Măsurări și

instrumentație
Conf.dr.ing. Lucian Mastacan

2021 - 2022
 NOȚIUNI GENERALE DE METROLOGIE

Definiţia măsurării

MĂSURÁRE, s.f., Acţiunea de a măsura; determinare a valorii unei

mărimi; măsură, măsurătoare.

◊ Măsurare directă = măsurarea efectuată prin compararea

nemijlocită a mărimii de măsurat cu unitatea sa de măsură sau
prin evaluarea directă a unui efect produs de mărimea
respectivă.
◊ Măsurare indirectă = determinare a valorii unei formule, în
care se introduc valorile altor mărimi, obţinute prin măsurări
directe.

MĂSURÁ, măsór, vb. I. I. Tranz. 1. A determina cu instrumente sau cu

aparate de măsură, etaloane etc., valoarea unei mărimi
(lungime, masă, greutate, tensiune electrică etc.); a lua
măsura; spec. a cântări.
MĂSURAREA este procesul experimental prin care se realizează
atribuirea de numere proprietăţilor obiectelor şi fenomenelor
lumii reale, astfel încât să rezulte reprezentări simbolice utile
ale acestora.

Se măsoară proprietăţi ale obiectelor şi fenomenelor şi nu ele în sine.

Proprietatea care se măsoară:

- ca noţiune generală, este specifică unei categorii de obiecte sau

fenomene.

- are un caracter abstract şi numai formele ei particulare, legate de

existenţa unui anumit obiect sau fenomen, pot fi măsurate.

Nu se pot măsura lungimea, masa, temperatura ca atare, ci numai cele

asociate unui corp concret.
În fizică, aceste proprietăţi poartă denumirea de mărimi fizice, iar
numerele atribuite ca rezultat al măsurării diverselor manifestări ale lor
se numesc valori sau măsuri.

Obiectelor şi fenomenelor le sunt caracteristice un ansamblu de

proprietăţi ale căror manifestări empirice apar simultan.

Procesul de măsurare se referă, de regulă, la una dintre acestea, făcând

abstracţie de existenţa celorlalte.

Măsurarea implică un anumit mod de comparare a manifestărilor

proprietăţii care se măsoară.
Caracterul restrâns al definiţiei măsurării:

Măsurarea constă din compararea unei mărimi fizice necunoscute cu o

alta de aceeaşi natură, considerată unitate şi exprimarea măsurii prin
raportul lor.

Această definiţie este aplicabilă numai măsurării anumitor mărimi, de

exemplu lungimea, masa, forţa etc.

Pentru altele, cum sunt duritatea, temperatura, densitatea, vâscozitatea,

trebuie găsite alte modalităţi de comparare a manifestărilor lor.
 Metrologia - Ştiinţa măsurării

În limba greacă „logos” = „vorbire” şi „metron” = „măsură”.

Metrologia reprezintă ştiinţa care are ca obiect studiul procesului de

măsurare cu elementele sale componente:
- mărimea de măsurat, denumită şi măsurand, cu proprietăţile care o
fac măsurabilă;
- scara de măsurare şi unitatea de măsură corespunzătoare;
- metoda de măsurare, care cuprinde o latură teoretică privitoare la
principiul pe care se bazează procedeul experimental pe care se
realizează operaţia de măsurare şi alta practică referitoare la mijloacele
concrete prin care acest procedeu devine operant;
- prelucrarea datelor primare – manual sau automat – în scopul
obţinerii unei informaţii cât mai reprezentative şi mai complete privind
valoarea mărimii de măsurat şi sub o formă direct accesibilă utilizatorului.
Observaţii:

1. Metrologia este o ştiinţă cu un puternic caracter interdisciplinar;

Fizica şi matematica, sunt implicate în fundamentarea conceptelor

teoretice privitoare la problemele legate de:
- evidenţierea proprietăţilor fizice ale mărimilor de măsurat,

- principiile metodelor de măsurare,

- adoptarea scărilor şi unităţilor de măsură,

- prelucrarea matematică a rezultatelor.

2. Importanţa măsurătorilor pentru desfăşurarea oricărei activităţi,
practic în toate domeniile vieţii sociale, a condus la necesitatea stabilirii
unor reglementări juridice privitoare la operaţiile de măsurare.

Metrologia cuprinde în sfera sa de preocupări,

pe lângă latura pur ştiinţifică
şi un ansamblu de
prevederi legale,
acte normative,
măsuri organizatorice (instituţii şi organisme)
menite să asigure unificarea şi obiectivitatea măsurărilor.

Pentru a releva acest aspect se utilizează denumirea de

metrologie legală.
 Clasificări ale mărimilor de măsurat

A. După aspectele dimensional-spaţiale:

mărimi scalare, vectoriale şi tensoriale.

A1. Mărimile scalare sunt acelea care sunt complet determinate

printr-un singur număr.
Din mărimile scalare se pot extrage părţi egale cu o unitate de
măsură realizată fizic printr-un etalon şi prin simpla lor numărare se
deduce valoarea.

A2. Mărimile vectoriale sunt caracterizate de modul (intensitate),

direcţie şi sens.

O altă modalitate o constituie reprezentarea printr-o matrice cu o

singură coloană sau o singură linie, ale cărei n elemente sunt
componentele vectorului în raport cu un sistem de axe de referinţă
corespunzător spaţiului n –dimensional pe care este definit vectorul
respectiv.
 În acest caz sunt necesare n numere pentru determinarea completă a
unui vector. Exemple de mărimi fizice vectoriale se pot cita: forţele,
vitezele, acceleraţiile etc.

A3. Un tensor reprezintă o mărime ataşată unui punct

dintr-un spaţiu cu o anumită structură geometrică şi care
este constituită dintr-un ansamblu ordonat de componente scalare.

Dacă n este dimensiunea spaţiului pe care este definit tensorul, el

poate să asigure fiecărui ansamblu de coordonate din spaţiul respectiv o
matrice cu nm elemente scalare.

Ca exemplu poate fi considerat tensorul eforturilor ce apar într-un corp

solid deformat.

Tensorii pentru a fi determinaţi necesită un ansamblu de numere (în

exemplul menţionat nm numere).
 Pentru mărimile scalare – simple – se pot efectua operaţii directe de
măsurare;

Pentru mărimile vectoriale sau tensoriale – mărimi complexe – în mod

frecvent nu există această posibilitate şi măsurarea are un caracter
indirect.

Se determină separat componentele – adesea prin metode şi mijloace

diferite - cu ajutorul cărora se alcătuieşte ansamblul ce defineşte mărimea
complexă respectivă.

Uneori se întâlneşte situaţia practică în care nu interesează decât una

sau o parte din componentele necesare definirii complete a unei mărimi
vectoriale sau tensoriale.

De exemplu, în cazul curentului electric, care este în esenţă un vector

caracterizat prin intensitate şi polaritate în curent continuu, sau fază în
curent alternativ, în procese termice este suficient să fie determinată
numai intensitatea, căpătând atributele unei mărimi scalare.
 B. După tipul relaţiilor empirice care pot fi definite pe mulţimea
obiectelor sau fenomenelor cărora le sunt asociate

Mărimi repetabile,
Mărimi extensive
Mărimi intensive

B1. Mărimile repetabile sunt acelea pentru care se pot defini numai
relaţii de echivalenţă şi de ordine.
Pentru măsurarea lor se pot construi numai scări nominale sau
de ordine (de exemplu: culorile, duritatea, intensitatea vântului, a
cutremurelor).

B2. Mărimile extensive admit pe lângă relaţiile de echivalenţă şi de

ordine şi o relaţie de concatenare.
Din această categorie cele mai semnificative sunt acelea la care
concatenarea are un caracter aditiv, permiţând constituirea scărilor de
raport (de exemplu: lungimea, masa, forţa etc.).
B3. Mărimile intensive se caracterizează prin aceea că nu admit o
concatenare directă, ci cel mult o concatenare de intervale.

Pentru măsurările intensive pentru care este posibilă concatenarea

de intervale se construiesc scări de interval (de exemplu:
temperatura, timpul ca durată etc.).

Tot în categoria mărimilor intensive intră şi mărimile măsurabile

indirect (de exemplu: densitatea, concentraţia, constantele de
material şi cele universale etc.).
 C. După aspectul energetic:

Mărimi active,
Mărimi pasive

O mărime este considerată activă dacă are asociată o energie din

care o parte poate fi utilizată în procesul de măsurare.

Raportul între energia totală şi cea folosită pentru măsurare trebuie să

fie cât mai ridicat, aşa încât prin operaţia de măsurare să nu se afecteze
valoarea mărimii măsurate.

Tensiunea la bornele unei surse electrice, temperatura apei într-un

cazan constituie exemple de mărimi active.

Mărimile active sunt denumite şi mărimi de tip intensitate.

 Mărimile pasive sunt mărimile care nu posedă o energie proprie şi
pentru măsurarea cărora este necesar să se recurgă la o sursă de
energie auxiliară (energie de activare).

Mărimi pasive sunt mărimile ce caracterizează circuitele electrice:

rezistenţele,
condensatoarele,
inductanțele.

De asemenea masa este o mărime pasivă, întrucât pentru a o pune în

evidenţă şi a o măsura este necesar un câmp de acceleraţie.

Deoarece aceste mărimi se referă în mod frecvent la proprietăţi de

material, se mai numesc şi mărimi de tip parametric.
 Relaţii între mărimi şi unităţi de măsură

Utilizând notaţii uzuale din fizică, valoarea a a unei mărimi extensive A

măsurată pe o scară de raport cu unitatea [A] este dată de relaţia
A
a (1)
[ A]

Rezultatul măsurării se exprimă prin numărul a urmat de denumirea

unităţii [A]. Dacă măsurarea se va efectua utilizând o altă unitate [ A ] va
rezulta o altă scară şi deci o altă valoare:
A
a  (2)
[ A ]

Între cele două valori şi unităţile respective există relaţia:

a [ A ]
 (3)
a [ A ]
 Relația (3) evidenţiază concret proprietăţile scărilor de report şi
transformările de trecere de la o scară la alta.

Relaţiile (1)...(3) relevă faptul că esenţa procesului de măsurare o

constituie comparaţia cu unitatea.

Legile fizice reprezentând relaţiile între mai multe mărimi se exprimă

prin formule matematice sau prin formule fizice.

În exprimarea unei legi printr-o formulă matematică, simbolurile

respective reprezintă mărimi.
Făcându-se abstracţie de modul de măsurare se conferă un caracter
mai general formulelor matematice, important pentru aspectele teoretice.

În aplicaţii sunt necesare însă formulele fizice în care intervin

valorile măsurate ale mărimilor. Ca urmare, formulele fizice pot diferi
în funcţie de unităţile de măsură adoptate.
 Diferenţa între exprimarea unei legi fizice printr-o formulă
matematică şi una fizică se manifestă prin apariţia în formula fizică a
unui coeficient dependent de unităţi, denumit adesea coeficient
parazit.

De exemplu, fie formula matematică ce exprimă legea fundamentală a

dinamicii:

F = MA (4)

în care F reprezintă forţa ce imprimă masei M acceleraţia A.

Pentru utilizarea practică în relaţia (4) trebuie introduse valorile
măsurate pentru mărimile F, M şi A în raport cu nişte unităţi [F], [M] şi [A].

Valorile măsurate vor fi:

F M A
f  ; m ; a ; (5)
[F] [M ] [ A]
 Formula fizică se deduce prin introducerea valorilor f, m şi a în (4):

[ M ] [ A]
f  ma  kma (6)
[F]
unde
[ M ] [ A]
k (7)
[F]

Se vede că valoarea forţei f este proporţională cu produsul valorilor

masei m şi acceleraţiei a, factorul de proporţionalitate k fiind dependent
de unităţile de măsură [F], [M] şi [A].

În exemplul dat unităţile [F], [M] şi [A] care determină valoarea

coeficientului k au fost alese arbitrar.

Există însă posibilitatea de a alege aceste unităţi astfel încât să se

obţină k = 1. În acest caz, unităţile nu mai pot să fie alese independent.
 Din relaţia (7) se deduce că pentru k = 1:

[F] = [M] [A] (8)

deci odată alese [M] şi [A] unitatea pentru forţă [F] este definită de
primele două. Adoptarea unui ansamblu de unităţi, astfel încât să se
elimine coeficientul parazit k, transformă formula fizică (6) în:

f=ma (9)

de formă similară cu formula matematică (4).

Se observă de asemenea din relaţia (8) că unitatea de forţă [F] rezultă

din înlocuirea directă în formula de definiţie a unităţilor alese [M] şi [A].
 Sisteme de unităţi de măsură

Prezenţa coeficientului parazit k în formulele fizice complică structura

acestora.

Coeficientul parazit k poate fi eliminat prin alegerea convenabilă a

unităţilor de măsură.
Consecinţă:
- numărul unităţilor ce pot fi alese arbitrar se reduce,
- apar o serie de unităţi care sunt impuse de primele.

Se ajunge astfel la relaţii de subordonare.

Mărimile pentru care unităţile pot fi alese convenţional se numesc

fundamentale şi unităţile de asemenea.

Toate celelalte mărimi pentru care unităţile de măsură se definesc în

raport cu cele fundamentale se numesc mărimi derivate şi respectiv
unităţi derivate.
 Totalitatea unităţilor fundamentale şi derivate, care formează un
ansamblu coerent pentru un anumit domeniu de măsurare, constituie un
sistem de unităţi de măsură.

Un sistem de unităţi de măsură este definit pe baza unităţilor

fundamentale.

Pentru alcătuirea unui sistem de unităţi de măsură trebuie:

- stabilit numărului necesar de mărimi şi unităţi fundamentale;

- nominalizate mărimile şi unităţile fundamentale din totalul celor care
formează domeniul respectiv.

În principiu, dacă pentru descrierea fenomenelor fizice într-un

domeniu există un număr de l legi fizice independente care leagă între ele
m mărimi (m > l), atunci numărul minim de mărimi şi respectiv de unităţi
fundamentale necesare n este dat de relaţia:

n=m–l (10)
 Dacă, adoptând numărul minim de mărimi şi unităţi fundamentale dat
de relaţia (10), rezultă relaţii complicate de definire a unităţilor derivate se
poate mări numărul unităţilor fundamentale.

După adoptarea numărului de unităţi fundamentale urmează

nominalizarea lor.

Pentru aceasta, se au în vedere criterii de simplificare şi de comoditate

în operaţiile de măsurare şi de definire a unităţilor derivate.

Aceste criterii pot fi formulate după cum urmează:

 mărimile şi unităţile fundamentale trebuie în primul rând să fie
asociate unor fenomene reprezentative pentru domeniul respectiv,
care să aibă proprietăţi de invariantă în timp şi spaţiu;
 unităţile fundamentale trebuie să poată fi realizate şi reproduse în
condiţii avantajoase sub formă de etaloane;
 între unităţile fundamentale şi cele derivate să existe relaţii simple
pe baza cărora să poată fi realizate uşor unităţile derivate;
  valorile efective ale unităţilor fundamentale se adoptă ţinând
seama de considerente practice privind utilizarea lor şi a unităţilor
derivate, precum şi de posibilităţile de realizare a unor multipli şi
submultipli corespunzători cerinţelor de folosire curentă.

Pe baza criteriilor enunţate, în dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii au apărut

mai multe sisteme de unităţi de măsură, diferind între ele atât prin
alegerea unităţilor fundamentale cât şi prin definirea unităţilor derivate
potrivit regimului de coerenţă adoptat (MKfS, CGS, MKS, MTS etc.).

Existenţa unui număr mare de sisteme de unităţi, cărora li se adăugau

şi multe alte unităţi care nu făceau parte din nici un sistem, a determinat
încă din prima jumătate a secolului XX o amplă activitate în vederea
adoptării unui sistem de unităţi practic, coerent, simplu şi raţional
structurat, cu aplicabilitate în toate domeniile ştiinţei şi tehnicii.

Ca urmare a acestor activităţi, la cea de-a 11-a Conferinţă Generală

de Măsuri şi Greutăţi (1960) a fost adoptat Sistemul Internaţional de
Unităţi (SI) care, cuprinde 7 unităţi fundamentale.
 Tabelul 1 Unităţi fundamentale ale SI

Nr. Denumirea
crt. Mărimea fizică Simbol
unităţii
1. Lungime metru m

2. Masă kilogram kg
3. Timp secundă s
4. Intensitatea curentului electric amper A

5. Temperatură termodinamică kelvin K

6. Cantitate de substanţă mol mol

7. Intensitate luminoasă candelă cd

 Metrul reprezintă lungimea egală cu 1.650.763,73 lungimi de undă în
vid ale radiaţiei care corespunde tranziţiei între nivelele de energie 2p10 şi
5d5 ale atomului de kripton 86.

Kilogramul este masa prototipului internațional al kilogramului

confecționat dintr-un aliaj de platină și iridiu (90 % - 10 %) și care se
păstrează la Biroul Internațional de Măsuri si Greutăți (BIPM) de la
Sèvres - Franța.
 Secunda este durata a 9.192.631.770 perioade ale radiației care
corespunde tranziției între două nivele de energie hiperfine ale stării
fundamentale a atomului de cesiu 133 la temperatura de 0 K.

Amperul este intensitatea unui curent electric constant care, menținut

în două conductoare paralele, rectilinii, cu lungimea infinită și cu
secțiunea circulară neglijabilă, așezate în vid, la o distanță de 1 metru
unul de altul, ar produce între aceste conductoare o forță de 2×10−7
dintr-un newton pe o lungime de 1 metru.

Kelvinul, unitate de temperatură termodinamică, este fracțiunea

1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.
 Molul este cantitatea de substanță a unui sistem care conține atâtea
entități elementare câți atomi există în 0,012 kilograme de carbon C-12
(12C). De câte ori se întrebuințează molul, entitățile elementare trebuie
specificate, ele putând fi atomi, molecule, ioni, electroni, alte particule sau
grupuri specificate de asemenea particule.

Candela este intensitatea luminoasă, într-o direcție dată, a unei surse

care emite o radiație monocromatică cu frecvența de 540×1012 hertzi și a
cărei intensitate energetică, în această direcție este de 1/683 dintr-un
watt pe steradian.
Tabelul 2 Unități ale SI derivate din cele fundamentale
Simbol
Mărime Simbol Denumire
dimensional
arie A metru pătrat m2
volum V metru cub m3
viteză v metru pe secundă m s-1
accelerație a metru pe secundă la pătrat m s2
densitate ρ kilogram pe metru cub kg m-3
densitate de curent j amper pe metru pătrat A m-2
câmp magnetic H amper pe metru A m-1
unghi plan rad radian m m-1
unghi solid st steradian m2 m-2
forță N newton kg m s-2
putere W watt kg m2 s-3
rezistență electică Ω ohm kg m2 A-2 s-3
Reguli de folosire a unităților
La scrierea simbolurilor unităților se recomandă:

1. Numele unităților se scriu cu litere latine, drepte.

2.Simbolurile se scriu cu minuscule, cu excepția cazului când provin
dintr-un nume propriu, când prima literă e majusculă.
3. Simbolurile nu sunt abrevieri, deci nu se pune punct după ele.
4. Înmulțirea și împărțirea se face conform regulilor clasice ale
algebrei. Împărțirea este simbolizată de bara oblică ( / ) sau de exponenții
negativi. Pe un rând se recomandă să fie o singură bară oblică, la nevoie
simbolurile se grupează cu paranteze.
5. Nu se admit prescurtări gen „cc” pentru centimetru cub, „mps”
pentru metri pe secundă etc.
6. Valoarea numerică precede întotdeauna simbolul, care la rândul
său este precedat de un spațiu.
Singura excepție este pentru unitățile unghiurilor: °, ' și ", care se
scriu imediat după valoarea numerică.
Simbolul temperaturii °C este precedat de un spațiu.
Prefixele care formează multiplii și submultiplii unităților de măsură din SI
Multipli Submultipli
Factor Prefix Simbol Factor Prefix Simbol
1024 yotta Y 10-1 deci d
1021 zetta Z 10-2 centi c
1018 exa E 10-3 mili m
1015 peta P 10-6 micro µ
1012 tera T 10-9 nano n
109 giga G 10-12 pico p
106 mega M 10-15 femto f
103 kilo k 10-18 atto a
102 hecto h 10-21 zepto z
101 deca da 10-24 yokto y
Reguli de folosire a prefixelor SI

La scrierea prefixelor se recomandă:

1. Simbolurile prefixelor se tipăresc cu litere latine, drepte, fără spațiu
între simbolul prefixului și simbolul unității.
2. Ansamblul format din simbolul unui prefix și simbolul unei unități
formează un nou simbol, care poate fi ridicat la o putere și poate fi
combinat cu alte simboluri.
Exemple:
2,3 cm3 = 2,3 (10-2 m)3 = 2,3×10-6 m3
1 cm-1 = 1 (cm)-1 = 1 (10-2 m)-1 = 102 m-1 = 100 m-1
1 V/cm = (1 V)/( 10-2 m) = 102 V/m = 100 V/m
5000 µs-1 = 5000 (10-6 s)-1 = 5000×106 s-1 = 5×109 s-1
3. Nu se admit prefixe compuse. Exemplu: 1 nm, nu 1 mμm.
4. Un prefix nu poate fi folosit singur. Exemplu: 106 /m3, nu M/m3.
 Kilogramul
Unitatea de masă este singura dintre unitățile SI fundamentale a cărei
denumire conține, din motive istorice, un prefix.
Denumirile multiplilor și submultiplilor zecimali ai unității de masă se
formează adăugând prefixe la cuvântul gram.
Exemplu:
10−6 kg = 1 miligram (1 mg), nu 1 microkilogram (1 μkg).

Unități care nu fac parte din SI

 unități de timp: minutul, ora, ziua, anul;
 unități ale geometriei: gradul, minutul și secunda;
 unități de masă: tona;
 unități de volum: litru;
 unități tehnice: bar, mmHg, decibelul;
 unități de navigație (inclusiv aeriană): piciorul, mila marină, nodul;
 unele unități ale sistemului CGS;
 unități ale fizicii experimentale: unitatea astronomică, viteza luminii,
electronvoltul etc.
Prefixele binare

În domeniul calculatoarelor electronice s-a răspândit utilizarea

prefixelor SI pentru valori modificate: kilo = 210 = 1.024 (și nu 1.000),
mega = 220 (și nu 106), giga = 230 (și nu 109), etc.

Această utilizare este greșită.

În 1998 comisia de normare "International Electrotechnical

Commission" (IEC) cu sediul la Geneva în Elveția a adoptat drept "IEC
International Standard" o listă de prefixe pentru multiplii formați din
puterile lui 2, bazate pe prefixele SI.

Prefixele IEC se formează din prima silabă a prefixului SI urmată

de silaba bi, iar simbolurile se formează din simbolul SI (doar o
excepție: „K” în loc de „k” pentru kilo), urmat de litera „i”.
Prefixele binare ale IEC (care nu fac parte din SI) sunt:

Factor Prefix Simbol

210=1.024 kibi Ki

220=1.048.576 mebi Mi

230=1.073.741.824 gibi Gi

240 tebi Ti

250 pebi Pi

260 exbi Ei
 Noţiunile de aparat de măsurat şi de traductor

Operaţia de măsurare ca o comparaţie direct perceptibilă a mărimii

de măsurat cu unitatea de măsură nu este posibilă decât într-un
număr restrâns de cazuri, în care unităţile pot fi realizate sub o formă ce
permite utilizarea lor ca atare.

Restricţiile apar deoarece:

- există numeroase mărimi fizice ce nu sunt accesibile simţurilor
umane,
- chiar şi în cazurile celor care posedă această proprietate numai un
domeniu limitat de valori poate fi sesizat.

De cele mai multe ori între mărimea de măsurat şi organele de

percepţie este necesar să se intercaleze anumite dispozitive care,
acţionate de mărimea respectivă determină apariţia unor efecte
susceptibile de a fi percepute.
 Exemplu:

Curentul electric ca un flux de electroni nu poate fi perceput;

Trecând acest curent printr-o bobină mobilă aşezată într-un câmp

magnetic bobina va suferi o deplasare ce poate fi observată cu ajutorul
organelor simţului vizual;

Dacă se consideră câmpul magnetic constant şi nu există alte

influenţe perturbatoare, deplasarea bobinei mobile se află într-o
corespondenţă (determinată) cu valoarea curentului electric;

Cunoscând prin calcul sau experimental modul în care se realizează

această corespondenţă, deplasarea bobinei permite deducerea valorii
curentului, ea putând constitui o măsură a acestuia.

Pe baza acestor considerente se poate defini noţiunea de aparat de

măsurat:
 Un aparat de măsurat este acel dispozitiv care stabileşte o
dependenţă între mărimea de măsurat şi o mărime ce poate fi
percepută în mod nemijlocit de organele de simţ umane, astfel încât
permite determinarea valorii mărimii respective pe baza unei scări de
măsurare.

Aceasta este o definiţie generală care are în vedere înţelesul clasic

al noţiunii de aparat de măsurat, ce presupune utilizarea acestuia de
către un operator uman.

Sistem de reglare automată - intervenţia omului este eliminată.

Într-un sistem de reglare automată echipamentul de măsurat este

denumit traductor.

Traductorul stabileşte o corespondenţă între mărimea de măsurat şi

o mărime de ieșire cu un domeniu de variaţie calibrat, aptă de a fi
recepționată și prelucrată de echipamente de automatizare.
 Mărimea de Mărimea
măsurat perceptibilă Operator uman
Obiectul Aparat de
(percepţie, calcul,
măsurării măsurat
decizie, acţiune)

Comenzi, reglaje
Mărimea de acţionare

Fig. 1 Schema generală a unei măsurări efectuate de către un operator

uman
 Mărimea Mărimea de
Instalaţia reglată reacţie Dispozitiv de
tehnologică (parametru Traductor (măsura) automatizare (calcul,
tehnologic) comandă, execuţie)

Comenzi, reglaje
(operator uman)
Mărimea de execuţie

Fig. 2 Schema generală a unei măsurări efectuată în cadrul unui sistem

de reglare automată

Traductorul reprezintă un element tipic pentru structura oricărui

sistem automat.
 Măsurarea parametrilor tehnologici în sistemele de reglare

Partea fixată a unui sistem de reglare PF (fig. 3)

Ansamblul format din procesul industrial, elementul de execuție și
traductorul mărimii de ieșire (reglate).

1. Procesul industrial (instalație tehnologică)

- mărimea de intrare (execuție) xm,
- mărimea de ieșire (parametru tehnologic; reglată) y,
- mărimea de perturbație xp.

Exemple de procese industriale:

- Cuptor electric cu rezistențe;
- Cuptor cu gaz natural;
- Cuptor cu combustibil lichid (păcură, etc.);
- Rezervor cu lichid (rezervor deschis, rezervor închis);
- Conductă cu fluid (gazos, lichid, vâscos);
- etc.
 xp
y*+ EC xc y
u ε xm
Tu _ Regulator EE Proces
xr
Ty
Partea fixată - PF

Schema bloc a unui sistem de reglare automată

 2. Elementul de execuție
- mărimea de intrare (comandă) xc ;
 comandă manuală
 comandă automată
- mărimea de ieșire (de execuție), xm

3. Traductorul mărimii de ieșire (reglate) (element sensibil)

- mărimea de intrare (parametru tehnologic) y,
- mărimea de ieșire (reacție; măsura) xr,
 Reglarea manuală a proceselor industriale: (fig. 4)
Scopul reglării manuale:
Menținerea parametrului tehnologic y la o valoare impusă y* numită
mărime de prescriere
y = y*
Mărimea de prescriere y* = const. se numește mărime de referință.
Operatorul uman se informează asupra valorii parametrului tehnologic
y prin măsurarea acestuia cu un aparat de măsurat.
Compară valoarea măsurată y cu mărimea de referință y* prin
calcul mental al mărimii de eroare ε
ε = y* - y
Când constată apariția unei erori ε > 0, sau ε < 0, în funcție de
amplitudinea și semnul erorii, acționează manual (prin comandă
manuală) elementul de execuție (EE) pentru a crește, sau pentru a
micșora, valoarea mărimii de execuție xm de la intrarea procesului
industrial în scopul realizării condiției impuse y = y*.
IMG_2394.JPG (2448x2448x16M jpeg)
 Reglarea automată a proceselor industriale: (fig. 5)

Scopul reglării automate:

Menținerea parametrului tehnologic y la o valoare impusă y* numită

mărime de prescriere

y = y*

Mărimea de prescriere y* = const. se numește mărime de referință.

Operatorul uman este înlocuit de un echipament de automatizare

numit regulator.
Valorea parametrului tehnologic y este măsurată de traductorul Ty
prin mărimea de reacție xr .
Elementul de comparație EC calculează mărimea de eroare ε

ε = y* - x r
 xp
y*+ EC xc y
u ε xm
Tu _ Regulator EE Proces
xr
Ty
Partea fixată - PF

Schema bloc a unui sistem de reglare automată

 Când apare o eroare ε > 0, sau ε < 0, în funcție de amplitudinea
și semnul erorii, regulatorul, pe baza legii de reglare xc(t)=f(ε,t)
furnizează elementului de execuție (EE) (prin comandă automată)
mărimea de comandă xc pentru a crește, sau pentru a micșora, valoarea
mărimii de execuție xm de la intrarea procesului industrial în scopul
realizării condiției impuse y = y*.

Se poate evidenţia asemănarea între funcţiile realizate de

traductoare şi de aparatele de măsurat.

Există deosebiri generate de atributul de element component al unui

sistem automat pe care îl are traductorul.

