Zgomotul și bariere în comunicare

În funcție de canalul și mediul de comunicare, pot interveni paraziți, zgomote, perturbații,

dar și alte bariere, care pot contribui în diferite moduri la perturbarea comunicării. în acest sens, St.
Prutianu considera că în funcție de modul în care este codificat mesajul în semnale sonore sau
vizuale, și paraziții la rândul lor vor putea fi de aceeași natura, uneori chiar foarte banali: o lentila
afumata, o pană de curent, un claxon, sau chiar forme mai evoluate, cum ar fi bruiajul unui telefon.

Fiind influențată de o multitudine de factori, care nu întotdeauna pot fi

evidențiați cu precizie, comunicarea prezinta o mare vulnerabilitate în ceea ce privește
influențarea ei negativă, identificarea factorilor perturbatori, în vederea înlăturării lor,
sau a diminuării efectelor acestora fiind dificila. În acest sens, O. Pânișoară, vorbește
despre doua tipuri de bariere:

bariere care țin de sistem – sunt mai ușor identificabile, deoarece țin atât de
emițător/receptor, cât și de canalul de comunicare. Spre exemplu, deficiențele
de transmitere și de recepționare a informației, conceptualizarea mesajului în
funcție de situație și scop, alegerea mijloacelor de comunicare, statutul social
al comunicatorilor, limbajul și normele grupului sunt dimensiuni
complementare ale unor astfel de bariere. Ele se pot datora unor factori fizici
permanenți sau situaționali (în prima categorie se pot încadra anumite
disfuncționalități ale organelor de simt, iar în cea de-a doua, spre exemplu, o
acustică defectuoasă a sălii, sau deficiențe temporare – emițătorul poate sa
fie, de pildă, răgușit), dar și unor factori socioculturali (spre exemplu, cineva
care nu-si structurează adecvat discursul pentru a-l adapta unui anumit
receptor). Și la nivelul canalului de comunicare întâlnim astfel de deficiențe
(zgomote, anumite interferențe care pot perturba serios comunicarea).

bariere ce țin de proces – care își au originea în interacțiunile din cadrul

comunicării și sunt mai greu de surprins în ipostaza de bariere în comunicare.
Unii autori se referă la surse ale comunicării ineficiente, alții, despre repere
ale comunicării eficiente (implicit, polaritatea acestor repere o reprezintă
barierele de comunicare) etc. Hybels și Weaver (Hybels, Weaver, 1989), citați
de O. Pânișoară, iau în considerație zgomotul ca interferența care face
mesajul sa nu fie înțeles sau bine interpretat. Ei fac distincție între:
- zgomotele externe, care reprezintă elemente ce ne parvin din mediu și fac
 mesajul greu de înțeles (persoane care discuta în șoaptă lângă
dumneavoastră, la o conferință),

zgomotele interne, cele care apar în mintea emițătorului, dar și a receptorului

atunci când aceștia se gândesc la altceva în timpul comunicării. Uneori însă,
acesta poate avea efect favorizant atunci când apare feedback-ului intern.

Pentru Altman, Valenzi și Hodgetts (1985), barierele majore în eficiența

comunicării, ar fi blocaje emoționale, repertoriile comunicaționale diferite, incapacitatea
emițătorului de a se exprima adecvat, caracteristicile personale ale unuia sau altuia
dintre comunicatori etc.

În opinia altor autori (Wilcox, Ault, Agee, 1989), se referă la mesaj ca element central al
comunicării, spun că receptorul poate, spre exemplu, „sa-l amplifice pe acesta, să-l interpreteze în
mod greșit sau să-l ignore”, operațiuni numite de ei autoselecție și autopercepție. Barierele care se
desprind direct dintr-o astfel de perspectiva pot include, spre exemplu, următoarele elemente :

fonduri experiențiale (background) divergente ale participanților,

diferențe educaționale,
diferențe de interes privitoare la mesaj,
diferențe privind nivelul de inteligenta,
lipsa respectului reciproc,
diferența de vârstă, sex, rasă sau clasă socială,
diferențe în stăpânirea limbajului,
lipsa abilităților de comunicare, de ascultare, la interlocutori,
închidere în ceea ce privește fondul informațional, etc.

