UNIVERSITATEA CREȘTINĂ “DIMITRIE CANTEMIR”, BUCUREȘTI

FACULTATEA DE ECONOMIE ȘI ADMINISTRAREA AFACERILOR

PROGRAMUL DE STUDII: FINANȚE ȘI BĂNCI, ANUL I, IFR
TEMA 1 – ECONOMIA REALĂ – DOMENIU AL VIEȚII SOCIALE
Existența și dezvoltarea omului se întemeiază pe satisfacerea unor trebuințe multiple denumite
nevoi umane.

Prin nevoi umane se înțelege: cerințe de ordin economic, politic, social etc ce asigură viața,
dezvoltarea indivizilor și a colectivităților, raportate la gradul gradul dezvoltării societății.

O componentă de bază a nevoilor umane este nevoia economică – cererea de produse și

servicii, care determină oamenii să desfășoare activități economice.

Trăsăturile nevoilor economice sunt:

a) Resortul fundamental al activităților economice, se manifestă ca impuls inițial și ca

scop permanent al acestora
b) Au dublă determinare: obiectiv, sunt rezultatul condițiilor de viață existente la un
moment dat în societate; subiectiv, nevoile economice depind de factorii biologici,
sociali, morali etc.
c) Au caracter istoric – se manifestă sub forma legii creșterii și diversificării trebuințelor.
d) Între nevoile și resursele economice există o contradicție manifestată prin legea
rarității resurselor.
e) Nevoia economică se stinge prin satisfacerea sa.

Nevoile economice ale populației se caracterizează prin:

- După funcția îndeplinită: Trebuințe organice (hrană, locuință, sănătate); funcționale

(materiale și social spirituale)
- După gradul de urgență pentru dezvoltarea oamenilor: nevoi primare (satisfacerea lor
nu poate fi amânată) și nevoi speciale (apar după satisfacerea la un nivel minim al
nevoilor primare)
- După repetabilitatea lor: curente, periodice, rare.
- După posibilitatea satisfacerii lor: solvabile (pot fi satisfăcute cu ajutorul veniturilor
deținute) și nesolvabile (aspirații, dorințe).

Activitatea economică este concretizată în bunuri – elemente identificabile și măsurabile, care

au capacitatea de a satisface o trebuință umană. Indiferent de starea lor materială sau
imaterială și de modul în care sunt procurare de consumator.

1
 TEMA 2 – ECONOMIA – ȘTIINȚĂ A CUNOAȘTERII ȘI ACȚIUNII ECONOMICE
RAȚIONALE

Sistemul științelor economice cuprinde un număr mare de discipline, una dintre acestea fiind
economia politică.

Economia studiază procesele și fenomenele economice, factorii și condițiile care le generează,

precum și conținutul activităților prin care se produc și se distribuie bunurile și serviciile.

Etimologic, economia reprezintă știința despre legile administrării activităților din cadrul
gospodăriei, a orașului, a statului și a societății.

Studiul economiei este necesar deoarece:

- Ne învață să cunoaștem și să aplicăm principiile raționalității și eficienței;

- Economia mondială este în plină expansiune, astfel, înțelegerea corectă a
transformărilor actuale, cât și tendința de evoluție a acestora, este esențială;
- Permite înțelegerea problemelor de la nivel mondial: degradarea mediului, risipa de
resurse, decalajul dintre țările dezvoltate și cele subdezvoltate;

TEMA 3 – SCHIMBUL COMERCIAL, MONEDA ȘI PIAȚA

3.1 Schimbul comercial

Două dintre tipurile fundamentale ale organizării activității economice sunt: economia
naturală și economia de schimb.

Economia naturală se referă la producția pentru autoconsum, caracterizandu-se prin faptul că

activitățile economice sunt condiționate de posibilitățile oferite de natură, iar munca nu este
specializată pe domenii de activitate, acoperind doar nevoile imediate de consum.

Economia de schimb se caracterizează prin specializarea agenților economici în producția

numitor bunuri/servicii, care nu produc pentru autoconsum, ci pentru satisfacerea trebuințelor
celorlalți oameni și agenți economici. Agenții economici sunt autonomi și independenți.

Diviziunea muncii – proces prin care munca socială este împărțită pe sectoare, domenii,
ramuri de activitate, sectoare, etape și operații specializate.