Aceste deosebiri se manifestă mai ales în ceea ce priveşte

caracteristicile statice şi dinamice ale traductoarelor, dar ele sunt
legate şi de unele funcţiuni suplimentare, cu implicaţii asupra ansamblului
aparaturii de automatizare.
 Din punctul de vedere al caracteristicilor statice şi dinamice,
principalele cerinţe impuse traductoarelor sunt:
- relaţie liniară de dependenţă intrare – ieşire;
- dinamică proprie care să nu influienţeze în mod esenţial
comportarea sistemului automat.

Aceste ipoteze reprezintă restricţii severe în ceea ce priveşte

construcţia traductoarelor.

Astfel dacă pentru un aparat de măsurat analogic relaţia de

dependenţă între mărimea aplicată şi deviaţia acului indicator este
neliniară, aceasta nu constituie un impediment deoarece se poate grada
neliniar scara aparatului.

În cazul traductoarelor dependenţa trebuie să fie strict liniară

(erorea de neliniaritate admisă este foarte redusă), toate calculele de
sistem bazându-se pe acestă proprietate de liniaritate.
 Dinamica proprie a traductorului, trebuie să fie foarte rapidă,
neglijabilă în comparaţie cu dinamica procesului propriuzis.

O astfel de caracteristică este absolut necesară deoarece informaţiile

trebuie furnizate cu promtitudine (fără întârzieri) pentru ca intervenţiile de
conducere să fie oportune.

Se deduce că şi din acest punct de vedere caracteristicile dinamice

ale traductoarelor sunt, în mod frecvent, mult mai pretenţioase decât
ale aparatelor de măsurat destinate să indice valori staţionare sau
lent variabile, în limitele vitezei de percepţie vizuală a operatorului
uman.

Traductoarele trebuie să imbine cerinţele semnalate de liniaritate şi

viteză de răspuns ridicată cu performanţe metrologice privind precizia
similare cu cele ale aparatelor de măsurat sau chiar mai ridicate
tinând cont de posibilităţile superioare de discriminare ale sistemelor de
conducere automată faţă de cele ale unui operator.
 Este de remarcat faptul că analiza preciziei sistemelor de reglare
automată vizează în mod curent aspecte referitoare la valoarea erorii
staţionare şi la dependenţa acesteia de dinamica sistemului în cazul
anumitor forme standard de variaţie a mărimii de referinţă: treaptă,
rampă, impuls etc.

Toate consideraţiile şi relaţiile stabilite pentru analiza şi sinteza

sistemelor de reglare pornesc de la premiza că erorile pe care le-ar
putea introduce traductorul sunt neglijabile.

În consecinţă devine evidentă importanţa preciziei traductorului pentru

problema reglării şi pentru conducerea automată în general.

Traductoarele implică şi necesitatea unei fiabilităţi sporite în raport

cu aparatele de măsurat datorită faptului că o indicaţie greşită a
acestora din urmă ar putea fi sesizată şi interpretată ca atare de către un
operator, pe când detectarea unor valori eronate furnizate de traductoare
este mult mai dificilă în cazul sistemelor de conducere automată.
Structura generală a unui aparat de măsurat sau a unui traductor
Xa

X Elemente Y
Element
de legătură Adaptor
sensibil
Intrare şi transmisie Ieşire

Surse
auxiliare
de energie

Fig. 6

X – mărimea de măsurat; Y – mărimea perceptibilă, respectiv semnalul

de ieşire din traductor; Xa – mărimea de referinţă (etalon).
 Orice aparat de măsură sau traductor au în structura lor următoarele
elemente componente:
 Elementul sensibil sau detectorul,
care este elementul esenţial, specific pentru măsurarea unei anumite
mărimi fizice.
În condiţiile de efectuare a măsurării, detectorul trebuie să aibă
proprietatea de a fi sensibil numai la mărimea de măsurat şi de a o
detecta numai pe aceasta, eliminând sau reducând la un minim
acceptabil influenţa pe care o exercită toate celelalte mărimi fizice
existente în mediul în care se află plasat.

Elementul sensibil trebuie să furnizeze la ieşire un semnal, care,

potrivit unei dependenţe consecinţă a legilor fizice pe care se
bazează funcţionarea sa, să conţină informaţia necesară
determinării valorii mărimi de măsurat.

Acest semnal trebuie totodată să fie de asemenea natură, încât

să poată să acţioneze celelalte elemente ale aparatului de măsurat.
 Pentru aceasta, semnalul trebuie să posede o anumită energie pe
care o poate prelua de la mărimea de măsurat sau de la o sursă
auxiliară.

 Adaptorul este al doilea element important din structura unui aparat de

măsurat.
Adaptorul primeşte semnalul dat de elementul sensibil şi îl
converteşte într-o mărime perceptibilă, sau într-un alt tip de semnal
în cazul traductoarelor, de aşa manieră încât să existe posibilitatea
sesizării valorii mărimii măsurate de către operatorul uman,
respectiv de către dispozitivele de reglare sau calcul.
La aparatele de măsurat analogice, mărimea perceptibilă se
prezintă sub forma unei mărimi mecanice (deplasarea unui ac
indicator în faţa unei scări gradate, sau la cele înregistratoare
trasarea unui grafic).

La aparatele de măsurat numerice mărimea perceptibilă se

prezintă sub forma valorii numerice afișate pe un display.
 Pentru traductoare, adaptorul îndeplineşte, în cele mai multe cazuri,
funcţia de a da la ieşire o mărime sub forma unui semnal unificat.

Semnalele analogice unificate sunt standardizate pe plan

mondial.

Semnalele unificate sunt mărimi de natură electrică sau pneumatică

care se încadrează într-o anumită gamă de variaţie oricare ar fi mărimea
măsurată şi limitele de valori ale acesteia.

Semnalele unificate utilizate în sistemele de reglare sunt:

- curent continuu în gama [2 ... 10] mA sau în gama [4...20] mA;

- tensiune de curent continuu în gama [-10 ... 0 ... +10] V sau în

gama [-5 ... 0 ... +5] V;

- aer cu presiunea în gama [20 ... 100] kPa sau [0,2 ... 1] bar.
 În cadrul adaptorului, semnalul dat de elementul sensibil suferă la
rândul său o serie de transformări pentru a-l aduce la forma unei
deplasări, care să poată fi comod percepută cu ajutorul simţului vizual,
sau la forma semnalului unificat pe care să-l poată recepţiona un
regulator tipizat.

Aceste transformări sunt rezultatul a diferite operaţii de prelucrare,

având drept scop obţinerea cât mai corectă a valorii mărimii măsurate.

Adaptorul este elementul în cadrul căruia se efectuează operaţia

esenţială a procesului de măsurare: comparaţia cu unitatea
(etalonul Xa).

Modalităţile de efectuare a comparaţiei pot fi variate, ele ţinând de

înseşi principiile metodelor de măsurare şi determinând diversificări
structurale importante ale aparatelor de măsurat şi traductoarelor.

Comparaţia se poate face aplicând din exterior, simultan, atât

mărimea de măsurat cât şi mărimea de referinţă Xa.
 În cele mai multe cazuri însă comparaţia este succesivă, în sensul
că printr-o operaţie de calibrare iniţială valorile referinţei sunt
convertite şi “memorate” de anumite elemente constructive ale
aparatului, iar la efectuarea operaţiei de măsurare, mărimea de
măsurat este singura care apare din exterior.

 Elemente auxiliare.

Cea mai mare parte dintre aparatele de măsurat sau traductoarele

uzuale, indiferent de complexitate, de destinaţie sau de forma
constructivă pot fi reduse la această structură funcţională simplă,
constituită din elementul sensibil şi adaptorul.

Uneori însă, particularităţi legate de aspecte tehnologice sau

economice impun prezenţa în plus a unor elemente auxiliare.

Astfel sunt cazuri, de exemplu la măsurarea temperaturilor ridicate

etc., când elementul sensibil nu poate fi plasat în aceeaşi unitate
constructivă cu adaptorul.
 În asemenea situaţii, apare necesitate unor elemente de legătură
pentru transmiterea semnalului furnizat de elementul sensibil către
adaptor, cu o pondere şi o însemnătate mai mari decât la un aparat
obişnuit şi care necesită evidenţierea lor ca elemente componente.

În general, elementele de transmisie realizează conexiuni

electrice, mecanice sau de altă natură.

Dacă mărimea dată de elementul sensibil este nepotrivită pentru

transmisie, aparatul de măsurat va cuprinde în structura sa şi
componente de conversie a semnalului potrivit cerinţelor impuse de
canalele de transmisie.

Tot în această categorie de elemente auxiliare se încadrează sursele

de energie folosite în aparatele de măsurat şi în traductoare.

Transformările care au loc în elementul sensibil, cât şi în adaptor,

implică transferuri de energie.
 Etaloane

Indiferent de modul în care se realizează procesul de măsurare şi

oricare ar fi metoda sau aparatul utilizat, efectuarea operaţiei de
măsurare necesită comparaţia, directă sau mijlocită, cu unitatea de
măsură.

Pentru aplicațiile practice trebuie să existe dispozitive, aparate,

instalaţii, capabile să genereze mărimi reprezentând unităţile de
măsură, multiplii sau submultiplii acestora şi care sunt cunoscute sub
numele generic de etaloane.

Etaloanele sunt menite totodată să asigure unitatea şi

conformitatea măsurilor, la orice loc şi orice moment, ceea ce
impune condiţii severe asupra realizării lor, atât în privinţa valorilor
absolute, cât şi referitor la stabilitatea în timp şi spaţiu a acestora.
Ele prezintă o importanţă deosebită pentru măsurări, principalul
indicator de performanţă (precizia) depinzând într-un înalt grad
tocmai de existenţa unor etaloane de calitate.
 Necesităţile practice au determinat elaborarea de sisteme de
etaloane corespunzătoare îndeplinirii următoarelor funcţiuni:

- furnizarea principalelor unităţi de măsură în conformitate cu

definiţiile lor;

- conservarea acestor unităţi de măsură (a multiplilor sau

submultiplilor), în cadrul laboratoarelor metrologice;

- utilizarea lor pentru corelarea între ele a diverselor unităţi,

derivarea altora, efectuarea operaţiilor denumite etalonări asupra
aparaturii de măsurare în faza de construcţie şi în exploatare.

Potrivit celor trei destinaţii sus-menţionate se disting trei categorii de

etaloane:

- etaloane de definiţie;
- etaloane de conservare;
- etaloane de transfer.
  Etaloane de definiţie

Materializează practic – de regulă printr-un experiment – definiţia

unei anumite unităţi de măsură.

Experimentul trebuie conceput astfel încât unitatea respectivă să

rezulte numai în raport de acele mărimi care intervin în relaţia de definiţie.

Iniţial, etaloanele în cadrul Sistemului Metric au fost realizate sub

formă de prototipuri din materiale care să asigure o cât mai bună
stabilitate.

Descoperirile ulterioare din fizică, în special din fizica atomică, au

relevat posibilităţi de utilizare a unor fenomene microscopice, care
conduc la valori ce pot fi determinate cu mare fineţe şi sunt foarte stabile
şi reproductibile. Ele permit atât definirea mult mai precisă a unităţilor de
lungime şi timp, precum şi realizarea etaloanelor de definiţie
corespunzătoare.
 Pentru obţinerea etalonului de lungime definit pe baza lungimii de
undă a radiaţiei atomului de kripton 86 se utilizează lămpi cu descărcare
cu catod cald, conţinând kripton 86 cu puritate 99%.

Pentru etalonul de timp exprimat în raport de perioada radiaţiei

atomului de cesiu 133 sunt folosite aparate cu jet atomic de cesiu în vid,
cu cavităţi rezonante.

În mod asemănător şi pentru celelalte unităţi fundamentale, în afara

celei de masă (kg), singura care a rămas cu etalonul reprezentat sub
formă de prototip, etaloanele de definiţie se realizează prin raportarea
la anumite fenomene fizice sau proprietăţi ale materiei reproductibile cu
mare precizie.

Prin proceduri similare sunt dezvoltate experimente pentru obţinerea

de etaloane de definiţie şi pentru unităţi derivate.
  Etaloane de conservare

Sunt obţinute prin intermediul unor obiecte sau fenomene

caracterizate printr-un parametru fizic foarte stabil în timp şi faţă de
influenţele exterioare.

Ele nu trebuie, în mod obligatoriu, să se afle în legătură directă cu

definiţia unităţii de măsură corespunzătoare şi pot să exprime multipli sau
submultipli ai acesteia.

Parametrul fizic utilizat poate fi rezultatul unor proprietăţi

macroscopice, dar poate fi determinat ca la etaloanele de definiţie şi
dintr-un fenomen de natură microscopică.

Exemple de etaloane de conservare pentru domeniul electric:

- etaloane de tensiune;
- etaloane de rezistenţă;
- etaloane de capacitate;
- etaloane de inductivitate.
  Etaloane de transfer

Servesc la etalonarea diverselor tipuri de aparate de măsurat sau

traductoare pentru domenii largi de variaţie ale mărimilor de
măsurat.

Etaloanele de transfer sunt de obicei aparate de măsurat de tipuri

şi execuţii speciale şi care asigură o bună calitate a măsurării.

Categorii de etaloane de transfer:

- pentru un acelaşi tip de mărime, în scopul trecerii de la un

domeniu de valori la altul, pentru care se dispune de etaloane de
conservare (transfer adimensional);

- pentru transfer de la un anumit tip de mărime la alt tip, cu

acelaşi scop al disponibilităţii de etaloane de conservare (transfer
dimensional).
 Ca exemplu din prima categorie pot fi menţionate dispozitivele
rezistive de raport, de mare precizie, utilizate în cadrul
compensatoarelor de c.c. pentru măsurarea tensiunilor electrice
continui.

Cele din cea de a doua categorie sunt dispozitive sau aparate, mai
mult sau mai puţin complexe, care permit măsurarea indirectă a unei
mărimi în raport de altele, măsurate direct sau având valori fixe
cunoscute (de exemplu şuntul, care permite determinarea unui
curent electric prin măsurarea tensiunii la borne şi a rezistenţei).
 METODE DE MĂSURARE

Metodă de măsurare = ansamblu de principii şi mijloace pe care se

bazează efectuarea unei măsurări cu scopul ca rezultatul obţinut să
reprezinte cât mai corect valoarea mărimii măsurate şi să satisfacă
cerinţele de utilizare.

Probleme impuse de metodele de măsurare:

- aspecte constructiv-funcţionale ale aparatelor de măsurat şi

traductoarelor;

- alegerea şi folosirea etaloanelor;

- asigurarea condiţiilor de experimentare pentru obţinerea

performanţelor optime.
 Varietatea mărimilor de măsurat, mijloacele şi scopurile diverse în
care sunt făcute măsurările, au condus la elaborarea unei mari diversităţi
de metode de măsurare, ce pot fi clasificate din diferite puncte de vedere
şi, la rândul lor, constituie criterii de grupare ale diferitelor categorii de
măsurări.

Principalul criteriu de clasificare a metodelor de

măsurare:

Modalitatea de realizare a comparaţiei cu unitatea.

1. Metode directe de măsurare

2. Metode indirecte de măsurare

 1. Metode directe de măsurare

Valoarea mărimii măsurate se exprimă nemijlocit ca rezultat al

comparaţiei cu un etalon aparţinând aceleiaşi clase, fără a recurge la
relaţii în funcţie de mărimi de altă natură fizică.

În general metodele directe de măsurare se aplică mărimilor extensive.

Metodele directe se pot divide la rândul lor în următoarele categorii:

1.1 Metode directe de măsurare prin comparaţie simultană;

1.2 Metode directe de măsurare prin comparaţie succesivă.

 1.1 Metode directe de măsurare prin comparaţie simultană

În procesul de măsurare intervine în acelaşi timp cu mărimea de

măsurat (măsurandul) şi mărimea de comparaţie (etalonul) aparţinând
aceleiaşi clase.

Măsurandul poate fi comparat:

- cu un etalon de valoare egală sau apropiată;

- cu un etalon de valoare diferită.

Rezultă astfel subdiviziunile denumite

1.1.1 Comparaţie simultană 1:1;

1.1.2 Comparaţie simultană 1:n.

1.1.1 Metode directe de măsurare prin comparaţie simultană 1:1

Comparaţia simultană 1:1 poate fi realizată

a) direct;
b) prin intermediul unui aparat de tip comparator

a) Comparaţia simultană 1:1 directă

Se realizează prin
- metoda diferenţială;
- metoda de zero.

Metoda diferenţială:
Măsurarea directă, cu un aparat de măsurat a diferenţei Δ

Δ = X – X0
unde
X – măsurandul;
X0 - mărime de referinţă (etalon) de valoare apropiată mărimii X.
 Rezultatul măsurării este de forma

X = X0 + Δ

Dacă diferenţa Δ este mică, eroarea dependentă de aparat devine

neglijabilă şi incertitudinea rezultatului este egală cu cea a referinţei
(etalonului) X0.

Metoda de zero:

Caz particular al metodei diferenţiale.

Trebuie un etalon X0 de valoare egală cu mărimea de măsurat X.

X = X0

În acest caz, aparatul utilizat are rolul unui indicator de nul.

 Observații:

Metoda diferenţială şi metoda de zero se înscriu printre cele mai

precise metode de măsurare.

Influenţa paratelor de măsurat este minimă, precizia rezultatului

depinzând numai de cea a etaloanelor.

Dezavantaj:

Metoda diferenţială şi metoda de zero necesită

- etaloane X0 de valoare apropiată sau egală cu mărimea de măsurat
X;
- etaloane X0 variabile prin care să se poată obţine asemenea condiţii.
Metoda diferenţială şi metoda de zero

- Se aplică în cazurile în care combinarea diferenţială a celor două

mărimi X şi X0 este posibilă nemijlocit prin însăşi natura lor;

- Aparatul de măsurat este utilizat numai pentru indicarea (sau

numai sesizarea) diferenţei Δ, ca şi cum aceasta ar reprezenta o
singură mărime de sine stătătoare.

- Date fiind valorile Δ mici care trebuie măsurate la metoda

diferenţială, precum şi necesitatea detectării anulării acestor
diferenţe (Δ=0) în cazul metodei de nul, aparatele utilizate sunt de
mare sensibilitate.

- Combinarea diferenţială în sensul menţionat o permit numai

mărimile care au polaritate (pot fi atât pozitive, cât şi negative),
cum sunt de exemplu: forţa, presiunea, tensiunea electrică etc.
- Nu se pot măsura prin metoda diferenţială mărimi care sunt
numai pozitive, de exemplu masa, rezistenţa electrică etc.
 Pentru a măsura diferenţial mărimile care sunt numai pozitive sunt
necesare dispozitive suplimentare, care să facă posibilă comparaţia
diferenţială, respectiv aparate numite comparatoare.

b) Comparaţia simultană 1:1 cu aparat comparator

Poate fi realizată în trei variante:

- metoda comparaţiei simple;
- metoda substituţiei;
- metoda permutării.

Metoda comparaţiei simple:

Măsurandul X se compară cu referinţa X0, rezultatul exprimându-se

printr-o relaţie de forma
X = K X0,
unde
K este o constantă introdusă în aparatul comparator şi care
se doreşte a fi egală sau cât mai apropiată de unitate.
 Metoda substituţiei (metoda efectelor egale):

Elimină (reduce considerabil) eroarea introdusă de comparator printr-o

măsurare dublă.

Măsurandul X şi etalonul X0 sunt comparate pe rând cu o mărime

auxiliară Xt (tară), care nu trebuie cunoscută cu precizie ridicată, dar
este necesar să fie stabilă pe durata măsurării.

Din relaţiile
X = K Xt

X0 = K Xt
rezultă
X = X0

Rezultatul măsurării nu depinde de aparatul comparator (erorile

acestuia apar în acelaşi mod în ambele măsurări şi se compensează);
Metoda permutării:

Reprezintă o altă posibilitate de eliminare a erorii, prin acelaşi

procedeu al dublei măsurări.

La prima măsurare mărimile se aplică comparatorului corespunzător

comparaţiei lui X cu referinţa X0.
La cea de a doua măsurare, mărimile X0 și X se inversează între ele.
Pe baza relaţiilor

X = K X0

X0’ = K X,
unde
X0 şi X0’ sunt cele două valori de referinţă necesare‚
se deduce
X= (X0 X0’)1/2

În relația finală nu intervine factorul K.

 Observații:

Este remarcat faptul că şi în aplicarea acestor metode trebuie să se

dispună de etaloane X0 variabile.

Pentru sesizarea îndeplinirii condiţiilor de forma

X = K X0

este necesar un aparat de măsurat, care, de regulă, este un

indicator de nul similar ca la metoda de zero.

Sunt şi unele situaţii particulare în cazul metodei substituţiei, când

indicaţia aparatului de măsurat poate face o diferenţă fixă (o valoare
diferită de zero), aceeaşi atât la aplicarea măsurandului X, cât şi a
etalonului X0.
 Deşi la metodele substituţiei şi permutării măsurarea se face în
două etape, ele se încadrează în categoria comparaţiei simultane,
întrucât în procesul de măsurare sunt prezente concomitent două
mărimi de aceeaşi natură.

1.1.2 Metode directe de măsurare prin comparaţie simultană 1:n

Măsurarea în raport cu un etalon X0 de valoare diferită.

Se poate face prin
- metoda de adiţionare, sau prin
- metoda de raport.

Metoda de adiţionare:

Sunt utilizate etaloane X0 care au proprietatea de concatenare

aditivă astfel ca suma valorilor lor să fie egală cu aceea a mărimii de
măsurat.
În acest mod, măsurarea se reduce la o comparaţie 1:1.
 Metoda de raport:

Implică existenţa unui „dispozitiv de raport”, care permite

compararea mărimii de măsurat X cu o fracţiune din cea de etalon X0
(sau invers).

Exemple:
- balanţa cu braţe neegale,
- divizorul de tensiune rezistiv, inductiv sau capacitiv.

Relaţia de bază pentru metoda de raport este

X = K’ X0,
unde
K’ este factorul de raport al dispozitivului de comparaţie, care
este, în acest caz, diferit de unitate şi poate varia în limite largi.
 Valorile factorului K’ trebuie cunoscute cu precizie egală sau apropiată
de cea a etalonului, pentru a asigura precizia ridicată a metodei.

Avantajul esenţial al metodei de raport

– posibilitatea efectuării de măsurări într-un domeniu extins, utilizând

un singur etalon de valoare fixă.

Îndeplinirea condiţiei de echilibru este sesizată asemănător ca la

comparaţia 1:1 cu un aparat detector de nul.
 1.2. Metode directe de măsurare prin comparaţie succesivă

Sunt specifice aparatelor de măsurat uzuale (indicatoare) în care

au loc una sau mai multe transformări ale mărimii de măsurat X,
conform unor relaţii de dependenţă explicite şi complet determinate.

Pe baza acestor relaţii şi a unităţii adoptate, care împreună

definesc scara de măsurare, se pot atribui numere diverselor valori
ale mărimii perceptibile, care astfel prezintă direct rezultatul
măsurării.

Spre deosebire de metodele prin comparaţie simultană, la

metodele prin comparaţie succesivă etalonul X0 de aceeaşi natură
cu măsurandul X nu apare ca o mărime exterioară aplicată
aparatului concomitent cu mărimea de măsurat.
 Mărimea de referinţă X0 a fost aplicată anterior operaţiei de
măsurare (la construcţia şi gradarea scării aparatului) şi informaţia
cu privire la efectele ei este reţinută (memorată) de către anumite
elemente componente ale aparatului.

Această operaţie este denumită calibrare sau etalonare.

Odată stocată informaţia de calibrare, ea este utilizată pentru

efectuarea comparaţiei cu mărimea de măsurat ori de câte ori aceasta
este aplicată aparatului.

În metoda comparaţiei succesive comparaţia directă între

măsurandul X şi mărimea de referinţă X0 este înlocuită cu o comparaţie
simultană între două mărimi de altă natură:

- o mărime în relaţie cu mărimea de măsurat X

- o mărime în relaţie cu etalonul X0 (prin memorarea acestuia ca
urmare a operaţiei de calibrare).
 Metoda comparaţiei succesive prezintă avantaje importante în ceea
ce priveşte simplificarea operaţiei de măsurare.

Întrucât comparaţia se efectuează automat, operatorul nu trebuie

să intervină în procesul măsurării, activitatea sa rezumându-se la
citirea corectă a aparatului şi asigurarea condiţiilor necesare de
funcţionare.

Intervenţia operatorului este însă necesară şi efectivă în operaţia

de calibrare.

Calitatea măsurărilor prin metoda comparaţiilor succesive este

condiţionată de aparatele de măsurat într-un grad mult mai ridicat decât
la metoda comparaţiei simultane.
Precizia corespunzătoare metodei comparaţiei succesive este
inferioară metodei comparaţiei simultane.

Aparatul de măsurat calibrat pentru un anumit domeniu are o utilizare

limitată numai la valori ale măsurandului în domeniul respectiv.
Reprezentarea schematică a metodelor directe de măsurare

X
Obiectul
Masurarii
Aparat
X-X0 Identificator
de Operator
de nul sau
comparatie
diferenta
X0
Etalon

a
a –prin metoda comparației simultane
b –prin metoda comparaţiei sucesive
Concluzii:

La metoda comparației simultane transferul de informaţie se face

în acelaşi timp de la etalon şi de la măsurand, prin intermediul
aparatului de măsurat, la operatorul uman.

La metoda comparației succesive transferul de informaţie se

face în două etape:

- mai întâi pe calea etalon – aparat de măsurat – operator în

cadrul operaţiei de calibrare;
- şi ulterior pe calea măsurand – aparat de măsurat – operator
în cadrul operaţiei de măsurare propriu-zisă.
 Aprecierea măsurărilor prin comparaţie simultană şi prin
comparaţie succesivă:

Metodele din prima categorie implică un proces de măsurare mai

laborios, dar care conduce la rezultate mai precise decât metodele din
categoria a doua, mai simplu de aplicat dar cu erori mai mari.

În raport de aceste caracteristici, metodele de măsurare prin

comparaţie simultană sunt specifice măsurătorilor de laborator, iar
metodele de măsurare prin comparaţie succesivă sunt specifice
măsurătorilor industriale.

Metodele de măsurare prin comparaţie succesivă sunt utilizate şi

în instalaţiile automate, pe baza principiilor respective fiind realizate
diverse tipuri de traductoare.
 2. Metode indirecte de măsurare

Se aplică acelor mărimi pentru care nu este posibilă, sau nu este

realizabilă prin procedee practice avantajoase, comparaţia directă
cu o mărime de referinţă aparţinând aceleaşi clase.

Se utilizează o relaţie de dependenţă (consecinţă a unor legi fizice)

între o astfel de mărime şi alte mărimi direct măsurabile.

Măsurarea indirectă constă dintr-o serie de măsurări directe,

urmate de operaţii de calcul corespunzătoare acestei relaţii.

Dacă măsurările directe se efectuează independent şi după aceea

rezultatele se introduc în calcule pe care operatorul le face manual,
măsurarea indirectă îşi pierde calitatea, reducându-se la mai multe
măsurători directe.
 Operaţiile de măsurare directă şi cele de calcul, pot fi realizate
concomitent (fără intervenţia omului), similar ca la metodele directe
prin comparaţie succesivă.

Metodele indirecte de măsurare pot fi considerate o categorie

distinctă pentru care sunt elaborate scări de măsurare
corespunzătoare.

Metodele indirecte de măsurare sunt condiţionate în primul rând de

forma relaţiei de dependenţă pe care se bazează:

- metode indirecte bazate pe relaţii explicite;

- metode indirecte bazate pe relaţii implicite.

 2.1 Metodele indirecte bazate pe relaţii explicite

Sunt simple şi uşor de aplicat.

Se pot construi aparate dotate cu elemente sensibile la mărimile ce se

măsoară direct şi cu elemente de calcul ce execută automat operaţii
corespunzătoare relaţiei care explicitează mărimea de măsurat în funcţie
de cele direct măsurabile.

Exemplu:
Măsurarea puterii electrice cu wattmetrul, conform relaţiei P = U I.

Wattmetrul este un aparat care cuprinde două elemente sensibile,

unul pentru tensiunea U, altul pentru curentul I, un dispozitiv
electrodinamic care determină un cuplu activ proporţional cu produsul U
I şi apoi adaptorul, care permite citirea directă a valorii puterii.
Structura menţionată are un caracter funcţional, din punct de vedere
constructiv elementele respective nefiind neapărat distincte.
 Există însă wattmetre electronice sau numerice în cadrul cărora
blocul de calcul (multiplicatorul) are şi o individualitate constructivă.

Comparaţia se face în cadrul adaptorului, după ce s-a efectuat

operaţia de calcul, deci între o mărime reprezentând rezultatul
operaţiei de calcul si o referinţă memorată ca urmare a calibrării
efectuate în raport cu ambele mărimi U şi I.

Precizia unei măsurări indirecte explicite depinde de precizia

măsurărilor directe pe care le include, precum şi de precizia
elementului de calcul.

Datorită posibilităţilor de cumulare a erorilor, precizia măsurărilor

indirecte este uneori mai redusă decât a celor directe.

Schema funcţională (fără elemente auxiliare) a unui aparat sau

traductor pentru măsurări indirecte pe baza unei relaţii explicite
Y = f(X1, X2, ..., Xn ) este dată în figura 1.
 Element Convertor
X1
sensibil intermediar
Element Y
Xk de Adaptor
iesire
calcul
Xn Element Convertor
sensibil intermediar

Fig. 1 Schema funcţională a unui aparat sau traductor pentru măsurări

indirecte, bazate pe relaţii explicite:
X1, ..., Xn — mărimi direct măsurabile;
Y — mărimea care reprezintă rezultatul măsurării
 2.2 Metodele indirecte bazate pe relaţii implicite

Diferă de metodele indirecte bazate pe relaţii explicite prin aceea că

valoarea mărimii care constituie obiectul măsurării nu poate fi exprimată
direct în raport de câte o singură valoare a mărimilor direct măsurabile.

