CAPACITATEA ORGANISMELOR DE A PROCESA INFORMAŢII

Se spune că omul în fiecare moment al existenţei sale este ceea ce este

datorită informaţiilor provenite din două surse majore: prima - structura bio-morfo-
fiziologică moştenită în programe ereditare (genetica) şi a doua, constând în
programe “imprimate” din experienţa vieţii.
Informaţia genetică face ca fiecare individ să fie unic, irepetabil, cu o
anumită înfăţişare, o anumită predispoziţie psihică, inclusiv un comportament
“înnăscut” de răspuns la stimuli tip care-i asigură supravieţuirea.
Orice fiinţă umană pentru a se menţine in viaţă trebuie să realizeze un
permanent schimb de informaţii, energie şi substanţe cu mediul existent în
fiecare moment al existenţei sale. Acest schimb de informaţii între fiinţa umană şi
mediu nu începe odată cu naşterea(care marchează debutul vieţii de relaţie cu
mediul) ci încă din etapa prenatală specifică procesului de organogeneză.
Se poate că afirma procesualitatea începe chiar din etapa prenatală.
Organismul uman reacţionează ca un tot unitar la orice stimul dat. În stare
normală organismul recunoaşte în stimul o informaţie la care este sensibil si, prin
urmare, vulnerabil. Această receptivitate generează o atracţie şi un răspuns la
stimul numit adaptare. Aceste informaţii, acţionând în fazele cele mai timpurii ale
etapei prenatale, influenţează şi modifică procesele fundamentale de
organogeneză. Deşi viaţa intrauterină este una predominant biologică s-a
constatat că în cursul ei apare şi prima sensibilizare la stimulări venite din mediul
extern mediate de organismul matern.
Deci stresul apare odată cu viaţa, în procesul de organogeneză, fătul fiind
supus unor stimuli la care reacţionează şi prin asimilare şi adaptare deci evoluţie.
Conceptul de stres reprezintă sindromul de adaptare pe care individul îl
realizează în urma agresiunilor mediului; ansamblu care cuprinde încordare,
tensiune, constrângere, forţă, solicitare, tensiune.
Pornind de la conceptul de stres, menţionăm că termenul aparţine lui
Hans Hugo Bruno Selye care consideră că stresul se leagă de sindromul de
adaptare reacţia la stres pe care individul îl realizează în urma agresiunilor
mediului. Hans Selye defineşte stresul ca ansamblu de reacţii al organismului
uman faţă de acţiunea externă a unor agenţi cauzali (fizici, chimici, biologici şi
psihici) constând în modificări morfo-funcţionale, cel mai adesea endocrine. În
cazul în care agentul stresor are o acţiune de durată vorbim de sindromul
general de adaptare care presupune o evoluţie stadială. Genetica a pus în
evidenţă “stresul genetic” responsabil de diminuarea adaptabilităţii ca urmare a
mutaţiilor genetice ireversibile în genomul de adaptare şi apariţia diferitelor
malformaţii congenitale şi deficienţe funcţionale. Faza embrionară este cea mai
sensibilă, influenţa factorilor nocivi putând duce la grave malformaţii congenitale
determinate de starea mamei, bolile infecţioase, consumul de substanţe chimice
toxice (antibiotice: penicilină, tetraciclină), radiaţii. Folosirea iresponsabilă, în anii
’50, de Thalidomidă, ca tranchilizant, a produs malformaţia genetică bine
cunoscut sub numele de focomielie(cei mai mulţi copii născuţi fără braţe).
Fătul reacţionează la anumiţi stimuli externi - odată cu dezvoltarea

