Unităţi mobile de memorare

1
 Cuprins
Argument……………………………………………………………………….…..….4
Cap. 1 Floppy-disk…………………………………………………..........5
● Formatul……………………………………………………………………......5

● Unitățile de dischetă…………………………………………………………...6
● Proiectarea mecanică……………………………………………………….......7

● Controlul vitezei………………………………………………………….........7
● Controlul capetelor……………………………………………………………..7

● Indexarea capetelor……………………………………………………..............8

●Considerații privind densitatea foarte mare……………………………………..8

● Circuite electronice de control…………………………………………….........8

● Funcționare……………………………………………………………..…….....9

● Hardware………………………………………………………………….........10

● Comprimarea discurilor……………………………………………………......11

Cap.2 Memoria flash………………………………………………….......12

● Ce este memoria flash?....................................................................................12

• Introducere……………………………………………………………….... 12
• Generalităţi………………………………………………………………....12
● II. Istorie………………………………………………………………….……..13
II.1. Istoria creării standardului……………………………………………….....13
● III. Vedere în ansamblu……………………………………………………........13

● IV. Clasificarea memoriilor de tip flash………………………………………...14

a.Compact flash……………………………………………………………….....14
b.Smart Media………………………………………………………………......15
c. Multi Media Card……………………………………………………………..15
d. Memory Stick………………………………………………………………....15
e. ATA Pc Card (PCMCIA)……………………………………………………..16
● V. Memoria flash……………………………………………………………......16

2
 1. Cum funcţionează memoria flash?....................................................................17

● VI. Unitate flash prin USB……………………………………………………...19

1. Parți……………………………………………………………………….…..20
2. Componente……………………………………………………………….…..21
a. Părţi componente a unei unităţi flash tipice…………………………………...21
b. Componente esenţiale…………………………………………………………21
c. Componente adiţionale………………………………………………………..21
3. Comparaţie între dispozitivele de memorie flash……………………………..22
Cap.3 CD-ROM……………………….……………………………………23
1. Caracteristici…………………………………………………………………...23
2. Timpul de acces……………………………………………………………......23
3. Rata de transfer………………………………………………………………...24
4. Viteza de lucru………………………………………………………………....24
Cap. 4 DVD-ul…………………….……………………………………..….25
1. Unităţi DVD-ROM……………………………………………………………..25
2. Filme pe disc-uri…………………………………………………………….….25
3. Înregistrarea unui DVD……………………………………………………..…..25
4. Istoric………………………………………………………………………..…..26
Bibliografie……………………………………………………………………….27

3
 Argument

Discheta este principalul mediu pentru schimburile de informații și cel mai popular sistem
pentru salvările de siguranță. Cu excepția câtorva tipuri de calculatoare portabile, toate PC sunt
livrate cu cel puțin o unitate de dischetă ca echipament standard. Deși unitățile de discheta sunt
disponibile in diferite dimensiuni si capacități (discurile măsoară de la 2,5 la 8 inci in diametru si
pot stoca de la 160 KB pana la 120 de MB), toate funcționează după aceleași principii
Memoria flash este o formă de memorie non-volatilă pentru calculator care poate să fie
ştearsă electric şi reprogramată. Este o tehnologie care este în primul rând folosită în cardurile de
memorie.
Istoria CD-ROM-urilor nu este prea îndepărtată de zilele noastre. Preocupările în acest
domeniu se remarcă îndeosebi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii
Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre cele doua companii realizase, după propriile
concepţii şi tehnologii, diferite variante de CD-ROM-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a
înţelegerii stabilite, acestea au definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri. Discurile CD-ROM şi
discurile CD-audio sunt asemănătoare (unii spun identice) dar în același timp sunt şi diferite. Ele
sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de
vedere al conținutului informaţional şi al unităților hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-
audio,introdus însă intr-o unitate hard de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.
Capacitatea uriaşă a discului DVD este ideală pentru a stoca poze şi sunet de înaltă calitate –
de fapt, Hollywood-ul a avut încă de la început un rol important în lansarea DVD-ului. Aceasta
deoarece filmele încep să fie lansate atât pe casete video, cat şi pe DVD. Pentru a rula aceste Video-
DVD-uri pe PC este nevoie de o placă decodoare Video-DVD, care funcţionează paralel cu placa
video a PC-ului. Pe măsură ce apar PC-uri tot mai puternice, nu o să mai fie nevoie de o placă video
suplimentară, deoarece întreaga activitate de derulare video va fi realizată în interiorul procesorului
central ultrarapid al PC-ului.
În anii 1990 Phillips a colaborat Corporaţia japoneză Sony pentru a crea un disc digital
versatile (Digital Versatile Disk) care să aibă o capacitatea mai mare de stocare a informaţie decât
CD-ul. Alte firme nu au acceptat standardul propus de inginerii de la Phillips şi Sony. Producători
DVD-ului au optat totuşi pentru un alt standard şi alianţa Phillips-Sony a acceptat să licenţieze
rezultatele cercetărilor consorţiului global
Capacitatea uriaşă a discului DVD este ideală pentru a stoca poze şi sunet de înaltă calitate –
de fapt, Hollywood-ul a avut încă de la început un rol important în lansarea DVD-ului. Aceasta
deoarece filmele încep să fie lansate atât pe casete video, cat şi pe DVD. Pentru a rula aceste Video-
DVD-uri pe PC este nevoie de o placă decodoare Video-DVD, care funcţionează paralel cu placa
video a PC-ului.

4
 CAP. 1. Floppy-disk

Discheta este principalul mediu pentru schimburile de informații și cel mai popular sistem
pentru salvările de siguranță. Cu excepția câtorva tipuri de calculatoare portabile, toate PC sunt
livrate cu cel puțin o unitate de dischetă ca echipament standard. Deși unitățile de discheta sunt
disponibile in diferite dimensiuni si capacități (discurile măsoară de la 2,5 la 8 inci in diametru si
pot stoca de la 160 KB pana la 120 de MB), toate funcționează după aceleași principii.

Tipuri de unități de discheta :

• 8 inci (au capacitate de 1 MB – in prezent sunt disparate)
• 5,25 inci (capacitate de 1,3 MB )
• 3,5 inci (capacitate de 1,44 MB sau 2,8 MB – sunt cele mai folosite in ziua de astăzi )
• LS-120 (capacitate de 120 MB – pot citi și dischete de 3,5 inci)
• ZIP (capacitate de 100 sau 200 de MB – folosit pe scara larga pentru transferarea fișierelor
mari)
• HIFD (capacitate 200 MB un sistem de dischete brevetat , care încearcă sa standardizeze
capacitatea de 200 MB pe dischetele de 3,5 inci)
De la inițializarea primului PC, dischetele au fost o binecuvântare si un blestem in același timp ‘’
Nu poți trai nici cu ele, dar nici fără ele’’.

