CURS 23

BOLI INFECTIOASE

Dr. Gianina Bacanu

FEBRA AFTOASĂ
Febra aftoasă este o boală infecţoasă acută, specifică mamiferelor paricopitate, caracterizată printr-
o mare contagiozitate şi difuzibilitate, din care cauză determină epizootii şi panzootii. Boala se
manifestă anatomoclinic prin stare febrilă, însoţită de erupţii sub formă de vezicule (afte), localizate
mai ales pe mucoasa cavităţii bucale. Importanţa economică este mare, deşi mortalitatea este foarte
redusă (sub 0,5o/0); pierderile economice sunt considerabile, din cauza morbidităţii foarte ridicate, a
puterii de difuziune, a scăderii în greutate a animalelor, a diminuării producţiei de lapte (cu 25—
50o/o) precum şi a măsurilor de prevenire şi combatere foarte costisitoare. Febra aftoasă este
considerată cea mai păgubitoare boală a taurinelor.
Etiologie şi epizootologie. Infecţia este produsă de virusul febrei aftoase, un virus de dimensiuni
foarte mici (7—25 mili microni) şi deosebit de rezistent la condiţiile de mediu. Este important de
reţinut că, în cadrul virusului febrei altoase, se disting pană în prezent, din punct de vedere
imunologic (antigenic), 7 t i p u r i : A, O, C, SAT, SAT2, SAT3 şi Asia. Animalele care au trecut
printro infecţie cu un tip câştigă imunitate numai faţă de acesta, rămanînd receptive la celelalte
tipuri.. Fac boala în condiţii naturale bovinele, ovinele, porcinele şi numeroase animale sălbatice:
cervidele, mistreţii, căprioarele; de asemenea, infecţia poate fi întalnită la şoareci, şobolani,
popîndăi, arici. Febra aftoasă evoluează epizootie sau chiar panzootic, cand animalele receptive
sunt descoperite imunologic (neimunizate prin vaccinare sau la trecerea prin boală). Sursele
primare de infecţie le reprezintă animalele bolnave, care elimină virusul începînd din faza finală a
incubaţiei, pe toata durata bolii. Eliminarea virusului de către animalele bolnave se poate face prin
limfa veziculelor aftoase, prin salivă, lapte şi urină.
Contaminarea se realizează pe căi directe (cohabitare) sau indirecte, prin numeroşi vectori pasivi (animaţi
sau neanimaţi).Un rol deosebit în transmiterea indirectă îl are personalul îngrijitor al animalelor bolnave,
animalele nereceptive din focar, care vehiculează materiile virulente, mijloacele de transport, păsările
călătoare etc. Un rol important în transmiterea bolii îl pot avea produsele de origine animală provenite de la
animalele bolnave sau contaminate (carnea, laptele, pieile etc), precum şi furajele contaminate, prin care
virusul aftos poate fi vehiculat la distanţe mari, generînd noi focare de boală. Şobolanii pot transmite boala
în mod activ (ei înşişi fac boala) sau în mod pasiv.
Manifestări clinice. Perioada de incubaţie este de 2—4 zile. Boala evoluează de regulă benign, mai rar
sub formă malignă sau atipică. Forma benignă a bolii debutează la bovine prin inapetenţă, rumegare
încetinită şi catar (congestia) al căilor respiratorii anterioare. La scurt timp apare febra (40— 41,5 °C)
însoţită de salivaţie abundentă şi de apariţia veziculelor pe mucoasa bucală, mai ales pe bureletul incisiv,
faţa internă a buzelor, limbă (localizare bucală). Veziculele au dimensiuni de 1—5 cm şi un conţinut
limpede ; după 1—3 zile aftele devin opalescente, se sparg, iar pe mucoasă rămîn ulceraţii superficiale
(aspect erodat), cu margini neregulate. Saliva se scurge din gură permanent. în cantităţi mari, şi are aspect
filant. După deschiderea aftelor epitelizarea mucoasei se face repede, astfel că, după 7—10 zile
cicatrizarea este completă, fără urme vizibile. Aftele apar concomitent sau succesiv pe pielea extremităţii
membrelor (localizare podală) şi pe uger (localizare mamară).
