement, Viaţa Sfintei Genoveva –
ocrotitoarea Parisului şi a Franţei, traducere de Vasile Bîrzu, Sibiu, 2012; Niţă-Danielescu
Daniel, Traducerea şi circulaţia Limonariului în Ţările române, în ,,Analele Ştiinţifice ale
Universităţii «Al.I.Cuza» Iaşi”, tom X, Teologie Ortodoxă, 2005, p. 41-54; Ioan N. Floca,
Canoanele Bisericii Ortodoxe. Note şi comentarii, ediţia a III-a, Sibiu, 2005; L’Histoire du
Christianisme, tome IV, Evêques, moines et empereurs, (610-1054), Paris, 1993; John
Meyendorff, Imperial unity and christian division. The Church 450-680 A. D., New York,
1989; Adrian Gabor, Demnitatea de Patriarh în Biserica creştină. Semnificaţia termenului,
apariţia şi utilizarea acestuia, în ,,Anuarul Facultăţii de Teologie Ortodoxă <<Patriarhul
Justinian>>, Bucureşti, 2007, pp.171-180; Liviu Stan, Societăţile religioase în Biserica veche,
în „Ortodoxia”, nr. 1-2, 1956, pp. 109-134; Idem, Instituţiile de asistenţă socială în Biserica
veche, în ,,Ortodoxia”, nr. 1, 1957, pp. 94-118 şi nr. 2, pp. 258-279; Gândirea socială a
Bisericii, Fundamente- documente-analize-perspective, volum realizat şi prezentat de Ioan
I.Ică jr. şi Germano Marani, Sibiu, 2002; Antonie Plămădeală, Biserica slujitoare în Sfânta
Scriptură şi Sfânta tradiţie şi în teologia contemporană, în ,,Studii Teologice”, nr. 5-8, 1972;

59
Ion Vicovan, Daţi-le voi să mănânce! Filantropia creştină – istorie şi spiritualitate, Iaşi 2001;
Th. Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului Creştin, vol. III, Monahismul, traducere de Ioan I. Ică
Jr, Sibiu, 2000; Harald Zimmermann, O istorie a pontifilor romani din perspectiva
istoriografiei, cu o listă a papilor din secolul al IV-lea până în secolul al XV-lea, trad. de
Adinel-Ciprian Dincă, Iaşi, 2004; Teodor V. Domşa, Regula Sfântului Benedict de Nursia, un
model de organizare a vieţii monahale în Apus, în „Altarul Banatului”, nr.7-9, 1991, pp. 40-
55; Dorin-Gabriel Pandele, Studion şi Cluny. Înnoire şi Reformă în monahismul din Răsărit şi
Apus, Galaţi, 2006; Nicolae Chifăr, Începuturile monahismului răsăritean: Egipt, Ţara
Sfântă, Muntele Sinai şi Siria, în ,,Monahismul ortodox românesc. Istorie, contribuţii şi
repertorizare”, (coord. Mircea Păcurariu şi Nicolae Edroiu), volumul I, Istoria monahismului
ortodox românesc de la începuturi până în prezent, Bucureşti, 2014, pp. 37-70.

Creşterea puterii papale. ,,Secolul obscur”

Cauzele Schismei. Disputa dintre patriarhul Fotie şi papa Nicolae I

Politice
Apariţia Statului papal (754/755) şi încoronarea ca Împărat a lul Carol cel Mare (25
decembrie 800) – premisele politice ale viitoarei scindări
Religioase
Învăţături, practici şi atitudini generatoare de neînţelegeri, acuze reciproce şi polemici,
folosite pentru afirmarea identităţii separate, suficienţă proprie şi discreditarea celuilalt

Disputa dintre Sf. Fotie Patriarhul Constantinopolului şi Papa Nicolae I al Romei

Jurisdicţia asupra Bisericii Bulgare
Excomunicarea reciprocă
Sinodul din anii 879-880
Restabilirea comuniunii

Schisma cea Mare (16 iulie 1054)

Disputa dintre Mihail Cerularie al Constantinopolului şi Papa Leon al IX-lea al Romei

Politică imperială şi diplomaţie ecleziastică
Excomunicare reciprocă (16 şi 20 iulie 1054)
Atitudinile contemporanilor

60
 Urmările schismei

Bibliografie selectivă:

Teodor M. Popescu, Enciclica lui Fotie către patriarhii orientali (867), în ,,Studii
Teologice ”, nr. 2, 1930, pp. 56-100; Idem, Sentinţa de excomunicare de la 16 iulie 1054. I
Versiunea geacă, în ,,Studii Teologice ”, nr.1, 1931, pp. 49-69 şi II. Versiunea latină,
în ,,Studii Teologice ”, nr. 2, 1931, pp. 35-46; Milan Şesan, Consideraţiuni asupra schismei
din 1054, ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 3-4, 1957, pp. 205-218; Idem, Problema Iliricului
bisericesc, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 11-12, 1959, pp. 863-884; Idem, Iliricul între
Roma şi Bizanţ, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 3 -4, 1960, pp. 202-224; Idem, Patriarhul
Fotie şi Roma, în ,,Mitropolia Ardealului”, nr. 7-9, 1960, pp. 535-559; Idem, Schismă între
patriarhii Ignatie şi Fotie?, Cernăuţi, 1936, 36 p.; Ion Bria, La împlinirea a 1100 de ani de la
Enciclica patriarhului Fotie al Constantinopolului către patriarhii răsăriteni, în „Ortodoxia”,
nr. 4, 1967, pp. 608-614; Viorel Ioniţă, Sinodul de la Constantinopol din 879-880 şi
actualitatea hotărârilor sale în ,,Studii Teologice ”, nr. 3-4, 1982, pp. 174-185; Dumitru
Stăniloae, Motivele şi urmările dogmatice ale schismei, în ,,Ortodoxia”, nr.2-3, 1954, pp.218-
259; Ene Branişte, Schisma şi cultul creştin, în ,,Ortodoxia”, nr.2-3, 1954, pp.260-299; Basile
Tatakis, Filosofia bizantină, traducere de Eduard Florin Tudor, Bucureşti, 2010; Wladimir
Guettée, Papalitatea schismatică sau Roma în raporturile sale cu Biserica Răsăriteană,
traducere de Iosif Gheorghian, Bucureşti, 1906 (reeditată la Alexandria, 2001); Ioan Ică jr,
950 de ani de la ,,Marea Schismă”. Interpretări şi documente, în ,,Revista Teologică”, nr. 3,
2004, pp. 8-41 şi 4, 2004, pp. 79-113; Francis Dvornik, The Photian Schism: History and
Legend, Cambridge, 1948; Asterios Gerostergios, Sfântul Fotie cel Mare, traducere de Marius
Popescu, Bucureşti, 2005.

61
62