1
sistemului nervos şi a analizatorilor-olfactiv, gustativ, suditiv, vizual şi tactil.
Acum, fătul manifestă o receptivitate şi o reactivitate faţă de stimulii chimici
(miros, gust) şi motrici proveniţi din organismul matern (interni). Pe parcursul
dezvoltării, fătul reacţionează şi la anumiţi stimuli externi-sunete, zgomote şi
vibraţii care îi provoacă începând de la 6 luni agitaţie motrică şi reacţii sonore,
iar de la 8 luni apare “comunicarea” în sensul ritmicităţii reacţiilor fătului în acord
cu ritmul stimululor proveniţi de la mamă. Plecând de la reacţiile fătului faţă de
stimulii sonori, s-a încercat experimentarea învăţării prenatale. Fătul fiind supus
sistematic, în perioada uterină, unei stimulări verbale(li s-a vorbit) şi muzicale.
După naştere, copii respectivi au dat dovadă de o receptivitate crescută la
stimulii deja cunoscuţi faţă de alţi copii. În acest caz “învăţarea prenatală” a
însemnat o acomodare la stimulii respectivi cu o creştere a sensibilităţii specifice
faţă de ei.
James şi Lange prin “teoria periferică a emoţiilor” dau un sens biochimic
“învăţării” prenatale. Orice trăire afectivă se traduce biochimic prin modificări
produse în compoziţia materiei vii, şi în principal a sângelui. Biochimismul
mamei, modificat de trăirile ei afective, modifică similar biochimismul fătului.
Naşterea, eveniment care marchează începutul vieţii de relaţie cu mediul,
este prin natura sa un eveniment traumatic(puternic stresant) atât pentru mamă
cât şi pentru noua fiinţă umană deoarece solicită la maximum resursele celor
două organisme.
Momentul întâlnirii mamei cu copilul este unul de mare tensiune
emoţională căci are loc confruntarea reprezentării pe care mama si-a construit-o
despre copilul său şi realitatea cu care se confruntă..
Trăirile mamei sunt tensionante, viaţa ei s-a schimbat ireversibil, şi ea
trebuie să se adapteze la noua ei condiţie de mamă.
Naşterea pentru copil este primul moment de angajare în propria sa
existenţă, în timpul travaliului copilul face un prim efort care are valoarea unui
“imprinting” care marchează pentru toată viaţa capacităţile sale de mobilizare
fizică şi psihică. Se vorbeşte de un adevărat psihism natal cu implicaţii
psihocomportamentale ulterioare. Copilul trece brusc dintr-un mediu lichid, cu
temperatură constantă, în care stimulările tactile şi auditive sunt filtrate şi în care
este hrănit în permanenţă, într-un mediu înconjurător mai degrabă ostil, în care
nu are nici o autonomie. Scorul APGAR optim este 10 - dar este satisfăcător şi
peste 7. Procesul de asimilare cu care debutează dezvoltarea umană constă în
integrarea primului obiect exterior- sânul matern faţă de care reacţionează
instinctul ereditar prin actul suptului. Această asimilare este urmată imediat de
prima acomodare în funcţie de sânul matern(mularea buzelor şi limbii după forma
şi mărimea mamelonului şi reglarea deglutiţiei după debitul laptelui). Stimulii în
continuă creştere şi schimbare duc la înlocuirea proceselor de asimilare de către
procesele de adaptare. Dar procesul extrem de complex al dezvoltării psihice
presupune nu doar asimilări şi acomodări succesive ci şi asimilări ale asimilărilor
şi acomodări ale acomodărilor, adică echilibrări şi reechilibrări continue.
Viaţa modernă, tot mai trepidantă, pune fiinţa umană în situaţii din ce în ce
mai complexe, mai solicitante cărora trebuie să le facă faţă 24 din 24 de ore.
Stresul ne bombardează în fiecare zi din toate direcţiile. Organismul uman