Forma benignă a febrei aftoase se vindeca în 10—14 zile. Procentul de mortalitate este neînsemnat, dar în
caz de complicaţii podale unele animale trebuie sacrificate, întrucat întreţin sursa de Infecţie, iar
vindecarea durează prea mult. La o v i n e boala evoluează, de regulă, benign. Localizarea cea mai
frecventă este cea podală. La porcine aftele apar mai frecvent pe pielea de pe rat şi de la extremităţile
membrelor şi pe mucoasa bucală, iar la scroafe şi pe pielea de pe mamele.
Forma malignă este foarte rară la animalele a dulte, dar relativ frecventă la purceii sugari şi, uneori,
la viţei, la care infecţia poate că păta uneori evoluţie septicemică gravă, fără apariţia de afte,
terminîn-du-se în majoritatea cazurilor prin moarte.
Diagnosticul bolii se pune pe baza caracteristicilor epizootclogice şi a manifestărilor anatomo-
clinice. Terapie, profilaxie şi combatere.
In forma benignă, tratamentul se rezumă la măsuri igienico-dietetice : spălaturi cu antiseptice a
cavităţii bucale, adăpost curat şi aşternut bogat, administrarea de furaje verzi, suculente sau
barbotaje, care să nu lezeze mucoasa bucală. In scopul prevenirii apariţiei bolii se aplică măsuri de
ordin gene ral, menite să menţină indemn teritoriul ţării. În caz de apariţie a febrei aftoase pe
teritoriul ţării noastre, se procedează astfel: dacă boala a fost descoperită din primul moment şi
animalele receptive din locul respectiv nu au fost deplasate între timp în alte localităţi, se trece la
sacrificarea tuturor animalelor din focar, urmată de o dezinfecţie riguroasă („stamping-out"). Dacă
aceste condiţii nu pot fi realizate, măsurile constau în: punerea sub carantină severă a gospodăriilor
populaţiei, fermelor contaminate, precum şi a localităţii, sechestrarea la grajd a tuturor animalelor.
restricţie severă în circulaţia oamenilor, animalelor şi a produselor de origine animală şi vegetală,
instituirea unei zone epizootice în jurul localităţii infectate pe o rază de 10—15 km.
In profilaxia specifică a febrei aftoase şi în îngrădirea focarelor apă rute, vaccinul antiaftos are un
rol important; vaccinarea se aplică în ţara noastră numai în situaţii epizootice justificate, la
animalele receptive din zona epizootică şi din zonele expuse la infecţie.
TURBAREA (rabia) Rabia este o boală infecţioasă, sporadică, cu evoluţie acută, comună tuturor
mamiferelor domestice sau sălbatice şi omului şi transmisibilă, de regulă, prin muşcătură. Se
caracterizează clinic prin tulburări nervoase grave, urmate de paralizie generală şi moarte.
Etiologie şi epizootologie Infecţia este produsă de virusul rabic, care are un tropism accentuat
pentru sistemiul nervos central (S.N.C). Virusul rabic ,,de stradă,, produce turbarea la om şi animale
după o perioadă de incubaţie variabilă (între 10 zile pînă la câteva săptămîni, iar uneori mai mult. Din
acest virus, L. Pasteur a obţinut prin treceri repetate pe creier de iepure, virusul rabic „fix,, care se
deosebeşte de virusul „de stradă" prin cateva caractere esenţiale: are o perioadă scurtă şi fixă de
incubaţie (4—7 zile), determină numai forma paralitică de turbare şi are o patogenitate diminuată pe
cale subcutanată. La animalele infectate cu virusul de stradă, în celulele piramidale din cornul lui
Ammon (mai rar în alte părţi) se formează in-cluziuni intracitoplasmatice specifice pentru turbare,
denumite cor pusculii Babeş-Negri. In afara organismului, virusul rabic este puţin rezistent ; în salivă
rezistă în mediul exterior maximum 24 de ore.
Sunt receptive la infecţia rabică toate animalele cu sange cald.
Sursele de infecţie sunt animalele bolnave, precum şi cele infectate aflate în ultima fază de
incubaţie, care excretă virusul prin salivă. În condiţii naturale, boala se transmite de la un animal la
altul sau de la acestea la om, în majoritatea cazurilor pe cale directă, prin muşcătură ; (saliva
animalelor aflate în perioada de incubaţie poate fi virulentă cu 11 zile înainte de apariţia primelor
semne de turbare).