Un exemplu îl poate constitui evaluarea coeficienţilor de variaţie cu

temperatura a unei rezistenţe electrice, conform relaţiei:

R θ  R θ0 [1  α(θ  θ 0 )  β(θ  θ 0 )2  γ(θ  θ 0 )3 ] (1)

Problema care se pune este aceea a determinării coeficienţilor

, ,  care intervin sub o formă implicită în relaţia rezistentei Rθ.

Etapele necesare pentru obţinerea rezultatului ar părea similare ca la

metodele indirecte bazate pe relaţii explicite:

- măsurarea directă a temperaturii şi rezistenţei,

- introducerea în relaţie şi deducerea coeficienţilor.
 Diferenţele constau însă, în faptul că sunt necesare mai multe valori
ale mărimilor direct măsurabile deci o succesiune de măsurări directe ale
căror rezultate sunt utilizate în operaţiile de calcul care urmează.

Efectuarea unui set de măsurări, memorarea unui număr de valori şi,

mai ales, prelucrarea lor prin metode laborioase de calcul nu mai este
posibil să se realizeze concomitent, cu aparate relativ simple, ca la
metodele indirecte anterioare.

În asemenea cazuri este necesară fie intervenţia directă a operatorului

uman, fie utilizarea de sisteme de automatizare si de calcul programabile,
alcătuind instalaţii complexe de măsurare.

Determinarea coeficienţilor în exemplul considerat:

- s-ar părea că sunt necesare trei măsurări ale rezistentei Rθ la trei
temperaturi diferite;
- rezultă un sistem de trei ecuaţii prin rezolvarea căruia rezultă , ,
.
 Se obțin soluţii valabile numai pentru cele trei temperaturi, sau într-o
gamă restrânsă, ori interesează ca relaţia să fie adevărată pentru o gamă
largă de variaţie a temperaturii θ.

Obţinerea unor soluţii corecte implică efectuarea unui număr mare de

măsurări în întreg domeniul pentru care se urmăreşte valabilitatea relaţiei,
astfel încât să se înglobeze o cantitate cât mai mare de informaţie privind
caracterul dependenţei R(θ).

Se obține un sistem cu un număr de ecuaţii mai mare (cu mult)

decât numărul de necunoscute, sistem care este incompatibil.

Se recurge atunci la o rezolvare aproximativă, una dintre metodele

folosite în acest scop fiind aceea a celor mai mici pătrate.

Soluţiile aproximative astfel obţinute verifică cu o anumită eroare

relaţia de dependenţă, dar în orice punct al domeniului pe care au fost
calculaţi coeficienţii , , .
 Dacă structura relaţiei este adecvată şi dacă se utilizează un număr
suficient de mare de valori se poate obţine ca eroarea maximă ce apare
să nu depăşească o limită acceptabilă.

Precizia metodelor indirecte bazate pe relaţii implicite depinde de

precizia măsurărilor directe, dar şi de partea de calcul unde intervin
adesea aproximaţii.

În cadrul acestor metode intervin operaţii complicate de calcul care fac

apel la domenii de vârf ale matematicilor aplicate, cum sunt teoria
estimaţiei, teoria modelelor, teoria calculelor aproximative etc., partea de
calcul ocupând un loc mult mai important decât procesul experimental de
măsurare aşa cum a fost prezentat la măsurările directe.

În ultimii ani, prin dezvoltarea atât a unor aspecte teoretice privind

modelele matematice cât şi prin progresele tehnologice în domeniul
calculatoarelor, metodele indirecte implicite au început să capete o
utilizare tot mai largă şi au apărut şi echipamente şi instalaţii complexe de
măsurare şi calcul care facilitează aplicarea lor.
 CATEGORII DE MĂSURĂRI

Metodele de măsurare constituie ele însele criterii care definesc

categorii de măsurări. Importante pentru o clasificare principială a
măsurărilor sunt următoarele trei criterii:

 regimul de variaţie al mărimilor de măsurat:

măsurări statice;
măsurări dinamice;
măsurări statistice.

 modul în care este obţinut si prezentat rezultatul măsurării:

măsurări analogice;
măsurări numerice.

 specificul unor domenii largi de aplicare, determinat de condiţiile

pe care le oferă si performanţele care le solicită:
măsurări de laborator
măsurări industriale.
 Măsurări statice

Măsurările statice se referă la determinarea valorilor unor mărimi în

regimul în care acestea au o valoare constantă în intervalul de timp în
care se efectuează măsurarea.

Matematic, aceasta se exprimă prin condiţia ca toate derivatele mărimii

de măsurat în raport cu timpul să fie nule în intervalul considerat.

Regimul static al mărimii de măsurat trebuie să se menţină un timp

suficient de lung, astfel ca toate etapele impuse de operaţia de măsurare
să se poată realiza şi mărimea perceptibilă să se afle de asemenea în
regim static pentru a reda valoarea constantă a mărimii de măsurat.

La măsurările bazate pe utilizarea unui aparat indicator, aceste

intervale de regim static trebuie să fie superioare duratei regimului
tranzitoriu, adică timpului necesar trecerii din starea de echilibru
existentă în absenţa măsurandului în noua stare de echilibru determinată
de acţiunea acestuia.
 Mărimea perceptibilă trebuie menţinută constantă încă un timp
necesar asimilării valorii de către operator.

Rezultă deci că măsurările statice se întâlnesc în toate situaţiile în

care valoarea trebuie obţinută de operator în momentul în care se
efectuează măsurarea, în mod nemijlocit în funcţie de indicaţia aparatului
utilizat, fără a recurge la elemente de memorie.

Măsurările statice sunt cele mai frecvente întrucât, deşi nu se poate

vorbi de mărimi invariabile în timp în mod absolut (pe timp îndelungat), un
număr mare de mărimi fizice sunt caracterizate de regimuri staţionare în
limite de timp care permit aprecierea valorii corespunzătoare acestui
regim de către un operator uman.

Aceste regimuri prezintă şi interes practic, întrucât se are în vedere

adesea stabilirea şi menţinerea unor valori constante adecvate unui
anumit criteriu tehnic, economic, biologic etc.
 În aceeaşi categorie intră şi măsurile cvasistatice, care se aplică unor
mărimi ce variază lent în timp, astfel încât operatorul poate urmări
indicaţiile aparatului de măsurat.

Viteza de variaţie trebuie să fie suficient de lentă, în raport cu regimul

tranzitoriu al aparatului, astfel ca acesta să poată ajunge în echilibru
corespunzător valorilor luate de mărimea de măsurat.

Datorită condiţiilor în care se efectuează, metodele utilizate pentru

măsurări statice şi cvasistatice se caracterizează îndeosebi prin obţinerea
unei precizii ridicate si mai puţin prin viteza cu care se desfăşoară
procesul de măsurare.

Aceleaşi consideraţii de mai sus sunt valabile şi în cazul

traductoarelor destinate măsurărilor statice sau cvasistatice.
 Măsurări dinamice

Măsurările dinamice sunt acelea care trebuie efectuate asupra unor

mărimi care prezintă variaţii rapide în timp, astfel încât nu este posibilă
deducerea valorii pe baza unei mărimi, în sine perceptibilă, dar care ar
varia tot atât de rapid ca mărimea de măsurat.

Măsurările dinamice se realizează cu ajutorul unor elemente de

memorare capabile să reţină valorile mărimii rapid variabile într-un
interval de timp dat şi să le redea prin imagini statice.

Metodele aplicate în măsurările dinamice depind de modul şi de viteza

de variaţie a mărimilor respective.

După forma de variaţie, mărimile se pot clasifica în

- mărimi deterministe
- mărimi aleatoare.
 O mărime este deterministă dacă evoluţia ei în timp este previzibilă.

Mărimea deterministă poate fi descrisă printr-o funcţie de timp,

continuă sau discontinuă, care permite cunoaşterea respectivei evoluţii în
orice moment.

Această funcţie de timp uneori poate fi cunoscută principial din

anumite legi fizice, dar determinarea completă se face prin măsurări
asupra mărimii considerate.

Reprezentarea evoluţiei mărimilor deterministe prin astfel de funcţii

include aproximaţii pe baza unor criterii de eroare satisfăcătoare pentru
scopurile-urmărite.

Mărimile aleatoare prezintă variaţii neprevizibile şi valorile pe care le

iau în realizările la diverse momente de timp sunt întâmplătoare.

Mărimile aleatoare nu pot fi caracterizate decât în sens probabilistic cu

ajutorul metodelor statistice.
 Mărimile deterministe se împart în

- mărimi periodice;
- mărimi aperiodice.

Mărimile periodice au proprietatea că valorile pe care le iau la

anumite momente se repetă după intervale egale de timp.

Astfel, pentru o mărime periodică valoarea instantanee x(t) satisface

relaţia:

x( t )  x( t  T ) (2)

unde T este perioada.

Perioada T, sau frecvenţa f=1/T sunt parametri fundamentali pentru

caracterizarea mărimilor periodice.
 Pentru descrierea matematică a unei mărimi periodice x(t) se
utilizează relaţia
x( t )  m x  x T ( t ) (3)

m x este o componentă constantă definită ca valoare medie:

t0 T
1
mx 
T  x( t )dt (4)
t0

x T ( t ) este o componentă alternativă, de valoare medie nulă, care se

reprezintă printr-o serie Fourier sub formă trigonometrică:
n
x T ( t )   X k sin( kt   k ) ( 5)
k 1

Termenul pentru k=1 reprezintă fundamentala şi aceasta, prin pulsaţia

  2T defineşte perioada T.
 Ceilalţi termeni sunt denumiţi armonice .
Valoarea medie se poate include în sumă, dacă aceasta se face de la
k = 0.

Mărimile periodice sunt complet determinate dacă sunt cunoscute:

- valoarea medie;
- perioada;
- numărul, valorile maxime şi fazele armonicelor.

Adesea, o astfel de reprezentare este aproximativă şi gradul de

aproximare este cu atât mai bun cu cât se ia un număr mai mare de
termeni în sumă (valorile armonicelor superioare devin neglijabile).

Un alt parametru utilizat pentru caracterizarea mărimilor periodice este

valoarea efectivă (valoarea eficace) X ef definită prin relaţia:

t0 T t0 T
1 1
X ef2   
2 2 T 2
x ( t )dt  m x  [ x ( t ) ] dt (6)
T t0
T t0
 Valoarea efectivă permite o apreciere a puterii asociate mărimii
respective.

Deducerea parametrilor care definesc relaţiile ce exprimă evoluţia

mărimilor periodice se poate face cunoscând diversele valori pe care
mărimea le ia în decurs de o perioadă.

Se folosesc metode şi aparate având o viteză de răspuns ridicată,

pentru a putea reacţiona la variaţii rapide şi elemente de memorare sub
formă continuă sau discretă a valorilor măsurate.

Acestea sunt asociate cu dispozitive care redau, simultan cu

efectuarea măsurării, sau, ulterior la cerere, valorile respective.

Dintre aparatele îndeplinind asemenea funcţiuni este tipic

osciloscopul catodic, dar au fost dezvoltate şi numeroase aparate
înregistratoare rapide.
 Anumiţi parametri, presupunând că rămân constanţi pe o durată
convenabilă, pot fi determinaţi prin metode corespunzătoare măsurărilor
statice.

Valoarea medie sau valoarea eficace ale tensiunii şi curentului electric

alternativ se pot măsura cu aparate similare celor ce măsoară tensiuni si
curenţi continui.

Aceasta se bazează pe proprietatea unor asemenea aparate de a

integra acţiunile exercitate de mărimea de măsurat şi de a da indicaţii
dependente de valoarea sa medie sau a pătratului acesteia.

De asemenea perioada sau frecvenţa (fundamentalei) se pot obţine

cu aparate care permit indicarea directă a valorii lor.

Se asigură obţinerea unor informaţii parţiale asupra mărimii periodice,

dar care, în anumite situaţii, pot fi satisfăcătoare.
 Totuşi descrierea completă a mărimii periodice prin intermediul
relaţiilor de tipul
n
x T ( t )   X k sin( kt   k ) (5)
k 1

presupune integrarea tuturor valorilor pe care le ia mărimea respectivă

în decurs de o perioadă.

După. cum este cunoscut din analiza Fourier, valorile armonicelor si

fazele corespunzătoare se obţin cu relaţiile:
t0 T
Ak  T2  x( t ) cos ktdt (7)
t0
t0 T
B k  T2  x( t ) sin ktdt (8)
t0

X k  Ak2  Bk2 (9)

 k  arctg BAk (10)
k
 Deoarece nu totdeauna este posibilă o măsurare şi o integrare
continuă, de multe ori se utilizează măsurări discontinue care furnizează
un set finit de valori ale mărimii x(t) la momente discrete de timp, iar
calculele se efectuează prin discretizarea integralelor (4), (6), (7), (8) şi
transformarea lor în sume.

Potrivit teoremei eşantionării (Shannon), numărul minim de valori,

uniform distribuite în intervalul de o perioadă T, trebuie să fie mai mare
sau cel puţin egal cu de două ori valoarea frecvenţei corespunzătoare
celei mai înalte armonice.

Numai în aceste condiţii rezultatele obţinute ca valori discrete

reprezintă corect parametrii respectivi.

Efectuarea operaţiilor pe care le implică expresiile de mai sus

sunt complexe si depăşesc cadrul unei măsurări uzuale.
 Există aparate, denumite analizoare de frecvenţă (analizoare
Fourier), care realizează automat atât culegerea valorilor x(t), cât si
prelucrarea corespunzătoare a acestora.

În cazurile mai simple ale mărimilor pur sinusoidale este suficient să

se cunoască valoarea maximă sau valoarea efectivă şi perioada, pentru a
găsi expresia matematică a evoluţiei în timp.

Faza este necesară numai atunci când intervin raporturi cu alte mărimi
şi de asemenea poate fi determinată prin metode statice, dacă se
menţine constantă.
 Mărimile aperiodice sunt lipsite de proprietatea (2).

Ele evoluează în timp după legi predeterminate, dar valorile lor nu au

un caracter periodic.

Ca urmare, pentru descrierea matematică a variaţiei lor în timp, este

necesar să se cunoască valorile pe întreg intervalul pe care se defineşte
mărimea respectivă, spre deosebire de cele periodice unde este de ajuns
să se dispună de valorile pe o singură perioadă.

Exemple de variaţii aperiodice curent întâlnite în tehnică sunt cele ce

pot fi descrise de funcţii rampă, parabolă, hiperbolă, exponenţială etc.

Ele pot fi foarte diferite şi o caracterizare relativ unitară ca pentru cele

periodice nu mai este posibilă, în afară de aceasta, nici unele facilităţi de
obţinere a unei imagini staţionare bazată pe caracterul repetitiv, aşa cum
se întâmplă la osciloscopul catodic, nu se mai aplică mărimilor
aperiodice.
 Determinarea evoluţiei mărimilor aperiodice se poate face numai
utilizând aparate adecvate, cu viteze de răspuns ridicate, capabile să
măsoare şi să înregistreze variaţii rapide şi pe intervale lungi de timp.

Măsurarea mărimilor aperiodice implică dificultăţi sporite în

comparaţie cu cele periodice.

Metodele de măsurare statice se pot aplica în cazuri cu totul

particulare mai simple (de exemplu, la o variaţie rampă, coeficientul
unghiular fiind constant, se poate determina dintr-o măsurare statică a
vitezei).
 Măsurările dinamice prezintă o mare însemnătate pentru automatizări.
Instalaţiile automate trebuie sa satisfacă performanţele impuse atât în
regim staţionar, cât şi în regim tranzitoriu.

Cu cât un proces automatizat este mai complex, în funcţionarea sa

poate să apară un număr mai mare de mărimi care nu pot fi stabilizate în
totalitate şi astfel sistemul automat respectiv este menţinut într-un regim
dinamic.

De aici, rezultă în mod firesc necesitatea măsurărilor dinamice din

care să se poată deduce, în timp util, informaţiile pe baza cărora sunt
iniţiate acţiunile corespunzătoare unei funcţionări corecte (optimale) a
procesului.

Traductoarele care intră în componenţa echipamentelor de

automatizare sunt deci concepute şi realizate astfel încât sa asigure
măsurarea în regim dinamic a mărimilor pentru care sunt destinate.
 Măsurări analogice

Măsurările analogice se caracterizează prin aceea că utilizează

aparate sau traductoare la care relaţia de dependenţă între mărimea de
măsurat X aplicată la intrare şi mărimea obţinută la ieşire Y se exprimă
sub forma Y = f(X), unde f(X) este o funcţie continuă.

Această funcţie poate fi liniară sau neliniară în cazul aparatelor de

măsurat şi, de regulă, liniară pentru traductoare.

Pentru variaţii continue ale măsurandului mărimea de ieşire variază de

asemenea în mod continuu, existând deci o analogie între variaţiile celor
două mărimi, analogie care este evidentă mai ales în cazul unei legi de
dependentă liniară.

Datorită acestei caracteristici aparatele respective se numesc aparate

analogice si trebuie observat faptul că toate componentele lor, care
determină diversele transformări intermediare, sunt denumite elemente
analogice.
 Y
Y

tg a = k

X
a X b

Fig. 2 Reprezentări grafice ale relaţiei y = f(X):

a - pentru aparate analogice cu caracteristică neliniară; Y = KX2;

b - pentru traductoare analogice cu caracteristică liniară Y = KX+Y0.
 Măsurările analogice au fost primele utilizate şi ele continuă să fie
utilizate şi în prezent.

Măsurările analogice se întâlnesc în cazul aparatelor de măsurat, la

care mărimea de ieşire este deplasarea unui ac indicator în faţa unei
scări gradate, deplasare care urmăreşte în mod fidel şi continuu variaţiile
mărimii de măsurat.

Transformarea deplasării acului într-un număr care să reprezinte

valoarea mărimii măsurate se obţine numai ca urmare a operaţiei de
„citire" efectuată de operator prin compararea poziţiei acului faţă de
gradaţiile de pe scară.

Datorită deplasării continue a acului, indicaţia poate reda orice valoare

în domeniul de funcţionare a aparatului.

Teoretic, se pot efectua măsurări oricât de fine, trecerea de la o

valoare la alta făcându-se în mod continuu, ceea ce ar însemna
posibilitatea exprimării rezultatului cu un număr de cifre oricât de mare.
 În realitate însă rezultatele se exprimă utilizând un număr finit de cifre
semnificative, ceea ce înseamnă, de fapt, discretizarea valorilor mărimii
de măsurat (chiar dacă atât intrarea cât si ieşirea din aparat sunt mărimi
fizice ce variază în mod continuu).

Operaţia de discretizare în cazul măsurărilor analogice o face

operatorul în procesul de citire al indicaţiilor aparatului şi ea trebuie astfel
efectuată încât să se elimine sau să se reducă la un minim acceptabil
efectele subiectivităţii, ale capacităţii limitate a simţurilor umane şi ale
incertitudinilor generate de diversele surse de erori.

Rezultă deci că la măsurările analogice obţinerea rezultatului sub

formă numerică este posibilă numai ca o consecinţă a intervenţiei directe
a operatorului.
 Aceleaşi observaţii sunt valabile şi pentru traductoarele analogice, la
care semnalul de ieşire este un curent sau o tensiune electrică continuă.

Echipamentele de automatizare sau de calcul care le recepţionează

sunt de asemenea de tip analogic, ele fiind capabile de a prelucra
semnale cu variaţii continue.

Totuşi, şi în acest caz, la interpretarea semnalelor în sensul

reprezentării valorilor mărimii măsurate se recurge la operarea tot cu
valori discrete, ţinându-se seama de pragurile de sensibilitate şi de erori.
 Măsurări numerice

Măsurările numerice se caracterizează prin aceea că permit

prezentarea rezultatului măsurării direct sub formă, numerică cu ajurul
unor dispozitive de afişare cu cifre.

În acest fel, scopul măsurării (obţinerea valorii sub forma unui număr)
este satisfăcut complet de către aparatele de măsurat numerice, fără a
mai fi necesară intervenţia activă a operatorului.

Prin această cale unele dezavantaje legate de subiectivitatea citirii

indicaţiilor aparatelor analogice sunt eliminate.

Măsurările numerice se realizează pe baza operaţiilor de cuantificare

şi codificare.

Cuantificarea este operaţia prin care domeniul de variaţie al mărimii

de măsurat este împărţit într-un anumit număr de subdomenii egale şi
concatenate, denumite şi cuante sau intervale de cuantificare.
 Unei astfel de cuante îi corespunde a numită valoare ce se exprimă în
raport cu unitatea de măsură adoptată.

Valoarea mărimii de măsurat se obţine, admiţând un anumit grad de

aproximare, prin numărul întreg de cuante pe care îl cuprinde
aceasta, şi neglijând fracţiunile care pot apărea.

Evident, cu cât intervalul de cuantificare este mai redus, cu atât

aproximarea este mai bună, alegerea efectuându-se în funcţie de
rezoluţia dorită şi de considerente tehnico-economice.

Cuantificarea înseamnă discretizarea mărimii de măsurat, aceasta

putând lua un număr finit de valori distincte bine precizate.

Trecerea de la o valoare la alta imediat vecină se face prin salt,

caracteristica intrare-ieşire a aparatelor de măsurat numerice fiind de
forma celei prezentate în fig. 3
 y=N
K+1
K
K-1

X
   3 (k  1) k (k  1)

Fig. 3. Reprezentarea relaţiei intrare-ieşire pentru aparate de măsurat

numerice.
 Ţinând seama că mărimile pot fi variabile în timp, operaţia de
cuantificare se efectuează asupra unor eşantioane ale acestora luate la
anumite intervale de timp.

Apare deci şi discretizarea în timp a mărimii de măsurat, cu o

perioadă ce depinde de viteza sa de variaţie, conform celor menţionate
la măsurările dinamice.

Operaţia de comparaţie constă din măsurarea cuantelor care

egalează valoarea mărimii la momentul măsurării şi exprimarea
numerică a rezultatului într-un anumit sistem de numerotaţie.

Prin operaţia de codificare se realizează atribuirea de numere

valorilor cuantificate.

În acest scop, se utilizează dispozitive de numărare care generează

semnale ce reprezintă în mod convenţional diverse cifre ale sistemului de
numerotaţie utilizat şi prin intermediul căruia se comandă afişarea
numărului corespunzător.
 Măsurările numerice prezintă avantaje care sunt determinate, pe de
o parte, de particularităţile afişării numerice a rezultatului iar, pe de altă
parte, de proprietăţile elementelor caracterizate prin generarea de
semnale discrete.

Afişarea numerică este lipsită de ambiguităţi, eliminând subiectivitatea

operatorului care are numai un rol pasiv (de citire a unui număr ce apare
într-o formă explicită, adesea însoţită şi de unitatea de măsură).

Totodată, prin reducerea intervalelor de cuantificare este posibilă

creşterea rezoluţiei (care nu mai este legată de dimensiunile scării
aparatului şi de posibilităţile de percepţie) şi, prin aceasta, ridicarea
preciziei aparatului.

Semnalele discrete pot fi transmise, modificate, prelucrate şi

înregistrate cu o precizie şi o siguranţa în funcţionare mult mai mare
decât semnalele continue, au o imunitate ridicată faţă de perturbaţii şi
sunt compatibile direct cu accesul în echipamentele numerice de calcul.
 De asemenea automatizarea procesului de măsurare se poate realiza
mai uşor, prin mijloace mai simple în cazul aparatelor numerice, în
comparaţie cu cele analogice.

Aceasta nu înseamnă că aparatele numerice sunt superioare din toate

punctele de vedere şi în, orice situaţie aparatelor analogice.

Aparatele analogice sunt preferabile în operaţii de supraveghere, când

este necesară o evaluare aproximativă, dar rapidă, a valorii măsurate şi a
tendinţei de variaţie a acesteia.

Poziţia acului indicator în raport cu scara asigură mult mai direct

această posibilitate, faţă de un singur număr pe care îl oferă aparatele
numerice şi care nu poate fi corelat nici cu limitele domeniului, nici cu
valorile anterioare, decât cu un efort mult mai mare din partea
operatorului.
 Măsurări de laborator

Măsurările de laborator se disting prin aceea că se efectuează în

condiţii şi cu mijloace special pregătite, pentru a asigura realizarea lor cu
o precizie ridicată.

Condiţiile care se creează măsurărilor de laborator se referă la

menţinerea unui mediu adecvat de temperatură, umiditate, noxe, vibraţii,
câmpuri electrice, magnetice, radiaţii, sau alţi factori care pot perturba
rezultatele măsurărilor, în acest scop, se prevăd instalaţii de protejare, de
exemplu camere climatizate, ecranări electrostatice, magnetice etc.

În aceste condiţii, se pot utiliza aparate de mare sensibilitate, cu

amplificări foarte mari, fără riscul de a amplifica şi perturbaţiile.

Pentru măsurările de laborator se aplică în mod frecvent metodele de

comparaţie simultană, care sunt dintre cele mai precise. Ca mărimi de
comparaţie se folosesc etaloane realizate cu foarte mare exactitate şi
păstrate în condiţii deosebite.
 Utilizarea metodelor de comparaţie simultană, cu toate neajunsurile
legate de necesităţile de manipulare, este indicată, întrucât ele sunt
aplicate de personal specializat şi, de cele mai multe ori, corectitudinea
rezultatelor prevalează în raport cu promptitudinea obţinerii lor.

O altă caracteristică importantă a metodelor de laborator o constituie

faptul ca se procedează la prelucrări ale rezultatelor, ulterioare măsurării,
cum sunt de exemplu corecţiile bazate pe calculul erorilor, în acest scop,
se efectuează serii de măsurări, cu aceleaşi mijloace sau cu mijloace
diferite şi se face o estimare a erorilor cu care se evaluează apoi valoarea
cea mai corectă a mărimii de măsurat.

Măsurările de laborator se fac adesea cu scopuri de cercetare

ştiinţifică experimentală.

Alte aspecte sunt cele cu caracter metrologic de realizare şi

transmitere a unor unităţi de măsură, de etalonare şi verificare a
aparatelor de măsurat.
 Măsurări industriale

Măsurările industriale au ca obiect determinarea valorilor unor mărimi

care intervin într-un proces tehnologic, cu scopul de a controla
menţinerea lor în anumite limite şi de a acţiona asupra lor când aceste
limite au fost depăşite.

Măsurările din instalaţiile automate intră în această categorie a

măsurărilor industriale.

Spre deosebire de măsurările de laborator, măsurările industriale se

realizează în condiţiile pe care le oferă mediul de desfăşurare a
procesului tehnologic.

Datorită acestor condiţii şi având în vedere aspectele economice, se

admite pentru măsurările industriale utilizarea unor aparate mai puţin
sensibile, dar fiabile, robuste şi protejate astfel ca să poată funcţiona
corect în mediul industrial cu variaţii mari de temperatură, presiune,
umiditate, agenţi corosivi, vibraţii etc.
 Metodele aplicate în măsurările industriale au în vedere obţinerea
promptă sub o formă uşor inteligibilă, a valorilor măsurate.

De aceea sunt preferate metodele prin comparaţie succesivă

bazate pe aparate analogice sau numerice, care afişează direct
rezultatele şi mai puţin frecvent sunt aplicate metodele prin comparaţie
simultană, care implică aparate comparatoare automatizate.

În general, în măsurările industriale nu se efectuează corecţii

ulterioare ale rezultatelor pe baza calcului erorilor.

Asemenea corecţii se fac cel mult de către aparate înseşi, dacă sunt
dotate cu astfel de dispozitive.
 Calitatea măsurării

- Oricât de perfecţionate ar fi metodele şi aparatele utilizate pentru

măsurarea unei mărimi;
- Oricât de favorabile ar fi condiţiile în care se desfăşoară procesul de
măsurare;
- Oricât de atent ar fi controlat procesul de măsurare;

Rezultatul măsurării va fi întotdeauna diferit de valoarea reală

sau adevărată a măsurandului.

Diferenţa între rezultatul măsurării şi valoarea reală este denumită

eroare de măsurare.

Din punct de vedere calitativ, măsurările sunt cu atât mai bune cu cât
erorile respective sunt mai mici.

Definiţia de mai sus a erorii de măsurare este importantă prin scopul

ei conceptual.
 Definiţia de mai sus a erorii de măsurare nu are însă caracter
aplicativ direct, întrucât valoarea reală nefiind principal accesibilă, nici
eroarea, corespunzătoare rezultatului unei măsurări individuale nu poate
fi riguros determinată.

Există însă posibilitatea ca:

- prin prelucrarea unui număr mare de măsurări individuale,
- pe baza unor indicatori de calitate ai aparatelor şi metodelor de
măsurare,
să se evalueze (cu o anumită probabilitate) valori limită ale erorilor
pentru categoria respectivă de măsurări.

Prin intermediul acestor erori limită rezultatul unei măsurări

individuale permite determinarea unui interval în care, cu probabilitatea
respectivă, poate fi localizată valoarea reală a mărimii măsurate.

Intervalul astfel obţinut, împreună cu probabilitatea asociată exprimă

incertitudinea cu care se poate ajunge la exprimarea cantitativă a celui
mai important indicator de calitate a măsurării – precizia.
 Precizia este cu atât mai bună, cu cât pentru o probabilitate dată (care
adesea se ia foarte apropiată de 1 – evenimentul cert), intervalul în care
se situează valoarea reală este mai restrâns.