2
Specializarea – eforturile agenților economici sunt concentrate pe activități economice reduse
ca număr , prin intermediul cărora se pot obține avantaje naturale sau dobândite.

3.2 Banii

În evoluția banilor se disting trei etape:

- Banii-marfă – orice marfă care îndeplinea rolul de echivalent pentru alte mărfuri se
transforma în bani (vite, unelte, metale etc)
- Banii-monedă – mai întâi au circulat ca lingouri, apoi ca monedă bătută și
inscripționată
- Banii-fiduciari – valoarea lor este bazată pe o hotărâre legală și nu are legătură cu
valoarea materialului din care sunt confecționați.

În accepțiunea actuală, banii sunt o convenție socială prin care se stabilesc instrumentele ce
mijlocesc schimburile comerciale și sting datorii, dar și un bun ce poate fi schimbat,
conservat, împrumutat sau deținut.

O caracteristică de bază a banilor o constituie lichiditatea acestora – sunt convertibili oricând

în produse sau servicii.

3.3. Piața și sistemul de piețe

În sens larg, piața reprezintă locul de întâlnire al cumpărătorilor cu producătorii (asigură

legătura permanentă dintre cerere și ofertă, la nivel micro și macroeconomic).

În raport cu numărul, importanța și puterea economică, putem distinge următoarele categorii

de piețe:

- Cu concurență perfectă – numărul de ofertanți și cel de solicitanți este mare

- Oligopol – număr mic de ofertanți, număr mare de solicitanți
- Monopol – un singur ofertant, număr mare de solicitanți
- Oligopson – număr mare de ofertanți, număr mic de solicitanți
- Monopson – număr mare de ofertanți, un singur solicitant.

3.4. Conținutul, formele și rolul concurenței

Concurența – raportul de forțe dintre protagoniștii pieței și opoziția permanentă dintre aceștia
în privința producerii și vânzării de bunuri și servicii.

Scopul concurenței este obținerea de avantaje private și venituri sigure și constante.

3
Concurența pieței permite consumatorilor să găsească cei mai ieftini furnizori și stimulează
producătorii să-și extindă producția și să reducă costurile.

Concurența poate fi loială – folosirea de către toți agenții economici a instrumentelor morale
și legale, sau neloială – agenții economici folosesc instrumente nelegale, imorale în scopul
promovării propriilor interese și promovării produselor/ serviciilor.

TEMA 4 – SISTEME ECONOMICE ALTERNATIVE. ECONOMIA DE PIAȚĂ

CONTEMPORANĂ

4.1 Sisteme economice alternative

Se împart in trei categorii, în funcție de metoda prin care se coordonează deciziile economice
și gradul de libertate al agenților economici:

1) Economia de comandă – deciziile sunt concentrate într-un centru unic, ca expresie a

organizării economice, sociale și politice de tip centralizat.
2) Economia tradițională – se bazează pe tradiție, datini și obiceiuri. Conceptul de
proprietate privată nu este bine definit, iar proprietatea este, adesea, comună.
3) Economia de piață – consumatorii decid ce produse și servicii să cumpere, iar un
număr mare de firme decid cui și la ce preț să vândă serviciile/ bunurile.

Sistemele economice mixte – orice economie este mixtă, în sensul că ea combină elementele
din toate cele trei sisteme.

4.2 Sistemul contemporan al economiei de piață

Economia de piață este un sistem în cadrul căruia mecanismele naturale ale pieței sunt
predominante, singurele care tind să asigure echilibrul dintre cere și ofertă.

Caracteristici:

- Sistem al proprietății private asupra mijloacelor de producție

- Poate funcționa și în cazul unei fracțiuni a proprietății publice, dar proprietatea privată
este preponderentă
- Deciziile de alocare a resurselor sunt adoptate pe baza prețurilor generate de
schimburile dintre producător și consumator

4
 - Deciziile economice sunt adoptate de indivizi și grupuri
- Libertatea de a cheltui sau economisi în relațiile contractuale cu alți indivizi, grupuri.
- Statul intervine în economie pentru a păstra concurența pieței

4.3. Mecanismul general al concurenței de piață

Desemnează ansamblul mijloacelor și metodelor de susținere a activităților economice, pe

principiul raționalității și eficienței.

Statul intervine în mecanismul reglator al pieței pentru a orienta activitățile economice,

fără să constrângă agenții economici, respectând regulile pieței și contracarează
monopolurile și stabilind echitabil impozitele și taxele.

