Blaga, EU NU STRIVESC COROLA DE MINUNI A LUMII

Tema poeziei - o reprezinta modalitatea de cunoaștere a lumii care se poate realiza

numai prin iubire.

Ideea poetica- exprima atitudinea poetului filosof de a proteja misterele lumii prin
metafore revelatorii, prin imagini ce scot in evidenta atat opozitia filosofica intre
rational si irational cat si o diferenta intre gandirea rationala si cea poetica.

În poezia lui Blaga întâlnim două tipuri de cunoaștere:

cea paradisiaca, de tip logic, specifica oamenilor de stiinta, avand ca scop

dezlegarea tainelor universului;

cea luciferica, de tip poetic, avand ca scop protejarea tainelor universului,

potentarea misterului si transformarea acestuia intr-unul si mai mare.

Poetul afirma “Datoria noastra in fata unui mister nu este de a-l dezlega, ci de
a-l transforma intr-unul si mai mare” din care putem deduce ca Blaga este
adeptul cunoasterii luciferice.

Titlul textului reprezintă o metaforă revelatorie, lumea este percepută ca o corolă

de minuni (o imensă floare cu nestemate petale), pâlpâind de taine.

Crezul literar al poetului presupune că misterele trebuie adâncite, sporite ca să

rămână nesecate (eterne) surse de inspiraţie artistică.

Sintagma „eu nu strivesc” sugerează atitudinea eului liric care protejează misterele
universului, nu vrea să le distrugă prin descoperire.

Cuvântul „corolă” se poate referi la o coroană regală, simbolul bogăţiei, al

măreţiei, iar prin forma de cerc devine simbolul perfecţiunii, trăsături care devin
atributele misterului. „Corola” se poate referi şi la o coroană de flori, reprezentând
frumuseţea, gingăşia, viaţa. Dar florile sunt fragile şi asemenea misterelor pot fi
distruse uşor prin descoperire.

„Corola” este o metaforă a operei artistice deoarece aşa cum se împletesc florile
într-o coroană, aşa se înlănţuie gândurile, sentimentele, alcătuind poezia, adică
frumosul artistic, care are ca izvor misterul. Datoria poetului este să protejeze acest
izvor artistic pentru că odată distrus, nu se mai poate reface. Cuvântul „minuni”
legat de corolă reprezintă ceva frumos, admirabil şi etern, de fapt creaţia care este
peste tot şi este a tuturor - „a lumii”.

Titlul analitic ”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” - înseamnă de fapt

”eu nu distrug tainele universului”.
“Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” deschide volumul de debut al autorului,
și anume “Poemele luminii”, apărut în 1919 având ca simbol dominant lumina,
definit ca „ars poetica” modernă, definind cu anticipație concepția metafizică pe
care o va detalia în lucrări filozofice 15 ani mai târziu. Face parte din seria artelor
poetice, interbelice alături de “Testament” de Tudor Arghezi si “Joc secund” de
Ion Barbu.

În literatura română expresionismul este reprezentat de Lucian Blaga, în mod

deosebit în volumul său de debut ”poemele luminii”, considerat „cartea setei de
viaţă”. Pentru expresionişti, creaţia artistică este expresia pură a trăirilor sufleteşti,
eul creator dând lucrurilor o expresie nouă, a unei raportări la absolut. Regăsirea
esenţelor ameninţate de degradare, revolta unei civilizaţii care uniformizează
cultivarea mitului, scindarea subconştientului, transpunerea neliniştii existenţiale în
imagini puternice sunt câteva dintre trăsăturile creaţiilor expresioniste.

Iniţial, critica s-a aflat în imposibilitatea de a încadra creaţia lui Blaga într-un
curent literar, întreaga sa operă fiind susţinută de sentimentul filozofic. Eugen
Lovinescu l-a încadrat printre modernişti, în timp ce G. Călinescu, în Jstoria
literaturii romane de la origini până în prezent” îl analizează în capitolul
„Ortodoxiştii”. Sistemul filozofic al lui Blaga se desparte de ortodoxism, întrucât
lui Dumnezeu, el îi opune entitatea invizibilă numită „Marele Anonim”,
misterioasă şi necognoscibilă.