2
reacţionează ca un tot la orice stimul. Specific uman este capacitatea individuală
de interpretare a situaţiilor de viaţă, de a da sensuri şi semnificaţii, deci
interpretări evenimentelor.
Viaţa are nevoie de un impuls, o tensiune care implică fiinţa umană în
activitate. Hans Selye a definit stresul ca fiind un răspuns nespecific al
organismului la solicitări. "Fără stres, viaţa ar fi searbădă si plictisitoare" a spus
el. Totuşi, prea mult stres poate afecta serios starea noastră de bine fizic şi
psihic.
Hans Selye diferenţiază două forme speciale de stres: distress şi
eustresss. Distress-ul implică stresul intens care suprasolicită individul şi are
urmări asupra performanţei şi stării de sănătate. Eustress-ul este starea de stres
specială consecinţă a unor anumite reacţii endocrine specifice. În eustress apar
stimuli plăcuţi ai ambianţei, trăirile plăcute sub forma de bucurie, satisfacţie,
plăcere, iubire etc ale individului cu consecinţele plăcute.
H.Piéron pune accentul pe situaţie şi identifică stresul cu agresiunea, cu
acţiunea exercitată direct asupra organismului (şoc electric, duş cu apă rece
până la şocul emoţional).
Orice tip de stres apare pe fondul adaptării permanente a organismului la
mediu când se poate produce un dezechilibru marcant între solicitările mediului şi
posibilităţile de răspuns reale ale individului. Adaptarea presupune păstrarea
integrităţii organismului care este în permanenţă ameninţată de agenţii stresori
de toate tipurile. În plus adaptarea presupune realizarea unui echilibru dinamic
cu mediul. Stresul apare în momentul când acest echilibru al adaptării se
perturbă. Această perturbare este reversibilă. Stresul reprezintă, după Landy, un
dezechilibru intens perceput subiectiv de către individ între cerinţele organismului
şi ale mediului şi posibilităţile de răspuns individuale.
În funcţie de natura agentului stresor, stresul poate fi psihic, fizic(sonori,
luminoşi etc), chimic şi biologic. În funcţie de numărul persoanelor afectate,
stresul poate fi individual sau colectiv.
Agenţii stresori ai stresului psihic au următoarele caracteristici: caracter
potenţial stresant (generează stres psihic doar în anumite condiţii), caracter de
ameninţare permanentă pentru individ şi caracter negativ al consecinţelor
agenţilor stresori. Există două categorii de agenţi stresori: unii care acţionează pe
calea celui de-al doilea sistem de semnalizare (agenţii psihogeni) şi stimulii
senzoriali externi, care devin agenţi stresori psihici veritabili atunci când
bombardează repetat scoarţa cerebrală şi când au intensitate peste medie.
Stresul are trei stadii. Primul stadiul este cel al reacţiilor de alarmă şi are
două subetape: faza de şoc, când pot apărea hipertensiune şi hipotermie şi faza
de contraşoc, când organismul individului realizează o contracarare a
simptomelor din faza de şoc şi are la bază răspunsuri de tip endocrin. Acest
stadiu este caracteristic perioadei copilăriei când rezistenţa biologică este foarte
scăzută.
Stadiul al doilea este cel de rezistenţă specifică (revenire), când după
primul contact cu agentul stresor organismul se adaptează, comportamentul
individului fiind aparent normal, persistând modificări specifice stadiului anterior,
în special de la faza de contraşoc. În plan ontogenetic, acest stadiu corespunde

3
maturităţii, când individul are o rezistenţă bună, fiind posibilă adaptarea la
aproape orice tip de stres din mediu.
Stadiul al treilea este cel de epuizare (aparţine bătrâneţii) când scad
aproape toate resursele adaptative ale organismului. Adaptarea nu se mai
menţine din cauza scăderii reacţiilor de tip vegetativ. Apar vădit consecinţele
negative ale acţiunii îndelungate a acestor mecanisme neurovegetative
Paul Fraisse defineşte stresul psihic ca totalitatea conflictelor personale
sau sociale ale individului care nu-şi găsesc soluţia pe moment. Mihai Golu
defineşte stresul psihic ca stare de tensiune, încordare sau disconfort,
determinată de agenţi afectogeni cu semnificaţie negativă, stare de frustrare
(reprimare) a unor trebuinţe, dorinţe sau aspiraţii. Specificul proceselor afective
constă în faptul că în cazul lor omul reacţionează cu întreaga sa fiinţă.
Afectivitatea este o trăire internă specifică fiecărui individ, pentru că ea depinde
de semnificaţia pe care acesta o acordă obiectului sau situaţiei care o determină.
Ea apare ca o tensiune a întregului organism, pentru că este trăită atât în plan
organic, cât şi în plan psihic şi comportamental.
Stresul psihic are un dublu caracter: primar şi secundar. Caracterul primar
vorbeşte despre stres ca rezultat al unei agresiuni recepţionată direct în plan
psihic. Caracterul secundar vorbeşte despre stres ca reacţie de conştientizare în
plan psihic a unui stres fizic, căruia individul îi acordă o anumită semnificaţie.
Situaţii generatoare de stres psihic: probleme ce pot apărea din senin, fără a
putea fi controlate: semnificaţia unui eveniment; deces; şomaj; modul subiectiv
de a percepe solicitările mediului; subsolicitare/suprasolicitare; situaţiile
conflictuale existente în familie; profesie sau la nivel intelectual; infidelitatea
partenerului; despărţire; divorţ; criza de timp; izolarea; situaţii frustrante; conflict
interior perfecţionismul, pensionarea, mutarea, singurătatea. Agenţii stresori
psihici sunt: stimulii verbali (inclusiv cei care aparţin limbajului interior) care sunt
vehiculaţi pe căi nervoase la cortex. Aceştia se diferenţiază total de celelalte
categorii de agenţi stresori din cauza semnificaţiei lor, pentru individ ei având
caracter potenţial de a produce stres psihic. Acest caracter potenţial este validat
de semnificaţia cu care îl investeşte individul. Unul şi acelaşi agent stresor psihic,
în afară de faptul că nu produce stres psihic la toţi indivizii, nu produce stres
psihic de fiecare dată la acelaşi individ. Acest lucru este condiţionat de
dispoziţiile de moment ale individului şi de semnificaţia pe care o acordă în acel
moment individul. Apariţia şi amploarea stresului psihic depind mult de
caracterele genetice ale individului (caractere cognitive, voliţionale, motivaţionale
şi afective).
Se ştie că unele emoţii puternice şi stresul opresc în general ciclul ovarian,
ceea ce explică şi anemoreea femeilor din închisori şi lagăre.
Vulnerabilitatea psihică la stres este constituţională sau dobândită.
Vulnerabilitatea psihică este o trăsătură proprie doar anumitor persoane şi se
manifestă prin reacţionare uşoară, prin stare de stres psihic, la o gamă largă de
agenţi stresori.
Individul se naşte cu anumite predispoziţii determinate de ereditate şi
programarea “negativă” determinată de gânduri, emoţii si sentimente negative.
Indivizi diferiţi au grade diferite de sensibilitate şi receptivitate faţă de aceiaşi