Formatul

Pentru dischetele de 3,5 inci sunt folosite patru formate, dintre care trei sunt acceptate de PC-
uri .Unitatea de discheta si sistemul de operare se ajustează automat la formatul dischetelor pe care
încercați să le citiți, cu condiția ca unitatea de discheta sa poată citi formatul respective.

Capacitate Unitate de 360 KB 720 KB 1,44 MB 2,88 MB

măsura

Fete Număr 1 2 2 2

Piste Număr 80 80 80 80

Sectoarele pe pista Număr 9 9 18 36

Dimensiunea Biți 512 512 512 512

sectoarelor

5
Viteza de rotație RPM 300 300 300 300

Rata de transfer al
datelor Kbps 250 250 500 1000

Densitatea BPI 8717 8717 17434 34868

biților(max.)

Densitatea pistelor TPI 135 135 135 135

coercitiviate Oerstezi 650 650 720 1200

Capacitatea unei dischete este stabilita in timpul formatării. Folosind opțiunile comenzii DOS
FORMAT sau opțiunea FORMAT din meniul WINDOWS asociat unității de discheta, puteți să
selectați capacitatea dischetelor noi.

Pentru formatarea unei dischete sub Windows, executați clic cu butonul din dreapta pe
pictograma unității de discheta, apoi selectați opțiunea Format.

Unitățile de dischetă

În comparative cu alte echipamente pentru calculatoare, unitățile de dischetă sunt echipamente

simple. Componentele principale sunt un motor obișnuit care rotește discul și un motor pas cu pas
care acționează o banda metalică pentru poziționarea capetelor de citire/scriere, formând un
ansamblu numit mecanism de acționare a capetelor. Unitatea este prevăzută cu un mecanism
manual pentru coborârea unui butuc care centrează si blochează discul în poziția corectă și pentru

6
coborârea capetelor de citire/scriere pe suprafața discului. Cu excepția unităților cu o singură față
ale pc-urilor originale, toate unitățile de dischetă folosesc două capete de citire/scriere, care prind
mijlocul discului şi citesc sau scriu date pe oricare dintre cele două fețe ale mediului. Pistele de pe
cele două fețe ale discului sunt intercalate, a.i. capetele nu sunt perfect aliniate.
În mai mult de două decenii de dezvoltare, aproape singura îmbunătățire adusă mecanismului
convențional al unităților de dischetă a fost miniaturizarea. Nu s-a redus numai dimensiunea
dischetelor, ci si dimensiunea unității de disc pentru un format dat. Unele unități de dischetă au
înălțimea mai mică de jumătate de inci. Totuși, indiferent de dimensiuni, toate unitățile de dischetă
convenționale funcționează în același fel.
Proiectarea mecanică

Ca sa-si atingă scopurile pentru care au fost proiectate, toate mecanismele unităților de
dischetă trebuie să poată îndeplini o serie de operații elementare. Trebuie sa rotească discurile cu o
viteza uniforma. De asemenea, trebuie să deplaseze capetele de citire/scriere cu o precizie suficientă
pentru localizarea oricărei piste de date. Sistemul de poziționare cu buclă deschisă a capetelor
trebuie sa aibă un punct de pornire cunoscut, pe care să îl poată localiza cu precizie.

Controlul vitezei

Toate circuitele electronice montate pe una sau mai multe plăci atașate unităților de dischetă
au rolul de a controla aceste operații simple. Un sistem servo menține constantă viteza de rotație
corecta. De obicei, un senzor optic citește modelul stroboscopic de puncte negre inscripționate pe
fond alb pe ansamblul de antrenare. Circuitele electronice număra punctele care trec prin dreptul
senzorului într-o perioadă dată de timp ca să determine viteza de rotație a discului și fac ajustările
necesare. Alte unități folosesc senzori asemănători bazați pe magnetism, dar principiul de
funcționare este același numărarea impulsurilor magnetice într-o perioadă dată de timp pentru
determinarea vitezei de rotație a discului.

Controlul capetelor

Alte circuite electronice controlează poziția radială pe disc a ansamblului de capete. Motorul
pas cu pas care deplasează capetele reacționează la impulsuri de tensiune prin deplasarea cu unul
sau mai mulți pași discreți (de aici numele destul de descriptiv al acestui tip de motor). Semnalele
trimise de controllerul de dischetă din calculator precizează unității de pistă de pe disc pe care
trebuie deplasate capetele. Circuitele electronice ale unităților trimit motorului pas cu pas numărul
corespunzător de impulsuri pentru deplasarea capetelor de citire/scriere pe pista respectivă.

Mecanismul de bază al unităților de dischetă nu primește nici o reacție la poziția capetelor de

disc. Unitatea presupune poziționarea corectă a capetelor pe baza numărului de pași efectuați de
mecanismul de acționare. Deși unitatea de dischetă încearcă sa memoreze poziția capului de

7
citire/scriere, în realitate aceasta se poate afla în alte poziții decât cea normală. De exemplu, puteți
sa forțați manual mecanismul de acționare a capetelor. Sau puteți să opriți calculatorul si capetele să
rămână undeva la jumătatea discului. Daca nu mai sunt alimentate, toate circuitele pierd
informațiile memorate si poziția capetelor de citire/scriere nu mai este cunoscută.

Rețineți că motoarele pas cu pas din cele mai multe unități de dischetă actuale cu densitate
dublă au acces la toate cele 40 de piste folosite de formatul IBM. Unele calculatoare mai vechi nu
folosesc toate cele 40 de piste. Ca urmare, unele unități de dischetă fabricate pentru aceste
calculatoare - de obicei unitățile vândute la prețuri incredibil de mici – s-ar putea să nu aibă acces
la întreg domeniul de 40 de piste.

Indexarea capetelor

Pentru a asigura poziționarea corectă a capetelor, unitățile de dischetă parcurg un proces numit
indexare. Capetele sunt mai întâi la marginea extrema a discului. După ce ajung în aceasta poziție
de index, capetele nu se pot deplasa mai departe, indiferent de eforturile mecanismului de acționare.
Circuitele electronice ale unităților se asigura ca mecanismul de acționare deplasează capetele un
număr suficient de pași pentru oprirea în poziția de index. După ce capetele au ajuns în poziția de
index, circuitele de control le pot deplasa cu numărul de pași necesari, știind exact în ce poziție se
afla capetele pe raza discului.

Considerații privind densitatea foarte mare

Pentru folosirea mediilor de înregistrare cu densitate foarte mare, unitățile de dischetă au

nevoie de o îmbunătățire radicală – un cap suplimentar pentru fiecare suprafață. Mediile magnetice
cu densitate foarte mare sunt atât de dificil de folosit, încât au nevoie de un cap separate de
ștergere. Capul de ștergere și capul de citire /scriere sunt fixate pe același mecanism de acționare si
de deplasare împreuna de la o pista la alta. La scrierea datelor, capul de ștergere pregătește suprafața
discului pentru capul de citire/scriere, prin alinierea tranzițiilor de flux în aceeași direcție. Capetele
de citire/scriere pot apoi să modifice orientarea acestora pentru înregistrarea datelor.