O altă barieră deloc de neglijat, sunt considerate a fi stereotipurile, definite de

O. Pânișoară drept o reacție la faptul că este dificil și, de altfel, neproductiv să tratăm
fiecare fenomen pe care-l întâlnim drept ceva cu totul nou, tendința firească fiind de a-1
încadra într-o categorie mai largă, în funcție de anumite caracteristici pe care le are
(procesul de categorisire).

Baron și Byrne (1987), citați de O. Pânișoară, oferă mai multe posibile surse ale construirii
stereotipiilor ca bariere într-o comunicare eficienta :

o primă sursă poate fi aceea ca, de multe ori, avem tendința de a ignora situația
și de a aprecia acțiunea în sine a unei persoane, fără a o integra în contextul
care a generat-o,

efectul actor-observator presupune ca într-un fel apreciem comportamentul altei

persoane într-o situație (raportând totul direct la persoana în cauză) și în alt
fel același comportament, în exact aceeași situație, dacă noi suntem cei ce
adopta respectivul comportament,
 prejudecata „autoservita” presupune ca, atunci când primim un feedback
favorabil din partea celorlalți, tindem să legăm acest lucru de cauze interne
(ca inteligența noastră, buna judecată, atenția, interesul pentru activitate
etc.), dar când feedbackul este nefavorabil, atribuim aceasta unor cauze
externe (dificultatea sarcinii, spre exemplu).

Referindu-se la totalitatea barierelor care apar în comunicare, Torrington și Hall

(1991) ne oferă un util tabel în care identifică cinci astfel de bariere : bariere în
trimiterea mesajului, bariere în receptarea acestuia, bariere ale înțelegerii, bariere ale
acceptării și bariere ale acțiunii.

Barierele în trimiterea mesajului apar, doar la nivelul emițătorului și sunt

concretizate în transmiterea unor mesaje neconștientizate ca atare, în existența
unor informații inadecvate în conținutul mesajului și în prejudecăți în ceea ce
privește mesajul sau în ceea ce-1 privește pe receptor,

Barierele la nivelul receptării aparțin în egala măsura celui care primește mesajul și
mediului: în primul caz, avem de-a face cu nevoi, anxietăți, credințe, valori,
atitudini, opinii, expectații, prejudecăți, nivelul de atenție oferit stimulului, iar în
cel de-al doilea, cu efectul conjugat al altor stimuli existenți în mediu,

Barierele de înțelegere se situează atât la nivelul emițătorului (semantică și jargon,

abilități de comunicare, durata comunicării și canalul acesteia), cât și la nivelul
receptorului (probleme semantice, concentrarea, abilitățile de ascultare,
cunoștințe despre mesaj, prejudecăți, receptivitatea la ideile noi).

Barierele acceptării sunt singurele văzute de cei doi autori ca acționând la nivelul
tuturor indicatorilor implicați (emițător, receptor și mediu) ; astfel, dacă la nivelul
emițătorului acestea sunt definite de caracteristicile personale, comportamentele
disonante, atitudini și opinii, credințe și valori, la nivelul receptorului sunt
atitudinile, opiniile și prejudecățile, credințele și valorile, receptivitatea la idei noi,
structura de referință folosită, caracteristicile personale. În sfârșit, la nivelul
mediului avem conflictul interpersonal, „ciocnirile” emoționale, diferențele de
status, referențialul grupului, experiențe anterioare în interacțiuni similare,

Barierele acțiunii se constituie, de asemenea, atât la nivelul emițătorului (unde

regăsim memoria și nivelul acceptării), cât și la cel al receptorului (memoria și
atenția, nivelul de acceptare, flexibilitatea pentru schimbarea atitudinilor,
comportamentului etc., caracteristicile personale).

Tot Pânișoară ia în considerare cinci tipuri de bariere:

Distorsiunea, un alt tip de barieră, se referă la faptul că mesajul suferă o

alterare, cuprinzând diferențe de repertoriu între emițător și receptor, imprecizia
limbajului, interpretarea eronată în receptarea mesajului, necesitatea condensării
informațiilor datorată scopurilor transmiterii, distanța socială sau barierele de status
dintre emițător și receptor.