TEMA 5 – CONSUMUL ȘI CONSUMATORUL: CARACTERISTICI GENERALE

Consumul – procesul prin care sunt satisfăcute nevoile economice ale persoanei și
comunității, cât și al societății.

După natură și conținut:

- Consum final – oamenii sunt cumpărători ai bunurilor care ies din circuitul economic
- Consum intermediar – cumpărătorul este un agent economic ce va folosi bunurile
achiziționate în vederea inițierii unei activități economice

În raport cu durata bunului consumat:

- Consum de bunuri de folosință curentă

- Consum de bunuri de folosință periodică
- Consum de bunuri de folosință îndelungată

După natura bunurilor utilizate:

- Consum de produse alimentare

- Consum de produse nealimentare
- Consum de servicii

În funcție de modul de procurare al bunurilor:

- Consum de mărfuri

5
 - Autoconsum

După sursa de finanțare a consumului de bunuri:

- Bunuri private
- Bunuri publice
- Bunuri mixte

TEMA 6 – UTILITATEA BUNURILOR ECONOMICE – FUNDAMENTUL

ALEGERILOR RAȚIONALE ALE CONSUMATORULUI

Economiile de piață funcționează pe premisa că suveranitatea aparține consumatorului. Acesta

are posibilitatea de a alege dintr-o multitudine de produse și servicii care îi pot satisface cel
mai bine nevoile.

Utilitatea bunurilor se referă la capacitatea reală sau presupusă a unui bun de a satisface o
trebuință umană, la satisfacția pe care i-o creează acestuia.

În concepția clasică, utilitatea unui bun provine din materialitatea sa, din proprietățile
corporale, în timp ce în concepția marginalistă, utilitatea unui bun a fost definită ca o reacție
psihologică a consumatorilor.

Astfel, utilitatea presupune: stabilirea unei relații dintre caracteristicile bunului și nevoia
consumatorului, conștientizarea relației dintre bun și trebuința sa, de către consumator (este
convins că bunul îi satisface o trebuință reală sau nu).

Utilitatea marginală este suplimentul de utilitate ce decurge din consumarea unei doze
suplimentare din bunul luat în considerare.

Punctul de saturație este punctul în care utilitatea totală devine maximă, iar utilitatea
marginală devine zero.

Rata marginală de substituție a bunurilor se referă la cantitatea la care consumatorul este

dispus să renunțe în schimbul unei unități suplimentare dintr-un alt bun, având același nivel de
satisfacție.

Tipologia bunurilor

a. Indiferența față de un bun – unul din bunuri nu prezintă interes pentru consumator
(este neutru) ex. tutunul pentru nefumători

6
b. Bunuri complementare – bunuri care se consumă împreună (ex. automobilul și
volanul)
c. Bunuri substituibile – parțial substituibile (când rata marginală este descrescătoare) și
perfect substituibile (consumatorul are de ales între două bunuri cu aceleași
caracteristici)
d. Un produs este mai bun, iar celălalt este dăunător – ex. poluarea prin zgomot

Echilibrul consumatorului – varianta de repartizare a bugetului pentru procurarea de

bunuri care îi aduc cea mai mare satisfacție, ținând cont de prețuri.

TEMA 7 – CEREREA ȘI FUNCȚIA DE CERERE

Cererea reflectă preferințele consumatorilor și disponibilitatea acestora de a procura

anumite bunuri și servicii, în cantități determinate și la un anumit preț. Prin cerere se
satisface partea principală a nevoii de consum. Bunurile și serviciile se procură prin
intermediul pieței, fiind condiționate de bugetul consumatorului și de evoluția prețurilor.

Nu cuprinde partea nevoii totale care se acoperă prin autoconsum, nici partea nevoii totale
nesatisfăcute, din lipsa veniturilor, la un moment dat.

Cererea de bunuri și servicii = cantitatea dintr-o marfă pe care consumatorul este dispus să
o cumpere la un anumit preț, într-un interval de timp (cantitatea cerută nu este întotdeauna
cantitatea pe care reușesc să o cumpere, ci cea pe care o doresc).

Cerere individuală ~~ cerere agregată ~~ cerere de piață – cererea pentru un anumit

produs se manifestă din partea unui individ (individuală) se transformă în cerere
agregată prin însumarea tuturor cererilor individuale, care se transformă în cerere de
piață (cererea totală pentru un anumit produs).