4
situaţie de viaţă. Predispoziţia este o “condiţie potenţială” care poate să se
manifeste sau nu. Această manifestare depinde de calitatea vieţii individului şi de
numărul şi intensitatea factorilor de stres. Nu toate persoanele reacţionează la fel
în faţa situaţiilor stresante. Unii reuşesc să le facă cu succes, alţii se îmbolnăvesc
(sau îi îmbolnăvesc pe cei apropiaţi!). Ceea ce deosebeşte indivizii în faţa
stresului este tipul comportamental; astfel există aşa numitul tip comportamental
A, care sunt persoane ambiţioase, perfecţioniste, conştiincioase, voluntare,
sensibile la criticile celor din jur, care sunt mai vulnerabile la stresul cotidian, care
fac mai uşor boli psihosomatice (boli cauzate de stresul psihic), şi tipul
comportamental B, persoane mai delăsătoare, calme, comode, care se
mulţumesc cu situaţia existentă, care nu consideră necesar să facă un efort
deosebit pentru un salt calitativ existenţial. Una din recomandările medicale cel
mai dificil de pus în practica este modificarea tipului comportamental.
Sentimentele de stres nu sunt cauzate de factori externi, în realitate,
acestea apar în interiorul individului, care de cele mai multe ori nu este conştient
de faptul că tot ce i se întâmplă este cauzat de el.
Calitatea vieţii cunoaşte o depreciere dramatică. În multe cazuri, omul
civilizat modern este deja “mort” la 35 de ani. Este “mort” deoarece calitatea
sănătăţii i-a fost alterată. Tulburările mentale şi emoţionale încep la o vârstă
tânără şi continuă timp îndelungat dezechilibrând. Oamenii nu mai găsesc
bucurie sau fericire în viaţă, ei duc o viaţă tristă.
Astăzi, stresul face mai multe victime decât toate epidemiile de ciuma,
holera sau tifos la un loc.
Dacă ştim că boala este o dis-armonie atunci starea de sănătate este un
echilibru, o stare armonie fizică şi psihică.
Medicul Claude Bernard a arătat importanţa echilibrului unui individ pentru
a face faţă evenimentelor vieţii de zi cu zi. El subliniază capacitatea individului de
a menţine stabil mediul său intern, oricare ar fi condiţiile externe şi agresiunile
mediului. Pierderea capacităţii de autoreglare duce la dezechilibrare şi deci la
boală.
Homeostazia (proprietatea organismului de a-şi menţine parametrii din
mediul intern între anumite limite sau îi restabilesc în cazul în care au avut loc
modificări homeostazice) are un rol important în menţinerea stării de sănătate a
organismului. Această capacitate de adaptare se datorează unor mecanisme
complexe de reglare a proceselor fiziologice, biochimice sau biofizice din
organism, care asigură o anumită autonomie faţă de mediu. Sistemele
homeostazice sunt sisteme de autoreglare, ele asigură funcţionarea tuturor
sistemelor de organe din corp, realizând unitatea funcţională a organismului.
Corpul uman fiind un sistem în care “totul se leagă de totul”, fiind integrat în
mediul său ambiant.
Corpul fizic se manifestă sub trei stări de agregare: solidă, lichidă şi
gazoasă. Trupul uman nu este alcătuit doar din muşchi, organe, interne, oase
etc. Corpul fizic este îmbrăcat de mai multe straturi energetice, în principal-
corpul eteric, corpul emoţional(astral) şi mental. Deci se poate spune că omul
este, în primul rând, o fiinţă energetică (electrică, magnetică, termică, cinetică şi
electromagnetică) construită pe trei planuri de câmpuri energetice –panul mental,