Omisiunea apare atunci când emițătorul filtrează intenționat mesajul sau

când nu este capabil sa cuprindă întregul mesaj, iar atunci când îl va transmite, o va
face utilizând informații incomplete.

Supraîncărcarea se referă la faptul ca, de multe ori, receptorul trebuie sa facă

față unei abundențe informaționale extreme, care poate conduce la dezvoltarea unui
refuz față de activitățile care sunt prevăzute de materia respectivă, la confuzionarea
cursanților și la epuizarea fizica și motivațională a acestora.

De aceea, O. Pânișoară considera necesara dezvoltarea unui concept

de optimum comunicațional, iar cuprinderea în aceasta acțiune a
barierelor versus elementele ce caracterizează eficiența procesului de comunicare
reprezentând o modalitate de lucru adaptata.

Sincronizarea, este un alt factor care presupune găsirea timpului potrivit pentru
fiecare etapa presupusă de activitate pe care dorim sa o desfășurăm.

Acceptanta, constituie cea de-a cincea bariera luată în considerare și care se

referă la gradul de complexitate al informației și la acceptarea acesteia de către
receptor.

O altă barieră importantă în procesul comunicațional este evidențiată și de

conceptul de etică a comunicării, care se referă la integritatea (onestitatea) sursei
mesajului, diminuarea ofensivității unui mesaj specific, preconizarea impactului practic
al unui mesaj sau al unui set de mesaje și împărțirea responsabilității legate de
comunicare și de conflict între cei care se află în interacțiune.

***

O categorie aparte de bariere în comunicarea manageriala, sunt cele care țin de contextul
cultural al comunicării, și se manifesta cu precădere în domeniul comunicării internaționale, în cadrul
negocierilor internaționale în afaceri, în marketingul internațional, precum și în întâlnirile diplomatice.

Barierele interculturale – pornesc de la realitățile concrete ale unei culturi, iar neînțelegerile apar
atunci când o parte transmite un mesaj în conformitate cu normele specifice culturii sale, în timp ce
cealaltă parte decodifica mesajul luând în considerare un alt set de valori, corespunzătoare propriei
culturi, ignorându-se faptul că oamenii ce aparțin altor culturi diferă de noi prin religie, statut, luarea
deciziilor, atitudinea față de timp, limbaj nonverbal ș.a.

Cultura, definită ca un sistem împărtășit de simboluri, credințe, atitudini, valori și norme de

conduită, care reflecta sub toate aspectele modul de viață al unui grup de oameni, popor,
societate, cuprinde atât moștenirea materială, cât și cea nematerială, adică sistemul de valori,
moștenirea socială (modele învățate de gândire, de percepție, atitudini și comportamente), precum
și la moștenirea religioasă.

În acest fel, ea își pune amprenta atât asupra comunicării verbale, prin intermediul limbii vorbite, cat
și asupra comunicării non-verbale, determinând comportamente non-verbale care reprezintă sau
simbolizează gânduri, sentimente, stări specifice ale comunicatorului.

La nivel de individ și de subculturi, apar diferențe care determina tipuri de comportament ce sunt
înrădăcinate în fiecare membru și pot duce la perturbații în comunicare, în special în domeniul
afacerilor internaționale. De aceea, un bun manager, pe lângă cunoștințe, trebuie sa manifeste
toleranță și respect față de valorile și obiceiurile celor cu care vine în contact și trebuie sa accepte cu
răbdare ambiguitatea sau confuzia. Edward Hali, citat de A. Sonea, susține că există o corelare și o
dependență reciprocă între cultura și comunicare, făcând distincție între:

țările cu context cultural puternic, unde comunicarea este în principal orala, bazându-se pe
cunoaștere personală, încredere, credibilitate, etica celui care comunica, pe imaginea
psiho-socială a individului în general. Contează însă și reputația organizației în cadrul
comunității bazată pe modul în care ea face afaceri, crearea relației de comunicare
înainte de discutarea afacerilor, îndeplinirea unor ritualuri legate de procesul de
cunoaștere. Negociatorii, managerii, oamenii de afaceri din aceste țări vor dori sa
cunoască modul de gândire al partenerilor de discuții și organizația din care fac parte
aceștia. Timpul necesar încheierii unui acord este foarte lung și răbdarea este una din
atitudinile de baza ale managementului în procesul de comunicare. Promisiunile făcute se
respecta nu atât de frică legii, cât pentru păstrarea bunei reputații personale, a familiei și
a firmei;
țările cu o influență redusă a contextului cultural, în cadrul cărora comunicarea prezinta
caracteristici opuse. Accentul se pune pe comunicarea în scris, pe documentația scrisă,
pe discutarea amănunțită încă de la început a tuturor aspectelor. Contează doar ceea ce
se poate dovedi prin scris și prin lege. Falimentul sau insuccesul nu sunt o rușine sau o
întâmplare și se acorda mai multe șanse firmelor care încearcă și nu reușesc.

Atunci când doua persoane din culturi diferite (etnii, religii, arii geografice distincte), intra în contact
și negociază, apare o zona de amestec intercultural, numit “cultura de schimb” (Șt. Prutianu,
2000).

Cultura de schimb apare ca un spațiu tampon, cu un ansamblu insuficient definit de reguli, conduite,
obiceiuri, tradiții, cutume, tabuuri și tendințe comportamentale specifice unei culturi, pe care nici una
din părți nu le va mai respecta cu exactitate, ceea ce poate duce la un context al comunicării
confuze și riscante.

Deși în interiorul culturii de schimb, nu exista reguli și norme obligatorii pentru niciuna dintre părți,
înțelegerea dintre ele poate fi influențată pozitiv sau negativ, prin respectarea sau încălcarea
conduitei specifice fiecăreia dintre culturile aflate în contact. Ca regula generala, cei aflați pe un
teritoriu străin, vor respecta legea locului.

În comunicarea de afaceri și negociere, nu trebuie sa adoptam în întregime cultura celuilalt, dar

pentru a avea contracte mai fructuoase, este necesar să-i apreciem și să-i respectăm cultura,
deoarece nu vom putea abandona complet modul de gândire și comportamentul specific culturii
noastre de origine. Nu vom renunța, deci, la valorile esențiale ale culturii proprii, dar vom căuta să
înțelegem și să asimilăm ceva din tradiția culturală a partenerului.
St. Prutianu (2000), identifică douăsprezece surse concrete și imediate de neînțelegeri și gafe de
comunicare:

1. Tabuurile - se referă la diverse interdicții cu caracter sacru, cuvinte, expresii și gesturi

ofensatoare, altele de la o cultura la alta. În țările islamice, de pildă, carnea de porc este
tabu.

La japonezi, cadourile sunt firești, dar nu se împachetează în hârtie albă, sau cu fundițe
(numai culori pastel) și, nici nu se oferă un număr multiplu de patru, deoarece pronunția
acestei cifre, se aseamănă cu cea a cuvântului moarte.

În Anglia, nu se oferă cravate în dungi; de regula, bărbații poartă cravata clubului.

În Argentina, nu se oferă cuțite partenerului de afaceri; ele simbolizează dorința de a
rupe relația.

În Israel, de Sabat, în casa unor oameni obișnuiți, nu se cere unt, pâine și lapte.

Nu vom dărui curelușe de piele de vițel unui indian pentru care vaca este simbolul sfânt
al mamei. Nu vom fuma în casa unui american. Nu vom cere alcool în țările islamice. Nu
vom oferi flori albe sau ceasuri în China, unde culoarea alba și ceasul sunt simboluri ale
doliului și morții. În treacăt fie spus, în China legea interzice categoric primirea de
cadouri ș.a.m.d.