Precizia este un indicator general de calitate, comun tuturor

categoriilor de măsurări prezentate.

În dezvoltarea de noi metode şi aparate de măsurat, din ce în ce mai

perfecţionate, se urmăreşte în primul rând creşterea preciziei, respectiv
reducerea erorilor la valori minime, acceptabile pentru scopul măsurării.

O importanţă tot atât de mare o prezintă şi elaborarea de procedee

fundamentate ştiinţific, care să asigure o evaluare cât mai corectă a
preciziei.

Cunoştinţele necesare în acest sens formează obiectul

teoriei erorilor de măsurare.
 Alături de precizie apar şi alţi indicatori de calitate ai măsurării, cu un
caracter de generalitate mai restrâns:

- domeniul;
- liniaritatea;
- sensibilitatea;
- rezoluţia;
- viteza de măsurare;
- consumul energetic;
- imunitatea la perturbaţii;
- fiabilitatea şi robusteţea;
- economicitatea aparaturii necesare;
- comoditatea de operare.
 Noțiuni de teoria erorilor de măsurare

Teoria erorilor de măsurare cuprinde ansamblul de definiţii şi legi

prin care pot fi evidenţiate şi caracterizate erorile de măsurare, precum şi
metodele practicate de evaluare a incertitudinii măsurărilor.

Principalele aspecte care pot fi studiate cu ajutorul teoriei măsurării

sunt:

- cauzele erorilor şi identificarea principalelor surse de erori;

- caracterizarea erorilor specifice diverselor tipuri de surse şi

metodele de evaluare a incertitudinilor corespunzătoare;

- evaluarea incertitudinii totale a unei măsurări prin compunerea

adecvată a incertitudinilor parţiale;

- prezentarea corectă a rezultatului ţinând seama de incertitudinea

asociată.
 Dat fiind faptul că erorile reprezintă mărimi aleatoare şi având în
vedere scopul informaţional, teoria erorilor de măsurare face apel la
metodele teoriei probabilităţilor, statisticii matematice şi teoriei informaţiei.

Cauzele erorilor de măsurare

Cauzele care determină apariţia erorilor de măsurare pot fi puse în

evidenţă prin analiza operaţiei de măsurare, ţinând seama de funcţiunile
aparatelor de măsurat şi de modalităţile de utilizare a acestora în cadrul
metodelor de măsurare adoptate.

Orice proces de măsurare poate fi descompus într-o serie de faze

(etape) conform schemei din figura 1.
 X1P X3P C1

X1 X2 X3 C

X VD VS VM VC

X2P XAC C2

Fig. 1. Valorile diferite ale mărimii de măsurat şi cauzele care le determină:

X - valoarea reală; VD – valoarea disponibilă; VS – valoarea detectată sau
sesizată; VM – valoarea măsurată; VC – valoarea corectată;
X1p, X2p – factori de mediu perturbatori care acţionează asupra elementul
sensibil; X3p – factori perturbatori care acţionează asupra adaptorului; XAC
– factori reprezentând efectele aproximărilor admise în caracterizarea
funcţionării adaptorului; C1, C2 – corecţii ale erorilor X1, X2, X3.
 În cadrul unei măsurări pot apărea cinci valori, potenţial diferite, ale
mărimii de măsurat.

 Valoarea reală sau adevărată X

Este valoarea mărimii de măsurat care există în absenţa oricărei

influenţe asupra obiectului măsurării, exercitată de către aparate sau
mijloace prin care se realizează procesul de măsurare.

Dacă se consideră pentru exemplificare măsurarea cu un termocuplu

a temperaturii unui fluid, având un debit de curgere relativ redus, atunci
valoarea reală sau adevărată este cea existentă în absenţa
termocuplului.

 Valoarea disponibilă VD

Se obține pentru mărimea de măsurat, la locul şi în timpul măsurării,

ţinându-se seama de efectele introduse de elementele sensibile ale
aparatelor de măsurat sau ale traductoarelor.
 În cazul exemplului considerat, termocuplul preia o parte din căldura
fluidului, astfel că echilibrul termic se stabileşte pentru o altă temperatură
decât cea corespunzătoare valorii reale definită mai sus.

Dacă măsurarea are numai un rol pur informaţional şi nu se exercită

nici o reacţie asupra fluidului, noua temperatură va fi mai redusă decât
cea iniţială, apărând astfel o abatere prin lipsă faţă de valoarea reală.

În cazul unei instalaţii de reglare automată, abaterea negativă iniţială

este sesizată şi se acţionează asupra agentului încălzitor al fluidului care
determină o ridicare a temperaturii până la valoarea la care se anulează
abaterea. În această situaţie temperatura reală este mai ridicată decât
valoarea dorită, apărând astfel o abatere prin adaos.

Se remarcă astfel că prezenţa elementului sensibil constituie o

sursă de eroare, valoarea fiind diferită de valoarea reală prin ceea ce se
numeşte eroarea de interacţiune.
  Valoarea detectată VS (sau sesizată)

Este valoarea reprezentată prin semnalul de la ieşirea elementului

sensibil, obţinut în timpul măsurării potrivit caracteristicilor reale de
funcţionare ale acestuia.

În cazul unui element sensibil ideal, valoarea detectată ar putea fi

egală cu cea disponibilă.

În practică însă relaţiile de dependenţă între semnalul dat de

elementul sensibil şi mărimea de măsurat (relaţiile de etalonare) nu
sunt perfect cunoscute şi conţin unele simplificări.

Multe dintre elementele sensibile sunt influenţate de mai mulţi factori

generaţi de obiect sau existenţi în mediul de măsurat.

Aceşti factori sunt uneori ignoraţi şi se consideră numai dependenţa

de mărimea de măsurat.
 Astfel de simplificări, de idealizări ale sistemului fizic obiect – aparat
de măsurat, conduc la diferenţe între valoarea detectată de elementul
sensibil şi cea disponibilă,

Aceste diferenţe alcătuiesc erorile de model.

O altă sursă de diferenţe între valoarea detectată şi cea disponibilă o

constituie variaţia factorilor de mediu.

Admiţând că modelul este corect, modificarea semnalului furnizat de

elementul sensibil la variaţii ale factorilor de mediu, nu întotdeauna şi nu
integral poate fi compensată, ea rămâne şi influenţează valoarea
detectată.

Pe această cale rezultă erorile de influenţă sau de mediu.

  Valoarea măsurată VM

Este valoarea corespunzătoare informaţiei date de aparatul de

măsurat prin intermediul mărimii perceptibile, respectiv de traductor prin
semnalul unificat de ieşire.

Valoarea măsurată diferă la rândul său de valoarea detectată datorită

unor cauze similare cu cele care generează diferenţele între mărimea
detectată şi cea disponibilă.

Adaptorul funcţionează şi el într-un anumit mediu şi, la fel ca

elementul sensibil, este supus influenţei acestuia, astfel încât în valoarea
măsurată cu toate precauţiunile luate se vor găsi componente datorate
factorilor perturbatori de mediu.

În plus, o serie de erori sunt legate de modul în care se efectuează

operaţia de comparaţie, fie că este simultană sau succesivă.
Echivalenţa măsurandului cu etalonul la comparaţia simultană nu este
perfectă, ea depinzând de pragul de sensibilitate al indicatorului de nul.
 Calibrarea la aparatele cu comparaţie succesivă nu are o stabilitate
absolută, ea se deteriorează în timp şi sub influenţa factorilor de mediu.

Înseşi etaloanele reprezintă cu o anumită eroare mărimile respective

şi sunt de asemenea susceptibile de variaţii la modificarea condiţiilor de
mediu.

Se poate aprecia că şi în cadrul adaptorului sunt prezente erorile de

model şi erorile de influenţă.

În plus, pot apărea şi erori de interacţiune între diversele elemente

componente.

În sfârşit, dacă se ia în considerare şi intervenţia operatorului în

procesul de măsurare, intervenţie care la utilizarea aparatelor analogice
constă tocmai în stabilirea valorii măsurate pe baza interpretării mărimii
de ieşire, pot apărea erori determinate de limitările şi de particularităţile
organelor de percepţie, de atenţia şi de pregătirea operatorului.
 Erorile dependente de operator sunt denumite erori subiective.

Erorile care ţin de obiect, de metodă, de aparat sau de mediu sunt

denumite erori obiective.

Prin natura lor subiectivă, erorile introduse de operator sunt dificil de

evaluat (pentru anumite categorii de măsurări – în astronomie, în
cosmonautică – se fac determinări şi ale unor astfel de erori).

Concluzii:

- Erorile afectează orice măsurătoare;

- Rezultatele nu pot fi decât estimaţii mai mult sau mai puţin corecte
ale valorii reale.
- Diferenţa dintre valoarea reală X şi valoarea disponibilă VD
evidenţiază faptul că însăşi efectuarea măsurării are ca efect
modificarea valorii reale.
  Valoarea corectată Vc

Se obţine prin evaluarea unora dintre erorile menţionate şi corectarea

valorii măsurate prin calcule ulterioare măsurării sau automat prin
dispozitive speciale incluse în structura aparatelor.

Calculul erorilor şi efectuarea corecţiei au un caracter aproximativ

datorită multitudinii şi diversităţii cauzelor.

Cu toate corecţiile care se efectuează, valoarea corectată nu este

identică cu valoarea de măsurat, rămânând o diferenţă care nu poate
să fie estimată decât ca ordin de mărime.

Valoarea corectată constituie cea mai bună estimaţie a valorii reale şi

este cea utilizată în ştiinţă şi tehnică în probleme fundamentale.

Valorile corectate se obţin, în general, ca rezultate ale măsurărilor de

laborator, ele implicând efectuarea unui număr mare de măsurări pe baza
cărora să se poată calcula erorile şi introduce corecţiile.
 În măsurările industriale se foloseşte pentru reprezentarea valorii reale
valoarea măsurată ca rezultat al unei măsurări individuale.

Această reprezentare este mai puţin precisă decât valoarea corectată.

Totuşi avându-se în vedere calităţile aparatelor de măsurat,

construcţia acestora, astfel ca influenţele surselor de erori să fie cât mai
reduse posibil şi, ţinând seama de caracteristicile funcţionale ale
celorlalte echipamente industriale, valoarea măsurată poate constitui o
estimaţie a valorii reale, suficient de corectă pentru scopurile în care este
utilizată.
 Clasificarea erorilor de măsurare

O primă clasificare a fost făcută în paragraful precedent, în funcţie de

cauzele care le produc.

Pentru teoria erorilor de măsurare sunt necesare criterii de clasificare

prin care să se evidenţieze caracteristici şi proprietăţi generale ce pot
conduce la formalizări matematice şi exprimări cantitative.

Următoarele criterii de clasificare apar a fi cele mai utile:

- Caracterul variaţiilor şi valorile pe care le pot lua:

erori sistematice, erori aleatoare şi erori grosiere (inadmisibile);

- Mărimea de referinţă:
erori reale şi erori convenţionale;

- Modul de exprimare valorică:

erori absolute şi erori relative.
  Erori sistematice

Se caracterizează prin aceea că, în condiţii neschimbate de repetare

a măsurării, au valori previzibile, constante sau variabile după o lege
determinată în raport cu sursele care le generează.

 Erori aleatoare (întâmplătoare sau accidentale)

Spre deosebire de erorile sistematice, la repetarea măsurărilor în

condiţii identice ele apar diferite atât ca sens cât şi ca valoare.
Variind în mod imprevizibil, ele au caracterul de variabile aleatoare.

Atât erorile sistematice cât şi cele aleatoare pot proveni din oricare din
sursele menţionate anterior şi, printr-un proces de generalizare, ele pot fi
privite ca efecte ale unor mărimi de influenţă.

Dacă mărimile respective sunt cuprinse în modelul admis şi au un

caracter determinist, conducând la deviaţii constante sau lent variabile în
cadrul unor măsurări repetate, atunci efectele lor sunt erori sistematice.
 Dacă asemenea mărimi fluctuează întâmplător şi rapid, influenţa lor
neputând fi evaluată decât în sens probabilistic, ele determină erori
aleatoare.

Se poate observa din cele arătate că separarea în cele două categorii

are în principal un caracter metodologic, măsurările fiind în general
afectate de ambele tipuri de erori.

Erorile sistematice pot fi în multe cazuri evidenţiate prin analiza

procesului de măsurare, fiind posibilă determinarea lor prin calcule sau
procedee experimentale, pe când cele aleatoare pot fi numai estimate pe
baza unor măsurări repetate.

Modul în care aceste erori afectează rezultatele măsurării poate fi

reprezentat sugestiv prin analogie cu imaginea obţinută în urma tragerii la
ţintă, din figura 2, a, b şi c.
Fig. 2 Reprezentarea rezultatelor măsurării prin analogia cu tragerea la ţintă:
a – justeţea; b – repetabilitatea; c – precizie.

Figura 2.2, a, corespunde unor măsurări afectate numai de erori

aleatoare, calitatea unei asemenea categorii de măsurări fiind denumită
justeţe.
Măsurările afectate numai de erori sistematice conduc la rezultate
grupate ca în figura 2.2, b, calitatea respectivă fiind aceea de repetabilitate.
În figura 2.2, c este reprezentată o măsurare de precizie ridicată,
însumând atât justeţe cât şi repetabilitate.
 În figura 2.2, c atât erorile sistematice cât şi cele aleatoare sunt
reduse, ceea ce conduce la un interval restrâns de grupare a rezultatelor
în jurul valorii reale (incertitudinea măsurării este mică).

 Erori grosiere

Erorile grosiere au valori care conduc la denaturări ale rezultatelor,

făcându-le să difere apreciabil de cele obţinute prin măsurări similare.

Erorile grosiere sunt denumite şi inadmisibile, întrucât rezultatele

afectate de asemenea erori nu pot fi luate în considerare.

Erorile grosiere pot proveni din:

- funcţionări defectuoase ale aparatelor,

- aplicarea greşită a metodelor de măsurare,
- citirea eronată a indicaţiilor de către operator etc.
Sursele erorilor grosiere sunt deci greşeli care apar în elaborarea sau în
desfăşurarea procesului de măsurare

Erorile grosiere pot fi evitate prin pregătirea şi controlul atent al

procesului de măsurare.

Chiar dacă apar astfel de erori inadmisibile, ele pot fi detectate şi

eliminate rezultatele respective.

Sunt însă situaţii în care caracterul inadmisibil al unei erori este mai
dificil de observat, întrucât în anumite condiţii de precizie mai redusă ea
poate fi pe deplin acceptabilă.

În asemenea situaţii, este necesar să se recurgă la teste statistice

speciale pentru depistarea şi eliminarea rezultatelor afectate de erori
inadmisibile.
  Eroarea reală a unei măsurări individuale

se numeşte diferenţa ΔXi între valoarea măsurată Vi şi valoarea reală sau

adevărată X a mărimii respective:

ΔXi = Vi – X (1)

Întrucât valoarea reală X nu poate fi cunoscută (cu excepţia situaţiilor

în care valoarea respectivă este de natură primară, dată prin definiţie sau
decurgând dintr-un postulat), înseamnă că nici eroarea reală ΔXi nu
poate fi determinată cu relaţia (1).

În calculul practic al erorilor, în locul lui valorii reale X se ia o valoare

de referinţă V, astfel aleasă încât să fie cât mai apropiată de valoarea
reală.

Valoarea de referinţă are un caracter convenţional şi se mai numeşte

și valoare reală convenţională.
 Valoarea de referinţă poate se adoptă astfel:

- din aplicarea unei metode mai perfecţionată decât în cazul

măsurării individuale considerate,

- poate fi valoarea medie a mai multor măsurări asupra aceleiaşi

mărimi,

- se poate adopta pe baza altor informaţii care atestă apropierea de

X.

 Eroarea convenţională a unei măsurări individuale,

este diferenţa ΔVi între valoarea măsurată Vi şi valoarea de referinţă
admisă V:

ΔVi = Vi – V (2)
 Erorile ΔXi şi ΔVi pot avea valori pozitive sau negative şi se exprimă
în raport cu aceleaşi unităţi de măsură ca Vi .

Deoarece au asociată o unitate de măsură, erorile ΔXi şi ΔVi sunt

denumite şi erori absolute.

Erorile absolute sunt utile pentru a aprecia comparativ calitatea mai

multor măsurări efectuate asupra aceleiaşi mărimi,

Erorile absolute nu pot constitui un indicator al preciziei unei metode

de măsurare în sine, întrucât valorile lor numerice nu conţin nici o
informaţie asupra valorii măsurate.

Exemplu
A spune că erorile convenţionale pentru două măsurări de lungime
sunt de 1 mm, fără a indica valorile celor două lungimi măsurate lasă sub
o totală incertitudine precizia cu care au fost efectuate determinările.
 Astfel, dacă eroarea de 1 mm a fost comisă în cazul unei lungimi de
10000 mm se poate aprecia că măsurarea este foarte bună, pe când
dacă aceeaşi eroare a fost comisă la o lungime de numai 5 mm, desigur
că măsurarea este de slabă calitate, eroarea fiind de acelaşi ordin de
mărime ca valoarea măsurată.

În scopul obţinerii unei expresii a erorii care să înglobeze informaţia şi

cu privire la valoarea măsurată s-a introdus noţiunea de eroare relativă.

 Eroarea relativă reală sau convenţională a unei măsurări individuale

se defineşte ca raportul între eroarea reală ΔXi şi valoarea adevărată X,
respectiv între eroarea convenţională ΔVi şi valoarea de referinţă V:

X i Vi - X
 Xir = = ; (3)
X X

Vi
Vi  V
 Vir = = (4)
V V
 Erorile relative fiind nişte rapoarte, sunt exprimate prin numere fără
dimensiune.

Erorile relative permit compararea a două măsurări, chiar dacă ele nu

se referă la aceeaşi valoare măsurată.

Spre exemplu, prin intermediul erorilor relative rezultă imediat că

dintre cele două măsurări cu aceeaşi eroare absolută menţionate în
exemplul precedent prima este de o precizie mult mai bună.

Datorită acestor avantaje, erorile relative, atunci când se pot stabili şi

unele reguli de variaţie a lor în funcţie de măsurand, pot fi folosite pentru
aprecieri globale asupra preciziei unei anumite metode de măsurare.

De exemplu, dacă se ştie că eroarea absolută variază proporţional cu

valoarea măsurandului eroarea relativă este constantă şi poate fi utilizată
pentru evaluarea preciziei în întreg domeniul pe care se poate aplica
metoda respectivă.
 Pentru alte metode fiind cunoscut faptul că eroarea relativă variază
invers proporţional cu valoarea măsurandului, se deduce că eroarea
absolută este constantă şi de asemenea se poate evalua precizia
măsurărilor în domeniul admis.

În practică, problema erorilor se pune adesea în sensul de a putea

alege o metodă pentru care să se poată cunoaşte aprioric precizia pentru
orice măsurări efectuate în domeniul de aplicaţie.

Aceasta înseamnă că aceea dintre erori, fie cea absolută, fie cea
relativă, care pentru metoda considerată se menţine constantă, trebuie să
fie dată ca o valoare limită.

În acest mod, eroarea corespunzătoare oricărui rezultat individual va

fi, cu un grad de certitudine acceptabil, inferioară celei aşteptate conform
preciziei considerate.
 Erorile definite pe această cale sunt denumite erori admisibile sau
erori tolerate.

Erorile admisibile (tolerate) pot să includă atât erorile sistematice cât

şi cele aleatoare, având valorile maxime posibile în condiţiile cele mai
defavorabile de compunere a lor.

Eroarea admisibilă are semnificaţia unui indicator cantitativ al

preciziei.

Dacă este cunoscută eroarea admisibilă absolută ΔXad care satisface

condiţia
ΔXi  ΔXad (5)

pentru oricare măsurare individuală al cărei rezultat este Vi, intervalul în

care se află valoarea reală X a mărimii măsurate este determinat cu
probabilitate 1, conform relaţiei:

X  [Vi - ΔXad , Vi + ΔXad]. (6)

 Această relaţie apare şi sub alte forme:

Vi - ΔXad  X  Vi + ΔXad (7)

sau

X = Vi  ΔXad (8)

Erorile admisibile sunt normate, pentru aparatele de măsurat sau

metodele la care se referă, sub forma de erori admisibile raportate la
domeniu (definind clasa de precizie).

Trecerea de la normarea sub formă de eroare admisibilă relativă la

aceea pentru eroarea admisibilă absolută se efectuează uşor, conform
relaţiilor (1), (2), (3), (4) şi cunoscând legile lor de variaţie în domeniul
considerat.
  O altă noţiune care se defineşte în legătură cu erorile de măsurare
este corecţia.

Valoarea măsurată Vi poate fi ameliorată dacă se pot determina ca

valoare şi semn anumite erori cum sunt, de exemplu, unele erori
sistematice.

În aceste condiţii, corecţia C se defineşte prin valoarea cu semn

schimbat a erorilor cunoscute ΔV:

C = – ΔV (9)

Valoarea corectată Vc se deduce prin adunarea corecţiei C la valoarea

măsurată Vi :

Vc =Vi + C (10)
 Analiza şi evaluarea erorilor sistematice

Evaluarea erorilor sistematice în ansamblul lor pe baza unei

metodologii generale nu este posibilă, întrucât ele nu pot fi estimate
numai prin prelucrări asupra rezultatelor măsurărilor obţinute printr-o
anumită metodă, ci necesită informaţii suplimentare.

Numai o analiză atentă a procesului de măsurare, a modelului admis

pentru acesta, în care sunt implicate obiectul, metoda, aparatul şi
condiţiile de măsurare, permite identificarea unor surse de erori cu
caracter sistematic.

Prin cunoaşterea completă a modelului, a limitelor sale, se pot depista

şi cauzele principale ale erorilor sistematice, permiţând cel puţin în parte
deducerea lor prin calcul.

În alte situaţii, când analiza teoretică este prea complicată sau

incompletă, anumite erori sistematice pot fi obţinute pe cale
experimentală, utilizând metode şi aparate mai perfecţionate şi un control
mai riguros al condiţiilor de experimentare.
 Erorile sistematice de metodă

Sunt dintre cele mai importante, ele datorându-se unor simplificări sau
aproximări introduse pentru comoditate, sau imposibilităţilor practice de
realizare a condiţiilor ideale care, în mod teoretic, asigură efectuarea
măsurării fără erori.
Un exemplu simplu de eroare sistematică de metodă îl constituie
măsurarea tensiunii electromotoare a unei surse de curent continuu cu
voltmetrul, conform schemei din figura 3.

Fig. 3. Schema măsurării unei tensiuni electromotoare cu voltmetrul

 În măsurările uzuale, valoarea U citită pe scara voltmetrului se
consideră că reprezintă tensiunea electromotoare E.
În eroarea totală, care face ca valoarea măsurată U să difere de cea
reală E, există şi o componentă sistematică a cărei influenţă se
manifestă prin aceea că U va fi totdeauna mai mică decât E.

Într-adevăr, ţinând seama de rezistenţa electrică a sursei Ri, a

voltmetrului Rv şi a firelor de legătură RL, se poate scrie:

E = (Ri + RL + Rv) I (11)

şi, făcând abstracţie de alte erori:

U = Rv I (12)

Împărţind relaţiile precedente, se deduce:

Rv
U= E (13)
R i  R l  Rv
 Factorul care multiplică pe E fiind subunitar, rezultă evident că
totdeauna U < E.

Dacă se cunosc valorile rezistenţelor Ri , RL , Rv , eroarea sistematică

comisă prin aplicarea acestei metode poate fi riguros calculată prin
relaţia:

Ri  Rl
ΔU = U – E = – E (14)
R i  R l  Rv

Deci , pentru a avea un rezultat care să reprezinte mai corect valoarea

reală a tensiunii electromotoare, la indicaţia voltmetrului trebuie adăugată
corecţia

C = – ΔU (15)

dedusă din relaţia (14).

 Justificarea aproximării U  E rezidă în faptul că în practică

Ri + RL << Rv (16)

ceea ce înseamnă că în condiţiile alegerii corespunzătoare a voltmetrului

– cu rezistenţa Rv foarte mare – eroarea ΔU este foarte redusă şi poate fi
neglijată.
Relaţia (14) arată caracterul sistematic al erorii ΔU, ea fiind
determinată ca semn de însuşi principiul metodei, iar ca valoare de
mijloacele folosite şi de corelarea lor cu obiectul măsurării (Rv şi RL ,
respectiv Ri).
Pe de altă parte, această eroare sistematică are caracterul unei erori
de interacţiune, ea arată modul în care aparatul de măsurat influenţează
obiectul măsurării.
Din punct de vedere fizic, eroarea sus menţionată trebuie pusă în
legătură cu puterea necesară deplasării echipajului mobil al voltmetrului
care, în lipsa unei surse de putere exterioară, este preluată de la
mărimea de măsurat.
 Din relaţia (14) se pot desprinde şi precauţiunile ce trebuie luate
pentru a menţine eroarea ΔU la valori reduse, care să permită utilizarea
directă a valorii măsurate U, fără a mai fi corectată.

Rezultă că erorile sistematice identificabile pot fi şi controlabile în

anumite cazuri şi astfel limitate la valori admisibile.

Alături de erorile sistematice de metodă, aparatele utilizate pot fi surse

de erori, având un caracter similar.

Erorile sistematice de aparat se datorează în principal unor

imperfecţiuni constructive sau de etalonare.

Pentru exemplificarea erorilor sistematice de natură constructivă se

pot semnala cele care apar în cazul unei balanţe cu braţe egale, dacă
prin construcţie există o mică diferenţă de lungime a braţelor.
 Din aceeaşi categorie fac parte erorile provocate de histerezis, care se
caracterizează prin aceea că se obţin valori sistematic diferite pentru o
aceeaşi mărime, după cum aparatul atinge starea de echilibru respectivă
prin valori crescătoare sau descrescătoare.

Erorile de nul sunt generate de deplasări ale stării de echilibru

corespunzătore indicaţiei de zero.

Erorile de nul au un caracter aditiv şi se propagă pe întreg domeniul

pentru care este construit aparatul.

Există multe alte tipuri de erori sistematice de aparat, dată fiind

diversitatea de caracteristici funcţionale şi constructive ale elementelor
care intră în componenţa aparatelor de măsurat şi traductoarelor.

Erorile sistematice de aparat se determină, de regulă, experimental

prin verificarea corectă şi repetată a aparatelor. Ca urmare a acestor
operaţii se fac reetalonări, sau se stabilesc curbe şi tabele de corecţii ce
trebuie avute în vedere în funcţie de domeniul de utilizare.
  Erorile sistematice, de metodă sau de aparat, pot fi constante, sau
variabile.

Exemple:

Eroarea sistematică de deplasare a zeroului şi, într-o oarecare

măsură, eroarea de histerezis, sunt erori sistematice absolute constante.

Eroarea ΔU la măsurarea tensiunii cu voltmetrul creşte cu valoarea

măsurandului E.

Determinarea erorilor sistematice variabile este posibilă atunci când

prin identificare se cunoaşte corelaţia cu factorii care le provoacă, iar
aceştia sunt controlabili.
  Erorile sistematice provocate de mărimile de influenţă externe
sau interne

Sunt erori cu caracterul cel mai complex, mai dificil de prins în calcule
şi chiar de evaluat experimental.
Dificultăţile care apar în determinarea acestor erori sunt generate de
faptul că deşi principial sunt identificate ca sistematice, nu pot fi stăpânite,
întrucât cauzele care le produc nu sunt controlabile.
Pentru ilustrarea modului în care un factor perturbator extern – variaţia
de temperatură a mediului – face să apară o eroare sistematică, se poate
considera cazul măsurării temperaturii cu un termocuplu.
Tensiunea electromotoare ETc furnizată de termocuplu depinde de
temperatura de măsurat  conform relaţiei:
ETc = KTc (   0 ), (17)
unde KTc este sensibilitatea termocuplului (presupusă constantă), iar
θ0 este temperatura capetelor libere care este temperatura mediului.
 Se poate observa din relaţia precedentă că valori  0' ale temperaturii
mediului, altele decât cele pentru care s-a făcut etalonarea, conduc la
valori eronate ale tensiunii termoelectromotoare.

Cu alte cuvinte, variaţii  0 = 0' -  0 fac să varieze tensiunea ETc fără

ca temperatura de măsurat  să fi variat.

Rezultă eroarea sistematică

 ETc = –KTc  0 (18)

Din relaţia (18) reiese că  ETc este de natura unei erori sistematice
variabile.

Admiţând că variaţiile  0 ar putea fi prestabilite – eventual dintr-o

relaţie de dependenţă cu măsurandul ca în cazul erorii  U – ar rezulta că
eroarea  ETc este determinată atât ca semn cât şi ca valoare.
 În realitate, variaţia temperaturii mediului  0 este independentă de 
şi este imprevizibilă (aleatoare).

Ca urmare, pentru a stabili valoarea erorii  ETc este necesară, ca

informaţie suplimentară, cunoaşterea simultană a temperaturii reale a
mediului  0' pe baza căreia să se poată deduce  0 .

Adesea evaluarea şi compensarea unor asemenea erori se face

automat, introducând în schema aparatului sau traductorului dispozitive
speciale de măsurare a mărimilor perturbatoare (de exemplu,
compensarea la termocuplu se face cu o punte având într-un braţ o
termorezistenţă ce dezechilibrează, puntea în funcţie de variaţiile de
temperatură ale mediului).