Contaminarea indirectă, prin intermediul unor obiecte infectate este excepţional de rară. Pielea intactă
pe oare se depun materii virulente (de exemplu, salivă virulentă) nu poate fi străbătută de virusul rabic,
dar, dacă pielea este în prealabil scarificată sau rasă proaspăt, infecţia se realizează în proporţie de
pană la 95% din cazuri; de asemenea, mucoasele intacte nu permit decat excepţional pătrunderea
virusului rabic în ţesuturi. Virusul rabic, pătruns în ţesuturi, produce boala cu atât mai sigur şi mai
repede, cu cât la poarta de intrare se găsesc mai multe filete nervoase pe care să se poată fixa virusul
şi cu cat muşcătura este mai aproape de cap (foarte periculoase sunt muşcăturile la ochi, buze). De la
poarta de intrare virusul se propagă centripet, pe traiectul nervilor, spre S.N.C. pe care-il invadează
progresiv, determinând encefalita rabică. Pe măsura multiplicării virusului în S.N.C, acesta se
dispersează în organism pe cale centrifugă, pe traiectul filetelor nervoase. Multiplicarea virusului rabic
în S.N.C. determină alterări morfologice şi funcţionale incompatibile cu viaţa, ceea ce explică sfarşitul
întotdeauna mortal al cazurilor de turbare.

Manifestări clinice Ca manifestări clinice, în turbare se disting două forme: furioasă şi paralitică.
T u r b a r e a f u r i o a să, care debutează prin modificări în comportamentul animalului, urmate după
1—2 zile de excitabilitate extremă, cu manifestări de furie şi agresivitate. Cea mai caracteristică formă
de manifestare a turbării o întîlnim la caine. În faza incipientă a bolii cainii au un comportament
neobişnuit, sunt mai afectuoşi cu persoanele cunoscute sau, din contră, sunt trişti, stau retraşi şi
preferă locurile ascunse, întunecoase, nu răspund la chemare şi, ulterior, devin neliniştiţi, agitaţi.
Apetitul în această fază este conservat sau diminuat. Cainele are tendinţa să ingere corpuri străine
(pămant, paie, pietre etc).
În faza de stare, care se instalează treptat, se constată o excitabilitate extremă: cainele devine furios,
agresiv şi se repede să muşte animalele şi oamenii străini, apoi chiar pe stăpan; vocea este
schimbată, mai aspră, răguşită, voalata, în locul lătratului obişnuit scoate urlete prelungi şi repetate.
Faciesul animalului exprimă groaza, suferinţa, iar privirea este absentă, tulbure. Faza de stare
durează 2—3 zile ; cainele turbat are mania de a pleca de acasă şi de a rătăci în neştire.
În faza terminală (sau paralitică) starea de epuizare se accentuează. Primele semne constau în
schimbarea şi dispariţia vocii (paralizia coardelor vocale), inegalitate pupilară şi midriază, după care,
treptat, paralizia cuprinde şi celelalte regiuni corporale, începînd de obicei cu trenul posterior. Din
cauza paraliziei muşchilor feţei şi gâtului, maxilarul inferior atârnă inert iar din gură se scurge salivă cu
un aspect filant şi consistenţă vâscoasă.

T u r b a r e a p a r a l i t i c ă (liniştită, mută) se deosebeşte de forma furioasă prin aceea că

animalele nu prezintă fenomene de excitaţie şi agresivitate. Sub această formă, rabia evoluează mai
frecvent la bovine.
Diagnosticul clinic al turbării este în general uşor, dar trebuie confirmat prin examene de laborator
Profilaxie şi combatere Turbarea este în general o boală incurabilă, oare sfarşeşte constant prin
moarte. Omul şi animalele muşcate de un animal turbat pot beneficia cu succes de un tratament
antirabic prin vaccinare de necesitate, datorită faptului că incubaţia naturală este lungă, iar
vaccinarea aplicată după muşcătură permite instalarea imunităţii active înainte de apariţia
semnelor clinice.
Un cîine (sau pisică, vulpe etc.) aparent sănătos sau suspect de boală, care a muşcat persoane
sau animale, nu va fi ucis, ci va fi izolat şi ţinut sub observaţie, timp de 14 zile, examenul în viaţă
al animalului fiind mijlocul cert de a confirma sau infirma turbarea. Menţinerea în observaţie 14 zile
este necesară deoarece saliva animalului este virulentă cu circa 11 zile înainte de apariţia primelor
semne de turbare. Pe de altă parte, în intervalul de 14 zile de observaţie, un animal suspect de
boală, dacă este turbat, moare cu semne caracteristice de boală.