În funcție de natura bunurilor, distingem:

- Cerere de bunuri materiale de consum

- Cerere de servicii de consum
- Cerere de bunuri de producție
- Cerere de servicii de producție

7
 Cererea de produse este condiționată de prețul produsului, venitul și preferințele
consumatorului, condițiile de credit, publicitatea sau reclama produsului, marca
comercială.

Alți factori care influențează cererea de piață: evoluția demografică, politica financiară,
politica socială etc.

Conceptul de elasticitate a cererii este folosit pentru a determina variația cererii în raport
cu factorii care o determină, utilizând coeficienții de elasticitate. Astfel, distingem:

a. Elasticitatea de venit – raportul dintre cantitatea cerută și variația venitului unui

consumator
b. Elasticitatea de preț – cererea variază în funcție de prețui bunului/ serviciului

Coeficienții de elasticitate directă se disting astfel:

a. Cerere perfect inelastică (rigidă) – cantitatea cerută dintr-un produs rămâne constantă,
indiferent de preț
b. Cerere perfect elastică – cererea crește, prețul rămâne constant
c. Cerere cu elasticitate unitară – cantitatea cerută este invers proporțională cu prețul. La
creșterea (scăderea) prețului, cererea crește (scade).
d. Cerere semirigidă (relativ inelastică) – cererea reacționează slab la schimbarea prețului
e. Cerere elastică – cererea reacționează la modificarea prețului
f. Cerere anormală – paradoxul Griffen – scumpirea produselor atrage creșterea cererii și
reducerea prețului atrage scăderea cererii.

TEMA 8 – PRODUCȚIA ȘI ORGANIZAREA ACTIVITĂȚII DE PRODUCȚIE

Consumul nu se poate manifesta dacă în cadrul economiei nu există producție.

Producătorul este acel agent economic care își asumă beneficiile și riscurile rezultate din
organizarea, conducerea și reglarea proceselor prin care se creează bunuri. Producătorul
trebuie să decidă asupra volumului producției, a modului în care produce bunuri.

Producție – ansamblul actelor tehnico – economice prin care factorii de producție se

transformă în bunuri.

Factorii de producție reprezintă inputuri, în timp ce bunurile obținute reprezintă outputuri.

8
Producția se realizează în cadrul unei întreprinderi specializate, cu scop lucrativ (firme mari,
mijlocii, mici). Producția în cadrul firmelor mari, specializate este mai facilă datorită
producției în serie, resurselor financiare mai mari și managementului mai eficient.

Întreprinzătorii pot fi proprietari sau manageri, în timp ce, după organizarea juridică,
întreprinderile pot fi individuale (un singur proprietar) sau societăți de persoane (comerciale,
în nume colectiv, cooperative etc) și corporații.

Obiectivul general al unei firme în reprezintă profitul și maximizarea acestuia. Profitul

depinde strategiile de maximizarea vânzărilor din cadrul unei firme, de politica de prețuri sau
de capacitatea de inovare.

TEMA 9 – FUNCȚIA DE PRODUCȚIE ȘI ECHILIBRUL PRODUCĂTORULUI

Factorii de producție principali sunt:

- Munca
- Pământul
- Capitalul fizic
- Tehnologiile
- Informația
- Capitalul uman

Funcția de producție descrie toate combinațiile de factori de producție și produsul obținut.

Rata managerială de substituire măsoară substituirile factorilor de producție, ca efect al

combinării acestora în diferite cantități.

Criteriul cel mai important al productivității este productivitatea marginală. Rata marginală de
substituire reliefează costul de oportunitate al înlocuirii factorilor de producție cu un altul,
când volumul de producție este neschimbat.

Prima etapă pe care trebuie să o urmeze un producător, este analiza pieței, urmată de decizia
de producție, care este limitată de mărimea bugetului pentru inițierea producției și prețul
factorilor de producție.

Optimizarea bugetului unui producător se face prin:

9
a. maximizarea producției la un cost dat – nivelul maxim al producției pe care întreprinzătorul
îl poate obține prin combinarea factorilor de producție folosiți.

b. Minimizarea costului pentru producție - producătorul elaborează mai multe variante de

combinare și substituire a factorilor de producție, care duc la niveluri diferite ale costului
global.

c. maximizarea profitului – producătorul poate alege simultan nivelul de producție și pe cel al

resurselor utilizate.

10