Din cele arătate, rezultă că variaţiile aleatoare ale cauzelor anumitor

erori sistematice nu permit evaluarea lor în forma prezentată la erorile
sistematice de metodă (sunt identificabile, dar nu sunt direct controlabile).
 Există şi situaţii mai complexe în care din analiza teoretică a
procesului de măsurare nu pot fi identificate (uşor) sursele anumitor erori
sistematice deşi ele pot fi deduse prin prelucrarea rezultatelor sau prin
compararea acestora cu măsurări mai precise.
Pentru astfel de erori sistematice care nu sunt controlabile, evaluarea
se face prin metode statistice, estimându-se intervale în care ele pot fi
localizate cu o probabilitate satisfăcătoare.
În mod uzual, se definesc aceste intervale sub forma [–  s, +  s] ,
admiţându-se că erorile pot lua orice valoare, dar numai în interiorul
acestui interval, probabilitatea de a lua valori în exterior fiind foarte
redusă.
Aceasta corespunde unei funcţii de densitate de repartiţie de
probabilitate uniformă (rectangulară).

Pe baza unor astfel de considerente, insuficient justificate teoretic, dar

utile şi acceptabile pentru practică, semnificaţia de eroare sistematică
trebuie privită în sensul că la repetarea măsurărilor, în aceleaşi condiţii,
ele nu vor depăşi intervalul admis.
 Concluzie:

Erorile sistematice pot fi grupate în:

- erori sistematice controlabile, ale căror valori pot fi deduse pe cale

teoretică sau experimentală.

Prin alegerea adecvată a metodei, aparatului şi condiţiilor, ele pot fi

reduse adesea la valori minime acceptabile.

În cazul când aceasta nu este posibil, se efectuează corecţii prin

calcul sau automat;

- erori sistematice necontrolabile, ale căror valori nu pot fi stabilite

cu certitudine, ci numai prin încadrarea într-un interval dat.

Aceste erori, în principiu, nu pot fi corectate şi ele sunt cele care

definesc precizia referitoare la erorile sistematice (de exemplu pe baza lor
se exprimă clasa de precizie a unui aparat de măsurat).
 Caracteristicile generale ale aparatelor de măsurat şi
traductoarelor

Caracteristici statice. Indicatori de calitate pentru măsurări statice

Fig. 1 Schema funcţională restrânsă a unui aparat de măsurat sau

traductor
 Din punct de vedere funcţional, schema unui aparat de măsurat
prezentată în cursul 2, fig. 6, se poate restrânge la aceea din figura 1 în
care

- X este mărimea de măsurat considerată ca mărime de intrare,

- Y este mărimea perceptibilă sau semnalul furnizat de traductor, care
constituie mărimea de ieşire.

Mărimi care intervin în funcţionarea aparatului, simultan cu mărimea

de măsurat:

- comenzi: C1, C2, …, Cq

- mărimi de influenţă externe: 1 , 2 , …,  n
- mărimi de influenţă interne  1 ,  2 , …,  r , (generate de diversele
componente care intră în construcţia aparatului).

Determinarea valorii se realizează prin mărimea de ieşire Y, care

depinde, după o lege cunoscută, de mărimea de intrare X.
 Considerând cazul măsurărilor statice (când atât X cât şi Y pe durata
măsurării nu variază) dependenţa poate fi exprimată analitic prin relaţia:

Y = f (X), (1)

sau grafic printr-o curbă trasată pe baza perechilor de valori (X, Y).

Această dependenţă descrie funcţionarea aparatului în condiţiile

menţionate şi poartă denumirea de caracteristică statică.

Relaţia (1) reprezintă o dependenţă idealizată.

În realitate, mărimea de ieşire Y nu este determinată numai de X, ci şi
de celelalte mărimi reprezentate de figura 1.

Comenzile C1, C2, …, Cq nu provoacă modificări nedorite ale

caracteristicii statice ideale, ci ele servesc tocmai pentru adaptarea
aparatului în vederea obţinerii unei caracteristici adecvate domeniului de
variaţie al mărimii de măsurat, condiţiilor de experimentare şi scopului
urmărit.
 Exemple de comenzi:
- alegerea domeniului respectiv,
- calibrarea internă,
- reglarea zeroului,
- echilibrarea la comparaţia simultană,
- etc.

Comenzile pot fi aplicate fie de către operator, fie de către dispozitive

de automatizare.

Mărimile de influenţă, atât cele externe 1 ,  2 , …,  n cât şi cele interne

 1 ,  2 , …,  r , au efecte nedorite a căror consecinţă este o dependenţă
reală mai mult sau mai puţin diferită de cea ideală.
Mărimile perturbatoare externe cele mai importante sunt factorii de
mediu, temperatura, presiunea, umiditatea, intensitatea câmpurilor
electrice sau magnetice etc.

Ele acţionează asupra elementelor constitutive ale aparatului,

influenţând funcţionarea lor.
 Mărimile perturbatoare interne cele mai frecvente sunt:
- zgomotele generate de rezistoare, de semiconductoare,
- frecările în lagăre,
- modificarea proprietăţilor materialelor prin îmbătrânire etc.

Se recunosc în mărimile perturbatoare sursele de erori descrise

anterior, abaterile dependenţei reale de la cea ideală, reprezentând înseşi
erorile de influenţă care nu pot fi controlate.

Ca urmare, caracteristica statică reală a aparatului de măsurat este

descrisă printr-o funcţie de forma:

Y = f(X; 1 ,  2 , …,  n ;  1 ,  2 , …,  r ). (2)

Observaţie:

Ceea ce generează erori sunt variaţiile mărimilor de influenţă şi nu

valorile lor absolute, care dacă ar rămâne constante ar putea fi luate în
considerare ca atare în expresia caracteristicii.
 Pentru a evidenţia modul în care mărimile de influienţă se reflectă la
ieşire, (admiţând că variaţiile respective sunt relativ reduse), se dezvoltă
în serie relaţia (2) rezultând:

f f f f f
    1  ...   n   1  ...   r , (3)
 1  n  1  r

în care s-au neglijat termenii corespunzând derivatelor de ordin superior

care apar multiplicate cu puteri sau produse ale variaţiilor considerate ca
infiniţi mici.

Derivatele de ordinul întâi din relaţia precedentă au semnificaţiile unor

sensibilităţi.
f
Astfel reprezintă sensibilitatea utilă a aparatului, pe când celelalte

f f
şi sunt nişte sensibilităţi parazite.
 i  j
 Cu cât sensibilitatea utilă va fi mai mare şi nu va depinde de mărimile
perturbatoare, iar cele parazite vor fi mai reduse (neglijabile), cu atât
caracteristica reală este mai apropiată de cea ideală.

Acele sensibilităţi parazite care se menţin la valori ridicate impun

introducerea de dispozitive de compensare automată.

Se deduce astfel că, prin concepţie şi prin construcţie, aparatele de

măsurat şi traductoarele se realizează astfel încât mărimile de influenţă
să determine efecte minime, permiţând să se considere valabilă
caracteristica statică ideală Y = f (X), în limitele unei erori tolerate.

O importanţă deosebită pentru calitatea măsurării o prezintă

caracteristicile statice liniare, descrise de relaţii de forma:

Y = KX + Y0, (4)
sau caracteristicile statice proporţionale:

Y = KX . (5)
 Această importanţă, pentru aparatele de măsurat, rezidă în uşurinţa
realizării scării şi asimilării rezultatului.

Importanţa pentru traductoare constă în faptul că în cadrul unei

instalaţii automate sunt de preferat elemente liniare, care permit metode
simple şi precise de analiză şi sinteză a dispozitivelor de automatizare.

Dacă funcţia (2) este neliniară, atunci şi caracteristica statică se spune

că este neliniară.

În tabelul următor sunt reprezentate câteva dintre caracteristicile

statice liniare şi neliniare cele mai frecvent întâlnite pentru echipamentele
de măsurat analogice.
 Tipul
Reprezentarea grafică Expresia funcţiei f(*)
caracteristicii

y
y=Kx+y0

Liniară y0 K=tg

x0
0 x

y = K x2
Neliniară
parabolă
K x 0

0 x
 y
y0
y0
Neliniară
y
Kx  1
hiperbolă
x0
0 x

y 0 pentru x  x1
Neliniară cu +y s 
prag de  K ( x  x1 ) pentru x1  x  x2

insensibilitate -x2 -x1   cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
si saturaţie  x1 x2 x  y pentru x  x
 s 2
(liniară pe
-y s  cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
porţiuni)
K  tg
  
0 pentru x  x1 sau x  0
 
y  K ( x  x1 ) pentru x1  x  x2
Neliniară cu +y s  K ( x  x1 ) pentru x1  x  x2
prag de 
insensibilitate,  cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
-x2 -x1  x1  y pentru x  x sau x  x
cu histerezis x1 x1 x2 x2 2 2
x  s
şi saturaţie  cu  pt. x  0 si cu  pt . x  0
(liniară pe 
porţiuni) -y s x  mod ul crescator ;

x  mod ul descrescator
K  tg

Exemple:
-
ampermetru magnetoelectric, (caracteristica statică liniară)  = K I,
-
ampermetru feromagnetic (caracteristica statică neliniară)  = K I2
( - deviaţia acului indicator).
 Aparate pentru măsurarea unor mărimi prin metode indirecte, atunci
când acestea se pot exprima printr-o relaţie explicită în raport cu alte
mărimi direct măsurabile.
Caractersitica statică pentru astfel de aparate este de forma:

Y = f(X1,X2,...,XK), (6)
unde
Y este mărimea de ieşire prin care se reprezinta mărimea ce se
măsoară indirect, iar
X1, X2,..., XK sunt mărimile direct măsurabile care apar ca intrări.

Funcţia f(X1,X2,...,XK) include atât relaţia de definiţie a mărimii de

măsurat în raport de X1, X2,..., XK , precum şi dependenţa introdusă de
aparat în vederea obţinerii mărimii perceptibile, sau a semnalului de
ieşire din traductor.
 Dacă funcţia f(X1,X2,...,XK) este liniară ea reprezintă un plan.

Dacă funcţia f(X1,X2,...,XK) este neliniară ea reprezintă o suprafaţă în

spaţiul cu un număr de dimensiuni egal cu cel al mărimilor care intervin în
relaţia respectivă.

Reprezentarea grafică globală este dificilă şi uneori se recurge la mai

multe caracteristici statice care exprimă dependenţa mărimii de ieşire
numai de câte una dintre cele de intrare, celelalte fiind considerate
succesiv ca parametri ce pot lua diverse valori.

Caracteristicile statice sunt determinate de legile fizice pe care se

bazează funcţionarea elementelor componente şi ele se deduc prin
calcule sau experimental.

În general, raportate la un domeniu larg de variaţie a mărimii de

măsurat, ele sunt neliniare.
 Dat fiind avantajele unor caracteristici liniare, se aplică diverse
procedee, fie de limitare a utilizării pe anumite zone ale caracteristicii în
care neliniarităţile sunt reduse, fie de corectare şi liniarizare a acestora pe
porţiuni, cu ajutorul unor dispozitive special introduse în acest scop în
structura aparatului.

Erori de neliniaritate

Caracteristicile statice liniare constituie de fapt o aproximare a celor

reale neliniare care este acceptabilă pentru condiţile de folosire a
aparatului.

Această aproximare se exprimă prin ceea ce se numeşte abatere de

la liniaritate sau eroare de neliniaritate.

Ilustrarea modului în care se determină abaterea de la liniaritate rezultă

din figura 2.
Fig. 2 – Metoda grafică de determinare a erorii de neliniaritate
 În domeniul (Xmin, Xmax) în care interesează determinarea abaterii de la
liniaritate se trasează o dreaptă AB care să aproximeze cât mai bine
caracteristica reală.

Dreapta AB reprezintă caracteristica liniarizată în domeniul respectiv

şi trasarea sa se poate face prin procedee grafice sau determinând
parametrii săi prin calcul, pe baza valorilor citite pe curba reală (se poate
aplica de exemplu metoda celor mai mici patrate).

Paralel cu dreapta AB se trasează dreptele A’B’ si A’’B’’ , astfel încât să

se încadreze între ele caracteristica reală.

Cea mai mare dintre diferenţele Y’ si Y’’ reprezintă abaterea

absolută de la liniaritate.
 Abaterea relativă de la liniaritate se obţine prin raportarea abaterii
absolute de la liniaritate la domeniul (Ymin,Ymax) şi se exprimă în
procente:

εn = [Ymax /(Ymax – Ymin )] * 100% (7)

Pentru un aparat de măsurat cu ac indicator prin trasarea adecvată a

scării se pot lua in considerare neliniarităţile caracteristicii statice.

Erorile de neliniaritate în cazul traductoarelor trebuie reduse la valori

minime, astfel încât însumate cu celelalte erori să nu depaşească în
total eroarea admisibilă.

În practică, stabilirea finală a caracteristicii statice a unui aparat de

măsurat sau traductor se face experimental prin operaţia de etalonare şi
ea se reflectă prin scara sau curbele de intrare-ieşire specificate.
 Eroarea de histerezis

Eroarea de histerezis poate fi pusă în evidenţă pe carcteristicile

statice.

Fenomenul de histerezis se manifestă prin acea că se obţin două

nivele diferite ale semnalului de ieşire, pentru o aceeaşi valoare a mărimii
de intrare, în raport cu sensul crescător sau descrescător de variaţie prin
care aceasta atinge valoarea respectivă.

Eroarea de histerezis este dată de diferenţa dintre cele două nivele

ale semnalului de ieşire.

Pentru a asigura univocitatea valorii măsurate este evident că eroarea

de histerezis trebuie să se încadreze, ca şi eroarea de neliniaritate, sub o
limită admisibilă.
 Caracteristicile statice sunt utile pentru definirea unor indicatori de
calitate ai aparatelor, cum sunt:

- domeniul de măsurare;
- sensibilitatea;
- rezoluţia;
- pragul de sensibilitate;
- precizia.
 Domeniul (intervalul) de măsurare

Se exprimă prin intervalul Xmax – Xmin în cadrul căruia aparatul (sau

traductorul) permite efectuarea corectă a măsurării potrivit caracteristicii
statice şi este asigurată integritatea sa.

Domeniul de măsurare se situează de regulă pe caracteristica statică,

în zona în care aceasta este liniară, sau intr-o zonă în care se menţine o
dependentă Y = f(X) convenabilă cerinţelor utilizatorului.

Valorile limită minime atât la intrare Xmin , cât şi la ieşire Ymin pot fi:
zero sau diferite de zero;
de aceeaşi polaritate;
de polaritate opusă limitei maxime.

Există aşa-numitele aparate indicatoare cu zero la mijloc, la care limita

minimă se ia egală şi de semn opus celei maxime.
 Pentru traductoarele cu semnal unificat se întâlnesc cazuri în care
limita minimă a semnalului de ieşire Ymin = 0, pentru Xmin ≠ 0, precum şi
situaţia inversă Ymin ≠ 0, chiar dacă Xmin = 0, din raţiuni practice
(C2_pag_17).

Atunci când limita inferioară de măsurare este zero, se inţelege de

fapt valoarea minimă determinată de pragul de sensibilitate al aparatului.

Evident că aceasta va fi măsurată cu o eroare foarte mare.

De aceea, în unele cazuri domeniul de măsurare se defineşte pentru

intervalul în care eroarea rămâne în limitele admisibile.

Valorile limită maxime Ymax si Xmax sunt stabilite prin însăşi construcţia
aparatelor.

Depăşirea la intrare a valorii Xmax nu numai că nu poate fi sesizată la

ieşire, dar poate periclita însăşi securitatea aparatului respectiv.
 Pentru aparatele utilizate la măsurările indirecte limitele care
determină domeniul de măsurare se deduc din combinarea limitelor
corespunzătoare mărimilor direct măsurabile, conform relaţiei prin care
ele definesc mărimea ce se măsoară indirect.
Un aparat de măsurat este cu atât mai bun cu cât el are un domeniu
(Xmax , Xmin) mai extins, el având posibilităţi mai largi de utilizare.
Pe de alta parte, extinderea domeniului la intrare în condiţiile în care
limitele mărimii de ieşire ramân aceleaşi conduce la dificultăţi în
sesizarea variaţiilor mici ale mărimii de intrare.
Ele sunt prevăzute cu dispozitive care permit varierea după necesitate
a caracteristicii statice, astfel ca să rezulte domeniul corespunzător
limitelor dorite.

La traductoarele cu semnal unificat la ieşire limitele Ymin, Ymax se

menţin aceleaşi, indiferent de limitele intrării Xmax , Xmin , ele fiind dotate cu
dispozitive de ajustare similare celor mentionate mai sus la aparatele cu
domenii multiple.
 Sensibilitatea aparatului sau traductorului

Sensibilitatea este reprezentată de coeficientul termenului util din (3).

În condiţiile în care se consideră sensibilităţile parazite neglijabile,

admiţându-se caracteristica statică ideala Y = f(X), sensibilitatea
aparatului este dată de derivata funcţiei f(X).

Pentru variaţii mici Y, X, sensibilitatea se defineşte prin raportul

între variaţia ieşirii şi variaţia corespunzătoare a intrării.

Sensibilitatea se poate exprima valoric uşor în cazul unei caracteristici

statice liniare, întrucât ea este reprezentată de insuşi coeficientul
unghiular al dreptei. Cu referire la relaţia (4), sau la prima caracteristică
din tabelul 1 rezultă:

d 
S   K  tg (8)
d X
sau, sub o formă în care intervine domeniul de măsurare:
 max  min
S (9)
 max   min

Facilitatea exprimării sensibilităţii pentru aparatele cu caracteristici

statice liniare se datoreşte faptului că ea este aceeaşi (constantă) în
întreg domeniul de măsurare.

Pentru o caracteristică statică neliniară se pot defini numai valori ale

sensibilităţii sub forma:

d 
Si   (10)
d x  xi  x  xi

în care Y si X sunt variaţii locale reduse în jurul punctului de

coordonate Xi,Yi.
Sensibilitatea sub forma dată de (10) se numeşte şi sensibilitate
diferenţială.
 Deşi pentru o caracteristică neliniară nu se poate stabili o sensibilitate
globală, pentru anumite porţiuni în care aceasta se aproprie de o dreaptă,
sau pentru o evaluare aproximativă, se foloseşte o sensibilitate medie ce
se poate calcula cu relaţii de tipul:

 max  min
S (11)
 max   min

Din relatiile (8), (9) sau (10) rezultă că sensibilitatea este o mărime
ale cărei dimensiuni depind de cele ale mărimilor de intrare şi de ieşire,
iar valoarea sa depinde de unităţile de măsură utilizate pentru mărimile
respective.

În cazul caracteristicilor liniare, la care mărimile de intrare şi de ieşire

sunt de aceeaşi natură, dacă sensibilitatea are valori supraunitare se
numeşte factor de amplificare şi dacă sensibilitatea este subunitară se
numeşte factor de atenuare.
Factorul de amplificare şi factorul de atenuare sunt adimensionali şi
sunt utilizaţi pentru caracterizarea aparatelor electronice.
 Când domeniul mărimii de intrare este foarte extins, amplificarea sau
atenuarea se reprezintă prin logaritmul raportului dintre mărimea de
intrare si cea de ieşire:

A  20 lg (12)

şi se exprimă în decibeli [dB].

Deseori se foloseşte aşa-numita sensibilitate relativă, care este dată

de raportul între variaţia relativă a mărimii de ieşire pentru o variaţie
relativă dată a mărimii de la intrare:

d   
Sr   (13)
d   

Sensibilitatea relativă se exprimă printr-un număr fără dimensiuni şi

valoarea sa nu depinde de sistemul de unităţi.
Sensibilitatea relativă este utilă la compararea aparatelor din punctul
de vedere al sensibilităţii, atunci când ele au domenii diferite.
 Pentru aparatele destinate măsuratorilor indirecte se pot determina
sensibilităţi în raport cu fiecare dintre mărimile direct măsurabile
X1,X2,...,XK .

Dacă f(X1,X2,...,XK) este liniară, atunci aceste sensibilităţi sunt

constante şi ele sunt proporţionale cu cosinusurile directoare ale normalei
la plan, iar dacă funcţia respectivă este neliniară, se pot calcula
sensibilităţi diferenţiale locale pentru fiecare punct al suprafeţei, luând
derivatele parţiale în punctul considerat în raport cu fiecare dintre
mărimile X1,X2,...,XK, generalizând relaţia (10).

În mod asemănător, extinzând relaţia (13) se pot deduce şi

sensibilităţile relative.
În locul sensibilităţii se utilizează uneori inversa acesteia, denumită
constanta aparatului:
1
C (14)
S
 Constanta C pentru un aparat cu ac indicator reprezintă valoarea cu
care trebuie să varieze mărimea de măsurat pentru ca acul să devieze cu
o diviziune pe o scară uniformă.

Sensibilitatea unui aparat de măsurat este determinată de

sensibilităţile elementelor componente şi de modul în care acestea se
combină în cadrul schemei structurale.

Unul din avantajele elementelor cu caracteristici liniare este acela că

sensibilitatea totală (intrare-ieşire) se poate deduce usor din sensibilităţile
parţiale, care sunt constante în domeniul de funcţionare.
Considerând o structură în circuit deschis, care cuprinde mai multe
elemente conectate în serie, ca in figura 3, si ale căror sensibilităţi sunt
S1,S2, …Sn, sensibilitatea pe amsamblu S este dată de produsul
sensibilităţilor parţiale:

S = S1 S2…Sn (15)
Fig. 3 – Structură de elemente liniare conectate în serie în circuit deschis

O altă structură este cea în circuit închis, în care apare şi o reacţie de

la ieşire către intrare, aşa cum se arată în figura 4.

Fig. 4. Structura de elemente liniare conectate in circuit inchis (cu reactie)

 Dependenţa intrare-ieşire este dată de relaţia:

S1
Y Χ (16)
1  S1S2

De obicei, S1S2 >> 1, astfel încât se poate scrie:

1
Y  Χ (17)
S2

de unde se vede că sensibilitatea elementului de pe reacţie (factorul de

reacţie) este determinantă în stabilirea sensibilităţii pe ansamblu.

Structura din figura 3 corespunde aparatelor cu conversie directă

(prin comparaţie succesivă), iar structura din figura 4 aparatelor cu
compensare, sau cu echilibrare (prin comparaţie simultană).
 Se observă din S = S1S2…Sn că sensibilitatea totală la prima
structură depinde de toate sensibilităţile parţiale şi de oricare abatere a
uneia dintre acestea de la valoarea fixată (prin calibrare) conform
caracteristicii ideale se manifestă sub forma unei erori.

Cea de a doua structură are avantajul că sensibilitatea este

conditionată practic numai de precizia şi de stabilitatea caracteristicii
unui singur element, cel de pe reacţie.

În cazul unor structuri mai complicate, care conţin elemente cu

caracteristici neliniare, determinarea caracteristicii statice şi a
sensibilităţii totale pe baza celor parţiale este mai dificilă.

Ea poate fi solutionată analitic prin eliminarea variabilelor

intermediare, sau pe cale grafică prin prelucrarea curbelor respective.
 Rezoluţia

Prin rezoluţie se întelege cea mai mică variaţie a mărimii de măsurat,

care poate fi citită la ieşire pe dispozitivul de afişare al aparatului, iar la
traductoare prin variaţia semnalului de ieşire, care poate fi sesizată de
dispozitivul de automatizare.

Termenul de rezoluţie (putere de rezoluţie) a fost adoptat prin

analogie cu cel de putere de separaţie utilizat pentru instrumentele optice,
în sensul de capacitate a aparatului de a permite distingerea unor valori
cât mai apropiate ale mărimii de măsurat.

La aparatele analogice rezoluţia este, de obicei, valoarea

măsurandului corespunzatoare unei diviziuni pe scara aparatului (sau cel
mult ½ diviziuni, presupunând că operatorul poate aprecia corect
fracţiunile de diviziune).
 Rezultă că dintre două aparate indicatoare având acelaşi domeniu, cel
a cărui scară are numărul de diviziuni mai mare, acela are rezoluţia mai
bună (se obţine prin extensia scării, multiplicarea optică a deviaţiei etc.).

Pentru aparatele functionând prin comparaţie simultană cu etalon

variabil în trepte, intervalul minim de variaţie a etalonului este cel care
defineşte rezoluţia.

În cazul aparatelor de măsurat şi traductoarelor numerice la care

mărimea de ieşire variază în mod discret rezoluţia este determinată de
intervalul de cuantificare ΔX al mărimii de intrare şi pentru un domeniu de
măsurare fixat ea stabileşte numărul de nivele analogice care pot fi
reprezentate de semnalul de ieşire.

La aparatele şi traductoarele numerice rezoluţia se exprimă prin

numărul de biţi.
 Exemplu:
Semnal de ieşire în cod binar natural având 10 biţi;
Domeniul de măsurat Xmax – Xmin este cuantificat în 210 = 1024 nivele
posibile (inclusiv zero);
Rezoluţia este de  0,1% din valoarea domeniului.

Pragul de sensibilitate

Pragul de sensibilitate se defineşte cu cea mai mică valoare a

măsurandului, care determină o variaţie certă a mărimii de ieşire în
condiţii normale de funcţionare a aparatului.

Pragul de sensibilitate este un indicator utilizat în deosebi pentru

măsurari de precizie ale unor mărimi de valori reduse.
 El este important întrucât condiționează, pe de o parte, valoarea
minimă care poate fi măsurată, iar pe de altă parte eroarea sistematică
necontrolabilă şi prin ea precizia maximă a aparatului.

În afara rezoluţiei, principalii factori care determină pragul de

sensibilitate sunt: fluctuaţiile datorate perturbaţiilor interne si externe (aşa-
numitele zgomote) în circuitele electrice, frecările statice şi jocurile în
angrenaje pentru dispozitive mecanice.
În cazul aparatelor electrice şi electonice, pragul de sensibilitate nu
poate fi coborât sub o anumită limită impusă de zgomotul de agitaţie
termică şi care se numeste zgomot propriu.

La acesta se mai adaugă, în condiţii normale de funcţionare,

zgomotul produs de fluctuaţiile menţionate denumit zgomot instrumental.
 Considerând ideal un aparat, la care zgomotul instrumental este nul,
se defineşte pentru aparatele reale asa-numitul factor de zgomot F prin
raportul între puterea totală şi puterea de zgomot propriu:

Pzp  Pzi  Pzi 

F  1  
 (18)
Pzp  Pzp 

unde Pzp este puterea de zgomot propriu, iar Pzi este puterea de zgomot
instrumental.
Factorul de zgomot este o caracteristică însemnată pentru
determinarea pragului de sensibilitate la aparatele electrice, în sensul că
el defineşte puterea minimă de măsurare necesară şi din aceasta se pot
deduce valorile de prag pentru tensiune sau pentru curent.
Factorul de zgomot este supraunitar şi poate lua valori de la ordinul
unităţilor şi zecilor pentru aparatele electronice prevăzute cu
amplificatoare de calitate, până la ordinul sutelor pentru cele de uz
curent.
 Concluzie:

Semnificaţiile noţiunilor de sensibilitate, rezoluţie şi de prag de

sensibilitate pot fi acum mai bine înţelese, dacă

rezoluţia se priveşte ca o caracteristică de ieşire a aparatului,

sensibilitatea ca o caracteristică de transfer iar
pragul de sensibilitate ca o caracteristică de intrare.

Calitatea aparatelor şi traductoarelor este cu atât mai bună, cu cât

sensibilitatea este mai mare, iar rezoluţia şi pragul de sensibilitate
sunt mai reduse.
În cazul traductoarelor, aceşti indicatori de calitate trebuie să fie
superiori celorlalte elemente ale sistemelor automate.
 Precizia

Un indicator important de calitate a aparatelor de măsurat şi

traductoarelor definit pe baza noţiunilor referitoare la erorile de măsurare,
dar şi în raport de caracteristica statică, este precizia (denumită şi
precizie instrumentală).

Precizia reprezintă calitatea aparatului de a permite obţinerea de

rezultate cât mai apropiate de valoarea reală a mărimii de măsurat.

Precizia aparatelor de măsurat include cele două componente

menţionate anterior: justeţea caracterizată de erorile aleatoare şi
repetabilitatea determinată de erorile sistematice.

Tipuri caracteristice de erori de aparat:

eroarea de zero, şi
eroarea de proporţionalitate.
 Eroarea de zero are un caracter aditiv şi este constantă pe întregul
domeniu.
Eroarea de proporţionalitate este de natură multiplicativă şi creşte
proporţional cu valoarea măsurandului.
În figurile 5 si 6 sunt reprezentate efectele acestor erori asupra
caracteristicilor statice.

Fig.5 – Eectul erorii de zero asupra caracteristicii statice

Fig.6 – Efectul erorii de proporţionalitate asupra caracteristicii statice
 Exprimarea cantitativă a preciziei se face prin însumarea erorilor
elementare, din care rezultă eroarea admisibilă (tolerată) a
aparatului (traductorului).

Erorile admisibile (tolerate) sunt date sub formă normată, adică

raportate la anumite condiţii de utilizare a aparatelor.

În scopul normării se face separarea în

erori de bază denumite şi erori intriseci;
erori suplimentare sau erori de influenţă.

Erorile de bază (intriseci) ale aparatelor de măsurat sunt cele care

apar în condiţii de referinţă, adică pentru valori date ale factorilor de
mediu (temperatură, umiditate, câmpuri electrice, magnetice, etc.), efecte
de interacţiune redusă (consumul de putere preluat de la mărimea de
măsurat), prevederi speciale pentru alimentare, conectare, poziţie etc.
 Erorile de bază (intrinseci) sunt prevăzute în:

- norme sau standarde, atunci când au un caracter general;

- documentaţia de însoţire a aparatelor.

