Fabula este specia genului epic, ce conține o scurtă povestire alegorică, în versuri sau în proză, în care

sunt satirizate defecte omenești, cu scopul de a le îndrepta. Personajele implicate în acțiune sunt
animale, plante sau obiecte înzestrate cu însușiri omenești. Modul de expunere specific este
narațiunea îmbinată cu dialogul, de aceea fabula dobândește, adeseori, forma unei scenete.

Fabula are o morală ce constă în exprimarea unei pilde, a unei învățături, așezată de cele mai multe
ori la sfârșitul poeziei, dar poate sta și în fața acesteia. Morala poate lipsi din fabulă, atunci când este
subînteleasă cu ușurință din narațiunea alegorică.

Fabula este, așadar, o povestire alegorică ( alegoria este procedeul prin care trăsăturile de caracter și
ideile umane sunt ascunse în spatele unor maști de animale, plante sau obiecte ), în care figura de stil
dominantă este personificarea.

Fabula este o specie literară epică, reprezentată cu succes în literatura universală de Esop, La
Fontaine, iar în literatura română de Grigore Alexandrescu, Alexandru Donici, Anton Pann, George
Topârceanu, Tudor Arghezi.

Grigore Alexandrescu ( 1814-1885), unul dintre scriitorii reprezentativi ai literaturii române din prima
jumătate a secolului al XIX-lea, prin creații artistice memorabile: meditații social-filozofice, poezii
patriotice, epistole, satire, elegii si proză romantică. El a fost simpatizant al Revoluției de la 1848 și a
participat la lupta pentru Unirea Principatelor (1859). Ca scriitor, a rămas in conștiința posterității prin
fabulele sale, între care se înscrie „Iepurele, ogarul și copoiul”, publicată în ultimul volum antum al lui
Grigore Alexandrescu, intitulat „Meditații, elegii, epistole, satire si fabule” (1863).

Tema fabulei „Iepurele, ogarul și copoiul” este satirizarea justiției, în care dreptatea este totdeauna si
partea celor puternici, înscenând procese celor umili, pentru avantaje evidente.

Pricipalul mod de expunere este dialogul și de aceea fabula are aspectul unei scenete cu trei
personaje, dintre care două intră în dialog – ogarul și copoiul – iar al treilea – iepurele – este doar
personajul incrimat.

Compozițional, această fabulă este alcătuită din două părți inegale, organizate atipic, deoarece
morala, concentrată în patru versuri, se află la începutul poeziei, după care urmează sceneta propriu-
zisă, care este mai mare ca întindere.

Titlul „Iepurele, ogarul și copoiul” este enunțiativ, deoarece numește cele trei personaje ale fabulei.

Relațiile temporale narative sunt definite printr-un timp nedeterminat, „odată”, semnificând faptul că
falsul principiu al unei justiții părtinitoare se poate manifesta în orice timp și în orice societate,
exemplul fabulist nefiind nici pe departe singular.

Morala este reprezentată de patru versuri și decodifică încă de la început ideea că, pentru cel umil,
chiar calitățile definitorii pot constitui tot atâtea capete de acuzare și-l pot duce la pedeapsa cu
moartea. Principiile juridice, înscrise în cele mai vechi documente, consemnează înfăptuirea dreptății
pentru orice om, indiferent de poziția socială, averea sau religia acestuia.

Un străvechi dicton latin înlătură cu fermitate orice compromis justițiar – „Fiat justitia, pereat
mundus” („Să se facă dreptate, chiar dacă piere lumea”) -, iar Constituția României prevede un
principiu de bază al statului de drept: „Nimeni nu este mai presus de lege”.
Morala fabulei reliefează tocmai incălcarea acestei legi dunamentale a justiției, iar pentru această
nedreptate sunt invocate drept acuze tocmai cele mai importante calități ale împricinatului.
Caracterul de generalitate al încălcării flagrante a principiului de drept este relevat de folosirea
persoanei I plural, fabulistul sugerând că pilda povestită se poate referi la oricare dintre
noi: „Calitățile noastre cele mai lăudate/ Ne sunt ades în lume drept crime reproșate;”. Însușirile
meritorii ale unei ființe umile pot fi considerate adevărate „crime” atunci când ele zădărnicesc
împlinirea intereselor egoiste și meschine ale celor puternici: „Aceasta se întamplă de câte ori prin
ele/ Oprim executarea intențiilor rele”.

Narațiunea propriu-zisă are două parți: o expozițiune care explica statutul personajelor și pricina
procesului; un dialog purtat între ogarul-reclamant și copoiul-judecător.

În expozițiune se precizează faptul că iepurele a fost dat în judecată de un ogar, iar copoiul, instanța
judecătorească, obișnuiește să dea sentințe definitive, fără să existe posibilitatea unui apel, adică cel
declarat vinovat nu are dreptul să facă recurs: „În tufe atuncea prezida/ Copoiul, și sentințe fără apel
el da”.