Circuite electronice de control

Deși operarea unei unități de dischetă pare simpla, este de fapt un proces complex cu mai
multe niveluri de control. Atunci când apăsați butonul SAVE in timpul rulării unei aplicații, butonul
nu este conectat direct cu unitatea de discheta. Apăsarea butonului este detectata de componentele
hardware ale calculatorului și recunoscută de codul BIOS. Codul BIOS, la rândul lui, trimite
aplicației codul electronic corespunzător. Programul poate face apoi una sau mai multe cereri de
scriere pe disc către sistemul de operare DOS. Sistemul de operare trimite către BIOS instrucțiunile
necesare, iar codul BIOS trimite codurile de control corespunzător către toate circuitele hardware de

8
control ale discului. În sfârșit, aceste circuite precizează unității unde să mute capetele de
citire/scriere si ce să facă după ce acestea ajung în poziția specificată.
Penultima componentă hardware din acest lanț este controllerul de dischetă. Aceasta are doua
funcții legate de operarea unităților de dischetă ale sistemului. În primul rând, transformă comenzile
logice ale calculatorului, care sunt de obicei generate de BIOS, în semnalele electrice care
controlează unitatea de dischetă. În al doilea rând translatează fluxul de impulsuri generate de
capetele de citire/scriere ale unității de dischetă într-o formă care poate fi interpretată de calculator.

Funcționarea

Cea mai bună cale de a înțelege modul de operare a unui controller de dischetă este
examinarea semnalelor care controlează unitatea de dischetă si a semnalelor trimise de unitate către
calculatorul gazda.
Două semnale, Drive Select A si Drive Select B, sunt folosite pentru selectarea individuala a
primei sau a celei de-a doua unități, respective A sau B. (In sistemele cu patru unități de discheta,
semnalul A de pe al doilea cablu controlează unitatea C, iar semnalul B controlează unitatea D).
Dacă semnalul alocat unei anumite unități de dischetă nu este prezent, toate celelalte circuite de
intrare/ieșire ale unității sunt dezactivate, cu excepția semnalelor care controlează motorul unității.
În acest mod, două unități pot sa folosească în comun semnalele de pe un singur cablu ale
controllerului, fără indiferente. Nu puteți să scrieți în unitatea B și în același timp să citiți de pe
unitatea A. Din acest motiv, trebuie sa transferați datele de la o unitate de dischetă în memorie,
înainte de a le copia la o alta unitate de dischetă.
Două semnale sunt folosite pentru oprirea sau pornirea motorului fiecărei unități de discheta.
Aceste semnale sunt Motor Enable A si Motor Enable B. Deși este posibilă pornirea simultană a
ambelor motoare, regulile stabilite de IBM pentru primele PC-uri interzic activarea simultana a
acestor doua linii. Doua semnale controlează poziția capetelor. Primul Step Pulse, cere motorului
pas cu pas sa deplaseze capetele cu un pas (adică exact o pista) către centrul sau către marginea
discului. Semnalul Direction controlează direcția in care se deplasează capetele. Dacă semnalul este
active, capetele se deplasează către centrul discului.
Pentru selectarea uneia dintre fetele discurilor cu doua fete, este folosit semnalul Write Select.
Dacă semnalul este activ, unitatea folosește capul deasupra. Dacă semnalul nu este prezent, este
folosit automat capul de dedesubt.
Pentru scrierea pe disc sunt folosite doua semnale. Linia Write Data conține informațiile care
urmează sa fie scrise pe disc. Aceste informații sunt transmise ca o serie de impulsuri, corespunzând
exact tranzițiilor de flux care urmează sa fie înregistrate pe disc. Capul de citire/scriere nu face
decât sa reflecteze magnetic aceste semnale. Pentru a împiedica scrierea accidentala peste alte
informații valoroase, este folosit un al doilea semnal, numit Write Enable. Către capul de
citire/scriere nu este trimis nici un curent de scriere daca acest semnal nu este activ.
Frecvența datelor transmise pe aceasta linie depinde de tipul unității de disc. O unitate de
dischetă cu densitate normala accepta date cu viteza de 250 KB pe secunda. O unitate cu densitate
foarte mare operează la 1 megabit pe secundă.

9
 Controllerul primește de la unitatea de dischetă patru semnale. Două dintre aceasta permite
controllerului sa determine poziția capetelor de citire/scriere. Semnalul Track 0 indica poziționarea
capetelor pe prima pista dinspre exteriorul discului, a.i. controllerul știe unde începe numărarea de
deplasare a capului. Semnalul Index permite unității sa determine poziția fiecărui bit pe o pista a
discului. La fiecare rotație a discului, pe linia Index este generat un impuls. Controllerul poate astfel
sa măsoare intervalele dintre impulsurile de date in funcție de referința furnizata de semnalul Index.
Semnalul Write Protect este obținut de la un senzor care detectează existenta clapetei de
protejare la scriere a dischetei. Dacă clapeta este prezentă, semnalul este activ.
Semnalul Read Data conține o serie de impulsuri electronice care corespund exact tranzițiilor de
flux de pe discheta. Rata de transfer a datelor de citire este aceeași cu rata de scriere .
Pentru îndeplinirea funcției de control, controllerul de discheta trebuie sa convertească cererile
de la codul BIOS sau comenzile hardware directe, permite ca numerele de sectoare si piste in
impulsuri care deplasează capul in poziția corespunzătoare de pe disc. Pentru operarea cea mai
eficienta, controllerul trebuie sa afle capetele, sa indexeze capetele, daca este necesar, si să
raporteze eventualele erori apărute.

Pentru îndeplinirea funcției de translație, controllerul trebuie să dea un sens fluxului de

impulsuri neformatate livrate de unitate. Mai întâi trebuie sa determine începutul fiecărei piste pe
baza semnalului Index, apoi să identifice fiecare sector pe baza informațiilor incluse pe date. După
identificarea sectorul cerut, unitatea citește informațiile conținute de acest sector si le translatează
din forma seriala într-o forma paralela, a.i. să poată fi trimise pe magistrala PC-ului. Pentru scriere,
controllerul trebuie sa identifice mai întâi sectorul apoi să activeze curentul de scriere pentru
stocarea datelor în sectorul respective, înainte de a se ajunge la începutul sectorului următor.