5
planul emoţional(astral) şi planul fizic-material care include toate instinctele şi
cele cinci simţuri. Individul trebuie privit global, din perspectiva sa componenţială,
deoarece un dezechilibru fizic al organismului înseamnă un dezechilibru în
corpurile sensibile.
Starea de sănătate este dată de starea de echilibru în toate planurile
sale energetice. Corpul eteric aflat în imediata apropiere a corpului fizic şi are
vibraţia cea mai apropiată de cea a materiei fizice. El pătrunde corpul fizic în mod
intim şi este hrănit prin respiraţie, imaginaţie, gânduri şi trăiri interioare. Corpul
emoţional(astral) are o frecvenţă mai mare decât corpul eteric şi are rolul de a
genera şi înregistra emoţiile. În măsura în care individul nutreşte sentimente
pozitive, putem spune că este sănătos din punct de vedere emoţional. Boala în
acest plan se manifestă prin sentimente negative de furie, apatie, anxietate, ură,
invidie, depresie, dezamăgire, insatisfacţie etc. Predominaţia acestor sentimente
va arăta gradul de nesănătate, negativitate şi nefericire în care trăieşte. Indivizii
sănătoşi trec imediat peste provocări şi impresiile zilnice nu lasă emoţiile
negative să se instaleze în subsconştient. Persoanele sănătoase au subconştient
“uşor” sau “curat” ceea ce le conferă un mare grad de libertate. La indivizii
bolnavi, subconştientul este încărcat cu impresii negative puternice care le pot
controla şi manipula comportamentul. Educaţia pune accentul pe planul mental.
Sistemul educaţional ignoră nivelul emoţional. În multe familii, părinţii îşi deprind
copii să-şi înăbuşe emoţiile. Încă nu s-a înţeles că plânsul ar putea scuti individul
de multe probleme de sănătate. Emoţiile se hrănesc cu impresii, dacă imaginile
privite sunt înfricoşetoare, înspăimântătoare, pline de agresivitate atunci corpul
emoţional este profund tulburat. Aşa apare dezechilibrul emoţional şi psihic,
vulnerabilitatea nivelului emoţional. Perturbările corpului emoţional afectează
corpul fizic, prin deranjamente ale sistemului vegetativ apar tulburări organice.
Corpul mental întrepătrunde toate celelalte corpuri, el este asociat
proceselor de gândire raţională şi este vehiculul intelectului, memoriei şi
imaginaţiei. În el se proiectează totul(formele-gând). Mintea se hrăneşte şi creşte
cu idei, dar are şi rol creator. Corpul mental nu este complet dezvoltat la toţi
oamenii dar permite evoluţia sau progresul. Fiecare gând emis creează o formă
de energie pozitivă sau negativă. Corpul mental prezintă o patologie generată de
gândirea negativă care produce dezorganizări în celelalte corpuri - astral, eteric
şi fizic, practic bolile fizice la nivel de individ şi conflictele la nivelul colectivităţii.
Toate aceste corpuri – mintal, emoţional şi fizic diferă esenţial în
frecvenţele vibraţionale.
În plan fizic sănătatea este o stare generală de bine, în plan emoţional
calm şi seninătate iar în plan mental gândire pozitivă şi altruistă.
Oricine se poate bucura de o sănătate excelentă dacă urmează o cale
adevărată spre aceasta secretul ştiinţei vindecării se bazează pe o înţelegere
corectă a ceea ce este gândirea, modul de acţiune şi legătura cu Mintea
Universală. În medicină, prima lege a vindecării este: "Înlătură cauza". Cauza
respectivă a fost mai întotdeauna căutată în ţesuturile trupului. Cauza reală a
bolii se găseşte în stările emoţionale de teamă, gelozie sau anxietate, frustrări şi
contradicţii, generate de încercările oamenilor de a obţine fericirea şi de a face
faţă pretenţiilor vieţii moderne, Impresiile şi învăţămintele din copilărie pot fi