Structură:

În incipitul poeziei este reluat titlul, iar intentia eului liric este de a nu sugruma
vraja, taina lumii.

În prima strofa apar enumeratii semnificative precum “in flori, in ochi, pe buze
ori morminte”, care semnifica frumusetea, cunoasterea, sarutul si marea taina a
mortii.

A doua strofa aprinde apozitia dintre “lumina mea” vs. “lumina altora”, aceasta
corespunde celor doua tipuri de cunoastere si anume luciferica si paradisiaca.

A treia strofa are o nuanta cauzala, exprimand atitudinea eului liric fata de tainele
care se realizeaza numai prin iubire.

Poezia are structură antitetică, organizată pe opoziţia „eu” şi „alţii”, adică poetul-
artist şi omul raţional. Metafora cunoaşterii luciferice este „lumina mea”, plină de
sensibilitate şi perfecţiune. Această cunoaştere se organizează pe succesiunea
verbelor „nu strivesc”, „nu ucid”, „sporesc”, „îmbogăţesc” şi „iubesc”.
Cunoaşterea paradisiacă este metaforizată prin „lumina altora” care „sugrumă
vraja”, adică misterele sunt ucise prin raţiune, prin descoperire. în timp ce
cunoaşterea paradisiacă este lumina minţii, cunoaşterea luciferică este o lumină
nocturnă (de noapte), lunară, care îmbogăţeşte misterul, îl transformă în mister şi
mai mare. Poetul recurge la o comparaţie amplă prin care explică metoda lui de
cunoaştere: aşa cum lumina lunii redă doar conturul lumii reale, aşa şi poetul îşi
sugerează doar sentimentele, gândurile prin poeziile sale.

Obiectul cunoaşterii este misterul, ilustrat în poezie printr-o varietate de metafore:

„tainele”, „vraja nepătrunsului ascuns”, „a lumii taină”, „întunecata zare”, „ne-
nţelesuri”, „sfânt mister” şi oferă o bogată sursă de inspiraţie pentru poet. Actul
poetic se realizează prin iubire: „căci eu iubesc / şi flori şi ochi şi buze şi
morminte”. Aceste versuri reprezintă locul misterelor, al surselor de inspiraţie:
lumea vegetală, lumea umană, lumea sentimentelor şi cea a morţii văzute ca o
componentă a existenţei şi reprezentând eternitatea. Blaga priveşte moartea ca pe o
integrare în univers, astfel prin operele sale trăieşte etern.

In text apar elemente de prozodie precum masura versurilor inegala, acest fapt
fiind specific poeziei moderne.

„Mi se spune că poezia mea ar fi mistică, metafizică. Poezia mea este, în afară de
orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcă în general eu nu concep altfel de
poezie.” (Lucian Blaga)

În concluzie, datorita elementelor prezentate mai sus, putem afirma ca in opera

citata apar influente mitice si filosofice creandu-se astfel un caracter puternic
reflexiv al limbajului. Totodata opera se incadreaza in curentul literar modernism,
interbelic.

Poezia este o meditaţie filozofică cu accente lirice, o confesiune (mărturisire)

poetică pe tema cunoaşterii, în care este ilustrată atitudinea poetului, care ocroteşte
misterele pentru ca acestea să rămână eterne surse de inspiraţie şi astfel
cunoaşterea lumii se poate realiza prin creaţie, prin poezie, prin iubirea misterelor.

Poezia este structuratã în jurul a doua opoziţii: eu – alţii, lumina mea – lumina
altora (configureazã subiectul cunoscãtor într-o manierã personalizatã şi respectiv
una nedeterminată). „Mi se spune cã poezia mea ar fi misticã, metafizicã.
Poezia mea este, în afarã de orice intenţie, aşa cum este. Aceasta fiindcã în
general eu nu concep altfel de poezie.” (Lucian Blaga)

Blaga - LUMINA - Comentariu

Tema poeziei este autocunoaștere și evoluție prin dragoste.