Hardware

Cea mai mare parte a muncii unui controller este îndeplinită de un singur circuit integrat,
respective circuitul 765. Circuitul 765 funcționează asemănător cu un microprocesor. Acesta
execută anumite operații de răspuns la comenzile pe care le primește prin registrul conectat la
porturile de intrare/ieșire ale calculatorului.
Posibilitățile de programare fac din cipul 765 si din controllerele de discheta dispozitive foarte
flexibile. Nici unul dintre parametrii de baza ai dischetei nu este gravat pe siliciul controllerului.
Numărul de capete, piste si sectoare de pe disc sunt stocate prin incarnarea valorilor in registru
cipului 765. De obicei, valorile de operare sunt încărcate in controller la pornirea calculatorului. In
general, după încărcare nu trebuie sa va mai faceți probleme în privința acestor parametri.

Comprimarea discurilor

10
 Comprimarea discurilor funcționează pentru dischetele la fel ca pentru hard-disk-uri. Totuşi,
dischetele impun un nivel superior de complexitate, deoarece sunamovibile si PC-ul nu are cum sa
ştie daca o discheta introdusa in unitate este comprimata sau nu. Pentru rezolvarea acestei probleme
, sistemele de operare Microsoft impun montarea unei unităţi de dischetă comprimate după
încărcarea sistemului sau schimbarea dischetelor.
Versiunile curente ale programului Driver Space foloseşte de DOS si Windows sunt
posibilităţi integrate de auto-montare. La încărcarea PC-ului sau introducerea unei dischete in
unitate, driverul software folosit de sistemul de operare pune discul in mişcare si citeşte informaţiile
din sectorul de încărcare pentru a determina daca discheta este comprimata si in caz afirmativ,
montează discul. În primele versiuni de Windows, componenta este comprimata si s-a economisit
cei câţiva kilo-octeţi, prin deselectarea opţiunii Automatically Mount (Montarea automata) din
meniul Advanced al programului DriveSpace.

Dacă dezactivaţi componenta de auto-montare si introduceţi in unitate o discheta comprimată,

discheta va părea aproape plină, chiar dacă la listarea directorului va fi afişat numai un mic fişier.
De obicei acest fişier va fi numit READTHIS.TXT și va conţine instrucţiuni de montare a dischetei.
Restul spaţiului de pe disc va fi dedicat stocării datelor comprimate, chiar dacă nu aţi înregistrat nici
un fişier pe dischetă.

Pentru a vedea fişierele comprimate sau pentru a permite programele să le folosească, trebuie
sa montați manual discul comprimat cu programul DriveSpace. Rulați programul DriveSpace,
selectați unitatea de discheta corespunzătoare, apoi selectați opțiunea Advanced.

Alegeți opțiunea Mount din meniul derulant care apare așa cum se poate vedea în figura de
mai sus.

11
 CAP. 2. Memoria flash

Atenţia persoanelor contemporane moderne este tot mai des atrasă de ceea ce numim
tehnologie de ultimă oră. Memoria flash este o tehnologie considerată revoluţionară la apariţia sa
având ca noutate câteva proprietăţi care clasau acest tip de memorie printre cele mai căutate.
Proprietăţile erau legate de viteza cu care stoca informaţiile, spaţiul disponibil stocării de informaţii
şi uşurinţa cu care se lucrează cu acest tip de memorie.
Memoria flash este încorporată sau folosită în diferite dispozitive. Cel mai utilizat dispozitiv
este Memory Stick-ul sau USB Flash, deoarece sunt folosite pentru stocarea de date pe şi de pe
calculator, acesta fiind mai nou întâlnit oriunde şi oricând.
Am ales acest subiect ca temă de atestat în primul rând din curiozitate deoarece datele găsite
despre acest tip de memorie erau prea puţine iar cunoştinţele mele la fel. În al doilea rând am ales
această temă pentru că, deşi le folosim des, mulţi dintre noi nu ştiu cum sunt făcute şi cum
funcţionează memoriile flash.

I. Ce este memoria Flash?

I.1. Introducere
Complexitatea operaţiilor efectuate de un calculator, ca şi viteza sa de calcul, depind – în
principal – de capacitatea, viteza şi organizarea memoriei sale; de fapt istoric vorbind, evoluţia
calculatoarelor electronice, prin cele patru generaţii, a fost determinată în mare măsură de creşterea
capacităţii şi vitezei memoriei lor.

I.2. Generalităţi
Memoria flash este o formă de memorie non-volatilă pentru calculator care poate să fie
ştearsă electric şi reprogramată. Este o tehnologie care este în primul rând folosită în cardurile de
memorie.
Spre deosebire de EEPROM(Electronically Erasable Programmable Read-Only Memory),
memoria flash este ştearsă şi programată în blocuri compuse din locaţii multiple (în memoria flash
timpurie întreg cipul trebuia să fie şters dintr-o dată). Memoria flash costă mai puţin decât
EEPROM în consecinţă a devenit tehnologia dominantă oriunde este nevoie de o cantitate
semnificativă, de o categorie solidă de depozitare non-volatilă.

II. Istorie
Memoria flash (ambele tipuri NOR şi NAND) a fost inventată de Dr. Fujio Masuoka în
timp ce lucra pentru Toshiba în 1984.Conform celor spuse de Toshiba, numele de flash a fost

12
sugerat de colegul domnului Masuoka, domnul Shoji Arizumi, deoarece procesul de ştergere a
conţinutului memoriei i-a amintit de licărirea unui aparat de fotografiat.
Domnul Masuoka a înfăţişat invenţia la IEEE(Institute of Electrical and Electronics
Engineers)1984 International Electron Devices Meeting (IEDM) ţinut în San Jose, California. Intel
a văzut masivul potenţial al invenţiei şi a introdus primul cip flash comercial de tip NOR în 1988.
NOR –based flash are timpi de ştergere şi scriere lungi, dar are o interfaţă a adreselor de
date întreagă (memorie) care permite acces aleatoriu la orice locatie. Aceasta îl face potrivit pentru
depozitarea unui program cod care trebuie să fie rareori actualizat, cum ar fi BIOS-ul calculatorului
. Rezistenţa sa este de la 10 000 la 1000 000 de cicluri de ştergere. NOR – based flash a fost temeiul
pentru timpuriul flash-based ce poate fi îndepărtat; Compact Flash a fost bazat pe NOR deşi
cardurile mai târzii au fost mutate la mai puţin costisitorul NAND flash.
A urmat NAND flash, pe care Toshiba l-a anunţat la ISSCC (International Solid-State
Circuits Conference) în 1989. Are timpi de ştergere şi scriere mai rapizi, densitate înalta, şi un preţ
scăzut per cifră binară decât NOR flash, şi de 10 ori mai multă rezistenţă. Oricum interfaţa sa I/O
permite numai acces secvenţial la date. Aceasta îl face potrivit pentru dispozitivele de depozitare în
masă cum sunt cardurile PC şi diverse carduri de memorie, şi întrucâtva mai puţin folositoare
pentru memoria calculatorului.