6
cauze ajutătoare; impactul milioanelor de minţi înconjurătoare sigur că are o
influenţă determinantă; conversaţia rudelor sau prietenilor îi poate afecta. Toate
acestea nu sunt întotdeauna recepţionate conştient, şi totuşi ele creează în mod
inconştient în minte un fel de complex subiectiv de frică-gând care afectează
organismul uman zi şi noapte, fie că este treaz sau că doarme; cu alte cuvinte,
se formează inconştient un corp subiectiv de gând-frică de care cel afectat nu-şi
poate da seama.
Omul trăieşte în Univers, ca parte integrantă a lui. Individul există şi face
faţă mediului proxim înconjurător prin capacitatea sa de a realiza, permanent, un
schimb de energie cu universul. Acest schimb energetic se face în fiecare noapte
în timpul somnului, când individul primeşte informaţii sub formă de vise şi
simboluri care curăţă subconştientul în aşa fel încât individul sa-şi poată continua
viaţa netulburat. Unele organisme au nevoie de zece ore de somn, si nu de opt
ca restul lumii, când de fapt trebuinţa exagerată de somn este determinat de
diverse emoţii refulate, somnul servind ca mijloc de a se retrage din toate
conflictele Dacă fără hrană se poate supravieţui până la 40 de zile fără somn
apar tulburări. Somnul este mult mai important, somnul regenerează, în timpul lui
individul se încărcă cu energie.
Secretul vindecării se bazează pe o înţelegere corectă a ceea ce este
gândirea, emoţia, modul de acţiune şi legătura cu Universul.
Hans Selye prezintă eustress-ul ca stare de stres specială, consecinţă a
unor anumite reacţii endocrine specifice. În eustress apar stimuli plăcuţi ai
ambianţei, trăirile plăcute sub forma de bucurie, satisfacţie, plăcere, iubire etc ale
individului cu consecinţele plăcute. Concluzia ar fi că omul să elimine stresul şi
să cultive eustres-ul sursă de bucurie şi împlinire.
Singura cale de a evolua este prin schimbarea modul de gândire, prin
înţelepciune şi iubire, să învăţăm optimismul. Pentru fiecare eveniment sau
schimbare în plan mental şi emoţional există un eveniment schimbare în
fiziologia organismului şi invers.
Seligman (1975) pomeneşte pentru prima data de "optimism învăţat",
poate fi considerat momentul care iniţiază studiile asupra optimismului. De altfel,
16 ani mai târziu Seligman publică o carte intitulată Learned Optimism(Învăţarea
optimismului), carte care indică noua orientare din Psihologia Sănătăţii.
Scheier şi Carver (1992) definesc dispoziţia spre optimism ca tendinţă
generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi
experienţelor vieţii. Conceptul este derivat din teoria autoreglării
comportamentului în funcţie de anticiparea efectelor. În acest sens, optimismul
mai este definit ca o structură cognitiv-motivaţională caracterizată prin
reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor propuse.
Persoanele care privesc viaţa cu optimism - evaluează pozitiv mediul social şi
fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le
transforma, savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la stres şi boală.
În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist - caracterizat prin
expectaţii negative privind efectul acţiunilor întreprinse. Pesimiştii reacţionează la
situaţii problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare şi negare.
Repercusiunile stilului pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuţional

7
intern, stabil şi global. Pesimismul din perioada de tinereţe s-a dovedit a corela
cu deteriorarea stării de sănătate la adultul de vârstă medie şi înaintată prin
mecanisme imunologice.
Optimismul este interpretat ca o "trăsătură magică" în predicţia sănătăţii şi
a stării de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală. În studiile lui
Scheier şi Carver (1986) efectuate pe un lot de paciente cu cancer mamar şi pe
un grup de pacienţi supuşi unei intervenţii chirurgicale cardiace, optimismul a
apărut a fi un bun predictor în recuperarea post-chirurgicală şi rata de
supravieţuire.
S-au pus în evidenţă mai multe căi prin care optimismul influenţează
sănătatea fizică şi psihică. În primul rând se sugerează că optimismul
influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenţia acordată informaţiilor
despre factorii de risc; în al doilea rând se afirmă că optimismul este un predictor
pentru copingul activ în situaţiile de stres şi pentru utilizarea redusă a formelor de
coping evitativ, prin negare şi retragere; de asemenea, optimismul poate
influenţa starea de sănătate şi prin tendinţa de a-şi menţine dispoziţia afectivă
pozitivă chiar în situaţii de stres acut. Există şi autori care încearcă să
dovedească că nu atât prezenţa optimismului are efect benefic asupra sănătăţii,
cât absenţa pesimismului, cu efectul său imunosupresiv.
Din argumentele aduse, rezultă că optimismul este o caracteristică care
are întotdeauna efecte benefice. În ciuda unor rezultate încurajatoare, au apărut
o serie de întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul aşa-numitului
optimism nerealist sau naiv. Autorii dovedesc că optimismul poate corela cu
efecte negative în cel puţin două situaţii: când optimismul determină un
comportament pasiv iar efectul pozitiv este aşteptat de la şansă, divinitate sau
ajutorul unui prieten; sau în situaţiile care deşi sunt netransformabile, optimistul
persistă cu tenacitate în schimbarea lor.
Unul dintre aspectele cele mai caracteristice ale psihicului uman este
modularea trăirilor de către afectivitate. Toată viaţa individului este colorată de
stări emoţionale pozitive sau negative care modulează calitatea vieţii, dirijează
comportamentul, întăresc motivaţiile, direcţionează activitatea şi selectează
amintirile. Din punct de vedere neurologic aceste stări sunt determinate de seturi
de semnale, ce sunt “injectate” în mecanismele conştiinţei de către tonalizatorii
afectivi. Tonalizatorii afectivi formează sistemul de răsplată(şi pedeapsă) care
este esenţial pentru învăţarea selectivă, în care se învaţă ceea ce este util(şi
plăcut) şi ceea ce este periculos sau nociv(şi neplăcut). Sistemul de răsplata
generează trăiri pozitive (legate de foame, sete, sexualitate) în timp ce sistemul
de pedeapsă generează trăiri negative–durerea. Nivelul stării de plăcere depinde
în primul rând de nivelul descărcărilor de dopamină către neuronii nucleului
accumbens(orgasm).
Activarea sistemului de răsplată este determinată de semnale generate de
anumiţi stimuli, senzaţii şi percepţii, în special de satisfacerea motivaţiilor
biologice.
Enumerarea şi ierarhizarea stărilor afective a fost şi este o preocupare a
psihologiei. Trăirile afective sunt ordonate în funcţie de un gradient de plăcere-
neplăcere (criteriu hedonic), determinat de cantitatea de dopamină din nucleul

8
accumbens- dacă aria tegmentală trimite dopamină mă simt bine(stări de
plăcere, bucurie, fericire generate de dopamină) nu trimite dopamină mă simt rău
(agitaţie, nelinişte, anxietate stări determinate de adrenalină). Una din
particularităţile ale sistemului de rasplată este faptul că evenimentele ce se
petrec în cadrul său se memorează. Sistemul de rasplată are sarcina să
întărească, prin trăirile emoţionale ce se realizează, anumite experienţe ale
individului şi prin memorarea lor să dirijeze comportamentul, în aşa fel încât să
adopte strategii care îl ajută la supravieţuirea sa şi a speciei.
Nucleul accumbens manipulează scoarţa cerebrală prin glutamaţi
(neurotransmiţători) responsabili de stările emoţionale mai intense care se
memorează satisfacţia de a mânca ceva bun, de a asculta muzică de calitate, un
orgasm, un succes social. Ca o consecinţă a faptul că evenimentele ce se
petrec în cadrul sistemului de răsplată se memorează, omul a descoperit
învăţarea plăcerii şi că sistemul de răsplată poate fi păcălit prin stimulenţi
artificiali (droguri)-nicotina, alcoolul, opiaceele, cocaina, amfetaminele, cafeina.
Dependenţa de droguri nu este doar psihologica ci şi fizică – ea este funcţie de
doi factori: intensitatea plăcerii produse de drog şi depinde de creşterea
dopaminei în n.accumbens şi intensitatea neplăcerii produse de lipsa consumului
de droguri şi de scăderea dopaminei din n.accumbens. După dezintoxicare,
sistemul de răsplată poate să genereze o stare emoţională intens negativă
referitoare la consumul hedonic memorat(amintirea plăcerii fumatului). Această
stare dă un impuls-craving- care îl obligă pe cel în cauză să reînceapă consumul.
Consumatorul Cravingul se tratează prin psihoterapie şi substanţe speciale.
Legat de sistemul de răsplată, de multitudinea de stimuli vizuali, olfactivi,
auditivi şi tactile procesaţi este şi aspectul vieţii sexulate care poate fi o sursă de
stres sau eustres. Sexualitatea este o componentă sănătoasă şi naturală a vieţii.
Viata sexuala, ca parte importantă a personalităţii, este în mod evident
afectată de stresul cotidian. În plus, poate deveni ea însăşi sursa de stres,
participând la formarea unui cerc vicios. Relaţia dintre sex şi stres este una de
interdependentă, nu doar ca relaţie cauzală, ci şi ca formă de manifestare.
Stresul creează un sentiment de teamă, de insecuritate, căruia i se răspunde
printr-o trebuinţă afectivă, prin supunere, prin putere sau prin retragere.
Trebuinţa afectiva ia adesea forma unei frenezii sexuale sau a foamei de plăceri
sexuale, fără a fi redusă numai la aceasta. Expresia sexuala a trebuinţei de
afecţiune depinde într-o anumita măsură de faptul dacă ea este favorizată sau nu
de circumstanţe exterioare, depinzând de diferenţele imprimate de civilizaţie, de
vitalitatea şi de temperamentul sexual diferit, pentru unele persoane depăşind
comportamentul sexual normal. Astfel ei trec de la o relaţie sexuală la alta, fără
discriminare în alegerea partenerilor, pentru ei relaţiile sexuale însemnând nu
numai eliberarea de tensiunile sexuale specifice, ci i singura cale de realizare a
contactului uman. Contactul fizic este un substitut pentru relaţia afectivă.
Sexualitatea devine principală punte de contact cu ceilalţi şi capătă o importanăţ
excesivă. Pentru majoritate însă, sexul reprezintă de cele mai multe ori o
modalitate de eliberare a tensiunilor si anxietăţilor, o modalitate de relaxare,
eustrss. Pentru cei foarte mulţi dorinţele sale sexuale exagerate s-ar datora
temperamentului sau înnăscut. Diferenţele individuale de libidou pot fi legate de