Pentru profilaxia şi combaterea turbării se aplică măsuri generale şi se execută vaccinări
antrnabice profilactice.
Măsurile g e n e r a l e sunt deosebit de importante şi constau în limitarea numărului de pisici şi
caini (vectorii importanţi ai virusului turbării), reglementarea circulaţiei acestora şi combaterea
carnivorelor sălbatice (vulpi, lupi) care constituie rezervorul natural actual de virus rabic.
Profilaxia s p e c i f i c ă constă în vaccinarea antirabică preventivă a cainilor, în fiecare an.
BOLI INFECŢIOASE SPECIFICE PĂSĂRILOR

PSEUDOPESTA A VIARĂ (Boala de New-Castle) Pseudopesta, pesta aviară asiatică sau

boala de NewCastle este o boală infecţioasă specifică galinaceelor, caracterizată clinic prin
tulburări digestive, respiratorii şi nervoase, iar anatomopatologic prin leziuni hemoragiconecrotice la
nivelul tubului digestiv.
Etiologie. Pseudopesta este produsă de un virus din familia Paramyxoviridae, care se
caracterizează printr-o mare variabilitate a patogenităţii. Se disting astfel: - tulpini velogene - cu
patogenitate foarte ridicată; - tulpini mezogene – patogene, de regulă, numai pentru puii sub vârsta
de 2 luni; - lentogene, cu patogenitate redusă, determinând infecţii subclinice;
Caractere epizootologice. In mod natural sunt receptive toate galinaceele. Cele mai receptive
sunt găinile, urmate de fazani, bibilici şi curci. Palmipedele sunt practic nereceptive.
Sursele de infecţie primare sunt reprezentate de către păsările bolnave, care elimină virusul prin
toate secreţiile şi excreţiile. Obiectele de inventar, vasele de hrană, aşternutul, etc., contaminate,
constituie sursele secundare de infecţie. Difuzarea infecţiei in afara focarului este asigurată prin
diverşi vectori animaţi şi neanimati: persoane, animale, vehicule, ambalaje, furaje, etc. Boala
îmbracă, in general caracter epizootic, cu difuzibilitate focare ridicată, - atât în focar, cât şi în afară.
Determină un procent ridicat de morbiditate şi mortalitate.
Tabloul clinic. Durata perioadei de incubatie este in medie de 4-8 zile.
Clinic, boala se manifestă prin tulburări digestive, respiratorii şi nervoase, cu evolutie
supraacută, acută, cronică şi atipieă.
Forma acută, sau tipică, evoluează cu febră (43-44°C), inapetenţă, polidipsie, somnolenţă,
horiplumaţie şi cianoza crestei şi bărbiţelor. Uneori, se observă hiperemia mucoasei
conjunctivale, edemaţierea pleoapelor şi chiar cheratită. Tulburările generale, în funcţie de
tropismul virusului, se însoţesc de modificări digestive, respiratorii sau nervoase. Astfel,
tulburările digestive sau sindromul digestiv, se traduc prin anorexie, indigestie ingluvială şi
prezenţa pe mucoasa bucală şi faringiană a unei secreţii mucoase filante, amestecată cu
particule alimentare care se scurg din cioc. Păsările bolnave prezintă diaree cu fecale galben-
verzui, cu miros fetid şi uneori cu strii de sânge. Tulburările respiratorii - sindromul respirator -
constau în dispnee, respiraţie zgomotoasă, tuse, strănut şi mişcări bruşte ale capului. Tulburările
nervoase - sindromul nervos - apar ultimele şi se manifestă prin incoordonări în mers, convulsii,
poziţii anormale ale capului şi gâtului, (opistotonus, torticolis, etc.), pareze şi paralizii ale aripilor,
membrelor şi ale cozii . Boala evoluează timp de 2-5 zile, iar mortalitatea atinge 95-100%.

Tabloul anatomopatologic. Leziunile sunt în funcţie de forma evolutivă. În forma acută, se

constată următoarele leziuni caracteristice: hemoragii punctiforme pe mucoase şi seroase,
proventriculita hemoragico-necrotică, tiflita hemoragică (hemoragii la nivelul cecumului),
inflamaţia hemoragico-necrotică a foliculilor limfoizi de la bifurcaţia cecumurilor.