Ogarul își începe denunțul împotriva iepurelui folosind un ton declamator, ce sugerează invocația
adresată în antichitate zeilor, cu scopul de a linguși, prin prea-mărire, pe copoiul-judecător: „O, tu ce
prezidezi senatul cel câinesc”. Acuzele care-l incriminează pe „ticălosul” iepure constituie și cele mai
importante însușiri ale acestui animal: el fuge foarte și cotit, „parc-ar fi gonit de vijelii”, încât nu
poate fi prins de urmăritori. Vinovăția iepurelui constă în acest mod de a alerga șerpuit și dovedește,
fără dubiu, după cum argumentează ogarul, faptul că iepurele nu este cinstit, nu se deplasează drept
și previzibil, ci perfid și amăgitor, „merge tot cotiș/ Și sare curmeziș/ […] n-are pas, nici umblet
creștinesc”. Finalul acuzării este aluziv privind eșecul copoiului, care nici el nu putuse prinde iepurele,
ironia fiind îndulcită de apelativul „măria-ta”.

Copoiul, în calitate de prezident al senatului câinesc, are puteri depline în ceea ce privește împărțirea
dreptății, pe care o deviază în interes personal. Documentat și convins de vinovăția
iepurelui, „copoiul cafeniu” decide să nu-l mai asculte pe împricinat, așa cum prevede norma juridică
fundamentală, aceea de a fi audiate ambele părți. Copoiul știe, așadar, foarte bine ce greșeala gravă
săvârșise iepurele alergând șerpuit pentru a nu fi prins, aceasta fiind singura modalitate eficientă de
supraviețuire. În consecință, „copoiul cafeniu” dă sentința de osândire la moarte, apoi să fie jupuit și
carnea să-i revină judecătorului, iar labele să constituie despăgubirile ce se cuvin reclamantului: „Să
fie jupuit,/ Carnea va rămânea pentru judecător,/ Iar labele vor fi pentru jeluitor. ”

Cele trei personaje ale fabulei au o însușire deinitorie comună: toți trei aleargă foarte repede;
deosebirea constă în faptul că ogarul și copoiul sunt câini de vânătoare și fuga rapidă îi ajută să-și
prindă prada, pe când iuțeala iepurelui îl ajută să-și salveze pielea, deoarece el este cel vânat.

Morala aceste fabule este alegorică, situația narată referindu-se la oameni, care, deși sunt
asemănători din punct de vedere al calităților preponderente, ei se deosebesc net prin scopul și
interesul fiecăruia, decisive fiind rangul social și învestirea într-o funcție care să implice putere de
acțiune în vederea obținerii de avataje personale. Oamenii puternici nu mai știu cum să-i jupoaie și sa
câștige de pe urma celor umili, pe când cei hăițuiți incearcă să găsească mijloace instinctive de
supraviețuire, dar care pot deveni acuzații „fondate”, adevărate „crime” pentru condamnare.
Prozodia fabulei nu impune reguli stricte de versificație, specia având o mare libertate în realizarea
măsurii și a ritmului. În fabula „Iepurele, ogarul și copoiul”, Grigore Alexandrescu îmbina versurile
lungi de 13-14 silabe cu cele de 6-7 silabe. Rima este împerecheată, poezia nefiind structurată în
strofe.

Limbajul artistic este surprinzător prin îmbinarea armonioasă și deloc forțată a expresiilor neologice,
aflate mai ales în morala fabulei – „executarea intențiilor rele”, „crime reproșate”, „sentințe fără apel”
– cu expresii/cuvinte populare specifice oralității, utilizate în dialogul dintre cele două personaje:
„Sufletul mi-a scos”, „d-o fi cum am aflat”, „fu tras la judecată”, „osândit”, „jeluitor”. De remarcat
pentru oralitatea limbajului este perfectul simplu al verbelor: „fu”, „se adresă”, „strigă”.

Figurile de stil sunt reduse, câteva epitete – „intențiilor rele”, „copoiul cafeniu” – , principalul
procedeu stilistic fiind personificarea, deoarece in fabulă conversează animalele – ogarul și copoiul
– printr-un dialog sugestiv, din care reiese trăsăturile caracteriale ale acestor personaje: lăcomia,
meschinăria, abuzul de putere, corupția, încălcarea normei fundamentale a justiției de către cei puși
acolo să vegheze la corectitudinea împlinirii dreptații și venalitatea. Ipocrizia ogarului este măiestrit
ilustrată prin fraza plină de emfază, în care invocația nu este adresată vreunei puteri divine, vreunui
zeu, ci copoiului: „O, tu ce prezidezi senatul cel câinesc”.

Fabula „Iepurele, ogarul și copoiul” de Grigore Alexandrescu este o poezie epică deoarece este, prin
definiție, specie a genului epic în versuri, având ca moduri de expunere narațiunea și dialogul,
personajele reprezentare de ogar și de copoi sunt total implicate în acțiunea de condamnare a
iepurelui la moarte, iar figurile de stil readuse sunt reprezentate, în principal, de personificare.