II.1. Istoria creării standardului

La apariţia memoriei flash, producătorii de dispozitive electronice au primit posibilitatea,
fără mari probleme şi cheltuieli, să-şi doteze produsele cu noile tipuri de medii de stocare.
Avantajele erau evidente – consumul energetic redus, siguranţa înaltă (din cauza lipsei pieselor
mobile) şi rezistenţa la mediul înconjurător şi sarcini. Însă, principala problemă era dimensiunea
acestora. În piaţă se intensifica cererea pentru dispozitive cât mai mici, dimensiunea cărora nu
permitea utilizarea memoriei flash voluminoase, executat conform standardului ATA-Flash. A
apărut ideea de a crea un nou format de memorii flash, care va avea dimensiuni reduse şi în acelaşi
timp, compatibil cu sloturile PCMCIA existente, fapt care în principiu însemna compatibilitatea cu
comenzile ATA/ATAPI.
II.2.Vedere de ansamblu
Memoria flash este non-volatilă ceea ce înseamnă că nu are nevoie de energie pentru a
menţine informaţia stocată în cip. În plus memoria flash oferă un timp de acces pentru citirea
datelor foarte rapid şi o mai bună rezistenţă la şocurile cinetice decât hard disk-urile. Aceste
trăsături explică popularitatea memoriei flash pentru aplicaţii ca de exemplu stocarea pe dispozitive
baterie-putere. O alta ispită a memoriei flash este faptul că este aproape indestructibilă de un mediu
fizic obişnuit fiind în stare să reziste la presiuni intense şi la apă fiartă.

13
 III. Clasificarea memoriilor de tip Flash
Memoria flash este folosită de mai mulţi ani ca mediu de stocare principal sau auxiliar
pentru calculatoarele notebook. Totuşi, apariţia unor dispozitive precum aparatele foto digitale şi
dispozitivele de redare MP3 au transformat această tehnologie dintr-un produs de nişă într-un
accesoriu necesar.
În prezent sunt folosite mai multe tipuri de dispozitive pentru memorie flash şi este important să
ştiţi de care dintre acestea aveți nevoie. Printre cele mai importante tipuri de memorie flash se
numără:
a. Compact Flash
Memoria CompactFlash a fost
dezvoltată de SanDisk Corporation în 1994 şi
foloseşte arhitectura ATA pentru a emula o
unitate de disc. Ca urmare, un dispozitiv
CompactFlash ataşat la calculatorul
dumneavoastră are asociată o literă de unitate, la fel
ca şi celelalte unităţi de disc.
Dimensiunea originală a acestui
dispozitiv a fost Type I (3.3 mm grosime), dar există
şi o versiune mai nouă, Type II (5 mm
grosime), pentru dispozitivele de capacitate mai mare. Ambele tipuri de cartele CompactFlash au
lăţimea de 1.433 inci şi lungimea de 1.685 inci şi există adaptoare care permit introducerea acestor
memorii în sloturile PC Card ale calculatoarelor notebook. Dezvoltarea acestui standard este
coordonată de CompactFlash Association.

14
 b. Smart Media
SmartMedia(numită iniţial SSFDC,
prescurtare de la Solid State Floppy Disk Card –
cartelă de dischetă semiconductoare) este cea mai
simplă dintre dispozitivele de memorie flash.
Cartelele SmartMedia conţin numai memorie flash,
fără nici un circuit de control. Această
simplitate înseamna că pentru asigurarea
compatibilităţii între diferitele generaţii de
cartele SmartMedia este necesară
modernizarea dispozitivelor care folosesc memoria SmartMedia. Dezvoltarea acestui standard este
coordonată de SSFDF.
c. Multi Media Card
MultiMediaCard (MMC) este cel mai nou şi mai
mic dispozitiv de stocare cu memorie flash
conceput pentru aparatele foto digitale şi o mare
varietate de alte dispozitive, inclusiv telefoane
inteligente, playere MP3 şi camere video digitale.
Memoria MMC a fost dezvoltată în comun de
SanDisk şi Infineon Technologies AG (anterior
Siemens AG) în noiembrie 1997. Cartelele MMC
folosesc o interfaţă serială simplă, cu 7 pini, pentru
conectarea dispozitivelor şi conţine o memorie flash
cu tensiune scăzută. A fost propusă pentru
dezvoltarea unei versiuni sigure,
SecureMultiMediaCard, pentru stocarea în
memorie flash a muzicii digitale protejată prin copyright. În 1998 a fost fondata MMC Association,
pentru susţinerea standardului MMC şi sprijinirea dezvoltării unor noi produse.

d. Memory Stick
Compania Sony, care produce atât calculatoare
notebook, cât şi o mare varietate de aparate foto digitale şi
camere video, are o versiune proprie, brevetată, de
memorie flash, numită Sony Memory Stick. Aceste
dispozitive au un comutator unic de protectie la ştergere,
care împiedică ştergerea accidentală a fotografiilor. Sony a
acordat licenţa tehnologiei Memory Stick şi altor
companii, cum ar fi Leaxer Media.
e. Ata Pc Card (PCMCIA)
Deşi tipodimensiunea PC Card (PCMCIA) este acum
folosită pentru orice, de la adaptoare pentru jocuri la
modemuri şi de la interfeţe SCSI la adaptoare de reţea, iniţial a
fost utilizată pentru memoriile de calculator, aşa cum arată şi

15
vechiul acronym, PCMCIA(Personal Computer Memory Card International Association).
Spre deosebire de modulele RAM obişnuite, memoria Pc Card se comporta ca o unitate de disc,
folosind standardul PCMCIA ATA(at Attachament). Cartelele PC Card pot avea trei grosimi, dar
toate au lungimea de 3,3 inci şi lăţimea de 2,13 inci.

IV. Memoria Flash

Memoriile Flash permit atât citirea cât şi înscrierea informaţiei în timpul funcţionării
normale; sunt memorii cu densitate mare, nevolatile, folosite în cele mai diverse aplicaţii de la
aparatele de fotografiat digitale la înlocuirea de hard-diskuri.