9
variabilitatea genetica, conform unui studiu efectuat de un grup de cercetători de
la Hebrew University din Jerusalem. Descoperirile pot avea un impact important
asupra înţelegerii sexualităţi ca şi asupra modului de abordare al tulburărilor
sexuale în viitor. Studiile de genetică moleculară ale comportamentului uman şi
ale personalităţii, studii ale dorinţei sexuale şi performanţei şi investigaţii
neuroendocrinologice sugerează că variaţiile individuale în multe aspecte ale
sexualităţii umane, similar cu alte comportamente umane, îţi găsesc explicaţia în
neuroştiinţe.
Cercetările aduc pentru prima data date conform cărora variaţiile comune
ale secvenţelor de ADN au impact asupra dorinţei sexuale, ducând la o
diversitate de fenotipuri sexuale umane. Implicaţiile acestei descoperiri sunt mult
mai largi, spun cercetătorii, şi reprezintă o schimbare revoluţionară în felul în care
societatea, şi in mod special psihologia, priveau acest element central al
comportamentului uman.

În fiecare moment al existenţei sale, omul este ceea ce este ca urmare a

informaţiei provenite din Univers şi căreia trebuie să-i facă faţă zi de zi pentru a
învinge viaţa îşi a merge mai departe.

"Fericirea depinde de noi” - spunea Aristotel, iar eu aş adăuga că

fericirea depinde de alegerile pe care le face omul în fiecare clipă a vieţii.

10
 BIBLIOGRAFIE

 Radu Tomşa, Ion, (psiholog) - Psihologia personalităţii şi legenda personală,

Editura Argument, Bucureşti, 2006.
 Radu Tomşa, Ion, (psiholog) - Procesualitatea psihică, Editura Argument,
Bucureşti, 2007.
 Radu Tomşa, Ion, (psiholog) - Sănătate şi succes - optimizarea stresului, Ed.
AISM, Bucureşti, 2002.
 Vithoulkas, George, (medic) – Un nou model de vindecare pe cale naturală,
Ed. Polirom, 1999.
 Bailes, Frederick w., (medic) - Mintea poate vindeca(traducere după originalul
în lb. engleză, Londra, 1973.)
 Bălăceanu Stolnici, Constantin, (medic) – De la neurobiologie la
neuropsihologie, Ed.Fundaţiei “Andrei Şaguna“, Constanţa, 2006.
 Bălăceanu Stolnici, Constantin (medic) – Genetica , UEB, Bucureşti, 2008.
 Tănăsescu, Irina - Anca (psiholog) – sinteza cursului de Psihologia
Vârstelor(l), UEB.
 Vasile, Teodor (psiholog) – Flacăra Violetă, Pro Editură şi Tipografie,
Bucueşti, 2008.
 Boureau, Lise (psiholog) – Corpul tău îţi spune: ”Iubeşte-te !”, ed. a II-a, Ed.
Ascendent, Bucueşti, 2008.

11