Relația bărbați-femei. Diferențierile dintre bărbați și femei rezultă din diferențieri culturale și
pot genera confuzii și situații penibile. Statutul femeilor în lumea islamica este altul decât
cel din lumea creștină. Ca regula generala, în Orient femeia este cea care coboară
privirea, iar în Occident, bărbatul. În Est, femeilor li se sărută mâna etc, dar în Nigeria,
acest gest este de mult mai mare intimitate decât sărutul obrazului. În Europa
Occidentală, practic, nu exista diferențe de comportament și eticheta în raport cu sexul
opus: acolo, de exemplu, nu vei săruta mâna și nu vei acorda întâietate unei femei,
partener de afaceri, fără să trezești suspiciuni. A deschide ușa pentru a lăsa să treacă o
femeie cu rang ierarhic înalt, înainte de intrarea într-o ședință de consiliu de
administrație, poate fi considerat un gest ofensator, în mediile de afaceri occidentale. În
SUA, un bărbat riscă dacă țintește prea mult o femeie cu privirea, putând fi acuzat de
hărțuire sexuală. În țările masculine, Japonia sau Austria, valorile dominante sunt
afirmarea, posesia de bani și bunuri și o anumită nepăsare față de ceilalți, plecând în
țările feminine, Suedia, de ex., grija față de ceilalți este o valoare dominanta.
Respectul. Modurile în care se manifestă respectul față de partener, în aria sa culturala,
poate fi indicat prin daruri, prin tăcere, prin respectarea distanței, a orelor de rugăciune
sau siestă, prin gesturi specifice, prin contact vizual, prin postura etc. Respectul se arată
față de poziția socială și ierarhică, vârstă, „sexul slab” și este diferit în Germania față de
Japonia, de exemplu. În Occident, de pildă, dacă respecți o femeie de afaceri, nu-i vei
oferi cutii cu bomboane și ciocolată. În România nu e neapărat o problemă, dar poate fi,
depinzând de poziția socială și în ierarhie și de vârstă. Maniera de a saluta poate deveni
o problemă. Un exemplu de gafă interculturală, vizibilă la TV, a fost cea în care
secretarul de stat al SUA, Madeleine Albright, a rămas câteva secunde bune cu mâna
întinsă, în timp ce un demnitar japonez o saluta cu mâna la inimă.
Eticheta afacerilor. Eticheta afacerilor prezinta suficiente „ciudățenii” și particularități
culturale. Germanii și japonezii țin în cel mai înalt grad la aspectele formale ale etichetei,
folosirea prenumelui, fiind o raritate. Francezii sunt foarte reticenți în folosirea limbii
 engleze ca limbă de afaceri. La arabi, o mare întârziere la întâlniri nu semnifică o
încălcare a etichetei, cu atât mai mult cu cât este vorba de o persoană de rang înalt. În
Europa și America, dacă ești invitat, este nepoliticos să te ridici și să pleci imediat după
ce s-a terminat masa. Din contră, în Arabia Saudită și alte țări arabe este nepoliticos să
nu te ridici și să nu pleci înainte de a se termina masa. Legat de discuțiile de afaceri,
europenii și americanii pot începe chiar după primele schimburi de cuvinte, pe când
în Arabia Saudită, așa ceva ar fi o necuviință; mai întâi, este obligatoriu schimbul de
favoruri și daruri, odată cu servitul ceaiului sau cafelei. În general, la arabi, discuțiile au
loc înainte de masă, iar la europeni, după. Acordurile verbale telefonice pot fi suficiente
pentru americani. Strângerea mâinilor este aproape omniprezentă, dar îmbrățișările în
public pot fi penibile în China, de exemplu. În Egipt, bărbații pot fi luați de mâna, pot
merge de mâna pe stradă. În general, în cultura asiatică, ritualul și ambianța pot fi mai
importante decât mesajul verbal. Cuvintele nu contează; ritualul este important. Totuși,
exprimarea acordului prin semnarea documentațiilor scrise tinde sa devină o regulă
transculturală.
Mesajul non-verbal. Gestul de a da din cap poate avea semnificații contradictorii în țări și
culturi diferite. În Bulgaria, de pildă, a da din cap de sus în jos înseamnă NU, iar a clătina