Performanţa memoriei flash depinde de trei

parametri: tipul chip-urilor de memorie flash
utilizate, tehnologiile lor de producţie şi capacitatea
acestora.
În cardurile de memorie se aplică doua tipuri de
chip-uri: MultiLevel Cell (MLC, celule multinivel)
şi SingleLevel Cell (SLC, celule pe un singur nivel).
Datorită tehnologiei de păstrare a datelor, primul tip
permite asigurarea unei capacităţi mai mari a chip-
ului, la dimensiuni mai mici într-o celulă a
memoriei. Însă o astfel de tehnologie nu permite
atingerea unor performanţe bune. Utilizarea celulelor
de memorie single level, care stochează doar o
singură valoare, asigură o viteză şi o siguranţă
sporite, însă micşorează capacitatea maximă a chip-
ului.
Există doua tipuri de matriţe ale memoriei
flash: NOR şi NAND. NOR-flash este construită pe
baza a doua elemente logice de bază, NOT (nu) şi OR(sau), şi este o dezvoltare relativ recentă a
acesteia. Memoria flash, produsă sub această tehnologie este capabilă să asigure aceesul randomizat
către o celulă de memorie, fără a citi succesiv toata pagina de memorie. Ca rezultat, viteza de acces
spre informaţiile "distribuite" creşte, ceea ce face din NOR o alegere bună pentru PDA, playere
multimedia etc. Acest tip de memorie este mai scump, însă perfecţionarea tehnologiilor vor ieftini
acest tip de memorie flash.
NAND-flash se deosebeşte de NOR la termenii logici utilizaţi – NOT(nu) şi AND(si) - dar şi prin
citirea şi scrierea succesivă foarte rapidă a paginii de memorie. Această particularitate face din acest
tip o alegere bună pentru fotografiere şi înregistrare video, unde este necesară o viteză mare de
transfer al datelor de la procesor la suportul informaţional.

V.1. Cum funcţionează memoria flash

Revenind la celula de memorare a unui bit, dintr-o memorie flash, constă într-un singur

16
tranzistor MOS cu grilă flotantă. Stocarea propriu-zisă este realizată prin prezenţa sau absenţa
sarcinilor în grila flotantă. O sarcină relativ ridicată acumulată în grila flotantă este echivalentă cu 0
logic, iar o sarcină redusă sau absentă, cu 1 logic.

0 Logic 1 Logic
Programarea
În stare neprogramată, toate celulele memorie sunt 1 logic (sarcini reduse sau nule grila
flotanta). Dacă în procesul de programare se doreşte memorarea unui 0 logic,grila de control se
aduce la un potenţial pozitiv +Vprog., prin aceasta fiind atraşi electroni spre grila flotanta, ea
încărcându-se negativ. O dată programată, sarcina grilei flotante se menţine un timp îndelungat
(minim 10 ani). În cazul în care se doreşte stocarea unui 1 logic, în timpul programării, celula
respectivă este nemodificată.

17
Citirea
Pe durata operaţiei de citire, la grila de control se aplică o tensiune pozitivă +Vread.
Cantitatea de sarcină stocată în grila flotantă va determina în acest caz, dacă sub acţiunea acestei
tensiuni, tranzistorul MOS va conduce sau nu: dacă se memorează un zero, datorită numărului mare
de electroni de pe grila flotantă, tranzistorul ramâne blocat. În contrast, dacă grila flotantă conţine
puţini electroni, sub influenţa tensiunii +V read tranzistorul Mos va conduce.

Ştergerea
Operaţiunea de ştergere se rezumă la înlăturarea electronilor din grila flotantă – aducând
grila de control la potenţialul masei şi sursa la o tensiune pozitivă (+V erase), electronii vor fi atraşi
spre sursă şi prin aceasta, grila flotantă nu va mai conţine sarcini negative sau numărul acestora va
fi foarte redus. O memorie Flash este întotdeauna ştearsă înainte de a fi programată. La memoriile
Flash moderne ştergerea se realizează pe blocuri sau paginat, dar important este că un singur octet
din cadrul unui bloc nu poate fi şters (programat) decât după ce este şters împreună cu întregul bloc
din care face parte. Memoriile Flash oferă suplimentar posibilitatea ştergerii globale rapide (bulk
erase).

Caracteristici
generale

18
Timp de acces 45 – 150 ns

Numărul de ştergeri şi reprogramări este de 10 4 – 10 5

Durata de menţinere a informaţiei memorate este de minim 10 ani
Sunt cele mai ieftine memorii nonvolatile
Se pot rescrie în timpul funcţionării.

Capacitatea chip-urilor nu influenţează

decisiv performanţa, însă e totuşi important: cu cât
chipul este mai încăpător şi modern, cu atât mai mare
este viteza de citire şi scriere succesivă. În general
acest fapt se datorează miniaturizării proceselor
tehnologice, utilizate la fabricarea cardurilor.
Un loc important în performanţele cardului o
are şi controller-ul. Însă aici totul ramâne la
"preferinţele" producătorului.

VI. Unitate flash prin USB

Unitățile flash USB sunt de tip NAND-

dispozitive de stocare a datelor în memorie flash cu
interfaţă USB (universal serial bus) integrată. Ele sunt de obicei mici, cu greutate specifică mică,
pot fi şterse şi rescrise. Capacitatea este limitată numai de densităţile curente ale memoriilor flash,
deşi costul pe megabyte ar putea să crească rapid la capacităţi mari datorită componentelor scumpe.
Unitățile flash USB oferă potenţiale avantaje peste alte dispozitive de stocare, în special
peste floppy disk. Ele sunt mai compacte, în general mai rapide, reţin mai multe informații, şi sunt
mai de încredere decât dischetele floppy. Aceste tipuri de unităţi folosesc standardul de capacitate a
memoriei USB, suportat nativ de sistemele de operare moderne cum sunt LINUX, MAC OS X,
UNIX şi WINDOWS.
O unitate flash se compune dintr-o plăcuță mică de circuit imprimată, ambalată în plastic
sau metal după caz, făcând ca unitatea să fie destul de viguroasă ca să poată fi dusă de colo-colo,
într-un buzunar, ca o cheie. Doar conectorul USB iasă în afară din această protecţie şi este de obicei
acoperit de un capac demontabil. Majoritatea unităților flash folosesc tipul de conectare USB
permiţându-le să fie conectate direct la un port pe un calculator personal.
Pentru a accesa informaţiile stocate într-o unitate flash, aceasta trebuie să fie conectată la un
calculator,sau prin conectarea într-o secţie gazdă USB construită în calculator, sau într-un hub USB.
Unităţile flash sunt active numai când sunt introduse într-o conexiune USB şi îşi ia toată energia
electrică necesară de la rezerva furnizată de acea conexiune. Oricum unele unităţi flash, mai ales
cele de viteză mare, care utilizează USB-ul 2.0 standard, ar putea necesita mai multă putere decât
cantitatea limită furnizată de un bus-powered USB hub, ca şi cele construite în unele tastaturi sau
monitoare. Aceste unităţi nu vor lucra numai dacă sunt conectate direct la o gazdă conducătoare sau

19
la un hub self-powered.
VI.1. Scurt istoric
Mai multe companii pretind a fi primele care au inventat unitatea USB FLASH în 1998-
2000. Diferite companii susţin că au fost primele care s-au gândit la un astfel de dispozitiv, care au
notat o descriere despre unitatea USB flash, au construit-o, au brevetat-o, sau chiar au fost primii
care au vândut-o.
Trek a fost prima companie care a vândut unitatea USB flash (ThumbDrive) în timpuriul an
2000. Oricum, autorizaţia lor nu descrie într-adevăr unitatea USB flash, ci o foarte larga familie de
dispozitive de stocare, dintre care USB FLASH DRIVE este unul. M-Systems lucrau la dezvoltarea
unei unităţi USB flash încă din 1998.
Până la urmă compania Trek a dat în judecată 4 companii pentru încălcarea autorizaţiei sale.
Acestea au pretins anularea autorizaţiei companiei Trek sub pretext că aceasta era invalidă. Acum
totul a rămas în ceaţă.