Poezia ”Lumina” a fost publicată în revista „Glasul Bucovinei”, în 1919 şi inclusă
apoi de Lucian Blaga în volumul de debut, Poemele luminii, apărut în acelaşi an.

Motivul operei: Poezia este o confesiune-artă poetică şi concentrează, în germene,

întreaga lirică erotică din volum, intensitatea iubirii fiind exprimată prin metafora
revelatorie a „luminii”, ca motiv central ce defineşte starea spirituală, de
„iluminare”, a eului liric.

Titlul poeziei ”Lumina” este o metaforă revelatorie reprezentativă pentru

sistemul filozofic al lui Lucian Blaga şi sugerează cunoașterea prin iubire a
Universului, cu trimitere la Geneza vieţii, constituind, totodată, un concept esenţial
pentru existenţă.

Structura poetică: Poezia ”Lumina” e structurată în trei secvențe lirice:

prima şi ultima strofă ilustrează monologul eului liric adresat iubitei;

strofele a doua şi a treia compun un tablou cosmogonic,

iar strofa a patra exprimă, printr-o interogație retorică, incertitudinea şi neliniștea

provocate de natura misterioasă a luminii.

Prima strofă:

Incipitul poeziei este reprezentat de lumina devenită senzaţie trăită şi receptată de

eul liric până în străfundurile fiinţei sale: „Lumina ce-o simt”. Sensul conceptului
este acelaşi cu „lumina mea” din poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,
imaginată ca un principiu energetic universal.

Lumina care-i năvăleşte în inimă la apariţia iubitei („Lumina ce-o simt / năvălindu-
mi n piept când te văd”) sugerează extazul iubirii şi „un strop”, („poate că
ultimul”) din lumina originară, trăirea căpătând dimensiuni cosmice: „oare nu e un
strop din lumina / creată în ziua dintâi, / din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?”.

Metaforele „ziua dintâi” şi „lumina aceea-nsetată adânc de viaţă” definesc lumina

primordială, foiţa demiurgică orbitoare care a făcut să se nască viaţa. Misterul
iubirii este comparabil cu miracolul Creaţiei. Sinestezia (figură de stil care
transpune metaforic un simţ în limbajul altui simţ) creează stări tumultuoase prin
fuziunea imaginii motorii cu cea vizuală: „Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în
piept când te văd”.

Strofa a doua:

Naşterea Universului este precedată de haosul primar, de „Nimicul” care „zăcea-n

agonie” şi „plutea-n întuneric”, până când „Nepătrunsul” a făcut un semn şi a rostit
cuvintele biblice „Să fie lumină!”. Relaţiile de opoziţie „întuneric” / „lumină”
susţin ideea genezei, când „a despărţit Dumnezeu lumina de întuneric” (Vechiul
Testament. Geneza, Facerea).

Conceptul haosului iniţial este definit prin metafora „Nimicul”, iar creatorul
(Marele Anonim cum îl numeşte Blaga) prin metafora revelatorie „Nepătrunsul”,
care, în poezia Eu nu strivesc corola de minuni a lumii - „Nepătrunsului ascuns” -
sugerează misterele Universului. Verbele la imperfect („zăcea”, „plutea”)
sugerează atemporalitatea ce defineşte haosul primordial, iar perfectul compus în
inversiune - „dat-a” - şi conjunctivul „Să fie”, ambele cu nuanţă imperativă,
exprimă porunca divină a Genezei.

Strofa a treia

Începe cu explozia luminii care a cuprins într-o clipă lumea, „O mare / şi-un vifor
nebun de lumină / făcutu-s-a-n clipă”. Enumeraţia substantivelor „de păcate, de
doruri, de-avânturi, de patimi, [...] de lume şi soare” sugerează prin aceste
simboluri principalele componente ale vieţii, de care are parte sufletul omenesc în
întreaga sa existenţă: slăbiciunile, sentimentele, idealurile, patimile lumeşti şi
cereşti.