Întrucât variaţiile mărimilor de influenţă se situează în aceste condiţii

de referinţă în plaje înguste de valori, efectele lor sunt reduse şi astfel
erorile de bază (intriseci) sunt erori sistematice necontrolabile.

Erorile suplimentare sunt cele provocate de variaţia mărimilor de

influenţă în afara limitelor prevăzute de condiţiile de referinţă.

Erorile suplimentare sunt normate pentru fiecare mărime de

influenţă separat şi pe intervale de variaţie determinate.
 Erorile admisibile intriseci pot fi normate sub formă de:

- erori absolute,
- erori relative,
- erori raportate sau
- combinaţii ale acestora.

Normarea sub formă de eroare admisibilă absolută se practică la

etaloane fixe şi se exprimă sub forma:

ΔΧ ad = ± a (19)

unde a este o mărime constantă a cărei valoare este dată în aceleaşi

unităţi cu măsurandul X.
 Eroarea admisibilă sub formă relativă este dată procentual:

ΔΧ ad a
ΔΧ adr = ± ⋅ 100 = ± ⋅ 100 = ±b [% ] (20)
X X

unde b este un număr adimensional constant.

Exprimarea erorii admisibile sub formă de eroare relativă se aplică

atunci când eroarea absolută variază în funcţie de valoarea
măsurandului; de regulă este proporţională cu aceasta.

În asemenea cazuri, eroarea relativă este constantă pe întreg

domeniul deşi eroarea absolută variază.

Acest mod de normare, independent de domeniu, este util pentru

aparatele care cuprind etaloane variabile în raport de care se modifică
intervalul de măsurare.
Exemple: punţile pentru rezistenţe şi compensatoarele de c.c.
 Atunci când eroarea absolută a aparatului (traductorului) se menţine
la o valoare constantă într-un domeniu fixat se utilizează eroarea
admisibilă raportată.

Acest mod de normare se aplică la marea majoritate a aparatelor de

măsurat şi a traductoarelor, întrucât el permite compararea (şi
coordonarea) din punct de vedere al preciziei a unor aparate cu domenii
diferite.

Eroarea admisibilă raportată se exprimă prin raportarea erorii

absolute constante la o valoare convenţională Xc, (care reprezintă
domeniul), şi se dă de asemenea în procente:

ΔΧ ad a
ΔΧ adR = ± ⋅ 100 = ± ⋅ 100 = ± c [% ] (21)
Xc Xc

unde c este un număr adimensional.

 X c poate avea următoarele semnificaţii:

¾ limita superioară a domeniului Xmax atunci când limita inferioară Xmin

este zero;

¾ diferenţa algebrică a celor două limite Xmax - Xmin (sau cea mai mare în
valoare absolută atunci când au semne diferite);

¾ valoarea nominală a măsurandului X atunci când este specificată o

asemenea valoare (măsurarea se referă în asemenea cazuri la
abateri faţă de valoarea nominală);

¾lungimea scării gradate la aparatele cu scară neliniară (în acest caz a

se exprimă în aceleaşi unităţi ca lungimea scării).

Pentru aparatele din această categorie eroarea relativă ΔΧ r este

variabilă în cadrul domeniului şi anume ea creşte cu cât mărimea de
măsurat se aproprie de limita inferioară (eroarea absolută constantă
tinde să devină de acelaşi ordin cu măsurandul):
 Χc
ΔΧ r = ΔΧ adR [%] (22)
Χ
Variaţia erorii relative la un aparat la care este normată eroarea
raportată este reprezentată în figura 7

Fig. 7 Variaţia erorii relative la un aparat, având eroarea raportată

normată (constantă)
 OBSERVAŢII:

Eroarea relativă creşte când valoarea măsurandului X este situată în

porţiunea iniţială a scării.

Se recomandă alegerea domeniului pentru aparatele din această

categorie astfel ca indicaţia aparatului să se afle în ultima treime a scării,
cât mai apropiată de limita maximă.

Această concluzie este valabilă pentru aparatele cu scară liniară;

La aparatele cu scară neliniară citirile se fac cel mai bine în treimea

mijlocie a scării.

În acest mod, eroarea relativă se reduce tinzând către valoarea

minimă, care este eroarea admisibilă (tolerată) raportată.
 Eroarea admisibilă (tolerată) se exprimă în cazul general sub formă
de combinaţii de erori relative şi raportate.

Eroarea absolută de aparat are atât o componentă constantă,

independentă de valoarea măsurată, cât şi o componentă variabilă,
proporţională cu aceasta (aşa cum ar rezulta din combinarea erorilor
reprezentate în figurile 5 şi 6.

Expresia erorii admisibile (tolerate) combinate este aceea a unei

erori relative:
⎛ X max ⎞
ΔΧ adr = ±⎜ b + c ⎟[% ] (23)
⎝ X ⎠
unde

b şi c au semnificaţii similare cu cele menţionate mai sus şi valorile lor

sunt specificate uneori sub denumirile (improprii) de eroare din citire şi
eroare din cap de scară.
 În figura 8 sunt reprezentate modurile în care cele trei forme de
exprimare a erorii admisibile determină zone de incertitudine pentru
caracteristica statică, respectiv cum se reflectă ele (în valori absolute)
asupra ieşirii.

y y y
y max y max y max

0 xma x x 0 xma x x 0 xma x x

a) b) c)

Fig. 8 Zonele de incertitudine asupra caracteristicilor statice determinate

de diversele moduri de normare a erorii admisibile (tolerate)

a)- eroare raportata constantă; b)- eroare relativă constantă; c)- combinaţie de eroare
relativă şi eroare raportată constante
 În scopul unificării reprezentării cantitative a preciziei aparatelor de
masură – indiferent de modul în care este exprimată eroarea admisibilă
(tolerată) – se utilizează indicatorul denumit clasă de precizie.

Clasa de precizie (la aparatele la care se normează eroarea relativă

sau eroarea raportată) are semnificaţia erorii admisibile (tolerate)
intinseci (în condiţii de utilizare specificate).

Ca urmare, clasa de precizie este dată în procente.

Valorile uzuale ale clasei de precizie (denumite uneori şi indice al

clasei de precizie) sunt:

0,001; 0,002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05; 0,1; 0,2; 0,5; 1; 2; 2,5; 5.

Valorile mai mici sunt specifice aparatelor de laborator pentru

masurări de înaltă precizie, cele mai mari sunt reprezentative pentru
aparatele industriale şi traductoare.
 Pentru aparatele la care eroarea admisibilă (tolerată) normată este
de forma unei combinaţii de eroare relativă şi eroare raportată, atribuirea
clasei de precizie nu este încă stabilită în mod unic.

Pentru aparatele cu compensare – punţile de rezistenţă şi

compensatoarele de c.c., care intră în această categorie – se defineşte
clasa de precizie punând relaţia (23) sub o forma modificată:

⎛c ⎞
ΔΧ adr = ± b ⎜ X max + X ⎟ [%] (24)
⎝b ⎠

În relaţia de mai sus, care exprimă eroarea tolerată sub formă

absolută, factorului b i se atribuie semnificaţia de clasă de precizie.

Totodată se specifică şi valoarea raportului c/b.

 Este de subliniat faptul că din clasa de precizie nu rezultă direct
precizia unei măsuri individuale, întrucât clasa de precizie nu permite
singură deducerea erorii.

Exemplul cel mai pregnant îl constituie cazul discutat, în care clasa

de precizie reprezintă eroarea raportată; pentru deducerea erorii relative
este necesar să se ştie raportul Xc/X.

Cunoscând însă clasa de precizie, semnificaţia ei şi alte informaţii

despre aparatul de măsurat, adesea direct disponibile cum este
domeniul, forma scării etc., se poate deduce uşor eroarea intrinsecă a
aparatului.

Pentru determinarea erorii totale de aparat în condiţiile reale în care

se efectuează măsurarea, trebuie adaugată eroarea suplimentară
provocată de valorile mărimilor de influenţă, atunci când ele sunt
diferite de cele corespunzatoare condiţiilor de referinţă.
 Erorile suplimentare sunt în general reduse, astfel că pentru măsurări
uzuale adesea se neglijează.

Ele se iau în considerare la măsurările de înalta precizie, mai ales

atunci când intervin etaloane sensibile la mărimile de influenţă.

Normarea lor are un caracter mai particular decât a celor de bază şi,
de la caz la caz, este specificată în documentaţia de insoţire sau în
certificatele de calitate ale aparatelor.

Un exemplu de normare a erorii suplimentare exprimată în procente

din cea intrisecă este dat în tabelul următor.
Exemplu de normare a erorii suplimentare în raport cu eroarea intrisecă:

Limitele
Eroarea suplimentară
Mărimea de Valoarea de Clasa de domeniului
exprimată în procente
influenţă referinţă precizie nominal de
din eroarea intrinsecă
utilizare
0,0005...0,001 20oC± 2oC 20%
Temperatura
20oC 0,002...0,01 20oC± 5oC 50%
ambiantă
0,02...0,1 20oC±10oC 100%
Umiditatea
40%...60% 0,0005...0,1 25%...75% 30%
relativă

În cazul traductoarelor, se prevăd dispozitive pentru compensarea

automată a erorilor suplimentare, astfel încât precizia să fie determinată
numai de eroarea intrinsecă chiar la variaţii largi ale factorilor de mediu.
 În final, eroarea admisibilă (tolerată) de aparat, sub formă absolută,
prin care se poate exprima corect precizia măsurării efectuate cu aparatul
respectiv în condiţiile reale de funcţionare, este dată de relaţia:

ΔΧ adT = ± ΔΧ b ± ΔΧ s (25)

în care
ΔXb este eroarea admisibilă (tolerată) intrinsecă (de bază)
determinată prin clasa de precizie;
ΔXs este eroarea admisibilă (tolerată) suplimentară calculată
corespunzator intervalelor în care se află mărimile de
influenţă.
 Precizia aparatelor de măsurat destinate măsurarilor indirecte bazate
pe relaţii explicite se stabileşte şi se normează prin metode
asemănatoare.

Se poate proceda prin:

- determinarea unor erori tolerate corespunzător fiecărei mărimi direct

măsurabile şi combinarea lor conform celor arătate anterior;

- deducerea directă a erorii tolerate pe cale experimentală (prin

comparaţie cu aparate de precizie mai ridicată).
 Criterii de evaluare a preciziei aparatelor de măsurat şi a
traductoarelor.

Precizia este calitatea unui aparat de măsurat (sau traductor) de a da

rezultate cât mai apropiate de valoarea adevărată a măsurandului.
Această calitate se exprimă cantitativ prin indicele de clasă (un
număr scris pe cadran) care la rându-i se stabileşte după nivelul erorii de
bază şi al erorii suplimentare.

Eroarea de bază, ΔΧ b , sau eroarea intrinsecă a unui aparat de

măsurat (traductor), reprezintă eroarea totală, determinată în condiţii de
referinţă (standard), adică în situaţia când factorii de influenţă au valori
controlate, cunoscute.
Sunt precizate şi toleranţele în jurul acestor valori.
De exemplu: temperatura 20 0C ±10 C ; factorul de formă 1,11% ± 1% ;
câmpul electromagnetic 10 μV / m .
 În intervalele menţionate variaţia mărimilor de influenţă respective are
un efect neglijabil asupra aparatului.

Eroarea suplimentară, ΔΧ s , reprezintă eroarea (peste nivelul erorii

de bază) care apare la variaţia unui singur factor de influenţă, ceilalţi fiind
menţinuţi la valorile de referinţă.
Limitele de variaţie sunt precizate de standarde.
De exemplu pentru temperatură se prevede o variaţie de ±10 0C în
jurul lui 20 0C .

Standardele prevăd că la un aparat de măsură eroarea suplimentară

poate fi cel mult egală cu eroarea de bază

ΔΧ s ≤ ΔΧ b (26)

În caz contrar aparatul trebuie reproiect at, pentru micşorarea lui

ΔΧ s sau trebuie trecut într-o clasă de precizie inferioară.
 Stabilirea indicelui de clasă la aparatele de măsură analogice

1. Alegerea valorii indicelui de clasă

Indicele de clasă (c) este standardizat. Pentru aparatele cu ac indicator

poate avea una din valorile trecute în tabelul următor

c 0,1 0,2 0,5 1 1,5 2 2,5 3 5

ΔΧ ad ± 0,1 ± 0,2 ± 0,5 ±1 ± 1,5 ±2 ± 2,5 ±3 ±5

La aparatele de măsurat de înaltă precizie (etaloane, voltmetre şi

frecvenţmetre numerice, etc) se întâlnesc şi indicii de clasă:
0,0001; 0.001; 0.002; 0,005; 0,01; 0,02; 0,05.

Alegerea indicelui de clasă se face pe baza inegalităţilor obligatorii:

ΔΧ b % ≤ c ΔΧ b ≥ ΔΧ s (27)
 Având valoarea numerică a lui ΔΧ b se alege din seria standardizată
din tabelul de mai sus valoarea superioară cea mai apropiată.
De exemplu, dacă ΔΧ b = 1,35 se alege indicele de clasă c=1,5.

2. Determinarea erorii de bază

Fig. 9. Determinarea erorii de bază la un voltmetru analogic

 Se compară indicaţia aparatului de măsurat (X) cu cea a unui aparat
de măsurat etalon (X0), în maniera arătată în fig. 9 pentru un voltmetru, şi
se determină ΔΧ = X − X 0 pentru 5 – 10 diviziuni principale pe scara
primului aparat, fig. 9.b.
Datorită diverselor cauze de erori prezente la aparatul de măsurat (X),
abaterea ΔΧ nu rămâne constantă pe parcursul scării gradate ci variază
aleator, conform fig. 9.c.
Din şirul acestor valori ale lui ΔΧ se alege cea maximă
ΔΧ max = ( X − X 0 )max

Eroarea de bază se calculează cu relaţia convenţională (standard):

ΔΧ max
ΔΧ b = ⋅ 100 (%) (28)
Xn

în care Xn reprezintă limita superioară de măsură (cap de scară) a

aparatului de măsurat (X), fig 9.b.
 Se observă că relaţia (28) de calcul a erorii de bază diferă de eroarea
ΔX i Vi - X
relativă Δ Xir = = (cursul 5, relaţia (3)).
X X
Din acest motiv, eroarea de bază ΔΧ b se mai numeşte şi eroare
raportată sau eroare de cap de scară (cs).

Relaţia (28) este valabilă numai în cazul aparatelor de măsurat cu

scară uniformă (aparate magnetoelectrice, micrometre cu cadran, etc.)

În cazul aparatelor de măsurat cu scară neuniformă (ohmetre),

eroarea de bază se calculează cu relaţia:

Δα max
ΔΧ b = ⋅ 100 (%) (29)
αn

în care Δα max = ( α − α 0 )max reprezintă eroarea absolută maximă, iar αn

este unghiul total al scării gradate, fig. 9.b.
OBSERVAŢII:

a. La determinara erorii de bază s-a neglijat eroarea proprie a

aparatului etalon (X0).
Pentru a se putea face o asemenea neglijare este necesar ca
etalonul să fie de cel puţin (3 – 5) ori mai precis decât aparatul de
măsurat (X). De exemplu dacă aparatul de măsurat (X) este în
clasă 1, etalonul trebuie să fie în clasă 0,2.
b. Modul de determinare a erorii maxime ΔΧ max sau Δα max , prezentat
mai sus, adică printr-o singură citire a abaterii ΔΧ = X − X 0 sau
Δα = ( α − α 0 ), este valabil numai la aparate de măsurat de
precizie obişnuită (clasă 0,5 – 2,5), deoarece la acestea
predomină componenta de justeţea erorii de bază ΔΧ b .
La aparatele de măsurat de înaltă precizie (clasă 0,1 sau mai
bune), unde componenta de fidelitate a erorii de bază ΔΧ b devine
importantă, eroarea ΔΧ = X − X 0 sau Δα = ( α − α 0 ) trebuie tratată
ca o eroare de fidelitate.
c. Eroarea de bază ΔΧ b poate fi calculată şi analitic în funcţie de
sensibilitatea (S) a aparatului respectiv

ΔS
ΔΧ b = (30)
S

O astfel de expresie este utilă în proiectare.

d. La aparatele de măsurat electronice de tip multimetru, unde
cauzele de erori sunt mai numeroase (atenuatorul, amplificatorul,
zgomotele, etc.) precizia se exprimă prin eroarea admisibilă
(tolerată)
ΔΧ ad = a % ( ct ) + b % ( cs ) (31)

şi nu printr-un indice de clasă unic (c).

In relaţia (31) (ct) este valoarea citită la aparat, (cs) este valoarea
de cap de scară, iar a% şi b% sunt valori indicate de producătorul
aparatului în prospect.
 3. Eroarea admisibilă (tolerată) ΔΧ ad ( ΔΧ t )

Pentru a înţelege ce este eroarea admisibilă (tolerată) a unui aparat

de măsurat trebuie răspuns la întrebarea

Ce informaţii oferă indicele de clasă (c)?

Din relaţiile (27), (28) şi (29) rezultă că indicele de clasă (c)

informează pe utilizator asupra erorii maxime ce poate apărea la
măsurarea cu aparatul rspectiv, în condiţii de referinţă, acul indicator fiind
la finele scării gradate.
Atât garanteză constructorul aparatului pentru utilizator.
Această eroare se numeşte eroare admisibilă (tolerată) ΔΧ ad ( ΔΧ t ).
Valorile erorilor admisibile (tolerate) sunt prezentate în tabelul de la
punctul 1.
Se observă că eroarea admisibilă (tolerată) este numeric egală cu
indicele de clasă (c).
 Dacă aparatul de măsurat este utilizat în alte condiţii decât cele de
referinţă (caz general în practica industrială) eroarea de măsurare va fi
mai mare decât eroarea admisibilă (tolerată) ΔΧ ad ( ΔΧ t ).

Dar, chiar şi în condiţii de referinţă, eroarea de măsurare creşte dacă

acul indicator nu este la finele scării gradate (α = αn).

Eroarea de măsurare tinde la infinit când acul se apropie de reperul

zero (α = 0).

OBSERVAŢII:

a. Noţiunea de precizie a unui aparat de măsură include atât noţiunea

de justeţe cât şi pe cea de fidelitate.
Corelaţia dintre aceste noţiuni poate fi înţeleasă prin următoarele
exemple.
Precizia unui stabilizator Zener de 8 V.

Dacă tensiunea de ieşire (8 V) este stabilă spunem că dispozitivul

are fidelitate bună.

Dacă tensiunea de ieşire măsoară exact 8 V sau nu, este o

problemă de justeţe.

Numai când simultan ambii parametri sunt buni (fidelitate şi

justeţe) se poate afirma că precizia dispozitivului este bună.
Precizia unui oscilator cu cuarţ

Dacă un oscilator cu cuarţ de 1 MHz, are stabilitate bună a

frecvenţei înseamnă că are fidelitate bună.

Dacă frecvenţa oscilatorului nu este exact 1 MHz (ci 1,0001 MHz)

înseamnă că are justeţe redusă, şi deci precizie redusă.

Numai în cazul când şi exactitatea (justeţea) frecvenţei este bună

se poate afirma că precizia oscilatorului este bună.

În concluzie, stabilitatea în timp a frecvenţei ocilatorului este o

problemă de fidelitate, iar exactitatea acesteia (la un moment dat)
este o problemă de justeţe.
 Din exemplele prezentate rezultă că justeţea este sinonimă cu
exactitatea iar fidelitatea cu reproductibilitatea indicaţiei pentru
orice valoare a mărimii de măsurat.

b. De regulă erorile de fidelitate sunt mici şi de aceea la stabilirea

indicelui de clasă (c) la aparatele de precizie obişnuită
(clasă 0,5 – 1) se are în vedere doar eroarea limită (globală).

La aparatele de precizie (mai bune ca 0,2 – 0,1) trebuie ţinut cont

de ambele tipuri de erori, justeţe şi fidelitate.
 Calculul erorilor de justeţe (maximale)

Calculul erorilor de justeţe prezintă importanţă la măsurări industriale

de uz curent (precizia 1 – 3 %).

Erorile de justeţe pot fi

- sistematice, când pot fi determinate ca mărime şi semn;
- maximale, când pot fi determinate numai ca limită superioară.

Pentru calculul ambelor erori este necesară o singură măsurare

(adesea se face şi o a doua măsurare, pentru mai multă siguranţă).

Calculul erorilor de justeţe (maximale) la măsurări directe

Calculul diferă după cum aparatele de măsurat sunt statice sau

dinamice.
La aparatele de măsurat statice indicaţia nu depinde de timp sau
variază foarte lent cu timpul, astfel că în momentul citirii indicaţiei organul
mobil al aparatului de măsură se află în echilibru static.
Exemple de aparatele de măsurat statice:
- aparate de măsurat analogice şi numerice de curent continuu;
- aparate de măsurat analogice de curent alternativ. Acestea devin
statice prin integrarea inerţială a unor mărimi alternative de
măsurat (voltmetre de valoare medie, de valoare efectivă, etc.)

În condiţii de referinţă eroarea ce apare la măsurarea unei mărimi cu

un aparat de măsurat analogic, se calculează cu relaţia

ΔX = ΔX ap + ΔX ct (1)

în care ΔX ap reprezintă eroarea cauzată de aparatul de măsură, iar ΔX ct

eroarea de citire.

Eroarea de citire ΔX ct este o eroare de interpolare care depinde de

- operator (acuitate vizuală şi antrenament)
- calitatea scării (fineţea diviziunilor, oglinda antiparalaxă).
 Eroarea de citire ΔX ct prezintă importanţă la aparatele de înaltă
precizie.
La aparatele de măsurat obişnuite (clasă de precizie 0,5 – 3), în
condiţii standard, eroarea de citire ΔX ct este mai mică decât eroarea de
aparat ΔX ap , deci se neglijează.

La aparatele de măsurat obişnuite eroarea ce apare la măsurarea

unei mărimi cu un aparat de măsurat analogic este

ΔX = ΔX ap (2)

La aparatele de măsurat numerice ΔX ct = 0 .

 Calculul erorii de aparat (erorii instrumentale)

La aparatele de măsurat cu scară uniformă (aparate magnetoelctrice)

eroarea de aparat se calculează cu relaţia

Xn
ΔX ap = ±c (%) (3)
X

în care
- c este indicele de clasă (înscris pe cadranul aparatului de
măsură);
- X este valoarea citită pe scara gradată;
- Xn este limita superioară de măsură (valoarea înscrisă la cap de
scară, fig. 9 cursul 7).

Justificarea relaţiei (3) este următoarea:

Din figura 9, cursul 7, rezultă că eroarea maximă ΔΧ max este aceeaşi
indiferent de poziţia acului indicator pe scară.
 Din cauza caracterului aleator, acest maxim poate apărea în orice
punct din intervalul 0 – Xn, şi ca urmare
ΔΧ max
ΔΧ ap = ΔΧ b = ⋅100 (%) (4)
Xn
Din relaţiile (27) şi (28) din cursul 7, se obţine
ΔΧ max ≤ c ⋅ X n / 100 (5)
rezultat cu ajutorul căruia din relaţia (4) se regăseşte relaţia (3).

În cazul aparatelor cu scară neuniformă (ohmetre,etc.), eroarea de

aparat se calculează cu relaţia:

αn
ΔX ap = ±c (%) (6)
α

în care α şi α n reprezintă unghiul corespunzător valorii X citite pe scară şi

respectiv unghiul total al scării gradate.
Observaţii:
1. Relaţia (6) poate fi scrisă şi în forma:
ΔX ap 1 α
= ; η= (7)
c η αn
Din relaţia (7) rezultă că eroarea la un aparat de măsurat analogic
este minimă numai când acul indicator se află la finele scării (α = α n ).
În această situaţie eroarea devine egală (numeric) cu indicele de
clasă (c), iar la scăderea deviaţiei (α ), ΔX ap creşte şi tinde la infinit când
α se apropie de zero, figura 1.
Rezultă că precizia de măsurare la un aparat de măsurat analogic nu
trebuie confundată cu indicele de clasă.
De exemplu, dacă se utilizează un voltmetru de 30V şi clasă 1
(Xn = 30, c=1) la măsurarea unei tensiuni de 10v (X=10) se obţine
ΔX ap = 3% .
Dacă se măsoară 15V, se obţine ΔX ap = 2% şi numai dacă se
măsoară 30V se obţine ΔX ap = 1% .
 Fig. 1.

2. Tot din relaţia (7) mai rezultă o concluzie practică importantă.

Aparatul de măsurat trebuie astfel ales încât, în funcţionare, acul să
se plaseze cât mai spre finele scării gradate (η = 1).
Practic se consideră că aparatul de măsurat este bine ales dacă acul
cade în ultima treime a scării gradate, figura 2.
 Fig. 2.

La aparatele de tablou această condiţie poate fi îndeplinită printr-o

alegere judicioasă a acestora.
La aparatele de laborator şi industriale de tip multimetre condiţia se
realizează cu ajutorul comutatoarelor de gamă.
 În cazul multimetrelor, pentru a exclude funcţionarea aparatului în
prima treime a scării (fig.2) este necesar ca gamele succesive să se
suprapună pe cel puţin o treime, adică succesiunea acestora să fie
1 – 3 – 10.
La multimetrul MAVO 35 succesiunea este 1 – 2,5 – 5 – 10, deci mai
avantajoasă dar realizată cu un comutator mai complicat şi mai scump.

3. La multimetrele electronice eroarea de aparat ΔX ap se calculează

cu relaţia binomială

Xn
ΔX ap = a%( ct ) + b%( cs ) (8)
X

Relaţia (8) este dedusă din rel (31), cursul 7, în care a şi b sunt parametri
de catalog (a% din valoarea citită pe scară, b% din cap de scară), iar X şi
Xn au semnificaţia din relaţia (3).
 Scrierea rezultatului măsurării

Dacă ΔX şi ΔX r = ΔX / X sunt erorile de justeţe, absolută şi relativă,

iar X m - valoarea măsurată (sau calculată) a mărimii X, atunci valoarea
mărimii necunoscute X se scrie:

X = X m ± ΔX (9)
X = X m ± ΔX r % (10)

Acest rezultat ne informează că necunoscuta X poate avea orice valoare

în intervalul

[ X m − ΔX , X m + ΔX ] (11)

Eroarea de justeţe (maximală) poate avea orice valoare în intervalul

[− ΔX , ΔX ] (12)
 Calculul erorilor de fidelitate (întâmplătoare)

Calculul erorilor de fidelitate (întâmplătoare) prezintă importanţă la

măsurări de înaltă precizie (mai bună ca 0,1 – 0,01%), cum ar fi
etalonarea şi verificarea voltmetrelor şi frecvenţmetrelor numerice, a
etaloanelor de t.e.m. şi de frecvenţă, etc., precum şi la măsurarea precisă
a unor constante de material (rezistivitate, etc.).
De asemenea, prezintă importanţă şi la măsurări curente (de precizie
redusă) când valoarea măsurandului are fluctuaţii importante ca. de
exemplu, rezistenţa de contact la comutatoare şi relee sau rezistenţa la
izolaţie a izolatoarelor electrice.

Calculul erorilor de fidelitate la măsurări directe

Pentru calculul acestor erori trebuie efectuat un număr mare de

măsurări, iar ca ipoteză de lucru se presupune că erorile sistemetice sunt
neglijabil de mici (au fost eliminate prin corecţii).
Trebuie ales un model probabilistic de repartiţie a erorilor
întâmplătoare. Se utilizează modelul Gauss sau modelul Student.
 Calculul erorilor de fidelitate cu modelul Gauss

a) Parametri statistici de bază

Media aritmetică (µ) şi abaterea standard (σ)

Dacă X1, X2, ... , Xn sunt rezultatele a n măsurări efectuate asupra

aceleiaşi valori a măsurandului (X), în condiţii riguros identice, atunci
media aritmetică este dată de relaţia:

X1 + X 2 + ... + X n
μ= (13)
n

Media aritmetică se bucură de proprietatea că reprezintă valoarea cea

mai apropiată de valoarea adevărată (Xa):

dacă n → ∞ , μ → Xa (14)
 Datorită acestei însuşiri, µ poate fi luată ca valoare de referinţă la
calculul erorilor individuale ale celor n măsurări:

δX1 = X1 − μ
δX 2 = X 2 − μ
(15)
.......... ............
δX n = X n − μ

Suma pătratelor erorilor individuale se numeşte varianţă (σ2):

σ 2 = ( δ X1 ) 2 + ( δ X 2 ) 2 + L + ( δX n ) 2 (16)

Principalul parametru de calcul al erorilor de fidelitate îl constituie

abaterea standard (eroarea medie pătratică):

( δ X 1 )2 + ( δX 2 )2 + L + ( δ X n )2
σ= (17)
n
 Abaterea standard (σ) informează asupra gradului de împrăştiere a
rezultatelor măsurărilor Xi.
Cu cât (σ) este mai mică cu atât împrăştierea este mai redusă.

Varianţa se bucură de proprietatea de aditivitate.

Erorile individuale δX i se bucură de proprietăţile:

n
∑ δX i = 0
i =1
(18)
n
∑ ( δX i )2 = min
i =1

Prima relaţie se obţine direct din relaţia (15) şi serveşte la verificarea

calculelor numerice efectuate pentru δX i (dacă suma se anulează atunci
calculele sunt bune).
 A doua relaţie se demonstrează derivând varianţa (σ2) în raport cu µ şi
anulând-o, calcule în urma cărora se regăseşte relaţia (13).
În acest fel rezultă că, dacă µ este media unui şir de măsurări (n),
atunci varianţa este minimă.