VI.2.

Componente

Un capăt al dispozitivului este un conector prevăzut cu un singur conector de tip tată Type-a
USB. Înăuntrul cutiei de plastic este o mică plăcuţă de circuit imprimată. Montată pe această
plăcuţă sunt nişte simple scheme electrice de circuit şi un mic număr de circuite integrate montate
pe suprafaţă. De obicei una dintre aceste circuite integrate furnizează o interfaţă la portul USB, alta
conduce la memoria inclusă pe placă, şi alta este memoria flash.
1.a. Părţile componente a unei unităţi flash tipice:
a. Conectorul USB – 1
b. Controllerul USB de stocare în masă – 2
c. Pini de test – 3
d. Cipul de memorie flash – 4
e. Crystal Oscilator(cuarţ) – 5
f. LED – 6
g. Comutator Write-protect („scriere-protecție”) – 7
h. Spaţiu pentru cel de-al doilea cip de memorie flash – 8

20
 1.b. Componente esenţiale
Există de obicei patru părţi ale unităţilor flash:
• Conectorul de tip tată Type-a USB care furnizează o interfaţă a calculatorului principal.
• Controllerul USB de depozitare a informaţiei pune în aplicare controllerul calculatorului
gazdă şi furnizează o interfaţă lineară a unui bloc-orientare. Controllerul conţine un mic
microprocesor RISC şi o mică cantitate de cip ROM şi RAM.
• Cipurile de memorie flash de tip NAND care depozitează informaţia. NAND flash sunt
folosite de asemenea şi la camere digitale.
• Oscilatorul de cristal produce semnalul ceas, al principalului dispozitiv, de 12 MHz şi
controlează randamentul informaţiei dispozitivului printr-un ciclu buclă-fază.
1.c. Componente adiţionale
Dispozitivul tip poate de asemenea să includă:
• Elemente de legătură şi pini de test – pentru teste în timpul fabricării unităţii flash sau
încărcarea codului în microprocesor.
• Led-ul – indică transferele de date sau citirea şi scrierea de date.
• Comutatorul Write-protect – indică dacă dispozitivul ar trebui să fie în modulul „scriere-
protecţie”.
• Spaţiul nefolosit – furnizează spaţiu pentru a include un al doilea cip de memorie flash.
Având acest al doilea spaţiu i se permite fabricantului să dezvolte numai o plăcuţă de circuit
imprimat care poate fi folosită la mai mult de o dimensiune de stocare pentru a întâmpina
nevoile pieţei; astfel încât dacă creşte nevoia de extindere a capacităţii dispozitivului
fabricantul va produce acelaşi dispozitiv ca până acuma dar va mai adăuga la acesta un cip
de memorie flash.
• Capacul de acoperire a conectorului USB – reduce riscul de deteriorare datorită electricităţii
statice şi îmbunătăţeşte total aparenţa dispozitivului. Unele unităţi flash nu deţin capac dar
în schimb au un conector USB retractabil. Alte unităţi flash au un capac care se roteşte şi
este în permanenţă legat de unitate eliminând şansele de a pierde capacul.
2. Comparaţie între dispozitivele de memorie flash
La fel ca în cazul altor medii de stocare, trebuie să comparaţi caracteristicile fiecărui produs cu
necesităţile dumneavoastră. Ar trebui să ţineţi seama de următoarele aspecte înainte de a cumpăra
dispozitive pentru memorie flash:
• Ce tip de memorie flash acceptă aparatul foto sau dispozitivul pe care îl aveţi? Deşi există
adaptoare care vă permit să utilizaţi alternativ diferite tipuri de memorie flash, pentru
obţinerea celor mai bune rezultate este bine să folosiţi tipul de memorie flash pentru care a
fost proiectat dispozitivul dumneavoastră.
• Ce capacităţi acceptă dispozitivul dumneavoastră? Memoriile flash sunt disponibile la
capacităţi din ce în ce mai mari, dar nu toate dispozitivele sunt capabile să folosească

21
 memoriile de capacităţi mai mari. Puteţi găsi informaţii referitoare la compatibilitate pe
siturile Web dedicate dispozitivului şi cartelei de memorie flash.
• Unele dispozitive de memorie flash sunt mai bune decât altele? Unii producători au adus
diferite îmbunătăţiri faţă de cerinţele de bază ale dispozitivelor de memorie flash. De
exemplu Lexar, producătorul memoriei CompactFlash+, oferă doua serii de cartele mai
rapide, precum şi câteva modele care pot fi afişate la porturile USB, pentru transferarea mai
rapidă a datelor, folosind un cablu simplu USB, în locul unui cititor de cartele, mai scump şi
mai mare.
Numai cartelele ATA Data Flash pot fi afişate direct la sloturile PC Card ale unui calculator
notebook. Toate celelalte dispozitive au nevoie de un soclu propriu sau de un tip oarecare de
adaptor pentru transferarea datelor.
Figura de mai sus permite o comparaţie între dimensiunile cartelelor SmartMedia,
CompactFlash,Memory Stick şi MultiMediaCard.

22
 CAP. 3. CD-ROM
Istoria CD-ROM-urilor nu este prea îndepărtată de zilele noastre. Preocupările în acest
domeniu se remarcă îndeosebi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii
Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre cele doua companii realizase, după propriile
concepţii şi tehnologii, diferite variante de CD-ROM-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a
înţelegerii stabilite, acestea au definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri. Discurile CD-ROM şi
discurile CD-audio sunt asemănătoare (unii spun identice) dar în același timp sunt şi diferite. Ele
sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de
vedere al conținutului informaţional şi al unităților hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-audio,
introdus însă intr-o unitate hard de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.
Caracteristici:

CD
Principalele caracteristici de performanţă ale unităţilor de CD sunt:
• capacitatea de stocare;
• timpul de acces;
• rata de transfer;
• viteza de lucru.
Capacitatea de stocare la un CD este de 650, 700 sau chiar de 800 sau 900 MB, fiind superioară
floppy-discului.
Timpul de acces reprezintă, ca şi la Hard-disc, durata de timp ce se consumă din momentul
emiterii unei cereri de citire sau scriere şi până în momentul când începe efectiv operaţia respectivă.
Acest parametru se măsoară în milisecunde şi este mai mare ca la Hard-disc, fiind cuprins, în
medie, între 60 milisecunde şi 120 milisecunde. Astfel, în timp ce la Hard-disc-uri timpul de acces
se situează sub 10 milisecunde, la CD-ROM-uri timpul de acces nu scade cu mult sub 100
milisecunde. Timpul mare de acces se explică, în primul rând, prin faptul că la fiecare accesare CD-
ul trebuie adus la o anumita viteză de rotire, în timp ce hard disk-ul are o viteză de rotaţie constantă,
iar în al doilea rând capul de citire, la unitatea CD, este ceva mai greu ca la hard disk, conţinând mai
multe elemente (laserul, fotocelula, unitatea de focalizare ş.a.), iar manevrarea acestuia cere mai
mult timp. Din acest punct de vedere unitățile CD se afla în curs de perfecţionare.
Rata de transfer se referă la cantitatea de informaţie ce se transferă într-o secundă şi poate fi
cuprinsă între 150KB/s (la primele tipuri de unități de CD-uri) şi peste 7000 KB/s (la unităţile
moderne). Rata de transfer depinde, în primul rând de timpul de acces şi de viteza de lucru a unităţii
CD.