din cap de la dreapta la stânga înseamnă DA. La turci, se semnalizează „NU” lăsând
capul pe spate, cu ochii închiși. Gestul de a face din ochi poate avea, iarăși, semnificații
contradictorii, în tari diferite. Multe alte gesturi, precum privitul printre degete, indicarea
cu piciorul (la turci) sau mascarea ochilor cu mâna, por fi considerate ofensatoare. Cele
mai obișnuite mesaje nonverbale sunt purtate de gesturi și mimica. Ele au o puternică
amprentă culturală. De pildă, „V”-ul format prin deschiderea degetelor arătător și
mijlociu, folosit de Churchill în Al Doilea Război Mondial, a devenit semnul victoriei, în
întreaga lume. Cu toate acestea, chiar și în Anglia, acest gest are și semnificația unei
propuneri indecente, chiar obscene, dacă palma este răsucită cu dosul către partener.
Arătarea brațului drept încordat, cu pumnul închis, strângând cu cealaltă mână
încheietura antebrațului, constituie o insultă sexuala la noi. Același gest, în Austria,
în Tunisia și în țările scandinave, indică forța masculină, adică este un fel de a omagia și
nu are nimic obscen. În Austria se urează succes arătând pumnul. Pumnul strâns, cu
degetul mare între arătător și mijlociu, are la romani, la francezi, greci, turci ș.a.
semnificația unei insulte („ciuciu”). Pentru portughezi, în același schimb, același gest are
semnificația unei urări de bine, anume „a fi ferit de tot ceea ce este rău”.
Limba și translatorul. Probleme de acest gen se ridică, inevitabil, în cazul în care nu
cunoaștem limba partenerului străin, dar și atunci când (din rațiuni tactice) nu vrem sa
vorbim în limba lui. În mod firesc, se va formula opțiunea pentru o limbă vorbită în
comun sau se va apela la translator. Cine propune translatorul? Eu sau el ? Nu-i mai
sigur să am translatorul meu, chiar dacă exista unul, din oficiu? Dar dacă asta va ofensa
partenerul? N-ar fi bine sa învăț câteva cuvinte în limba partenerului, pentru a-i arata
considerație și bunăvoință? Sunt doar câteva din întrebările care apar în astfel de situații.
Un exemplu semnificativ este dat de Stallard J.J, Smith E.R. și Price S.F. atunci când o
delegație chineza vizitează America de Nord, la invitația unui ziar recent, dar de mare
influență, la banchetul organizat în cinstea acesteia, conducătorul delegației chineze ține
o caldă alocuțiune prin care afirmă că ziarul nu are numai o foarte mare influență în
America de Nord, ci chiar și în întreaga lume. Traducătoarea, de origina chineza, dar
absolventa de limba engleza, traduce astfel: „Mulțumesc pentru masă și sper că ziarul
dumneavoastră va avea cândva succes….”
Îmbrăcămintea. Regula generală, impune o ținută conservatoare și protocolară în stil
occidental, care pare a fi acceptata în întreaga lume. Ținuta de afaceri este, practic,
obligatorie în mediile de afaceri occidentale si, în special, în cele bancare și de asigurări.
Este respectată și de presa acreditată la diverse întâlniri internaționale de afaceri si, de
 multe ori, chiar de conservatorii șeici arabi. În China și Japonia, culoarea alba este
considerata ca neadecvata, fiind considerată ținuta de doliu. În unele tari islamice este
interzisă purtarea pantalonilor scurți etc.
Argumentația și puterea de negociere. Problemele care se ridica, din acest punct de vedere,
privesc gradul de importanță pe care îl au factorii subiectivi în comunicarea
interculturala. Într-o relație cu un fundamentalist arab, de pildă, nu se va putea trece
ușor peste argumentele de ordin religios; a le aduce în discuție, poate fi o greșeala
tactică. Comunicarea mai poate fi distorsionată de încrederea sau neîncrederea atribuita
vârstei, sexului, studiilor și calificării, descendenței aristocratice, partidului politic, etc.
În Germania, de pilda, vârsta poate fi un element cu mare forță de convingere, în
special, în mediul funcționarilor publici. Aici, salariile și pretențiile cresc semnificativ odată
cu vârsta.