Funcţia de repartiţie

Considerând eroarea unei măsurări individuale ( δX i ) ca variabilă

aleatoare continuă ( δX ), probabilitatea (P) ca această eroare să nu
depăşească limitele impuse δ1 < δX < δ 2 se defineşte cu o relaţie de
forma:
δ2
P ( δ1 < δX < δ 2 ) = ∫ p( δX )d ( δX ) (19)
δ1

Relaţia (19) poartă numele de funcţie de repartiţie sau simplu

repartiţie.
În relaţia (19) p( δX ) este o funcţie nenegativă ce satisfice condiţia de
normare (20).
 +∞

∫ p( δX )d ( δX ) = 1 (20)
−∞

Funcţia p( δX ) se numeşte densitate de repartiţie sau densitate de

probabilitate.

La repartiţia Gauss, numită şi repartiţie normală, densitatea de

probabilitate (sau frecvenţa de apariţie) a erorilor întâmplătoare este
descrisă de relaţia:

( δX )2
1 −
p( δX ) = e 2σ 2 (21)
σ 2π

al cărei grafic are formă de clopot.

„Înălţimea” acestui clopot este

1
p( δX )max = (22)
σ 2π
 Relaţia (22) arată că cu cât clopotul este mai ascuţit cu atît
împrăştierea rezultatelor este mai mică, adică fidelitatea măsurării este
mai bună.
Se observă că în relaţia (21) sunt prezente două variabile ( δX ) şi (σ)
care sunt dependente una de cealaltă.
Din această cauză relaţia (21) este incomod de utilizat în aplicaţii.
Pentru calculele practice se recurge la normarea relaţiei (21).

Repartiţia Gauss normată

Introducem relaţia (21) în (19). Probabilitatea ca eroarea individuală

δX să nu depăşească limitele impuse ± δ devine:
δ2 δX 2
1 − 2
P ( δ1 < δX < δ2 ) = ∫ e 2 σ d ( δX ) (23)
δ
σ 2π
1

Se face schimbarea de variabilă

δX = zσ (24)
 Se obţine relaţia:
+q z2
1 −
P ( −q < z < q ) = ∫ 2π
e 2 dz = 2Φ(z) (25)
−q

În relaţia de mai sus

+q z2
1 −
Φ(z) = ∫ e 2 dz (26)
−q
2 2π

este funcţia integrală a lui Laplace.

Variabila

δX X − μ
z= = (27)
σ σ

poartă numele de variabilă normată sau variabilă Gauss.

Variabila normată (z):
- simplifică relaţiile de calcul;

- are avantajul că permite trecerea de la eroarea absolută ΔX

(care se exprimă în unităţi de măsură: mV, Ω, pF, diviziuni de
scară, etc.) la un număr fără diviziuni (σ se exprimă în aceleaşi
unităţi ca şi δX ), ceea ce uşurează tabelarea funcţiei Φ(z).

În tabelul următor se dau câteva valori uzuale pentru funcţia integrală

a lui Laplace Φ(z):

În figura 3 este prezentat graficul funcţiilor p(z) şi Φ(z).

Fig. 3. Graficul funcţiilor p(z) şi Φ(z)
 Se observă că pentru z ≥ 3 , Φ(z) ≅ constant.

Dacă se derivează relaţia (26) se obţine o expresie mai simplă pentru

densitatea de probabilitate:

z2
1 −
p( z ) = e 2 (28)
2π

Graficul densităţii de probabilitate este dat în figura 4.

Fig.4 Densitatea de probabilitate
 Din grafic rezultă trei proprietăţi:
- de simetrie - erorile pozitive sunt la fel de frecvente ca şi erorile
negative;
- de concentrare – erorile mici sunt mai frecvente decât erorile
mari;
- de limitare – practic z ≤ 3 .
Ultima proprietate, scrisă în forma δX ≤ 3 σ , poartă numele de
regula lui trei sigma.
Ea este utilizată la eliminarea citirilor greşite din şirul respectiv de
măsurări.
Nivelul de încredere; risc
Probabilitatea ca variabila (z) să nu depăşească limitele impuse
z ≤ ±q , (fig. 3), înmulţită cu 100 şi exprimată în procente se numeşte nivel
de încredere (sau siguranţă statistică):
N(%) = P ( −q ≤ z ≤ +q ) ⋅100 = 2 Φ(z) 100 (29)
iar R(%) = 100 − N(%) (30)
se numeşte risc.
 Din tabelul cu valori pentru funcţia Φ(z) rezultă că la creşterea
nivelului de încredere (N), creşte şi eroarea δX ce trebuie admisă.

Dependenţa lui δX de N rezultă din fig. 4, ăn care s-au trecut şi

valorile lui δX pentru cele trei valori uzuale ale nivelului de încredere (N).

Se observă că la N = 99,73% probabilitatea ca eroarea individuală δX

să depăşească ± 3 σ (fragmentele de arie haşurată) este, practic nulă.

Alegerea nivelului de încredere

În practică valoarea lui (N) se alege în funcţie de importanţa măsurării

respective, cum ar fi, de exemplu, gravitatea consecinţelor unui rezultat
greşit.

La măsurările de precizie se adoptă, de regulă, N = 95,5%.

La măsurările de mare răspundere (tehnica nucleară, telecomenzi

spaţiale, verificarea etaloanelor de înaltă precizie) se adoptă N = 99,73%.
 Calculul erorilor de fidelitate cu modelul Gauss

În practică interesează, fie

- numai eroarea maximă a unei măsurări individuale dintr-un şir de
măsurări;
- numai eroarea asupra mediei aritmetice a şirului respectiv de măsurări.
Sunt situaţii cînd se calculează ambele tipuri de erori.

Eroarea maximă ( δX max ) a unei măsurări individuale

Din fig. 4 şi din cele discutate mai înainte, rezultă că mărimea erorii
maxime a unei măsurări individuale depinde de nivelul de încredere
adoptat.

Eroarea maximă a unei măsurări individuale poate fi calculată cu

δX
relaţia (27) ( z = ) scrisă sub forma
σ

δX max = ±qσ ; q=f(N) (31)

Relaţia (31) arată că rezultatul unei măsurări individuale luată la
întâmplare din şirul celor (n) măsurări efectuate, poate fi exprimat prin
relaţia:

X = μ ± qσ ; q=f(N) (32)

Eroarea δX max interesează:

- la măsurări de lot (pe obiecte de acelaşi tip);

- la măsurări nerepetate cu aparate de măsură de înaltă precizie;
- la verificarea metrologică a unor aparate de măsură de înaltă
precizie.
Exemple de calcul:

1. La verificarea unui lot de 30 de rezistoare peliculare destinate unor

echipamente electronice obişnuite s-au obţinut următoarele date:
µ = R = 470 Ω; σ = 1 Ω.
Să se determine eroarea de bază (toleranţa) la acest lot de rezistoare.
Se neglijează erorile proprii ale aparatului de măsură şi eroarea
asupra mediei aritmetice µ.
Se adoptă nivelul de încredere N = 95,5% (pentru echipamente
obişnuite). Rezultă q = 2 (fig. 4).
Se calculează: δRmax = ±qσ = ±2 ⋅1Ω = 2 Ω . Valoarea reprezintă 0,43%
din 470 Ω.
Grupul de rezistoare examinat se încadrează în toleranţa (eroarea
tolerată la componente nemetrologice) de 0,5%.
Rezultatul măsurării, ce serveşte la marcarea rezistenţelor respective,
se scrie: R = 470 Ω ± 0,5%.
Utilizatorul este informat că luând la întâmplare un rezistor din lotul
respectiv abaterea acestuia nu va depăşi 0,5% din valoarea nominală
(470 Ω) înscrisă.
2. La etalonarea unui rezistor etalon s-au efectuat 25 măsurări, în
condiţii identice, utilizând un ohmetru numeric de clasă c = 0,01.

S-au obţinut rezultatele:

µ = R = 1000 Ω;
σ = 0,15 Ω.

Ştiind că acest rezistor va fi utilizat la măsurări singulare, să se

determine eroarea de bază şi indicele de clasă.

Se neglijează eroarea proprie a ohmetrului.

Se alege nivelul de încredere N = 99,73% (pentru etaloane),

rezultând q = 3 (fig. 4).

Se calculează: δRmax = ±qσ = ±3 ⋅ 0 ,15 Ω = 0 ,45 Ω . (0,045%).

Rezultă că etalonul testat se încadrează în clasa de precizie c=0,05.

 Calculul erorii asupra mediei

În majoritatea cazurilor, numărul de măsurări repetate (n) este limitat,

deci media aritmetică (µ) a celor (n) măsurări diferă de media ideală ( X )
care ar fi obţinută pentru n → ∞ şi care ar reprezenta valoarea adevărată
a mărimii căutate (Xa).
Datorită acestei situaţii, media aritmetică (µ) calculată pentru cele (n)
măsurări este afectată de eroarea asupra mediei obţinută cu relaţia:
qσ
δμ = ± ; q=f(N) (33)
n
Rezultatul măsurării trebuie scris sub forma:
qσ
X = μ ± δμ = μ ± ; q=f(N) (34)
n
care arată că valoarea adevărată a parametrului măsurat (X) este
cuprinsă între limitele
μ ± δμ (35)
numite limite de încredere.
 Calculul lui δμ prezintă interes la
- Determinarea constantelor de material (rezistivitate, densitate, etc.);
- Etalonarea (gradarea) şi verificarea aparatelor de măsurat de înaltă
precizie.

Exemplu de calcul din prima categorie:

La măsurarea rezistenţei unei bobine de manganină destinată unui

echipament electronic de aviaţie s-au efectuat 16 măsurări în condiţii
iddentice, obţinându-se valorile:
µ = R = 150 Ω; σ = 0,2 Ω.

Să se determine eroarea de măsurare şi să se scrie rezultatul.

Se adoptă N = 99,73% (echipament de răspundere), rezultând q=3.

qσ
Se calculează δμ = ± = 0 ,15 Ω .
n
Rezultatul măsurării (neglijând eroarea proprie a mijlocului de
măsurare) este: R = 150 Ω ± 0,15 Ω sau R = 150 Ω ± 0,1%.
 Observaţie:

Dacă bobina respectivă ar fi utilizată ca rezistor etalon la măsurări

nerepetate (singulare) atunci la eroarea asupra mediei δμ trebuie
adăugată şi eroarea maximă δX max .(prin sumare pătratică).

Exemplu de calcul din a doua categorie:

La verificarea unui etalon Zener s-au efectuat n=25 măsurări, cu un

voltmetru numeric de clasă c = 0.01.

S-au obţinut rezultatele: µ = E = 8 V; σ = 2,5 mV.

În ce clasă de precizie se încadreză acest etalon?

Se neglijează eroarea proprie a voltmetrului numeric.

Se adoptă N ‚ 99,73% (pentru etaloane), rezultând q=3.
qσ
Se calculează δμ = ± = ±1,5 mV .
n
 Deoarece etalonul Zener va fi utilizat la măsurări singulare trebuie
calculată eroarea maximă δX max .

Din relaţia (31) se obţine δX max = ± qσ = ±3 ⋅ 2 ,5 mV = ±7 ,5 mV

Se calculează eroarea de bază (relaţia (28), cursul 7)

ΔΧ max 7 ,5 mV
ΔΧ b = ⋅ 100(%) = ⋅ 100(%) = 0,09375%
Xn 8000 mV

Din relaţia ΔΧ b % ≤ c , rezultă că etalonul verificat se încadrează în

clasa de precizie c = 0,1.

Observaţie:

La etaloane, în certificatul de calitate, alături de valoarea nominală şi

eroarea de bază, uneori se dă şi σ parametru ce oferă un plus de
informaţie utilizatorului.
 Calculul erorilor de fidelitate cu repartiţia Student

a) Neajunsul repartiţiei Gauss

Repartiţia Gauss este simplă, expeditivă şi uşor de interpretat.

Necesită un număr mare de măsurări ( n  50 ) în condiţii identice, ceea
ce duce la un consum mare de timp precum şi la imposibilitatea asigurării
stabilităţii acestor condiţii.

Reducera numărului de măsurări (n) la valori acceptabile pentru

măsurările practice (n=5–10) are neajunsul că parametrii (µ) şi (σ) definiţi
în cursul 8 cu relaţiile (13), (17), nu mai sunt valabili şi trebuie înlocuiţi cu

X1  X 2  ...  X n
m (36)
n

( X1 )2  ( X 2 )2    ( X n )2
s (37)
n 1
 Parametrul (m) se numeşte estimarea mediei aritmetice, iar
parametrul (s) se numeşte estimarea abaterii standard (sau abatere
standard empirică).

Parametrii (s) şi (m) find estimări bazate pe un număr mic de

măsurări, nu se mai bucură de proprietăţile lui (µ) (valoarea cea mai
apropiată de valoarea adevărată) şi (X ), X  3 .

De exemplu, la n=5 şi N=99,73%, termenul (q) din relaţiile (31) şi (33),

cursul 8, nu mai este q = 3 ci are valoarea q = 6,62.

Rezultă că la un număr mic de măsurări (n < 10), repartiţia Gauss duce

la concluzii eronate.
 b) Repartiţia Student

A fost elaborată în anul 1908 de statisticianul englez William Sealy

Gosset, cunoscut şi sub numele de Student.

Repartiţia Student, denumită şi repartiţia în t, este tot o repartiţie

normală, însă adaptată la calculul erorilor în cazul unui număr mic de
măsurări, când trebuie de operat cu estimările (s) şi (m) situaţii frecvente
în aplicaţiile practice.

Densitatea de probabilitate Student se defineşte cu relaţia

n
 
p( t )  2  (38)
n/2

 n  1  t 2

 ( n  1 )  1  
 n  n  1 

în care (n) este numărul de măsurări (n-1= numărul de grade de libertate)

iar
X X m
t  (39)
s s
este variabila Student. Graficul funcţiei (38) este dat în fig. 5.

Fig. 5. Densitatea de probabilitate Student

 Graficul densităţii de probabilitate Student este similar cu cel al
densităţii de probabilitate Gauss, fiind doar mai aplatizat.
Densitatea de probabilitate Student se bucură de aceleaşi proprietăţi în
privinţa simetriei şi concentrării erorilor individuale.
Se demonstrează că la n foarte mare ( n = 50 – 100) repartiţia Student
tinde ătre repartiţia Gauss.

Probabilitatea ca variabila (t) să nu depăşească anumite limitele impuse

 a se defineşte cu relaţia
a
P(  a  t  a )   p( t )d ( t )  2Φ(t) (40)
a

în care funcţia Φ(t) se găseşte calculată în tabele.

Nivelul de încredere se defineşte cu o relaţie de forma (29),cursul 8,

N% =2 Φ(t) 100 (41)

 În tabelul următor se dau valorile variabilei Student (t) în fucţie de (n)
pentru trei valori ale nivelului de încredere (N%)

Comparând datele din acest tabel cu cele din tabelul similar de la

repartiţia Gauss:

rezultă că la n  100 variabila Student devine egală cu variabila Gauss.

Pentru n  10 diferenţele sunt importante, mai ales la nivelul de
încredere maxim (N=99,73%).
 c) Calculul erorilor de fidelitate cu repartiţia Student

Eroarea maximă a unei măsurări individuale ( δX max ) se calculează

cu relaţia

X max  ts t=f(n,N) (42)

Exemplu de calcul:

La verificarea unui condensator etalon s-au efectuat 10 măsurări în

condiţii identice, obţinîndu-se:

m = C = 1000 pF; şi s = 0,23 pF

Neglijând eroarea proprie a aparatului de măsură precum şi eroarea

asupra lui (m), să se determine componenta de fidelitate a erorii de bază a
condensatorului verificat.
 Deoarece condensatorul va fi utilizat la măsurări singulare se alege
nivelul de încredere

N = 99,73 (etalon)

Din tabelul variabilei Student se obţine

t = 4,09

Rezultă

Cmax  ts  4 ,09  0 ,23 pF  0 ,94 pF  1 pF ( 0 ,1%)

Rezultatul măsurării se scrie

C = 1000 pF  1 pF

cu o abatere standard estimată de 0,23 pF la 10 măsurări.

 Eroarea asupra mediei (m ) se calculează cu relaţia

ts
m   t=f(n,N) (43)
n

Rezultatul măsurării se scrie în forma:

X  m  m (44)

Relaţia (44) arată că valoarea adevărată (X) este cuprinsă între

limitele de încredere m  m .

Exemplu de calcul:

Pentru măsurarea rezistenţei de izolaţie la un condesator cu polistiren

destinat unui echipament obişnuit, s-au efectuat n= 5 măsurări,
obţinîndu-se:
m = Riz = 300 GΩ; şi s = 20 GΩ
 Să se determine eroarea de măsură şi să se scrie rezultatul.

Neglijînd eroarea mijlocului de măsură (megaohmetru) singura eroare

care afectează măsurarea este eroarea asupra mediei (m ).

Se adoptă N = 95,5 (echipament obişnuit)

Rezultă t = 2,87

ts 2 ,87  20 G
Se calculează m     26 G
n 5

Rezultatul măsurării se scrie:

Riz = 300 GΩ  26 GΩ

Riz = 300 GΩ  8,7%

 d) Determinarea numărului minim de măsurări

ts
Relaţia (40) m   poate fi scrisă sub forma
n

𝑛 (45)

care permite calculul numărului minim de măsurări pentru un m impus.

De exemplu, dacă în cazul de mai înainte s-ar cere m = 15 GΩ (adică

5%) , atunci ar trebui să se efectueze n  15 măsurări.

În cazul când estimarea abaterii standard (s) nu este cunoscută, situaţie

frecvent întâlnită în practică, se fac mai întâi 5 – 8 măsurări pe baza cărora
se calculează un (s) provizoriu, apoi se determină numărul de măsurări
necesar (n), după care se fac măsurările pentru m impus.
 Suportul experimental al repartiţiei Gauss

Timp îndelungat experimentatorii au constatat că la măsurări repetate

asupra aceleiaşi valori a măsurandului, rezultatele se concentrează în jurul
valorii medii şi că erorile pozitive sunt la fel de frecvente ca şi erorile
negative, că erorile mici sunt mai frecvente decât erorile mari, iar erorile
mari nu depăşesc o anumită limită.

Exemplu
La măsurarea unei tensiuni de 100 mV cu un voltmetru numeric s-au
efectuat n = 50 măsurări, cu rezultatele trecute în tabelul următor:

U (mV) 99,7 99,8 99,9 100,0 100,1 100,2 100,3

Nr. de citiri (ni) 1 4 12 19 10 3 1
Nr. clasei (k) 1 2 3 4 5 6 7
y   ni 1 5 17 36 46 49 50

Se observă că majoritatea valorilor se grupează în jurul valorii de 100

mV.
 Testarea normalităţii

În exemplul de mai sus şi exemplele de calcul prezentate (cursul 8)

s-a presupus că rezultatele măsurărilor repetate asupra mărimii (X) ascultă
de repartiţia normală Gauss (relaţia 21, curs 8).

În caz de incertitudine trebuie testată normalitatea repartiţiei rezultatelor

respective deoarece parametrii (σ) şi (µ) nu oferă nici o informaţie asupra
normalităţii.

Testarea normalităţii unui şir de rezultate (n) ale măsurării unei singure
valori (X) se poate face grafic sau analitic.

Metode grafice de testare a normalităţii

- Metoda histogramei
- Metoda frecvenţelor cumulate
 Metoda histogramei

Fig. 6. Histograma de date

Histograma pentru datele din tabelul de mai sus se construieşte astfel.

- Grupul de (n) date se împarte într-un număr de (k) clase de egală

lăţime (l). În fig. 5 s-a luat l = 0,1 mV.
- Se grupează cele (n) date în clasele respective (conform tabelului de
mai sus).
- Se alege o scară convenabilă şi se reprezintă grafic fiecare clasă sub
forma unor dreptunghiuri având lăţimea proporţională cu (l) şi
înălţimea proporţională cu numărul ( ni ) de date care cad în clasa
respectivă.

 ni  n (46)

Standardele indică şi relaţii pentru calculul numărului de clase (k)

k n (47)

În exemplul analizat, n = 50 şi deci k = 7.

 Metoda frecvenţelor cumulate (curba S)

- Se împarte numărul total de date (n) în clase (k) conform metodei

histogramei.
- Se notează numărul ( ni ) de rezultate pe fiecare clasă care constituie
frecvenţa de apariţie în clasa respectivă.
- Se trasează graficul y  f ( k ), în care y   ni , reprezintă frecvenţa
cumulată.

- Dacă graficul respectiv are forma „S”, rezultatele X i ale măsurărilor

au distribuţie normală.

În fig. 6 se observă forma clară de „S”, deci datele X i din tabel au

distribuţia normală.
 Calculul erorii totale şi scrierea rezultatelor

Sumarea liniară

Precizia rezultatului unei măsurări se evaluează după eroarea totală

X a acelei măsurări.
Eroarea totală X conţine o componentă de justeţe X j şi una de
fidlotate X f .

Pentru calculul erorii totale X metrologia tradiţională recomandă

sumarea liniară

X  X j  X f (48)

Relaţia (48) duce la un plus de siguranţă în rezultatul măsurării.

Aplicând relaţia (48) pentru calculul erorii totale X aceasta rezultă
(adesea) exagerat de mare, subestimînd, nejustificat, precizia respectivei
măsurări.
Sumarea pătratică

Pentru calculul erorii totale X metrologia modernă propune

sumarea pătratică

X  ( X j )2  ( X f )2 (49)

Deşi relaţia (49) nu este suficient de fundamentată, este justificabilă

deoarce eroarea de justeţe X j este formată, în principal, din erori
maximale, erori care conţin şi componente aleatoare.

Sumarea pătratică permite evaluari acceptabile pentru calculul erorii

totale X .
 Aleatorizarea erorilor de justeţe (maximale)

Un procedeu mai elaborat constă în aleatorizarea erorilor de justeţe şi

apoi tratarea acestora ca erori întâmplătoare.
Eroarea de justeţe X j poate lua orice valoare în intervalul [  X ].
Ea poate fi privită ca realizarea unui eveniment a cărui probabilitate are
caracteristică rectangulară (densitatea de probabilitate este constantă în
interiorul intervalului [  X ] şi nulă în exteriorul acestuia).
Abaterea standard pentru o astfel de caracteristică se calculează cu
relaţia
X
j  (50)
3
Cunoscând pe  j , eroarea de justeţe aleatorizată poate fi calculată cu
relaţia
X j max q j ; q=f(N) (51)

similară cu relaţia (31), cursul 8.

 Interpretarea rezultatelor la trasarea graficelor

Operaţia de măsurare se încheie cu prezentarea rezultatelor şi cu

interpretarea acestora la trasarea graficelor, pentru a putea fi utilizate cu
maximum de folos în activitatea practică.

După cum s-a arătat în cursul 8, relaţia (9), dacă Xm este valoarea
măsurată iar X eroarea absolută totală, rezultatul măsurării se scrie sub
forma

X  X m  ΔX (52)

care informează că valoarea adevărată (X) a mărimii măsurate nu est

cunoscută, ci se află în intervalul de încredere

X m  X  X  X m  X (53)

numit şi fereastră sau incertitudine de măsurare, fig. 7.

 Fig. 7. Intervalul de încredere

În cazul unei funcţii de forma Y  f ( X ) fiecare punct al curbei

respective are coordonatele

X m  ΔX
(54)
Ym  ΔY

în care ΔY este eroarea totală transmisă lui Y.

 Rezultă că poziţia adevărată (X,Y) a unui punct de pe curbă se va afla
în interiorul unei elipse, numită elipsă de încredere, cu centrul în ( X m ,Ym )
şi cu axele 2 X şi 2 Y , fig. 8.

Fig. 8. Elipsa de încredere

 Dacă erorile relative X r  X / X şi Yr  Y / Y sunt constante,
dimensiunile elipsei de încredere cresc la creşterea lui X şi Y iar curba reală
Y  f ( X ) se va afla în interiorul unei fâşii de lăţime crescătoare numită con
de încredere.

Fig. 9. Conul de încredere

 Există metode de normare ce permit ca axele elipselor să rămână
constante.

Atunci când curba Y ( X ) este o curbă analitică (sau măcar se ştie că

este o curbă continuă) graficul nu va urmări obligatoriu punctele ( X m ,Ym )
din tabelul de date.

Dacă punctele ( X m ,Ym ) sunt în zigzag (traseul punctat din fig. 10)
graficul va urma o linie continuă, oarecum medie între punctele respective
(linia plină din fig. 10), care trebuie să intersecteze, obligatoriu, toate
elipsele de încredere ale punctelor ridicate experimental.
 Fig. 10 Graficul unei funcţii Y ( X )

Din acest motiv pentru utilizator este de preferat ca graficul să fie însoţit
şi de tabelul de date pe baza cărora a fost construit.
 Observaţii

1. O problemă importantă ce apare la trasarea unui grafic este

alegerea corectă a scării (numărul de mm – unitate de măsură,
mm-Volt, de exemplu).

O scară prea contractată va conduce la erori mari în datele extrase

(prin măsurare pe hârtie) din graficul respectiv.

O scară dilatată nu contribuie la ameliorarea preciziei de extragere.

Se consideră că scara este bine aleasă dacă eroarea de extragere

nu depăşeşte (dar nici nu este inferioară) eroarea globală ( X , Y )
provenită din măsurarea primară a lui X şi Y.
2. Problema trasării graficului Y ( X ) se simplifică mult iar precizia la
trasare creşte sensibil dacă în loc de a măsura separat X şi Y se
utilizează un înregistrator de tip X-Y.

3. Există şi situaţii ca, de exemplu, la trasarea caracteristicilor de

colector la tranzistoare când metoda punct cu punct la trasarea lui
Y ( X ) nici nu se poate aplica (din cauza încălzirilor locale din
tranzistor). În aceste situaţii se foloseşte caracteriscopul.
 Alegerea aparatelor şi metodelor de măsură

Criterii de alegere a preciziei aparatelor de măsură

a) Cazul măsurării unei mărimi oarecare

Dacă mărimea de măsurat variază în limite reduse, cum este de exemplu

tensiunea reţelei, se va alege un aparat de măsurat care la valoarea
respectivă a măsurandului dă eroarea minimă la un cost minim.

b) Cazul etalonării şi verificării unor aparate de măsură

La etalonarea sau verificarea unui aparat de măsurat, aparatul etalon

trebuie să aibă precizia de cel puţin 3-5 ori mai bună decît a celui de
verificat.

De exemplu, cu un aparat de măsurat de clasă 0,5 se pot verifica aparate

de măsurat de clasă 1,5 şi 2,5 sau mai slabe.
 c) Cazul verificării componentelor pasive

Din rândul acestora sunt considerate numai rezistoarele deoarece sunt

piesele cele mai numeroase în montajele electronice, iar metoda acestora
poate fi extinsă şi la componentele C şi L.

Rezistoarele au înscrise (în cifre sau în codul culorilor) valoarea

nominală (de exemplu, 100 Ω) şi toleranţa (de exemplu,  1% ) , fig. 11a.

Toleranţa (sau eroarea tolerată) indică limitele între care se poate afla
valoarea măsurată a rezistorului respectiv.

Cum valoarea măsurată este afectată de o eroare de măsură  X , fig.

11b, rezultă că rezistorul măsurat poate fi acceptat ca bun numai dacă
intervalul de încredere (  X ) al valorii măsurate cade în interiorul
„ferestrei” de toleranţe a grupului din care face parte rezistorul măsurat.

În caz contrar rezistorul trebuie refuzat.

Fig. 11
 Pot exista şi rezistoare a căror valoare adevărată cade în interiorul
ferestrei de toleranţe dar care trebuie refuzate dacă intervalul de încredere
oferit de mijlocul de măsură cade în afara ferestrei menţionate.

Rezultă că aparatul de măsură ales pentru astfel de măsurări trebuie

să asigure o eroare de măsurare mult mai mică decât intervalul de
toleranţă al obiectului de măsură.

Un raport de 5/1 şi chiar de 10/1 este necesar.

Fig. 12
 Observaţie

Pentru a se înţelege relaţia dintre toleranţă şi eroarea de măsurare ,

în fig.12 se prezintă rezultatul măsurării a 5 rezistoare având toleranţe de
 5% , cu un ohmetru având precizia de măsurare de  1% .

Se observă că numai rezistoarele 3 şi 4 sunt acceptabile iar 1, 2 şi 5,

nu, deoarece intervalele de încredere ale acestora depăşesc limitele
ferestrei de toleranţe.

Dacă s-ar face măsurarea cu un ohmetru având precizia de măsurare

 0 ,5% ar putea fi acceptat şi rezistorul 5.
 INSTRUMENTAŢIE VIRTUALĂ

1. Sisteme de achiziţie de date

"Computer Dictionary" editat de Microsoft Press defineşte noţiunea de

“achiziţie de date” ca fiind: "procesul de obţinere a datelor de la o altă
sursă, de obicei una exterioară sistemului”.

Achiziția de date se poate realiza prin detectare electronică (cum ar fi

în reglarea proceselor sau în comunicaţii), sau prin introducerea datelor
de la terminale (cum ar fi cazul procesării online a tranzacţiilor).

Pentru domeniul tehnic “achiziţia de date” se referă mai ales la

măsurarea unor mărimi şi prelucrarea rezultatelor acestor măsurători.

Măsurătorile pot fi făcute de operatori cu aparate de măsurat

(multimetre, osciloscoape, etc.).