Diagnosticul. În focare tipice de boală contagiozitatea extrermă şi difuzibilitatea rapidă,
receptivitatea la infecţie a galinaceelor, ca şi aspectele clinice şi leziunale, permit stabirea cu
uşurintă a diagnosticului.
Profilaxia. Păstrarea indemnitătii efectivelor de păsări fată de pseudopestă se realizează prin: -
urmărirea în permanentă şi în mod sistematic prin examene clinice şi necropsice, starea sanitară
veterinară a efectivelor; - achiziţionarea de păsări, pui sau ouă pentru incubat numai din unitătile
indemne de boală; - carantina profflactică de 30 de zile pentru păsările nou achizitionate; -
respectarea tehnologiilor de creştere şi a condiţiilor de micreoclimat; - executarea de dezinfecţii
profilactice; - reglementarea circulaţiei animalelor cât şi a persoanelor in fermele avicole, etc.
Imunoprofilaxia se bazează pe folosirea vaccinurilor vii atenuate, preparate cu tulpini lentogene sau
mezogene şi a vaccinurilor inactivate, preparate cu tulpini velogene.
Combaterea. În unitatea afectată se instituie măsuri de carantină, conform legislaţiei sanitar-
veterinare.. Păsările cu semne clinice de pseudopestă se sacrifică şi se distrug prin ardere, sau
sunt transformate in făină proteică. Carnea păsărilor sacrificate poate fi data în consum dacă nu
prezintă modificări organoleptice, numai după sterilizarea prin ferbere. Ouăle provenite de la
păsările bolnave se dau în consum numai după o prealabilă dezinfecţie prin scufundare în clorură
de var 5%, timp de 15 minute. Păsările sănătoase din loturile contaminate se vaccinează de
necesitate sau se revaccinează, folosind vaccinuri vii, atenuate, in funcţie de vârstă. Boala se
consideră stinsă după 30 de zile de la ultimul caz in fermele de reproductie şi după 7 zile de la
efectuarea dezinfecţiei finale in fermele de pui de carne.
GRIPA AVIARĂ Gripa sau influenţa aviară include mai multe sindroame produse de diverse tulpini
de virusuri gripale aparţinând la unul sau altul din subtipurile antigenice ale genului Influenzavirus A.
Istoric, răspândire importanţă. Prima descriere a unei influenţe aviare datează din 1878, fără a se
preciza , la acea dată, etiologia virală a bolii. În prima jumătate a secolului trecut, această boală a
produs mari pierderi aviculturii din toată lumea , înregistrându-se numeroase episoade cu evoluţie
epidemică. Astăzi, boala este semnalată cu o frecvenţă relativ redusă, în diverse colţuri ale lumii.
Deşi unele epidemii produc pierderi importante prin mortalitate la păsări, ameninţarea pe care o
reprezintă, nu se datorează atât acestor pierderi, cât mai ales faptului că infecţiile gripale ale păsărilor
reprezintă o sursă de infecţie pentru om şi alte specii de mamifere.
Etiologie Virusul gripei aviare (VGA) face parte din familia Orthomzxoviridae, genul Influenzavirus A.
Virusurile gripale aviare se caracterizează printr-o mare diversitate genică, antigenică şi în ceea ce
priveşte patogenitatea, datorată frecvenţei crescute a mutaţiilor şi a recombinărilor genetice. Din
acestă cauză, pentru a desemna agentul etiologic al unei epidemii de gripă, se specifică 79
subtipurile de hemaglutinină (H) şi neuraminidază (N). În ultimele decenii, din focarele cu evoluţie
foarte gravă au fost izolate numai tulpini aparţinând subtipurilor H5 şi H7. Rezistenţa VGA faţă de
agenţii fizici şi chimici este relativ scăzută. Virusul este inactivat de detergenţi, hipoclorit de sodiu,
fenol, formol, eter ş.a. De asemenea, este distrus de căăldură, uscăciune şi lumina solară directă.