Strofa a patra

Este un distih şi este realizată sub forma unei interogaţii retorice care exprimă
ideea dispariţiei luminii orbitoare „de-atunci”, strălucire fără nici o legătură cu
lumina primordială. Revelaţia eului liric privind imaginea lumii aflate în pericol de
a se desacraliza este sugerată de metafora „orbitoarea lumină”, incertitudinea
receptării misterelor fiind exprimată de sintagma dubitativă „Cine ştie?”.

Ultima strofă

O reia, parţial, pe prima, fiind tot un monolog liric adresat iubitei. Eul intim se
pătrunde de extazul sentimentului de iubire exprimat prin metafora revelatorie a
luminii, reacţie afectivă intensă, care-l invadează în prezenţa femeii iubite:
„Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te văd - minunata”.

Ca element de recurenţă, se evidenţiază în poezie conceptul „lumina”, care devine

laitmotiv prin prezenţa lui în fiecare strofă: „Lumina ce-o simt”, „uh strop din
lumina”, „lumina aceea-nsetată”, „Să fie lumină!”, „nebun de lumină”, „orbitoarea
lumină”.

Concluzie: Cunoașterea pentru Blaga înseamnă și iubire. La fel, iubirea poartă

conotațiile unei energii primare, de geneză, prin care toate capătă rost dar și o
plenitudine, o împlinire. ”Lumina ce-o simt năvălindu-mi / în piept când te vad -
minunato, / e poate ca ultimul strop / din lumina creată în ziua dintâi.”

Iar ”lumina”, în cazul poeziei, devine un motiv liric, ce ajută cititorul să se apropie
de comun cu eul poetic către necuprinsul univers al sentimentelor primare, către
tainele lumii, cu scopul de contemplare și autocunoaștere, în măsura în care
propriile noastre repere intelectuale, morale, etice și sentimentale ne permit s-o
facem.

Marin Mincu, definind simbolul luminii, afirmă că „sensul de lumină a cunoaşterii

este total suprapus sensului primordial al existenţei, al fiinţei”.

„Melancolie”, poezie scrisă de Lucian Blaga, poet modernist și în acela și timp

expresionist, o personalitate impunătoare și polivalentă a curtulii interbelice, este o
elegie, structurată într-o singură strofă a 12 versuri.
Versurile albe, fără măsură, rimă sau ritm accentuează nuan ța melancolică a
poeziei; titlul exprimă în mod direct starea redată de con ținutul textului, fiind
îmbinate astfel diferite metafore-simbol ale tristeții.

Poezia transmite sentimente de melancolie, sintetizate cu ajutorul ploii, un

fenomen al naturii adesea caracterizat de mulți autor ca trezind astfel de impresii,
de tristeți și de amintiri uitate în van; suferințele sunt amorțite, iar ploaia căzând
picături dă impresia spălării de mâhniri și de memorii dureroase.

Printre cele mai predominante figuri de stil din text sunt, bineîn țeles, metaforele,
prin ele fiind exprimate profunzimile trăirii eului liric și anume: „vânt” (care
semnifică sentimentele trecătoare), „picurii” (fiecare suferin ță pătimită „picură” în
suflet, lăsând o urmă dureroasă), „toamnă”, „munți” (cele mai intense dureri trăite),
precum și epitetele („vânt răzleț”, „lacrimile reci”, „ugerele pline”), fiecare
amplificând sentimentul de melancolie.

Procedeul folosit este specific stilului retoric. Poezia este alcatuită dintr-o fraza
amplă în care propozițiile sunt subordonate (sugereazp curgerea peste văi) și o
propoziție dezvoltată ca o concluzie la prima secven ță. Mărcile lexico-gramaticale
ale eului liric sunt prezente în pronumele personale la persoana I („-mi”, „mine”,
„mă”), sentimentele fiind exprimate în mod direct, prin intermediul „vocii” ploii.

Din punct de vedere grafic, poezia conține puține semne de punctua ție, ce mărește
impresia de mâhnire, de impuls melancolic (doar punctul și virgula fiind mai
răspândite).

În concluzie, poezia este un portal către lumea melancolică a eului liric, făcând
corespondența dintre pământ și cer și dintre exterior și profunzimile trăirii
interioare, sentimentele fiind singurele care ne leagă de o lume mai presus de cea a
noastră.