Pentru prelucrări ulterioare datele măsurătorilor pot fi notate.

 Există aparate de măsurat programabile (oscilosoape, multimetre
digitale, voltmetre, data logger, s.a.).

Aceste aparate de măsurat programabile au un preţ ridicat şi sunt

dotate cu funcţii fixe, definite de producător (funcţii care de cele mai
multe ori obligă utilizatorul să-şi adapteze nevoile facilităţilor oferite).

În cazul unor proiecte mari, înregistrarea datelor măsurătorilor,

implică un volum mare de date şi de muncă, care necesită utilizarea
calculatorului.

Pentru prelucrarea datelor cu ajutorul unui calculator e necesară

determinarea unor căi de introducerea a acestor date.

Există două modalităţi prin care datele pot fi transferate între

aparatele de măsurat şi calculator.
a) Multe dintre aparatele de măsurat de generaţie mai nouă au
porturi seriale prin intermediul cărora datele pot fi transferate în
calculator;

b) O altă modalitate, de măsurare a semnalelor şi/sau de transferare

a acestora către calculator este utilizarea unor plăci de achiziţie.

Figura 1: Sistem de achiziţie de date

 Deoarece o bună parte din problematica sistemelor de măsurare
computerizate este reprezentată de către aspectele referitoare la
transmiterea şi prelucrarea informaţiei conţinute în semnale numerice,
una dintre cele mai des întâlnite clasificări ale acestor sisteme este
efectuată în funcţie de protocolul utilizat pentru transmiterea semnalelor
numerice.

Astfel, în ordinea în care diversele protocoluri au început să fie

utilizate, dar şi în ordinea crescătoare a complexităţii acestora, sistemele
de măsurare computerizate pot fi clasificate în următoarele categorii
principale:

Sisteme de măsurare computerizate cu comunicaţie serială

Reprezintă una dintre primele categorii de astfel de sisteme.

Apărute odată cu ideea utilizării calculatorului în măsurare, ele au fost
realizate prin dotarea aparatelor de măsură cu convertoare analog –
numerice şi cu interfeţe de comunicaţie serială prin intermediul cărora
informaţia privind valorile măsurate să poată fi transmisă unui calculator.
 Sisteme de măsurare computerizate cu comunicaţie paralelă

Au o structură similară celor în care comunicaţia se realizează în mod

serial, principala diferenţă constând în protocolul utilizat pentru
transmiterea informaţiei.

Viteza sporită de transmitere a informaţiei face ca această soluţie să

fie utilizată pentru conectarea la calculator a unor aparate pentru
măsurarea unor mărimi fizice cu variaţii foarte rapide.

Sisteme de măsurare computerizate cu plăci de achiziţie de date

Se caracterizează în primul rând prin faptul că operaţia de conversie

a semnalului purtător de informaţie din formă analogică în formă
numerică nu mai este efectuată de către aparatul de măsură analogic ci
de către o componentă electronică distinctă, placă de achiziţie de date,
montată în calculator.
 Sisteme de măsurare computerizate cu calculatoare de uz
industrial

Utilizează de asemenea plăci de achiziţie de date şi aparate dedicate

de condiţionare a semnalelor.

Deosebirea în raport cu sistemele din categoria anterioară constă în

faptul că aceste componente, împreună cu calculatorul care este de
asemenea dedicat utilizării respective, sunt realizate sub formă de
module ce se montează într-un suport comun.

Suportul comun respectiv asigură atât o parte din comunicaţiile

digitale dintre componentele sistemului de măsurare cât şi etanşarea şi
izolarea acestora faţă de eventualii factori de mediu agresivi (umiditate,
praf, etc).
 2. Funcţii şi criterii de performanţă ale plăcilor de achiziţii de date

Plăcile de achiziţie de date utilizate în sistemele de măsurare

computerizate (sisteme de monitorizare a datelor) pot îndeplini mai multe
din următoarele funcţiuni:

 Intrare analogică

Măsurarea unui semnal, sub forma unei tensiuni electrice, provenite

de la un traductor utilizat pentru măsurarea unui parametru tehnologic
industrial;

 Ieşire analogică

Generarea unui semnal, sub forma unei tensiuni electrice pentru

comanda unui element de execuţie dintr-un sistem de reglare sau de
conducere;
 Comunicaţii numerice

Primirea şi emiterea de semnale în formă binară, reprezentând date

sau coduri ale unor comenzi, transmise sub forma unor impulsuri TTL
între placa de achiziţie de date şi alte componente ale sistemului
computerizat.

Comunicaţiile digitale pot fi utilizate şi pentru măsurări sau generări de

semnale în cazul în care traductorul sau elementul de execuţie au o
funcţionare descrisă de o stare logică binară (comutatoare cu două
poziţii, întrerupătoare, relee, diode electroluminiscente, etc.);

 Numărare / Cronometrare

Primirea şi emiterea de semnale sub formă de serii de impulsuri TTL

în care informaţia este conţinută în numărul de impulsuri din serie sau
în frecvenţa acestora.
 Toate tipurile de plăci de achiziţie de date pot îndeplini ultimele două
funcţii enumerate mai sus: comunicaţii digitale şi numărare/cronometrare.

Majoritatea plăcilor posedă toate cele patru funcţiuni (plăci

multifuncţionale).

O serie de plăci de achiziţie de date cu cost redus nu posedă funcţia

de ieşire analogică.
O altă categorie de plăci de achiziţie de date (plăcile dedicate ieşirilor
analogice) nu posedă funcţia de intrare analogică.

Printre parametrii care descriu performanţele cu care o placă de

achiziţie de date îndeplineşte funcţia de intrare analogică se pot
enumera:

- numărul de canale de intrare analogică;

- rata maximă de eşantionare;
- intervalul de măsurare;
- rezoluţia.
 Numărul de canale de intrare analogică

Poate fi specificat (pentru plăcile care dispun de ambele tipuri) atât

pentru configuraţia unipolară cât şi pentru configuraţia diferenţială.

Intrările analogice în configuraţie unipolară se referă la tensiuni

electrice (de pe canale diferite) măsurate în raport cu un potenţial de
referinţă comun, aflat pe legătura la masă a plăcii de achiziţie de date.

Acest tip de intrări analogice este utilizat de obicei pentru semnale cu

amplitudini relativ mari (peste 1 V), în situaţia în care firele de legătură
dintre sursa de semnal şi placa de achiziţie de date au lungimi mai mici
de 5 m.

În celelalte situaţii se utilizează configuraţia diferenţială, în care

fiecare tensiune electrică ce corespunde unui canal de intrare analogică
este măsurată în raport cu un potenţial de referinţă propriu.
 În configuraţie diferenţială are loc reducerea erorilor datorate
influenţelor perturbaţiilor electromagnetice din mediul exterior asupra
firelor de legătură.

Rata maximă de eşantionare

Reprezintă numărul maxim de conversii analog – digitale (măsurări)

pe care placa de achiziţie de date le poate efectua în unitatea de timp (o
secundă).

Obţinerea unui număr mai mare de valori ale semnalului măsurat în

unitatea de timp permite descrierea mai precisă a acestuia şi efectuarea
unor prelucrări statistice mai complexe.

Unitatea de măsură pentru rata de eşantionare se notează S/s

(samples / second, eşantioane pe secundă) şi reprezintă efectuarea unei
singure conversii analog – digitale într-o secundă.
 Majoritatea tipurilor de plăci de achiziţie de date, deşi posedă mai
multe canale de intrare analogică, utilizează un singur convertor analog –
digital.

Măsurarea semnalelor de pe mai multe canale este realizată prin

multiplexarea acestora la intrarea convertorului.

Astfel, rata de eşantionare corespunzătoare unui anumit canal este

invers proporţională cu numărul de canale pe care se efectuează
măsurări la un moment dat.

De exemplu, în cazul unei plăci de achiziţie de date cu rata maximă

de eşantionare de 1 MS/s cu ajutorul căreia se măsoară 10 semnale,
rata de eşantionare efectivă pe fiecare canal de măsurare nu poate
depăşi 100 kS/s.
 Intervalul de măsurare

Este determinat de valorile minime şi maxime ale domeniului tensiunii

electrice pe care convertorul analog – numeric o poate cuantifica.

Majoritatea plăcilor de achiziţie de date au la dispoziţie mai multe

intervale de măsurare, unul dintre acestea putând fi selectat la un
moment dat.

Rezoluţia

Rezoluția unei plăci de achiziţie de date reprezintă numărul de biţi

utilizaţi de către convertorul analog–numeric al acesteia pentru
reprezentarea valorii măsurate a semnalului analogic.

Dacă se notează valoarea rezoluţiei cu n, convertorul analog – digital

va putea reprezenta numere întregi cuprinse între 0 şi 2n-1, fapt ce este
echivalent cu aproximarea infinităţii de valori din intervalul de măsurare
printr-o mulţime discretă de 2n valori.
 Intervalul de măsurare este astfel partiţionat în 2n subintervale.

Toate valorile semnalului măsurat aflate într-un acelaşi subinterval

vor putea fi reprezentate doar printr-un singur număr, deci vor fi toate
aproximate la o aceeaşi valoare comună.

Cu cât rezoluţia este mai mare, cu atât creşte numărul de

subintervale în care este partiţionat intervalul de măsurare, deci creşte
precizia de reprezentare (măsurare) a semnalului real.

În figura 2 este reprezentat un semnal sinusoidal, împreună cu

reprezentarea acestuia oferită de către un convertor analog – digital cu
rezoluţia de 3 biţi care împarte intervalul de măsurare în 23 = 8
subintervale.

Este evidentă precizia scăzută a măsurării, echivalentă unei pierderi

de informaţie.
Figura 2: Semnal sinusoidal discretizat de un convertor pe 3 biţi
 Utilizarea, de exemplu, a unui convertor cu rezoluţia de 16 biţi ar
conduce la o reprezentare mult mai fidelă a semnalului original, intervalul
de măsurare fiind partiţionat în acest caz în 216 = 65536 subintervale.

Posibilitatea de selectare a intervalului de măsurare al unei plăci de

achiziţie de date permite alegerea unor limite ale acestuia cât mai
apropiate de valorile extreme ale semnalului măsurat, astfel încât
rezoluţia disponibilă a convertorului analog – digital să conducă la o
precizie cât mai bună a măsurării.

Valoarea preciziei de măsurare, echivalentă cu variaţia minimă

detectabilă a semnalului măsurat, este denumită lăţime de cod şi
corespunde variaţiei bitului cel mai puţin semnificativ (LSB) din numărul
binar generat de către convertorul analog – digital în urma măsurării.
 Precizia de măsurare a unei plăci de achiziţie de date, calculată în
funcţie de parametrii constructivi descrişi anterior, nu este întotdeauna
respectată atunci când măsurarea se efectuează cu valori mari ale ratei
de eşantionare.

Există situaţii în care plăci cu rezoluţia de 16 biţi reuşesc, la rate de

eşantionare de 100 kS/s, să redea semnalul măsurat cu o precizie
corespunzătoare unei măsurări cu rezoluţia de doar 12 biţi.

Caracterizarea completă a performanţelor unei plăci de achiziţie de

date aflate într-un regim de lucru solicitant nu poate fi efectuată fără
luarea în considerare a unor parametri auxiliari ca:

- neliniaritatea convertorului analog – digital;

- precizia relativă;
- timpul de stabilizare şi
- zgomotul.
 Într-un caz ideal, valoarea numerică generată de către convertorul
analog – numeric variază liniar cu valoarea tensiunii electrice aplicate la
intrarea acestuia.

Deviaţia de la o astfel de dependenţă poartă numele de neliniaritate.

Parametrul care cuantifică neliniaritatea unui convertor analog –

numeric este notat DNL, şi reprezintă diferenţa dintre valoarea lăţimii de
cod şi valoarea corespunzătoare variaţiei bitului cel mai puţin
semnificativ.

Parametrul DNL se exprimă în raport cu această a doua valoare

(LSB), având, în cazul unor plăci de achiziţie de date performante,
valoarea de ±0,5 LSB.

Precizia relativă, exprimată în LSB, reprezintă valoarea maximă a

deviaţiei de la forma liniară a funcţiei de transfer a plăcii de achiziţie de
date.
 La o variaţie liniară a semnalului pe tot intervalul de măsurare, valorile
numerice binare generate de către convertorul analog – numeric depind
aparent liniar de tensiunea electrică măsurată (figura 3).

Figura 3: Determinarea preciziei relative a unui convertor analog - digital

 Scăderea valorilor reale ale tensiunii măsurate din valorile numerice
binare generate de către convertor (operaţie echivalentă cu o mărire a
imaginii) nu conduce însă la obţinerea unui segment de dreaptă
suprapus peste abscisă (situaţie corespunzătoare identităţii celor două
seturi de valori) ci la un grafic reprezentând variaţia abaterii valorii
măsurate în raport cu cea reală.

Precizia relativă a plăcii de achiziţie de date este egală cu valoarea

maximă a acestei abateri.

Deoarece transformarea în volţi a valorilor binare se efectuează prin

înmulţirea acestora cu o constantă, erorile datorate deviaţiei de la forma
liniară a funcţiei de transfer se păstrează.

La majoritatea tipurilor de plăci de achiziţie de date, semnalul de

măsurat parcurge iniţial circuitele unui multiplexor, apoi este amplificat
înainte de a fi introdus la intrarea în convertorul analog – digital.
 Construcţia circuitului de amplificare face ca acesta să necesite un
anumit interval de timp, numit timp de stabilizare, pentru a efectua
amplificarea semnalului ce a fost aplicat la intrarea sa.

Dacă valoarea timpului de stabilizare este mai mare decât intervalul

de timp dintre două conversii efectuate de convertorul analog – digital,
acesta din urmă va prelua de la ieşirea amplificatorului un semnal a cărei
amplificare nu a fost încă încheiată şi va genera o valoare binară diferită
de valoarea reală a semnalului măsurat.

Erorile generate de valoarea prea mare a timpului de stabilizare cresc

odată cu micşorarea intervalului de măsurare şi cu creşterea ratei de
eşantionare.

Aceste erori, uneori însemnate, au loc în zona de circuite electrice

analogice ale plăcii de achiziţie de date, fapt ce le face indetectabile şi nu
conduce la generarea de către placă a unui mesaj de eroare. Riscul de
preluare de către convertor a unui semnal insuficient amplificat creşte
atunci când multiplexorul baleiază un număr mare de canale.
 Tensiunea de la intrarea amplificatorului are în acest caz variaţii
accentuate (figura 4) la care amplificatorul se poate adapta cu dificultate.

Figura 4: Tensiunea la intrarea amplificatorului în cazul baleierii

multicanal
 Pentru majoritatea soluţiilor constructive de circuite amplificatoare
utilizate în practică, în situaţia în care intervalul de măsurare este ales,
de exemplu, la o sutime din intervalul maxim disponibil al plăcii de
achiziţie de date, o stabilizare a semnalului care să asigure o precizie
corespunzătoare unei rezoluţii de 12 biţi nu se poate efectua într-un timp
mai scurt de 2 µs.

Cum intervalul de 2 µs între două conversii corespunde unei rate de

eşantionare de 500 kS/s şi cum această rată de eşantionare este
întâlnită la multe plăci de achiziţie de date cu rezoluţia de 12 biţi, este
evident că aceste tipuri de plăci nu vor putea respecta parametrii
declaraţi de precizie atunci când lucrează pe intervale de măsurare
relativ reduse.

Utilizarea în construcţia unei plăci de achiziţie de date a unor

amplificatoare şi convertoare analog – digitale foarte performante nu
satisface de la sine toate condiţiile pentru asigurarea unei precizii
ridicate.
 Interiorul calculatorului în care este montată placa de achiziţie fiind un
mediu cu extrem de numeroase surse de perturbaţii electromagnetice,
transmiterea semnalelor în circuitele plăcii trebuie efectuată prin căi
ecranate care să elimine influenţa perturbaţiilor externe.

În figura 5 se prezintă graficele obţinute în urma măsurării zgomotului

în circuitele a două plăci de achiziţie de date dotate cu acelaşi tip de
convertor analog – digital.

Dacă în cazul plăcii cu măsuri adecvate de ecranare distribuţia

zgomotului este gaussiană şi restrânsă, conducând la erori de ±3 LSB, în
cazul plăcii neecranate perturbaţiile externe generează erori de ordinul
20 LSB echivalente (pentru un interval de măsurare de ±1 V) cu o
tensiune de 620 µV.
Figura 5: Zgomotul în circuitele a două plăci de achiziţie, cu ecranare
respectiv fără ecranare
 Ieșirile analogice sunt utilizate pentru generarea de semnale de
comandă sau de execuție către sistemul la care este conectată placa de
achiziţie de date (atât în mod unipolar cât şi în mod diferenţial).

Ieşirile analogice au performanţe determinate de

- intervalul de generare;
- timpul de stabilizare al convertorului numeric – analog;
- rata maximă de generare şi
- rezoluţie.

Intervalul de generare conţine valorile posibile ale tensiunii electrice

de la ieşirea convertorului numeric – analog.

Timpul de stabilizare şi rata de generare determină împreună

viteza cu care convertorul numeric–analog poate modifica valoarea
tensiunii electrice generate.
 Timpul de stabilizare specificat pentru un convertor numeric-analog
este de obicei determinat în situaţia cea mai dezavantajoasă, în care
modificarea tensiunii generate este egală în amplitudine cu intervalul de
generare.

Este evident că generarea unor semnale cu frecvenţe înalte, de genul

semnalelor audio, poate fi efectuată doar de către convertoare numeric –
analogice cu timpi de stabilizare reduşi şi rate mari de generare.

Având o definiţie similară celei din cazul intrărilor analogice, rezoluţia

convertoarelor numeric – analogice determină fineţea cu care semnalele
de ieşire pot fi generate.

O apreciere foarte precisă a performanţelor cu care o placă de

achiziţie de date îndeplineşte funcţiunea de ieşire analogică trebuie să
aibă în vedere, în special în cazul regimurilor de lucru solicitante, şi
aspectele legate de neliniaritatea convertorului numeric–analog,
parametru definit în mod similar cu cazul intrărilor analogice.
 Comunicaţiile numerice ale unei plăci de achiziţie de date, servind
controlului procesului monitorizat sau comunicării cu diverse
echipamente periferice, au performanţe caracterizate în principal prin:

- numărul de linii digitale disponibile;

- rata cu care datele pot fi recepţionate sau emise prin intermediul
liniilor respective precum şi
- capacitatea acestor linii de a transmite semnale de o anumită
intensitate electrică.

Valorile necesare ale caracteristicilor enumerate mai sus sunt

determinate în primul rând de caracteristicile echipamentelor din proces
cu care placa de achiziţie de date urmează să comunice:

- numărul de semnale numerice ce trebuiesc recepţionate sau emise;

- timpul de răspuns al unui anumit echipament sau al unei mărimi din
proces;
- puterea electrică necesară pentru comanda sau acţionarea unor
echipamente.
 În situaţia în care placa de achiziţie de date comunică, prin
intermediul liniilor numerice, cu un echipament periferic (înregistrator,
procesor de date, imprimantă), este necesară posibilitatea de a grupa
din punct de vedere logic mai multe linii numerice într-un port de
comunicaţie.

Protocolul de comunicaţie numerică poate de asemenea necesita

derularea unor operaţiuni de sincronizare între emiţător şi receptor, în
scopul reducerii riscului de transmitere eronată a informaţiei.

În cazul generării unor semnale numerice de comandă sau execuție,

sunt rare situaţiile în care echipamentele din proces (motoare,
electrovalve, relee, etc.) acceptă direct semnalele TTL ale plăcii de
achiziţie de date.

Majoritatea componentelor respective necesită prezenţa intermediară

a unor convertoare de semnale numerice care să realizeze amplificările
corespunzătoare ale valorilor tensiunii sau intensităţii electrice.
 Circuitele de numărare şi cronometrare ale unei plăci de achiziţie
de date pot fi utilizate atât pentru sesizarea şi numărarea unor
evenimente numerice (semnale sub formă de impulsuri primite de la
traductoare incrementale de deplasare) cât şi pentru generarea unor
astfel de evenimente (de exemplu, pentru acţionarea motoarelor electrice
pas cu pas).

Parametrii cei mai importanţi pentru aprecierea performanţelor

acestor circuite sunt rezoluţia şi frecvenţa maximă.

Având, ca şi în cazurile anterioare, semnificaţia numărului de biţi

utilizaţi, rezoluţia determină direct numărul maxim de evenimente pe care
un astfel de circuit le poate număra.

Frecvenţa maximă a unui numărător determină atât gama de semnale

pe care acesta le poate măsura corect cât şi frecvenţa maximă a
semnalelor pe care numărătorul respectiv le poate genera.
 Plăcile de achiziţie de date din categoriile cele mai evoluate utilizează
numărătoare cu rezoluţii de 16 sau 24 de biţi, lucrând la frecvenţe
maxime de 20 MHz.

Pe lângă căile de comunicaţie propriu-zise, prin intermediul cărora

primesc sau generează semnalele corespunzătoare, majoritatea
numărătoarelor posedă căi suplimentare de intrare prin intermediul
cărora poate fi comandată activarea sau dezactivarea funcţiei principale
de numărare.

Circuitele de numărare performante dispun de facilităţi de numărare

crescătoare sau descrescătoare (în funcţie de o comandă primită pe o
cale separată), de buffere de memorie pentru generarea trenurilor de
impulsuri precum şi de posibilitatea modificării instantanee a frecvenţei
de lucru.
 Capitolul II.1.
Analiza tehnică şi implementarea soluţiilor pentru
monitorizarea şi controlul reţelelor de termoficare

II.1.1. Sisteme inteligente de control al principalilor parametri

tehnologici dintr-un punct termic

II.1.1.1. Introducere

Un sistem centralizat de producere şi distribuţie a agentului termic la consumatorii

casnici este alcătuit dintr-o centrală de termoficare pentru producerea agentului termic, o reţea
de termoficare pentru distribuţia agentului termic alcătuită din magistrale cu agent termic la
care sunt racordate un număr de puncte termice de cartier pentru prepararea apei calde
menajere şi a apei calde pentru încălzire, fiecare punct termic având la rândul lui o reţea de
distribuţie a apei calde menajere şi o reţea de distribuţie a apei calde pentru încălzire pentru
consumatorii casnici racordaţi la acesta (Olah, et al., 2005).
Funcţionarea eficientă a unui punct termic presupune realizarea unui transfer de
căldură optim în schimbătoarele de căldură utilizate pentru furnizarea apei calde menajere şi a
apei calde pentru încălzire în scopul satisfacerii cererii consumatorilor casnici racordaţi.
În figura II.1.1.1 este reprezentată schema termomecanică a unui punct termic din
reţeaua de termoficare a municipiului Iaşi. Pe baza acestei scheme punctele termice din
municipiul Iaşi sunt reabilitate cu echipamente performante. Pentru prepararea apei calde
pentru încălzire sunt utilizate două schimbătoare de căldură cu plăci (1), iar pentru prepararea
apei calde de consum menajer sunt utilizate două schimbătoare de căldură cu plăci (2).
În scopul reglării principalilor parametri de funcţionare ai punctului termic sunt
prevăzute:o pompă dublă de circulaţie pentru încălzire cu turaţie variabilă (3), o pompă de
injecţie agent primar, cu turaţie variabilă (4), o pompă de recirculare a apei calde de consum
menajer (5), un modul de expansiune (6), distribuitorul pentru încălzire (7), colectorul pentru
încălzire (8), distribuitorul pentru apă caldă de consum menajer (9), colectorul pentru
recircularea apei calde de consum menajer (10), un robinet de reglare cu trei căi pentru
încălzire, un robinet de reglare cu trei căi pentru apă caldă de consum menajer, traductoare de
debit, traductoare de temperatură, traductoare de presiune, trei integratoare de energie termică.
Parametrii tehnici de funcţionare ai punctului termic sunt monitorizaţi prin intermediul
unui sistem de achiziţie de date în timp real cu calculatorul.
Datele achiziţionate de sistemul de monitorizare pot fi folosite şi pentru
implementarea unor sisteme de reglare automată a parametrilor de funcţionare în scopul
asigurării funcţionării cu performanţe optime a punctului termic.
Implementarea unor sisteme inteligente de control al parametrilor tehnologici de funcţionare
ai unui punct termic presupune cunoaşterea comportării schimbătoarelor de căldură din
dotare pentru regimurile staţionare de funcţionare şi regimurile dinamice de funcţionare ale
acestora.

1
Figura II.1.1.1. Schemă termomecanică punct termic

2
3
II.1.1.2. Schimbătoare de căldură cu plăci

Schimbul de caldură este fenomenul care se produce între doi agenţi termici:
- agentul termic primar care cedează o anumită cantitate de căldură (se răceste);
- agentul termic secundar care primeşte căldură (se încălzeşte).
Schimbul de caldura se intensifică, creşte cu cât creşte şi suprafaţa de schimb de căldură.
În cazul centralelor termice schimbul de caldură are loc în interiorul cazanului între gazele
fierbinti care reprezinta agentul termic primar si apa care reprezinta agentul termic secundar.
În cazul punctelor termice schimbul de căldură se produce în interiorul schimbatorului de
caldură (aparat în contracurent sau boiler) între apa fierbinte care reprezintă agentul termic
primar şi apa rece sau răcită care reprezintă agentul termic secundar.
Schimbatoarele de căldură cu placi sunt utilizate in cadrul modulelor termice destinate
producerii agentului termic pentru încălzire şi a apei calde menajere în centrale şi puncte
termice, figura II.1.1.2.

Figura II.1.1.2. Schimbător de căldură cu plăci

Aceste aparate sunt realizate prin îmbinarea de plăci care realizează între ele spaţii prin care
circula agenţii care schimbă căldură (Alfa Laval, 2004a). Suprafata de schimb de caldura este
formata din plăci subţiri din metal, ondulate, asezate una peste alta. Canalele prin care circulă
fluidele sunt formate între placi. Aceste fluide ocupă alternativ spaţiile dintre plăcile
schimbatorului de caldură, astfel încât să nu se amestece între ei. În consecinta, spatiile dintre
placi trebuie sa fie etansate fata de exterior si fata de spatiile in care se gasc alti agenti. De
asemenea sistemul de etanşare trebuie sa permita trecerea agentilor dintr-un spatiu in altul,
uneori prin traversarea spatiilor destinate altor agenti, figura II.1.1.3.
Schimbatoarele de căldura cu plăci sunt mult mai mici si mai usoare decat cele conventionale
si se remarca prin usurinta montarii si intretinerii. Sunt compacte, au un design flexibil,
economice din punct de vedere al costurilor si de cinci ori mai eficiente decat cele
conventionale. Placile sunt confectionate din otel inoxidabil, titaniu sau grafit.

4
Schimbatoarele de caldura cu placi sunt realizate in doua variante constructive:
1. Schimbătoare de căldură cu plăci sudate
2. Schimbătoare de căldură cu plăci cu garnituri de etanşare (lipite sau
demontabile)

Figura II.1.1.3 Principiul de funcţionare şi racordare al unui

schimbător de căldură cu plăci cu garnituri de etanşare
la fluxul fluidelor în contracurent şi în paralel

Schimbătoarele de căldură folosite în punctul termic prezentat în capitolul II.1.1.1. sunt de

tip cu plăci demontabile şi garnituri. Asa cum se observa din figurile II.1.1.2 şi II.1.1.3
schimbatoarele de căldură cu plăci se compun din:
1. - Placa de presiune sau placa de început.
Functia acestei plăci este de a asigura pozitia pachetului de placi fata de carcasa. Prima placa
este pozitionata astfel incat sa se afle in legatura cu racordurile.
2. - Plăci intermediare cu garnituri
Aceste placi au garnituri normale si au prevazute patru orificii. Placile sunt identice însa ele se
monteaza alternativ, astfel încât canalele de curgere vor avea o dată vârful în sus apoi în jos
ş.a.m.d.
3. - Ultima placă
Aceasta placă, in mod normal fără orificii, este montată dupa plăcile intermediare, în scopul
închiderii pachetului de plăci.
4. - Şuruburi de strângere
Acestea au rolul de a asigura ca, dupa asamblare, pachetul de placi este strans in conformitate
cu cota “A”. Aceasta cota reprezinta distanta, in mm, dintre placa de capat si ultima placa.
Cota “A” se calculeaza functie de numarul placilor din pachet (N) si a grosimii acestora (g) in
mm.
În punctul termic prezentat în figura II.1.1.1 sunt montate două schimbătoare de
căldură cu plăci Alfa Laval, tip M6–MF (1) pentru prepararea apei calde pentru încălzire.
Specificatiile tehnice pentru schimbătoarele de căldură cu plăci Alfa Laval, tip M6–MF sunt
prezentate în tabelul II.1.1.1. (Alfa Laval, 2004b).

5
 Tabelul II.1.1.1 Specificaţii tehnice pentru schimbătoarele de căldură
cu plăci Alfa Laval tip M6-MF, pentru prepararea
apei calde pentru încălzire

În punctul termic cu schema termomecanică prezentată în figura II.1.1.1 sunt montate

şi două schimbătoare de căldură cu plăci Alfa Laval, tip M6–MFG (2) pentru prepararea apei

6
calde de consum menajer. Specificatiile tehnice pentru schimbătoarele de căldură cu plăci
Alfa Laval, tip M6–MFG sunt prezentate în tabelul II.1.1.2. (Alfa Laval, 2004c).

Tabelul II.1.1.2 Specificaţii tehnice pentru schimbătoarele de căldură

cu plăci Alfa Laval model M6-MFG pentru prepararea
apei calde de consum menajer