Epidemiologie. Dintre păsările domestice, gripa a fost semnalată cel mai frecvent la curcă, raţă,
gâscă, găină. Păsările sălbatice de la care s-au izolat VGA sunt în primul rând păsările acvatice
care populează ţărmurile (pescăruşi rândunele de mare), apoi păsările migratoare, în special
palmipedele. Porcul, contractează infecţia subclinic şi o poate retransmite apoi păsărilor sau, după
o transformare genetică, omului sau altor specii. Prin reasortare genomică cu alte tuplini gripale
prezente la porc, eventual cu tulpini slab virulente provenite de la om (pentru care porcul, de
asemenea, are receptori), pot să rezulte suşe noi cu înaltă patogenitate pentru om. Prin urmare,
transmiterea directă a VGA de la păsări la om se semnalează foarte rar, doar în cazurile în care
există un contact strâns şi de de lungă durată, cum ar fi cazarea păsărilor şi a oamenilor în aceeşi
locaţie; în 2 ani s-au înregistrat mai puţin de 70 de decese datorate virusului H5N1, în timp ce au
fost atinse milioane de păsări. Omul se îmbolnăveşte cu tulpini virale transformate genetic în
organismul porcului şi posibil al altor animale (calul), care, asemănător porcului, ar putea juca rolul
de ,,recipient de recombinare genetică,,. Transmiterea cu uşurinţă a gripei şi a infecţiilor gripale
asimptomatice se face, de regulă, în cadrul aceleeaşi specii animale, dar nici o contaminare de la
om la om nu a fost stabilită.
Sursele de infecţie primare sunt reprezentate de păsările bolnave, de cele trecute prin boală şi de
cele cu infecţii asimptomatice care sunt eliminatoare de virus prin secreţiile oculo-nazale şi prin
fecale, pâna la 30 de zile. Cu cât contactul dintre păsările eliminatoare şi cele receptive este mai
strâns, cu atât mai uşor se poate transmite infecţia direct, pe cale respiratorie şi digestivă.
Transmiterea indirectă prin intermediul mediului contaminat (aer, apă, furaje) este mai puţin
eficientă decât transmiterea directă
Tabloul clinic. Perioada de incubaţie variază în limite largi (1-14 zile) în funcţie de virulenţa tulpinii
virale, specia şi vârsta păsărilor, condiţiile de mediu etc. În forma cea mai gravă de evoluţie a gripei
aviare, numită şi pestă clasică, manifestările clinice se aseamănă destul de mult cu cele din boala
de Newcastle, din care cauză aceasta din urmă a mai primit şi denumirea de ,,pseudopestă″.
Similitudinea clinică dintre cele două boli include toate cele trei forme obişnuite de manifestare a
pseudopestei: digestivă, respiratorie şi nervoasă. Acestea pot să coexiste într-un efectiv, dar de cele
mai multe ori, una dintre acestea predomină. O manifestare frecvent citată în literatură ca simptom
distinctiv între cele două boli este edemul din regiunea capului şi gâtului, care pledează pentru
diagnosticul de gripă aviară . Gripa aviară cu manifestări predominant respiratorii este produsă de
majoritatea tulpinilor de VGA şi se pare că este forma cea mai frecventă. Ea se manifestă prin
horiplumaţie, tuse, zgomote respiratorii, lăcrimare excesivă, coriză, întârziere în dezvoltare.
Morbiditatea şi mortalitatea variază între 50-60% şi 90- 100%.

Tabloul morfopatologic În aşa numita ,,pestă clasică aviară″ , la deschiderea cadavrului frapează
în primul rând edemele gelatinoase din ţesutul conjunctiv din regiunea capului şi gâtului. Celelalte
leziuni sunt foarte asemănătoare cu cele prezente în boala de Newcastle.
Diagnosticul de certitudine se poate stabili numai pe baza rezultatelor examenelor de laborator:
izolarea şi identificarea VGA, punerea în evidenţă a anticorpilor specifici în sângele păsărilor
bolnave.
Profilaxie şi combatere. Gripa aviară reprezintă o ameninţare atât pentru avicultură cât şi pentru
sănătetea publică. Din aceste motive ea este inclusă în lista A a OIE (Oficiul Internaţional de
Epizootii), printre cele mai periculoase 16 boli ale animalelor. Principala măsură care se aplică în
cazul confirmării diagnosticului, constă în sacrificarea tuturor păsărilor din exploataţia respectivă.