23
 Viteza de lucru reprezintă un parametru care influenţează direct rata de transfer şi timpul de
acces şi se stabileşte în raport cu primul tip de unitate CD numit single-spid, care lucra cu un
transfer de 150KB/secunda şi faţă de care s-au dezvoltat apoi viteze de 2xSpeed, de 4xSpeed, de
8xSpeed ş.a.m.d., ajungându-se in prezent până la 54x, pentru care ar corespunde, cel puţin teoretic,
unei rate de transfer de 7800KB/s.
Deşi mult superior floppy-diskului, CD-ul prezintă şi unele dezavantaje. Astfel, pe lângă timpul
de acces mai mare şi rata de transfer mai mică faţă de Hard-disc, un alt dezavantaj principal al
unităţii CD este acela că, majoritatea acestora (existente pe piaţă) permit numai citirea nu şi
scrierea. Şi în această privinţă există tendința de răspândire a unităţilor CD-uri care să permită atât
citirea cât şi scrierea informaţiilor

24
 CAP. 4.DVD

Deşi capacitatea de stocare a unui CD-ROM este semnificativă,multe programe şi jocuri

încep să aibă dimensiuni din ce in ce mai mari;au apărut deja enciclopedii sau programe pe 4-5 CD-
ROM-uri. Problema aceasta este rezolvată prin apariţia DVD-ROM-ului, următorul pas după
compact disc.

.
DVD-ul va fi foarte important pentru utilizatorii computerelor pentru ca va fi folosit pentru
cele mai mari şi mai interesante jocuri, pachete de programe şi filme.
Tehnologia DVD va înlocui,probabil,casetele video care există la ora actuală pe piaţă. Un
disc DVD arată ca un CD obişnuit,dar punctele purtătoare de informaţie binară (0 şi 1) sunt mult
mai mici şi mai apropiate unele de altele. Aşa că in loc de 650 MB de informaţie care pot fi stocaţi
pe un CD, un DVD poate stoca acum pană la 4,7 GB.
Istoria CD-ROM-urilor nu este prea îndepărtată de zilele noastre. Preocupările în acest
domeniu se remarcă îndeosebi după anul 1980, în urma unei înţelegeri între renumitele companii
Philips şi Sony. Până la această dată fiecare dintre cele doua companii realizase, după propriile
concepţii şi tehnologii, diferite variante de CD-ROM-uri, însă abia în anul 1982, ca urmare a
înţelegerii stabilite, acestea au definitivat standardul actualelor CD-ROM-uri. Discurile CD-ROM şi
discurile CD-audio sunt asemănătoare (unii spun identice) dar în același timp sunt şi diferite. Ele
sunt identice ca suport, ca principiu de citire, şi ca mărime şi format fizic, însă diferă din punct de
vedere al conținutului informaţional şi al unităților hard pentru înregistrare şi redare. Un CD-audio,
introdus însă intr-o unitate hard de CD-ROM, va putea fi citit şi redat fără probleme.

Unități DVD-ROM
Pentru a rula un DVD, este nevoie de o unitate DVD-ROM – arată la fel ca unitatea de CD-
ROM, dar are două lasere:unul pentru citirea CD-urilor clasice, iar celălalt pentru discuri DVD.
După ce am instalat o unitate DVD-ROM in PC,el va putea să citească orice tip de CD – fie el vechi
sau mai nou.

Filme pe discuri
Capacitatea uriaşă a discului DVD este ideală pentru a stoca poze şi sunet de înaltă calitate –
de fapt, Hollywood-ul a avut încă de la început un rol important în lansarea DVD-ului. Aceasta
deoarece filmele încep să fie lansate atât pe casete video, cat şi pe DVD. Pentru a rula aceste Video-
DVD-uri pe PC este nevoie de o placă decodoare Video-DVD, care funcţionează paralel cu placa
video a PC-ului. Pe măsură ce apar PC-uri tot mai puternice, nu o să mai fie nevoie de o placă video

25
suplimentară, deoarece întreaga activitate de derulare video va fi realizată în interiorul procesorului
central ultrarapid al PC-ului.

Înregistrarea unui DVD

Ca şi la CD-ROM-uri,există DVD-ROM-uri pe care se poate scrie informaţie,dar şi DVD-
ROM-uri pe care se poate inscripţiona informaţie şi se poate şterge şi apoi rescrie o altă informaţie.
Se pot folosi acestea pentru a degrava hard discul de un număr uriaş de fişiere sau pentru a stoca
temporar imagini video şi muzică.

Istoric
În anii 1990 Phillips a colaborat Corporaţia japoneză Sony pentru a crea un disc digital
versatile (Digital Versatile Disk) care să aibă o capacitatea mai mare de stocare a informaţie decât
CD-ul. Alte firme nu au acceptat standardul propus de inginerii de la Phillips şi Sony. Producători
DVD-ului au optat totuşi pentru un alt standard şi alianţa Phillips-Sony a acceptat să licenţieze
rezultatele cercetărilor consorţiului global.

26
Bibliografie:

[1] “Pc depanare si modernizare” – Scott Mueller – Ediția IV – vol. II

[2] “Manualul muncitorului electronist” – I.Ristea, Gh. Constantinescu
[3] www.wikipedia.org : http://en.wikipedia.org/wiki/USB_flash_drive
http://en.wikipedia.org/wiki/Memory_card
http://en.wikipedia.org/wiki/Flash_memory
http://en.wikipedia.org/wiki/Compact_Flash
http://en.wikipedia.org/wiki/EEPROM
[4] alte adrese de internet: http://www.flashcards-online.co.uk/history.htm
http://electronics.howstuffworks.com/flash-memory.htm
[5] scheme si poze: www.google.ro
[6] traducerea datelor din limba engleza in limba romana a fost posibila cu micul ajutor
oferit de : http://www.etranslator.ro/

27