Mediul tehnic, politic și religios . Sonda americana Climate Orbiter s-a prăbușit pe Marte în
1998, deoarece cele două echipe de supraveghere a zborurilor, foloseau sisteme metrice
diferite. Americanii măsurau în mile, picioare, inci, iar europenii în metri. Alte diferențieri
privesc criteriul politic și religios. Astfel, ne putem întreba dacă anumite grupuri, separate
pe criterii politice sau religioase, pot sau nu sa lucreze împreuna. Aceasta întrebare
privește nu doar țările din lumea arabă, de exemplu, ci chiar și pe cele europene.
În Germania sau Spania, de pildă, de Paște, nu se fac afaceri decât, ca excepție, în micul
comerț stradal. Asta ca să nu mai vorbim de sărbătoarea Sabatului, în cultul mozaic, sau
cea a Ramadanului, în lumea islamica.
Prejudecățile. Problemele care se ridica, din acest punct de vedere, se referă la aceea că
putem fi nevoiți sa luptăm pentru a modifica și corecta părerile pe care alte popoare și
culturi și le-au format, în mod eronat, fata de noi. Occidentalii, de pildă, ne percep pe
noi, românii, ca fiind nu tocmai loiali și harnici din fire. Ba chiar, uneori ne vad și puțintel
barbari. Pur și simplu, ne confunda cu „Romanian Gipsy” (prescurtarea „rom” –
actualmente este ROU - din pașaport favoriza acest lucru). Ei si-au format aceasta
prejudecata din prima pagina a ziarelor și din observarea directă a țiganilor români din
Occident. Ca un alt exemplu, est-europenii nu acorda o importanță specială asigurărilor
de capital și accidente în folosul familiei. Occidentalii percep aceasta ca pe o dovada de
iresponsabilitate. Noi, românii, percepem pe americani ca fiind buni băutori, fumători,
jucători etc, conform cu imaginea vândută de filmele comerciale. În realitate, nu este
deloc așa; nouă din zece americani sunt ofensați de fumul de țigară și beau mai puțin
alcool decât noi.
Comunicarea prin scriere. În principiu, exista corespondența de afaceri purtată formal, cu
respectarea unor canoane precise, dar exista și o corespondență informală legată de
afaceri. Exista culturi, cea japoneza, de pilda, în care scrierea nu poate avea decât
caracter oficial. Este întotdeauna de foarte mare importanță și luată foarte în serios.
Americanii sunt mult mai neconvenționali din acest punct de vedere. Europenii, la fel. În
orice caz, documentarea afacerilor în țări diferite, nu se deosebește doar în forma de
prezentare, ci și în structura, în ton, stil și grad de detaliere. Documentele germane, de
exemplu, sunt concise, sobre și cu un grad ridicat de detaliere. Cele specifice popoarelor
latine accentuează stilul politicos și rămân la nivelul unor concepte generale, imprecise.
Corespondența pentru japonezi trebuie pregătită cu mult formalism și rigoare, iar
deschiderile onorifice sunt obligatorii. Formulele finale de politețe (de genul: „with our
best regards”) diferă mult de la o cultură la alta. În țările europene, de regula, se
folosesc două semnături, din care una este a superiorului. La nord-americani este
suficientă una singura. Francezii sau americanii folosesc repede numele mic, ca semn de
prietenie și încredere, dar germanii îl consideră mai curând un semn de dispreț. La ei,
respectul înseamnă titlul și numele de familie. În plus, toți țin mult la titlul de doctor.
Timpul și spațiul. Problema timpului privește, în special, punctualitatea și ordinea sosirii la
întruniri de afaceri. Latinii țin mai puțin la acest lucru. Germanii și englezii, mai mult.
Problema spațiului privește, în special, distanța fizică ce trebuie respectată între
partenerii ce aparțin unor culturi diferite. Americanii, de pildă, au nevoie de un spațiu
personal mai mare, pe când asiaticii respectă ritualuri mai complicate. Arabii pot negocia
mult mai bine „nas în nas”. Romanii, spre exemplu, discută la distanța corespunzătoare
încheieturii mâinii, în timp ce arabii și cei de culoare comunică mai bine la distanța
corespunzătoare cotului.