Toate păsările sacrificate, cadavrele şi ouăle se distrug în condiţii care să elimine riscul difuzării
virusului. Se vor identifica şi carcasele, produsele sau ouăle livrate în decursul perioadei probabile
de incubaşie, care de asemenea trebuie distruse (cu excepţia ouălor dezinfectate anterior). Urmează
să se efectueze o dezinfecţie temeinică a tuturor spaţiilor, utilajelor, ustensilelor şi vehiculelor fermei,
ferma putând fi repopulată după 3 săptămâni de la terminarea tuturor acţiunilor menţionate. În
vederea profilaxiei specifice, au fost concepute unele vaccinuri inactivate dar utilitatea practică a
acestora este discutabilă deoarece sunt scumpe, nu asigură protecţie 100%, şi nu pot fi utilzate în
efectivele infectate.
BOLI INFECŢIOASE SPECIFICE SUINELOR

PESTA PORCINĂ CLASICĂ (CIUMA PORCILOR) Pesta porcină clasică este o boală
infectocontagioasă de natură virală, cu evoluţie epizootică care produce pierderi economice majore
prin morbiditate şi mortalitate.
Etiologie şi epizootologie Pest porcină clasică este produsă de virusul pestei porcine, care la porcii
bolnavi este prezent în sânge, organe şi ţesutur. Rezistenţa virusului în mediul extern este mare, mai
ales când este înglobat în materii organice: în carne rezistă la temperatura de 60-70C timp de 10
minute, în cărnurile sărate şi afumate se conservă peste 6 luni, iar în sângele contaminat rămâne
infectant peste o lună.
Sursele primare de infecţie sunt porcii bolnavi şi porcii trecuţi prin boală, care rămân purtători şi
eliminatori de virus 5-10 luni, cadavrele, carnea şi subprodusel etc.
Sursele secundare de infecţie sunt extrem de numeroase: furajele contaminate cu materii virulente,
aşternutul, vehiculele, personalul îngrijitor şi animalele nereceptive cu acces în fermele
contaminate(câini, pisici, păsări, şobolani) etc.
Pesta porcină este o boală epizootică, cu mare răspândire în focar şi la distanţă. Sunt receptive la
infecţia naturală porcii şi mistreţii de toate vârstele. Boala nu este transmisibilă la om. Morbiditatea şi
mortalitatea se situează între 90-98%. Cazurile de vindecare sunt rare, animalele respective
reprezentând un pericol major în îtreţinerea şi difuzarea bolii.
Sub aspect clinic, boala poate evolua acut (forma obişnuită), subacut, cronic şi atipic.
TABLOUL CLINIC in forma acută
Tabloul morfopatologic în evoluţiile acute se caracterizează prin diateză hemoragică (hemoragii în
organe, pe seroase şi mucoase).Sunt considerate caracteristice, cu valoare de diagnostic, infarctele
hemoragice marginale din splină. În forma subacută, prin inflamaţia formaţiunilor limfoide din tubul
digestiv, mai ales din regiunea ileocecală, se formează aşa-numiţii ,,butoni pestoşi″ caracteristici.
Aceştia proemină la suprafaţa mucoasei şi au aspect stratificat concentric, fiind acoperiţi de un exudat
fibrinos.
Diagnosticul pestei porcine poate fi stabilit numai prin coroborarea datelor epizootologice cu
manifestările clinice şi modificările morfopatologice, leziunile fiind, de fapt, criteriul de bază al
diagnosticului în condiţii de teren.
Confirmarea diagnosticului se face prin examene de laborator (virusologic şi serologic).
Profilaxie şi combatere.
Profilaxia se bazează pe măsuri generale şi specifice (imunoprofilactice).Măsurile generale sunt, în
linii mari, aceleaşi care vizează evitarea introducerii în efective şi a altor boli epizootice: - fermele de
porcine trebuie să fie izolate iar accesul, admis numai cu respectarea strictă a regulilor de filtru
sanitar; - în hrana porcilor nu se administrează reziduuri de bucătărie sau de abator nefierte; - nu se
admit în incintă câini, pisici sau alte animale–vectori; - sacrificările de necesitate se fac numai în
locaţii special amenajate; - se efectuează deratizări şi dezinfecţii periodice;
Pentru imunoprofilaxia pestei porcine au fost recomandate şi utilizate în practică, an la rând,
numeroase vaccinuri, dintre care unele inactivate, iar altele din virusurii vii atenuate. În vedere
aderării la UE, în ultimii ani România a fost nevoită să renunţe la vaccinarea antipestoasă, rezultatele
fiind catastrofale.